Strategii de Integrare Socio Afectiva a Copilului In Mediul Gradinitei Prin Intermediul Literaturii Pentru Copiidocx

=== Strategii de integrare socio-afectiva a copilului in mediul gradinitei prin intermediul literaturii pentru copii ===

UNIVERSITATEA BABEȘ-BOLYAI, CLUJ-NAPOCA

DEPARTAMENTUL PENTRU PREGĂTIREA PERSONALULUI DIDACTIC

EXTENSIA TĂRGU MUREȘ

LUCRARE METODICO-ȘTIINȚIFICĂ PENTRU

OBȚINEREA

GRADULUI DIDACTIC I

STRATEGII DE INTEGRARE SOCIO-AFECTIVĂ A COPILULUI ÎN MEDIUL GRĂDINIȚEI PRIN INTERMEDIUL LITERATURII PENTRU COPII

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:

lector dr. TĂMĂIAN IOANA GIOCONDA

CANDIDAT:

prof. pentru înv. preșc. OLARU ANCA MARIA

SERIA

2014-2016

CAPITOLUL I. INTEGRAREA CU SUCCES A COPILULUI ÎN GRĂDINIȚĂ – PROCES CE IMPLICĂ ATÂT FAMILIA CÂT ȘI GRĂDINIȚA

1.1. Integrarea copilului în grădiniță

1.2. Rolul părinților în integrarea cu success a copilului în mediul grădiniței

1.3. Implicațiile grădiniței în sprijinirea optimei integrări a preșcolarului în mediul grădiniței

CAPITOLUL II. DEZVOLTAREA SOCIO-AFECTIVĂ LA COPILUL PREȘCOLAR

Afectivitatea – delimitare teoretică

Dezvoltarea abilităților socio-emoționale la preșcolari în cadrul gradiniței

CAPITOLUL III. LITARATURA PENTRU COPII –

3.1. Limbajul și dezvoltarea acestuia în perioada preșcolarității

3.2. Importanța cunoașterii relației între dezvoltarea limbajului și integrarea socială a preșcolarului

3.3. Rolul literaturii pentru copiii în dezvoltarea afectivă a preșcolarului – condiție indispensabilă integrării cu succes în mediul grădiniței

CAPITOLUL IV. CERCETĂRI EXPERIMENTALE PRIVIND UTILIZAREA STRATEGIILOR DE INTEGRARE SOCIO-AFECTIVĂ A COPILULUI ÎN MEDIUL GRĂDINIȚEI

4.1. Formarea ipotezei cercetării

4.2. Metode, tehnici și instrumente utilizate

4.3. Organizarea și desfășurarea cercetării

CAPITILUL V. PREZENTAREA ȘI INTERPRETAREA REZULTATELOR OBȚINUTE

5.1. Verificarea ipotezei.

CONCLUZII

Argument

Vârsta preșcolară este vârsta marilor schimbări atât în planul dezvoltării fizice, cât și a celei psihice .Odată cu intrarea în mediul grădiniței se lăregește orizontul restrâns al familiei și copilul este pus în fața unor cerințe noi, care-l pun în dificultate, Adaptarea copilului la acest mediu reprezintă un moment important atât în viața copilului cât și în cea a părintelui.

Fiecare părinte își dorește ca micuțul său se integreze cu ușurință în noul mediu tocmai de aceea se face responsabil într-o anumită măsură de reușita acestui prim pas al copilului în viața socială. Părinții trebuie să fie conștienți de această responsabilitate, să realizeze că motivația copilului de a merge la grădiniță nu vine de la sine ci trebuie susținută, cu multă răbdare.

Dezvoltarea fizică și psihică ale copilului reprezintă un indicator atunci când vorbim de integrarea copilului. Familia este cel mai direct legată de dezvoltarea armonioasă a copilului, iar în condițiile în care satisface permanent nevoia de suport afectiv și pe cea de protecție aceasta are rol decisiv în devenirea copilului. Mediul familial oferind premisele pe baza cărora se vor structura modelele psihologice și sociale va reuși să valorifice potențialul biologic al copilului. Rolul familiei este foarte important, familia este cea care trebuie să-l pregătească pe copil pentru acest moment. Părinții sunt cei care-l informează cu privire la ceea ce se întâmplă la grădiniță în așa fel încât să-i stârnească curiozitatea față de acest mediu. La grădiniță își va face prieteni noi, va cunoaște alte jocuri, va avea la dispoziție multe jucării, întregul spațiu fiind amenajat pe măsura lui și doamnele educatoare care-l așteaptă îl vor învăța o mulțime de lucruri. Rolul părinților nu va fi numai unul de informare ci și unul de suport afectiv. Despre rolurile pe care le îndeplinesc aceștia se spune că sunt în principal afective și comunicaționale, cel mai frecvent prin intermediul mamei.

Părinții sunt primii care ajută copilul să-și dezvolte deprinderi adecvate de interacțiune socială în primul rând prin satisfacerea nevoilor fizice și emoționale, prin pregătirea terenului pentru comunicare, permițându-i să încerce lucruri de care încă nu este capabil. Prin intervenția lor și prin rolul lor creează condițiile ulterioare de acțiune ale educatorilor, ale celor ce vor influența, la rândul lor, dezvoltarea ulterioară a copilului.

Nu este de neglijat rolul cadrului didactic în procesul de integrare a preșcolaruluil în noul mediu, al grădiniței. Acest formator de caractere trebuie să fie apt să înțeleagă „mica dramă” care se desfășoară sub ochii lui, să-și asume rolul său primordial de intermediar între copil și lumea nouă cu încărcătura afectivă pe care o cere situația. Pentru a se apropia de copil el trebuie să se implice direct în viața lui să-l cunoască, să afle despre preferințele și totodată despre nemulțumirile lui, fiindu-i alături orid de câte ori are nevoie.

Procesul de adaptare este relativ dificil și complex, având particularități în care se exprimă vârsta, temperamentul și experiența anterioară dar adaptarea la mediul grădiniței oferă un potențial foarte mare de socializare a copilului.

Copilul ajuns la vârsta preșcolară manifestă o puternică dorință de contact social, o intensă sociabilitate dar el nu este sociabil în general ci învață, prin unități specifice de învățare, să ajungă la un comportament adaptativ și expresiv. Evoluția copilului este marcată de interacțiunile între el, ca individ în dezvoltare și ceilalți, de interesul pe care începe să-l arate față de alții, cu care descoperă că poate acționa împreună. Un rol important îl va avea grădinița, care asigură lărgirea experienței personale, în special condițiile unei activități sociale bogate, în care și prin care copilul va reuși să preia inițiativa contactului social. În aceste condiții va stabilii relații de încredere în ceilalți și va conștientiza locul și rolul său în cadrul colectivității. În principal, obiectivele socializării copiilor în grădiniță urmăresc familiarizarea copilului cu joaca și lucrul în echipă și vizează interiorizarea unor valori morale și a unor comportamente specifice altor grupuri sociale decât familia. Este important ca în cadrul grupului de preșcolari să se creeze un climat psiho-afectiv benefic pentru valorificarea potențialului fiecărui copil în parte, iar acest lucru trebuie realizat încă de la intrarea copilului în invățământul preșcolar. Prin varietatea și natura activităților propuse copilului, instituția preșcolară contribuie la adaptarea lui.

În concluzie pentru a se putea integra și coopera eficient cu cei din jur copilul trebuie să atingă un anumit nivel al socializării în care nu este suficientă numai posedarea calității dezvoltării în planul dezvoltării psihice, ci presupune și o modalitate de percepere și considerare a calităților celor cu care vine în contact.

Prin prezenta lucrare am dorit să evidențiez măsura în care activitățile desfășurate în cadrul grădiniței, în special prin intermediul literaturii pentru copii, influențează integrarea cu succes a preșcolarului în mediul grădiniței, ceea ce îl determină pe copil să fie capabil să lege prietenii cu cei de seama lui, să stabilească relații bazate pe încredere și sprijin reciproc implicându-se cu plăcere în toate activitățile. Literatura pentru copii are un impact puternic asupra copiilor deoarece natura și conținutul textelor literare apelează la cea mai sensibilă latura a personalității copiluilui și anume la cea afectivă. Prin intermediul imaginii artistice textele literare contribuie la cunoașterea lumii înconjurătoare și totodată la lărgirea sferei de reprezentări despre cele ce s-au petrecut anterior. Educatoarea trebuie să selecteze cu atenție textele literare, respectând metodologia prevăzută în noul curriculum pentru învățământul preșcolar, tocmai pentru dezvoltarea prin intermediul acestora a acelor trăsături de caracter care să ducă la dezvoltarea armonioasă a preșcolarului. Copiii trăiesc alături de personaje situațiile prin care acestea trec și se bucură atunci când reușesc să le facă față cu bine. Personajele însele constiutui exemple frumoase de comportament, exemple ce se vor oglindi în comportamentul acestora în relațiile cu colegii, educatoare. Identificându-se cu personajele, cu eroii preferați aceștia vor prelua trăsăturile pozitive ale acestora vitejia, curajul, înțelepciunea, stăpânirea de sine,devotamentul, prietenia. Trăsăturile negative ale personajelor (viclenia, zgârcenia, lăcomia, șiretenia, îngâmfarea) vor influența și ele comportamentul celor mici însă de datoria cadrului didactic ține modul în care acestea să fie respinse, pentru a nu fi regăsite în comportamentul acestora. Prin intermediul poveștilor, basmelor copiii nu vor primii doar o întărire a unui comportament pozitiv ci vor învăța cuvinte și expresii noi, dezvoltându-și astfel vocabularul. Lumea minunată a basmelor si poveștilor, rimele si expresiile ritmate din poezii, favorizează îmbogățirea vocabularului și formarea unei conduite morale și estetice adecvată vârstei.

În realizarea acestei teme am avut în vedere lucrări scrise atât de autori români cât și de autori străini care au aprofundat tematica complexă a socializării copilului, avansând ideea socializării progresive a acestuia sub influența mediului înconjurător, în special sub influența activităților din grădiniță.

Primele trei capitole se axează pe reliefarea aspectelor teoretice ale temei și a interesului manifestat față de efectele relației între dezvoltarea limbajului și integrarea socială asupra dezvoltării copilului și integrării cu ușurință în mediul nou, cel al grădiniței, incluzând citarea lucrărilor și cercetărilor efectuate în această direcție.

Ultimul capitol este reprezentat de cercetarea practică prin care am încercat să surprind influența literaturii pentru copii prin activitățile special proiectate asupra integrării cu succes a preșcolarului în mediul grădiniței .În partea ce include cercetarea propriu-zisă am investigat efectele stimulatoare ale mediului grădiniței prin activitățile proiectate asupra comportamentului sociabil al preșcolarului. În acest scop am utilizat mijloace și tehnici de investigare a efectelor activităților desfășurate în cadrul grupei de preșcolari.

Am ales aceeastă temă pentru a sublinia importanța procesului de socializare la nivelul învățământului preșcolar asupra copilului de azi, adultului de mâine de a cărui dezvoltare armonioasă depinde evoluția umanității.

INTEGRAREA CU SUCCES A COPILULUI ÎN GRĂDINIȚĂ – PROCES CE IMPLICĂ ATÂT FAMILIA CÂT ȘI GRĂDINIȚA

1.1. Integrarea copilului în grădiniță

Integrarea copilului în colectivitate devine o condiție esențială a stimulării și folosirii optime a potențialului său. Grădinița devine astfel unul din factorii cheie ai dezvoltării copilului în această perioadă de vârstă. După familie, grădinița constituie prima experiență de viață a copilului în societate. În cadrul grădiniței, el trăiește prima experiență a vieții în colectivitate, a vieții sociale, alta decât familia. Grădinița este primul spațiu de autonomie al copilului, primul loc în care se duce singur și unde începe viața lui fără prezența permanentă a părinților. Este un spațiu în sine, fizic și psihic, cu care copilul pentru a se adapta este necesar să poată stabili o relație. Nu este doar un spațiu de așteptare pe perioada serviciului părinților sau până când cineva va putea lua copilul, ci este un spațiu pe care copilul îl investește într-un fel anume și față de care va avea anumite trăiri. De la intrarea în grădiniță, copilul realizează o adaptare la un anumit ritm al vieții cotidiene. Adaptarea la noul mediu și la grup este un proces de durată, cu progrese și regrese, ce presupune eforturi perseverente și regulate. Adaptarea la noile cerințe (separarea de membrii familiei, orar, reguli clare, stăpânirea emoțiilor) este dificilă, iar copiii pot trece printr-un adevărat „seism al școlarizării".

Pentru a se putea adapta la grădiniță copilul trebuie să poată pleca de acasă, să se poată desprinde de părinții săi pe perioada timpului petrecut la grădiniță, să existe capacitatea copilului de a pleca și cea a părinților de a-l lăsa să plece. Absența capacității de separare conduce adesea la refuzul copilului de a mai merge, la o stare de angoasă și disconfort, la o retragere a sa și la lipsa unei relații cu spațiul, colegii, educatoarea, jucăriile. Copilul rămâne undeva la intrare, între casă și grădiniță. Copilul, la vârsta preșcolară are dificultăți de adaptare la mediul grădiniței datorită dependenței de familie și în special de mamă, precum și din cauza faptului că la această vârstă nu înțelege prea bine ce i se spune și nu știe să se exprime destul de clar. Intrarea în grădiniță este un eveniment social important. Procesul adaptării la noua situație nu este foarte ușor. În funcție de mediul socio-cultural sau familial din care provin, nu toți copiii se adaptează la fel de repede. Un refuz care durează câteva zile, la început, este normal, mai ales la un copil care n-a părăsit niciodată căminul familial, dar plânsetele prelungite, ori cele care revin repetat, cer să fie înțelese în mod specific. Cele mai frecvente moduri în care își manifestă refuzul sunt furia și plânsul. În fiecare dimineață, același ritual reîncepe, copilul se agață de mama sau de tatăl său, refuzând să-i lase să plece. Alți copii își manifestă refuzul prin suferințe fizice nejustificate, ori prin boli ușoare, repetate.

Procesul instructiv–educativ desfășurat în grădiniță urmărește formarea capacităților și aptitudinilor ce conturează personalitatea preșcolarului în raport cu specificul vârstei sale. Grădinița de copii are un loc important în procesul de pregătire a copiilor. Această instituție împreună cu familia își unesc eforturile pentru a sigura un învățământ preșcolar de calitate, eficient și centrat pe trebuințele copiilor. Fiind prima experiență de viață a copilului în societate, grădinița prăstrează din amprenta atmosferi familiare. Această instituție îl așează într-un cadru nou prin dimensiunile și conținutul său. În grădiniță copilul ia cunoștință cu activități și obiecte care-i stimulează curiozitatea și îl provoacă să se exprime în relații sociale de grup.

Termenul de socializare este definit în dicționarul explicativ al limbii române ca fiind procesul de integrare socială a unui individ într-o colectivitate. Socializarea este un proces de însușire și interiorizare a normelor și valorilor sociale, a modelelor de comportament social. Prin socializare copilul este condus spre dobândirea regulilor vieții, a obișnuințelor, a modurilor de a gândi, a credințelor și a idealurilor conforme cu mediul social în care a crescut.

Procesul de socializare este un proces social prin care individul uman, membru activ al societății, parcurge transformări succesive, un proces continuu de interacțiune, care dă unei ființe posibilitatea să-și dezvolte o identitate. În copilărie se realizează socializarea primară ce reprezintă tocmai acest proces de transformare a copiilor în adevărate ființe umane sociale, prin învățarea valorilor de bază, prin pregătire și limbaj, proces cu caracter profund afectiv, spre deosebire de celelalte forme de socializare, secundară și continuă, orientate spre neutralitate afectivă. Socializarea primară permite deprinderea regulilor de comportare, a normelor și valorilor ce pot fi asimilate la vârste mici și care constituie bagajul informațional și afectiv al oricărui individ. (Constantin Schifirneț – Sociologie, București, Editura Economică 1999, p. 101)

Socializarea este privită în dinamica celor doi factori reprezentați de mediu social și individ, în sensul în care învățarea socială se petrece sub influența ambianței sociale din care însă face parte și individul ce devine astfel atât socializat cât și agent socializant. Cercetările din acest domeniu pornesc de la ideea că societatea, sistemul de valori și cultura influențează persoana mai mult prin intermediul grupurilor mici ca familia, grădinița, grupul de covârstnici, școala, atrăgând atenția asupra priorității raporturilor interpersonale ca și factori de influențare a dezvoltării psihice a copilului.

Din punct de vedere psihologic procesul de socializare a copilului este privit ca un aspect esențial al dezvoltării personalității, cercetările în această direcție bazându-se pe teoriile unor personalități marcante precum L.S. Vîgotski, J. Piaget. H. Wallon, fiecare axându-se pe anumite aspecte ale socializării copilului. Faptul că socializarea este o permanentă confruntare a copilului cu mediul său social în care el învață limba, ajungând astfel la socializarea gândurilor și ideilor sale este scos în evidență de L.S. Vîgotski. L.S. Vîgotski sugerează, de asemenea, că dezvoltarea umană rezultă dintr-o interacțiune dinamică între indivizi și societate. Prin această interacțiune, copiii învată treptat și în mod continuu de la părinte și profesori. J. Piaget accentuează rolul cunoașterii patrimoniului psiho-ereditar în evaluarea rezultatelor obținute și a celor urmărite în procesul de socializare, deoarece datorită caracteristicilor ereditare ale copilului, „procesul socializării nu se reduce la a fixa anumite amprente pe o tabula rassa”. (J. Piaget, 1970, p. 295-298, în Revista Învătământului Preșcolar, nr. 3-4/1997) Totodată, Piaget afirmă realizarea socializării prin interacțiuni, spontane sau dirijate, dintre om-om și om-obiect, un rol important deținându-l conexiunile cu mediul. Socializarea cuprinde, în echilibru, cele două procese de acomodare la mediu când i se cere să respecte reguli și norme și asimilare a mediului, dimensiuni al căror echilibru condiționează o socializare constructivă, construită pe etape. Pentru că fiecare etapă are ca suport achizițiile celei anterioare. Fiecare etapă trebuie parcursă, lipsa uneia face ca cea care îi urmează să nu se realizeze bine, ajugându-se astfel la comportamente deviante prilejuite chiar de cei care ar trebui să modeleze personalitatea copilului.

Urmărind formarea personalității copilului se poate afirma despre procesul de socializare că are un caracter intențional, în urma căruia copilul capătă comportamente dezirabile în vederea integrarii în viața socială.

1.2.Rolul părinților în integrarea cu success a copilului în mediul grădiniței

Familia constituie factorul primordial al formării și socializării copilului, ca și cadru fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute nevoile sale psihologice și sociale și împlinite etapele întregului său ciclu de creștere și dezvoltare, prima colectivitate integratoare ce condiționează toate achizițiile ulterioare. Una dintre cele mai importante funcții ale familiei este funcția de socializare a copiilor care are un rol important în formarea ierarhiei valorilor individuale. Astfel, părinții trebuie să asigure condițiile necesare pentru transmiterea limbii, a obiceiurilor, a valorilor și normelor sociale, favorizând îndeplinirea unor roluri în familie și integrarea lor socială prin dezvoltarea unor relații de cooperare, înțelegere, respect, ajutor reciproc etc. În familie, copilul începe să-și formeze vocabularul și modul de a se comporta cu cei din apropierea sa, aici învață acele expresii și moduri de manifestare care îi vor servi în educația ulterioară

Familia, în orice societate, joacă rolul cel mai important în formarea și socializarea copilului deoarece ea reprezintă primul său intermediar în relațiile cu societatea și, de asemenea, constituie matricea care îi imprimă primele și cele mai importante trăsături caracteriale și morale. Privită ca nucleu social, familia este prima care influențează dezvoltarea copilului deoarece își pune amprenta pe întreaga sa personalitate iar trăinicia edificiului depinde de calitatea temeliei. În altă ordine de idei, rolul familiei este acela de a pregăti copilul pentru viață oferindu-i cel mai potrivit cadru în care să își formeze principalele deprinderi, pentru transmiterea principalelor cunoștințe asupra realității și pentru formarea primelor principii de viață.

În familie se realizeză socializarea de bază/primară, aceasta fiind esențială pentru integrarea socială a copiilor. Eșecurile socializării în familie au consecințe negative la nivelul comunităților și al societății. În mod normal, socializarea în familie este convergentă cu normele și valorile promovate la nivelul societal. În familie, copilul își însușește normele și valorile sociale devenind apt să relaționeze cu ceilalți membrii ai societății. În cadrul familiei, socializarea are patru componente: (1) normativă – prin care se transmit copilului principalele reguli și norme sociale; (2) cognitivă – copilul dobândește deprinderile și cunoștințele necesare formării ca adult; (3) creativă – copilul învață să gândească creativ pentru a se putea adapta noilor situații; (4)psihologică – pentru a relaționa cu persoanele foarte apropiate cât și cu alte persoane, este nevoie de dezvoltarea afectivității. O dezvoltare pozitivă din punct de vedere psihologic și social se întâlnește la copii atunci când aceștia sunt crescuți în familii, de către părinții lor.

Educația familială este orientată de valori care se referă la înflorirea personalității copilului și la reușita lui socială dar pentru aceasta părinții nu elaborează strategii educative după o anumită logică, nu optează ferm pentru un principiu sau altul. Oricare dintre părinți are în vedere o combinație între cele două, dorind realizarea plenară a potențialului său și ca acest potențial să-i conducă spre integrare și reușită socială. Copilul trebuie astfel secondat în tot ceea ce întreprinde, permițându-i-se libertatea de exprimare, încurajându-l, valorizându-l și stimulându-i, în permanență, încrederea în el. Succesul educativ se poate obține atât timp cât în mediul familial există relații pozitive, armonioase, înțelegere. Părinții să echilibreze dimensiunile constrângere-libertate, să fie preocupați de cunoașterea fiziologiei și psihologiei copilului la diferite vârste, să fie receptivi nevoilor acestuia și să îmbine responsabilitățile cu drepturile ce i se cuvin. J.M. Bouchard (1988) cit. în Stănciulescu (Sociologia educației familiale, Editura Polirom, Iași, 1997, p. ), descrie trei modele ale comportamentelor educative ale părinților:

• modelul rațional- se caracterizează prin faptul că gestiunea activității educative este ierarhică: părinții dețin puterea, decid asupra devenirii copilului și impun acestora așteptărilor lor. Ierarhia se menține și la nivelul comunicării, părinții distribuind ordine, impunând, amenințând, controlând, interzicând, dând soluții. De asemenea, părinții au tendința de a le impune propriul sistem de valori, atitudini, credințe.

• modelul umanist- părintele își orientează copilul, este ghidul acestuia, îl lasă să dețină propriile opțiuni și să decidă autonom. Copilul are puterea și gestionează resursele propriei educații, în timp ce ărintele, interesat de dezvoltarea plenară a acestuia, îl secondează în tot ceea ce întreprinde, permițându-i să se exprime, propunându-i soluții și oferindu-i sprijin, valorizându-l, stimulându-i încrederea în el însuși.

• modelul simbio- energetic corespunde unei co-gestiuni a puterii, părinții și copiii fiind parteneri în activități care îi interesează în egală măsură.

În familie copilul are parte de primele lecții de viață, părinții sunt cei care îi oferă un prim model de învățare. Modelul parental trebuie să asigure influențe bogate, variate și interesante, să antreneze copilul în activități cu rol formativ, să îl stimuleze, să îi dea dea sarcini care să favorizeze participarea lui și puterea de întelegere și, mai ales, să comunice mult cu acesta. O antrenare insuficientă în activități cu potențial formativ conduce la o dezvoltare limitată pentru că subsolicitarea face ca părți importante din potențialul ereditar să se piardă și să nu mai poată fi niciodată recuperate. Efectul invers, suprasolicitarea, apare din dorința poate firească a părinților care doresc copilului o evoluție cât mai apropiată de aspirațiile pe care ei nu și le-au realizat, astfel încât îl „încarcă” prin conținutul și intensitatea activităților. Părinții cu intenții prea bune îl suprasolicită cu așteptările lor legate de carieră și prestigiu astfel încât copilul va face până la pubertate ceea ce i se cere, tot ceea ce se așteaptă de la el, de teama de a nu-și dezamagi părinții. Nici în acest caz nu se obțin, în afara rezultatelor spectaculoase de moment, decât tulburări psihosomatice mai târziu căci intervine oboseala prematură iar acești copii vor deveni indiferenți față de societate, vor evita contactele umane și vor manifesta comportamente antisociale. Educația incorectă conduce la apariția nevrozelor și, la vârsta școlară, a fobiilor, a intoleranței, a depresiei și în general la o adaptare extrem de grea la condițiile ulterioare de viață. Doar printr-o îndrumare corectă ce nu este însoțită de constângeri copilul poate deveni om, în sens social, căci el interiorizează profund modelele formative exercitate de părinți, la nivelul structurii sale de personalitate aflate în formare. Copilul trebuie pregătit pentru integrare iar familia, ca prim grup cu care copilul are contact continuu, începe procesul modificării lui într-un individ ce va fi capabil să funcționeze și evolueze coerent și productiv în viitor. Socializarea dezvoltă la copil trăsăturile psihice constante prin care el își capătă o identitate în raport de ceilalți semeni iar familia constituie matricea în care se realizează aceasta identitate. Trăsăturile psihice pe care le dezvolta socializarea nu sunt înnascute ci sunt dobândite încă din primii ani de viață, determinând un mod constant și bine definit de „a fi”.

Copilăria este perioada în care își face debutul conștiința de sine. Pe măsura ce copilul își identifică acțiunile, verbalizându-le totodată, dobândește certitudinea identității sale. Identitatea se dobândește prin fuziunea dintre subiect și modelul său, astfel încât copilul, prin modelul părintelui, se va construi pe sine, va simți că există și se va recunoaște prin raportare la alții, atât ca ființă singulară dar și identică cu ceilalți. Prin intermediul relațiilor întreținute în familie, al comunicării și experienței copilul va dobândi identitatea personală, sentimentul permanenței sale, sentiment esențial pentru adaptarea ulterioară la schimbări și pentru evitarea apariției tulburărilor de personalitate, va fi capabil să întrețină relații adecvate cu cei din jur, va dezvolta un comportament cooperant, va fi încrezător și neafectat de criza de identitate.

Comportamentele sociale elementare sunt achiziționate de către copil prin simpla observare și imitare a modelelor externe de conduită, imitația fiind la copil unul dintre cele mai importante mijloace de acumulare a experienței sociale, de învățare a modurilor de comportare și adaptare la diferite acțiuni și împrejurări ale vieții. Însușirea comportamentelor sociale complexe – atitudinile, convingerile, mentalitățile, scopurile și motivele este asigurată de alte forme de învățare socială, forme care se situează în continuarea imitației. Identificarea este una din aceste forme ce reprezintă un proces fundamental în socializarea copilului, care încorporează reguli, stiluri de comportament pe care le transformă în mod de a fi corespunzator, încât să nu fie supus izolării sau chiar excluderii sociale. (Învățarea socială. Teorii, forme, procese, mecanisme, Editura Albatros, București, 1980, p. 105-107)

Părinții îl vor ajuta să depășească crizele specifice copilăriei, momente importante ale întăririi eu-lui iar dacă ei orientează pozitiv aceste opoziții atunci copilul se va adapta ușor și va căpăta capacitatea de a-și desfășura acțiunile conform modelelor sociale. Nedobândirea propriei identități îl va determina să devină o victimă socială, un tânăr „în derivă”, frustrat și lipsit de năzuințe realiste.

Achizițiile acestui stadiu au ca fundament deschiderea către lume, fiind deosebit de important întrucât oferă o orientare în și către lume, conturând limitele receptivității ulterioare a individului și construind primul univers al copilului ca univers de semnificații și ca realitate pe care el o interiorizează, făcând-o a sa. (Teorii sociologice ale educației, Editura Polirom, Iași, 1996, p. 99-101)

Familia reprezintă pentru copil structura socio-afectivă securizantă, principala structură protectoare, oricând și întotdeauna primitoare absolut necesară existenței lui. Ca agent cu rol predominant în formarea și dezvoltarea ființei tinere familia este obligată să îi asigure acesteia un mediu afectiv și protector, să îi satisfacă trebuințele elementare pentru ca ea să învețe să se construiască pe sine, să se situeze în raport cu ceilalți, să realizeze fără pericol primele sale experiențe sociale „Socializarea primară implică,, pe lângă dimensiunea cognitivă și o importantă dimensiune afectivă. Copilul se identifică emoțional cu persoanele semnificative din viața lui, preluând rolurile și atitudinile acestora și transformându-le în roluri și atitudini proprii și face din lumea trăită a acestora, ca unica lume posibilă, propria lume, realitatea însăși”. (Teorii sociologice ale educației, Editura Polirom, Iași, 1996, p. 153). „Natura contactelor cu cei din jur, climatul socio-afectiv, generează și întrețin trăiri emoționale de o anumită calitate, formează atitudini și reglaje corespunzătoare. Rolul pozitiv al familiei în procesul socializării este demonstrat de natura legăturii afective particulare și diversificate care îi unește pe membrii, de rolul securizant necesar lentei maturizări a copilului, de faptul că, datorită permanenței sale, îl învață pe copil să trăiască în durabil.” (Profesiunea de pǎrinte, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1977, p. 11-18) Ross Campbell (2001) afirmă că „o împlinire adecvată a nevoilor emoționale” este piatra de temelie a unei educații eficiente (pag. 16). Stăruind puțin asupra „împlinirii adecvate”, se atrage atenția asupra faptului că fiecare părinte trebuie să manifeste grijă față de copil, îndrumându-i activitățile și conduita.

„Cadrul familial este locul în care copilul învață să fie iubit și să iubească cu mult înainte ca el să fie în stare să facă distincția între aceste două elemente” (Familia cadru și factor al dezvoltării psihice a copilului http://www.slideshare.net), acest lucru ce se poate observa în familiile de azi deoarece cu ceva ani în urmă părinții nu-și arătau sentimentele dragoste față de copii decât pe ascuns după cum spunea zicala „copilul se pupă doar în somn”. În acest fel credeau că reușesc să facă o mai bună educație copiilor, prin seriozitatea și autoritatea de care dădeau dovadă, fără a lăsa „la vedere” sentimentele de dragoste. După părerea multora dintre marii psihologi această practică pare a fi greșită. Mai mult de atât s-a scris despre familie că este familia este o adevărată „școală a sentimentelor; în acest fel, familia modelează personalitatea în dimensiunile sale fundamentale” (Copilul și familia, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1973, pag. 51) Conform aceluiași autor „atitudinile părinților au adesea o consecință mai îndepartată decât se crede: se pare că acceptarea socială a individului este pe măsura acceptarii familiale pe care a cunoscut-o.” (Copilul și familia, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1973, p.134) Sentimentul de iubire nu poate fi pentru copil un sentiment abstract motiv pentru care dragostea trebuie să fie simțită de către copil, să fie exprimată prin acordarea unor satisfacții concrete. Dovada acestei iubiri constă în atât tandrețea părinților față de copil cât și în calitatea îngrijirilor, în gingășia contactelor sale cu mama, în duioșia micilor sale jocuri cu mama și tata. De asemenea, în timp, copilul va simți dragostea părinților și din bunăvoința ce i se arată, din bucuriile ce i se oferă, și, în special, din interesul pe care părinții îl acordă faptelor lui și din timpul pe care i-l consacră. Un copil nu se va simți iubit dacă nu are posibilitatea ca, la rândul lui, să exprime sentimente de afecțiune prin gesturi ca: se agață de gâtul mamei, povestește ceva, o îmbrățișează și o sarută, oferă părinților o mâzgâlitură fără pretenții sau un desen frumos, ajută pe mama la pusul mesei sau pe tata la treaba din grădină dovedind astfel dorința de a contribui la bunăstarea familiei. Aceasta este modalitatea lui de a-și confirma apartenența la grup. Nici o manifestare de tandrețe nu trebuie înfrânată sau blocată astfel încât să nu se creeze un climat puțin favorabil creșterii și dezvoltării personalității. Familia ca mediu afectiv oferă prin manfestarea actelor de tandrețe „vitamina psihologică necesară creșterii copilului iar neachitarea de aceasta funcție nutritivă spirituală constituie unul din marile defecte ale părinților.” (Profesiunea de pǎrinte, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1977, p. 11-18)

Este binecunoscut faptul foarte mulți părinți își copleșesc copiii cu tot felul de cadouri în locul sentimentelor vizibile de duioșie. În această situație copilul trăiește intens sentimentul îndoielii de a fi iubit. El are nevoie să știe, să simtă că este un izvor de bucurie și de mulțumire pentru părinți, că sunt bucuroși că îl au și că reprezintă un element de fericire pentru cei apropiați. În caz contrar, dacă copilul simte că este în plus, dacă părinții îl minimalizează, îl neglijează și nu îi oferă ocazia de a-și da seama ce mult înseamnă pentru ei atunci vor apărea tulburări caracteriale în dezvoltarea personalității lui. Dragostea părintească presupune încredere și siguranță, afecțiune și înțelegere din partea părinților. Cu alte cuvinte, dragostea părinților este un element securizant pentru copil. Atunci când acesta este lipsit de dragostea părintească el devine timid, instabil, interiorizat și complexat. Importanța prezenței familiei în viața copilului constă în faptul că acesta se identifică cu ei motiv pentru care ei trebuie să fie atenți atât la ceea ce spun cât și la ceea ce fac în momentele în care îl ceartă pe copil pentru o boacănă, niciodată cu amenințări de genul „nu te mai iubesc dacă …”. Privarea de dragostea părintească care este esențială și necondiționată provoacă dezorientare având efecte negative asupra dezvoltării personalității copilului.

Factorii afectivi au cea mai mare importanță în această situație iar climatul familial trebuie să fie caracterizat de dragoste, de relații destinse și deschise astfel încât să nu-i cultive „teama de a nu gresi”, provocându-i temeri sau blocaje emoționale. Mediul de viață trebuie organizat cu cele mai adecvate și eficiente modalități pe principiul învățării active și participative ca bază a motivației ulterioare, motivație ce facilitează transformarea influențelor mediului și educației familiale în componente psihice. (Sociologia familiei, Editura Universitații din București, București, 1993, p. 61-63)

Atmosfera familală variază puternic de la o familie la alta. Maniera în care acesta influențează personalitatea copilului este incontestabilă. Se consideră că de o arie de cuprindere mai largă decât atmosfera familială dispune climatul familial. Climatul familial este definit ca „formațiune pshică foarte complexă, cuprinzând ansamblul de stări psihice, moduri de relaționare inter-personală , atitudini, nivel de satisfacție ce caracterizează grupul familial o perioadă mai mare de timp” (Mitrofan I., Mitrofan N., 1991, Familia de la A…la Z, Editura Științifică, București 1991, pag. 72). Acesta acționează ca un filtru între influențele educaționale exercitate de părinți asupra copiilor și personalitățile acestora. Structura climatului familial este complexă, având caracteristici comune de care părinții trebuie să țină cont în acțiunile lor educative. Prin valoarea educativă și afectivă, climatul familial determină comportarea copilului, dă startul dezvoltării psihice a acestuia. Nu se poate vorbi despre un climat familial pozitiv decât în condițiile înțelegerii copilului ca persoană ce are nevoie de considerație și recunoaștere, de dragoste, îndrumare, sprijin și respect. Securitatea afectivă, armonia, jocul rolurilor în familie, nivelul de integrare a familei în viața socială constituie factori ce contribuie la asigurarea uniui climat familial înalt calitativ.

Astfel se poate afirma că importanța familiei în primii ani de viață este covârșitoare încât dă naștere unui fel de determinism al traiectoriei viitoare și faptul că integrarea este în bună măsură determinată de achizițiile făcute în copilarie prin socializare, în urma cărora copilul va construi, din perspectiva celor învățate, realitatea pe care o cunoaște. Prin raportarea la regulile societății, familia creează temelia adaptării copilului în vederea integrării corespunzătoare în societate. Prin concurența mediului intern al copilului și mediul extern se ajunge la o dezvoltare deplină și unitară a însușirilor lui, la o construcție proprie care îl definește ca individualitate, la un comportament tipic și unic, specific personalității optim echilibrate. Nerespectând ansamblul de norme și valori elaborate social părinții îi vor forma și copilului un sistem deficitar de personalitate, cauză a unui echilibru precar, sursă a unor impedimente de adaptare.

Deși rolul familiei se schimbă pe măsură ce copilul se dezvoltă, portretul de responsabilitate socială al acesteia nu scade în intensitate pentru că ceilalți agenți de socializare îi subliniază permanent importanța. Chiar dacă atitudinea față de părinți trece de la apropierea afectiv-simbolică la alte forme de relații (cerute de particularitățile lui psihice în formare), copilul va resimți întotdeauna nevoia de familie, care își va manifesta neîncetat suportul în vederea depășirii următoarelor „episoade dramatice” din anii pubertății și ai adolescenței. (Psihologia copilului, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1999, p. 49)

Întreaga dezvoltare psihică si morală a copilului se află sub influența mediului familial în care acesta evoluează, mediu care este primul intermediar în relațiile cu societatea și, în același timp, „creuzetul” în care se conturează personalitatea.

Comparativ cu familiile din societățile tradiționale, funcția socializării a familiei a început să fie tot mai mult preluată de alte instituții sociale (școli, instituții culturale, mijloace de

comunicare în masă). Cu toate aceste transferuri de competențe socializatoare, familia rămâne una din instituțiile de socializare, avantajul constând în realizarea acesteia într-un climat de afectivitate.

Implicațiile grădiniței în sprijinirea optimei integrări a preșcolarului în mediul grădiniței

Integrarea socială cere ca toate activitățile educative să aibă în vedere copilul ca „ființă socială” astfel încât toți factorii de socializare (grădinița, scoala) trebuie să aibă aceeași sarcină de continuare a procesului socializării început în familie iar valoarea lor formativă trebuie să încerce să fie echivalentă cu cea a familiei. Este foarte adevărat că familia, cu atmosfera ei caldă, plină de afecțiune contribuie prima și decisiv la dezvoltarea fizică și psihică a copilului, dar personalitatea umană se conturează cald și uman, științific și metodic, în cadrul grădiniței. Pregătirea pentru intrarea în viața socială, anterior realizată de familie, va fi continuată, în perioada preșcolarității, de către aceasta instituție.

Fiind prima experiență de viață a copilului în societate. grădinița, își adaptează metodele la nivelul și particularitățile fiecărui copil, încearcă să identifice mijloacele și activitățile corespunzătoare pentru o dezvoltare complexă a personalități preșcolarului. 

Grădinița este instituția în care copilul având sentimental de siguranță, găsește o lume pe măsura lui, o lume încare se poate manifesta liber în compania celor de-o seamă, și, în care adultul respectiv educatoarea, ia în serios întrebările și acțiunile lui. Aici copilul ia contact cu obiecte și activități care-i stimulează dorința de a investiga și acționa, îl provoacă să se exprime și îl angajează în relații sociale de grup. Pedagogia acestei vârste nu se poate baza decât pe ceea ce îl interesează pe copil, pe ceea ce îi stârnește curiozitatea, îi încurajează elanul și îi oferă satisfacție. Activitățile desfășurate în grădiniță cu copii care se încadrează în nivelul 3-5 ani sunt gândite și organizate din perspectiva orientării spre socializare, pe când pentru nivelul 5-7 ani se vizează perspectiva pregătirii pentru școală, ambele categorii de activități având drept scop comun pregătirea copilului pentru viața socială viitoare. Obiectivele educaționale vizează, în esență, dezvoltarea socială a copilului, adaptarea și socializarea acestuia.

Influența acestui agent de socializare este deosebit de importantă pentru că în preșcolaritate se manifestă o creștere surprinzatoare a capacităților fizice și psihice a copilului, se realizează echilibrul cu ambianța în vederea unei adaptari corespunzătoare. Toate evenimentele acestei perioade: relații mai complexe cu mediul, contacte directe (și nu mediate de părinți ca până acum) cu semenii, experimentele copilului în vederea cunoașterii lumii inconjuratoare, dorința crescândă de a ști cât mai multe, diversificarea repertoriului comportamental sunt trăite de copil cu seninătatea, exuberanța și bucuria specifice acestei vârste, a cărei dezvoltare intensă nu va mai putea fi egalată în perioadele următoare. Astfel, pe bună dreptate, acest stadiu este denumit „vârsta de aur a copilariei” în care „o personalitate umană se conturează și reușește să se exprime, un suflet se deschide spre lume”.

În grădiniță formarea grupei de copii reprezintă actul fondator al socializării ulterioare a preșcolarului. Intrarea în grădiniță este pentru copilul preșcolar un eveniment social important iar procesul adaptării la noua situație nu este foarte ușor. Există câțiva factori care pot influența procesul de adaptare a copilului la grădiniță. Unul dintre cei mai importanți este curiozitatea copilului. Un copil curios, prietenos, interesat să cunoască alți copii, alte jucării, alte activități are toate șansele să meargă la grădiniță cu plăcere. De asemenea, copilul care se descurcă bine în relațiile cu adulții, vorbește, nu este inhibat, pune întrebări nu va întîmpina dificultăți o dată cu intrarea la grădiniță. Ba chiar se va atașa rapid de educatoare și de colegi. Detașarea copilului de grupul familial și integrarea în grupa de preșcolari este un proces ce comportă o serie de dificultăți. În atitudinea copilului față de grădiniță un real obstacol este reprezentat de dependența de familie. Copilul dependent de mamă nu este interesat de oameni noi, de alte jucării și activități pe care nu le cunoaște. Singura lui preocupare este cum să evite mediul în care se simte în nesiguranță și ce să facă pentru a ajunge din nou în brațele mamei. De la locul său bine stabilit de părinți, printr-o trecere mai mult sau mai puțin bruscă, se trezește într-un mediu nou, de la care nu știe ce să aștepte și căruia nu știe cum să-i răspundă. Primele contacte pe care le stabilește cu egalii săi, cu personalul grădiniței constituie, mai degrabă, ocazii de uimire, de agresiune, de indiferență, decât prilejul de a intra în relații de schimb cu ei. Grupul de egali este considerat o formă de socializare secundară deoarece îi oferă copilului posibilitatea de a se manifesta spontan și natural: copiii interacționează unii cu alții, dând naștere sentimentelor de prietenie și unor legături emoționale speciale astfel încât se realizează contacte sociale în măsură mai mare decât cu adulții. Din acest moment copilul se desparte lent de familie, iese din „cochilia” protectoare a acesteia pentru a-și face „ucenicia” vieții în societate, construindu-și propria realitate. Primul fenomen care se produce este o stare de tensiune, generată de efortul stocării de către copil a unei cantități excesive de informații noi, între persoane pe care acum le vede pentru prima dată și cu care el trebuie să stabilească relații. Soluțiile cele mai potrivite pentru copii și părinți deopotrivă, sunt cele în care se caută sursa acestor tensiuni. Părinții trebuie să renunțe la hiperprotecționism – protejare care alimentează anxietatea și teamă, să exercite un control echilibrat și continuu. Pe lângă menținerea unei legături permanente cu cadrul didactic, părintele poate participa la „orele de curs” în cadrul activităților de consiliere și orientare destinate acestora, poate iniția excursii, poate face voluntariat. De asemenea, pentru prevenirea și rezolvarea atitudinilor de neadaptare, dar și pentru a căpăta și împărtăși experiența altor persoane care se confruntă cu probleme similare, pot participa la cursuri de educație pentru părinți organizate în cadrul grădiniței cu cadre formate în acest sens. Este esențial ca un părinte să fie alături de copil în mod înțelept, acționând și nu reacționând și, mai ales, să gestioneze corect efortul pe care copilul îl investește continuu în acest proces de învățare. De socializarea efectuată anterior în familie, în mod corespunzător, depinde acum o adaptare bună, caracterizată de conduite de curiozitate și investigație activă, de relații rapide cu cei cu care va interacționa în acest mediu. Adaptarea, inclusiv de grup, se realizează ca acomodare și asimilare a ceea ce este important în caracteristicile grupului, ale solicitărilor pe care le impune și ale ofertelor de acceptare. ( R. Vincent: p.77)

Fiind pus în legătura cu copii de aceeasi vârsta, întreg sistemul de relații cu cei din jur se modifică. Rolul acestor interacțiuni este foarte mare în ceea ce privește apariția unui climat socio-emoțional favorabil desfășurării unor activități, și, mai important, se repercutează asupra personalității copiilor, conducând fie la apariția unor trăsături pozitive de caracter, fie la izolare, la închistare în sine. O importanță deosebită pentru viața de colectiv o au relațiile pozitive dintre copii. Acestea au la bază cultivarea unor trăsături morale și comportamentale: sinceritatea amabilitatea, politețea, delicatețea, atenția față de copiii mai mici sau mai timizi…etc. În grădiniță sunt nenumărate ocaziile când copiii manifestă dorințe contrare (unii vor să se joace în timp ce alții sunt interesați de propunerea educatoarei). În asemenea ocazii este indicat să se evite constrângerea. Deși dinamica relațională care stă la baza prieteniei și colegialității preșcolarului este susținută de o motivație aparent paradoxală, în sensul că fiecare copil dorește doar afirmarea sa iar acest lucru generează atitudini individualiste și nu socializare, explicația constă în necesitatea pe care preșcolarul o simte față de parteneri cu care să se compare și să se confrunte. În grupul de egali copiii se află pe aceleași poziții deoarece nici un copil nu domină, în mod normal, în toate privințele. Acum totul se va desfășura pe principiul „primești ceea ce oferi”, care acordă copiilor oportunitatea de a învăța cum să interacționeze cu ceilalți într-un cadru cooperant. În acest sens, acțiunea educatoarei în organizarea unor jocuri atractive, în pregătirea din timp a celor mai accesibile materiale și jucării contribuie la apropierea copiilor unii față de alții și la stabilirea unor relații corecte și dezirabile între ei. Jocul este un mod propriu copiilor de reflectare a relațiilor sociale, „copilul trebuie să-și facă inițierea și în alte raporturi sociale decât cele pe care le stabilește cu modelele sale, și în alte schimburi decât cele pe care le practică cu ființe a căror superioritate o resimte în mod inevitabil; el trebuie să cunoască și raporturile de la egal la egal.” (În lumea copilului, prieteni, colegi, cunoscuți, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1976, p.115) La venirea în acest mediu copilul este o individualitate, fiind ca structură un afectiv primar astfel că grădinița trebuie să-i ofere prilejul de a trăi emoții pozitive, satisfacții generate de participarea la reușite comune, să construiască o ambianță reală în care să se manifeste atitudini sociale. Colectivitatea oferă oportunitatea extinderii spectrului trăirilor afective de la nivelul familiei la educatoare și copiii cu care vine în contact.

Cercetările de până în prezent au evidențiat intensificarea tendinței copilului preșcolar de a contacta alți copii de vârsta lui și importanța grupului de covârstnici care, la o anumita treaptă, devine indispensabil copilului pentru ucenicia sa socială. Instalarea și ramificarea unor astfel de legături între copii constituie aspectul cel mai pregnant din punct de vedere social al preșcolarității pentru că aceste legaturi își lasă amprenta asupra reușitei integrării sociale a copilului. Din acest considerent educația preșcolară trebuie să asigure toate mijloacele și căile de a facilita integrarea copiilor în grupurile de covârstnici, să le dezvolte sociabilitatea, să le creeze condiții favorabile construirii unei rețele de legături între copii. Numai în grup copilul are posibilitatea să se compare, să-și evalueze capacitățile și limitele, să-și formeze imaginea de sine mai obiectivă, premise importante în încadrarea sa ulterioară în noi grupuri și, în general, în societate. Limitată la cercul familiei în primii trei ani de viață, lumea copilului se lărgește treptat, incluzând caracteristicile noii comunități în care trăiește. Relațiile care se leagă în timpul preșcolarității, cu ființe care nu apartin cercului său de familie, influențează procesul de conturare a imaginii și conștiinței de sine: aprecierea pozitivă a celorlalți conduce la îmbogățirea eului. Unii autori consideră simțul originar al eului ca fiind constituit, în mare măsură, din atitudinile, cuvintele și gesturile celorlalți, pe care copilul le percepe, le imită și cărora le răspunde: „simțul eului este un produs al comportamentului celorlalți față de el.”

Imaginea de sine este încă neclar conturată, formându-se treptat printr-un proces de interacțiune eu-celalalt în urma căruia copilul ajunge să cunoască ceea ce se așteaptă de la el. La începutul perioadei preșcolare se observă o tendință netă de supraapreciere – în absența reperelor de comparație copilul se proiectează pe sine drept etalon implicit, face o apreciere centrată pe sine ceea ce conduce la dilatarea imaginii de sine. Pe parcurs, grădinița oferă spațiul social de comparație prin intermediul grupului de egali și a activităților comune ajungându-se astfel la cunoașterea de sine și de celălat și la scăderea acestei supraaprecieri. (W. Damon, D.Hart: p.123) Integrarea în acest grup completează imaginea de sine și modul în care se raportează la cei din jur.Viața colectivă în grup asigură copilului individualizare prin socializare, adică afirmarea proprie în întrecerea cu ceilalți ca el. Interiorizând conduitele copil-copil, conduite duble, mobile și reversibile: a da / a primi, a ajuta / a fi ajutat, se realizează o transmitere de deprinderi, sentimente, convingeri care reprezintă chintesența experienței colective a fiecăruia și a tuturor. Instalarea și ramificarea unor astfel de legături între copii constituie aspectul cel mai pregnant din punct de vedere social al preșcolarității pentru că aceste legaturi își lasă amprenta asupra reușitei integrării sociale a copilului.

Socializarea din grădiniță este diferită în conținut și ca modalitate de cea din familie (deși grădinița nu diminuează importanța educației oferite până acum): se trece de la interacțiunea directă copil-părinți la integrarea copilului în raporturi umane și sociale. Este o socializare de tip adaptativ sau integrativ, conducând la formarea acelor capacități personale ce facilitează integrarea, participarea și realizarea socială a unor activități în cadrul grădiniței. Adaptarea la întreg ansamblul cerințelor ce se exprima față de el este reprezentată de adaptarea la trei planuri ale conduitelor: planul deservirii, planul activităților obligatorii și planul integrării în colectivitate. (U.Șchiopu: p.127)

Integrarea, care se realizează prin interacțiunile dintre copil și mediul grădinitei, se desfășoară în mai multe faze:

– acomodare: schemele de acțiune și modul de gândire dobândit până acum se modifică la contactul cu mediul grădiniței;

– adaptare: relațiile complexe care se stabilesc ajută copilul să capete cunoștinte și deprinderi necesare pentru a rezolva situațiile impuse de acest mediu, astfel încât să poată răspunde pozitiv cerințelor acestuia;

– participarea este echivalentă cu asumarea rolurilor și promovarea inițiativelor personale. Intrarea în grădiniță conduce la investirea copilului cu un nou statut, pe care nu l-a mai avut până acum și care aduce după sine un ansamblu de drepturi dar și îndatoriri pe care trebuie să le respecte. (Fundamentele psihologiei, Editura Pro Humanitate, București, 2000, p.95-98)

Pătrunderea copilului în noul mediu instituționalizat al grădiniței, unde intră în contact cu persoane străine, generează reacții afective variate: unii se adaptează rapid, alții dificil sau chiar deloc. Ursula Șchiopu identifică șase tipuri de adaptare a copilului la ansamblul cerințelor care se exprimă față de el :

– adaptare foarte bună (la nivel maxim de adaptare) ce se caracterizează prin: despărțire fără ezitare de persoana care l-a însoțit, prin manifestarea curiozității active și a conduitei relaxate și prin stabilirea rapidă de relații cu ceilalți copii și cu educatoarea.

– adaptare bună: copilul se desparte fără ezitări, stabilește relativ repede relații cu educatoarea dar cu copiii mai selective și mai restrânse (se întâlnesc atitudini de espectativă mai mult decât de investigare, active).

– adaptare intermitent tensionată, caracterizată de nervozitate, reținere tacită a persoanei ce îl însoțește, dispoziție alternantă, nesiguranță dar și curiozitate față de ambianță.

– adaptare continuu tensionată cu nervozitate de fond, insistențe verbale, stabilirea unor relații foarte reduse cu educatoarea și cu ceilalți copii, conduite de abandon evidente.

– adaptare dificilă: refuzul copilului de a se despărți de persoana însoțitoare, refuz cvasi-total de a stabili relații verbale (mutism, inhibiție), blocarea curiozității și a investigației, dispoziție tensionată și reținută.

– atitudine de neadaptare radicală cu refuz activ al copilului de a se despărți de persoana însoțitoare, negativism, uneori violent, conduită refractară și chiar agresivă uneori.

În funcție de tipul de adaptare specific fiecărui copil în parte educatoarea trebuie să „reacționeze” și să planifice activitățile pentru a-i ajuta în a se adapta programului și cerințelor grădiniței. Cum ar putea altfel dacă nu prin joc, aceasta fiind după cum bine se știe„ preocuparea de bază” a copilului preșcolar. Prin joc copilul descoperă și se descoperă pe sine. Jocul îndeplinește pentru toate vârstele funcții psihologice complexe, funcții educative, între care amintim: asimilarea de conduite, acumularea de experiență și informație, funcții de dezvoltare fizică prin antrenarea sau menținerea capacităților fizice, funcții sociale în dezvoltarea relațiilor sociale (Probleme psihologice ale jocului și distracțiilor, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970, p.). În cadrul jocului fie el liber ales sau dirijat de educatoare, educatoarea are ocazia să-l observe pe copil, săi vadă reacțiile, atitudinile în diferite situații.

Se poate observa că în comparație cu jocul copilului înainte de 3 ani în care copilul este captivat de jocul cu obiecte și mai puțin capabil de se juca cu alți copii. Chiar dacă se află în compania altor copii copilul cu vârsta cuprinsă între 2 și 3 ani se joacă singur. Jocul copilului mai mare, cu vîrsta cuprinsă între 3 și 6 ani se îmbogățește foarte mult. Chiar dacă la 3 ani încă persistă jocul de manipulare, apar maniere complexe de dezvoltare a acestui tip de joc. Imitația predomină, dar funcționează ca un catalizator creativ, copilul preluând în comportamentul său conduitele umane simple la care a asistat. Jocurile copilului de 4 ani se diversifică foarte mult, favorite fiind jocurile cu mingea. Și La această vârstă simte nevoia jocului cu ceilalți copii, astfel încât jocul izolat pierde din importanță. Se joacă mai bine cu un copil mai mare sau mai mic decât vârsta lui, unde exersează rolul de lider său de subordonat. Spre vârsta de 5 ani, cel mai predominat este jocul de rol, copilul preluând roluri din familie sau societate, acum el devine „mama”, „tata”, „pompierul”, „vânătorul”. Jocul în care apar rolurile parentale sau din familia extinsă au funcții de identificare și de integrare, ce sprijină dezvoltarea identității. Jocurile de rol, în care copilul preia în fapt profesii întâlnite în experiența sa socială, au rolul de a integra informația privitoare la diverse aspecte ale vieții sociale. Aceste tipuri de joc se îmbogățesc spre vârsta de 6 ani, conținând scenarii și prescrieri din ce în ce mai fidele realității. Simularea în jocul de-a magazinul, doctorul sau de-a școala/grădinița fac, prin punerea copilului în situație, să se extindă experiențele de cunoaștere și comunicare, de vehiculare cu noile informații dobândite din mediul social. Urmărind evoluția jocului în perioada preșcolară putem observa evoluția lui sub influența adulților (fie ei părinți sau educatori). Prin jocurile de rol care sunt proiectate în planificarea săptămânală educatoarea are prilejul de a-și cunoaște grupa, pe fiecare în parte și totodată de a-i sprijini în relaționarea cu colegii adaptându-se astfel la cerințele grupei, grupului de copii totodată. Rolul educatorei în jocul copilului este important în fiecare etapă a copilăriei mici, dar se modifică treptat, pe măsură ce copilul crește. Sintetic spus, până la 4 ani, rolul acesteia este de stimulare, prin creea unui mediu propice, care să-i sugereze o temă de joc, de la 4 ani, de acompaniere, copilul fiind cel care inițiază sau solicită tipul de joc. Dar cel mai important beneficiu al jocului cu educatoarea și aici mă refer la jocurile de socializare în special este cel afectiv. Apropiindu-se de cei mici, le câștigă încrederea și totodată respectul. Copilul percepe dragostea „partenerului de joacă” mai ușor în activitatea ludică. Educatoarea trebuie să știe să organizeze un joc structurat bazat pe jocul spontan al copiilor, iar ideile acestora trebuie extinse și diversificate. Jocul de rol constituie jocul cu cele mai multe valențe în dezvoltarea educării limbajului, putându-se dezvolta în comportamentul preșcolarilor unele conduite sociale, cum ar fi folosirea saluturilor, prezentarea unor persoane necunoscute, dar este și o bună pregătire pentru o conversație reală, pentru dezvoltarea capacității de așteptare în schimbul de replici.

Rolul învățământului preșcolar în socializarea copiilor are în vedere, mai ales, latura de integrare socială, care constituie expresia fundamentală a naturii umane, iar grădinița, ca primă treaptă de învățământ, este implicată activ în această acțiune de formare a copilului din perspectiva socială. Astfel, integrarea socială devine o finalitate a educației, în urma căreia copilul va realiza o adaptare sociala bună la relații inedite, va dobândi o bună percepție de sine, o percepție corespunzatoare a relațiilor sociale și un comportament sociabil, participând activ la activități comune, toti aceștia fiind factori socio-afectivi necesari pentru integrarea ulterioară.

CAPITOLUL II. DEZVOLTAREA SOCIO-AFECTIVĂ LA COPILUL PREȘCOLAR

Afectivitatea – delimitare teoretică

Afectivitatea, definită în dicționarul explicativ al limbii române ca totalitate a stărilor și

fenomenelor care țin de viața psihică a omului (de emoții, sentimente, pasiune etc.) este latura cea mai importantă de care trebuie să ținem seama când ne „îngrijim” de modelarea personalității preșcolarului.

Andrei Cosmovici definește stările afective ca fiind „trăiri care exprimă gradul de concordanță sau neconcordanță dintre un obiect sau o situație și tendințele noastre”. Tot aici subliniază funcția importantă a afectivității în ansamblul ei care „permite o reglare promptă și eficace a comportamentului.” (Psihologie generală, Editura Polirom, Iași, 1996, p.219) Regăsim această afirmație dacă ne gîndim la reacția diferită a copiilor într-o anumită situație (dimineața, la sosirea în grădiniță) în funcție de starea emoțională în care se află în acel moment.

Afectivitatea preșcolarului, ca aspect general, se distinge prin caracterul ei exploziv, instabil. Dezvoltarea psihică a preșcolarului presupune profunde schimbări în plan afectiv. Ele au semnificație atât pentru acest stadiu, cât și pentru cele ce vor urma. Dacă în primele luni de viață stările afective ale copilului nu depășeau limita celor elementare precum plăcerea, neplăcerea, frica, se poate observa o evoluție a acestora spre vârsta de 1 an când evidentă este manifestarea sentimentului de iubire față de mamă, exprimat prin zâmbet la apariția ei. Odată cu vârsta stările afective ale copilului devin mai profunde și mai nuanțate, la 3 ani apare vinovăția și pudoarea (eritemul de pudoare – înroșirea feței), la 4 ani se schițează mândria, la 5 ani apare sindromul bomboanei amare, respectiv starea afectivă pe care o traversează copilul când primește o recompensă nemeritată iar la 6 ani se manifestă criza de prestigiu, adică disconfortul pe care îl trăiește copilul ori de câte ori este mustrat în public. Treptat copilul va trăi emoții și sentimente devin ce în ce mai complexe. Sentimentele sunt cele care asigură treptat o creștere a stabilității afective.

Evoluția afectivă este însemnată de relațiile cu părinții și în special cu mama pentru că relațiile cu aceasta au efecte asupra structurii psihismului infantil. Mama este considerată o sursă generatoare de recompense primare, contactul cu ea conducând la satisfacerea unor dorințe sau nu, în funcție de care se dezvoltă sentimente de plăcere, de afecțiune sau de conflict. Aceste reacții de apreciere sau de evitare deprinse în cadrul raporturilor lui cu mama sunt extinse în relațiile cu ceilalți, guvernate totodată de sentimentele de încredere sau de neîncredere ce își au originea tot în aceste relații cu mediul, în special cu mama. Îndeplinirea nevoilor copilului de către aceasta contribuie la instalarea încrederii și a unei stări de afecțiune pe când o îngrijire sporadică și întâmplatoare conduce, cu siguranță, la apariția neîncrederii și ostilitații. (Dezvoltarea umană- aspecte psihosociale, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 2000, p.100 -102)

Referitor la rolul direct al tatălui, P.Osterrieth presupune că prezența tatălui este pentru copil, la început, o simpla dublură a mamei, prezență care vine să extindă gama de recompense și satisfacții oferite de către mamă. Contactele cu tatăl au un caracter diferit – teza unei slabe implicări paterne a fost confirmată în sensul în care tații intervin de două ori mai puțin în reglarea comportamentului copilului, puțini fiind cei care urmăresc efectiv și sistematic activitatea copilului și o susțin emoțional, dar copilul cunoaște astfel un mod diferit de a fi și învață să se adapteze, fără a-i fi afectate sentimentele de siguranță. (Copilul și familia, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1973, p.168) Ceea ce este comun mamei și tatălui în afecțiunea lor pentru copil și esențial pentru securitatea lui în fața împrejurărilor neprevazute ale vieții este disponibilitatea părinților de a fi mereu receptivi, mereu interesați, mereu prezenți și capacitatea lor de a fi îndrumătorii copilului. Într-o familie în care domnește o atmosferă de stimă reciprocă, care manifestă stabilitate, în care mama este centrată asupra nevoilor copilului, atentă la manifestările lui și preocupată de bunăstarea lui fizică și emoțională iar tatăl oferă un model de identificare, copilul va avea o dezvoltare generală nebulversată, afectuoasă nefiind marcat de probleme psihologice și relaționale.

„Atașamentele afective ale copilului mic se transformă în relațiile afective stabile, consistente și de durată. Interrelațiile din triunghiul copil-mamă-tată plămădesc matrițele afectivității pentru întreaga viață.” (Psihologia vârstelor, Editura Credis, București, 2001, p. 177).

Odată cu intrarea copilului în mediul grădiniței educatoarea este cea care preia o parte din suportul emoțional pe care acest îl regăsea doar în climatul familial. Comunicarea cu copiii se realizează pe orizontală și aici mă refer la poziția pe care o are educatoarea în timpul unei conversații cu copilul și anume ea se coboară la nivelul lui mod care-l va face pe acesta să nu se simtă inferior ci dimpotrivă „un viitor prieten”.

Este nevoie de abordarea unui stil empatic de comunicare între copii și cadrul didactic, păstrându-se, însă, o neutralitate și un echilibru constant. Acestea asigură o organizare participativă care include un climat deschis, agreabil, senin, în care disciplina este realizată cu copiii, situațiile de învățare se bazează pe experiențe și încercări. În aceste condiții rolul educatorului zilelor noastre este schimbat, și astfel acesta sugerează mai mul decât impune, stimulează interesul și curiozitatea, încurajează spontaneitatea și creativitatea copiilor, devenind mai mult un facilitator decât un izvor de informații. Copilul va fi obișnuit astfel să-și cunoască limitele și calitățile, va putea trece peste stările momentane de impulsivitate, va fi creativ și responsabil, comunicativ și adaptabil la schimbare.

În cadrul învățământului preșcolar, fiecare partener în educație își are rolul său în conturarea unei clase echilibrate. Relațiile trebuie să se bazeze pe contact și colaborare, pe transmitere de informații și prezentare a unor stări de lucruri, de influențe pozitive asupra comportamentelor copiilor, pe trăiri afective și emoționale reciproce în diferite forme de manifestare.

Dezvoltarea abilităților socio-emoționale la preșcolari în cadrul gradiniței

Cercetările din ultimele decenii ne-au demonstrat că trebuie să abordăm copilul ca întreg având în vedere dezvoltarea fizică, dar și emoțiile și creativitatea încadrarate de istoria sa personală ca identitate socială. Perioada copilăriei timpurii este marcată de modificări dramatice în comportamentul social și emoțional. Preșcolaritatea este perioada în care se încheagă primele 
relații și atitudini care constituie organizarea vieții psihice a copilului la un nivel superior. În locul instabilității și fluctuației emoționale, în preșcolaritate întâlnim detașarea, desprinderea de câmpul perceptiv, o bună organizare și stabilizare a comportamentului, modificări esențiale în structura activității psihice, lucruri care pun bazele formării personalității ca structură psihică, într-o mare măsură stabilă și invariabilă. 

Pe acest drum ascendent al dezvoltării personalității esențială este concepția copilului despre sine (modul în care se evaluează și valorizează), concepție ce are o componentă afectivă puternică astfel încât educația trebuie să vizeze emoțiile și sentimentele sale. În toate situațiile este foarte important pentru copil să fie lăsat să-și exprime emoțiile în mod liber, sentimentele pozitive dar și cele negative, tensiunile interioare, în loc să fie obligat să și le reprime, pentru a fi îndeplinită astfel condiția formării unei persoane sănătoase. În spațiul grădiniței această sarcină este ușurată de existența grupului de copii: deși la începutul perioadei preșcolare se evidențiază riscul apariției unor conflicte mai numeroase datorita tendinței de egocentrism caracteristice vârstei, pe parcurs, datorită activităților din ce în ce mai diversificate și stimulării competențelor sociale, copilul va învăța cum să respecte sentimentele și opiniile celuilalt, cum să descopere prilejuri de cooperare. Jocul colectiv contribuie la conturarea formelor incipiente ale trăsăturilor de caracter: prin stabilirea relațiilor de joc se dezvoltă sociabilitatea, sinceritatea, curajul, spiritul de organizare și disciplina, exprimate clar la majoritatea preșcolarilor. În preșcolaritate, se face trecerea de la emoții la sentimente, ca stări afective stabile și generalizate. Se conturează mai clar unele sentimente morale (rușinea, mulțumirea, prietenia). Conduita negativistă întră într-un proces de involuție, timp în care devine evidentă adâncirea și nuanțarea trăirilor afective pozitive. Bucuriile și satisfacțiile sunt mai frecvente, copilul este mai tolerant mai stăpân pe relațiile sale. În aceste condiții, legăturile cu cei din jur se stabilesc mai ușor și copilul se integrează mai repede în fel de fel de relații și activități. Consider astfel proiectarea și realizarea unor activități care au ca obiectiv prioritar dezvoltarea competenței emoționale, deoarece în acest fel se va îmbunătăți și capacitatea copilului de a interacționa eficient cu cei din jur.

Abilitățile sociale și emoționale reprezintă resurse importante pe care urmărim să le dezvoltăm la copiii noștri pentru a le asigura adaptarea la viață. Abilitățile se exersează în carul relațiilor pe care copilul le stabilește cu persoanele semnificative din viața lor. Comportamentele adulților, părinți și educatori reprezintă principalul context de învățare a abilităților sociale și emoționale. Caracteristic pentru preșcolaritate este și faptul că se amplifică învățarea afectivă realizată prin observarea conduitelor celorlalți, prin imitație, prin participarea comună la evenimentele de viață, prin întărire socială. Imitația din ce în ce mai pregnantă are rolul de a dezvolta stări afective noi, iar treptat se constituie memoria afectivă. Dezvoltarea fizică și psihică generală explică o altă particularitate a preșcolarului și anume creșterea progresivă a rezonanței afective față de toate felurile de stimulări. Copilul care percepe din ce în ce mai bine și înțelege din ce în ce mai mult cele ce se petrec în jurul lui va fi capabil să trăiască numeroase emoții și sentimente, să fie sensibil și să răspundă celorlalți cu bucurie, veselie, simpatie etc. El poate fi astfel ușor câștigat pentru a face ceva, a stabili o relație, a mângâia, a susține, a-i ajuta pe alții, și toate acestea pentru că acum îi înțelege mai bine pe cei din jur și situațiile reale de viață. Se dezvoltă, de asemenea, capacitatea de a-și stăpâni reacțiile, cum ar fi situația când se lovește, dar reușește să nu plângă. Curiozitatea manifestată din plin în perioada preșcolarității mijlocii facilitează, de asemenea, dezvoltarea unor sentimente intelectuale reflectate în plăcerea de a descoperi său de a căuta. Ca dascăli avem datoria de a ne implica activ în acest sens, încurajându-i să exploreze, să aibă inițiativă, să creeze, să interacționeze unii cu alții, respectând personalitatea celuilalt. Preșcolarul formează cu grupul de colegi o mică societate, un climat în care se formează atitudini și experiențe emoționale, cu legături afective foarte puternice, suficiente pentru realizarea echilibrului său afectiv. În acest grup sunt satisfacute necesitățile de apartenență și stimă, de siguranță, se realizează maturizarea afectivă și caracterială, se cristalizează configurații comunicative. Cercetările au demonstrat că imaturitatea afectivă conduce, mai târziu, la stări de frustrație și conflicte afective ce generează devianță. (Studierea imaginii de sine în copilărie și preadolescență, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 1977 p.208)

Dezvoltarea competenței emoționale a devenit un obiectiv prioritar în învățământul preșcolar actual. Astfel au fost create jocuri și activități de referință ce vizează dezvoltarea competenței emoționale (exerciții creative pentru autoreglarea emoțiilor, stimularea empatiei, a comportamentului prosocial). O preocuparea în acest sens au arătat-o psihologi precum E. Stănciulescu, Mihaela Roco care au propus, creat sau adaptat instrumente valoroase de abordare academică a competenței emoționale.

Currriculum pentru învățământul preșcolar, apărut în anul 2008 prevede asigurarea dezvoltării socio-emoționale la preșcolari pe parcursul activităților din grădiniță. Prin planul de învățământ, metodologia de aplicare a acestuia, obiectivele cadru, de referință, dar mai ales prin exemplele de comportamente propuse sprijină cadrul didactic în demersul educațional de formare a competențelor socio-emoționale. Totodată conținuturile sugerate de acest document aduc ca elemente de noutate teme de studiu anuale ca să creeze contexte de învățare a acestor abilități. În acest sens este de amintit una dintre temele de studiu „Cu ce și cum exprimăm ceea ce simțim?” (cu sugestiile de teme: „Spune ce simți”, „În pași de dans, prin lumea largă”, „Hai la joacă!”, „În lumea poveștilor/a teatrului”, „Cum transmiți…”, „Sentimente în lumea vie” etc., pentru nivelul I și”, „Scrisuri și scrieri”, „Idei și păreri” pentru nivelul II) care este descrisă ca fiind: „O explorare a felurilor în care ne descoperim și ne exprimăm ideile, sentimentele, convingerile și valorile, îndeosebi prin limbaj și prin arte. O incursiune în lumea patrimoniului cultural național și universal.” Documentul stă la baza proiectării întregii activități de învățare, predare și evaluare din grădiniță. Un alt ducument, un real material de sprijin pentru adulții care lucrează în educația timpurie este Repere fundamentale în Învățarea și Dezvoltarea Timpurie a copilului de la nașter la 7 ani, care indică domeniile de dezvoltare ale copilului (dezvoltarea fizică, sănătate și igienă personală, dezvoltarea socio-emoțională, atitudinea de învățare, dezvoltarea limbajului, comunicării și premisele citirii și scrierii, dezvoltarea cognitivă și cunoașterea lumii) și exprimă așteptările privind ceea ce ar trebui să fie un copil capabil să facă într-un interval de vârstă, pentru fiecare domeniu prezentat.

Pentru a asigura dezvoltarea socio-emoțonală a copiilor este necesar ca întreaga activitate la grupă să cuprindă activități, acțiuni sau elemente ale acestora, care să asigure formarea și dezvoltarea la copii a abilităților de interacțiune cu adulții, cu copii de vârste apropiate, de a accepta și respecta diversitatea, formarea comportamentelor prosociale. Astfel educatoarei îi revine sarcina de a observa acțiunile și comportamentele copiilor, propriul comportament, să stabilească abilitățile pe care copiii sau chiar educatoarea nu le au formate și care generează comportamente indezirabile la nivelul colectivului de copii sau al fiecărui copil în parte, și să-și proiecteze săptămânal (în cadrul activităților din planificare) acele conținuturi (povești, jocuri, exerciții, tehnici de corelare a comportamentului ) care vin în sprijinul copilului pentru formarea, corectarea sau dezvoltarea abilităților identificate. Privind dezvoltarea abilităților emoționale educatoarea dispune de o paletă întreagă de activități care vin în sprjinul exersării acestora și care se mulează atât pe activitățile pe domenii experiențiale cât și pe activitățile liber alese sau pe cele de dezvoltare personală. Amintesc câteva exemple pe care le găsim în Revista Învățământului preșcolar și primar 3-4/2012: „Săculețul cu emoții”, „Clubul emoțiilor”, Albumul cu emoții”, „Detectivii”„Florile prieteniei”, „Salata de fructe”, „Micii reporteri”, „Prima zi de grădiniță a lui Țupa-Țup”. Cea din urmă activitate bazată pe povestea iepurașului Țupa-Țup vine în sprijinul celor mai mici preșcolari ca prin identificarea cu personajele din poveste să reușească să se integreze mai ușor în noul mediu și totodată în colectivitate. Obiectivul general care a stat la baza proiectării acestor activități este: dezvoltarea abilităților socio-emoționale ale copiior cu vârste cuprinse între 3-6/7 ani, ca premisă a susținerii dezvoltării cognitive a copilului în etapa școlară care urmează.

În grădiniță, demersurile educative se desfășoară utilizând cele mai eficiente strategii didactice care să contribuie efectiv la dezvoltarea personalității fiecărui copil, la educarea pentru o mai bună conviețuire în grupurile sociale, la deschiderea personalității umane către angajare, cooperare, comunicare, încredere și spirit novator. Forma de învățare a preșcolarului este imitația. Este cunoscut faptul că toți copiii învață comportamentele din interacțiunea cu cei din jurul său. Prin urmare, schimbarea unui comportament al copilului implică în fapt shimbarea comportamentelor celor din jurul său: educatoare, părinți, colegi sau prieteni. Pentru aceasta este nevoie să ne asumăm responsabilitatea și să intervenim în dezvoltarea abilităților sociale și emoționale ale copiilor; în dezvoltarea competențelor educatorilor, în dezvoltarea competențelor părinților de disciplinare, management emoțional și de menținere a stării de bine a părinților.

Ca o concluzie, se poate spune că dezvoltarea afectivă a copilului în această perioadă este dependentă de calitatea relațiilor pe care copilul le stabilește cu adulții din mediul său, aceasta fiind o perioadă de maximă receptivitate emoțională.