Tipuri Si Forme de Minciuna

ARGUMENT

Ralierea la adevăr nu este întotdeauna facilă sau urmărită în mod pragmatic. Sunt destule cazuri în care omul se adăpostește (de lucruri, de alții sau de sine) sub faldurile unor diverse expresii. Constatând că „invenția” îi asigură confort, siguranță și succes, individul perseverează în acest sens, reiterând sau perfecționând formula de ascundere, de inducere în eroare, de forțare a limitelor imaginare.

Condamnată de unii, negată de alții, invocată în împrejurări dintre cele mai felurite, minciuna are o prezență ubicuă. Minciuna este o „figură” a raționalității desfășurată în vederea înfruntării unei dificultății și în perspectiva rezolvării ei spre beneficiul agentului ce o propagă. Minciuna este întotdeauna motivată, supradeterminată de dorințe, de interese.

          Minciuna are o coloratura instrumentală. Ea este o cale de împlinire facilă a scopului. Se minte la tot pasul din motive dintre cele mai diferite: din dorința de a ataca pe cineva, pentru disculpare, pentru punerea în valoare, pentru ascunderea timidității, din nevoia de protecție, pentru a face plăcere, pentru a ascunde un adevăr dureros, pentru a apăra pe cineva ori pe sine, pentru a rezista presiunilor și normelor comunității.

Minciuna există din vremuri străvechi și tot dintotdeauna este și dezaprobată. Însă în ultimul timp, începe să fie prezentă cam tot mai des, la toate nivelurile sociale, ba chiar mai mult începe să fie aprobată și chiar recomandată.

Această lucrare are ca scop identificarea celor mai frecvente motive pentru care indivizii mint, având ca variabilă dependentă minciuna iar ca variabile independente, vârsta subiecților ( peste 18 ani ), sexul subiecților interogați, gradul de educație, statusul marital, precum și motivele care îi determină să mintă ( la alegere dintr-o listă dată ).

INTRODUCERE

„ Minciuna este sâmburele care dă roade în toate pământurile, de aceea poate se cultivă cu atâta plăcere pretutindeni. Roadele ei însă sunt amare și seci. ”

Vasile Conta ( 1845 – 1882 )

Minciuna constituie un act psihic complex, cu rezonanțe socio-culturale, ce vizează mai multe straturi existențiale: ontologice, gnoseologice, retorice, axiologice, antropologice, culturologice, sociologice. Ea este o formă de administrare eficientă a ficțiunii, de plonjare motivată în ireal, de îndepărtare prin limbaj sau gestică de la ceea ce îndeobște este recunoscut ca existent, ca adevărat, ca valoare. Ca modalitate de abatere de la ceea ce este, minciuna ne dăm seama de faptul că distanța dintre real și ireal este reglabilă prin mecanisme semiotice, că nu întotdeauna este urmărită corespondența dintre ceea ce se afirmă și stările de fapt (și că, în anumite circumstanțe, acest lucru este chiar contraindicat), că instrumentele limbajelor verbale sau paraverbale sunt excelente mijloace de a trișa, de a ascunde, de a născoci. Minciuna este o achiziție culturală ce se rafinează pe măsură ce subiectul dobândește o anumită experiență praxiologică, ajunge la o anumită performanță discursivă, este integrat în comunitate și are anumite interese.

Mincinosul este în general o persoană bine situată. Discursul său presupune unele premise: structurarea unui scop, redat sub forma unui material imaginar, posibilitatea de exprimare în contrasens cu scopul urmărit, capacitatea unui subiect de a alege între mai multe opțiuni favorabile. Actul de a minți presupune o anumită capacitate proiectivă, ideațională, care să treacă dincolo de prezent ( în general mincinosul este un ins nemulțumit ); cunoașterea adevărului, dar și abținerea de a-l spune; fructificarea efectivă a avantajului de a ști mai mult decât alt subiect, de a fi cu un pas înaintea lui.

Editarea unei minciuni presupune o maturitate a conștiinței, o gândire de tip simbolic, o decentrare și o dedublare subiectivă, o dezvoltare minimală a limbajului. Cele mai dese minciuni ale ființei umane sunt antrenate prin limbaj, întrucât acestea sunt cele mai accesibile. Este mai ușor a te ascunde în spatele cuvintelor.

Cap. 1 Elemente de teorie a comunicării

Date conceptuale despre comunicare

Din variate materiale semiotice (cuvinte, imagini, gesturi), respectând anumite principii, în cadrul a diferite proceduri (operații, acțiuni, mișcări, strategii) prin utilizarea de mijloace (limbaje, coduri) și instrumente specifice (cunoștințe, concepte) adaptate scopului, între pământ (ca autocorecție prin feed-back) și cer (ca anticipare prin feed-forward) se ridică un edificiu impunător, o construcție cognitivă: comunicarea. Ea are caracter sistemic și procesual și se organizează pe coordonate semantice, structurale și pragmatice.

Claude Shannon (1948) emite prima teorie matematică a comunicării, conform căreia cel mai elementar act al comunicării presupune existența unui emițător, care utilizând un limbaj codifică un mesaj pe care îl transmite printr-un canal de comunicare spre un receptor ce primește mesajul îl decodifică și îi înțelege sensul. Există de asemenea și răspunsul receptorului la mesajul primit, fiind vorba de feedback.

În sens larg, comunicarea umană poate fi definită drept procesul de transmitere de informații, idei, opinii, păreri, fie de la un individ la altul, fie de la un grup la altul. În literatura de specialitate definițiile sunt numeroase și diferite.  Dicționarul enciclopedic oferă termenului comunicare o definiție deosebit de complexă, acoperind aproape toate domeniile în care acest termen este folosit:

înștiințare, știre, veste. Aducere la cunoștința părților dintr-un proces a unor acte de procedură în vederea exercitării drepturilor și executării obligațiilor ce decurg pentru ele din aceste acte, în limita unor termene care curg obișnuit de la data comunicării;

prezentare într-un cerc de specialiști a unei lucrări științifice;

mod fundamental de interacțiune psiho-socială a persoanelor, realizată în limbaj articulat sau prin alte coduri, în vederea transmiterii unei informații, a obținerii stabilității sau a unor modificări de comportament individual sau de grup.

„  În sensul cel mai general, se vorbește de comunicare de fiecare dată când un sistem, respectiv o sursă, influențează un alt sistem, în speță un destinatar, prin mijlocirea unor semnale alternative care pot fi transmise prin canalul care le leagă ”.

„ Cuvântul comunicare are un sens foarte larg, el cuprinde toate procedeele prin care un spirit poate afecta un alt spirit. Evident, aceasta include nu numai limbajul scris sau vorbit, ci și muzica, artele vizuale, teatrul, baletul și, în fapt, toate comportamentele umane. În anumite cazuri, este poate de dorit a lărgi și mai mult definiția comunicării pentru a include toate procedeele prin care un mecanism (spre exemplu, echipamentul automat de reperaj al unui avion și de calcul al traiectoriei acestuia) afectează un alt mecanism (spre exemplu, o rachetă teleghidată în urmărirea acestui avion) ”.

Comunicarea este un proces care din unghiul științei comunicării dispune de patru componente fundamentale: un emițător, un canal, informație și un receptor. Procesul de comunicare poate fi redat astfel:

informație informație

emițător canal receptor

Esența procesului este transferul informației de la un participant la celălalt. În mod frecvent, circulația are loc în dublu sens, e bidirecțională – cazul dialogului, o discuție între două persoane care joacă alternativ rolul de emițător (vorbitor) și receptor (ascultător). Alteori, circulația informației poate avea loc în sens unic. Este cazul monologului, al cuvântărilor, al comunicării prin presă, radio și televiziune.

Comunicarea nu se încheie o dată cu preluarea informației. Informația poate exercita o influență efectivă asupra opiniilor, ideilor sau comportamentului celor ce o receptează. Procesul poartă numele de proces al comunicării. La acest nivel, comunicarea se aseamănă procesului „stimul-reacție”. Acest proces, pentru a aparține comunicării, trebuie să fie internațional. Pentru ca transferul de informație să devină un proces de comunicare, emitentul trebuie să aibă intenția de a provoca receptorului un efect oarecare.

Comunicarea devine un proces prin care un emițător transmite informație receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce asupra receptorului anumite efecte.

informație informație

emițător canal receptor efecte

Trei aspect de bază ale conceptului de informație ar fi:

1) aspectul sintactic al informației – succesiunea impusă semnalelor grafice, auditive ori electrice. Succesiunea o impune emițătorul.

2) aspectul semantic al informației – semnificația acordată semnalelor pe baza convențiilor sociale. Informația semantică internațională (informația pe care emițătorul vrea să o transmită) nu este același lucru cu informația semantică realizată (informația pe care receptorul o desprinde di mesajul receptat).

3) aspectul pragmatic – efectul informației asupra receptorului. Valoarea informației este un concept pragmatic. Cel care determină valoarea informativă a unui mesaj este publicul.

În cercetările asupra comunicării au fost emise șapte axiome ale acestui proces:

1.   Comunicarea este inevitabilă atâta timp cât între doi interlocutori comunicarea nu se limitează la componenta verbală, ci include procesul complex al mișcării corporale voluntare sau involuntare, al gesturilor, privirii, tăcerii, spațiului individual, vestimentației, toate acestea având o valoare comunicativă foarte bogată.

2.   Comunicarea se desfășoară la două niveluri: informațional și relațional, cel de-al doilea oferind indicații de interpretare a conținutului celui dintâi.

3.   Comunicarea este un proces continuu, care nu poate fi tratat în termeni de cauză – efect sau stimul răspuns.

4.   Comunicarea îmbracă fie o formă digitală, fie o formă analogică.

5.   Comunicarea este ireversibilă.

Formele comunicării

Procesul de comunicare presupune și existența unor scopuri, care au fost reliefate de N. Stanton (1995):

–         să fim recepționați (auziți sau citiți);

–         să fim înțeleși;

–         să fim acceptați;

–         să provocăm o reacție (o schimbare de comportament sau de atitudine);

Clasificarea comunicării a pornit de la două tipuri principale:

–         comunicarea verbală;

–         comunicarea non-verbală.

Fiecare categorie poate avea două subgrupe:

–         comunicare într-un sens;

–         comunicare în ambele sensuri (cu feedback).

Comunicarea verbală include tot ceea ce este scris sau spus, mijlocind schimbul de semnificații în societate și reprezentând o paradigmă a tuturor celorlalte forme de comunicare umană. În comunicare, limbajul are șase funcții, conform celor șase elemente ale procesului comunicativ – emițător, transmițător, referent (realitatea la care se referă mesajul), codul, canalul și destinatarul:

1.     Funcția emotivă – exprimă direct atitudinea vorbitorului față de cele spuse ;

2.     Funcția conativă – urmărește un anumit răspuns din partea destinatarului;

3.     Funcția referențială – vizează referentul, cu interes pentru conținutul exprimat;

4.     Funcția fatică – pentru controlul canalului de comunicare dintre interlocutori;

5.     Funcția poetică – vizează mesajul și modul de exprimare;

6.     Funcția metalingvistică – se referă la codul utilizat, manifestându-se atunci când în comunicare apare necesitatea atenționării în legătură cu codul utilizat.

Aceste funcții coexistă în orice tip de comunicare, într-un mesaj predominând una dintre ele, care determină, de altfel, și structura verbală a acestuia.

În comunicare, vorbitorul realizează trei tipuri de acte:

–         acte locuționare, privind realitatea propriu-zisă a unui mesaj;

–         acte ilocuționare, privitoare la scopul și atitudinea emițătorului;

–         acte perlocuționare, referitoare la influența exercitată de vorbitor asupra receptorului.

Între limbajul scris și cel oral există câteva deosebiri ocesului comunicativ – emițător, transmițător, referent (realitatea la care se referă mesajul), codul, canalul și destinatarul:

1.     Funcția emotivă – exprimă direct atitudinea vorbitorului față de cele spuse ;

2.     Funcția conativă – urmărește un anumit răspuns din partea destinatarului;

3.     Funcția referențială – vizează referentul, cu interes pentru conținutul exprimat;

4.     Funcția fatică – pentru controlul canalului de comunicare dintre interlocutori;

5.     Funcția poetică – vizează mesajul și modul de exprimare;

6.     Funcția metalingvistică – se referă la codul utilizat, manifestându-se atunci când în comunicare apare necesitatea atenționării în legătură cu codul utilizat.

Aceste funcții coexistă în orice tip de comunicare, într-un mesaj predominând una dintre ele, care determină, de altfel, și structura verbală a acestuia.

În comunicare, vorbitorul realizează trei tipuri de acte:

–         acte locuționare, privind realitatea propriu-zisă a unui mesaj;

–         acte ilocuționare, privitoare la scopul și atitudinea emițătorului;

–         acte perlocuționare, referitoare la influența exercitată de vorbitor asupra receptorului.

Între limbajul scris și cel oral există câteva deosebiri definitorii:

–        limbajul scris exprimă în cele trei dimensiuni ale spațiului ceea ce limbajul fonetic exprimă în unica dimensiune a timpului;

–         limbajul scris privilegiază raționamentul, rigoarea termenilor, formulările clare;

–         comunicarea scrisă implică formulări definitive, exclude negocierea sensurilor între emițător și receptor, aceștia putând fi separați în spațiu și timp, este logică și precisă.

–         limbajul oral are un registru mai larg de manifestări, prin intermediul factorilor extra și paralingvistici care îl însoțesc;

–       limbajul verbal are o forță de sugestie mai mare, fiind generator chiar de efecte hipnotice în anumite condiții;

–         limbajul verbal primește particularități și nuanțe în funcție de sexul, vârsta și statusul social al interlocutorilor;

Comunicarea non-verbală însoțește limbajul verbal, transmițând o serie de informații despre emitent, vocea acestuia putând oferi date despre starea sa de sănătate, originea socială, geografică, starea de spirit din acel moment. Informațiile verbale sunt însoțite de un ansamblu de procedee non-verbale (gesturi, mimică, manifestări vocale, accent, intonație, ritm, pauze) care contribuie la precizarea intenției vorbitorului.

Aceste mijloace non-verbale au fost grupate in opt tipuri: paralimbaj, contact vizual, expresii faciale, postura, gesturi, atingere, proximitate,  îmbrăcăminte.

O alta categorisire a indicilor non-verbali a fost dată de N. Stanton în 1995:

–         expresia feței (zâmbet, încruntare);

–         gesturi (mișcarea mâinilor și a corpului);

–         poziția corpului (în picioare sau așezați);

–         orientarea (cu fața sau spatele la interlocutor);

–         proximitatea (distanța față de interlocutor);

–         contactul vizual (privirea îndreptată sau nu spre interlocutor);

–         contactul corporal (atingere, bătaie pe umăr);

–         mișcări ale corpului (indică aprobarea sau dezaprobarea, încurajare);

–         aspectele non-verbale ale vorbirii (variații de volum și tonalitate);

–         aspectele non-verbale ale scrisului (așezare, acuratețe, organizare, aspect vizual).

În categoria limbajelor non-verbale se mai înscriu:

1. Limbajul tăcerii – formă de limbaj cu profunde semnificații comunicative. Tăcerea presupune mai multe stări: neștiința răspunsului la o întrebare, plictiseala, meditația, ascultarea. Ascultarea nu este un proces pasiv, el presupunând înțelegerea, interpretarea și integrarea informației primite în modelele de cunoaștere proprii, dar există și posibilitatea ca individul să se gândească la altceva în timpul ascultării, ori să conceapă propriul răspuns, neglijând astfel ascultarea eficientă. Altfel spus, un bun ascultător câștigă: informație, înțelegere, receptare reciprocă, cooperare.

2.  Limbajul spațiului – obiectul de studiu al proxemicii (disciplină fondată în anii ’60 de Edward Hall), știința care studiază proprietățile comunicaționale ale spațiului și modalitățile de folosire optimă a acestor proprietăți. Conform acestei științe, fiecare individ are tendința de a-și marca imaginar un spațiu personal, considerându-l o prelungire a propriului corp. Încălcarea acestui spațiu îi creează disconfort individului, îl lezează și poate crea chiar stări conflictuale. În scopul evitării acestor situații fiecare individ își construiește un spațiu tampon între el și celelalte persoane sau lucruri, cu o anumită permeabilitate, mărime sau formă, cu importante funcții psihosociale: protecție, intimitate, siguranță, odihnă, reverie. Acest spațiu poate fi împărțit în patru zone distincte:

Zona intimă – se întinde de la suprafața corpului până la distanța de 46 cm, fiind cea mai importantă și mai apărată de către individ, fiind permis accesul doar celor apropiatți emoțional. Favorizează comunicarea tactilă și olfactivă.

Zona personală – cuprinsă între 46 și 122 cm, include o subzonă apropiata (46 – 75 cm) in care intra prietenii si persoanele pe care le simpatizam și o subzonă îndepărtată dedicata indivizilor întâlniți la reuniuni prietenești, oficiale ori ceremonii. Distanța asigură protecția față de atingerea celorlalți și comunicarea verbală optimă, mesajul olfactiv rămâne perceptibil, contactul vizual devine mai bun, iar limita extremă a zonei permite stabilirea unui contact fizic direct pe un teritoriu relativ neutru (strângerea mâinii).

Zona socială – cuprinsă între 122 și 369 cm, include o subzonă apropiată (122 – 220 cm) care presupune comunicarea verbală clară, evitarea contactului fizic printr-o serie de bariere și o subzonă îndepărtată (220 – 369 cm), care sugerează și o distanță ierarhică. Transgresarea acestor limite presupune situații cu totul speciale.

Zona publică – peste 360 cm, corespunzătoare adresării unui grup mare de oameni, iar comunicarea își pierde caracterul interpersonal. În acest caz volumul vocal al vorbitorului crește în timpul comunicării, el neputând controla vizual fiecare interlocutor, dar poate urmări reacția acestora.

Paralimbajul include aspectele nonverbale ale vorbirii care dezvăluie o serie de informații despre vorbitor, despre emoțiile și sentimentele sale, precum și despre atitudinea sa față de mesajul verbal pe care îl transmite. Între elementele de paralimbaj se remarcă tonul vocii, intensitatea vorbirii, timbrul vocii, ritmul sau fluența vorbirii. Toate acestea furnizează date extrem de utile despre calitățile psihice ale vorbitorului și despre starea în care acesta se află în momentul comunicării (nesiguranță, anxietate, neliniște, furie, spaimă).

4.    Contactul vizual – are un poate cel mai important rol în emiterea și receptarea semnelor interpersonale, pentru că:

–         multe din aprecierile noastre cu privire la alte persoane se bazează pe durata și timpul contactului vizual pe care îl avem cu acestea;

–         este un puternic indicator al stărilor interioare;

–         are o mare putere de influențare a sentimentelor.

Contactul vizual urmează o serie de reguli sociale nescrise care stabilesc, în funcție de circumstanțe, timpul cât putem privi o persoană fără a-i provoca iritare sau reacții ostile. Durata medie a privirii unei persoane necunoscute este de 1,28 secunde, peste această limită putând fi interpretată ca un act de agresiune și determinând reacții ostile. Într-o conversație obișnuită, modul de a privi este în relație cu interesul acordat interlocutorului. Fără contact vizual nu se poate ghici întreg conținutul mesajului, totodată acest contact denotând și relația socială întreținută cu interlocutorul. O durată mai mare a contactului vizual presupune dorința de intimitate, în timp ce evitarea contactului vizual conduce la o relație de inamiciție. Un alt criteriu privind reacția determinată de contactul vizual este cel oferit de dilatarea pupilei, proces determinat și de sentimentele pe care le trăim în legătură cu persoana privită. Contactul vizual îndeplinește patru funcții în comunicare: reglarea fluxului conversației, furnizarea de feed-back, semnalarea naturii relației, exprimarea emoției.

5. Expresia facială – fața reprezintă cel mai puternic mijloc non-verbal de comunicare, musculatura feței conferind o mobilitate ce exprimă o gamă variată de reacții, emoții, sentimente. Au fost distinse 21 de tipuri de trăsături faciale, împărțite în trei grupe: statice (structura osoasă a feței), mobile dar lente (pigmentația pielii, dentiția, ridurile, relieful feței), rapide (temperatura, culoarea, poziția feței).

Chipul omenesc poate furniza 18 tipuri de informații, printre care: temperament, inteligență, emoție, dispoziție, vârstă, starea sănătății. Totodată s-a demonstrat că multe dintre expresiile emoționale de bază sunt înnăscute, manifestându-se similar la indivizii aparținând unor medii culturale diferite, precum și la persoanele care nu au avut posibilitatea de a și le însuși prin învățare. Emoțiile sunt astfel definite drept fenomene psihologice și comportamentale care:

implică aprecierea și reacțiile la aceste situații;

au un debut brusc;

au în general durată scurtă;

sunt percepute ca reacții involuntare;

sunt prezente și la alte primate;

au elemente comune într-un anumit context, dincolo de diferențele individuale produse de ereditate sau educație;

6.     Atitudinile și pozițiile corporale – poziția corporală dă și ea, involuntar uneori, indicii privind starea psiho-socială a individului. Astfel, modul în care stăm în picioare, așezați sau ne mișcam, transmite o serie de atitudini complexe, printre care pot fi remarcate cu ușurință starea socială, dorința de dominație, supunerea, ostilitatea, teama.

7.     Gesturile sunt modalități obișnuite de comunicare non-verbală a informațiilor, având în cea mai mare măsura semnificație universală. Totuși, există gesturi cu o anumită determinare culturală, caracteristice anumitor grupuri socio-culturale. Gesturile servesc la îndeplinirea a cinci scopuri ale comunicării:

comunicarea informației – completând înțelesul cuvintelor sau înlocuind discursul;

comunicarea emoției;

susținerea discursului – corelându-se cu acesta;

exprimarea imaginii de sine – cu diferențe între intro- și extrovertiți;

exprimarea prieteniei.

8. Atingerea este în strânsă corelație cu ideea de spațiu personal și chiar dacă este considerată cea mai veche formă de comunicare, atingerea corpului de către diferite persoane este permisă extrem de selectiv. Dacă mâinile sunt permise atingerii de către persoane chiar atunci cunoscute, fața, trunchiul, gâtul sunt interzise străinilor. Culturile occidentale prevăd norme ce au stabilit zonele corpului ce pot fi atinse de către anumite persoane, în anumite împrejurări, existând diferențe privind vârsta, sexul, statusul social ori gradul de apropiere al interlocutorului.

Funcțiile comunicării tactile se împart în cinci categorii:

atingeri care transmit emoții pozitive – exprimă afecțiune, căldură;

atingeri în joacă –exprimă încurajare, apropiere, solidaritate;

atingeri de control – dirijează comportamentul sau atitudinea persoanei atinse;

atingeri rituale – exprimă o formă de salut, de respect;

atingeri în alt scop decât comunicare –transmit o serie de informații afective;

9. Indiciile non-verbale ale comunicării se clasifică în:

Simboluri – gesturi non-verbale cu o semnificație, ce poate fi exprimată și verbal;

Manifestări specifice – indici non-verbali ce dezvăluie stările afective;

Elemente de reglaj – gesturi și acțiuni ce controlează și întrețin comunicarea;

Elemente de adaptare –permit adaptarea la anumite situații;

Comunicarea non-verbală este frecvent întrebuințată în procesele de instruire, învățământ, artă dramatică și medicină. Între indivizi există diferențe semnificative privind comportamentul non-verbal sau stilul non-verbal de comunicare; de asemeni există corelații strânse și între indicii non-verbali utilizați în comunicare, precum și între mesajul verbal și cel non-verbal transmis de individ.

1.3. Variabilele comunicării

Atât emițătorii, cât și receptorii sunt influențați în situația de comunicare de trei tipuri de variabile: psihologice, cognitive și sociale.

Variabilele psihologice – orice individ care comunică este direct implicat în situația de comunicare, angajându-se cu personalitatea sa și cu propriul sistem de nevoi care îi determină motivațiile. Acestea pot fi explicite, implicite sau inconștiente.

Aflat sub influența dominantă a modelelor din fizică, Lewin afirmă că orice individ funcționează ca un organism supus unui ansamblu de forțe de origine externă, sau de origine internă, aflate în legătură cu istoria subiectului și cu implicarea acestuia în situația de comunicare. Ansamblul forțelor care acționează asupra individului creează noi nevoi, care la rândul lor produc o serie de nevoi. Prin urmare, orice individ poate fi considerat un organism aflat în stare de tensiune. Toate aceste tensiuni vor produce comportamentele. Comportamentul adoptat de un individ într-o situație dată vizează reducerea tensiunilor care se exercită asupra sa și satisfacerea nevoilor create de sistemul de forțe externe și interne la care este supus.

Figura 1. Principiul funcționării psihologice

În cele din urmă, comportamentul este rezultanta forțelor care acționează asupra unui anumit organism la un moment dat. Aceste forțe pot fi de două tipuri:

Forțe pozitive, care corespund nevoilor de perfecționare, de atingere a unor obiective, de autorealizare. Ele creează tensiuni pozitive, care vor da naștere comportamentul de apropiere.

Forțele negative corespund nevoilor de a ocoli anumite obiecte sau situații, de a evita anumite evenimente. Aceste forțe creează tensiuni negative care stau la baza comportamentului de evitare.

Figura 2. Principalele două tipuri de comportament

Variabilele cognitive – dacă participanții comunicării sunt puternic influențați de personalitatea și afectele lor, ei sunt determinați în egală măsură de modul de funcționare cognitivă. Orice individ este determinat de propriul său sistem cognitiv, în fapt de un anumit mod de reflecție, de organizare și de prelucrare a informației, a cărui origine trebuie căutată în tipul de formație pe care a primit-o. Această funcționare cognitivă este deopotrivă individuală și socială. În comunicare, sistemul cognitiv al locutorilor își va pune amprenta asupra limbajului utilizat, care nu este altceva decât codul comunicării. În egală măsură el va determina organizarea logică și interpretarea mesajelor. Prin urmare, pentru a asigura eficiența comunicării, modul de funcționare cognitivă trebuie să fie unul comun.

Variabilele sociale – statutul social este determinat de locul pe care îl ocupă un individ într-un anumit sistem social, la un moment dat, reprezentând prin urmare o poziție socială reperabilă în mod obiectiv. Statutul social se prezintă ca un element central al unui sistem ierarhizat, fiind unul dintre constituentele identității sociale și ale imaginii de sine. Individul va adopta acele comportamente și atitudini care i se vor părea conforme cu statutul pe care îl are, mai exact comportamentele la care se așteaptă ceilalți, pornind de la statutul său.

Cap. 2 Minciuna – aspecte generale

2.1. Definiție și considerații istorice

Minciuna este definită, în Dicționarul Explicativ, drept “denaturare intenționată a adevărului având de obicei ca scop înșelarea cuiva”. Sinonime cu minciuna, în limba română, sunt înșelăciunea, vicleșugul, dar și ficțiunea, născocirea. Pe de altă parte, printre sinonimele adjectivului mincinos sunt enumerate și fals, neadevărat, neîntemeiat. În sensul demersului nostru, minciuna ca tip patologic de comunicare nu se referă la ficțiune, căreia nu îi este fundamental caracteristic scopul imoral, și nici la eroare, unde lipsește intenția de a denatura adevărul.

Pornind de la modelul realitate-reprezentare-discurs, descoperim că minciuna se deosebește fundamental de eroare, prin aceea că, în timp ce eroarea operează strict la nivelul reprezentării, minciuna funcționează la nivelul discursului, cu scopul de a schimba reprezentarea și în ultimă instanță, realitatea. De aceea, prin minciună se poate înțelege manipulare, în sens larg, în oricare din formele ei, fie că este vorba de dezinformare, de propagandă, de intoxicare sau impostură.

Se disting două mari fluxuri ideatice, atât în domeniul laic cât și în cel religios, care au fost structurate post-factum de gânditorii contemporani în două modele de teorie etică: modelul deontologic și modelul teleologic.

Modelul deontologic, numit și modelul legalist sau juridic, înțelege etica, precum o teorie a datoriei. Din punctul de vedere al legilor morale acest model are mai multe variante:

teoria poruncii divine, în care autoritatea legislației morale este rațiunea lui Dumnezeu. Fundamentul acestei teorii îl constituie ideile biblice puse în operă de către creștinismul occidental;

teoria etică a lui Kant, conform căreia autoritatea legislației morale este rațiunea umană însăși, la temelia ei aflându-se „voința bună”;

teoria contractualistă, în care autoritatea legislației morale rezidă în voința politică consensuală a oamenilor de a organiza o societate care să se îndepărteze de „starea lor natural” neevoluată. Această teorie alcătuită de către J.J.Rousseau a fost împărtășită și de alți raționaliști ai vremii.

Modelul teleologic – teoriile teleologice reprezintă al doilea filon etic major al gândirii umanității, având o tradiție și o forță cel puțin egale cu ale opțiunii deontologiste. Modelul teleologic înțelege prin etică o artă practică, asemeni medicinii, să spunem, și așează în primul plan al opțiunilor comportamentale umane valorile, întruchipate în scopuri bune și dezirabile. În funcție de criteriul valorii supreme alese ca scop, teoriile teleologice s-ar clasifica în: teorii eudemoniste (plăcerea ca valoare ultimă – hedonismul, epicureismul); teorii ale virtuții (centrate pe felul în care trebuie edificate caracterele moraleale oamenilor și pe scopurile definitorii ale unei vieți fericite – Platon,Aristotel); teorii utilitariste (care subordonează morala intereselor individuale sau de grup ); teorii perfecționiste (care situează perfecțiunea la zenitul eticii – Windelband). Din acesta perspectivă se analizează poziția religiilor majore, care stau la baza diverselor culturi, în problema minciunii

2.2. Clasificarea formelor de minciună

2.2.1. Clasificarea după Augustin de Hipona

Augustin de Hipona (345 – 430), cunoscut și ca Sfântul Augustin de Hipona, conform numelui său în latină – Sanctus Augustinus, este fără îndoială cel mai important scriitor creștin și unul dintre geniile cele mai înalte ale umanității. Lunga și chinuitoarea sa evoluție interioară a început după lecturarea scrierii Hortensius a lui Cicero, care l-a entuziasmat prin înțelepciune, dar de la care acesta, se pare că a avut gânduri de orientare raționalistă și naturalistă. Influența sa asupra urmașilor a fost continuă și profundă. A scris o carte dedicată filozofiei minciunii – „De Mendacio”. Anterior scrisese și cartea „Împotriva minciunii”. Conform textului cărții „De mendacio”, care este o operă târzie a sa, Augustin de Hipona împarte minciunile în opt categorii grupate în ordinea severității.

Minciuni din texte religioase.

Minciuni care rănesc pe toți și nu servesc nimănui.

Minciuni care rănesc pe toți și servesc cuiva.

Minciuni spuse pentru plăcerea de a minți.

Minciuni spuse pentru „a mulțumi pe alții într-o manieră elegant”.

Minciuni care nu rănesc pe nimeni și servesc cuiva.

Minciuni care nu rănesc pe nimeni și salvează viața cuiva.

Minciuni care nu rănesc pe nimeni și salvează „puritatea” cuiva.

2.2.2. Clasificarea după Joseph Tecce

Joseph Tecce a identificat șase tipuri de minciună:

minciuna protectivă, care poate proteja mincinosul de pericol;

minciuna eroică, creată pentru a proteja pe altcineva de pericol și pedeapsă;

minciuna din joacă, precum cea spusă de pescar despre mărimea peștelui prins;

minciuna eului, proiectată pentru a proteja pe cineva de jenă;

minciuna avantajoasă, care îmbogățește caracterul;

minciuna malițioasă, spusă pentru a răni deliberat pe cineva.

O importanță deosebită reprezintă și atenția acordată cercetării minciunii în cazul copiilor Comportamentul anturajului față de această conduită banală în sine va determina modul de evoluție. Neatent sau prea credul, anturajul riscă să-i favorizeze continuarea, riguros și moralizator în mod excesiv, poate provoca o adâncire într-o conduită din ce în ce mai mincinoasă (a doua minciună pentru a o explica pe prima). Relevarea acesteia, permite copilului păstrarea aparențelor și înțelegerea inutilității acesteia. Atitudinea copilului în fața minciunii depinde de comportamentul adultului, al părinților. Adesea adulții mint copilul devalorizându-și astfel propriul cuvânt. Nu este rar ca micul mincinos să aibă părinți mincinoși, chiar dacă este „pentru binele lui”. Minciuna poate să devină un mod de comunicare privilegiat, asociindu-se altor comportamente deviante: fugă, furt.

2.2.3. Clasificarea în funcție de consecințe

Dacă există minciuni trebuie să existe și efecte. Minciuna nu face abstracție de la acest lucru. Astfel oamenii percep minciuna ca pe o deprindere blamabilă tocmai prin raportare la efectele ei. În mod normal efectele minciunii sunt considerate ca fiind exclusiv negative sau preponderent negative, însă există și foarte multe efecte pozitive, care tind să scape percepției cotidiene. O minciună o dată lansată are o serie de efecte, negative sau pozitive atât la nivelul emitentului cât și al receptorului. Astfel:

În categoria minciunilor cu efect dublu, cu urmări pozitive sau negative asupra ambilor poli ai situației mincinoase le putem consemna pe următoarele:

– se resimt benefic la ambii poli. Situație în care cel ce minte se simte bine că minte, iar cel mințit se simte bine că este mințit.

– se manifestă pozitiv la nivelul emitentului, dar negativ la nivelul receptorului. Cel ce minte are un beneficiu din minciună în favoarea celui mințit care are o pagubă.

– se manifestă negativ la nivelul emitentului, dar pozitiv la nivelul receptorului.

– se manifestă negativ atât la nivelul receptorului cât și al emitentului.

În categoria minciunilor cu efect simplu, cu urmări doar asupra unuia dintre participanți există cinci situații:

– aduc avantaje emitentului fără să afecteze receptorul. Autominciuna satisface adesea vanitatea subiectului care o formulează, lăsându-l în stare de neutralitate pe cel care o receptează;

– aduc un dezavantaj emitentului lor, fără a-l afecta pe cel ce receptează.

– îl dezavantajează pe receptor fără a-l afecta pe emitent.

– efect neutru asupra emitentului dar pozitiv asupra receptorului.

– efecte neutre asupra ambilor participanți.

În funcție de modul de asumare responsabilă de către autorul minciunii a scopului minciunii sau de către beneficiar a consecințelor ei, există patru situații:

– efecte de care emitentul nu este (deplin) vinovat, întrucât ignora faptul că ceea ce susține este neadevărat.

– efecte resimțite de beneficiar care nu este responsabil și pe care, adesea le ignora sau nu le poate evita.

– afectează pozitiv emițătorul, deplin conștient de aceasta, și negativ receptorul .

– au consecințe negative asupra emitentului, deplin conștient de aceasta.

Minciunile afectează capacitatea de a gândi adevărat, distrug încrederea, despart oameni. În ciuda sentimentului de triumf indivizii se simt falși. În cazuri extreme poate afecta capacitatea de a distinge realitatea. Minciuna creează o dizarmonie între lumea interioară și lumea exterioară. În cartea sa „Sociologia minciunii”, J.A. Barnes prezintă, prin raportare la accepțiunea sociologică, dar și etică a minciunii, efectele pozitive și cele negative ale acesteia. Deși minciuna este blamată din toate timpurile, și considerată ca o tară a societății, Barnes arată că este absolut necesară. Se refera la principalele efecte pozitive ale minciunii mai ales în plan social: „A învăța să minți este un pas fundamental în procesul de socializare a ființei umane, deoarece un număr mare de adulți își exersează sociabilitatea în diferite contexte sociale sau culturale prin talentul de a spune minciunile potrivite la momentul potrivit și persoanelor potrivite”. El vorbește despre convingerea că adulții ar trebui să-i descurajeze pe copii de la mărturisirea permanenta a adevărului impulsiv, ca de exemplu a face remarci nepotrivite cu privire la aspectul fizic al unei persoane, chiar dacă acest lucru indică realitatea. Părinții, deși își învață copii că nu e bine să mintă, îi informează (explicit sau implicit) și că uneori nesinceritatea este necesară în societate.

Un exemplu de efect pozitiv al minciunii în plan psihologic și chiar fizic este dat de cazurile în care minciuna are un efect terapeutic. S-a constatat că oamenii care sperau să se întâmple un miracol se vindecau mult mai repede decât cei care priveau situația realist. O poziție asemănătoare cu cea a lui Barnes este și cea a sociologului Erving Goffman, care privește viața că pe o piesă de teatru, în care fiecare dintre noi interpretează un rol. În cartea sa „Viața cotidiană ca spectacol” minciuna apare atunci când vorbește de regizare și de culise. El susține că raporturile sociale formale sunt bazate pe un fel de scenariu scris în baza așteptărilor celor doi participanți în vederea realizării unui profit cât mai mare.

2.3. Tipuri de mincinoși

2.3.1. Mincinosul patologic – mitomanul

Cea mai simplistă definiție a mitomaniei este aceea de tendință patologică de a minți. Practic, mitomania se manifestă prin denaturarea adevărului sau prin născocirea unor întâmplări extraordinare de către o persoană, cu scopul de a atrage atenția celor din jur asupra sa, de a ieși în evidență și a obține admirația și simpatia anturajului.

Apariția și manifestarea mitomaniei sunt legate de domeniul afectivității. Mitomanul minte pentru a se simți bine, pentru a se simți securizat. El nu poate face față realității de a fi o persoană ștearsă, capacitățile sale neoferindu-i posibilitatea unei afirmări reale și atunci face apel la minciună, ca la o ultimă resursă. În acest mod el reușește să își găsească o satisfacție afectivă pe care realitatea concretă nu i-o poate oferi. Tocmai de aceea, de regulă eroul acestor povestiri imaginare este tocmai autorul lor. El se simte satisfăcut atunci când, în urma celor povestite, anturajul îi dă crezare, îl consideră inteligent, altruist, o persoană extraordinară. În ceea ce privește scopul acestor minciuni mitomanul nu urmărește prin ticluirile sale atingerea vreunui scop utilitar, ci însuși faptul minciunii, aceasta reprezentând una dintre deosebirile fundamentale dintre minciuna patologică și cea „normală”.

De regulă, mitomanul este conștient de caracterul absurd al producțiilor sale dar recompensa afectiva pe care o primește atunci când minte este atât de importantă pentru el încât nu se poate abține. Acest obicei al denaturării adevărului poate avea însă, din păcate, urmări negative. Ea poate duce la alterarea relațiilor cu cei din jur odată ce aceștia sesizează caracterul fictiv al relatărilor mitomanului, poate isca neînțelegeri, certuri și chiar destrămarea unor relații de cuplu.

Mitomania este gradul extrem al acestei reverii fabulatorii – „tendința patologică mai mult sau mai puțin voluntară și conștientă la minciună și la crearea de istorii imaginare”. Mitomania este descrisă de acest autor ca vanitoasă, malignă, și, adaugă el, încă fiziologică la copil. Atunci când se încearcă înțelegerea semnificației psihopatologice a mitomaniei, se constată adesea că aceasta este un veritabil suport ideal, dar un suport construit în aer, pe care, totuși, copilul îl ține tocmai ca o amăgire în fața acestui vid. Copilul grav mitoman este adesea confruntat nu numai carențele afective obișnuite ci și carențe în liniile parentale (tată și/sau mamă necunoscut/ă).

Este important de știut că există anumite „grade” ale mitomaniei. Cel despre care am vorbit până acum este cel mai puțin patogen, în sensul că această formă se caracterizează prin faptul că individul este conștient de minciunile sale și nu prezintă modificări comportamentale care să îi tulbure activitatea de zi cu zi și relațiile cu cei din jur. Putem întâlni mitomania și că fenomen nedeliberat, fapt de care persoana în cauză nu este conștientă (simptom patologic). Această situație poate să apară în cazul unor tulburări de personalitate. Există autori de specialitate care iau în considerare și o altă formă de mitomanie – mitomania convențională. În cazul acesteia este vorba despre exagerările care apar când sunt relatate povestiri adevărate, cu scopul de a obține sau a întreține o stare de buna dispoziție (unii vânători sau pescari care „împodobesc” realitatea cu elemente de suspans sau prelungesc firul acțiunii pentru ai face pe ascultători să o savureze din plin.)

2.3.2. Mincinosul non-patogenic

Pornind de la faptul că nu oricine poate minți sau că nu poate minți bine sau convingător se concluzionează că un mincinos are niște trăsături de personalitate specifice. Importanți în descrierea personalității mincinosului sunt factorii temperamentali, înnăscuți, privind sociabilitatea, emotivitatea, cât și factori caracteriali dobândiți prin experiență.

Mincinoșii ocazionali – din care facem parte toți. Chiar nu le place să mintă, dar o vor face din când în când pentru a evita situații neplăcute sau pentru că nu vor să admită că au făcut ceva greșit sau jenant. Pentru că se simt inconfortabil mințind, se vor trăda când mint prin expresivitate și limbajul trupului sau voce.

Mincinoșii frecvenți – știu că minciuna este greșită, dar asta nu îi face să se simtă prost. Din acest motiv este posibil că ei să mintă regulat și e puțin probabil să se dea de gol. Se simt bine mințind și nu acordă atenție consecințelor și logicii declarațiilor lor.

Mincinoșii din obișnuință – sunt ieșiți din comun. Ei au dificultăți în a separa realitatea de ficțiune și spun tot ce le trece prin minte indiferent cât de exagerat, ridicol, ilogic sau fals ar fi. Ei mint atât de frecvent încât nu își arată disconfortul psihic, dar sunt neglijenți cu conținutul, fiind ușor de depistat.

Mincinoșii profesioniști sunt cei mai dificil de identificat. Aceștia nu mint fără discriminare ca mincinoșii din obișnuință, ci mint cu un scop. Profesioniștii își duc minciunile până la capăt și știu mereu ce au de spus și în ce mod. Singura metodă de depistare este prin verificarea unei alte surse independentă. În această clasă sunt incluși mai ales cei care își câștigă existența prin minciună.

Cap. 3. Psihologia minciunii

Etiologia minciunii în funcție de vârstă

Minciunile copilului

Minciuna reprezintă un fenomen des întâlnit, care poate fi abordat din multe puncte de vedere. Însă, acest fenomen reprezintă o sursă de îngrijorare pentru părinți abia începând cu vârsta primilor ani de școală, deoarece, până atunci, copilul trăiește într-o lume în care fantezia se împletește cu realitatea. Studiile efectuate au concluzionat faptul că principalele cauze care îl determina pe copil sa mintă sunt următoarele:

climatul de  neîncredere în care trăiește copilul. Dacă între copil și persoanele apropiate nu are loc o comunicare eficientă, atunci în relația care se instalează poate apărea neîncrederea;

frica – dacă familia îi solicită copilului mai mult decât poate el oferi, atunci acesta se va folosi de minciună pentru a ascunde unele fapte, cum ar fi obținerea unui calificativ nesatisfăcător la școală, sau pierderea unui obiect;

proasta impresie despre sine. Unii copii descoperă că denaturarea adevărului îi poate pune într-o lumină favorabilă sau le poate aduce anumite avantaje. De aceea, ei preferă să se „realizeze” pe plan imaginar, ignorând sau neglijând importanța adevărului.

Prin urmare, înainte de a căuta soluții pentru „tratarea minciunii”, e bine ca părintele să stabilească un climat de încredere între membrii familiei, să elimine frica și să îmbunătățească imaginea proprie a copilului. La școlarul mic persistă mai ales minciuna din instinctul de apărare, ce poate să aibă loc în mediul școlar sau în cel familial. Aceasta în cazul în care sistemul cerințelor sunt tensionale pentru copil. Minciuna agresivă – relativ frecventă la copiii din clasele I și a II-a – scade treptat spre sfârșitul acestei perioade. Se manifestă în schimb după conflicte între copii, conduite diferențiate legate de stabilirea vinovăției: conduite agresive, conduite de apărare activă din colegialitate și apărare pasivă chiar dacă este evidentă vina celui în cauză. Acestea pun însă în evidență creșterea sociabilității, când este relativ dificilă stabilirea gradului lor de nocivitate în formarea personalității copiilor. Ele atrag însă atenția și necesită analize pertinente. Copiii cu vârste cuprinse între 6 și 12 ani înțeleg atât ce este minciuna cât și legătura morală negativă a acestui comportament. Totuși, copiii pot continua să mintă pentru a testa regulile și limitele impuse de adulți. Atunci când va spune o minciună, copilul va avea motive pentru a o face. La această vârstă regulile sunt foarte importante, astfel încât trișatul devine mai puțin important. Teama că părinții le vor dezaproba obiceiul îi va descuraja să mai mintă.

Minciunile adolescentului

Nevoia de libertate și intimitate îi determină pe adolescenți să mintă aproape în legătură cu orice, chiar dacă este vorba, adesea, despre lucruri nevinovate. Cu toate acestea, lucrurile pot scăpa de sub control, mai ales atunci când adolescentul se afla sub influența unui anturaj nefavorabil. În cazul adolescenților minciuna începe să devina mai subtilă, crește în general tendința spre chiul, întârziere, uitat acasă al temelor sau carnetului de note, ceea ce echivalează cu creșterea relativa a conduitelor de înșelătorie.
Adolescenții testează limitele. Ei încearcă să vadă cât de mult își pot păcăli părinții, iar minciuna face parte din acest test. Adolescenții reacționează la consecințe, drept care au nevoie de explicații logice. În ceea ce privește evaluarea mințitului, studierea rapoartelor întocmite de profesori și părinți arată că unul din șase copii minte frecvent.
La adolescent, obiceiul de a minți indică fie o suferință afectivă, fie refuzul de a se integra în mediu, fie o dezorientare a personalității. Allard notează: „copilul care minte fie este nesatisfăcut de realitatea înconjurătoare, fie nemulțumit de sine însuși.”

Printre cauzele minciunii se menționează mai întâi frica de pedeapsa, care favorizează minciuna de apărare, apoi interdicția activităților plăcute, dorința de a ieși în relief, lăcomia și altele. Simțind nevoia de a avea prieteni, de a trăi în colectiv, adolescentul va descoperi treptat că sinceritatea înseamnă încrederea reciprocă și întemeierea pe adevăr; apoi sinceritatea înseamnă curaj; însăși prietenia și viața de colectiv vor duce la convingeri care îl fac pe adolescent să recunoască și să proclame necesitatea sincerității în relații.

Minciunile adultului

La vârsta adultă minciunile tind să fie mai sofisticate mai rare și mai raționale, deși în principal, adulții mint din aceleași motive ca și copiii – să evite pedeapsa, să obțină ce doresc sau pentru a-și găsi scuze. Chiar daca cel care a greșit știe ca răul ar fi mai mare daca ar fi prins cu minciuna decât daca ar admite că a greșit, minciuna poate fi tentantă. În timp ce spunerea adevărului aduce cu sine o pierdere imediată și sigură, minciuna promite posibilitatea evitării oricăror pierderi. Gândul că poate fi scutit de o pedeapsă imediată poate fi atât de atrăgător, încât dorința de a alege aceasta cale îl face pe cel care apelează la minciună să subestimeze probabilitatea de a fi prins și cat l-ar costa aceasta. 

Conștientizarea faptului că mărturisirea greșelii ar fi fost o politica mai buna vine prea târziu, atunci când înșelăciunea a durat prea mult și a presupus atâta osteneala, încât recunoașterea nu mai aduce o reducere a pedepsei. E drept ca unii oameni sunt vulnerabili în mod special la sentimentul de rușine cauzat de minciună și la teama de a fi prinși, pentru că au fost crescuți în credința că minciuna este unul dintre cele mai grave păcate. Pe de alta parte, s-ar putea ca din educația altora să nu fi făcut parte neapărat condamnarea minciunii, în această categorie intrând și „mincinoșii din fire“. Aceste persoane își cunosc această abilitate la fel de bine cum o știu și apropiații lor. Ei se încadrează în categoria celor care și-au exersat această abilitate încă din copilărie, mințindu-și părinții, bunicii, profesorii și prietenii, ori de câte ori au vrut. Pe ei nu îi încearcă teama de a fi prinși, dimpotrivă, sunt încrezători în abilitatea lor de a induce lumea in eroare. 

Emoțiile implicate în psihologia minciunii

S-ar crede că informații veritabile și depline pot sugera ochii omului. Din punct de vedere al anatomiei analizatorul vizual este compus din sistem optic și aparatul auxiliar. Pentru a înțelege dacă individul minte trebuie să se acorde atenție sistemului optic, ce nu poate fi controlat de către om. Mai exact, diametrul pupilei poate dovedi minciuna; o mărire bruscă a ei relevă acțiunea adrenalinei ce apare atunci când există o discuție neplăcută în care este nevoie de a ascunde adevărul.

De asemenea minciuna spusă poate fi însoțită de gesturi caracteristice. În acest sens se observă „acoperirea gurii cu mână”, cel mai mult acest gest fiind accentuat la copii; la maturi capătă o formă puțin mai diferită, ei de obicei atingând colțurile gurii sau nasul, el mai informativ fiind gestul – impuls în direcția gurii, ce reflectă dorința copilărească de a opri involuntar cuvintele false. Un studiu psihofiziologic a dovedit că minciuna provoacă senzații de iritație în țesuturi musculare fine a feței și a gâtului care provoacă reflexul de eliberare a senzației deranjante – scărpinatul. Dar apare întrebarea: este oare posibil de a falsifica limbajul corpului ? De cele mai multe ori răspunsul este negativ. De exemplu deschiderea palmelor se asociază cu sinceritatea, dar când mincinosul deschide palmele și în plus zâmbește, mințind, microsemnalele organismului său îl vor trăda. Astfel de semnale se pot exprima prin modificare inconștientă a mimicii, mărirea sau micșorarea bruscă a pupilei ochiului, sudoarea pe frunte, înroșirea obrajilor sau o clipire mai frecventă a ochilor. Cercetări cu folosirea filmării lente au arătat că astfel de microgesturi durează mai puțin de o secundă și sunt imposibil de observat. Ele pot fi doar „intuite” cu ajutorul sistemului analitic de decodare din creier ce poate capta aceste microsemnale ale falsității și alarma asupra prezența minciunii. Astfel, majoritatea indivizilor este capabilă la nivelul subconștientului, să observe lipsa corespondenței între informația verbală și cea nonverbală.

În psihologia emoțiilor intervin două tipuri de emoții:

Negative – frica de a fi descoperit ca mincinos, culpabilitate, stres;

Pozitive (pentru mincinosul-expert) – plăcerea de a minți, de a convinge pe ceilalți cu naturalețe;

Victimele minciunilor

Victima individuală – este definită de persoana supusă unei înșelăciuni mai mult sau mai puțin întâmplătoare, înșelată fără voia sa, care ignoră faptul de a fi mințită, care află ulterior acest lucru sau nu îl află niciodată. Astfel, se cunoaște minciuna ca act de sacrificiu. Face referire la situațiile in care un om este în stare să mintă pentru un prieten, sau din solidaritate. Se ajunge chiar la a-și asuma vina în locul altuia din devotament. Un exemplu pe care îl dă I. Marin este următorul: „La școala sau în alte împrejurări băieții își asumă uneori vina altora vădind fie dorința de a încheia un incident penibil, “recunoscând” ceea ce făptașul nu avusese curajul să recunoască, fie pentru a trece drept erou în fața colegilor sau unei fete. Uneori recunoașterea a mers atât de departe, încât eroul a suportat chiar pedepse in locul vinovatului “. Aceasta minciună prin care un om își asuma vina altuia nu este atât de des întâlnită, prea puțini fiind atât de altruiști ca să suporte pedepse pentru a salva chiar și un apropiat. Tot în această categorie se regăsesc și victimele minciunilor din amuzament, care cuprind anecdotele, glumele, păcălelile fără consecințe grave, minciunile vânătorești, minciunile fanteziste, fantastice, care au ca prim scop amuzamentul comun.

Victima autogenerată este persoana care se autovictimizează prin minciună, situație în care emitentul este în același timp și beneficiarul minciunii. Aceasta formă a autominciunii reprezintă cea mai rafinată expresie a înșelăciunii. Este situația în care mincinoșii ajung să creadă propriile invenții, începând de la cele conștiente cuprinse în biografii sau curriculum vitae, și până la cele mai stranii forme de paranoia. Un aspect important al gândirii paranoice îl reprezintă centralitatea: faptul că paranoicul se vede ca o personalitate centrală într-un scenariu care poate fi periculos sau grandios și interpretează evenimente care nu au nici o legătură cu ei în realitate ca fiind direcționate spre ei sau despre ei. Paranoicul, indiferent de modul în care se manifestă tulburarea sa psihică, este prin excelență un mare egocentric. Mai mult decât atât, egocentrismul este împins aici la nivelul agravant, de megalomanie. Pentru paranoic eul propriu este centrul oricărei realități, al oricărei alte persoane, al oricărei dimensiuni sau realități palpabile sau imaginabile. Paranoicul este, pentru el însuși un gen de divinitate atotputernică. Astfel se ajunge la interpretivitate. Altfel spus, viziunea sau gândirea persoanei în raport cu orice subiect este filtrată prin prisma ideii prevalente. Se ajunge la ideile delirante, la deliruri cu tematici variate. Astfel, percepția mentală obiectivă asupra realității este deformată, distorsionată, devenind profund subiectivă.

Victima cuplată se bazează pe o relație stranie de simbioză între două persoane distincte. Este cazul relațiilor de genul: complicitate – cel ce minte se simte bine că minte, iar cel ce este mințit se simte bine că este mințit; ipocrizie – fiecare dintre cei doi mincinoși știe că celalalt minte, dar acceptă situația, crezând că el este cel ce l-a păcălit pe celălalt; cooperare – minciuna inconștientă a unui partener servește la autominciuna celuilalt; respingere – mincinoșii reacționează negativ la minciunile celorlalți. Unii părinți care își mint copiii reacționează negativ la minciunile copilului;

Cap. 4. Detectarea minciunii

4.1. Semne simple sau subtile

Procesele psihice ce preced și însoțesc săvârșirea „infracțiunii”, precum și cele ce succed acesteia sunt integrate conștiinței „infractorului” sub forma unui pattern infracțional stabil, cu conținut și încărcătura afectiv-emoțională specifică și cu o caracteristică fundamentala – psihosensibilitatea – în virtutea căreia este posibilă conservarea în structurile memoriei a unei realități psihice obiectivată în mod fascinant la nivelul amintirii despre faptă (inclusiv substratul ei afectiv-emoțional). Structurile informaționale reprezentând matricea infracțională, rămân implementate în neuronii scoarței cerebrale datorită psihosensibilității latente ce poate fi reactivată, dislocată și exteriorizată (monitorizată) în biodiagramele specifice investigației conduitelor simulate fiind identificabilă sub impactul stimulilor de natura psihologică. Definită strict, matricea infracțională este o realitate a conștiinței infractorului, filmul netrucat și netrucabil al derulării infracțiunii, autoimplementat, secvență cu secvență în memoria infractorului.

După 1900, cercetările întreprinse în direcția „detectării simulării”, a „minciunii”, au fost tot mai numeroase, specialiștii plecând de la faptul ca stările de tensiune psihică, apărute în momentele de nesinceritate, cum sunt și cele specifice învinuitului care caută să ascundă adevărul, determină o serie de modificări fiziologice. Unele dintre aceste modificări (răgușeala, congestionarea, crisparea, scăderea salivației, dereglarea ritmului respirației și a celui cardiac), pot fi sesizate direct de către cel ce efectuează ascultarea, daca are cunoștințe de psihologie, fiziologie și, bineînțeles, spirit de observație adecvat profesiunii.

Tehnicile de investigare, care detectează emoția se bazează, în esență, pe următoarele elemente:

în momentul simulării, individul prezintă o serie de manifestări emoționale;

persoana ascultată nu-și poate controla în întregime aceste manifestări emoționale.

Există și multe semne subtile pe care mulți oameni le trec cu vederea și care pot afecta până și pe mincinoșii perfecți. Acestea sunt:

Discursul prea formal – folosirea cuvintelor lungi, foarte corect gramatical și o serie de formule de exprimare care în mod normal ar fi scurtate, sugerând un discurs scris mai degrabă decât o conversație natural;

Foarte puține gesturi și nici o fixare – mișcările fizice ilustrează ceea ce este descris și sunt activități naturale și comune;

Justificarea – încercarea de a justifica fiecare detaliu cu explicații lungi; 

Nepotrivirea – nepotrivirea între tonul vocii și expresivitate.

Indicatorii fiziologici care pot servi la depistarea tensiunii emoționale folosiți în actualele tehnici de detecție a simulării, a sincerității sau a nesincerității, sunt consecința unor procese fiziologice, cum ar fi:

modificările activităților cardiovasculare, manifestate în ritmul și amplitudinea pulsului, precum și în tensiunea arterială;

modificarea caracteristicilor normale ale respirației care, în prezența emoției, devine neregulată și mai grea;

modificarea rezistenței electrice a pielii, denumită reacția electrodermică (R.E.D.);

modificarea caracteristicilor normale ale vocii, funcției fonatorie influențată de schimbarea tremurului fiziologic al mușchilor aparatului fonorespirator;

modificarea caracteristicilor scrierii, îndeosebi în privința vitezei de execuție și a presiunii, care se poate accentua sau reduce.

Alți indicatori fiziologici sunt: tensiunea musculara (crisparea); temperatura corpului; comportamentul ocular; activitatea electronică a scoarței cerebrale, înregistrată prin intermediul electroencefalografului sub forma electroencefalogramei (EEG), fiind un indicator important al tensiunii psihice.

4.2. Detectarea instrumentată a minciunii

De-a lungul timpului progresele științei și tehnicii au fost privite cu scepticism iar inventatorii, pentru a-și impune ideile au trebuit să depășească obstacolele menite să-i oprească din drum. Descoperirea minciunii a pasionat oamenii încă din cele mai vechi timpuri și i-a motivat în cercetările lor pentru elaborarea unui aparat care să ajute la depistarea comportamentului simulat. În 1895 Caesare Lambroso experimenta Hidrosfigmograful, un aparat primitiv ce măsura variațiile de puls cu ajutorul unui cilindru pe care era aplicat negru de fum, fiind învârtit de un mecanism de ceasornic. W.M. Marston în 1917 încerca să depisteze minciuna înregistrând tensiunea sistolică iar Vittorio Benussi înregistrând modificările respiratorii. Unul din precursorii actualelor tehnici a fost psihologul Hugo Munsterberg, care s-a preocupat de problema martorilor și a declarațiilor veridice sau false. În 1908, James MacKenzie, cardiolog britanic, și-a denumit aparatul “The Ink Polygraph” (poligraful cu inscriptor în cerneală), slujind drept model pentru J.A.Larson (devenit psihiatru din ofițer de poliție), care a construit în 1922 cardio-pneumo-psihograful, prima generație a poligrafului perfecționat utilizat în zilele noastre. 

Dintre mijloacele tehnico-științifice de detectare a tensiunii emoționale, folosite de către organele de cercetare penală, iar în unele state și de către instituții particulare, cele mai apreciate ca răspunzând nevoilor anchetei sunt considerate următoarele:

Poligraful, cunoscut și sub denumirea de ,,detector de minciuni", este rezultatul experimentelor efectuate de către Larson, în Statele Unite, ulterior fiind concepute aparate tot mai perfecționate. Se poate prezenta sub forma aparaturii complexe de laborator sau ca aparatură de tip portativ utilizabilă în teren, alimentată cu baterii. Este un instrument care înregistrează sub forma grafică trei indicatori de bază ai modificărilor fiziologice tipice stărilor de stres psihologic: tensiunea arterială și pulsul; dereglările respirației; rezistența electrodermică. Înregistrarea se face pe o bandă de hârtie specială, prin intermediul unor pârghii prevăzute cu penițe, care descriu trasee specifice, din interpretarea cărora se pot deduce momentele de tensiune ale persoanei ascultate. La aparatele mai noi se înregistrează un al patrulea indicator: presiunea musculară exercitată de mâinile și picioarele celui ascultat, care se modifică în momentele de stres. Detectorul de stres emoțional în voce – folosit pentru detectarea tensiunii psihice îl reprezintă – microtremurul vocii, determinat de stările neurovegetative specifice emoției. Detectorul de stres emoțional în scris este un dispozitiv anexă al poligrafului, care înregistrează tot sub formă grafică modificările intervenite în scrisul unei persoane aflate intr-o stare de tensiune psihică. Se înregistrează trei caracteristici ale scrisului timpul de latență; durata scrierii răspunsului; presiunea scrisului;

Cap. 5 Frecvența minciunilor la elevii de liceu – Studiu de diagnoză

5.1. Motivarea studiului

Studiul de față are ca subiect cercetarea absenteismului școlar precum și profilul succesului educațional în Liceul „Teoretic Băile Herculane”, Județul Caraș-Severin, cu evidențierea particularităților în cazul elevilor care au avut cel puțin o dată nota scăzută la purtare. În acțiunea educativă interesul pentru eșec se explică, de fapt, prin dorința de a-l evita, evitarea aceasta se pare că este înțeleasă de unii elevi prin ascunderea adevărului în privința unei note, ascunderea absențelor în fața părinților și a altor activități realizate.

5.2. Obiective de cercetat

Unii adolescenți descoperă că minciuna poate fi considerată acceptabilă în anumite situații, de exemplu atunci când nu îi spui unei rude adevărul despre silueta sa, ori prietenului sau prietenei motivele adevărate pentru care vrei să se despartă de el/ ea, fiindcă nu vrea să îi rănească sentimentele.

Alți adolescenți mint pentru a-și proteja intimitatea sau pentru a se simți separați psihologic de părinți și independenți față de ei, așa cum sunt minciunile referitoare la faptul că s-au strecurat noaptea afara din casa pentru a se întâlni cu un prieten sau a merge la o petrecere.

Există și copii sau adolescenți care nu sunt deranjați de faptul că mint sau profită de pe urma altora. Alți adolescenți pot minți frecvent pentru a acoperi o problema mai serioasă. De exemplu, un adolescent care are o problemă serioasă cu alcoolul sau drogurile va minți repetat pentru a ascunde adevărul legat de persoanele cu care au fost, unde au fost, ce făceau și pe ce a cheltuit banii.

Dacă un adolescent dezvoltă un tipar de minciună care este serios sau repetitiv, atunci poate fi indicat ajutorul profesionist. Evaluarea adolescentului de către psihiatru/ psihoterapeut ajută copilul/ adolescentul să înțeleagă comportamentul legat de minciună și poate furniza alte alternative pentru viitor.

5.3. Ipoteze de lucru

Ipoteza generală

Se presupune faptul că o cunoașterea valorilor, intereselor și atitudinilor elevilor din de școală, față de familie, față de grupul de prieteni, pot contribui la prevenirea și combaterea unor situații de risc educațional. Elevii reprezintă un segment demografic predispus la atitudini negative față de importanța succesului educațional și în pofida faptului că sunt capabili să distingă atitudinile pozitive de cele negative, totuși nu reușesc să le adopte în totalitate pe cele pozitive.

Ipoteze speciale

Majoritatea adolescenților nu au remușcări în a-și minți părinții și mai mult decât atât, se laudă cu acest fapt;

Adolescenții cu o situație materială peste medie sunt predispuși la atitudini necorespunzătoare față de școală și frecvență crescută în a minți;

Cu cât rezultatele evaluării școlare sunt mai mici, cu atât elevii absentează mai mult și își mint părinții în acest sens.

5.4. Eșantionarea

Considerăm necesară investigarea în totalitate a elevilor claselor a X-a și a XI-a, deoarece rezultatele școlare ale elevilor din clasa a IX-a sunt semnificativ marcate de ciclul gimnazial și nu sunt încă pe deplin integrați în cel liceal, iar elevii din clasa a XII se află în ciclul curricular al aprofundării și specializării, astfel încât determinarea întru succes fiind mai degrabă element al viitoarei integrări în mediul universitar și pe piața muncii.

VII.6. Prezentarea instrumentului cercetării

Ca instrument principal de investigație s-a folosit un chestionarul, compus din 18 itemi aplicat tuturor elevilor de clasa a XI-a și a XII-a. Chestionarul va cuprinde întrebări închise, semideschise, deschise și scalate cuprinzând variabile și indicatori derivați din ipotezele cercetării.

1. Clasa

2. Profilul

3. Mediul de rezidență

Rural

Urban

4. Resursele bănești de care dispuneți lunar sunt:

a. Sub 100 RON

b. Între 100 și 150 RON

c. Între 150 și 250 RON

d. Între 250 și 300 RON

e. Peste 300 RON

6. Sunteți motivat (ă) să studiați?

Da Nu

Localizați pe o scară de la 1 la 10 intensitatea motivației dumneavoastră pentru activitățile școlare.

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

intensitatea intensitatea

cea mai mică cea mai mare

S-a întâmplat să chiulești de la ore?

Da Nu

Dacă da, care este motivul pentru care ai chiulit?

Dezinteres pentru materia respectivă

Permisivitate din partea profesorilor

Antipatie față de profesori

Teama de a lua o notă mică

Obișnuința

Plictiseala

Pentru a petrece mai mult timp cu prietenii

Alte motive

Părinții știu că lipsești de la școală?

Da, știu de la mine

Da, află de la altcineva. De la cine? ……………………………………..

Nu

Ce sancțiune ai primit la școală pentru că ai lipsit de la ore?

Mi s-a scăzut nota la purtare

Au fost chemați părinții la școală

Nu am fost sancționat

Ce te-ar putea determina sa minți?

neglijența

teama de pedeapsă

obișnuința

Când greșesc:

Îmi recunosc imediat greșeala, indiferent consecințe;

Analizez dimensiunea pedepsei și, în funcție de

rezultatul analizei, iau hotărârea de a-mi recunoaște sau nu greșeala;

de obicei nu recunosc greșelile în fața altora, dar mă condamn totuși singur;

Ce preferi?

să fii vinovat și să nu știe nimeni;

să lași pe altul să fie bănuit deși știi că tu porți vina;

să-ți însușești vina în mod deschis și imediat,

Când crezi că trebuie spus adevărul?

când arăți un defect fizic

când arăți un defect moral

când arăți o greșeală

Când accepți (tolerezi, justifici) un furt?

când cel de la care se fură a obținut bunul respectiv pe căi necinstite;

când cel ce fură are efectiv nevoie de acel lucru și nu are altă cale să-l obțină;

când cel de la care se fură are oricum prea mult și nu l-ar afecta în nici un fel lipsa bunului respectiv.

Pe o scală de la 1 la 10 cum te apreciezi:

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

cât se poate de onest mint fără rețineri

Cum te simți după ce ai mințit ?

Mă simt satisfăcut pe deplin;

Nu mă simt în nici un fel diferit

Mă simt cuprins de remușcări.

Cap. 6 Rezultate și interpretări și concluzii

Din analiza datelor culese prin intermediul mijloacelor de investigație amintite, am desprins câteva date și concluzii semnificative.

Elevii sunt în general motivați pentru activitățile școlare; 51% dintre subiecții cu venituri medii indică o motivație corespunzătoare cifrei 7 pe o scală de la 1 la 10, 26% dintre cei cu venituri ridicate corespunzătoare cifrei 8 și 16% dintre cei cu venituri mici corespunzătoare cifrei 6.

Nu observăm fluctuații semnificative în dreptul cifrei 7 referitor la gradul de motivare în abordarea activităților școlare a subiecților proveniți din mediul rural față de cei din mediul urban, însă constatăm la un nivel redus al veniturilor o motivație mai puternică a elevilor din mediul rural față de cei din mediul urban.

Întrebați dacă s-a întâmplat să chiulească măcar odată de la ore, elevii au răspuns :

Motivele principale evocate de elevi în absentare sunt următoarele:

Întrebați dacă părinții știu că lipsesc de la ore, elevii au răspuns:

De asemenea, într-o proporție de 55%, elevii au admis faptul că nu simt remușcări atunci când mint și mai degrabă consideră că este mai corect să spună adevărul când indică un defect fizic decât unul moral, sau când indică o greșeală.

Contorizând răspunsurile date de cei care sunt în favoarea minciunilor, raportul pe sexe este următorul:

Din prelucrarea datelor se poate constata că importanța succesului școlar pentru integrarea profesională este conștientizată în proporție de 67%, opiniile defavorabile venind mai ales din partea elevilor care au avut note scăzute la purtare, care absentează nemotivat și care nu au nici o reținere în procesul de a minți. S-a constata de asemenea ca sancțiunile primite în cadrul școlii sunt insuficiente, iar părinții nu sunt întotdeauna informați de situațiile copiilor. Îngrijorător este faptul că o majoritate de 80% dintre cei chestionați consideră mai important să aleagă adevărul atunci când trebuie să indice un defect fizic, decât unul moral sau realizarea unei greșeli.

În scopul scăderii ratei absenteismului și al incidenței minciunilor spuse de elevi, precum și cu scopul sporirii ideii de succes educațional din perspectiva elevilor, propunem efectuarea de ședințe de consiliere atât cu implicarea cadrelor didactice, cât și a părinților.