Studiul Privind Dinamica Relatiei Parental Filiale la Varsta Adolescentei Tarzii

=== 38e098600d89d02ad4517463642d24e7c5e40216_459601_1 ===

Introducere

Personalitatea copilului și adolescentului se formează în cadrul familiei. Aceasta are un rol esențial asupra devenirii ca adult, având un impact foarte important asupra trăsăturilor, caracterului și comportamentului copilului la maturitate.

În relația cu părinții se formează modelele viitoare și se stabilesc reperele viitorului adult. Modelul parental este cel care servește ca exemplu pentru construirea interacțiunilor, comunicării și relaționării cu ceilalți oameni.

Familia a suferit o serie de modificări, producându-se schimbări ale relațiilor dintre sexe, rolurile din cadrul cuplului, divorțul, mprimea familiei etc. Transformările suferite de societate în ansamblul ei au avut un impact semnificativ asupra familiei, datorită schimbărilor apărute în economie, educație, medicină și cultură etc.

În contextul acestor schimbări, se manifestă pregnant o serie de disfuncționalități familiale, cum ar fi: conflictul conjugal, violența familială, abandonarea copiilor, divorțul emoțional, infidelitatea, schimbarea defectuoasă a rolurilor în relațiile parental-filiale, afectarea dezvoltării psiho-comportamentale a copiilor, neglijare, nesupraveghere etc.

În continuare, relațiile dintre părinți și adolescenți constituie o problemă de actualitate. Concepția tradițională cu privire la educație în România presupune orientarea și asigurarea de către părinți a copiilor pentru realizarea unui nivel de școlarizare și culturalizare înalt, cu accent pe pregătirea universitară, considerată ca fiind idealul de realizare. La ora actuală apare în contrapartidă o concepție pragmatică a adolescenților, datorită schimbării condițiilor economice, axându-se pe posibilitatea unor reușite facile, cu un efort minim, care are drept consecință o scădere a aspirațiilor și o pregătire superficială.

Relațiile familiale au o deosebită importanță în formarea adolescenților, un rol important având și asistența psihologică, terapeutică și socială.

Capitolul 1

Adolescența

1.1. Cadru general

Așa cum demonstrează o serie de cercetări antropologice și etnologice adolescența reprezintă o etapă de vârstă practic necunsocută în secolul al XX-lea.

Unii autori cred chiar adolescența ca atare constituie doar o noțiune socială, special “inventată” pentru a putea explica un spațiu de viață caracteristic numai societăților contemporane.

În lucrarea sa dedicată istoriei sociale a copilăriei P. Ariès. Consideră că prima mențiune a adolescenței poate fi indentificată în traducerile latinești ale scrierilor vechiului Bizanț în secolul al XIII-lea. Dar până in secolul al XX-lea nu a existat noțiunea generală de adolescență în înțelesul ei contemporan, trecerea de la vârsta copilăriei la vârsta adultă având loc, în mod direct, fără nici-o perioadă de tranziție între ele.

Printre cei mai impontanți factori sociali care au contribuit la geneza adoloscenței ca etapă a vârstei distinctă se poate menționa: schimbările cu caracter economic, disoluția legăturilor tradiționale existente în cadrul familiei și modificarea relațiilor între generații, prelungirea perioadei de școlarizare a tinerilor până la vârste considerate altă dată ca aparținând maturității (18 ani pentru viitorul muncitor și 25 de ani pentru viitorul specialist), existența unor instituții specializate pentru creșterea și educația copiilor, multiplicarea sisitemelor normative în societatea contemporană, etc.

Transformările profunde ale sistemului economic, instituționalizarea învățământului profesional și universitar și despărțirea perioadei de socializare școlară de activitatea de muncă, ca atare au contribuit, în mare măsură, la apariția unei etape specifice de “moratoriu” social, de amânare a exercitării de către tânăr a rolului adultului.

Pentru A. Bakon, adolescența reprezintă rezultatul schimbărilor instituționale apărute în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, printre care învățământul obligatoriu și reglementările legislative cu privire la muncă și drepturile copiilor au fost cele mai importante.

Astfel adolescența a devenit o perioadă între pubertate evidență concret biologică și vârstă specificată de lege pentru învățământul obligatoriu, încadrare în muncă și aplicarea procedurilor cu privire la infracționalitate. De asemenea s-a demonstrat că de această perioadă de vârsta au fost preocupați și cei mai reprezentativi scriitori latini: Cicero, Tacitus și Hipocrate care au încercat să definească această perioadă din viața omului. De exemplu Tacitus spune “primăvara se întărește, capătă putere” (Doran, R., Parot, F., 1999, p. 547).

În timp ce pentru unii autori, adolescența a făcut posibila dobândirea de cătr copii a unor drepturi speciale inexistente înainte de perioada contemporană, pentru alți autori, adolescența nu înseamnă decât dezvoltarea unui nou status minorilor pentru membrii acestei categorii de vârstă, care consfințește dependența tânărului față de adult.

Adolescența este una dintre cele cinci etape de dezvoltare psihică, fizică și socială pe care le traversează ființa umană în cursul întregii sale vieți. J. J. Rouseau (1973) a caracterizat adolescența ca pe vârsta celei de a doua nașteri.

Cele 5 etape ale dezvoltării umane, amintite în literatura de specialitate, sunt următoarele: copilăria, pubertatea și adolescența, tinerețea, vârsta adultă și bătrânețea. Psihologia dezvoltării împarte pubertatea și adolescența în trei etape: pubertatea sau preadoloscența cuprinde perioada 10 – 14/15 ani, caracterizată prin intensificarea creșterii și coincide cu școlaritatea mijlocie; adolescența propriu-zisă sau marea adolescență 14/15 – 18/20ani, coincide cu perioada liceului; adolescența prelungită 18/20 – 24/25 ani, corespunde perioadei în care tinerii optează pentru o formă de învățământ superior, satisfacerea stagiului militar sau intrarea în câmpul muncii. (Șchiopu, U. Verza, E., 1989)

Adolescența este un stadiu de dezvoltare care marchează tranziția de la lumea și privilegiile copilăriei, la lumea și privilegiile adultului. Această perioadă este relativ îndelungată, fiind caracterizată prin numeroase schimbări și transformări mai puțin semnificative la prima vedere. (Șchiopu, U. Verza, E., 1989)

1.2. Teorii asupra vârstei adolescenței

Teoria “anxietății socializate” a lui A. Davies – îmbinând perspectiva sociologică sau cea psihologică, Allison Davies în 1944 aconsiderat că procesul de dezvoltare și socializare a adolescentului apare modelat în întregime de valorile, normele și atitudinile culturale ale societății de care aparține.

Adolescenții, sublinia el, sunt motivați, la fel ca și membrii altor grupuri de vârstă, de contactul social și normativ al colectivității, exercitând prin intermediul sancțiunilor, pedepselor și amenințărilor. O asemenea motivație “ social ” impusă, este denumită “anxietatea socializată”. Un rol important în socializarea adolescenților îl reprezintă valorile clasei sociale din care face parte. În timp ce valorile clasei mijlocii urmează prestigiul, succesul, dobândirea unui status ridicat și respectarea moralității convenționale. Valorile clasei de jos se referă la realizarea câștigurilor immediate, cum sunt plăcerile sexuale și recreative.

Deoarece nu urmăresc obiective pe termen lung, tinerii aparținând acestei clase nu resimt “anxietatea socializată” atât de mare cum o simt aceia care fac parte din clasa mijlocie și care îi obligă să se supună pasiunilor exercitate de valorile clasei lor.

Teoria “sarcinilor de dezvoltare” a lui R. Havighurst – teoria lui Davies a fost complectată de teoria “sarcinilor de dezvoltare” elaborată de R. Havighurst.

Conform acestei teorii cu caracter mixt, psihologic și sociologic. Procesul de dezvoltare adolescentină presupune stabilirea unui echilibru relativ între tendințele individuale ale adolescentului și exigențele sociale.

Societatea adolescentină și “subcultura” tineretului a lui J. Coleman – una dintre cele mai cunoscute teorii sociologice asupra adolescenței este așa numita teorie a “subculturii tineretului elaborată de J. Coleman.

Noțiunea de subcultură a tineretului se referă la setul de norme și valori care caracterizeză fundamental stilul de viață al tinerilor și care conturează principalele repere ale societății adolescentine.

Ambivalența atitudinală adolescentină – noțiunea de cultură a tineretului a fost reluată de către Parsons. Cu privire la procesul de socializare a adolescentului constând în internalizarea unui set de valor proprii, care permit realizarea unor scopuri pozitiv orientate.

Teoria “continuității dezvoltării” – din perspectiva antropologică, cea mai cunoscută teorie asupra adolescenței aparține lui Ruth Benedict. Această teorie pune în relație, dezvoltarea individuală cu modelele culturale ale societății.

Dezvoltarea individuală, sublinează Benedict, presupune un proces gradual de la etapa copilăriei la etapa vieții adulte. În condițiile în care acest proces este afectat de discontinuități procesul de dezvoltare este prejudiciat. În ttimp ce în culturile de tip tribal există o continuitate gradată de la poziția de copil la a cea de adult, în societățiile de tip occidental, cum este cea americană, schimbarea de la un mod de referință (lumea copilăriei) la altul (lumea adultă), consființită de o serie de reglementări legislative, crează multiple discontinuități care la rândul lor generează probleme și dificultăți.

Un exemplu de asemenea discontinuități îl reprezintă problema sexualității. În societatea americană tinerilor li se ascund informațiile cu privire la sexualitate cum sunt acelea care privesc relațiile între parteneri de sex opus, perversiunile sexuale, nașterea sau alăptarea.

În Samoa din Africa de Nord, din potrivă, tinerii au ocazia deschisă de a afla despre aspectele sexuale de la cea mai fragedă vârstă. Deacea în Samoa, dezvoltarea adolescenților este continuă subgraduală, fără intreruperi, interferențe sau restricții. În America însă aceste probleme sunt învțluite în mister până în perioada adolescenței, atunci când sunt despărțite în mod brusc și neașteptat. Cea ce a fost inhibat în cursul copilăriei, devine brusc încurajat în timpul adolescenței.

Consecințele negative generate de aceaastă discontinuitate constituie cauza principală a stresului resimțit de majoritatea adolescenților americani.

1.3. Particularitățile vârstei adolescenței

Cuvântul adolescență este de origine latină și vine de la adolesco – ere care înseamnă a crește, a căpăta putere, a se maturiza. La ora actuală există numeroase difiniții care vor să caracterizeze această perioadă distinctă în viața omului.

Zamfir Cătălin și Vlăsceanu Lazăr definește adolescența ca fiind: “Etapă distinctă în evoluția individului care se situează între copilărie și tinerețe, prezentând aspecte caracteristice în plan biologic și psihosocial”( Zamfir, C., Vlăsceanu, L., 1998, p. 26).

Nicolae Mitrofan și Iolanda Mitrofan definesc: “Etapa vieții de tranziție între vârsta copilăriei și cea adultă, ce corespunde școlarității mari și care înseamnă, la rândul ei mai multe subetape: preadolescența de la 14 la 16/18 ani; adolescența propriu-zisă de la 16/18 ani la 20 de ani; adolescența prelungită de la 18/20 ani la 25 de ani“ (Mitrofan, I., Mitrofan, N., 1991, p. 16).

În DEX. Se definește: ”Perioadă în dezvoltarea organismului uman, care urmează pubertății și precede starea de adult. Este cuprinsă, în general, între 14-18 ani, având multiple aspecte particulare de la individ la individ. Se caracterizează prin dezvoltare fizică și neuropsihică pronunțată, explicabilă prin faptul că sistemul neurovegetativ și cel endocrin ajung în faza lor finală de dezvoltare.” (Dicționarul explicativ al limbii române (DEX), 2009).

După cum se observă toate definesc adolescența ca fiind o stare de trecere de la stadiul de copil la stadiul de adult. Însă în definirea acesteia în mod cât mai clar , trebuie să ținem seama de trei criterii biologic, psihologic și social.

Biologic, adolescența se identifică cu pubertatea, respectiv dobândirea capacității de reproducere sexuală. Dar a defini adolescența prin caracteristicile pubertății nu poate evidenția complet și exact, caracteristicile fundamentale ale acestei perioade, deoarece se bazează pe un singuir criteriu, respectiv debutul biologic al adolescenței și nu se referă la diferențele dintre băieți și fete în privința procesului de maturizare sexuală.

Psihologic, adolescența reprezintă o vârstă marcată de o serie de schimbări în domeniul cognitiv, afectiv și comportamental, cum ar fi: o maturitate sporită în raporturile cu prietenii de ambele sexe; dobândirea și conștientizarea indentității sexuale cu caracter feminin sau masculin; realizarea unei independențe emoționale fața de adulți; pregătirea pentru îndeplinirea rolurilor sociale ale adultului, prin alegerea profesiei, pregătirea pentru formarea unei familii proprii etc.; încercarea de a dobândi un comportament social responsabil și conștient de cerințele normalității; dobândirea unui set de valori și a uni sistem etic propriu, care acționează ca o formă de “ideologie ce ghidează conduita”.

Sociologic, adolescența constituie o perioadă de tranziție de la o stare în care persoana este în totalitate dependentă de un adult, la o stare de relativă independență, semnificând începutul maturității.

L. C. Jense definește perioada adolescenței ca “o diviziune inernațională a aspectelor psihologice, psihiatrice, sociologice și educaționale care caracterizează cel de-al doilea deceniu al vieții”. O asemenea definiție “cronologică” adaugă el, face posibilă cooperarea între diferitele discipline care se ocupă cu studiul adolescenților.

Pentru studiul acestei perioade de viață a omului un interes deosebit l-au avut: E. H. Erikson, J. Piaget, G. Stanley Hall, Hemult Schelsky. E.H. Erikson, 1959, acesta merge pe linia amendamentelor aduse freudismului și dezvoltă etapizarea lui Freud și deasemenea o complectează. Erikson este preocupat de relevarea importanței factorilor socio-cultural în edificarea personalității. În cadrul studiilor sale, afirmă că există opt etape a dezvoltării ontogenetice a omului. Pentru adolescență Erikson a insistat pe stadiul cinci în cadrul dezvoltării ontogenetice.

În această etapă – adolescența reprezintă o vârstă frenetică, dar destul de tulbure, când la capătul tuturor schimbărilor biopsihologice pe care le traversează tânărul, acesta dorește să afle cine a devenit, astfel încât în acest stadiu apar criza de identitate și confuziile de rol.

J. Piaget, este autorul unei stadiarizări cognitive, care a fost elaborat, în urma unei decantări succesive pe parcursul mai multor lucrări, începând cu anul 1930 Piaget a expus sintetic versiunea definitivă a stadializării. Pe adolescent Piaget la încadrat în stadiul operațiilor formale (11/12 ani – 16/17 ani) care cuprinde: stadiul operațiilor formale (11/12 ani – 14 ani) și substadiul structurilor operatorii formale (14 – 16/17 ani). Definitoriu pentru această secvență a dezvoltării este apariția gândirii sistematice în plan abstract și ipotetic.

G. Stanley Hall, în anul 1904 lansează pentru prima dată opinia caracterului de criză a acestei vârste, caracteristică ce e împărtășită de majoritatea specialiștilor domeniului. Concret este o etapă de “furtună și stres” care după opinia numitului psiholog american, semnifică o perpetuă oscilație între extreme, între exuberanță și apatie cruzime și sensibilitate, hărnicie și lene.

Din acest motiv, etapa a căpătat denumiri diferite: criză juvenilă, criză de originalitate, vârstă dificilă, vârsta ingrată, vârsta dramei, vârsta marilor idealuri, vârsta de aur, vârsta integrării sociale

Oricum perioada cea mai grea este cuprinsă în 14 – 16 ani. Criza apare întrucât persoana nu reușește ca pe baza noului echipament bio-psiho-social, pe care l-a dobândit să treacă dintr-o dată de la statutul de copil la cel de adult. Adolescentul este asemenea lui Ianus (personajul cu două fețe) întrucât oscilează permanent între copilărie și maturitate, chiar dacă se orientează preponderent spre lumea adultă.

Fără îndoială putem aprecia că această vârstă constituie o etapă incendiară, la capătul cărei apare o nouă calitate, personalitatea umană. Nu lipsită de interes sunt și opinile ce consideră că, pe viitor, adolescența va avea o configurație și mai dramatică, odată cu sporirea tensiunii existente.

Datorită ritmului alert de dezvoltare a societății contemporane asistăm la o dilatare a acestei vârste, în cele două extreme mai precis, ea coboară până la 10 ani și urcă până la 24 – 25 de ani.

Există câteva dominante ce conferă specificitatea acestei etape: aspirația către de independență; interiorizarea activității psihice, care anterior era dispersată într-o multitudine de acte; individualizarea, care devine mai structurată odată cu desăvârșirea particularităților de sex și a impactului provocat de influența mediului.

În adolescență, persoana devine conștientă că face parte din societate, că are o serie de răspunderi pentru viabilitatea și progresul ei, iar drept consecință se formează idealul de viață.

Astfel, “adolescentul tinde să dobândească un fel de autonomie în cadrul vieții sale de familie, al educației primite, a autonomiei comportamentului, care-i va permite să-și ia responsabilități personale, să se conducă pe sine însuși, fără a recurge mereu la tutelă sau părerea adulților”. (Grassel, H., 1971, p. 127)

Idealul este, un izvor de fericire personală sau socială, atingerea lui având consecințe favorabile nu numai asupra individului, ci și asupra celorlanți membrii ai colectivului în care trăiesc. Sunt puțini adolescenți care încă nu au un ideal de viață.

Motivele alegerii idealului sunt numeroase, dar în general pot fi reduse la trei: motivele externe; motive social-morale; aptitudini sau capacități. Motivele externe, unii adolescenți aleg ca ideal un om cu însușiri negative, care însă prin felul lui de comportare i-a impresionat profund. Unii au o admirație absolută față de anumiți colegi mai mari, care dau dovadă de multă independență față de părinți și școală. Aceștia nu numai că sunt admirați dar sunt și imitați în acțiunile reprobabile pe care le săvârșesc. Motive social-morale – adolescentul își crează în imaginația sa un erou demn de urmat, o personalitate deosebită caracterizată prin anumite însușiri morale. Aptitudini sau capacități – printre calitățile cerute de adolescent eroului model sunt și diferite aptitudini, ca de exemplu: aptitudini pentru muzică, desen, sport, matematică, tehnică etc. Persoanele care dispun de asemenea capacități, sunt foarte des luate ca model, dar tot așa de apreciată este și cultura generală.

Una din cele mai controversate aspecte ale adolescenței este sexualitatea. Multă vreme această problemă a fost trecută sub tăcere sau tratată cu ipocrizie spre a nu contraveni anumitor “principii etice” care l-ar fi pus în situații neplăcute pe adult.

Preocuparea referitoare la viața sexuală este considerată ca ceva nedemn și rușinos, tânărul fiind lăsat să se descurce singur în acest labirint ferecat fără o îndrumare din partea familiei, a școlii sau a altor factori răspunzători de educația lui.

L.Friedland evidențiază rolul semnificativ al vieții sexuale și consideră că aceasta a fost tratată inadecvat, spunând că relațiile sexuale presupun chiar și în zilele noastre ceva nerezolvat. Sexualitatea reprezintă o forță remarcabilă, care poate subjuga persoana și reprezintă chiar și în zilele noastre unul dintre motivele cele mai importante ale activității umane.

Dar trebuie ținut seama și de faptul că viața sexuală a adolescentului, depinde de nivelul de maturizare biologică și socială a individului, precumpănitor fiind aspectul social.

Se consideră că maturitatea fizică și psihică deplină din punct de vedre biologic, este realizată la 18–20 de ani la fete și 20–22 de ani la băieți, dar pot exista cazuri în care deși există o bună dezvoltare fizică și fiziologică, nu există totodată și o suficientă dezvoltare psihologică și psihosocială.

În cadrul unei cercetări comparative internaționale, cuprinzând 15 țări europene – Austria, Bulgaria, Danemarca, Franța, Finlanda, Islanda, Iugoslavia, Norvegia, Germania, Polonia, Regatul Unit (Anglia, Irlanda, Scoția) Suedia, Belgia și Olanda.

Au fost evidențiate o serie de aspecte legate de comportamentul sexual al tinerilor, ăn ceea ce privește media vârstei primului act sexual și a primei expereiențe sexuale: în Franța – 17,9 ani pentru bărbați în 1972, 20,2 ani pentru femei; în Norvegia – 18,3 ani pentru femei în 1973; în Finlanda -17,8 ani pentru bărbați și 18,4 ani pentru femei în 1979.

Vârsta medie de inițiere sexuală a scăzut, în general datorită procesului de dezvoltare accelerată cât și schimbărilor de moravuri și atitudini. Vârsta la care are loc inițierea sexuală și primul act sexual se diferențiază în funcție de o serie de caracteristici economice, sociale și culturale.

Se observă că fetele se inițiază mai târziu decât băieții. De aemenea, tinerii care urmează unciclu mai lung și care nu au un nivel de instrucție mai ridicat se inițiază mai târziu. Tinerii care locuiesc în mediul rural și mici comunități urbane se inițiază mai târziu decât cei care locuiesc ăn marile orașe. Tinerii aflați sub influența unor practici religioase rigide se inițiază mai târziu. Tinerii care provin din familii armonioase se inițiază mai târziu decât cei care provin din familii dezorganizate.

Întreaga perioadă a adolescenței este caracterizată de schimbări de o mare intensitate, ce vizează aspectele comportamentale, de relaționare și integrare în specificul vieții sociale. Astfel, în adolescență experiențele și credințele pe care le-a dobândit persoana în anii copilăriei, trebuie reevaluate și reformulate, pentru a se realiza pregătirea noului statut al individului și pentru creșterea participării în societate (Birch, A., 2000).

Perioada adolescenței se caracterizează prin axarea personalității pe achiziții de roluri dobândite, dezvoltarea unor interese și aspirații, idealuri și expectanțe, dar și prin tentative de cunoaștere de sine și de autodezvoltare.

Între 14 și 16 ani, adolescentul își intensifică interesul pentru cunoașterea de sine și a celorlalți, dezvoltându-se dorința de a avea o bună reputație. Acum începe să se contureze idealul de sine și să prevaleze ideea că aptitudinile și capacitățile sale au un mare potențial de autoperfecționare. Adolescentul manifestă interes față de lumea valorilor, conștientizarea idealurilor ca trasee de viață socială și personală. Este perioada ruperii de copilărie.

În perioada cuprinsă între 16-18/20 de ani eul devine subiect observator, conturându-se eul prezent, ideal, fantastic, visat. Percepția socială se încarcă de multă forță, de roluri și statute învățate. Deja tânărul nu-și mai spune copil decât din obișnuință, munca devine o necesitate înțeleasă, iar detașarea și afirmarea de sine, cerințe interne. Conduitele față de familie devin mai comprehensive și afectuoase, discuțiile mai interesante și calme.

Între 20-24 de ani se realizează integrarea mai profundă în viața social-economică și se dezvoltă mult idealul de sine. Adolescentul devine sensibil la tot ce poate ameliora perceperea de sine și reprezentarea acesteia în imaginea celorlalți. Identitatea socială este o categorie mediatoare a reprezentărilor fizice și a interelațiilor dintre personalitate și structura socială. Acum are loc creșterea unei afirmări de sine, căutarea unor însușiri ce pot impresiona sau pot duce la un statut diferențiat. Din această cauză, imaginea de sine afectează dispoziția generală, conduita sau relaționarea cu cei din jur. (Șchiopu, U. Verza, E., 1989)

Una dintre cele mai influente teorii asupra adolescenței vehiculează ideea unei perioade tulburi pentru individ, ce implică conflictul cu autoritatea, majore transformări emoționale și reajustări emoționale. Adolescența ca perioadă de ,,furtună și stres” – aceasta este teoria clasică asupra adolescenței, care descrie această vârstă ca o perioadă de rebeliune, respingere a autorității parentale și substituire a acesteia cu autoritatea grupului de prieteni. Adolescentul este instabil emoțional și înclinat către schimbări bruște de dispoziție. De-a lungul secolelor au fost avansate o serie de explicații asupra modului în care survine acest aspect al adolescenței.

Perspectiva biologică – a fost avansată pentru prima dată de către Stanley Hall, în 1904, care afirma că ontogeneza repetă filogeneza. Cu alte cuvinte, dezvoltarea individuală străbate toate stadiile dezvoltării speciei. În acest fel, adolescența este o întoarcere la perioadele primitive ale umanității caracterizată de barbarism. Astfel, adolescentului trebuie să i se ofere un mediu tolerant și suportiv pentru a traversa schimbările emoționale.

Procentul maturității conceptului de sine și identificării sociale, viziune introdusă de Lerner și Karabenik (1974) subliniază faptul că adolescenții, care se percep ca fiind diferiți de stereotipurile culturale, tind adesea să aibă probleme în conceptul lor de sine.

Imaginile mirifice, receptate constant din mass-media, conturează portrete și tipuri de atractivitate. Aceste imagini sunt internalizate și folosite ca standarde de comparație de către adolescenți, chiar dacă sunt nerealiste.

Erikson (1968) vede adolescența ca unul dintr-o serie de stadii de dezvoltare, ce se întind pe toată durata de viață a individului, de la naștere și până la bătrânețe. După Erikson dezvoltarea psihosocială a individului apare prin rezolvarea unor conflicte psihologice care formează fundația unor viitoare stadii.

Conform acestei teorii, în adolescență se formează, în funcție de rezolvarea crizei de identitate, un sentiment puternic al identității personale sau, dimpotrivă, o confuzie de rol. În primul caz, adolescentul face față schimbărilor de rol social și expectanțelor corespunzătoare, iar în al doilea caz, acesta este pur și simplu copleșit de alegerile și expectanțele celorlalți față de el și eșuează în dezvoltarea unui concept de sine autentic.

Criza de identitate – acest concept preluat de la Erikson a fost dezvoltat de Marcia și considerat ca fiind un factor important în rezolvarea psihologică cu succes a acestui stadiu. (Birch, A., 2000)

După Marcia există patru tipuri de statusuri ale identității în cadrul adolescenței: difuziune de identitate – descrie individul ce nu și-a luat încă nici un angajament față de o viitoare identitate, și nici nu există vreun un indiciu asupra faptului că adolescentul va face în curând acest lucru; preambulul identității – individul nu a experimentat o criză însă, cu toate acestea, a devenit fidel unor scopuri și credințe, în principal datorită alegerilor făcute de alții; moratoriul – individul este într-o stare de criză căutând activ o identitate dintr-o multitudine de alternative. Au existat discuții asupra includerii moratoriumului în stările identității, motivându-se că acesta este un proces, în timp ce celelalte sunt rezultate; dobândirea identității – acesta este rezultatul final al rezolvării cu succes a crizei identității. În acest stadiu, individul a rezolvat criza în propria manieră și acum este dedicat întru totul unei ideologii, unor roluri sociale și unor scopuri ocupaționale.

În timp ce celelalte teorii descrise până acum portretizează adolescentul ca experimentând pasiv adolescența, neavând o mare putere de influență, această teorie vede persoana ca având un rol activ în crearea propriei experiențe. Adepții acestei viziuni consideră că, pentru înțelegerea unei persoane, aceasta trebuie considerată în contextele sale sociale și personale, ca un agent al propriei vieți. (Lerner, R., Hultsch D., 1983)

Din moment ce oamenii sunt ființe complexe, trebuie adoptată o abordare multidisciplinară de studiu, renunțându-se la explicațiile teoretice tributare unui singur unghi de vedere. Această abordare descrie trei modalități de interacționare a adolescentului cu mediul (Lerner, 1985): ca un stimul pentru alții – adolescentul produce reacții și comportamente distincte diferitelor persoane cu care intră în contact; ca procesori ai informației – adolescenții interpretează comportamentul celorlalți conform propriilor grile de lectură asupra realității și ajustează acțiunile personale în concordanță cu înțelesul desprins din propria experiență; ca agenți în propriile vieți – adolescenții acționează ca forțe active în mediile lor, alegând, modelând și selectând ceea ce este probabil să li se întâmple. (Lerner, R., Hultsch D., 1983)

Tema psihologică centrală a adolescentului este găsirea identității, un sens al sinelui în relația cu lumea exterioară. Adolescentul este preocupat de nivelul la care se află pe o mulțime de dimensiuni (câți bani are de cheltuit, cât de bine arată, cât de inteligent este, cât de îndrăzneț este) și mai ales de posibilitatea atingerii standardelor conștiinței lui morale.

De asemenea, o preocupare majoră este progresul către maturitatea fizică, ceea ce indică faptul că imaginea de sine este concentrată mai mult la nivelul Eului fizic.

Adolescența, numită deseori vârsta ciudată, este marcată de o serie de transformări fizice, pe care ceilalți le percep într-un ritm accelerat. Adolescentul ia cunoștință de schimbările ce se produc în corpul său și ia tot felul de măsuri ciudate pentru a le accepta. La fel de important este modul în care schimbările lor fizice și implicațiile psihologice ale acestora sunt reflectate înapoi de mediu.

Rolul central este jucat de grupul de prieteni care îl acceptă sau nu. Este perioada sensibilității dureroase în care sinele fragil al adolescentului sângerează ușor.

Maturizarea fizică are importante consecințe sociale practice, atât în modul de adaptare a adolescentului la contextul social, cât și în modul de auto-percepție, atât prin comparare cu cei de aceeași vârstă, cât și în termenii subiectivi ai percepției lui asupra percepției altora despre el.

Dar, cunoașterea corporală este doar o parte a cunoașterii de sine, iar statutul maturizării este doar o parte a cunoașterii corporale. Este de asemenea o chestiune de a avea un corp de bărbat sau de femeie, un corp frumos sau unul urât. (Băban, A., 2001) Astfel, apar discrepanțe între percepția adolescentului asupra propriului corp și modul în care este perceput de ceilalți.

Pe lângă conștiința corporală, există conștiința sinelui ca persoană aflată la un anumit nivel de competență, virtute, autocontrol, importanță etc. Anumiți adolescenți capătă un sens în viață, o direcție, în timp ce alții plutesc în derivă în disperarea confuziei și ambiguității. Unii consideră că cei mai frumoși ani le stau înainte, în timp ce alții sunt prinși în eșecurile trecutului. (Stone, I., Church, I., 1997)

Ambiguitatea adolescenței timpurii este mai pregnantă la fete. Băieții par ancorați mai mult în certitudinea vieții și reușesc să funcționeze cu mai puțin consum emoțional decât fetele. Aceasta se poate datora acceptării mai mari a frământărilor băieților din partea adulților sau a grupului de prieteni. Băieții par a atinge un grad mai mare de ambiguitate mai târziu, atunci când sunt provocați să-și dezvolte competențele caracteristice rolului de adult.

Majoritatea adolescenților simt că au pierdut controlul datorită multiplelor ambivalențe ce în caracterizează. Ei tind să fie prinși între impulsuri, ce nu sunt o parte reală a lor și ceea ce par de multe ori constrângeri nerezonabile și capricioase ale adulților.

Dar lipsa controlului are și o parte pozitivă, și anume, lipsa responsabilității, iar adolescentul devine expert în mecanismele de apărare. Asemenea adulților, ei învață să-și raționalizeze comportamentele cu toată precizia unui expert. Ei proiectează vinovăția fie asupra motivelor din spatele controlului lor, fie asupra mediului, ce nu înțelege adolescentul real, cel din interior.

Adolescentul mic petrece ore întregi în fața oglinzii, încercând cu disperare să citească din propriile trăsături adevărul despre cine este el cu adevărat.

Adolescentul mare consumă și el mult timp încercând frizuri, expresii faciale sau posturi prin care să obțină efectul maxim, adică să reveleze adevăratul lor Eu (corporal). Cunoașterea de sine a adolescentului este în mai mare măsură emoțională decât obiectivă. El este capabil să se vadă pe sine doar prin prisma imaginii de sine ideale.

Un adolescent nefericit se va concentra asupra felului în care eșuează să-și atingă idealul și pare a nu-și conștientiza reușitele. Un alt adolescent va respinge conștient orice trăsături negative și se va direcționa către cele care-i pot aduce apropierea de imaginea ideală.

Adolescentul scapă de adult în „societatea” colegilor. Putem afirma că acum el fuge de asemenea și de el însuși și se refugiază în rolurile prescrise de cultura colegilor, evitând astfel îndoielile și ambivalențele cu care se confruntă.

Grupul de colegi are însă la rându-i anumite cerințe care pot viola imaginea de sine a adolescentului. Viața trăită alături de colegi îi aduce adolescentului adevărate invazii ale intimității și astfel se ajunge la presiuni puternice de a acționa contrar conștiinței lui. (Stone, I., Church, I., 1997) Grupul îi oferă totuși o anumită identitate, atât în termenii acceptării cât și prin definirea rolurilor.

Adolescentul își construiește identitatea prin descoperirea trăsăturilor și motivelor ce se vor cristaliza permanent ca o formațiune superioară a sinelui. Acesta va experimenta identități gata realizate, pentru a vedea dacă i se potrivesc. Unele din aceste roluri sunt modele ale unor oameni reali, a unor staruri sau a unor eroi reali, altele sunt bazate pe personaje din literatură sau pe anumite tipuri definite cultural: tipul dur, sofisticatul, atletul etc.

Adolescentul se orientează către o anumită carieră, jucând anumite roluri, ce sunt asociate anumitor tipuri ocupaționale. Alegerea este făcută cu o grijă deosebită și doar după experimentarea unui număr mare de alternative, deoarece ea trebuie să exprime în formă pură cel mai profund ideal al sinelui și trebuie să proiecteze imaginea perfectă.

Adolescentul caută să capteze stilul portretelor lui de rol, un anumit stil de viață. El descoperă anumite stiluri pe care le consideră că i s-ar potrivi și percepe reacțiile pe care le stârnește în ceilalți. Reacțiile semnificative vin, în general, de la colegi pentru că părinții au tendința de a ironiza diferitele ipostaze pe care le traversează adolescentul în căutarea identității.

În cele din urmă, adolescentul reușește să-și recunoască adevăratul sine personal.

Formarea stimei de sine a adolescenților se extinde de la interiorizarea evaluărilor pe care le fac părinții asupra lor, către grupul de prieteni, școală sau alte persoane din viața lor.

O imagine de sine realistă, coroborată cu o stimă de sine pozitivă, dezvoltă în fiecare adolescent posibilitățile de a lua decizii din propria inițiativă și, de asemenea, abilitatea de a face față presiunilor grupului. Astfel succesele sau eșecurile din perioada copilăriei, atitudinile părinților sau cele ale profesorilor contribuie la formarea stimei de sine. (Băban, A., 2001)

Este foarte important ca în această perioadă de intense schimbări care au loc atât pe plan fizic, cât și psihic să se încurajeze formarea unei stime de sine pozitive.

Adolescenții care au o stimă de sine pozitivă, devin mândri de realizările lor, își asumă anumite responsabilități, considerând că au resursele să facă ceea ce și-au propus, sau încep să se comporte independent încercând să se descurce singuri în anumite sarcini pe care până atunci nu le puteau realiza. Încearcă de asemenea să realizeze sarcini noi, fiind convinși că pot să facă ceea ce li se cere, luptând tot mai mult pentru ceea ce se consideră a fi doar un ideal.

În cele mai multe cazuri, acești adolescenți obțin rezultate bune atât în activitățile școlare, cât și în cele extrașcolare. De cele mai multe ori doresc să depășească nivelul actual la care se află și să micșoreze discrepanța dintre Eul real și cel ideal.

Opus acestora sunt adolescenții care au o stimă de sine scăzută. Acești adolescenți sunt nemulțumiți de felul lor de a fi, considerând că sunt total lipsiți de calități, sau că nu sunt buni de nimic. Ceea ce este foarte important este că ei consideră că nu pot să realizeze anumite lucruri. Acest fapt creează iluzia imposibilității de a se apropia de Eul lor ideal și de aceea discrepanța dintre ceea ce ei se percep a fi, si ceea ce ar dori să ajungă devine tot mai mare, ducând la o profundă stare de disconfort.

Consecințele vor fi acelea că se va crea un efect circular, care va atrage după sine alte evenimente negative ce îi vor adânci adolescentului starea de frustrare si de nemulțumire. Astfel, aceștia vor evita să se implice în sarcinile noi. Neobținând performanțe care le-ar aduce apreciere, ajung în situația în care se simt neiubiți și nevaloroși.

Conform teoriei lui Kohlberg, adolescentul se află în cel de-al doilea nivel al dezvoltării morale, convențional, în stadiul al patrulea, caracterizat de menținerea ordinii convenționale și în îndeplinirea expectanțelor altora.

Adolescența este caracterizată ca fiind o perioadă a tranzițiilor de rol. Persoana experimentează diverse roluri în încercarea de a-și defini o identitate de sine, roluri ce sunt descrise în funcție de grupul de care se atașează, pentru a corespunde cât mai bine cerințelor acestuia. Fiecărui rol îi corespunde un anumit sistem de valori ce funcționează în cadrul grupului de referință ales. Dacă persoana are mai multe grupuri de referință, confuzia valorică se va instala, prin trecerea de la un sistem de valori la un altul.

În cadrul sistemului de valori personal, fiecare valoare este orientată prioritar în funcție de celelalte, pentru o anumită perioadă de timp, astfel că la un anumit moment dat o anumită valoare poate să fie prioritară, iar în altă perioadă aceasta să cedeze locul unei alte valori.

În perioada adolescenței se înregistrează o mare pondere a schimbării valorilor ca un rezultat al modificărilor survenite în cultură, societate, grupul de prieteni și experiență personală.

După traversarea perioadei de rebeliune, adolescentul devine orientat spre a-și face datoria și spre a dovedi respect față de autoritate și menținerea ordinii sociale și manifestă preocupare pentru îndeplinirea expectanțelor celorlalți. El își diferențiează acțiunile datorită obligativității resimțite față de regulile ce guvernează un anumit grup de referință.

În momentul în care adolescentul și-a clarificat poziția pe care o ocupă, și-a asumat rolul în societate și și-a definit identitatea, sistemul său de valori capătă contur și stabilitate. În această etapă, adolescentul este pregătit să intre în nivelul III (Postconvențional / Interiorizarea principiilor morale) al dezvoltării morale, nivel în care moralitatea este definită în termenii conformării la standardele, datoriile împărtășite, indiferent de prezența autorității. Aceste standarde devin interne, iar acțiunile și deciziile se bazează pe procese interioare de gândire și raționament în diferențierea răului de bine.

Capitolul 2

Familia

Familia – cadru general

Familia reprezintă un grup de persoane legate direct prin relații de rudenie, ai cărei adulți își asumă responsabilitatea pentru creșterea copiilor. (Bulai, T., 2006) Familia este o formă superioară de comunitate care are la bază relațiile sociale și biologice în care are loc circulația eredității biologice, psihologice, având scopul de a pregăti generațiile viitoare în vederea participării la dezvoltarea societății (Mănoiu, FI., Epureanu, V., 1996).

Valoarea familiei pentru societate nu poate fi neglijată pentru că familia influențează direct procesele demografice prin funcția sa reproductivă și astfel asigură continuitate societății, familia este mediul în care se realizează socializarea primară a copiilor, în care aceștia învață și iau contact cu principiile de bază ale moralei, credinței, conduitelor și familia contribuie la menținerea identității culturale naționale prin împărtășirea și exemplificarea elementelor culturii naționale.

Familia realizează la nivel primar acțiunile pedagogice care care ”fixează” în individ primele scheme de percepție, de gândire și de acțiune care vor funcționa ca fundament și principiu de selecție în procesul încorporării tuturor experiențelor ulterioare, astfel încât experiențele diferite de un individ, se integrează în unitatea unei biografii sistematice care se organizează pornind de la situația originară de clasă experimentală într-un timp determinat de structura familială. (Feraru, D. P., 2007)

În trecut familia era constituită dintr-o comunitate domestică și de curte mai mare, în care trăiau împreună mai multe generații, de care aparțineau și alte persoane, cum ar fi rude necăsătorite, servitori, ucenici și asociați. Mai târziu, acest sistem s-a schimbat făcând loc familiei patriarhale care cuprindea rudele de același sânge, unde raportul dintre părinți și copii, precum și relația față de bunici și alte rude oferă posibilitatea multor evenimente trăite împreună, caracterizându-se prin valori educative și morale comune (Bulai, T., 2006).

Familia de astăzi nu are foarte mulți membrii, cel mai frecvent este una foarte mică compusă doar din părinți si copiii lor, a căror viață este în mare parte separată din punct de vedere al activităților profesionale, părinții lucrând și fiind împreună la sfârșitul zilei, după terminarea programului sau la sfârșitul săptămânii și în concedii. De asemenea, s-a schimbat poziția femeii în societate, aceasta fiind angajată puternic în activități profesionale, nemaifiind preocupată doar de creșterea și organizarea familiei. Toate aceste aspecte au condus la faptul că familia a devenit un factor mai puțin competent și dispus să realizeze educația copiilor, mulți părinți abdicând de la funcția educativă și neglijându-și copiii sau manifestând atitudini egocentrice față de viață. (Bulai, T., 2006)

La ora actuală, are loc o denuclearizare a familiei, care implică o serie de schimbări: egalitatea statutelor sociale prin emanciparea economică și culturală a femeii, puternicul proces de mobilitate teritorială sub forma unei migrații definitive sau temporare, care contribuie la spargerea modelelor tradiționale de viață familială. (Bulai, T., 2006)

Funcționalitatea normală a familiei este condiționată de realizarea armonioasă a tuturor funcțiilor biologice și sociale, economice de solidaritate familială, educative, morale și altele. Funcția economică, are o influență deosebită asupra problemelor generale ale familiei. La baza modificărilor de funcționalitate și structură a familiei stă de multe ori lipsa părinților pe fondul fenomenului migrației externe favorizat de șomaj și sărăcie. Funcția educativă continuă să aibă răspunderea în formarea aptitudinilor de bază ale copiilor, de a modela personalitatea lor.

Familia își exercită funcția educativă asupra copilului sunt în primul rând faptul că oferă un model lingvistic și influențează dezvoltarea gândirii, precum și un model de dezvoltare armonioasă a copilului.

Ambii părinți au un rol esențial în educație, mama fiind pentru copil primul intermediar cu lumea, copilul înțelegând lumea la fel ca și mama, iar absența sau insuficiența dragostei materne face copilul nefericit. Prezența mamei este crucială în perioada pubertății și adolescenței, când copilul trece prin schimbări fiziologice și psihologice profunde, mama fiind cea care influențează primele convingeri ce stau la baza caracterului și comportamentului uman. Tatăl are un rol mai redus în prima copilărie, ajungând ca la vârsta de 7 ani a copilului cele două roluri să aibă importanță egală, ele descrescând paralel până când copilul atinge acea autonomie care îi permite să înlocuiască relațiile copilărești cu părinții prin relații de la adult la adult. (Bulai, T., 2006)

Este important ca părinții să satisfacă nevoile copilului să îl facă să se simtă iubit cu adevărat, la baza unei educații eficiente stând următoarele aspecte: satisfacerea nevoilor emoționale și de iubire ale copilului; asigurarea unei pregătiri pline de iubire, dar și formarea unei discipline a copilului; asigurarea unei protecții fizice emoționale pentu copil; explicarea și exemplificarea controlului mâniei pentru copil. (Bulai, T., 2006)

Climatul familial în care se dezvoltă copilul are un rol important în modelarea armonioasă a personalității acestuia, astfel că o atmosferă de familie plină de tensiune, lipsită de afecțiune reciprocă, marcată de certuri și violențe, reprezintă pentru un copil un mediu traumatizant și defavorizant, fiind, totodată, o sursă de producere și perpetuare a agresivității.

2.2. Structura familiei

În psihologia familiei, teoria generală a sistemelor și cibernetica au avut un cuvânt important de spus, ca și în alte domenii științifice, preluându-se ideea de sistem, definit ca ansamblu de elemente aflate într-o ordine nonîntâmplătoare, care funcționează pe baza unor reguli și dispune de echilibru. Un sistem este mai mult decât suma părților lui, iar aplicat la familie, aceasta este mai mult decăt suma membrilor ei componenți, contând și interacțiunea dintre aceștia, realizată după anumite reguli, având anumite funcții și căutând să își mețină un anumit echilibru.

Sistemele se pot clasifica ăn sisteme închise, care nu comunică cu mediul, nu fac schimb de resurse cu mediul înconjurător, și sisteme deschise, care comunică cu mediul, fac schimb de resurse cu mediul înconjurător. Similar, familiile pot avea grade diferite de deschidere către mediul înconjurător, alcătuit din prieteni, rude, vecini, școală, alte instituții, etc., putând fi mai închise, având puține relații sau chiar deloc cu mediul, funcționând după regulile și principiile proprii, acestea având un mare grad de rigidizare și fiind foarte rezistente la schimbare, sau mai deschise, cele cu multe relații de preietenie care presupun vizite reciproce, preocupări pentru modificarea regulilor și a concepțiilor prin observarea altor familii.

Familia folosește și mecanisme de feedback prin care își menține stabilitatea și echilibrul dinamic, acest feedback putând fi atât pozitiv, cu rol evolutiv, cât și negativ, care semnalizează existența unei perturbări și necesitatea de a reechilibra sistemul.

Structura familială reprezintă un set invizibil de cerințe funcționale ce organizează modurile în care membrii familiei interacționează, pe baza unor pattern-uri tranzacționale. Aceste pattern-uri tranzacționale pot fi verbale sau nonverbale, cunoscute sau necunoscute, ele având rolul de a regla comportamentul membrilor familiei, astfel că definesc unicitatea fiecărei familii, fiecare membru al familiei contribuind la dezvoltarea lor. (Minuchin, S., 1974)

Structura familială are nevoie de flexibilitate, deoarece ea trebuie să reziste la schimbare, dar să se și adapteze atunci când circumstanțele o cer, pentru a-și putea menține integralitatea și funcționalitatea, fapt realizat prin intermediul subsistemelor familiale. (Minuchin, S., 1974)

Subsistemele familiale sunt reprezentate fie de indivizii singuri, fie de diade (exemplu mamă – copil, soț – soție), aceste formându-se după criterii variate cum ar fi generația căreia membrii îi aparțin, sex, interese, funcții. Subsistemul adulților are ca rol principal modelarea intimității și angajamentului. Subsistemul parental apare atunci când se naște primul copil și de regulă cuprinde părinții, dar poate include și membrii familiei extinse, cum ar fi bunicii, având ca rol principal creștea copiilor, întâmpinând o serie de dificultăți, datorită rolului dublu al adulților, de partener în cadrul diadei maritale și de părinte pentru copil, funcții care nu se întrepătrund întotdeauna eficient. Subsistemul fratriilor include copiii din familie și le oferă acestora primul grup social în care sunt cu toții egali, ei învățând negocierea, cooperarea, competiția, submisivitatea, suportul reciproc, atașamentul față de prieteni, preiau roluri și poziții în familie, care se dovedesc semnificative pentru evoluția lor ulterioară în viață.

Fiecare subsistem necesită granițe clare, dar și flexibile pentru a se proteja de cerințele și nevoile celorlalte subsisteme, dar și pentru a fi capabil să negocieze și să interacționeze cu acesta, putându-se defini cine participă și cum. Minuchin descrie trei tipuri de granițe care se întind pe un continuum de la foarte rigide la foarte difuze: granițele rigide sunt cele care permit o interacțiune și o comunicare minimală între subsisteme, indivizii putând fi izolați sau forțați să acționeze autonom; granițele clare se află la mijlocul continuumului dintre rigid și difuz, promovează comunicarea deschisă și intimitatea subsistemelor, astfel încât acestea pot opera liber pentru îndeplinirea funcțiilor lor în cadrul familiei; granițele difuze sunt caracterizate prin definirea vagă a funcțiilor și a membrilor care fac parte din subsisteme, permițând o intimitate minimă și o interacțiune maximă. (Minuchin, S., 1974)

După criteriul numărului de părinți care formează familia, există: familii biparentale, în care există ambii părinți; la rândul lor, acestea pot fi formate din părinții naturali ai copilului (copiilor) sau pot fi familii mixte sau reconstituite, dacă părinții au mai fost căsătoriți și au divorțat sau și-au pierdut partenerul, aceștia venind cu propriii copii în noua căsătorie, dar pot avea și copii comuni. Familiile reconstituite întâmpină o serie de dificultăți pe care vor trebui să le depășească și care provin din pierderile suferite anterior formării lor, cum ar fi neacceptarea părintelui vitreg de către copil (copii) din simplul fapt că îl percepe ca "înlocuind-ul" pe cel natural; copilul poate considera că părintele său natural îi oferă mai puțină atenție și iubire după recăsătorire, mai ales dacă părintele nu explică diferența dintre iubirea parentală și cea conjugală; neacceptarea copilului de către părintele vitreg; conflicte fraterne dintre copiii proprii ai celor doi parteneri și/sau copiii proveniți din căsniciile lor anterioare.

Familiile monoparentale sunt familiile în care unul dintre părinți nu există, copilul sau copiii fiind crescuți doar de un singur părinte, lipsa unui părinte putându-se datora decesului acestuia, divorțului sau alegerii unei persoane de a deveni părinte unic, prin nașterea unui copil conceput prin fertilizare in vitro sau cu un partener care nu va lua parte la creșterea copilului, sau prin adopția unui copil. Cele mai multe familii monoparentale se datorează divorțului părinților și decesului unui partener și sunt formate cel mai adesea din mamă și copil (copii).

După criteriul numărului de copii, se pot întâlni: familia fără copii, adică un cuplu căsătorit care nu are încă sau nu va avea niciodată copii; familia cu un singur copil este un model foarte întâlnit acum la familiile tinere de la noi. După criteriul orientării sexuale a celor doi parteneri, există: familii heterosexuale – în care ambii parteneri sunt heterosexuali. Este familia cea mai întâlnită în lume și asupra ei ne centrăm dominant și noi interesul; familii homosexuale – în care cei doi parteneri sunt homosexuali sau lesbiene. După criteriul apartenenței culturale al partenerilor întâlnim: familii în care partenerii aparțin aceleiași culturi; este tipul cel mai frecvent întâlnit; familii mixte, în care partenerii aparțin unor culturi diferite. (Tucicov-Bogdan, A., 1996, p. 87)

2.3. Funcțiile familiei

Familia îndeplinește o funcție economică, care presupune asigurarea resurselor materiale și financiare necesare existenței familiei, de a cărei realizare deăind în mare măsură și celelalte funcții ele familiei. Funcția economică este realizată de ambii soți prin aducerea veniturilor, prin procurarea și producerea hranei, a obiectelor de îmbrăcăminte și de trai, prin transmiterea profesiei și/ sau susținerea copiilor în alegerea profesiei.

Funcția de socializare a familiei presupune transmiterea atitudinilor, valorilor, principiilor, modelelor de comportament caracteristice unui anumit grup social, fiind o funcție de educare, având scopul de integrare a copilului în societate. Educația se manifestă la toate nivelurile: material, fizic, psihologic, moral, spiritual, familiile având diferite grade de manifestare a acestei funcții.

Funcția de solidaritate urmărește asigurarea unității și stabilității familiei, implicând manifestarea sentimentelor de afecțiune, de respect, de apartenență la grupul familial, a încrederii membrilor unii în alții, a ajutorării și a susținerii reciproce de-a lungul timpului, a dezvoltării intimității. În ultima perioadă, această funcție pare din ce în ce mai slab îndeplinită, fapt dovedit de creșterea ratei divorțurilor și a înmulțirii relațiilor de concubinaj, a celibatarilor și a familiilor monoparentale.

Funcția sexual-reproductivă presupune ca cei doi soți să se ssatisfacă sexual reciproc și să dea naștere la copii, unele familii punând accent pe împlinirea sexuală, în timp ce în alte familii, se acordă o importanță mai mare nașterii copiilor, în funcție de cultura din care fac parte familiile, de gradul și tipul de educație avut, de credințele religioase, de dorința și caracteristicile fizice și psihologice ale celor doi soți. În societățile dezvoltate economic, cuplurile și familiile tind tot mai mult să pună în prim plan împlinirea afectiv-sexuală, după care cea reproductivă.

Rolul familial reprezintă setul coerent de comportamente pe care membrii familiei îl așteaptă de la fiecare celălalt membru în funcție de poziția pe care o ocupă în sistemul familial, putând vorbi de un rol conjugal, de partener, de soț/soție, care vizează relaționarea cu soțul/soția, de un rol parental, vizează relaționarea cu copiii și de un rol fratern, care vizează relaționarea cu frații. (Mitrofan, I., Ciupercă C., 1997) În unele familii pot exista carențe în îndeplinirea rolurilor familiale, care pot consta în: exacerbarea rolului sau minimalizarea rolului familial.

2.4. Caracteristicile vieții de familie

Familia este un sistem dinamic, care manifestă transformări permanente, membrii ei dezvoltându-se și evoluând împreună. De asemenea, familia este un sistem deschis, viu, cu influențe multe și diverse din partea mediului și numeroase tipuri de interacțiuni cu acesta. Sistemul familial se schimbă de la un moment la altul în funcție de evenimentele care apar în interiorul și exteriorul familiei, restructurându-se și reorganizându-se în funcție de apariția sau dispariția unora dintre membrii ei, creșterea și dezvoltarea membrilor sau apariția unor evenimente așteptate sau neașteptate.

Transformările care au loc într-un susbsistem familial influențează și celelalte subsisteme, schimbările prin care trece o familie făcându-se în salturi, presupunând și zguduiri stresante. Ciclul de viață familială presupune parcurgerea mai multor stadii sau etape, dintre care putem menționa: constituirea cuplului, familia cu copii mici, familia cu copii școlari și adolescenți și familia cu copii mari. (Minuchin, S., 1974)

Sociologii Evelyn Duval și Reuben Hill au aplicat un cadru de dezvoltare familiilor din anii 1940, prin stabilirea unor etape discrete ale dezvoltării grupului familial, cu sarcini ce trebuie îndeplinite pentru fiecare dintre ele. Acestea sunt: etapa cuplului fără copii, etapa familiei cu copii de vârstă școlară, etapa familiei cu copii deveniți adulți și etapa familiei omului singur (văduvia). (Voinea, M., 1993)

Orientarea multigenerațională recunoaște pattern-uri culturale diverse și are în vedere și etape care nu sunt neapărat specifice, cum ar fi divorțul și recăsătoria, fiind vorba de șase etape distincte: inițiativa tânărului adult, căsătoria, familiile cu copii mici, familiile cu adolescenți, inițiativele copiilor și părăsirea căminului, familia la bătrânețe. (Voinea, M., 1993)

În cadrul familiei au loc numeroase procese și fenomene familiale, cum ar fi intercunoașterea, comunicarea, cooperarea, conflictul, competiția, negocierea, formarea unor coaliții, manipularea etc. Alături de comunicare, intercunoașterea stă la baza formării și evoluției cuplului și familei. Autodezvăluirea și dezvăluirea reciprocă ajută foarte mult la stabilirea intimității în cuplu și familie. Comunicarea este foarte strâns legată de intercunoaștere, fiind mijlocul prin care aceasta din urmă se realizează. de aceea, o bună comunicare va stimula intercunoașterea, care la rândul ei va contribui la satisfacția și împlinirea comunicării. Stilul și modalitățile de comunicare se învață în primul rând în familie, apoi sunt modelate în grupuri și societate. Familia și relațiile familiale reprezintă principalul izvor al vieții afetive a omului. Relația afectivă a copilului cu mama și tatăl său vor fi modelul de bază al dezvoltării sentimentelor față de sine și ceilalți.

Rolul familiei în dezvoltarea psihologică a copiilor

Familia se caracterizează prin integritate, un mediu moral și afectiv, o structură bio-psiho-socială generatoare de continuitate și afirmare deplină a ființei umane, un mod de intermodelare și sincronizare, unitate de interacțiuni și intercomunicări personale, un cadru care asigură crearea și menținerea echilibrului psihic, este un grup de statute, roluri și valori necesare unor importante scopuri sociale.

În familie se formează personalitatea copiilor, ea fiind și un factor de perfecționare a personalității părinților, chiar dacă funcția esențială este asigurarea securității membrilor săi și educarea copiilor, ei formându-și personalitatea și trec de la egoism la altruism, prin jocul imitării și identificării cu părinții. Dezvoltarea copilului depinde de valorile cultivate în familie, iar coeziunea sa este un factor important în evoluția ulterioară a membrilor săi. (Pǎunescu C., 1994, p. 90)

Autoritatea excesivă este tot atât de nefastă ca și neintervenția, în primul caz creându-se situații frustrante, care produc agresivitate refulată și anxietate, iar în al doilea caz se ajunge la insecuritate, lene și răsfăț. Mediul familial îl satisface pe copil în măsura în care răspunde trebuințelor sale elementare, în măsura în care este un mediu afectiv și protector. (Berge, A.,, 1970, p. 28)

Există climate familiale constant agitate sau constant calde, climate de armonie ori climate de neînțelegere, climate de solidaritate sau de ostilitate. Un mediu familial marcat de tensiuni constituie un mediu traumatizant pentru conștiința copilului, deoarece în aceste medii copiii devin ”niște acumulatoare suprasaturate de traumatisme neuro-psiho-afective care, vor pune în circulație la adolescență dar mai ales la vârsta adultă, o mare cantitate de elemente inflamatoare agresive”. (Pǎunescu C., 1994, p. 93)

Climatul familial depinde într-o mare măsură de felul în care sunt satisfăcute trebuințele fundamentale, fiziologice și de securitate, nevoile psihice, de proprietate și stimă, de apreciere, cognitive și estetice, metanevoile, ca împlinirea sinelui, a căror implementare determină echilibrul biologic și psihic al individului și armonia conviețuirii în familie, iar necompensarea lor generează stări de încordare și tensiune ce afectează echilibrul individual și armonia diadei. (Petroman P., 2003, p. 27)

Un climatul familial caracterizat prin coerență, echilibru și securizare satisface trebuințele de siguranță, dragoste, afirmare, trebuințele de apartenență și prestigiu. Evenimentele stresante afectează unitatea, echilibrul și armonia vieții de familie, dar acestea pot fi depășite prin resursele de coeziune ale relațiilor interpersonale.

Familia este cel mai apropiat și adecvat mediu de structurare intelectuală, afectivă și conativă a personalității copiilor, motiv pentru care carențele materiale, spirituale, morale ale mediului familial influențează negative dezvoltarea psihocomportamentală și social a copiilor, mai ales când aceste carențe generează un mediu instabilizat și agravat de tensiune și conflict, de desertism familial, prezent în familiile problemă și în formele severe ale familiilor dezorganizate. În general, copiii cu rezultate slabe la învățătură provin din familii cu climat psihologic deteriorat.

Familia ca unitate educativă urmărește nu atât acumularea de cunoștințe de tip enciclopedic, ci prioritar, cum ar fi dezvoltarea facultăților de comunicare: a asculta, a înțelege, a se exprima, concomitent a unor facultăți intelectuale, formarea personalității copiilor, pregătirea lor pentru școală, indiferent de gradul său, depistarea unor predispoziții, chiar aptitudini, implicarea în cultivarea lor etc. Acestea și altele vor fi urmărite apoi în școală, stimulate, cultivate și dezvoltate gradual, sistematic, științific și desăvârșite alături de familie. (Bontaș I., 1995)

Climatele familiale carențiale defavorizează sau împiedică evoluția normală a copiilor, dintre tipurile de climate familial conflictuale remarcându-se următoarele: rigid – sever, închistat; libertin – liberal, în afara unui control riguros; anxiogen – neliniștit, îngrijorat; naiv – nevinovat, simplu, ingenuu; conflictual – produs de un conflict, animozitate; dezorganizat – neorânduit.

Climatul familial rigid se caracterizează prin excesul de severitate manifestat la unul dintre părinți sau chiar la amândoi. În anumite limite severitatea înseamnă ordine, disciplină și duce la statornicia respectării normelor de familie și chiar asigură unitatea și echilibrul acesteia, severitatea putând fi constructivă, dacă este exprimată pe fondul unor bune intenții și credințe ale spiritului de discernământ, ale inteligenței sau pe fondul dragostei altruiste. Aspectul negativ îl constituie excesul de severitate pe fondul orgoliului, autoritarismului ori rigidității ce poate duce la o atmosferă de tensiune, opoziție, suspiciune sau conflict, copilul putând deveni timid, suspicios, anxios, lipsit de încredere în sine ori în ceilalți sau poate ajunge o persoană revoltată, care ripostează sau se opune prin tăcere.

Climatul familial libertin creează o atmosferă lejeră, neconvențională, concesivă, de laissez-faire. Membrii familiei sunt independenți și detașați, se acceptă reciproc și adoptă, în general, atitudini tolerante, această comportare după bunul plac putând duce la neglijare, în final, la refuzul obligațiilor de conviețuire familial. Un astfel de climat prezintă riscul întârzierii sau chiar împiedicării maturizării sociale prin preocuparea excesivă a părinților pentru ei înșiși încât sentimental de apartenență față de familia de origine se poate transforma într-unul de jenă, în condițiile unui abandon aparent datorita unei conviețuiri formale, ce afectează echilibrul biologic și fizic, esențial pentru dezvoltarea sentimentului de apartenență familial.

Climatul familial anxiogen este corolarul unei atmosfere de încordare și suspiciune, de permanent neliniște cauzată în general, de teama de îmbolnăvire, de nereușita școlară/ profesională, de relații nedorite cu alții etc. Această ambianță creează și accentuează timiditatea, poate prelungi starea de dependență a copiilor, duce la neîncredere în sine și în ceilalți și poate favoriza înclinația spre melancolie și reverie.

Climatul familial naiv este creat de părinții insuficient maturizați social pentru a-și asuma obligațiile conviețuirii în cuplu și responsabilitatea creșterii și educării copiilor. În general, aceste relații se destramă frecvent prin desființarea căsătoriei sau prin divorț, iar lipsa autonomiei materiale prin dependența de părinți și, în cazuri limită, refuzul de a munci, creează neînțelegeri și conflicte ce se repercutează îndeosebi asupra copiilor, care sunt neglijați, abandonați, existența le este amenințată și de cele mai multe ori rudele sau vecinii apelează la autoritatea tutelară pentru a-i salva încredințându-i spre creștere sau educare altor persoane sau spre instituțiile de ocrotire.

Climatul familial conflictual este generat de repetatele neînțelegeri din familie determinate de diferite aspect, cum ar fi: administrarea bugetului, neglijarea relațiilor conjugale, inconsecvența în educația copiilor, alcoolismul, drogurile etc. Climatul familiilor dezorganizate favorizează un mediu de viață dificil, neglijent, tensionat, traumatizant, cauzele dezorganizării familiei putând fi decesul, despărțirea, divorțul. Copiii implicați în neînțelegerile și conflictele familiale adoptă poziții în favoarea unuia sau altuia dintre părinți, iar când aceștia se despart, manifestă regret sau se bucură datorită evitării unui climat violent. Tensiunile și conflictele intens trăite de copii conduc la derută și demobilizare, decepție și revolt. Mai mult, în colectiv se simt timorați, complexați, fără dispoziția de a învăța sau a se juca.

Este importantă îndeplinirea cu success a funcțiilor familiei, responsabilităților acesteia, implicit respectarea riguroasă a unor cerințe, dintre care preocuparea continuă a părinților pentru a-și stăpâni rolul, constituirea, consolidarea și afirmarea familiei ca un colectiv unit care să dispună de forța socioeducativă necesară, studierea și cunoașterea de către părinți a copiilor, totodată a îndatoririlor ce le revin în familie și în afara ei, implicarea părinților în realizarea pregătirii psihopedagogice, antrenarea copiilor în viața și munca variată a familiei, sprijinirea copiilor în activitatea de învățare, orientarea părinților în domeniul acordării sancțiunilor pozitive și negative în așa fel încât ele să contribuie la optimizarea activității educative, asigurarea condițiilor și mijloacelor indispensabile copiilor. Părinții trebuie să colaboreze permanent cu educatorii de profesie și să participe la acțiunile organizate de școală. (Bontaș I., 1995, p. 169)

Familia reprezintă factorul principal al formǎrii și socializǎrii copilului, fiind primul și cel mai important intermediar în relațiile copilului cu societatea. Familia exercitǎ cea mai persistentǎ influența în viața copilului, oferindu-i acestuia protecție, afecțiune și modele de integrare socialǎ. Caracterul afectiv al mediului familial trebuie completat cu cel protectiv, ce asigurǎ securitatea copilului în fața pericolelor lumii exterioare, pregǎtindu-l pentru viața în colectivitate.

Familia trebuie să-l orienteze pe copil spre exterior, spre societate și este bine ca, educatul să aibă și mica sa viață socială extrafamilială, camarazi obișnuiți, să intre în contact și în competiție cu cei de vârsta lui și tovarăși a căror existență nu o împărtășește în întregime. Un motiv pebtru care copiii de vârstă apropiată sunt importanți, rezidă în faptul că ei furnizează unui copil sentimentul de a aparține unui grup, sunt ca un barometru fidel a acelor aspecte de mod de viață și care definesc noțiunea de a fi sau a nu fi în grup.

În cursul dezvoltării și devenirii sale ca ființă umană, copilul intră în contact cu alte forme de organizare comunitară în afara familiei sale. Dacă familia este rampă de lansare pentru evoluția ulterioară, atunci instituțiile și organizațiile cu care intră în contact îi definesc cadrul social, limitele devenirii și jalonează existența propunându-i niște norme general valabile. În comunitate există instituții și organizații guvernamentale care-i oferă individului servicii de diferite tipuri: sanitare (spital, policlinică), educaționale (grădinițe, școli, licee, universități), protecție socială, transport etc.

Toate mijloacele educative succesive și simultane aplicate în cursul creșterii converg spre același țel, al întâlnirii copilului cu el însuși, al meditației asupra propriei persoane, așadar, la posibilitatea pentru copil de a contribui la propria educare, la formarea prin sine însuși. Discuțiile în grup, cele de familie, urmǎrirea programelor educative la televiziune sunt cǎi pentru a dezvolta convingerile unui copil care trebuie sǎ înțeleagǎ cǎ alți oameni pot avea valori diferite fațǎ de ale lui și cu toate acestea trebuie sǎ le respecte și sǎ încerce sǎ le înțeleagǎ.

Modelul familial este foarte important, deoarece copilul chiar dacǎ va afla cǎ nu este bine sǎ facǎ un anumit lucru, dacǎ-l va vedea fǎcut de pǎrinții sǎi, îl va face și el la rândul sǎu, cu toate cǎ va ști cǎ lucrul respectiv nu este acceptat de societate. Copiii trebuie implicați în activitǎți obișnuite cu oameni obișnuiți, folosind toate șansele pentru a deveni o parte a comunitǎții, ceea ce presupune a stabili contacte cu alții, a încerca noi activitǎți, noi lucruri, dar sǎ continue sǎ se bucurie și de activitǎțile și lucrurile vechi.

Stabilitatea și acțiunile familiei depind, în mare mǎsurǎ, de relațiile de comunicare și interacțiunea membrilor sǎi. (Iluț P., , 1995, p. 173) Interacțiunea pǎrinți-copii este un factor indispensabil pentru o dezvoltare normal a copilului, familia este un sistem de comunicare și mediu de dezvoltare al copilului în primii ani de viațǎ. Aceastǎ interacțiune pǎrinți-copii trebuie analizatǎ numai în cadrul relațiilor intrafamiliale, care asigurǎ funcționalitatea și stabilitatea familiei. Cu toate cǎ, relația dintre mamǎ și copil este cea mai important, trebuie sǎ se ținǎ seama și de celelate relații ale copilului, și anume de relația cu bunicii. Odatǎ cu apariția unui copil, se realizeazǎ și o modificare adaptativǎ a familiei. Aceastǎ restructurare a activitǎții poate duce la dezechilibrare, mama are tendința sǎ-și neglijeze relația cu soțul, sau sǎ facǎ apel la alți membri ai familiei. (Mitrofan I., Ciupercǎ C., , 1998, p. 52)

Un comportament hiperprotectiv poate duce la o limitare a inițiativei, copilul așteptând totul de la ceilalți. El va devein hiperdependent de mamă, va avea o autoimagine nefavorabilǎ despre sine și, ori de câte ori va fi despǎrțit de familie, va prezenta anxietate de separare (anxietatea reprezintǎ o stare afectivǎ vagǎ de teamǎ nemotivatǎ, de neliniște, tensiune).

În urma unor cercetǎri cu privire la familiile cu copii au fost desprinse urmǎtoarele concluzii: copiii stabilizeazǎ și consolideazǎ cǎminul, îi salveazǎ unitatea și îi asigurǎ trǎinicia, îi garanteazǎ cooperarea și competiția fireascǎ a partenerilor și de a atenua conflictele dintre ei; existența și pesonalitatea cuplului dobândește verticalitate doar prin copii; copiii pot asigura o atmosferǎ pozitivǎ, un microclimate afectiv și educogen necesare unei familii. (Petroman P., , 2003)

Funcția educaționalǎ se referǎ la influențele educaționale exercitate de cǎtre pǎrinți asupra copiilor, fie prin modele de conduit, fie prin acțiuni mai mult sau mai puțin organizate și dirijate. Aceastǎ funcție are urmǎtoarele subfuncții: instrucțional-formativǎ vizeazǎ fazele de început ale ontogenezei, când comunicarea cu copilul este important pentru formarea de priceperi, deprinderi și aptitudini; psihomoralǎ, care se referǎ la modelele oferite de pǎrinți, copiilor pentru formarea unor trǎsǎturi și atitudini morale; social-integrativǎ pentru formarea unor atitudini și sentimete estetice, a unui spirit critic, precum și a unor sentimente religioase; cultural-formativǎ; psihoafectivǎ, care vizeazǎ climatul pozitiv al familiei, comunicarea și susținerea afectivǎ, de acest climat depinzând trebuințele de siguranțǎ și apartenențǎ. Îndeplinirea adecvatǎ a acestor funcții este influențatǎ de motive obiective (acestea țin de societate-locuințǎ, loc de muncǎ, legalitate, formarea familiei) și de motive subiective, dependente de personalitatea celor doi parteneri (caracter, aptitudini, temperament).

Educația este cel de-al treilea factor al dezvoltǎrii personalitǎții. Ea reprezintǎ unul din factorii care, în contextual triplei determinǎri, își aduce contribuția specific important la formarea și dezvoltarea personalitǎții, în interacțiune cu ceilalți factori – ereditate și mediu. Datoritǎ funcției și subfuncțiilor sale, caracteristicilor ei, din suita cǎrora menționǎm: caracterul organizat, conștient, intențional, cu un conținut selectat și îndrumat de specialiști anume formați pentru instrucție și educație, nu întotdeauna când este vorba despre familie, educației îi revine un rol primordial de îndrumǎtor în interacțiunea factorilor dezvoltǎrii și formǎrii personalitǎții.

Capitolul 3

Dinamica relației părinte-copil

3.1. Distribuția rolurilor familiale

Rolurile sunt seturi coerente de comportamente așteptate de la o persoană în virtutea poziției pe care o are într-un sistem, grup, societate. Dacă vorbim de familie, atunci rolul familial reprezintă setul coerent de comportamente pe care membrii familiei îl așteaptă de la fiecare celălalt membru în funcție de poziția pe care o ocupă în sistemul familial. Astfel, putem identifica următoarele tipuri de roluri familiale: rol conjugal (de partener, de soț/soție) – vizează relaționarea cu soțul/soția; rol parental (de părinte) – vizează relaționarea cu copiii; rol fratern (de frate) – vizează relaționarea cu frații.

Problema este că nu există comportamente clare, stabilite și acceptate de toată lumea pentru fiecare dintre aceste roluri. Fiecare dintre noi consideră că anumite comportamente trebuie să existe la un partener, la un părinte, la un frate, dar, totuși, putem extrage câteva elemente comune.

Rolul conjugal presupune cunoașterea de sine și a partenerului, satisfacerea reciprocă a nevoilor afectiv-sexuale, a intereselor și aspirațiilor referitoare la viața de cuplu, susținere reciprocă în urmărirea sarcinilor și funcțiilor familiei, modelarea intimității și a vieții de cuplu pentru copii și stimularea funcționării cuplului prin folosirea tuturor resurselor personale.

Rolul parental presupune creșterea și educarea copiilor, formarea identității sexuale a copiilor și stimularea evoluției și dezvoltării personalității la copii.

Rolul fratern presupune învățarea traiului alături de egali (prin afecțiune, rivalitate, solidaritate, competiție, conflict, negociere), completarea identității de sine și a celei sexuale și susținerea afectivă și comportamentală în diferite situații.

În unele familii pot exista carențe în îndeplinirea rolurilor familiale. Acestea pot consta în exacerbarea rolului, adică de exemplu, soțul sau soția să se dedice exclusiv rolului conjugal, ceea ce poate duce la sentimente de sufocare, de culpă și control în partener și la ignorarea copiilor; exagerearea rolului parental: se întâmplă des ca mamele să facă acest lucru, făcând din maternitate scopul de a exista, un scop în sine, punând totul, chiar și pe ele, pe planul doi întotdeauna; hipertrofierea rolului fratern apare în situațiile în care un frate își poate îndrepta întreaga atenție, grijă și viață spre frații săi, ignorând propriile nevoi și scopuri (de exemplu la copii parentali).

O altă problemă este minimalizarea rolului familial. De exemplu, minimalizarea rolului conjugal și îndreptarea spre relații extraconjugale, activități profesionale, rol parental sau fratern, etc.; minimalizarea rolului parental duce la neglijarea copiilor sau privarea acestora de grija, atenția și satisfacerea nevoilor pe care singuri nu și le pot îndeplini, ceea ce lasă urme în dezvoltarea personalității lor; acest fenomen apare la părinții imaturi, la cei cu boli fizice și psihice grave, la cei care își resping propria sexualitate (mame care își resping feminitatea, tați care nu manifestă masculinitate), părinții dependenți (de alte persoane – părinți sau parteneri, de substanțe etc.), părinți dominatori și agresivi, părinți instabili. Minimalizarea rolului fratern apare atunci când frații se ignoră unii pe alții, sau există multiple tensiuni și conflicte între ei.

3.2. Impactul societății moderne asupra dinamicii familiale

În lucrarea “Cuplul modern între emanciapre și disoluție” autorul Cristian Ciupercă sugerează faptul că pentru a înțelege cum s-a ajuns la renunțarea la modelul familiei nucleare specific societăților moderne și postmoderne trebuie să se țină cont de anumiți factori identificați de diverși autori. Printre cei mai importanți factori îi enumerăm pe următorii modificarea continuă și bruscă a valorilor specifice unei familii, apariția, acceptatrea și accentuarea individualismului în diverse forme, adaptarae la cerințele societății contemporane, emanciparea femeii etc. (Ciupercă, C., , 2000, p. 157)

Interesant de observat este faptul că așa cum susțin și specialiștii, familia nucleară a reprezentat renunțarea la tradiție, la opinie publică, mai simplu spus indivizii unui cuplu își desfășură viața după propria știință, propriile reguli și standarde. Renunțarea la opinie publică se datoreauă proceselor de urbanizare, industrializare și modernizare, apărând ceea ce numea Emile Durkheim (1983), unul dintre cei mai importanți reperezentanți ai sociologiei universale, fenomenul ”slăbirii supraveghierii colective” care se explică astfel: creșterea numărului populației va conduce la scăderea rolului și forței opiniei publice locale, dar și generale. Acelaș autor era convins de capacitatea societății de a determina individul de a alege alte forme de conviețuire, ca alternative la căsătorie. Mai mult decât atât, aceste posibilități vor genera într-un moment sau altul anumite stări de anomie în cadrul relațiilor de cuplu. (Ciupercă, C., , 2000, p. 157)

O altă analiză a acestei transformări este explicată de profesorul Ilie Bădescu (1994) care susținea faptul că renunțarea la modelul de familie nucleară a presupus „trecerea de la tradiționalism la modernitate, progresul diviziunii muncii și scăderea rolului conștiinței comune”. (Ciupercă, C., , 2000, p. 157)

Alți analiști au ajuns la concluzia că însăși individualismul reprezintă o cauză a abandonării modelului nuclear al familiei. Explicația pe care o oferă aceștia este următoarea. Indivizii doresc să trăiască după propriile reguli, considerându-i pe cei de lângă ei o modalitate prin care pot să renunțe la singurătate, dar și una de afirmare a propriei individualități și personalități. Această explicație este motivul pentru care au apărut și s-au manifestat uniunile libere, cuplurile fără descendenți etc. (Ciupercă, C., , 2000, p. 158)

Societatea contemporană devine tot mai complexă. Aceasta se caracterizează prin economie de piață, viață cotidiană destul de agitată și stresantă, relații interpersonale multiple, competențe profesionale ridicate. Cel din urmă indicator specific societății contemporane presupune perioade mai mari acordate studiului, pregătirii profesionale. Astfel că accentul nu mai cade pe întemeierea unei familii.

Un alt factor important pus în evidență de autori este reperzentat de emanciparea femeii. Femeia a început să fie preocupată și de alte lucruri decât cele legate de formarea și menținerea unei gospodării, de îngrijirea copiilor, a soțului și al altor rude. Aceasta devine interesată de crearea unei cariere, de obținerea unei independențe, mai ales cea financiară. Acest lucru nu înseamnă neapărat că abandonarea modelului de familie extinsă s-a datorat bărbatului odată cu declanșarea industrialismului, prin migrația spre orașe,iar renunțarea la modelul nuclear emancipării femeii.

Dacă mai sus au fost prezentate cauzele abandonării modelului nuclear în continuare voi descrie consecințele acesteia . Autorii I. Mitrofan și C. Ciupercă în 1998 menționează ca și consecințe schimbări la nivelul nașterilor-scade numărul lor cu aproximativ jumătate de procente la nivelul țărilor membre ale UE în perioade diferite și implicit renunțarea la modelul nuclear și apariția familiei restructurate și anume: cuplul fără descendenți, familia monoparentală, celibatul și coabitarea, familia reconstituită și reorganizată și căsătoriile deschise. (Ciupercă, C., , 2000, p. 160)

Cuplul fără descendenți este întâlnit la populația tânără. Statistic este demonstrat că din totalul adulților căsătoriți, procentul de 10-20 % din aceștia reprezintă familii fără copii. Din acest procent- arată Ioan Mihăilescu (1993) – majoritatea cuplurilor sunt întâlnite în mediul urban și în cazul în care femeile urmează o carieră profesională. Motivația acestei alegeri – mai menționează autorul- nu reprezintă obiectul compătimirii, că nu pot avea copii și nici cel al dezaprobării, că nu vor să aibă copii. (Ciupercă, C., , 2000, p. 162)

Familiile monoparentale se referă la un singur părinte și la copii acestuia. Cauzele posibile care generează acest tip de familie sunt multiple: divorț, abandon, decesul unui părinte, adopție realizată de o singură persoană, creșterea copiilor în afara căsătoriei. Putem menționa aici și anumiți ”factori biologici, naturali, economic (sociali- venituri, satisfacerea nevoilor, creșetrea copiilor) și facori culturali (tradiții, obiceiuri, prejudecăți).” (Voinea, M., 1993, p. 98) Putem vedea partea pozitivă a constituirii unui astfel de familii. Ea pune accent- așa cum afirma și Petru Iluț (1995)- pe eliminarea traumelor și suferințelor pe care le pot resimți în mod constant copii din aceste familii : „Este mai bine pentru copii dacă părinții se despart, în loc să-i supună unui permanent conflict în familie.” (Ciupercă, C., , 2000, p. 163)

Celibatul reprezintă și el o alternativă la căsătorie. Noțiunea de celibat are semnificații diferite în perioade diferite. Cauzele sunt diverse – faptul că oamenii se căsătoresc mai târziu, spre exemplu de anii 1960, rata ridicată a divorțurilor, moartea unuia dintre parteneri. În prezent – descrie Anthony Giddens – există un procent mai mare de tineri între 20-30 de ani care nu sunt căsătoriți, în schimb între 30-40 de ani s-a înregistrat un număr mai mic de persoane singure. Spre deosebire de această constatare numărul cel mai mare de persoane celibatare se înregistrează în rândul persoanelor văduve cu vârsta de peste 50 de ani. Alte cauze ale alegerii celibatului ,conform studiului realizat de Peter Stein in 1980, intervievând 60 de indivizi singuri, ar fi: concentrarea pe cariera profesională, diversitatea experiențelor sexuale, libertate totală, autonomie. Surprinzător este faptul ca respondenții recunoșteau ca efecte negative ale celibatului izolarea și singurătatea, acordând mai multă credibilitate căsătoriei. (Giddens, A., , 2001, p. 136)

În studiul prezentat de A. Giddens, se arată că majoritatea cuplurilor vor locui împreună după zece ani, două treimi se vor căsători, doar 8 % aleg coabitarea ca pe o formă de ”căsătorie de probă”, iar pentru o treime dintre cazuri relației se încheie. (Giddens, A., , 2001, p. 136) Aceasra se aplică în principiu mediului urban. În mediul rural, în unele țări europene situația se schimbă. Astfel că în țările nordice rata coabitării este ridicată – în Suedia de la 1 % in anii 1960 la aporape 40 % în prezent – pentru că aceasta se bucură de recunoaștere legitimă, pentru ca atunci când ea se încheie, legea să permită împărțirea între indivizi a bunurilor și a pensiei alimentare. Membrii aceleași societăți ajung să se căsătorească după o perioadă de timp sau dacă aceștia au copii. (Giddens, A., , 2001, pp. 181-182)

Analiza alternativelor de conviețuire nu se reduc doar la cele patru tipuri descrise mai sus. De aceea trebuie să tinem cont și de celelelte tipuri și anume de căsătoriile deschise, de familiile reconstituite și cele reorganizate. Astfel că prognoza în legatură cu familia din Romania poate fii sintetizata în urmatoarele două fragmente. Pe fundalul contextului politic, social, economic și cultural special pot vorbi despre ratele nupțialității, a vârstei la prima căsătorie și nașterile extraconjugale. Astfel se formează specificul familiei în spațiul românesc de atunci și de acum. În anii 1980 România era printre fruntașe în ceea ce privește frecvența căsătoriilor și nu excela la capitolul vârsta ridicată la prima căsătorie sau la promovarea nașterilor extragonjugale. În anii 2000 crește numărul divorțurilor, indivizii se căsătoresc mai ales atunci când apare un copil, iar uniunile consensuale devin pentru tineri o alternativă de conviețuire și de testare a compatibilității partenerului. (Simion, M., 2002, pp. 6-7)

Așa cum am amintit mai sus, România după tranziție suportă importante schimbări de mentalitate și de comportamente familiale datorate în mare măsură integrării în Uniunea Europeană. Drept urmare specificitatea modelului familiei românești se poate reduce la următoarele constatări și anume la : scăderea cu trei ani a vârstei la prima căsătorie și a fertilității față de restul indivizilor din EU25, predomină familiile extinse, rolurile gospodărești sunt tradiționale, îmbătrânirea populației cu 38 % față de doar 17% în EU. (Simion, M., 2002, pp. 6-7)

3.3. Rolul familiei în creșterea și dezvoltarea copiilor

Familia este o formă superioară de comunitate care are la bază relațiile sociale și biologice în care are loc circulația eredității biologice, psihologice, având scopul de a pregăti generațiile viitoare în vederea participării la dezvoltarea societății. (Mănoiu, FI., Epureanu, V., 1996)

Valoarea familiei pentru societate nu poate fi neglijată pentru că familia influențează direct procesele demografice prin funcția sa reproductivă și astfel asigură continuitate societății, familia este mediul în care se realizează socializarea primară a copiilor, în care aceștia învață și iau contact cu principiile de bază ale moralei, credinței, conduitelor și familia contribuie la menținerea identității culturale naționale prin împărtășirea și exemplificarea elementelor culturii naționale.

Familia reprezintă agentul unei acțiuni pedagogice primare care ¨fixeaz㨠în individ habitusul primar de clasă, primele scheme de percepție, de gândire și de acțiune care vor funcționa ca fundament și principiu de selecție în procesul încorporării tuturor experiențelor ulterioare, astfel încât experiențele diferite de un individ, se integrează în unitatea unei biografii sistematice care se organizează pornind de la situația originară de clasă experimentală într-un timp determinat de structura familială. (Feraru, D. P., 2007)

În trecut familia mică și familia de bază erau integrate în mare parte într-o comunitate domestică și de curte mai mare, în care trăiau împreună mai multe generații. Aici aparțineau și rude necăsătorite, sclavi și servitoare sau ucenici și asociați. Mai târziu, aceasta s-a transformat într-o familie patriarhală cuprinzând rudele de același sânge. Aici raportul dintre părinți și copii precum și relația față de bunici, rude și angajați oferă posibilitatea multor evenimente trăite împreună. Munca și timpul liber, ziua de lucru și duminica, copilăria, vârsta mijlocie și maturitatea erau, din punct de vedere al trăirii, strâns legate una de alta. Educația, morala aveau un loc în mare parte în această comunitate care era caracterizată de aceleași scopuri și valori. Acest mănunchi de relații pluriforme avea un rol de ușurare atât pentru părinți cât și pentru copii. (Bulai, T., 2006)

Familia de astăzi nu este una imensă cu foarte mulți membrii, dimpotrivă este una foarte mică compusă doar din părinți si copiii lor. Viața acestora este în mare parte separată, referindu-ne la activitățiile profesionale. Deoarece părinții lucrează, iar împreună sunt la sfârșitul zilei după terminarea programului sau la sfârșitul săptămânii și în concedii. O altă carecteristică este poziția schimbată a femeii în societate. Angajările masive a femeilor în activități profesionale, și nu doar cum erau înainte preocupate cu creșterea și buna organizare a familiei. Familia a devenit un factor mai puțin competent și dispus să realizeze educația copiilor.

Simțindu-se depășiți de exigențele societății de astăzi, numeroși părinți abdică din funcția educativă fiind determinați să-și neglijeze copii. Diferitele caracteristici ale familiilor de astăzi contribuie la faptul că diverse modele de familie pot sta alături. În mod corespunzător cu aceasta este diferită și relația dintre părinți și copii. Motivele de decizie pentru o formă sau alta de familie sunt diferite. Atitudini materialiste față de viață, pretenții față de propria viață, convingeri personale, modele valorice sociale, puncte de vedere privind îngrijirea și educația copiilor, viața deosebită harăzită de soartă și multe altele pot juca un rol hotărâtor în acest domeniu. (Bulai, T., 2006)

Schimbările prezente în familia modernă sunt vizibile cu ochiul liber. Asistăm în această perioadă la ceea ce unii numesc o nouă dezordine amoroasă care desfigurează echilibrul și armonia existentă în societate, instaurând starea de criză. Familia, deși rămâne o realitate vie care nu își pierde sensul sacru, este supusă cu violență dezordinii cotidiene a profanului, traversând criza manifestării. Denuclearizarea familiei la care asistăm astăzi implică următoarele schimbări între sexe: egalitatea statutelor sociale prin emanciparea economică și culturală a femeii, puternicul proces de mobilitate teritorială sub forma unei migrații definitive sau temporare, care contribuie la spargerea modelelor tradiționale de viață familială. (Bulai, T., 2006)

Funcționalitatea normală a familiei este condiționată de realizarea armonioasă a tuturor funcțiilor biologice și sociale, economice de solidaritate familială, educative, morale și altele. Funcția economică, are o influență deosebită asupra problemelor generale ale familiei. La baza modificărilor de funcționalitate și structură a familiei stă de multe ori lipsa părinților pe fondul fenomenului migrației externe favorizat de șomaj și sărăcie. Funcția educativă continuă să aibă răspunderea în formarea aptitudinilor de bază ale copiilor, de a modela personalitatea lor.

Formele concrete prin care familia își exercită funcția educativă asupra copilului sunt: în prima copilărie prin calitatea modelului lingvistic și a mediului familial ce influențează dezvoltarea gândirii; în perioada școlarizării puterea modelului pe care părintele îl oferă în direcția dezvoltării armonioase, normale a copilului.

În cadrul educației la nivelul familial, cel mai important rol îl au părinții amândoi și anume: mama este pentru copil primul intermediar al său cu lumea, este un permanent exemplu de cum să trăiască și cum să se poarte, copilul vede și înțelege lumea, așa cum o vede și cum o exprimă și mama. Absența sau insuficiența dragostei materne face copilul nefericit. În perioada pubertății când copilul trece prin schimbări fiziologice și psihologice profunde, prezența mamei este absolut necesară. În adolescență când se produc numeroase modificări de valori morale, comportamentale, influența mamei este hotărâtoare. Primele convingeri ce stau la baza caracterului, comportamentului uman se formează sub influența mamei. Rolul tatălui, deși redus la prima copilărie merge crescând în aceași măsură în care cel al mamei scade, începând de la 7 ani cele două roluri au o importanță egală, ele descrescând paralel până când copilul atinge acea autonomie care îi permite să înlocuiască relațiile copilărești cu părinții prin relații de la adult la adult. (Bulai, T., 2006)

Pentru o educație bună și eficientă copilul trebuie să simtă iubirea părintească, acest lucru contează cel mai mult, părinții să satisfacă nevoile copilului să îl facă să se simtă iubit cu adevărat. Campbell R. spune că la baza unei educații eficiente stau patru pietre ca temelie și anume: satisfacerea nevoilor emoționale și de iubire ale copilului; asigurarea unei pregătiri pline de iubire, dar și formarea unei discipline a copilului; asigurarea unei protecții fizice emoționale pentu copil; explicarea și exemplificarea controlului mâniei pentru copil. (Bulai, T., 2006)

Un rol important în modelarea armonioasă a personalității copilului îl are climatul familial în care acesta se dezvoltă și trăiește. O atmosferă de familie veșnic frământată, veșnic în tensiune, uitată de ceea ce înseamnă lipsă de afecțiune reciprocă, plină doar de certuri și acte violente, aceasta reprezintă pentru un copil un mediu traumatizat și defavorizat pentru un copil în formare. O familie în care predomină conflictele, continuate cu o agresivitate continuă și foarte ridicată, devine un focar de producere și răspândire socială a agresivității. Brutalitatea fizică este generatoare de agresivitate la copil deoarece prin durerea organică se pune în mișcare o reacție de apărare.

Cercetările realizate arată că în prima perioadă a vieții pentru a-și satisface nevoile elementare copilul depinde în întregime de părinți cu care are și primele relații sociale. Dacă este privat de aceste relații el nu-și formează nici o deprindere, nu învață să vorbească, nivelul său mental rămâne extrem de redus.

O foarte mare importanță o are relația copilului cu mama, dacă este lipsit de îngrijirea și iubirea ei, chiar dacă continuu e alimentat normal, copilul pierde din greutate, stagnează în creștere, așa că relațiile copil-mamă sunt decisive și de neînlocuit în dezvoltarea normală a omului. Afecțiunea de mamă este prima formă de afectivitate pe care o percepe copilul și de care depinde întreaga influență nedefinită, subtilă pe care mama o are asupra copilului și prin care îl modelează, îl educă.

Familia devine astfel un spațiu de educare și formare un loc al acceptării și intimității. Având exemplul părinților, copiii experimentează totodată ceea ce înseamnă concret iubire și parteneriat. După felul în care se regăsesc părinții reciproc, se formează și atitudinea copiilor față de dragoste, fidelitate și încredere față de viață.

Acolo unde copiii sunt părăsiți sau lipsiți o perioadă lungă de timp de părinți, când sunt dați în fel și chip pe mâna mai multor persoane de legătură deja din fragedă copilărie, vor reuși cu greu să spună da propriilor lor părinți.

Iubirea care lipsește nu poate fi înlocuită cu nimic, darurile de natură materială nu pot cumpăra dragostea, respectul și cinstea. (Bulai, T., 2006)

3.4. Fenomene actuale cu impact asupra rolurilor familiale – migrația

Cercetările recente făcute asupra familiei contemporane, arată schimbări majore în structura dinamică și funcționalitatea acesteia. Astfel, apariția și creșterea șomajului, extinderea sărăciei, scăderea generală a nivelului de trai sunt doar câteva cauze care au declanșat un proces al cărui efect este și disfuncționalitatea familiei actuale.

Pornind de la aceste situații reale putem enumera o serie de „simptome ale disfuncționalității familiei”: conflictul conjugal; violența fizică și verbală în familie; neglijarea sau abandonul familiei; divorțul emoțional conjugat cu infidelitatea unuia dintre parteneri sau a amândorura; apariția unor deficiențe de comunicare între părinți sau între părinți și copii; dificultăți în exercitarea dreptului parental.

Transformările ce au marcat familia, au fost rezultatul acțiunii mai multor factori politici, economici, sociali, culturali și din acest context nu poate fi omis rolul migrației. Judecând după amploarea fenomenului migrațional și îndeosebi a migrației circulatorii pentru muncă în străinătate, se poate determina o influență reciprocă între familie și migrație. Din acest punct de vedere, migrația trebuie privită ca rezultat al acțiunii mai multor factori, dar și ca punct de plecare pentru declanșarea și manifestarea altor procese și fenomene sociale.

Pe de o parte, dificultăți de asigurare al unui trai cel puțin decent, fără excese de găsire sau menținere a unor locuri de muncă sigure și recompensate pe măsură îi determină pe ambii membri ai unei familii sau doar pe unul dintre ei să migreze spre alte destinații, unde își pot împlini nevoile (cel puțin cele materiale). Pe de altă parte, incertitudinea este înțeleasă ca nesiguranță în plan psihologic și ca blocaj și oscilație în plan comportamental. Familia îndeplinește în societate mai multe funcții care-i asigură existența și continuitatea. Se evidențiază următoarele funcții ale familiei: biologică, economică, pedagogico-educativă și morală și funcția de coeziune și solidaritate conjugală.

În condițiile migrației circulatorii, plecarea unuia dintre parteneri pe perioade mai mari de timp face imposibilă exercitarea funcției biologice în cadrul familiei respective. Frecvent se întâlnesc situații în care infidelitatea unuia sau a ambilor soți poate duce la destrămarea cuplului. De asemenea pot să apară și sarcini nedorite în afara cuplului conjugal, care cresc rata avorturilor.

Motivația economică ocupă un loc important în ansamblul motivelor migrației. Nevoia de bani pentru procurarea celor necesare traiului stă la baza deciziei de a migra pentru mulți dintre cei ce optează pentru această soluție. Astfel, producerea bunurilor și serviciilor se realizează în afara familiei, o parte din acestea fiind trimise familiei de către cei plecați. Acest lucru are un dublu impact: într-o anumită măsură, banii trimiși, obiectele materiale, micile atenții primite de familiile rămase în țară pot acoperi anumite nevoi, dar în același timp există și un efect negativ, în sensul că toate acestea nu pot compensa absența părinților plecați, în cazul în care au copii, iar aceștia au rămas în grija rudelor sau a vecinilor.

Funcția pedagogico-educativă și morală este funcția prin care se realizează socializarea primară a copiilor în cadrul relației pe care aceștia o stabilesc cu părinții, relație ce implică „atașamentul părinților față de copii și modul de inoculare a comportamentelor acestora pentru integrarea în familie și societate”. (Bulai, T., 2006) Familia este cea care îl învață pe copil cum să se comporte în anumite situații, îl pregătește pentru viață, îi furnizează conștient sau inconștient modele de acțiune și îi transmite valori și principii de viață, contribuind la formarea și nuanțarea personalității lui. De modul în care se realizează socializarea primară, astfel încât aceasta să nu fie în discrepanță cu normele generale ale societății, depinde evoluția viitorului adult.

În literatura de specialitate se vorbește tot mai mult despre faptul că funcția de socializare primară a copilului se restrânge sau nu se mai realizează. Se apreciază că migrația poate contribui la diminuarea realizării și a rolului socializării în familie atunci când unul dintre părinți sau ambii sunt plecați în alte localități sau chiar în alte țări (în general, pentru muncă). Astfel, într-un caz „fericit”, copiii rămân în grija rudelor sau a vecinilor, însă universul educației lor, al „abc-ului” vieții furnizat de familie este bulversat.

Funcția de coeziune și solidaritate conjugală, chiar dacă pare o condiție ideală, este întreținută de sentimentele de afecțiune dintre parteneri, de sinceritatea și intensitatea acestora. Ea este cea care contribuie la stabilitatea cuplului, asigură familiei securitate emoțională, încredere și protecție. Bazele acestei funcții se construiesc și se cimentează în timp și depind foarte mult de motivațiile partenerilor în momentul deciziei de a se căsători, de educația primită, de valorile față de familie.

Plecarea la muncă în străinătate a unuia sau a ambilor părinți se constituie ca un fenomen sociale ce are în timp efecte asupra familiei și copiilor. Atunci cînd vorbim despre plecarea părinților la muncă în diferite țări în vederea asigurării unui viitor mai bun copiilor ne gândim inevitabil la mai mulți bani, mai puțină sărăcie, un serviciu bine plătit, asigurarea unei locuințe, la o egalizare a șanselor, dar ne gândim și la durere, mâhnire, abandon, stres, supărare, griji, privare afectivă, separare de persoanele dragi. Acestea sunt diverse manifestări ale crizei prin care trece familia din cauza plecării părinților la muncă în străinătate. (Bulai, T., 2006)

Creșterea, educarea, protecția și responsabilitățile părinților reprezintă rolul fundamental al familiei în formarea descendenților săi. Dar dacă părinții pleacă la muncă în străinătate exercită acest rol prin încredințarea copilului unui membru al familiei lărgite sau unei alte persoane spre creștere și educare.

Dezorganizarea familiei este una dintre temele dezbătute în ultimul timp de sociologi, demografi, specialiști în științe umaniste, printre cauzele ce întrețin acest fenomen fiind inclusă și contribuția migrației. Problemele cu care se confruntă familia contemporană merg de la rupturi afective, separări pe anumite perioade de timp la divorț, tot acest parcurs fiind marcat de numeroase schimbări și în privința exercitării rolurilor în familie (fie supraîncărcarea unui partener, fie degrevarea de sarcini a altuia), de scăderea afectivității, a comunicării între parteneri, deteriorarea relațiilor dintre cei doi soți prin manifestări agresive și/sau verbale, schimbarea valorilor tradiționale ale familiei.

Toate aceste efecte își amplifică influența atunci când în cuplurile respective există și copii. Nu numai că procesul de socializare a copiilor capătă o conotație negativă prin modelul parental, funcția educativă a familiei fiind greu încercată, dar evoluția psihică, morală, culturală și intelectuală a copiilor este grav afectată, existând mari șanse ca aceștia să devină continuatorii unor modele defectuoase.

Totuși, tabloul descris nu trebuie generalizat și înțeles ca o caracteristică actuală a familiei românești, dar exprimă o realitate întâlnită, comentată și analizată de numeroși specialiști. Migrația poate genera astfel de efecte sau le poate aadânci atunci când, din diferite alte cauze, au fost declanșate, dar nu orice tip de migrație determină în mod obligatoriu aceste rezultate. Se impun o serie de diferențieri în funcție de tipul migrației, de actorii implicați, de contextul socio-economic din momentul respectiv.

Migrația are efecte negative asupra familiei de necontestat, studiile asupra acestei probleme arătând faptul că cele mai multe motive ce determină migrația sunt lipsa banilor și a unui loc de muncă stabil. Totuși, persoanele care optează pentru migrație nu trăiesc într-o sărăcie absolută, fapt dovedit prin aceea că această deplasare teritorială presupune anumite costuri pe care trebuie să și le asume, iar cei foarte săraci nu-și pot permite această cale. S-a constatat că majoritatea celor care pleacă să muncească în alte țări aparțin unor familii tinere (cu vârste între 25 și 40 de ani), multe dintre ele având doi-trei copii. Sunt numeroase cazurile în care pleacă mama (femeile găsind mai ușor de lucru) sau ambii părinți, pe perioade ce pot varia între câteva luni și câțiva ani. În această situație, copiii rămân în grija bunicilor, a altor rude, a fraților /surorilor mai mari (dar poate tot minori) sau chiar a vecinilor. În funcție de vârsta copiilor rămași acasă, de perioada de absență a părinților sau a unuia dintre ei, la prima vedere, efectele sunt apreciate de copii ca fiind benefice. Se bucură de avantaje materiale (au posibilități să-și procure ce-și doresc), lipsa datoriilor și o mai mare libertate de mișcare fără controlul părinților (ceea ce poate fi însă în defavoarea lor).

Specialiștii au demonstrat că separarea copiilor de părinți pe perioade îndelungate generează sentimente de abandon, neîmplinirea unor nevoi afective și de comunicare (simplele convorbiri telefonice cu părinții plecați sunt insuficiente), ceea ce afectează negativ personalitatea prezentă și viitoare a copilului. De altfel, printre cele mai vizibile efecte ale absenței părinților asupra copiilor se remarcă: absenteismul școlar, rezultatele slabe la învățătură, actele de indisciplină, autoizolarea, trăirea sentimentelor de frustrare (mai ales în plan emoțional), etichetările și marginalizările din partea colegilor, depresiile, suicidul.

Pornind de la această realitate, oamenii de știință își pun problema viitorului familiei românești. Încă din 1978 (p. 59), M. Voinea vorbea de o restructurare a dimensiunilor familiei contemporane, aceasta atrăgând după sine și o redistribuire a statusurilor și rolurilor în cadrul familiei. Adaptând acest argument la situația actuală, se pot distinge două direcții: pe de o parte, preluând modelul occidental, tinerele familii caută o mai mare independență față de familia extinsă și se restrâng numeric; pe de altă parte, obstacolele materiale, financiare împiedică tinerele cupluri să-și mai extindă familia. (Bulai, T., 2006)

Aprecierea efectelor migrației asupra vieții de familie ar înclina balanța către aspectele negative. Este o realitate că aceste efecte și-au făcut simțită prezența într-un timp relativ scurt, iar acțiunea lor este departe de a se fi terminat. Există însă și anumite aspecte pozitive generate de fenomenul migrației, dacă se vor stabiliza cele cu efecte pozitive sau nu rămâne de văzut. Efectul pozitiv din perspectiva relațiilor familiei este susținut de partea materială., banii proveniți din munca în străinătate contribuind la ridicarea nivelului de trai al familiei, ceea ce determină o diminuare a neînțelegerilor dintre membrii acesteia.

Fiind motivată, în cele mai multe cazuri, de obținerea unor venituri mai mari, migrația spre alte regiuni care oferă aceste avantaje a contribuit la creșterea nivelului de trai al indivizilor implicați. Decurg de aici și efecte secundare. Studiile au arătat că investițiile românilor (cu banii proveniți din munca în străinătate) sunt orientate, în primul rând, spre procurarea unor bunuri de larg consum (aparatură casnică modernă, articole de vestimentație, aparatură electronică), iar în puține cazuri, și oricum mai târziu, în investiții pe termen lung. Toate acestea au ca scop modernizarea vieții, creșterea standardelor materiale de viață.

În cele mai multe cazuri, migrația părinților determină o creștere a nivelului de trai al copilului rămas acasă. Așa cum au arătat și alte studii, veniturile din străinătate sunt folosite în mare parte la îmbunătățirea condițiilor de locuire și la înzestrarea cu bunuri de folosință îndelungată. Se remarcă de exemplu faptul că în cazul copiilor cu părinți plecați în prezent, procentul celor care au telefon mobil este mai mare decât în cazul copiilor fără părinți plecați (telefonul mobil pare să se fi transformat într-un bun de strictă necesitate pentru copil – la nivel național 75% dintre elevii de gimnaziu au propriul lor telefon mobil). Computerele și consolele de jocuri video sunt mai frecvente în gospodăriile de migranți decât în celelalte. Și alte bunuri personale pe care le-am putea considera specifice vârstei (bicicletă, mp3 player sau Ipod, role) sunt deținute într-o pondere mai mare de copiii de migranți în comparație cu ceilalți.

Dincolo de bunăstarea materială, copiii de migranți, în special cei cu ambii părinți plecați, tind într-o pondere mai mare să aibă experiența unor călătorii în străinătate comparativ cu ceilalți copii. 34% dintre copiii cu ambii părinți migranți au călătorit în străinătate, spre deosebire de doar 14% dintre copiii de non-migranți. 20% dintre copiii cu ambii părinți plecați și-au petrecut vacanța de vară din 2006 în străinătate la părinții lor.

Copiii ai căror părinți sunt plecați la muncă în străinătate au un profil asemănător cu cei ce trăiesc în familii monoparentale ca urmare a despărțirii părinților sau a decesului unuia dintre ei. Acest lucru arată că, deși plecarea la muncă este temporară, efectele asupra copiilor pot fi similare cu cele ale pierderii unui părinte prin divorț sau deces. Copiii ai căror părinți sunt plecați în străinătate ar trebui considerați în situație de risc. Ar trebui să se găsească soluții de a întări relațiile între școală și sistemul de asistență socială.

Instabilitatea socio-economică din România și tranziția interminabilă a determinat pe mulți dintre români să plece la muncă în străinătate pentru a-și putea întreține familia. Desigur, câștigurile obținute sunt importante atât pentru familie cât și pentru economia românească, dar această migrație spre vest are și aspecte mai puțin dorite, cum ar fi: destrămarea familială și abandonul copiilor la bunici sau la alte cunoștințe, lăsându-se cu consecințe grave psihologice pentru copii.

Foarte mulți români, aproape două milioane lucrează în prezent în străinătate, dintre care majoritatea au unul sau mai mulți copii. Sunt cazuri în care copilul cel mare de vârsta adolescenței este și tată și mamă, având grijă de frații lui mai mici. În situații extreme, copilul rămâne total abandonat și autoritățile trebuie să aibă grijă de el. Lipsa atașamentului nu poate fi compensată în niciun alt fel, afectivitatea este de cele mai multe ori autocompensată prin cheltuielile nejustificate, însă banii nu pot compensa tot timpul lipsa părinților și rolul lor în dezvoltarea copilului în viața de zi cu zi. Părinții plecați sunt de mai multe feluri: care sună des, care vin acasă la câteva luni și vizitează sau cei care trimit numai bani. După plecarea în străinătate a părinților, după ce și-au lăsat copilul pe mâini bune, și și-au luat angajamentul de a se ține un contact permanent cu copiii, cu toate că cele mai moderne mijloace de comunicare, telefonul sau internetul nu țin loc de ființa umană și de un sfat de aproape cu afecțiune părintească.

Lipsa părinților sau doar a unuia poate conduce și la probleme școlare, copilul nu se mai concentrează, se închide în el sau devine neliniștit, abandonează școala uneori, nu are nimeni puterea să-l conducă. Copilul suferă de disciplină, de lipsă de limitare. Din păcate, această datorie se uită când se ajunge în străinătate și dacă la început era o rămânere pentru o perioadă scurtă, aceasta se prelungește până se ajunge la instalarea unei noi atmosfere reci. Astfel, se creează la copii sentimentul abandonului și este posibil ca o dată ajunși la maturitate să abandoneze și ei pe copiii lor ca un fel de protest și ca răzbunare împotriva propiilor părinți.

Există situații dureroase în care părinții o dată plecați uită cu timpul îndatoririle lor față de copii, fapt ce intră în sfera abandonului familial. Dezvoltarea socio-psiho-afectivă este influențată de realizarea atașamentului și a legăturii de afecțiune dintre copil și mamă. Lipsa părinților și a unui mediu familial determină absența unor sentimente normale la copil, întârzieri în dezvoltarea fizică, și tulburări de comportament. Există elemente cu importanță majoră în cazul separării: durata separării, condițiile în care a avut loc separarea și cauzele, modalitățile de îngrijire și dezvoltare oferite copilului în caz de separare.

În marea majoritate a cazurilor, părinții care pleacă în străinătate își încredințează copiii spre creștere și educare rudelor, prietenilor sau vecinilor. Modalitățile de comunicare pe care le au diferă de la un mediu la altul, adică cei din zonele rurale, au mai puține modalități de a comunica cu cei plecați și anume, simpla primire a banilor prin telefon, sau scrisori pachet ce trimit acasă. Iar cei din mediul urban au mai multe posibilități pe lângă cei din mediul rural cum este de exemplu internetul prin intermediul căruia părinții își pot vedea copiii rămași acasă. Iubirea care le lipsește din partea părinților sau care le este trimisă prin corespondență de aceștia nu poate fi cumpărată cu daruri de natură materială sau pecuniară și nici înlocuită cu iubirea persoanelor de îngrijire. (Bulai, T., 2006)

Durata absenței unui membru al familiei poate fi asociată cu o serie de probleme sau cu neasigurarea unor nevoi ale copilului. Nevoia de afecțiune scade o dată cu creșterea duratei absenței părinților, fiind înlocuită cu nevoia de comunicare cu aceștia. În literatura de specialitate există diferite tipuri de experiențe de separare a copilului de părinți, care pot fi grupate în trei categorii: separări de foarte scurtă durată care decurg din îngrijirea acordată de mai multe figuri materne (bunică, soră, frate, etc); separări temporare cu durate de cel puțin câteva săptămâni; separări definitive. (Bulai, T., 2006)

Orice separare de părinți este însoțită de o diminuare a împlinirii nevoilor de bază ale copiilor cu efecte importante asupra dezvoltării integrale a acestora. Separarea prelungită sau definitivă dintre părinți și copii în cadrul factorilor familiali are cel mai mare impact patogen asupra copiilor. Tot din această categorie fac parte și separarea temporară a părinților prin crize conjugale sau divorț, modelele de creștere și educare ce implică abuzul fizic și moral asupra copilului, dimensiunea mare a familiei, promiscuitate și sărăcie, abandonul și privarea de mamă.

Cercetările arată că efectele separării de mamă depind de mai mulți factori: vârsta copilului în momentul separării, relația anterioară cu mama și cu tata, motivele separării. Urmările sunt variate și pe termen lung: nerealizări educaționale și de performanță, dificultăți în prima copilărie. (Bulai, T., 2006)

În urma separării de părinți copiii mai au un sentiment care îi marchează, și anume durerea. În mod evident durerea este o reacție normală interiorizată la pierdere, ea apare atunci când are loc separarea părinților de copii, separarea de o persoană semnificativă etc. Durerea presupune trăiri emoționale intense și variate cum ar fi: disperare, regret, anxietate, singurătate, resentimente, dor, neîncredere, dragoste, apreciere, sentimentul lipsei de sens. Literatura de specialitate menționează un număr de nevoi care în funcție de cum sunt împlinite dau posibilitatea copilului să-și contureze identitatea și să devină conștient de sine, responsabil și independent. Dintre acestea sunt amintite: nevoia de încurajare, nevoia de dragoste și puritate, nevoia de noi experiențe, de responsabilități și apărare.

Autorul Rose Campbell, prezintă patru nevoi pe care, spune el, le au toți copiii și anume: nevoile emoționale, de iubire; nevoile de formare, disciplină; nevoile de protecție fizică; nevoile de explicare și exemplificare a controlului mâniei. (Bulai, T., 2006) Dacă una din nevoile de bază de mai sus ale unui copil nu-și găsește răspunsul adecvat, dezvoltarea copilului este distorsionată. Eșecul în a răspunde nevoilor de dragoste și securitate are ca efect sindromul de privare maternă. Copiii proveniți din familiile cu părinții plecați la muncă în străinătate ar avea mai multă nevoie de încurajare și recunoaștere tocmai pentru că în absența acestora nu au decât un acces limitat la dragostea necondiționată de tip părintesc.

Migrația părinților nu acționează întotdeauna direct asupra copiilor, ci indirect prin producerea unor efecte care conduc la disoluția familiei. O categorie de copii care sunt cei mai expuși riscurilor de diverse forme sunt cei care provin din familii destrămate și în special atunci când mama este cea care pleacă la muncă în străinătate în aceste situații este cel mai probabil ca să se producă abandonul copiilor săi expunerea acestora la abuzuri din partea adulților în grija cărora rămân.

O consecință directă a migrației părinților este cea a privării copilului de afectivitatea parentală și de supravegherea necesară dezvoltării normale a acestuia. În condițiile plecării părinților pe perioade mai lungi și a rămânerii copiilor în grija unor persoane care nu au capacitatea și/sau competența de a oferi sprijinul emoțional și educativ aceste două consecințe pot produce la rândul lor efecte negative în ceea ce privește sănătatea și dezvoltarea psihică a copilului, implicarea în activități școlare și rezultatele acestora, angrenarea lor în comportamente deviante sau neconcordante cu vârsta copiilor și supunerea la exploatare sau abuzuri de altă natură.

Efectele negative identificate prin această cercetare și prezentate în această lucrare sunt probabil asemănătoare ai cele întâlnite în general în cazul copiilor care provin din familii dizolvate fie prin divorț, fie prin decesul unuia dintre părinți, astfel încât copiii cu părinți plecați în străinătate sunt o categorie suplimentară expusă unor riscuri. Atenția comunităților prin intermediul în special al școlii, dar și al instituțiilor de protecție a drepturilor copilului, trebuie să se concentreze asupra acestor categorii de copii în aceeași măsură ca și asupra copiilor proveniți din familii foarte sărace, destrămate sau în care părinții pur și simplu nu-și exercită rolurile pe care le presupune statutul de părinte.

Noțiunea de devianță școlară este slab precizată în literatura de specialitate. În practică, există o serie de noțiuni care se suprapun sau încearcă să se înlocuiască devianța școlară: indisciplină, rezistență școlară, inadaptare școlară, tulburări de conduită și de caracter, delincvență școlară.

Sunt o serie de conduite constante legate de adeverința școlară, absenteismul, rezultatele școlare slabe, limbaj obscen, dezinteres și lipsă de respect față de autoritatea școlară. Câteva forma de manifestare ale devianței școlare: fuga de la școală reprezintă o conduită de tip evazionist având o motivație precisă și putând interveni în situații tipice. Cauzele ce determină fuga de la școală apar ca manifestare a fobiei școlare, o influență mare o au caracteristicile mediului familial; absenteismul școlar, este o consecință a unor probleme sociale. Poate fi provocat de părinți, un mediu care induce în primul rând o variabilă culturală. În cadrul familiei se amintesc factori etiologici: părinți care nu controlează și nu reacționează la absențele copiilor, părinți care controlează și nu reacționează la absențele copiilor, părinți care sunt bolnavi cronic, dependenți de alcool sau droguri, părinți hiperanxioși sau imaturi care țin copilul acasă pentru a-l proteja sau părinți care lipsesc complet de acasă și chiar nu au cum să țină evidența copilului dacă merge la școală sau nu pentru că sunt plecați din țară.

Aceste efecte pot fi considerate mai degrabă consecințe indirecte ale plecării părinților in străinătate. Atunci când apar ele sunt produse de lipsa de supraveghere din partea familiei și pe fondul privării de afectivitate parentală.

În afară de rolul său tradițional, școala este un element important în oferirea de servicii sociale elevilor, chiar dacă de multe ori acest lucru se întâmplă mai mult tacit decât explicit. Rolul școlii este cu atât mai relevant în cazul celor ai căror părinți (unul sau amândoi) sunt plecați în străinătate. De aceea este important să analizăm cum relaționează cu școala copiii rămași acasă și obiectivul analizei cuprinsă în această secțiune este să identificăm potențialele probleme în domeniul educației ce apar ca urmare a plecării părinților în străinătate.

Parțial, succesul școlar este influențat de resursele familiei copilului (financiare, educaționale, timp liber, atenție și ajutor acordat copilului pentru munca școlară, sprijin afectiv, supraveghere). Plecarea unui părinte sau a amândurora în străinătate pentru o perioadă mai lungă de timp poate determina apariția unor probleme în performanța școlară în măsura în care funcțiile îndeplinite de părinți nu sunt preluate de altcineva (părintele rămas singur, familia extinsă, persoana sau familia în grija căruia a rămas copilul). Pe astfel, este posibil ca efectele negative ale plecării unui părinte în străinătate să poată fi diminuate prin acțiunea altor factori incluzând efectele pozitive ale plecării cum ar fi creșterea nivelului de trai, posibilitatea mai ridicată pentru copil de a călători în afara țării și contactul cu o altă cultură. Plecarea părinților în străinătate este asociată cu un ușor impact negativ asupra rezultatelor școlare. În plus, familiile cu părinți plecați sunt caracterizate și de alte trăsături (educație și ocupație parentală scăzută, comunicare cu părinții mai proastă) care pot acționa negativ asupra performanțelor școlare. Acești factori nu afectează doar performanțele școlare ale copiilor din familii cu părinți emigranți, ci toți copiii, indiferent de structura familiei din care provin.

În aceste codiții se ridică întrebarea dacă plecarea părinților are un efect negativ direct asupra performanțelor școlare (efectul sau cel puțin o parte din efect se datorează exclusiv plecării unuia sau ambilor părinți și nu se datorează altor caracteristici ale familiei sau copilului) sau efectul negativ este doar indirect (se datorează în totalitate nivelurilor mai scăzute de educație și prestigiu ocupațional al familiei, comunicării mai proaste cu familia, etc). Pentru a răspunde la această întrebare, am estimat efectul plecării în străinătate a unuia sau ambilor părinți asupra mediei generale a copilului mai întâi fără a lua în calcul nici o altă trăsătură a familiei și apoi ținând cont de caracteristici ale familiei care pot contribui la scăderea rezultatelor școlare în orice situație (pentru orice copil, indiferent de structura familiei din care provine). Deci, familia poate avea influențe asupra rezultatelor copilului; dar nu numai în contextul emigrării, ci și în alte modalități.

În plus, structura familiei poate avea influențe asupra rezultatelor școlare ale copiilor. Experiența morții unui părinte, a divorțului sau separării în familie pol avea consecințe pentru bunăstarea psihologică atât a copilului cât și a părintelui în grija căruia rămâne copilul, afectând negativ performanțele școlare. În mod similar, calitatea relațiilor în familie (cât de bine se înțeleg părinții și cât de bine comunică copilul cu părinții) poate contribui la crearea unui mediu stabil și nestresant pe fondul căruia copiii sunt mai înclinați și mai interesați să-și îmbunătățească performanțele școlare. De asemenea, numărul mare de copii în familie este nu numai un indicator al diluării resurselor (atât materiale cât și de atenție acordată copilului) dar și un indicator al unui statut socioeconomic mai scăzut, asociat în general cu rezultate școlare mai scăzute. Copiii din familii destrămate și din familii cu număr mare de copii sunt de asemenea expuși unui risc mai mare de comportamente-problemă și comportamente delincvente, parțial și datorită gradului mai scăzut de supraveghere. Aceste comportamente pot afecta negativ performanțele școlare.

Atitudinea copilului față de școală (plăcerea cu care merge la școală și importanța asociată școlii în general și notelor bune în special) poate contribui la motivația copilului de a avea performanțe școlare bune. Un alt factor important care poate fi influențat de caracteristicile familiei, dar este în final o trăsătură a copilului este legat de deprinderile de muncă școlară – dacă elevul are un program regulat de studiu atunci când stă acasă, dacă își face temele și cât timp alocă pentru teme și studiu școlar, și conștiinciozitate. Aceste trăsături pot fi extrem de importante pentru succesul în școală – nu numai pentru că ele contribuie la dezvoltarea cognitivă a copilului dar și pentru că acestea sunt trăsături pe care profesorii le recunosc cu ușurință, le apreciază pozitiv și drept urmare le răsplătesc cu note bune.

3.5. Problemele și disfuncționalități familiale

Familia trebuie să reprezinte un factor de echilibru al persoanei, dar uneori se transformă în sursă de probleme pentru individ. Orice familie traversează momente dificile care necesită reorganizări, renunțări la unele pattern-uri de comportament și elaborarea altora. Aceste momente reprezintă surse de stres pentru familie.

Există patru surse de stres pentru sistemul familial: contactul stresant al unui membru al familiei cu forțe extraconjugale – probleme de serviciu, dificultăți de integrare ale copilului în mediul școlar; contactul stresant al întregii familii cu forțe extrafamiliale – recesiune economică, mutarea într-un alt oraș sau altă țară; stresul în perioada de tranziție din familie, când este o negociere a unor noi reguli, ceea ce duce la conflicte; stresul cauzat de o problemă idiosincratică, cum ar fi prezența unui membru bolnav cronic sau retardat. (Minuchin, S., 1974)

Majoritatea familiilor suferă mari pierderi sau trec prin evenimente care acționează negativ în structura lor profundă și le împiedică funcționalitatea normală, care sunt traumatizante. Ele produc traume nu doar în individul care este martorul sau subiectul care trece printr-un astfel de eveniment, ci și în sistemul familial, în toate componentele sale: membrii, granițe, funcții, relații etc. Astfel principalele diferențe dintre evenimentele stresante și cele traumatizante constau în: intensitatea lor – cele traumatice sunt mult mai intes resimțite de persoană și familii; efectele lor asupra persoanei sau familiei – cele stresante produc dezorganizarea familiei pe o perdioadă determinată, după care revin la starea inițială de funcționare, în timp ce evenimentele traumatizante persistă mult în timp, poate pentru totdeauna și produc schimbări de structură a familiei, care nu întotdeauna pot fi refăcute.

Evenimentele traumatice sunt evenimente care se află în afara orizontului normal de așteptare și astfel reprezintă pentru aproape toți oamenii un stres sever. Deoarece stresul este sever și uneori astfel de evenimente au o durată îndelungată, efectele perturbatoare asupra personalității umane sunt de durată și la nivele profunde. Evenimentele familiale care pot produce traume membrilor familiei și sistemului familial sunt: certuri violente în familie, abuz fizic (bătăi frecvente), abuz sexual al copilului, delincvența unui părinte, separarea părinților, divorțul părinților, insatisfacție profesională profundă a unui părinte, șomajul unui părinte/ ambilor părinți, situație materială foarte precară, boală fizică sau psihică severă și cronică a unui părinte/frate, moartea unui părinte/ ambilor părinți/ unuia dintre frați, suicidul unui părinte/ frate.

Categoriile de evenimente care destructurează familiile și indivizii sunt: abuzurile: emoțional, fizic, sexual; delincvența unui membru, în special părinte; separarea membrilor (prin părăsire, divorț); sărăcie; șomaj; decesul unui membru; boala gravă a unui membru. Toate aceste evenimente pot acționa separat sau împreună intensificându-și în acest ultim caz forța de destrucție psiho-socială.

Cel mai des, termenul de „abuz” se folosește în limbajul juridic, dar el apare frecvent și în limbajul psihologic. Dicționarul explicativ al limbii române încearcă să ne lămurească afirmând că abuzul este o „încălcare a legalității” sau „întrebuințarea fără măsură a unui lucru”, dar putem să înțelegem acest termen nuanțat atunci când ne referim la cele trei mari tipuri de abuzuri de care se ocupă psihologii și mai ales psihoterapeuții – abuzul fizic, abuzul emoțional și abuzul sexual.

Cel mai ușor de identificat și de analizat este abuzul fizic. Vorbim de o persoană, fie adult, fie copil, că este victima unui abuz fizic, dacă acea persoană suferă o durere fizică (însoțită de cele mai multe ori și de suferință emoțională) în urma unor acțiuni provocatoare de răni fizice cum ar fi: bătăile, trasul de păr, arderea pielii cu țigara sau legatul de mâini etc. Desigur, putem recunoaște aici unele măsuri așa-zis „educative” aplicate de părinții mult prea zeloși în a îndrepta comportamentul minorilor sau chiar al adulților „căzuți în greșeală”. Nu înseamnă că a da o palmă peste fund copilului neastâmpărat constituie un abuz fizic la adresa lui, ci dacă aceste palme se înmulțesc, devin tot mai frecvente, puternice sau vizează și alte părți ale corpului (care evident sunt mult mai sensibile la atingere) și lasă urme ca celebrele vânătăi, răni sau chiar, mai grav, mutilări ale corpului victimei se ajunge la situația de abuz. Tot în categoria abuzului fizic pot intra suprasolicitarea școlară și exploatarea prin muncă.

Lucrurile nu sunt la fel de clare în situația abuzului emoțional. De data aceasta, abuzul este mult mai subtil și vizează sentimentele și personalitatea victimei. Este vorba despre comportamente mult mai greu de evidențiat, deoarece nu lasă nici o urmă fizică – brutalități bine controlate, comportamente sadice, manifestări de respingere, neglijență, exigențe disproporționate față de vârsta copilului. Abuzul emoțional constă în a provoca în persoana cu care suntem în relație sentimente puternice de teamă, nesiguranță, vinovăție, neliniște, rușine, umilință, inutilitate, incapacitate, furie etc. Pe scurt, înseamnă ca victima să trăiască mult timp sub acțiunea unor emoții negative, care au efecte puternic destructive asupra personalității ei. Formele sub care apare cel mai des abuzul emoțional este critica, autoritatea, amenințarea, neîncrederea, respingerea, neglijența. O persoană excesiv de critică, sau una care nu acceptă alte păreri sau care manifestă mai mereu o atitudine de neîncredere dă naștere în cel cu care este în relație la copleșitoare sentimente de inferioritate, ceea ce blochează manifestarea abilităților persoanei care ar putea duce la a se dezvolta liber și armonios. Copilul, în special, va deveni incapabil să își formeze o identitate de sine care să îl ajute să răzbată în viață deoarece nu va avea suficientă încredere, putere de a lupta, capacitate de a se autoafirma astfel încât să se respecte și pe sine și pe alții, va avea multe șanse de a deveni fie prea obedient, supus în permanență dorințelor celorlalți (pentru el fiind adevărate legi), fie rebel, agresiv, mereu împotriva tuturor celor ce încearcă să îi impună anumite norme sau reguli, inclusiv împotriva sa.

Neglijența presupune a ignora necesitățile de zi cu zi ale persoanei (de regulă ale copiilor); ea poate fi mai degrabă fizică ccea ce înseamnă a nu-l hrăni, spăla, a-l priva de somn sau de libertate, sau mai degrabă emoțională: a nu-i vorbi, a nu-i oferi atenție și dragoste, a priva copilul de posibilitatea de a se juca de a explora lumea etc. Dar ele de regulă se combină, pentru că neglijența fizică duce automat și la un grad de neglijare emoțională, ținând cont că atingerea este calea prin care se manifestă grija, dragostea, tandrețea.

În cazul abuzului sexual, lucrurile se complică, deoarece avem de a face aici cu agresarea celei mai intime părții a persoanei, adică a zonelor sale genitale, anale sau orale, fără acordul prealabil al persoanei, în scopul obținerii plăcerii, sexuale sau de altă natură. Nu trebuie neapărat să fie vorba de un viol; acesta este doar un tip, foarte grav, de abuz sexual. Tot în categoria abuzurilor sexuale intră și așa numitele „jocurile sexuale” care se practică uneori între copii, sau între un adult și copii. Unele pot fi inocente, dar atunci când se forțează, când se trece peste refuzul persoanei de a participa sau când se apelează la mijloace de pedepsire dacă nu se participă la astfel de jocuri, putem vorbi de prezența unui abuz sexual. Printre cele mai grave forme de abuz sexual se află forțarea persoanei de a participa la activități cu caracter sexual, cum ar fi pornografie, sex în grup, prostituție.

Cel mai grav tip de abuz sexual care poate apare în cadrul familiei este incestul, adică practicarea de relații sexuale între membrii unei familii. Și incestul îmbracă mai multe forme, în funcție de ce relație de rudenie există între membrii implicați în relațiile sexuale: tată-fiică, mamă-fiu, bunică-nepot, văr-verișoară, etc. Cel mai des întâlnit este incestul tată-fiică. Ar părea că incestul se întâlnește doar în mediile sociale caracterizate prin educație deficitară, imoralitate, condiții socio-culturale defavorizate, dar lucrurile nu stau așa. El apare în toate tipurile de medii și sub diverse aspecte (tipuri de relații sexuale).

Abuzul sexual se asociază foarte frecvent cu abuzul emoțional și fizic, lasă urme adânci în personalitatea victimei, deoarece se asociază cu profunde sentimente de neputință, de vinovăție, de murdărie, de respingere a propriei persoane și mai ales a corpului, de teamă, mai ales că abuzatorii știu foarte bine să inducă în mod voit aceste stări. Deseori apar gânduri și tentative de sinucidere cu scopul de a scăpa de durerea psihică pricinuită și de povara secretului – cele mai multe victime țin ascuns acest fapt de teamă că nu vor fi crezute, că vor fi stigmatizate sau mai rău acuzate că ele au provocat în vreun fel actul respectiv. Alteori, efectele sunt atât de profunde și stabilizate în personalitatea victimelor încât ele ajung „victime perpetue” sau agresori. Toate aceste forme de abuz se regăsesc în denumirea generică de maltratatre.

Delicvența unui membru este o situație care apare de cele mai multe ori în urma unor acte agresive sau contrare legii. Este o situație de patologie gravă familială. De aceea, ea este încă și mai dureroasă pentru ceilalți membrii ai familiei, deoarece, pe lângă modelul ineficient de educație pe care îl prezintă membrul delicvent, deseori se produce și pierderea acestui membru prin detenția care urmează actelor sale. Copiii părinților delicvenți au deseori sentimente de jenă socială, de inferioritate, anxietate crescută, dificultăți de adaptare școlară și socială, labilitate și regresie emoțională, fragilitate morală, tendințe exagerate spre izolare socială sau violență etc. Unul dintre cele mai grave efecte familiale a acestui eveniment este perpetuarea modelului agresiv sau ilegal de comportament.

Separarea de partener sau de familie este o situație din ce în ce mai des întâlnită în societatea noastră. Deși pare a se banaliza prin frecvența de care dă dovadă, părăsirea, fie că este legală sau legală, prin divorț, antrenează o mulțime de efecte psihologice negative asupra membrilor familie și asupra familiei care mai rămâne un urma acestui eveniment.

În cazul divorțului, se poate vorbi de mai multe dimensiuni: emoțională, legală, economică, parentală, comunitară și psihologică. Cuplurile aflate în divorț pot să se confrunte cu probleme din toate aceste domenii în același timp, iar conflictul poate să se răspândească repede dintr-un domeniu în altul. Unele cupluri nu pot să-și ofere unul altuia intimitatea și distanța de care amândoi au nevoie în momente diferite și grade diferite. Aceste probleme pot conduce la o înstrăinare permanentă. Iar înstrăinarea poate merge până la înstrăinarea de sine însuși. Incapacitatea de a tolera schimbarea și dezvoltarea unuia dintre parteneri poate produce un divorț emoțional, fie că este sau nu însoțit de un divorț legal.

Conflictul cu privire la terminarea căsniciei este asociat cu dispute cu privire la alte probleme și cu o proastă adaptare post divorț. Un indicator foarte des citat al unui divorț dificil, și poate singurul, este nerăbdarea unuia dintre soți de a termina căsnicia cuplată cu lipsa de dorință a celuilalt. Negarea faptului că și căsnicia este terminată, adesea contribuie la menținerea conflictului de vreme ce chiar și o luptă aprigă este preferabilă variantei de a lăsa partenerul să plece. Cel care pleacă, la rândul său, se poate comporta contradictoriu, în modalități care sugerează că are unele dubii cu privire la terminarea definitivă a relației. Această ambivalență, poate cuprinde nu numai cuplul care divorțează, dar de asemenea copiii, noii parteneri etc.

Pierderea unui partener prin divorț a fost adesea comparată cu pierderea prin moarte. Există multe similarități în sentimentele divorțaților și văduvilor deși faptul că partenerul a plecat de bună voie, va lăsa pe unii divorțați mai umiliți și cu mai multă amărăciune decât suportă în general văduvii. Cei divorțați tind adesea să fie considerabil mai tineri decât văduvii și deci cu o posibilitate mai mare să se căsătorească, dar neadaptarea este complicată în ambele situații când mențin sentimente puternice de mânie, respingere sau vinovăție.

Divorțul afectează foarte mult copii. In trecut, în societățile tradiționale, exista tendința de stigmatizare a copilului ai cărui părinți sunt despărțiți, ceea ce ducea la o suferință acută a acestora. În societatea modernă, urbană, acest aspect aproape că nu mai contează, deși unii copii încă mai reacționează agresiv față de copii din familiile „destrămate”. Deși divorțul presupune desfințarea căsătoriei, mulți parteneri renunță în același timp și la rolul lor de părinți. Este necesar pentru buna dezvoltare a copilului ca amândoi părinții să fie implicați în mod egal în procesul educativ familial. Ei sunt, din acest punct de vedere dar și din cel al copilului, indispensabili evoluției psihice a copiilor. De cele mai multe ori, copiii cu părinți divorțați prezintă dificultăți de adaptare școlară și socială, labilitate și regresie emoțională, fragilitate morală, stări de anxietate, tendințe exagerate spre izolare socială sau violență etc.

Sărăcia și șomajul se află pe lista factorilor stresori severi deoarece, de cele mai multe ori, ele se află în afara controlului membrilor familiei, ei ținând mai mult de organizarea economică și socială a societății din care face parte familia respectivă. Ele amenință chiar integritatea fizică a membrilor datorită lipsei de mâncare, apă sau adăpost și a mijloacelor financiare și materiale de a face rost de ele. Ei se asociază cel mai frecvent cu bolile grave, astfel că se crează rapid un cerc vicios din care, o dată prinsă, persoana nu mai poate ieși. Acești factori sunt cei mai des invocați ca fiind responsabili de situația lor de către majoritatea persoanelor aflate la marginea societății, fie că sunt delicvenți, vagabonzi, copii ai străzii, persoane adulte fără adăpost, cerșetori etc. (Mitrofan, I., Vasile, D., 2004)

Dintre toate evenimentele cu care se confruntă omul de-a lungul vieții, moartea este unul dintre cele mai nedorite, inexplicabile, și terifiante. El nu produce doar teamă profundă, ci o suferință cu atât mai accentuată, cu cât persoana care decedează este mai semnificativă pentru cei rămași. Cu toate acestea, moartea ne pune în față o serie de întrebări, de provocări care ne forțează să modificăm ceva în noi, să schimbăm și chiar să ne dezvoltăm. A pierde pe cineva sau ceva (nu doar prin deces) ne obligă să ne raportăm diferit la ceea ce rămâne, să schimbăm prioritățile, să ne continuăm diferit viața, să evoluăm.

Persoanele aparținând diferitelor culte religioase vor avea atitudini și credințe diferite în fața fenomenului morții, și deci și comportamente diferite, ceea ce înseamnă că pot integra experiența mai rapid sau mai lent. Aici un loc aparte îl au ritualurile de trecere specifice fiecărui cult religios (slujbele religioase, ritualul înmormântărilor, al pomenilor, al rugăciunilor etc.). Tipul de cultură generală sau profesională se va reflecta cu siguranță în reacțiile lor la pierderea unei persoane dragi. Nivelul de educație influențează și el semnificația pe care persoana o acordă morții, în strânsă legătură cu tipul de cultură. De regulă, în societatea noastră nu prea se vorbește despre moarte, aceasta fiind oarecum negată, și deci nu se fac nici un fel de pregătiri pentru acest moment important al existenței umane. Totuși, există comunități unde, deși educația se rezumă la cea oferită de familie și comunitate, se vorbește mai mult despre acest fenomen și se construiesc atitudini specifice față de el, cu rolul de a ajuta supraviețuitorii să își continue viața. Moartea este văzută ca un alt fenomen natural, ca și nașterea, de exemplu, și ca urmare sunt construite ritualuri specifice.

De asemenea, la acordarea unei semnificații fenomenului morții, dar și la efectele acesteia asupra membrilor familiei contribuie și contextul în care aceasta survine. Contextul va conține aproape întotdeauna diferite elemente care vor aminti de persoana dispărută și va constitui uneori un motiv pentru rudele sale de a nu reuși să integreze experiența de pierdere. În felul acesta el rămâne în trecut, fără posibilitatea de a se ancora în prezent. Am identificat cel puțin 4 tipuri de contexte care pot influența reacțiile supraviețuitorilor: fizic – de ex. acasă, la muncă, în vacanță; temporal – de ex. dimineața, seara, noaptea; social – singur, în familie, cu prietenii; spiritual – de sărbători (Crăciun, Paști, ziua de naștere/onomastică). (Mitrofan, I., Vasile, D., 2004)

La fel de important în înțelegerea familiilor îndoliate este tipul morții. Prin tipul morții înțelegem modalitatea prin care a survenit moartea membrului. În literatura de specialitate se găsesc din când în când niște încercări de a tipologiza pierderile sau decesele. Am încercat mai jos să facem o sinteză, adăugând însă și credințele populare, care credem că sunt la fel de importante în procesul terapeutic, deoarece oamenii vin la terapie cu propriile concepții (sau teorii implicite) despre moarte și viață. Identificarea acestor tipuri, care nu sunt neapărat independente unul de celălalt, ajută la înțelegerea reacțiilor particulare pe care le prezintă supraviețuitorii și la stabilirea unor ipoteze și la ghidarea procesului terapeutic prin efectele diferite pe care fiecare tip le poate avea asupra supraviețuitorilor. Evident, familiile vor fi mult mai afectate și membrii lor vor putea fi profund afectați dacă moartea membrului de familie va fi violentă, sau neașteptată, sau nefirească. Efectele negative cele mai puternice se înregistrează, de regulă, la decesul copiilor.

Literatura de specialitate oferă 5 stadii generale prin care o persoană sau o familie trece după pierderea unei persoane dragi/semnificative (cu mici diferențe între autori): negare și izolare, furie, construcție și negociere, depresie, acceptare. Aceste stadii pot fi însă întâlnite și în cazul familiilor. Ordinea lor nu este obligatorie, uneori persoana revine la stadiile anterioare, alteori sare peste unele. Ele sunt însă utile deoarece ajută la identificare situației prezente în care se află persoana sau familia.

Boala gravă a unui membru este un alt tip foarte serios de eveniment traumatizant prin care poate trece o familie, deoarece el produce mutații profunde în structura familiei respective. De multe ori ceilalți membrii ai familiei își organizează întreaga viață în jurul îngrijirii persoanei bolnave, fapt care determină pe lângă avantajele și menținerea unui echilibru familial și sentimente de frustrare, inutilitate, disperare, furie și chiar ură față de propria persoană sau față de bolnav. Acest lucru duce uneori la o atmosferă conflictuală, la eșec personal, la destructurarea relațiilor sau sistemului familial. Bolile care au poate cele mai puternice efecte negative asupra sistemului familial sunt cancerul, SIDA, handicapurile fizice și mentale severe, paraliziile, bolile psihice severe. Ele determină sau se asociază foarte des cu celelalte evenimente traumatizante enumerate până acum, datorită costurilor materiale și emoționale implicate. În toate cazurile, evenimentele sau situațiile familiale menționate mai sus determină inițial așa-numitul stres posttraumatic. Dacă ele persistă, atunci putem, vorbi de constituirea unor traume, în adevăratul sens al cuvântului.

Evenimentele traumatizante, deci și cele care se petrec în sistemele familiale, produc reacții care afectează următoarele niveluri ale psihicului uman: nivelul de funcționare (pe plan fizic, psihic si social), viața afectivă, imaginea de sine, viziunea asupra viitorului, sentimentul de împlinire.

Nu doar individul poate suferi o traumă, ci și familia ca sistem poate fi rănită din punct de vedre psihologic. Alterarea relațiilor dintre membrii familiei presupune modificarea semnificativă a calității relațiilor dintre membrii. De exemplu, se poate trece de la relații de ajutor și înțelegere la respingere, conflicte, izolare. Alterarea ierarhiilor sistemului familial se întâlnește frecvent în cazul deceselor taților din familiile tradiționale, când mama este cea care rămâne singurul părinte și devine capul familiei. În alte situații, fiul, de regulă cel mare, este cel care preia conducerea familiei. Această poziție este însă necunoscută acestui membru al familiei și de aceea agravează modificările relațiilor intrafamiliale.

În urma evenimentelor stresante sau traumatizante, granițele familiale pot deveni fie prea rigide (subsisteme sau membrii separați, nu își mai vorbesc, nu se mai întâlnesc), fie prea difuze (subsisteme sau membrii suprapuși, fuzionali, de exemplu toți suferă de depresie sau toți membrii sunt neputincioși în fața unei mame dominatoare și agresive), ceea ce perturbă transmisia adaptativă de informații între subsisteme și membrii familiei. Patologizarea alianțelor dintre membrii familiei se referă la relațiile intrafamiliale care pot să nu aibă un interes comun. Există două tipuri de patologie a alianțelor: deturnarea conflictului, sau “găsirea țapului ispășitor” (de exemplu, atunci când familia reduce tensiunea prin acuzarea unui singur membru al familiei, cum este cazul tatălui alcoolic), și coalițiile cros-generaționale neadaptative. De exemplu, mama se asociază cu mama ei, bunica, împotriva tatălui agresiv.

Blocarea procesului evolutiv al familiei se poate observa foarte des în cazul în care un membru al familiei decedează – unele familii rămân blocate în faza de evoluție în care se afla, deși ar fi existat posibilitatea de a merge mai departe în acest proces; de exemplu, copilul nu se mai căsătorește pentru a nu își părăsi părintele văduv. Situații similare se pot întâlni și în cazul divorțurilor și al bolilor grave ale părinților. Uneori impactul evenimentului traumatizant poate fi atât de puternic încât determină pe unul sau mai mulți membrii ai familiei să se desprindă din sistemul familial și să se izoleze sau să creeze un alt sistem familial sau de substitut. Așa apar cazurile persoanelor fără adăpost, a copiilor care pleacă de acasă și se căsătoresc doar pentru a scăpa de suferința provocată de familia de origine, a celor care se adăpostesc pe lângă biserici și mânăstiri pentru a-și găsi un sens etc. În cele mai multe cazuri, evenimentele stresante și traumatizante prin care trece familia provoacă închiderea sau izolarea sistemului familial de celelalte sisteme familiale (rude, prieteni sau vecini), ceea ce le oprește accesul la posibile resurse de vindecare sau susținere. Așa se întâmplă în cazul violenței domestice când, de jenă sau teama că se va afla, membrii familiei nu vorbesc mai cu nimeni, mint sau chiar întrerup relațiile cu cei din jur.

Toate aceste reacții traumatice familiale funcționează atât în calitate de efecte cât și de cauză, menținând și agravând cercul vicios al suferinței și patologizării membrilor ei și al sistemului ca ansamblu. Nu toate persoanele sau familiile care trec prin astfel de situații traumatizante, fie ele grave sau multiple, rămân blocate în patologia psihică. Dimpotrivă, majoritatea își revin la o funcționare normală, iar o mică parte chiar beneficiază în urma traumelor suferite. Este vorba despre persoanele sau familiile reziliente, care mobilizează în mod eficient resursele personale și sociale ca răspuns la risc sau amenințare, mobilizare ce duce la rezultate mentale sau fizice pozitive, și/sau rezultate sociale pozitive. Studiul unor astfel de familii sau persoane merită aprofundat și dezvoltat pentru a afla care sunt motivele pentru care ele pot să gestioneze un astfel de proces de mobilizare a resurselor, în vreme ce altele se pierd și se destructurează. (Mitrofan, I., Vasile, D., 2004)

Una dintre funcțiile familiei este de a-și susține membri. Atunci când unul dintre ei este tensionat, ceilalți membrii simt nevoia să se adapteze acestei schimbări, deoarece, ei urmăresc păstrarea integrității structurii sale, adică menținerea homeostaziei. Familia disfuncțională va fi familia care în urma stresului se va rigidiza. Fiecare membru va face același lucru ca în etapa anterioară, adică se va petrece un fenomen de regresie.

Walsh&McGrow (1996) vorbesc de patru elemente de patologie care pot afecta funcționalitatea unei familii: patologia granițelor; patologia alianțelor – relații intrafamiliare care pot să nu aibă un interes comun; două tipuri de patologie a alianțelor: deturnarea conflictului sau găsirea “țapului ispășitor” și coalițiile transsgeneraționale neadaptative; patologia triadelor – aranjamentele intrafamiliare instabile ce se pot forma între un membru ce se coalizează cu un altul împotriva unui al treilea membru; patologia ierarhiei – copiii au mai multă putere decizională decât părintele. Aceste tipuri le putem integra în șase arii: structura familiei ca ansamblu – toate patternurile tranzacționale alternative; flexibilitatea sistemului familial; rezonanța sistemului familial care reflectă sensibilitatea lui la nevoile fiecărui membru; contextul vieții familiei respective – factorii de stres care acționează asupra familiei, suportul familial; stadiul de dezvoltare în care se află familia respectivă și cum face față provocărilor și stadiilor specifice fiecărei etape de dezvoltare; apariția simptomului în familia respectivă și modul în care este menținut. (Mitrofan, I., Vasile, D., 2004)

Din punctul de vedere strategic al lui J. Haley, simptomul are o funcție care este aceea de a menține echilibrul familiei. Simptomul este o reacție la ceva. În cazul familiei disfuncționale, simptomul aparține întregii familii. Astfel, familia funcțională ar fi familia caracterizată prin deschidere, cea care are granițele bine conturate, dar flexibile. Familia disfuncțională ar fi familia care neagă prezența vreunei probleme sau creează probleme acolo unde nu există. Acest tip de familie dispune de o structură ierarhică necorespunzătoare. Orice organizare umană va întâmpina dificultăți și va fi disfuncțională dacă vor exista coaliții între nivelurile ierarhiei. Dacă se cristalizează, ele generează disfuncționalități. Pe de altă parte, orice familie are nevoie de reguli și în orice familie există un sistem de reguli care o guvernează.

Orientarea sistemică, reprezentată de psihiatrii italieni Mara Selvini-Palazzoli, Luigi Boscolo, Gianfranco Cecchin și Guiliana Prata, consideră că orice sistem are nevoie de o stare de echilibru. Când o familie nu mai este în echilibru, mecanismele de feedback vor tinde mereu să readucă familia la echilibrul inițial. Metodele prin care se încearcă să se restabilească echilibrul pot deveni ele însele probleme. Din dorința de a păstra echilibrul, membrii familiei ignoră faptul că trebuie să se schimbe. Dacă avem în vedere jocurile dintre membrii familiei, adică „un set de tranzacții complementare ulterioare care înaintează spre un deznodământ previzibil și bine definit” (E. Berne, 2002, p. 38), o familie disfuncțională este cea care nu conștientizează și nu modifică regulile jocurilor lor, adică când în interiorul sistemului, al familiei există pattern-uri tranzacționale blocate, rigide, care aparțin fie generațiilor anterioare, fie familiei actuale. Analiza tranzacțională este orientarea care

Teoria boweniană afirmă faptul că nivelul de diferențiere a sinelui va determina gradul de funcționalitate și de disfuncționalitate al familiei; în sistemele fuzionale diferențierea este mică, ca urmare, familia are șanse mai mari să fie disfuncțională, iar în sistemele diferențiate (separate) diferențierea va fi mare, ceea ce va duce la funcționarea normală a familiei. (Mitrofan, I., Vasile, D., 2004)

Un alt element de apreciere a sănătății familiei este modalitatea ei de a face față stresului. Eforturile familiie de a se adapta situației provocate de evenimentele stresante sau traumatizante presupun două etape distincte, dar interrelaționate: reacția la cerințele imediate și practice ale situației și stăpânirea și gestionarea emoțiilor generate de evenimentul stresant. Psihiatrul Gerald Caplan (1964) a identificat 7 caracteristici ale comportamentului de adaptare: explorarea activă a problemei; exprimarea deschisă și liberă a sentimentelor pozitive și negative; căutarea activă (propriu-zisă) a ajutorului de la ceilalți, inclusiv prieteni, rude și cei de la serviciile sociale; împărțirea problemei în mai multe aspecte și analizarea și rezolvarea lor pe rând, una câte una; de exemplu, în cazul unui adolescent rebel, părinții trebuie să aleagă să se concentreze pe problemele majore ale vârstei, cum sunt drogurile, activitatea școlară, decât să se centreze pe probleme minore, cum ar fi camera dezordonată; conștientizarea stării de oboseală, a disconfortului emoțional și a nevoii de a face pauze între eforturile cuiva. Astfel, o familie cu un copil cu multiple retarduri trebuie să accepte faptul că este nevoie de o “pauză”, departe de cerințele copilului; manifestarea flexibilității și a dispoziției de a schimba comportamentul sau de a inversa rolurile în familie; păstrarea unei încrederi de sine, dar și față de membrii familiei și menținerea unei atmosfere de optimism vizavi de eventualele obstacole și crize.

Unele strategii de adaptare sunt mai funcționale decât altele. Cel funcționale sunt acele seturi de acțiuni și atitudini care produc îmbunătățiri în situația a familiei: menținerea unității familiei – alocarea unei perioade de timp pentru a face lucruri împreună cu copiii și pentru a plănui activități extrafamiliale; dezvoltarea încrederii de sine și respectului de sine – învățarea unor aptitudini care să ajute la adaptarea și rezolvarea unei probleme; dezvoltarea suportului social – petrecerea timpului cu prietenii și familia, acceptarea ajutorului acestora, participarea în cluburi și organizații comunitare; dezvoltarea unei gândiri pozitive – rămânerea într-o sferă optimistă, chiar și atunci când ne găsim în fața unor probleme serioase; studierea profundă a problemei – citirea de cărți, înscrierea la cursuri de specialitate, căutarea sfatului medical sau de altă profesie; reducerea tensiunii – fie prin exerciții fizice, privind la televizor, întreținând interesul pentru hobby-uri, vorbind deschis despre lucruri sau plângând; dozarea eforturilor de adaptare – folosind mai multe strategii de adaptare într-o manieră echilibrată și constituind, prin sinteza lor, una singură, în încercarea de a avea grijă de propria persoană și de ceilalți membrii ai familiei.

3.6. Strategii de îmbunătățire a vieții de familie

Educația pentru viața de familie are drept scop pregătirea tinerilor pentru a avea o viață de familie mai satisfăcătorare și mai stabilă. Consider că ea s-ar putea realiza prin: formarea și dezvoltarea identității psihosexuale a adolescenților; autocunoașterea în vederea realizării intercunoașterii și intimității satisfăcătoare în cuplu; conștientizarea unor patternuri emoționale și de comportament preluate din familia de origine și care ar pute fi un factor inhibitor al dragostei și intimității în cuplu și familie; conștientizarea a ceea ce presupun rolurile familiale și a modalităților prin care se pot îndeplini rolurile conjugale și parentale; dobândirea unor achiziții psihocomportamentale în vederea realizării unei bune intimități în viața de familie; stimularea resurselor personale pentru optimizarea abilităților de relaționare și comunicare în cuplu și familie; modalități de abordare și gestionare a conflictelor familiale, etc.

Educația pentru viața de familie și educația sexuală trebuie să aibă în vedere specificul vârstei la care se adresează. Ea cuprinde un aspect informațional și unul formativ, referitor la deprinderi corecte de viața sexuală și relațională. Educația începe practic de când se naște copilul, astfel că nu există „o anume vârstă” la care „trebuie să începi” să faci educație, mai ales cea sexuală. Educația sexuală ar implica noțiuuni și dezvoltarea abilităților de: igienă personală și sexuală; funcționarea sexuală la ambele sexe; relațiile erotice dinaintea începerii raporturilor sexuale; actul sexual complet; aspectele psihologice ale relațiilor sexuale; aspectele morale ale relațiilor sexuale; dificultățile intâmpinate în raporturile sexuale; bolile transmisibile sexual; posibilele accidente din timpul activității sexuale; deviațiile psihosexuale și tulburările sexuale; orientarea alternativă a sexualității. Educația sexuală ar avea ca scop controlul eficient (rațional și emoțional) al impulsului sexual, stabilirea rolului sexualității în dezvoltarea personalității umane și, mai ales, creșterea responsabilității față de sine și ceilalți în viața de familie și sexuală.

Principalele persoane care ar putea realiza atât educația pentru viața de familie, cât și educația sexuală sunt părinții. De altfel, toate studiile efectuate pe această temă arată că și copiii și adolescenții și-ar dori să poată sta de vorbă cu părinții pe teme sexuale. Tăcerea părinților poate determina la copii anxietate, tulburări sexuale, pierderea încrederii în sine, sentimente de jenă, culpă distanțare emoțională, ceea ce se va repercuta asupra vieții sexuale proprii a copilului ajuns la maturitate, în sensul diminuării sau chiar inexistenței satisfacției erotico-sexuale. Din păcate, cel puțin părinții din zilele noastre întâmpină dificultăți în exercitarea acestui drept al lor. De fapt, acesta este și o datorie. Aceste dificultăți sunt: nu au nici ei cunoștințe despre sexualitate; uită sau ignoră propriile probleme avute în adolescența și tinerețea lor; consideră că problemele legate de sex nu se discută cu copii; ei ar trebui să învețe doar din experiență; manifestă reținere, jenă, rușine de teamă să nu își pierdă autoritatea sau imaginea în fața copilului, sau pentru a nu greși; manifestă temeri că ar putea provoca șoc sau spaimă copilului; alți părinți, dimpotrivă au un exces de zel, dând copilului prea multe detalii și expunând-ul la multe imagini și situații cu caracter sexual, făcând astfel un abuz. Pe lângă părinți, alți posibili educatori sunt profesorii, cadrele medicale (medici și asistente), psihologi, pedagogi, diferite organizații care au astfel de preocupări. La noi au devenit binecunoscute în special două fundații care promovează educația sexuală: „Tineri pentru Tineri” și „SECS”. Totuși fiecare dintre noi putem contribui, în felul nostru, la locul nostru, la educația pentru viața de familie și viața sexuală, dacă devenim conștienți că în acest fel ne protejăm prietenii, colegii, copiii.

Consilierea și terapia de cuplu și de familie fac parte din acele tipuri de intervenții cu scop de asistare psihologică a cuplurilor și familiilor aflate în impas, care îmbină o anumită orientare teoretică, cu un set de metode și tehnici specifice de intervenție. Diferența dintre ele, deși nu toți autorii consideră acest lucru, constă în formularea scopului, durata, efectele lor:

Consilierea are un scop limitat la o singură problemă. Această problemă poate fi: 1. a cuplului, cum ar fi relațiile cu familiile de origine ale partenerilor, sau comunicarea emoțiilor negative; si 2. a familiei, cum ar fi înțelegerea reacțiilor copilului la intrarea în pubertate. În consecință, consilierea durează mai puțin, iar efectele sunt de cele mai multe ori la acea problemă.

Terapia are ca scop restructurarea interacțiunii psihologice dintre membrii cuplului sau familiei cu scopul funcționării mai bune a relațiilor dintre ei. De aceea, de regulă durează mai mult ca timp, iar efectele sunt pe multiple planuri, dată fiind restructurarea cuplului sau familiei.

Nici consilierea și nici terapia de cuplu nu presupun ca cei doi parteneri să rămână împreună sau, dimpotrivă, să se despartă. (Mitrofan, I., Vasile, D., 2004) Scopul este de cele mai multe ori clarificarea relației, a resurselor și barajelor relaționale, și va continua atâta vreme cât cei doi parteneri doresc acest lucru. Unul din scopurile consilierii și terapiei maritale este modelarea stilurilor nepotrivite de comunicare și relaționare dintre cei doi parteneri și obținerea unor stiluri noi și eficiente. Acest lucru se obține prin clarificarea și înțelegerea de către cei doi a propriului comportament. Inevitabil, când intrăm într-o relație intimă, ne sunt puse la încercare vechile modalități de comportament pe care le foloseam zi de zi. Acum însă, ele nu ne mai sunt de folos, deoarece ele erau eficiente doar pentru noi și eventual pentru familia din care provenim. Când doi oameni trăiesc împreună, se îmbină de fapt două tipuri de concepții despre viața de cuplu și familie, fapt care, de cele mai multe ori, dă naștere la tensiuni și conflicte, fiecare crezând că modul său de acțiune este cel potrivit. Astfel, consilierul are rolul de ghid și în același timp de oglindă neutră a ceea ce se întâmplă între parteneri. Consilierul va ajuta cuplul să își mobilizeze resursele, calitățile pentru a stimula punctele lor tari, astfel încât să găsească împreună cât mai multe soluții reale și posibile la dificultățile cu care se confruntă.

Terapia de familie nu presupune neapărat prezența în terapie a tuturor membrilor familiei, decât dacă intervenția este de așa natură încât solicită acest fapt. De regulă, o parte din membrii familiei participă la ședință, dar scopul fiecărei intervenții vizează familia ca întreg.

Capitolul 4

Cercetare asupra dinamicii relației parental-filiale la vârsta adolescenței târzii

4.1. Scopul, obiectivele și ipotezele cercetării

Scopul acestei cercetări a fost să studiul dinamicii relației parental-filiale la vârsta adolescenței târzii.

Obiective generale și specifice:

Lucrarea de față își propune să studieze modul de desfășurare a dinamicii relației părinte-adolescent, precum și modul în care relațiile dintre adolescent și părinte influențează formarea personalității acestuia din urmă.

În conformitate cu analiza verificată evidentiază:

caracteristici de personalitate la adolescenții investigați;

accentuarea aspectelor unei relații afective pozitive cu părinții, care ajută la dezvoltarea încrederii în propria persoană  la adolescenți;

ilustrarea aspectelor de percepție a relației dintre părinti și adolescenți în funcție de genul biologic al  părintelui.

Ipoteza generală a cercetării:

Anticipăm că o relație pozitivă părinte-adolescent va conduce la formarea unei

personalități armonioase a acestuia din urmă, cu dezvoltarea acelor trăsături de caracter pozitive și apreciate social.

Ipoteze specifice:

1. Relația pozitivă dintre părinte și adolescent se corelează direct cu indicatorii de personalitate ai adolescentului.

2. Existența unei relații afective pozitive cu părinții conduce la dezvoltarea încrederii în propria persoană la adolescenți.

3. Există diferențe în ce privește percepția relației părinți-adolescenți în funcție de genul biologic al  părintelui.

4.2. Metodologie de lucru și lot de subiecți

Lotul de subiecți a fost alcatuit din N = 60, 30 subiecți de gen masculin și 30 subiecți de gen feminin ( Tabel 1.Figura 1). Categoriile de vârsta se încadrează între, 35/65 de ani. (Tabel 2, Figura 2), părinți ai unor adolescenți în vârstă de 17-19 ani.

În ceea ce privește nivelul de studii avem 3 participanti absolvenți ai școlii profesionale,2 participanți cu studii gimnaziale, 28 subiecți cu studii superioare și 27 absolvenți de liceu cu diplomă de bacalaureat. (Tabel 3, Figura 3).

Tabel 1-Frecvența de apariție în funcție de genul biologic

Figura1 – Diagrama de structură în funcție de genul biologic

În sprijinul cercetării efectuate, am chestionat un lot de subiecți N = 60, dintre care 18  subiecți se incadrează în grupa de vârsta 45/55 și 27 subiecti încadrându-se în categoria de vârsta 55/65 de ani, cea de-a treia grupa alcatuită din 15 subiecți au vârste cuprinse  între 35/45.(Tabel 2, Figura 2).

Tabel 2-Frecvența de apariție în funcție de vârstă

Figura 2 – Diagrama de bare în funcție de vârstă

Tabel 3 -Frecvența de apariție în funcție de nivelul de studii

    În ceea ce privește nivelul de studii avem, 3 participanțti absolvenți ai școlii profesionale, 2 participanți cu studii gimnaziale, 28 subiecți cu studii superioare si 27 absolvenți de liceu cu diploma de bacalaureat. (Tabel 3, Figura 3).

Figura 3 – Diagrama de structură în funcție de nivelul de studii

Această cercetare a fost efectuată în Municipiul București la Colegiul Național Gheorghe Lazăr, pe parcursul a două săptămâni, și au fost investigați 30 adolescenți cu vârste cuprinse între 17- 19 ani.

4.3.Instrumente de cercetare

4.3.1.Teste aplicate

În cadrul cercetării efectuate am construit un chestionar având ca temă Relația dintre adolescenți și părinți privind percepția, chestionar conținând  2 dimensiuni (prima dimensiune cuprinde itemii de la 1 la 15 și o numim Relația afectivă cu adolescenții, iar a doua dimensiune cuprinde itemii de la 16 la 30 și se numește Rolurile asumate în cadrul familiei și relațiile interpersonale).  Modalitatea de a raspundere a subiecților investigați este sub forma de scală Likert în cinci puncte și anume:

1.niciodata      2.rareori      3.uneori     4.deseori     5. întotdeauna

Testul de fidelitate – metoda test-retest

Pentru a evalua gradul în care scorurile obținute la chestionar  sunt stabile de la o administrare la alta, am folosit metoda test – retest. Astfel am aplicat chestionarul pe un eșantion de 60 de subiecți, adica 30 de familii cu vârste cuprinse între 35-65ani.                       

După o perioadă de două saptamâni, am administrat testul acelorași subiecți. Între cele doua teste există un coeficient de concordanță semnificativ:

Rf = 0,757, ceea ce reprezintă că scorul este mai mare decât 0,70 și că testul este sensibil la caracteristicile măsurate.

      Al doilea instrument de cercetare folosit este chestionarul HSPQ (high school personality questionnaire) -pentru investigarea  trăsăturilor de personalitate  la adolescenți.  Acest chestionar este compus din 142 de itemi, modalitatile de a raspunde sunt în numar de trei, iar respondentul trebuie să aleagă  o singură variantă de raspuns.

Dimensiunile  sunt reprezentate de:

Scala a -schizotimie-ciclotimie apare o creștere a sociabilității și o reducere a însingurarii.

Scala b- inteligența, eficiența intelectuală, o crestere stadiala de la 11 la 15 ani.

Scala c-forta eului, cresterea nu este semnificativă pentru nici unul  dintre sexe.

Scala d-flegmatic-excitabil de la 11 la 17 ani, la ambele sexe se notează cresterea identității și suficienței personale, o scadere a excitabilității și a nesiguranței.

Scala e- submisiv-dominant la ambele sexe de-a lungul perioadei crește care este dominant dar cu un model diferit: dacă la fete are loc mai întâi o crestere între 11 si 17 ani, la baieți continua cresterea tendinței de dominare de la 18 la 23 de ani în timp ce la fete se produce o stagnare, chiar o usoară tendință la unele fete spre submisivitate: pentru toată perioada de vârstă scorurile sunt mai scazute în general ca ale baieților.

Scala f- taciturn-expansiv, expansivitatea creste de la 11 la 17 ani, apoi apare o tendința spre aplatizare între 17 si 19 ani apoi apare o perioadă de declin.

Scala g- încrederea în propria persoana – nu apare nici o tendință semnificativă.

Scala h- parmia- therectia ușor declin al timidității de-a lungul vârstei.

Scala i-premsia-harria; în adolescența timpurie baieții prezintă o crestere clară pe masura ce devin mai realiști, cu încredere în sine, mai hotarâți; cresterea la fete este mai semnificativă între 15-18 ani .

scala j- coasthenia de la 11 la 17 ani usor declin în coasthenia zeppia

Scala o-încredere-subtilitate o tendință de crestere a scorurilor în perioada 11-17 ani relativ puțin.

Scala q1-conservatorism-radicalism lipsa de respect pentru convenții

Scala q2 –dependența, independenta la fete apare un declin semnificativ.

Scala q3-controlat- necontrolat o tendință de crestere mai semnificativă de la 15 la 23 ani o tendință generală de descrestere; la fete se culpabilizarea  și va înregistra scoruri mai mari; baieții devin de-a lungul adolescenței în mod semnificativ mai puțin neliniștiți iar fetele  sunt mai conservatoare și fară a prezenta cu adevarat radicalism, există tendinta de crestere a scorurilor. 

Scala q4- relaxare tensiune în adolescența timpurie o crestere la ambele sexe.

Fidelitatea se referă la măsurarea lipsită de erori. Ea reflectă acuratețea și stabilitatea scorurilor la test și poate fi măsurată statistic prin utilizarea coeficientului decorelație. Fidelitatea reprezintă tradițional:“ precizia, consistența și stabilitatea măsurăriirealizate de test".Termenii de “ consistență ” și “ stabilitate ” continuă să fie utilizați și în prezent în legătură cu fidelitatea testelor, având sensul de repetabilitate a rezultatelor măsurării. Standards for Educational and Psychological Tests,1985, definesc fidelitatea ca fiind “gradul în care scorurile testului sunt consistente sau repetabile, adică gradul încare ele nu sunt afectate de erorile de măsură".

Testele încearcă să măsoare o trăsătură sau caracteristică psihologică utilizând ounitate de măsură care este influențată de surse de eroare. Scopul măsurării este de a găsiscorul real al persoanei și a reduce eroarea de măsurare. Eroare standard de estimare, SEE – indică cât de mult, în medie, variază scorul unei persoane de la scorul real al acesteia.

Orice test psihologic este fidel dacă îndeplinește următoarele cerințe: este lipsit de erori de măsură, deci este precis, orice persoană obține scoruri egale la test și la o formă paralelă a acestuia în situația când erorile de măsură la cele două teste pentru orice persoană sunt independente.

Determină dacă scorurile variază în timp; se măsoară prin testarea persoanei în două momente diferite (interval de timp) și apoi se corelează scorurile obținute.

Problema principală: scorurile sunt influențate de aspecte are țin de atât de administare cât și de persoana testată.

Ca urmare, procedura tinde să supraestimeze fidelitatea. Este nevoie de un nivel decorelare de .90 (.80 este un nivel “acceptabil” al corelației).

Metoda test-retest evaluează gradul în care scorurile obținute la un test de acelașisubiect sunt constante de la o administrare la alta.

Se procedează astfel:

(1) Se administrează testul unui grup de persoane.

(2) După un interval de timp se administrează testul, acelorași persoane, în aceleași condițiica și prima dată.

(3) Se calculează coeficientul de corelație liniară între scorurile observate în cele douăsituații.

Valoarea obținută se folosește pentru estimarea fidelității testului, considerându-se că

testul este paralel cu el însuși , ceea ce înseamnă că între cele două administrări ale sale,scorurile reale ale persoanelor nu s-au schimbat .test-retest.Coeficientul de corelație calculat prin această metodă se numește coeficient destabilitate.Metoda test-retest este utilă atunci când scorurile reale ale testului măsoară caracteristici durabile,generale și specifice, ale persoanelor. Dezavantajul metodei test-retest constă în faptul că pretinde două administrări ale testului, ceea ce necesită timp și cheltuieli materiale.

Testul Student s-a realizat in urma chestionarului HSPQ determinâand relația dintre adolescenți și părinți privind percepția și genul biologic al părinților adolescenților.

4.4.Procedura de lucru

Cercetarea a fost efectuată în Municipiul București, pe parcursul a două saptamâni, și au fost investigate 30 familii având în componența un copil cu vârsta cuprinsă între 17-19 ani,  adolescenții investigați fiind în numar de 30.

Datele obținute în urma aplicării chestionarului si a testelor au fost introduse în programul de statistică psihologică SPSS versiunea 17.0, obtinându-se tabele de frecvențe a răspunsurilor , tabele ale indicatorilor statistici, diagrame de structură și histograme.

Chestionarele au fost aplicate prin autoadministrare, pentru evitarea nonraspunsurilor.

Ultima fază a lucrării a cuprins extragerea concluziilor finale cu privire la ipotezele formulate pentru atingerea obiectivelor initiale.  

4.5. Analiza și interpretarea datelor

Analiza primară a datelor și dimensiunea "Relația afectivă cu adolescenții"

La dimensiunea 1: "Relația afectivă cu  adolescenții" observăm că avem o distribuție unimodală, modul având valoarea 68. Media este de 62,6 ceea ce înseamnă că raspunsurile subiecților se încadrează în cvartila 2, adica parintii percep că au o relație afectivă  bună cu adolescenții lor.(tabel 1, figura 1).

Tabel 1. Dimensiunea 1 "Relația afectivă cu  adolescenții"

Relația afectivă cu adolescenții

Figura 1. Histograma pentru dimensiunea 1

Observăm că avem o curbă asimetrică negativ (Coeficientul de asimetrie -1,46) și leptokurtica (Coeficientul de boltire  2,23), ceea ce înseamnă ca subiecții au optat pentru scoruri mari, evidențând o percepție bună asupra relației cu  adolescenții.

Scorurile obținute de subiecți în ce privește dimensiunea "Relația afectivă cu adolescenții" relevă faptul că părinții percep relația afectivă cu adolescenții lor ca fiind bună, deci se poate afirma că există o implicare activă a părinților în educația și problemele inerente ale adolescenței, implicarea în problemele acestora fiind importantă pentru ei.     

Părinții sunt interesați să își ajute adolescenții în rezolvarea problemelor, țin cont de necesitățile și părerile  acestora când se iau decizii în cadrul familiei, ceea ce conduce la o relație afectiva buna părinte- adolescent,  părinții fiind suport afectiv pentru adolescenții lor. Părinții percep relația cu adolescenții lor ca fiind bună.

Dimensiunea "Relațiile interpersonale și rolurile asumate în cadrul familiei"

La dimensiunea 2:"Relațiile interpersonale și rolurile asumate în cadrul familiei "  observăm că avem o distribuție unimodală, modul având valoarea 70. Media este de 58,76 ceea ce înseamnă că raspunsurile subiecților se încadrează între cvartila 1- 2, adica părinții au o percepție asupra relațiilor interpersonale și rolurilor  asumate în cadrul familiei de intensitate bună. (tabel 2, figura 2).

Tabel 2. Dimensiunea  2 "Relațiile interpersonale și rolurile  asumate  în cadrul  familiei"

Relațiile interpersonale și rolurile  asumate în cadrul familiei

Figura 2. Histograma pentru dimensiunea 2

Relațiile interpersonale și rolurile  asumate  în cadrul familiei

Observăm că avem o curbă asimetrica negativ (Coeficientul de asimetrie  -,867) și platikurtica (Coeficientul de boltire  -,562), ceea ce îinseamna ca subiecții au optat pentru scoruri  medii, evidențiind o percepție medie asupra relațiilor interpersonale și rolurilor asumate în cadrul familei.

Scorurile obținute de subiecți în ce privește dimensiunea "Relațiile interpersonale și rolurile  asumate în cadrul familiei" relevă faptul  că în familie există o percepție medie asupra rolurilor  asumate în cadrul acesteia.

Adolescenți nu își mai  petrec timpul liber cu părinții lor ci în compania prietenilor cu care deseori se identifică și carora le adoptă polii de interes, explicația fiind aceea ca adolescența este perioada în care copiii vor să devină independenti de părinții lor, să ia propriile decizii, moment în care rolurile în cadrul familiei nu mai sunt clar stabilite.

4.5.1.Analiza chestionarului" Relația dintre adolescenții și părinții privin percepția "

In ce privește " Relația dintre adolescenții și părinții privin percepția " observam că avem o distribuție unimodală, modul având valoarea 133. Media este de 121 ceea ce înseamna că răspunsurile subiecților se încadrează în cvartila 2, adică părinții au o percepție asupra relațiilor cu copiii lor adolescenți bună. (tabel 3 , figura 3).

Tabel 3. Analiza chestionarului " Relația dintre adolescenții și părinții privin percepția "

Relația dintre adolescenții și părinții privin percepția

Figura 3. Histograma chestionarului" Relația dintre adolescenții și părinții privin percepția "

Observam că avem o curbă asimetrică negativ (Coeficientul de asimetrie-1,115) si leptocurtica (Coeficientul de boltire  290), ceea ce înseamnă că subiecții au optat pentru scoruri mari, evidențând o percepție bună asupra relațiilor cu adolescenții lor. Datele obtinuțe ne indică existentă unei percepții a relației părinț și adolescenți  bună, ceea ce conduce la o relație afectivă bună părinte-adolescent,  părinții fiind suport afectiv pentru aceștia.

Existența unei percepții bune, a părinților asupra relației cu adolescenții lor, ne indică existența unei relații afective de un nivel bun, părinții prin datele obtinute ne evidentiază faptul că se implică activ în rezolvarea problemelor  adolescenților .

4.5.2. Analiza chestionarului  HSPQ (High School Personality Questionnaire)

Lotul de subiecți  chestionați în ce privește chestionarul HSPQ, a fost alcatuit din N = 30 adolescenți, 12 subiecți de gen feminin și  18 subiecți de gen masculin.( Tabel 1.Figura 1).

Categoriile de vârstă se încadrează între 14-18  ani. (Tabel 2, Figura 2).  

Tabel 1-Frecvența de apariție în funcție de genul biologic

Figura1 – Diagrama de structură în funcție de genul biologic

      Lotul  chestionat este  alcatuit din 12 subiecți de sex feminin si  18 subiecți de sex masculin.  ( Tabel 1.Figura 1). Categoriile de vârsta se încadreaza între, 14-18  ani.(Tabel 2, Figura 2).  

Tabel 2- Frecventa de aparitie în functie de vârsta

Figura 2 – Diagrama de bare în funcție de vârsta

         Categoriile de vârsta se încadrează între 14-18  ani, aceasta fiind  considerată în lucrarea de față vârsta adolescenței, având în vedere că  perioada adolescenței durează pâna la vârsta 22-24 ani. (Tabel 2, Figura 2).

Esantionul  de adolescenți  chestionați este alcatuit din: 3 subiecți  cu vârsta de 14 ani, 5 subiecți având  15 ani, 10 subiecți având 15ani, 9 subiecți având 16 ani și 3 subiecți având 18 ani, eșantionul chestionat având numarul de 30 de adolescenți.

4.6. Ipoteze si verificarea ipotezelor

Ipoteze :

1. Relația pozitivă dintre părinte și adolescent se corelează direct cu indicatorii de personalitate ai adolescentului.

2. Existenta unei relații afective pozitivă cu părinții conduce la dezvoltarea încrederii în propria persoana  la adolescenți.

3. Există diferente în ce privește percepția relației părinți-adolescenți în funcție de genul biologic al  părintelui.

Pentru verificarea ipotezelor 1 și 2 am realizat corelația între "SCALELE  CHESTIONARULUI  HSPQ" (scala B aceasta reprezentând eficența intelectuală, scala G reprezentând încrederea în propria persoana  și scala E reprezentând submisivitatea ) și dimensiunea "RELAȚIA AFECTIVĂ CU ADOLESCENȚII " a chestionarului " RELAȚIA DINTRE ADOLESCENȚII ȘI PĂRINȚII PRIVIN PERCEPȚIA "

Ca urmare se verifică rezultatele direct din datele de cercetare observam corelatii semnificative direct cu indicatorii de personalitate:

Scala B aceasta reprezentând eficiența  intelectuală ,

Scala G reprezentând încrederea în propria persoană,

Scala E reprezentând submisivitatea și Dimensiunea "Relația afectivă cu adolescenții" din chestionarul " Relația dintre adolescenții și părinții privin percepția " fiind o corelatie semnificativă la un prag de 0,05.

  De asemenea, se observă că există corelații pozitive  "384, 368,  389 " între scorurile obtinuțe de subiecți în ce  privește dimensiunea "Relația afectivă cu adolescenții" comparativ cu cele obtinuțe în ce priveste scalele B aceasta fiind reprezentată de eficiența intelectuală, G fiind reprezentată de încrederea în propria persoana iar scala E  fiind reprezentată de submisivitate ale chestionarului HSPQ.

      Ceea ce evidentiază ca relația afectivă pozitivă a părinților cu copiii lor adolescenți, conduce la  eficiența intelectuală, încrederea în propria persoana și dezvoltarea submisivității.Ceea ce duce la concluzia ca indicatorii de personalitate se corelează direct cu relația  pozitivă părinte și adolescent, dar și faptul ca relația afectivă pozitivă a părinților cu adolescenții conduce la dezvoltarea încrederii în propria persoana, validându-se  ipotezele  1 și 2.

Pentru  validarea ipotezei  3 am realizat Testul [anonimizat] s-a realizat  între chestionarul  Relația dintre adolescenții și părinții privin percepția și genul biologic al părinților adolescenților.

Testul Student –  Relația dintre adolescenții și părinții privin percepția / gen biologic

Media (M=59, SD=8,214) pentru valorile testului în ce privește predispoziția părinților de gen masculin asupra relației afective cu adolescenții , este mai mică (t=4,579, D=58,df=35.85) față de părinții de gen feminin (M= 66,30, SD=2,842).

        Valoarea semnificației pentru Testul Student este p=0,000 , deci mai mică de 0,05, ceea ce înseamnă că  există diferențe   în ceea ce privește   percepția relației   părintelui de gen feminin, evidențiind o mai bună percepție a  relației   cu adolescenții lor, comparativ cu părintele  de gen masculin, ceea ce duce la  confirmarea  ipotezei   3, potrivit căreia există diferențe semnificative în ce privește  percepția relației  părinți-adolescenți  în funcție de genul biologic al părintelui, în sensul că mamele au o mai  mai bună percepție a relației lor cu copilul adolescent, comparativ cu părintele de gen masculin.

Concluzii

Pentru verificarea ipotezelor cercetării, au fost utilizate două instrumente de lucru chestionarul pentru investigarea. Relația dintre adolescenții și părinții privin percepția și  al doilea instrument folosit este chestionarul  pentru investigarea personalității HSPQ (high school personality questionnaire).

După analiza chestionarului Relația dintre adolescenții și părinții privin percepția, a fost efectuată corelația scorurilor  cu datele obținute prin aplicarea chestionarului  pentru investigarea personalității HSPQ.

Analiza tabelului de corelație evidentiază o corelatie  pozitivă între dimensiunea "Relația afectivă cu adolescenții" și: scala B, aceasta reprezentând eficiența  intelectuală, Scala G reprezentând încrederea în propria persoana, Scala E reprezentând  submisivitatea, acestea fiind scalele chestionarului  HSPQ,  pentru investigarea personalități la adolescenți.

  Existența acestor corelații pozitive, demonstrează ca strânsă legatura între relația afectivă pozitivă  a părinților cu  copiii  lor adolescenți, conduce la  eficiența intelectuală, încrederea  în propria persoana și dezvoltarea submisivității.

Dezvoltarea personalității adolescentului nu poate fi realizată decât în cadrul matricei familiale. Atât modelele de educație, cât și calitățile afective și instrumentale ale mediului familial creează premise puternice pentru evoluția armonioasă a adolescentului, față de care parinții au o responsabilitate fundamentală.

Evidențiază existența unor diferențe semnificative în percepția  relației părinți-adolescenți în funcție de genul biologic al părintelui.

Prin analizarea  tabelelor reiese că există diferențe semnificative între părinti, în sensul că subiecții de gen feminin evidențiază o mai bună percepție a relației  cu copiii lor adolescenți, comparativ cu părinții de gen masculin.

În cercetarea de față, validarea ipotezelor demonstrează faptul ca  adolescenții apropiați pe plan afectiv de părinți, dezvoltă o personalitate normală, părinții reprezentând suport afectiv pentru adolescenții lor. De asemenea, de-a lungul cercetării efectuate, am observat că în familiile în care părinții sunt interesați și se implică activ în rezolvarea problemelor adolescenților, și țin cont de necesitățile și parerile  acestora când iau decizii în cadrul familiei, aceastea conduc la o relație afectivă bună părinți-adolescenți și armonie în familie.

Bibliografie:

Bătrânu, E., Educația în familie, Editura Politică București, 1980

Berge, A., Mediul Familial, E.D.P., București, 1970

Bontaș I., Pedagogie, Editura All, București, 1995.

Bulai, T., Fenomenul migrației și criza familială, Editura Lumen, Iași, 2006

Chelcea, S., Mărgineanu I., Cauc I., Cercetarea sociologică, Editura Destin, Deva, 1998

Ciupercă, C., Cuplul modern între emancipare și disoluție. Capitolul Renunțarea la modelul nuclear, Alexandria, Editura Tipoalex, 2000

Cosmovici, A., Iacob, L., Psihologie Școlară, Editura Polirom, Iași, 1999

Doran, R., Parot, F., Dicționar de Psihologie, Editura Humanitas, București, 1999

Feraru, D. P., Costurile sociale ale migrației externe din România, Editura Lumen, Iași, 2007

Giddens, A., Sociologie. Capitolul 7 Familia, căsătoria și viața personală. București, Editura Bic All, 2001

Grassel, H., Tineret, sexualitate, educație, Editura Didactică și Pedagocică, București, 1971

Iluț P., Familia, cunoaștere și asistențǎ, Ed. Argonaut, Cluj Napoca, 1995

Mănoiu, FI., Epureanu, V.,- Asistența socială în România, Editura ALL, București, 1996

Minuchin, S., Families and Family Therapy, Cambridge, MA., Harvard University Press, 1974.

Mitrofan I., Ciupercǎ C., Incursiune în psihosociologia și psihosexologia familiei, Ed. Mihaela Press, București, 1998

Mitrofan, I., Ciupercă C., Introducere în psihosociologia și psihosexologia familiei, București, Ed. Alternative, 1997.

Mitrofan, I., Mitrofan, N., Familia de la A la…Z, Editura Științifică, București, 1991

Mitrofan, I., Vasile, D., Terapii de familie, Ed. SPER, București, 2004

Neculau, A., Comportament și civilizație, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1987

Neculau, A., Grupurile de adolescenți, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1977

Pǎunescu C., Agresivitatea și condiția umanǎ, Ed. Tehnicǎ, București, 1994

Petroman P., Psihologia familiei, Ed. Eurobit, Timișoara, 2003

Simion, M., Familia în Europa între anii 1960 și 2000, Revista ”Calitatea vieții”, 2002

Stoian, M., Adolescența o primejdie?, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1968

Tucicov-Bogdan, A. (coord.), Vocația familiei în dezvoltarea comunicării interetnice în România, Fundația „ARMONIA” pentru familiile etnic mixte din România, București, 1996

Voinea, M., Sociologia familiei, Tipografia Universității București, București, 1993.

Zamfir, C., Vlăsceanu, L., Dicționar de scociologie, Editura Babel, București, 1998

Zisulescu, Șt., Adolescența, Editura Didactică și Pedagocică, București, 1968