Strategii de Disciplinare a Copiilor cu Tulburari de Comportament In Invatamantul Prescolar

=== 30269cf493705da92082960fe599a984e3449733_517477_1 ===

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI

SPECIALIZARE: PEDAGOGIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PRIMAR ȘI PREȘCOLAR

Strategii de disciplinare a copiilor cu tulburări de comportament în învățământul preșcolar

Conducător științific:

Student:

2017

CUPRINS

CAP. I Inventar al tulburărilor de comportament specifice vârstei preșcolare

2.1 Etiologia tulburărilor

2.2 Existența socială a preșcolarului cu tulburări de comportament

2.3 Relația copil – părinte în contextul existenței tulburărilor comportamentale

2.4 Mediul social – conducător la apariția tulburărilor comportamentale

CAP. II Strategii de disciplinare a copiilor cu tulburări comportamentale

CAP. III Accente în educarea părinților copiilor cu tulburări comportamentale

CAP. IV Studiu de caz

4.1 Cercetare privind percepția cadrelor didactice/educatorilor despre tulburările de comportament identificate la grupă și măsurile de diminuare a acestora

4.2 Cercetare privind percepția părinților despre relația părinte – copil

4.3 Fișă de observare sistematică a copiilor cu tulburări de comportament privind relația dintre ei și ceilalți copii respectiv relația cu părinții

4.4 Concluzii generale

4.5 Program destinat disciplinării părinților

CAP. I Inventar al tulburărilor de comportament specifice vârstei preșcolare

2.1 Etiologia tulburărilor

Potrivit DSM – IV (Romila, 2003) categorisește tulburarea de conduită (împreună cu tulburarea de tip opoziție – sfidare) în grupul tulburărilor de comportament disruptiv, tipuri de tulburări ce își au incipitul în perioada copilăriei și ulterior, a adolescenței. Un copil cu tulburări de această natură poate să afișeze un model de comportament violent și perturbativ, manifestând chestiuni problematice severe raportate la încălcarea repetată a normelor sociale, specifice vârstei de dezvoltare a acestuia.

Simptomele sunt variate funcție de vârsta copilului și de cât de intensă este tulburarea – severă, ușoară ori moderată – în principiu, acestea fiind clasificate în patru categorii primordiale:

cotropirea repetată a normelor (încălcarea repetată a normelor acceptate de societate ori angajarea în comportamente inadecvate pentru vârsta copilului – de pildă, prin fuga de la școală ori de acasă

comportament de ordin agresiv (identificabil în uzul de o armă – cuțit, băț, sticlă spartă ori cărămidă ce pot dăuna fizic celorlalti -, în cruzimea și agresiunea în raport cu animalele și cu indivizii –, în începerea frecventă a bătăilor

comportament de furt ori de fraudă (prin furt din magazine, prin minciună repetată în scopul de a obține avantaje ori bunuri)

comportament de ordin disruptiv – prin distrugerea voită a bunurilor, precum vandalismul ori incendierea.

Majoritatea specialiștilor explică această tulburare utilizând un tipar bio – psiho – social de cauzalitate. Acest model indică faptul că un singur factor nu poate fi răspunzător în ceea ce privește apariția și „evoluția” tulburării de conduită, ci interdependența variată a celor trei factori mai sus – menționați.

În ceea ce privește tulburarea în alimentație, aceasta apare atunci când alimentația este variată ori atunci când copilul mănâncă așezat în scaun. Astfel, copilul va avea comportamente expuse prin scuiparea alimentelor și prin grimase și va continua să refuze respectivul aliment, având reacții duse la extrem în condițiile în care acesta va fi forțat să îl mănânce. Unii dintre copii generalizează refuzul și în ceea ce privește alte alimente care sunt similare din punct de vedere al gustului, al mirosului ori al aspectului cu alimentul refuzat în primă instanță, alți copii însă refuză alimente noi iar în conjuncturi duse la extrem copiii insistă ca un aliment să nu fie atins de cel pe care nu îl place ori acceptă doar anumite mărci de alimente. Aceste tendințe conduc la apariția unor lipsuri nutriționale caracteristice – precum proteinele, vitaminele, fierul sau zincul. În condițiile în care copiii refuză alimente ce necesită masticație – de pildă, carnea sau unele legume ori fructe tari -, funcționarea capacităților oral – motorii ale acestora este redusă, aspect ce ar putea să dăuneze evoluției limbajului expresiv. Totodată, acțiunea de a mânca selectiv conduce la tulburări anxioase cu înlăturarea anumitor conjuncturi sociale, în acest context copilul ajuns la grădiniță simțindu-se rușinat de distincțiile ce apar între acesta și grupul de vârstă ce este descris prin obiceiuri alimentare normale, împiedicând socializarea.

În raport cu sensibilitatea la anumite alimente, copiii manifestă tulburări și în alte spații senzoriale: acestora nu le plac zgomotele puternice, nu le place să meargă desculți pe iarbă ori pe nisip, nu le plac mirosurile puternice, nu le place să aibă mâinile murdare, copiii sunt reticenți la schimbarea hainelor ori nu suportă etichetele acestora.

Studiul cauzelor determinante ale antipatiei față de consistență ori gustul anumitor alimente au indicat că acești indivizi expun o densitate mai ridicată a papilelor gustative poziționate la nivelul vârfului limbii. Asocierea de această natură dublează teoriile cultural – familiale expuse în etiologia tulburării (Sion, 2003), des părinții având o dificultate similară și oferind o expunere mărginită la alimente noi, selectivitatea părinților semnificând, în acest context, un model pentru copil. Limitarea consumului unui aliment cu un alt aliment acceptat de copil participă la intensificarea tulburării.

Factorii de gravitate sunt văzuți în complicațiile corelate selectivității în alimentare ca anumite farfurii, deficiențe nutritive succesive, selectivitate dezvoltată la unele mărci alimentare, întârziere în dobândirea abilităților motorii în condițiile în care sunt refuzate alimentele solide, s.a.

În multe cazuri apare și refuzul de a consuma în conjuncturi noi, refuz urmat de înlăturarea conjuncturilor sociale. Acest aspect reprezintă o sursă permanentă de certuri între copii și părinți iar apariția conflictelor familiale însoțită de afectarea raporturilor dintre membrii familiei va conduce la intensificarea manifestărilor și extinderea senzitivității și în alte spații, după cum s-a menționat anterior. Gravitatea „progresează” direct proporțional cu vârsta, rezistența fiind mai ridicată la copiii mai mari.

Vârsta preșcolarității se identifică în perioada în care copilul învață prin propriile experiențe, însușindu-și normele vieții în societate, începând să accepte ceea ce este interzis, descoperind că poate să gândească orice însă realizând că nu îi este permis să facă tot ce își dorește ori să spună tot ceea ce gândește.

În această perioadă de evoluție, copilul necesită un cadru stabil de viață, necesită părinți apți să îl educe și are nevoie de un mediu social sănătos.

Comportamentul cu înclinații negative al copilului de vârstă preșcolară are mereu un înțeles.

Cele mai dese comportamente negative văzute la vârsta preșcolarității se identifică în refuzul de a merge la grădiniță, în agitație, în furt, în frică, în minciună, în timiditate, în accesul de furie, în agresivitate, în comportamente de alimentație nepotrivite, în somatizare ori în plâns.

Instabilitatea psihomotorie ori agitația trădează dezorientarea copilului, nefiind decât o tentativă nepotrivită de a scăpa de o situație grea.

Este imperios să nu se confunde copilul hiperactiv cu cel agitat care este omniprezent și mereu agitat (la grădiniță, acasă ori în oraș).

Aflați la vârsta preșcolară, copiii sunt de cele mai multe ori deosebit de activi ori agitați însă cel mai frecvent devin mai calmi ulterior vârstei de 5 ani. Până la această vârstă, copilul necesită doar atenție din partea adultului, înțelegere, iar în condițiile în care comportamentul este prea intensificat, trebuie identificate cauzele. În cazul în care părinții sau educatoarea nu găsesc soluții, iar comportamentul are caracter deranjant, este recomandată consultarea unui specialist.

Cele mai posibile cauze se identifică în:

alimentația neadecvată

deficiența afectivă – raport deficitar cu mama

tensiunile emoționale cu adultul – cu educatoarea ori cu membri ai familiei

lipsa unui cadru stabil de viață

tulburările mentale ale părinților – mamă „nervoasă”

neînțelegerile în familie

familia descrisă printr-o multitudine de membri.

Frica reprezintă o stare emoțională stresantă, mereu însoțită de reacții fiziologice precum intensificarea pulsului, tremurat, dureri de stomac ori transpirație.

Starea este normală și pozitivă în condițiile în care conduce la reacții de înlăturare ori de depășire a pericolului. În condițiile în care frica se identifică în efectul fobiilor ori într-o stare cronică a unei stări anxioase, fără un motiv precis, aceasta devine patologică.

Copilul are tendința de a se teme de spații închise, de întuneric, de priviri fixe, de apă, de frig ori de animale sălbatice. Copilul se teme mai mult sau mai puțin, funcție de educație, de tendința genetică ori de experiențele precedente trăite.

La vârsta preșcolară, copilul ce este descris prin frici primare – de mișcări bruște, de zgomote, de străini ori de sunete – încă este anxios. Astfel, intervin temerile caracteristice vârstei: teama de necunoscut, de eșec, de animale, de critică, de conjuncturi periculoase, de răni psihice, de moarte, de a sta singur ori de neliniște pe plan medical.

Pe lângă aceste temeri, poate să intervină și angoasa de separare de familie în condițiile în care copilul trebuie să meargă la grădiniță.

Copilul temător se identifică în copilul rușinos. Firesc, nu există temere care să nu poată fi depășită de copil, în ciuda faptului că obiectul temerii nu poate fi evitat.

Posibilele cauze ale fricii se identifică în:

doliu,

părinți stresați

carența afectivă existentă la mama

divorțul părinților.

Părinți prea implicați în viața copilului (se împiedică dezvoltarea autonomiei și a stimei de sine, copiii devenind anxioși în fața situațiilor noi, prin anticipare)

Timiditatea se identifică în lipsa securității în exteriorul spațiului familial precum și în lipsa încrederii în sine.

Copilul timid consideră că toată lumea se concentrează asupra sa și îi este dificil să comunice. Semnele sunt reliefate prin întoarcerea cu spatele, prin ținerea ochilor în jos, prin ascunderea după mama sau prin neraspunderea la întrebări.

În condițiile în care copilul este etichetat ca fiind timid, acestuia îi este foarte rușine și, astfel, interiorizandu-se, timiditatea devine mai accentuată.

Atributul de „timid” similar celui de „râzgâiat” ori de „leneș” este câteodată utilizat facil de educatori și de părinți, în unele conjuncturi având, prin raportare la copil, impactul unui real diagnostic, ce îl va urmări până și în existența adultă, în ciuda faptului că va reveni sub forma unor coșmaruri.

Un calificativ de această natură, poate să inducă copilului convicțiunea că timiditatea reprezintă o trăsătură a propriului caracter, un element al individualității cu care s-a născut.

În condițiile în care părinții văd în copilul lor o fire timidă, în scopul de a îl proteja, îl ajută să înlăture anumite conjuncturi ce l-ar determina să sufere. Apărându-și, în acest context, copilul de conjuncturi ce îl neliniștesc, îi transmit celui din urmă faptul că gândesc identic cu el, fortificandu-i convingerea că unele temeri sunt dificil de depășit sau nu pot fi depășite niciodată.

O atitudine de această natură („protectoare”) a părinților îi va induce copilului gândul că lumea din exterior este periculoasă.

Timiditatea împiedică copilul să evolueze, atingând trei aspecte reprezentative ale vieții:

imaginea de sine – în contextul în care copilul nu se simte destul de „prezentabil” pentru a comunica cu cei din jur

imaginea celuilalt – în contextul în care ceilalți indivizi sunt văzuți ca primejdioși, înspăimântători

maniera de comunicare cu cei din jur -comunicarea nu mai este întreprinsă cu bucurie ci într-o manieră neliniștitoare.

Posibilele cauze ale timidatii copilului rezidă în:

atitudinile părinților – voluntare ori nu

exemplul părinților – ce nu au, la rândul lor, încredere în propria persoană

supravalorizarea copilului, oferindu-i-se o imagine falsă despre propria persoană

proiecția viselor în ceea ce privește copilul, aceasta fiind, realmente, proiecția dorințelor neîmplinite ale acestora

lipsa transmiterii unui ideal copilului, respectiv existența unor părinți pesimiști

refuzul de observare a problemelor copilului, solicitările depășindu-i capacitățile

exercitarea supraprotecției asupra celui mic, respectiv existența unor părinți anxioși.

Agresivitatea se identifică ori într-un gest ori într-o amenințarea de a face un gest cu scopul de a răni integritatea fizică sau psihologică a celuilalt.

Copilul trece printr-o multitudine de stadii de evoluție de-a lungul cărora unele comportamente agresive sunt văzute drept normale. Cel mic va trebui să învețe deosebit de repede să accepte faptul că respectivele comportamente agresive sunt neacceptate la nivel social.

La vârsta preșcolară, copilul poate să manifeste agresivități caracteristice de tipul gesturilor cu tentă sexuală, loviturilor cu picioarele ori cu mâinile, imitărilor gesturi agresive ale adulților ori ale copiilor mai mari, împingerilor, incendierilor, scuipărilor, distrugerii de obiecte, ciupitorilor, utilizării cuvintelor urâte ori aruncării cu obiecte.

Posibilele cauze ale agresivității:

lipsa reperelor educative

un temperament dificil

prea mult timp petrecut la televizor

o lipsă a controlului emoțiilor

existența unei mame deprimate

aptitudini sociale inadecvate

instabilitatea vieții de familie

existența unui coeficient de inteligență inferior celui mediu

existența unor părinți agresivi

existența unor probleme de sănătate mintală

existența unei discipline prea severe în familie, inconstantă și inadecvată

lipsa de supraveghere

existența unor părinți ce nu comunică cu copilul

Somatizarea se identifică în transformarea unui conflict psihic în afecțiune corporală.

În ceea ce privește copilul, somatizarea este un proces frecvent considerat, uneori, normal. Somatizarea se transformă în patologie în condițiile în care alterează funcționarea copilului în diverse sfere ale vieții și durează mai mult de câteva zile. Somatizarea poate fi pricepută drept o metodă aleasă în scopul de a își expune temerile. Simptomul fizic substituie, în acest context, exprimarea temerilor și a emoțiilor.

Un exemplu de somatizare este boală copilului care apare la interval regulat (se poate remarca la un copil că de câte ori părinții se ceartă, el face febră). Simptome somatice specifice preșcolarului: durerea de burtă, vomitatul (echivalentul vinei), durerea de cap, diareea, febră, durerea de picior.

Posibilele cauze ale somatizării se identifică în:

deces în familie ori boală

conjuncturi stresante recente evidente prin vinovăție și emoții

începerea grădiniței

frica de a nu fi îndrăgit de unul ori de ambii părinți

schimbarea domiciliului

despărțirea de părinți

nașterea unui frate.

Plânsul reprezintă un sunet nearticulat specific, emis în scopul de a comunica, de a atrage atenția ori de a exprima un sentiment.

În cazul copilului preșcolar, sunt specifice crizele de plâns prin țipete necontrolate (în condițiile în care nu știe ori nu poate să exprime o emoție).

Părintele va fi cel ce îl va ajuta pe copil să comunice și altfel decât prin intermediul plânsului, învățându-l să se exprime prin cuvinte.

Posibilele cauze psihologice ale plânsului rezidă în:

comportamentele nepotrivite de alimentație

neliniște, în exercitarea temerilor

dorința copilului de a deveni autonom – copilul trăiește sentimente de frustrare

oboseala

lipsa de găsire a unor alte modalități de a își exprima sentimentele

dorința de a atrage atenția părinților

nemulțumire.

Anorexia se identifică într-o tulburare simptomatică a comportamentului alimentar, ce se traduce în mod expres printr-o restricție deosebit de relevanță a alimentației. Sentimentul de foame dispare iar copilul refuză să mănânce.

Posibilele cauze ale anorexiei se identifica în:

lăcomie ori în lipsa poftei de mâncare

interacțiuni de ordin conflictual între copil și părinte

atitudinea agresivă a părinților

iritabilitate pe fundamentul unui aport caloric neîndestulat

afecte negative ale părintelui identificabile în griji și în descurajare

Furia reprezintă o emoție subită, cu predispoziții agresive, ce se manifestă printr-o animație verbală, expresivă și gestuală, câteodată incontrolabilă. Furia apare în conjuncturile de frustrare, atunci când copilul este poziționat în imposibilitatea de dominare. Câteodată copilul are „crize de furie” în condițiile în care dorințele nu îi sunt îndeplinite.

Scenariul expus are, în principiu, trei momente:

copilul dorește ceva

părintele îi răspunde cu „nu”

copilul se înfurie.

Copilul trebuie să se opună părinților, în scopul de a se afirma că individ însă vrea, totodată și să testeze limitele respectiv să observe cât de mult i se permite din partea părinților, până unde se poate ajunge.

În manieră normală, ulterior vârstei de șapte ani, crizele de furie dispar, copilul începând să fie rațional și să accepte normele etice și sociale.

Posibilele cauze ale furiei rezidă în:

minciună

neacceptarea normelor respectiv testarea limitelor – pentru copiii mai mici

lipsa reperelor educative

cadrul educativ inconsecvent

necesitatea intensă de a i se acorda atenție.

Definiția minciunii reprezintă „alterarea rațională a adevărului”. Minciuna intră în discuție atunci când copilul este apt să facă distincția între dorințele sale și realitate și când este apt să gândească. În condițiile în care personalitatea sa este bine construită, copilul este capabil să mintă.

La vârsta de 0 – 6 ani, copilul confundă cele două nivele, imaginarul și realul.

Fabulația este parte din construcția sa psihică. Copilul mic nu diferențiază visul de realitate, în multe cazuri crezând că ceea ce a visat, s-a întâmplat cu adevărat. Atunci când copilul își dorește ceva, realitatea este inexistentă, dorința sa transformându-se în realitate și contra oricărei evidențe pentru adult, copilul sprijini o „minciună” numai pentru ca așa ar dori acesta să fie.

Realmente, conștiința frontierei concrete între realitate și imaginar, apare către 7 ani.

Înainte de această vârstă, zona creierului ce diferențiază ficțiunea de real, nu este totalmente formată. Atunci când copilul conștientizează că nu spune adevărul, în principiu după vârsta de 7 ani, va utiliza conștient minciuna în scopul de a se apăra – de a înlătura pedeapsa – ori în scopul de a nu pierde dragostea adulților ori a părinților ce se ocupă de acesta.

Ulterior acestei vârste, adulții este imperios să fie atenți, întrucât minciuna, în mod expres atunci când se repetă, poate să ascundă o stare psihică proastă.

Furtul

Până la vârsta școlarității, furtul poate intra în discuție în condițiile în care copilul a priceput înțelesul termenului „furt”. Copilul mic vrea să aibă tot ce îi intră în vizor iar dacă nu are explicații suficiente, va asimila „furtul” altor interdicții ale părinților, așadar el nefăcând altceva decât să nu-și asculte părinții.

Este prin urmare necesar să i se explice copilului preșcolar într-un limbaj pe care îl înțelege, că furtul este anormal și pedepsit în societate, întrucât aduce prejudicii unui individ.

Această explicație va fi întreprinsă numai atunci când copilul este apt să deosebească lucrurile ce îi aparțin de ale altora. Doar atunci când copilul va fi capabil să înțeleagă semnificația furtului, va putea să lucreze asupra propriei persoane, ce îl va face să reziste impulsurilor.

Posibilele cauze ale furtului se identifică în:

refuzul de a merge la grădiniță – cu ori fără reacții de panică

incapacitatea de deosebire de către copil a lucrurilor ce îi aparțin de ale altora, cu alte cuvinte faptul că nu este suficient de matur

furtul de către copil la sfatul unui copil mai înaintat în vârstă ori la cel al unui adult

lipsa de înțelegere de către copil a sensului interdicției

interzicerea de către părinți a oricăror plăceri – jucării, dulciuri.

Incipitul frecventării grădiniței reprezintă un moment greu pentru cea mai mare parte a copiilor. Acestora le este dificil să fie departe de spațiul familial câteva ore pe zi, în mod expres dacă o fac pentru cea dintâi dată. Reacțiile sunt distincte, tranzitând de la exprimarea emoțiilor prin stări de agitație, de plâns și până la refuzul explicit. Câteodată, refuzul poate să îmbrace o formă mascată, precum reacția de panică ori somatizarea. În majoritatea situațiilor, situația are o rezolvare de la sine dar dacă persistă, este imperios să se intervină în scopul eliminării cauzelor ce fac posibil acest comportament.

Apariția unor comportamente de ordin negativ este normală la vârsta aceasta. În condițiile în care părinții sunt suficient de atenți și de informați și în condițiile în care apelează atunci când este necesar la un specialist, spre a fi ajutați, comportamentele sunt înlăturate în cele mai multe dintre cazuri în lipsa intervenției medicale.

1.2 Existența socială a preșcolarului cu tulburări de comportament

Fiecare din copii are o teamă mai mare sau mai mică în condițiile în care decide noi raporturi la nivel social ori când trebuie să fie inclus într-un colectiv. Aceste frici sunt învățate social, altele reieșind din propriile experiențe (psihotraumatizante ori stresante).

Necesitatea de autonomie și de autodezvoltare a abilităților sociale, ocupă un loc primordial în sistemul preșcolarului de referință.

Copiii moștenesc temperamentul părinților, aceștia fiind principalii factori ce le influențează reacțiile sociale și comportamentul social.

O multitudine de comportamentele emoționale și sociale ale copilului se învață prin modelare și prin imitare; de cele mai multe ori, adulții nu comunică normele de comportament, copilului.

Raportul de atașament alcătuit în cei dintâi ani de viață va reprezenta fundamentul evoluției emoționale și sociale a copilului pentru anii următori.

Câteodată, preșcolarii îi împing fără să vrea pe cei de lângă ei în scopul de a ajunge la ceea ce doresc (la o jucărie, spre exemplu) drept urmare a faptului că nu beneficiază de o experiență socială foarte complexă, nefiind capabili să preconizeze care sunt efectele propriului comportament.

Este imperios ca preșcolarii să fie ajutați să raționalizeze care sunt efectele sociale ale propriilor lor comportamente iar o metodă, în acest sens, rezidă în adresarea unor întrebări de tipul (Ștefan, Kallay, 2007): „Dacă o vei mai lovi, crezi că se va mai juca cu tine?”, “Cum te-ai simțit când te-a lovit?”, „Cum crezi că te-ai simți dacă cineva te-ar lovi?”

Atât în cazul preșcolarilor cât și în cazul adolescenților, tulburarea de comportament se definește drept o conduită antisocială continuă.

O multitudine de copii devin, într-un moment ori altul, autorii unor acte care contravin normelor sociale și încalcă drepturile de proprietate ori personale.

Tulburarea de comportament are loc printr-un comportament continuu către violarea drepturilor celorlalți și a normelor societale fundamentale.

Prin raportare la sindromul bipolar, unii cercetători vedeau în factorii sociali, psihologici ori emoționali cauze ale sindromului bipolar însă ulterior au realizat că aceștia doar avantajează declanșarea sa.

Deficitul de atenție (notoriu ca ADHD) se identifică într-un "defect" de ordin neurologic, cauzat de structura individuală și de chimia creierului, manifestându-se prin inabilitatea copilului de a se focusa pe o activitate, prin hiperactivitate (fiind foarte dinamic și de cele mai multe ori acționând fără să raționalizeze), prin capabilități sociale reduse și prin temperament dificil.

Autismul se identifică într-o tulburare a spectrului, afectând preșcolarii în diverse maniere, la niveluri distincte de severitate prin abilitatea de a comunica, de a raționaliza și de a interacționa pe plan social.

Pentru o pătrime dintre copiii bolnavi de autism, evoluția poate fi una normală în cei dintâi doi ani de viață, ulterior aceasta regresând prin raportare la interacțiunea socială și la comunicare.

Din perspectivă socială și interacțională, criteriile tulburării opoziționismului provocator și tulburării de conduită socială cu comportament opozant se identifică în următoarele:

preșcolarul este în cele mai multe dintre cazuri răzbunător ori ranchiunos

preșcolarul are crize de furie intensificate și dese, enervându-se repede

preșcolarul este frecvent plin de resentimente și coleric

preșcolarul se ceartă frecvent cu adulții

preșcolarul este, de cele mai multe ori, iritat ori se lasă facil enervat de ceilalți

preșcolarul se opune frecvent și într-o manieră activă normelor ori indicațiilor

preșcolarul îi învinuiește pe ceilalți în ceea ce privește propriul comportament nepotrivit ori propriile greșeli

preșcolarul îi agresează frecvent pe ceilalți, deliberat.

Comportamentul reprezintă, prin urmare, expresia exterioară a relațiilor dintre mediu și preșcolar, a echilibrului pe care preșcolarul îl realizează în procesul dinamic integrator în viața socială și care este obiectivat, în principiu, într-un sistem de acțiuni ori de fapte supuse unei aprecieri etice.

Pe fundamentul interacțiunii copilului cu grupurile de cunoștințe ori cu cele de prieteni, cu școala ori cu familia pot să apară comportamente adaptative, ori, contrar, pot fi conturate comportamente dezadaptative, existente în conflict cu regulile sociale – totalmente acceptate de societate – ce cultivă un gen de comportament „firesc”.

Comportamentul preșcolarului este intens influențat pe perioada ontogenezei acestuia de evoluția psihogenetică a individului precum și de mediul social în care acesta există și învață.

Tulburările de comportament conduc, de cele mai multe ori, la deformarea conceptului de libertate, ce, în interpretarea preșcolarului cu un comportament de această natură, însemnând lipsa oricărei îngrădiri, a oricărei exigențe de ordin social, a inexistenței oricărei reguli, libertatea fiind văzută, astfel, drept un sinonim al hiperautonomiei – reprezentând, de fapt, o predispoziție accentuată către anarhie.

Răspândirea aspirațiilor și a intereselor, efect al disfuncției prin defect psihosocial, conduce la o devitalizare a universului aspirațional, fapt ce împiedică dezvoltarea orizontului progresului uman. În acest context, sunt observabile aspecte de bruiaj comportamental, ce pot fi poziționate între predispoziția preșcolarului către spectaculos, către șocant.

Aspectele de ordin medico – profesional expuse de diversele cercetări scot în evidență tipologia nestructurată a personalității preșcolarilor, integrarea lor socială, intensificând nevoia întreprinderii expertizelor medico – legale psihiatrice până la vârsta de 24 – 25 ani.

Manifestările reactive pot să apară și la preșcolarii descriși printr-un comportament anterior normal, aceștia putând să expună reacții contrare – în raport cu atitudinea parentală strictă -, „de demisie” – prin parazitismul social, prin absenteismul școlar determinat de eșec ori prin parazitismul școlar determinat de ratările consecutive -, de supracompensare, în raport cu lipsa unor satisfacții în viața școlară ori în cea familială – prin consum de droguri, prin vagabondaj, prin fumat, etc.

Autoritatea exagerată, desele conflictele, indiferența de ordin afectiv ori violența verbală și fizică afectează preșcolarul având un impact negativ în evoluția psiho – socială a acestuia.

O multitudine de comportamente emoționale și sociale ale preșcolarului sunt desprinse ca urmare a modelării ori a imitării, adulții ori părinții neimplicându-se prin a îi comunica verbal preșcolarului cauzele determinante ale manifestării unui anumit tip de comportament, în acest context copilul internalizandu-le, într-o manieră implicită și repetându-le, în ciuda faptului că sunt întreprinse într-o manieră greșită ori că nu sunt înțelese.

În același timp, instrucțiunile și normele, vag emise, imprecise și expuse la un nivel ridicat de dificultate în raport cu capacitatea emoțională, cognitivă și socială a copilului, maniera în care se comunică prescolarului și momentul în care i se aduc la cunoștință, pot direcționa copilul spre dezvoltarea unor comportamente de ordin problematic.

În acest context, este nevoie de un management comportamental al cărui primordial principiu rezidă în a crește probabilitatea ca preșcolarul să opteze pentru un comportament acceptat social, potrivit și pozitiv.

Cauzele determinante ale tulburărilor comportamentale rezidă și în anomaliile funcționale ori anatomice ale limbii, respectiv factorii de natură psiho – socială, construcția prea groasă, imitarea unor tipare deficitare de pronunție, frenul prea lung ori prea scurt al limbii, deficiențe în ceea ce privește auzul fizic ori fonematic ori defecte ale boltei palatine ce conduc la fixarea deprinderii eronate ce crează o multitudine de complexe care vor avea repercusiuni asupra personalității preșcolarului (Verza, 2000).

Bilingvismul se identifică într-un fenomen tot mai frecvent întâlnit, stimulând preșcolarul pe de o parte din perspectiva abilității de răspuns la sarcinile școlare, pe de altă parte din perspectiva adaptării sociale.

Rămânând în același context, al mediului social, mutismul psihogen, voluntar ori electiv se descrie prin conjunctura unui preșcolar ce are resursele de care este nevoie în scopul comunicării, ce a dobândit resursele vorbirii însă care refuză să interacționeze cu mediul social.

2.3 Relația copil-parinte în contextul existenței tulburărilor comportamentale

Indivizii care în copilărie nu au avut parte de suficientă atenție și dragoste pot avea greutăți în comunicare și tulburări de ordin nevrotic. Psihanalistul american, cercetătoarea și terapeutul Arietta Slade (2005) expune patru etape:

copilul este descris printr-o tendință de atașare de un anumit individ

copilul își va structura comportamentul și raționamentul în așa fel încât raportul de atașament să aibă continuitate, aspect reprezentativ în ceea ce privește existența fizică și psihică a acestuia

frecvent, copilul plătește prin existența unor deranjamente de ordin funcțional păstrarea continuității atașamentului în raport cu un individ

tulburările cognitive și emoționale ce își au fundamentul în tulburările de atașament din copilărie apar ca reacție la lipsa de abilitate a părinților de a îi satisface acestuia necesitățile de liniște emoțională, de confort și de securitate.

Anomaliile de atașament se pot identifica și sub forma unor tulburări psihosomatice (Slade, 1998). În cazuri anomaliilor emoționale foarte grave, au fost observate tulburări în procesul evolutiv.

Tulburările de atașament, în mod expres cele din categoria „Atașamentul dezorganizat/dezorientat” (de tip D) influențează nivelul de vulnerabilitate așadar stadiul de la care începând, individul nu poate să mai prelucreze conjuncturile problematice, putând conduce la deranjamente psihice.

Fundamentate pe conceptele din Teoria Atașamentului (Bowlby, 2005) sunt și următoarele diagnoze:

Tulburări fundamentate pe anxietatea socială a copilului

Tulburarea de conduită asociată lipsei raporturilor sociale atașante

Tulburări corelate anxietății de separare.

Atât neglijența cât și abuzul au consecințe negative ce pot avantaja ori declanșa tulburări psihice. În partea opusă, raporturile de atașament existente pentru o perioadă îndelungată se identifică într-un factor reprezentativ de protecție în raport cu tulburările psihice. Din punct de vedere terapeutic, pot fi folosite ulterior resursele reieșite din raporturile de atașament sigur, în scopul de a influența pozitiv tulburările reieșite din experiențele negative (Gahleitner, 2005).

Tulburarea de conduită se identifică într-o chestiune problematică de sănătate publică majoră, întrucât copiii descriși prin această tulburare produc o vătămare psihologică și fizică altor indivizi și, totodată, se expun și la un risc ridicat de suicid, de leziuni, de abuz de substanțe ori de depresie. Tulburarea depresivă de conduită se identifică într-o combinație a celei de conduită cu depresia continuă și marcată a stării afective și expune simptome precum apetitul scăzut, pierderea interesului, tulburările de somn și pierderea speranței. Tulburarea se întâlnește mai frecvent la băieți decât la fete.

Din perspectivă familială, cauzele tulburării de conduită se identifică în:

părinți implicați în activități ilicite și în abuzul copilului

părinți ce nu impun mărginiri comportamentului unui copil 

părinți ce nu își dau seama de consecințele unui comportament nepotrivit

părinți agresivi (în mod expres tatăl)

părinți cu o problemă de sănătate mentală

lipsă a monitorizării părinților 

violență domestică, sărăcie ori conflicte maritale

viață de familie nefericită existentă într-o conjunctură descrisă prin certuri.

În acest context, alți factori rezidă în:

leziuni cerebrale, tulburare de stres posttraumatic, ADHD, depresie ori într-o tulburare sfidătoare

sex – băieții sunt de două ori mai predispuși la această tulburare decât fetele 

dizabilități de învățare, utilizare de substanțe ori tulburări afective.

Copiii ce sunt pedepsiți fizic au o tendință mai crescută de a dezvolta tulburări severe de sănătate mentală, de a dezvolta depresia și anxietatea ori de a consuma alcool ori droguri.

Cazuistica tulburărilor este una deosebit de vastă și caracteristică funcție de situație, cunoscandu-se faptul că fiecare personalitate este unică așadar la fel sunt și manierele și cauzele manifestării acesteia.

Educația copiilor se identifică într-o muncă de echipă a părinților.

În scopul ca ceea ce pleacă de părinți către copil să fie integrat corespunzător și înțeles corect este reprezentativ să existe un raport armonios între cei doi actori. În scopul educării copilului, părinții este imperios să înțeleagă cine și cum este copilul, cu alte cuvinte să îl cunoască, în acest sens fiind nevoie de alocarea unui timp de calitate dezvoltării relației.

Atitudinea prea destinsă poate să apară din cauza unui sentiment de vinovăție (prin raportare la necesitatea de supracompensare ori la interesul și la timpul scăzut alocate copilului, din diverse motive).

Există o multitudine de tulburări de comportament manifestate voit de copii. Unul dintre acestea se identifică în furt – copiii ce fură le crează probleme părinților ce se întreabă care sunt factorii determinanți care îi conduc pe acest drum dar și în ce măsură copilul lor se poate transforma într-un „delincvent”, „statut” cauzat de acest comportament.

Eșecul școlar reprezintă o altă tulburare de comportament în conjunctura căruia părinții neglijenți induc, pe de o parte prin ignoranță, pe de altă parte prin sfaturi demobilizatoare, un efect dăunător, câteodată fiind văzuți drept primejdioși din punct de vedere etic ori educațional.

Absenteismul, o altă tulburare de comportament, este un concept pe care Reynolds și Murgatroyd (1974) l-au analizat expunând faptul că acesta se identifică în absențele motivate ale unui elev iar Tyerman (1985) apreciază că cei ce lipsesc de la școală voluntar, fără știrea părinților, conduc la formarea procesului de absenteism.

Condițiile sociale reprezintă o posibilă cauză a absenteismului pentru copiii din mediile defavorizate – care nu au acces la școală, nu cunosc bine limba, sunt izolați socio – geografic, nu au o conjunctură materială care să îi asigure o participare activă și permanentă la activitățile școlare – însă nu trebuie ignorată și cealaltă extremă, a copiilor din medii foarte bine situate din perspectivă materială, ce nu consideră reprezentativă școala ori cred că banii părinților pot să rezolve orice, până și justificarea absențelor.

Ca mediu răspunzător de asigurare a școlarizării copilului, familiile pot să reprezinte, în multe dintre cazuri, justificări pentru absenteism din motive precum supraîncărcarea programului educativ al copiilor funcție de dorințele părinților ce proiectează viitorul copiilor potrivit dorințelor neîmplinite ale acestora.

Prin raportare la nivelul de aspirații, acesta trebuie conturat funcție de abilitățile fiecărui elev dar există conjuncturi în care acesta este conturat ori impus de alți indivizi – cadre didactice ori părinți – depășind capabilitățile copilului aspect ce conduce la insuccese pe plan școlar culminând chiar și cu eșecul școlar.

Raportul educator – părinți este imperios să ușureze adaptarea școlară a preșcolarului și evoluția acestuia însă în multe cazuri aceasta reprezintă doar un impediment prin prisma solicitărilor școlii în raport cu părinții – educatorul fiind intermediar – ce pune în dificultate materială unii părinți ori solicitărilor părinților în raport cu educatorii – favoritisme -, ambele conjuncturi poziționând preșcolarul în dificultate, acesta apelând la absenteism, ca formă de protest.

Consecințele absenteismului sunt complexe, direcționând la comportamente delicvente, la certuri cu grupul de prieteni și cu părinții, la insuccese repetate ori la eșecuri școlare până la abandonul școlar, ca ultima formă a absenteismului.

Hotărârea copilului de a absenta poate să dăuneze familiei – prin raportare la forma caracteristică a absenteismului voluntar, în lipsa știrii părinților – și să deterioreze raporturile cu copilul în primă instanță, conducând apoi la apariția tensiunilor între părinți, drept consecință finală putând conduce până la dezorganizarea familiei.

Sintagma de control al comportamentului face referire la tipologia reacțiilor adoptate de familie în scopul abordării comportamentului în următoarele trei conjuncturi caracteristice:

conjuncturi ce implică existența unor interacțiuni sociale și personale în cadrul familiei și în exteriorul acesteia

conjuncturi ce implică primejdia fizică

conjuncturi ce implică exprimarea necesităților și impulsurilor de ordin psiho – biologic – de pildă, nevoia de lichide, nevoia de mâncare ori de somn – și satisfacerea acestora.

Este imperios să se cunoască faptul că tema controlului comportamental nu face raportare numai la administrarea activității copiilor, ci și la includerea și maniera în care părinții își verifică propria conduită în sectoarele mai sus – menționate.

Bref, copiii își imită părinții și, în mod expres, acțiunile acestora, cuvintele adulților fiind, deseori, “neauzite” de copii în condițiile în care vorbele nu se potrivesc cu acțiunile.

2.4 Mediul social – conducător la apariția tulburărilor comportamentale

Preșcolarul coexistă într-un mediu social. Viziunea, gândurile, faptele și dorințele îi sunt definite într-o mare măsură de influența mediului înconjurător.

Într-o manieră firească, preșcolarii este imperios să își găsească echilibrul precum și propriile răspunsuri adaptate cerințelor mediului în care activează.

Conform lui Adler (1990), preșcolarul este indivizibil, trebuind studiat sub identitatea unui întreg, personalitatea descriindu-se funcție de mediul social și de interacțiunile la care preșcolarul ia parte.

Prin raportare la personalitate, Adler a fost influențat de scrierile filosofului sud-african Smuts (1926) ce sprijinea conceptul potrivit căruia în scopul de a înțelege indivizii este necesară luarea în calcul a acestuia sub forma unui întreg, în conjunctura mediului social și fizic al acestora.

Nici mediul nici ereditatea nu sunt determinante ale personalității dar maniera în care individul interpretează aceste influențe reprezintă fundamentul în scopul construirii creative a atitudinii în raport cu viața (Schultz, 1986).

În același context, prin raportare la anxietatea bazală, sentimentul este aproximativ identic pentru toți indivizii, persoana simțindu-se amenințată, neajutorată și părăsită, într-un mediu înșelător și umilitor.

Preșcolarii sunt conștienți de propria persoană și, totodată, de mediu; prin învățare, aceștia obțin cunoștințe despre trecut reușind să se acomodeze cu prezentul.

În condițiile în care mama, răspunzătoare de îndeplinirea necesităților afective și fizice, va oferi siguranță și dragoste, se va dezvolta încrederea preșcolarului, pe de o parte în propria persoană, pe de altă parte în mediu. Mediul va fi văzut drept permanent și consistent, așteptările preșcolarului legate de mediu expunând fundamentul în ceea ce privește evoluția identității ego-ului. În altă ordine de idei, în condițiile în care mama prezintă incosistență ori indiferență în comportament, preșcolarul va dezvolta sentimentul de neîncredere atât în mediu cât și în sine.

Preșcolarul începe să cerceteze pe cont propriu mediul, intrând în contact cu acesta, fiind pentru prima dată apt să întreprindă singur un lucru: să comunice într-o manieră mai eficientă, să umble, etc.

Freud (1992) a propus conceptul de linie de dezvoltare în scopul de a surprinde interacțiunile dintre ego și id, ce au drept consecință reducerea dependenței de controlul extern și progresul controlului ego-ului cu privire la propria persoană și cu privire la mediul social.

Unicitatea preșcolarului este oferită de relația dintre mediul social și cel ereditar caracteristic fiecărui individ; ereditatea expunând materialul brut – Allport (1979) implică o multitudine de specificități fizice, implică temperamentul și inteligența – ce este, ulterior, modelat de conjuncturile de mediu.

În ceea ce privește preșcolarul, timiditatea este corelată, la rândul său, cu mediul social și cu tiparele societății.

Luând în calcul mediul social, personalitatea antisocială a preșcolarului este descrisă prin:

dificultatea în a empatiza cu ceilalți și în a rezona, din punct de vedere emotiv, cu aceștia

nerespectarea niciunei reguli de către preșcolar (nici la școală, nici la joacă, nici în grupul de prieteni ori într-un alt cadru care implică unele reglementări)

lipsa de raționalizare prin raportare la efectele propriilor acte

incapacitatea de a respecta orice tip de norme

existența preșcolarilor sub identitatea unor persoane colerice

expunerea unui dispreț față de conjuncturile ce implică disciplină

explozivitatea, irascibilitatea, nevoia minimă de a fi stimulați pentru a trece la violență

inadaptabilitatea

expunerea indiferenței afective în raport cu suferința persoanelor apropiate, în raport cu problemele celor din familie sau rudelor. Acești preșcolari au șanse ridicate să se transforme în niște toxicomani, dezvoltând depresii ori nevroze.

Foarte des se constată că acești preșcolari provin din familii care i-au adoptat. Cauzele sunt regăsite în anturaj, în mediul social și în mediul familial.

Mai mult, prin raportare la mediu, intervenția prosocială este dependentă de prezența altor indivizi în așa fel încât prezența altora poate să inhibe ori să stimuleze.

inhibare:

în ciuda faptului că respectiva conjunctură este una ce are nevoie de ajutor, în condițiile în care ceilalți nu se amestecă, preșcolarul are o reținere determinată de grija de a nu îi ofensa pe ceilalți; neimplicarea are drept fundament analiza ca “nemeritând”.

Dorința de a înlătura dezaprobarea face puțin probabilă acțiunea ajutorării.

cu cât mai multe persoane asistă la o întâmplare care necesită ajutorare cu atât mai mult se petrece fenomenul ce poartă numele de „difuzie a responsabilității”.

stimulare – în condițiile în care a face bine este dezirabil din punct de vedere social, reiese faptul că un comportament este valorificat, aprobat și prețuit de cei din jur.

Prin raportare la preșcolar, violența este dependentă de conjunctură, de nivelul de cultură dar în mod expres de educație, agresivitatea având mai mult caracter instinctual.

Specialistul în problemele violenței în spațiul școlar, Debarbieux (1996, pp. 45-46) vede în violența o dezorganizare permanentă ori brutală a unui sistem social, personal ori colectiv care se traduce prin pierderea integrității, pierdere ce poate fi materială, fizică ori psihică.

Atitudinile părinților față de preșcolari pot să influențeze evoluția ulterioară a acestora stimulând-o ori, dimpotrivă, stopand-o. Într-un spațiu familial lipsit de suport emoțional și de siguranță, realitatea socială va fi înțeleasă distorsionat. Preșcolarul nu va putea face față unui mediu social ostil, transformându-se într-un copil inhibat, cu dificultăți de comunicare și reținut (Eckersleyd, 2006).

Comportamentul de intimidare este imperios să fie evaluat prin raportare la cultură și la conjunctura școlară. Acest tip de comportament afectează grav spațiul școlar deoarece poate să afecteze raportul preșcolar – preșcolar, climatul în școală și raportul educator – preșcolar, generând sentimente de lipsă de siguranță, de angoasă ori de frică și având consecințe negative în ceea ce privește evoluția normală a preșcolarului. În cadrul educațional, intimidarea școlară are loc la toate stadiile.

CAP. II Strategii de disciplinare a copiilor cu tulburări comportamentale

Cele mai eficiente strategii de management comportamental al clasei implică într-o manieră echilibrată, mijloace de comunicare și de interacțiune preventive – prin deciderea de norme -, mijloace de gestionare a efectelor pozitive și mijloace de administrare a consecințelor naturale și logice. Adunate și folosite împreună, aceste metode folosesc în învățarea celor mici să își asume răspunderea propriilor acțiuni, să aleagă, să hotărască ori să rezolve probleme.

Cele mai eficiente mijloace, identificate în literatura de specialitate, prin care se oferă adolescentului sprijin în scopului performanțelor școlare, sunt strategiile cognitive.

Fig. 2.1 Strategii comportamentale de intervenție în ADD

Sursă: Bursuc B., Popescu A., Managementul clasei – ghid pentru profesori și elevi, 2007, p. 111

În cele ce urmează vor fi expuse o serie de exemplificări legate de strategiile de disciplinare a copiilor cu tulburări comportamentale.

Fig. 2.2 Strategiile de disciplinare a copiilor cu tulburări comportamentale

Sursă: Bursuc B., Popescu A., Managementul clasei – ghid pentru profesori și elevi, 2007, p. 112

În cazul tulburărilor de comportament, un raport optim părinte-copil este obținut prin aplicarea unor metode de ordin disciplinar și asupra copilului și asupra părintelui. În acest context, este imperios să fie găsită cea mai adecvată variantă în scopul de a se ajunge la o cooperare între cele două părți implicate în respectivul proces. Tulburările de comportament implică un efort sprijinit și din partea copilului și din partea părinților.

„Ieșirile” periodice, frustrarea și furia se identifică în stări inevitabile în cazul oricărui copil. În ciuda faptului că părintele este un individ mai rigid cu privire la disciplină, este reprezentativă găsirea unei strategii de disciplinare ce funcționează pentru familia sa.

Există o serie de sugestii, în acest sens, utile în optimizarea raportului dintre părinte și copil:

Părintele este imperios să își amintească faptul că reprezintă un model în ceea ce privește propriul copil. Cu cât este mai controlat propriul comportament, cu atât este mai probabil ca și copilul să învețe respectivul model de comportament. În condițiile în care părintele lovește sau țipă la copil, fără să vrea, îl învață că toate rezolvările stau în violență

Este imperios ca mereu, părintele să ia în calcul stadiul de evoluție a copilului atunci când decide limite pentru ca este nepotrivit ca așteptările să fie mai mari decât posibilitățile copilului.

De pildă, un copil de doi ori trei ani nu își poate controla impulsul de atingere a lucrurilor. În loc să îl instruiască să nu le atingă, părintele ar face mai bine să mute obiectele fragile din drumul său.

Părintele trebuie să se asigure că toți care au grijă de copil, îi respectă strategia de disciplinare. În condițiile în care unul dintre cei care au grijă de copil, acceptă unele comportamente, în același timp în care celălalt îl pedepsește pentru aceleași atitudini, copilul se va confuza

Părintele decide pedepsele funcție de nivelul de evoluție a copilului. În condițiile în care acesta este trimis în camera sa pentru mai mult de cinci minute, acesta va uita în totalitate de ce a fost trimis acolo, deoarece el are o atenție redusă.

Părintele nu trebuie să modifice pedepsele la întâmplare. Pedepsele se vor modifica funcție de modul evident odată ce copilul crește, părintele trebuind să fie cert în explicații și să justifice regula pe care, eventual, o schimbă.

Astfel, prin raportare la copil, trebuie să se știe că:

atunci când observă că se plictisesc, părintele trebuie să găsească mijloace spre care să le îndrepte atenția 

în condițiile în care părintele nu îi poate distrage atenția copilului, trebuie să îl ignore întrucât de fiecare dată când reacționează la ieșirile sale, îi recompensează comportamentul negativ cu atenție suplimentară. Încercarea de a îl pedepsi și chiar pedepsirea propriu-zisă precum și încercarea de a îl face pe copil să conștientizeze, poate să facă mai rău.

În condițiile în care părintele este într-un loc aglomerat cu copilul, unde cel din urmă începe să țipe nemotivat și să fie agresiv, acesta trebuie scos de acolo, fără alte comentarii.

În condițiile în care comportamentul copilului presupune existența unor comportamente primejdioase, loviri ori bătăi, aceste semne nu trebuie ignorate. Copilului îi trebuie permis să se autocalmeze înainte de manifestări însă nu trebuie așteptat foarte mult, întrucât cel mic nu va mai corela comportamentul cu pedeapsa.

Instrumentarul tradițional al intervenției recomandă în cazuri de această natură, accentuarea pe varierea eficientă a raportului recompensă/sancțiune, sub identitatea de forme motivaționale posesoare de resurse educaționale nelimitate. În acest context, potrivit lui Oury (2016), există următoarea clasificare:

Strategia de susținere morală – poziționează, în prim plan, funcția moralizatoare a discuției directe corelându-se realitatea socială cu cea politică.

Pedeapsa – cu privire la acest concept, au fost expuse două definiții de lucru în ceea ce o privește: o noțiune etică, raportată la ideea de cunoștință, de izbăvire, de ură și instrumentele și forma de dirijare, un tip de stimul cu trei conotații valorice:

Dezavantaj – sub identitatea izbăvirii

Din perspectivă pedagogică, introducerea pedepsei este utilă întrucât distanțarea în raport cu norma explicită cere o anume atitudine din partea profesorului.

Este imperios ca profesorul să ia în calcul o multitudine de constatări de tip psihopedagogic: pedeapsa aplicată de către un cadru didactic ce, firesc, presupune o anumită distanță socio – afectivă între el și elevi, va consemna efecte minore, cel mai probabil negative însă nu același lucru este observabil și la aplicarea pedepsei de un cadru didactic implicat și atașat din punct de vedere socio – afectiv, metodă care se poate finaliza cu efecte pozitive imediate dar și cu o constantă corectivă benefică pentru o perioadă mai lungă de timp.

Apelul la acest tip de strategie intervenționistă poate avea loc doar în conjunctura în care subiectul are, într-adevăr, o maturitate psiho – afectivă și când a obținut conștiința de sine.

Bref, investigațiile moderne expuse spre selecție cadrelor didactice implică o serie de strategii de intervenție dintre care cele mai reprezentative se identifică în strategia de susținere morală, strategia de dominare, terapia ocupațională, negocierea, strategia fundamentată pe ritual și rutina și fraternizarea (vezi Kessel, 1995).

Strategia de dominare – este regăsită în spațiul de descriere destinat precedent pedepsei și care este vizată la nivel practic. Sprijinul teoretic are loc prin structuri relaționale asimetrice și prin comportamente profesorale autoritare și prestigioase.

Terapia ocupațională – crește dinamica clasei, în mod expres, la nivel fizic, cultivând mișcarea sub identitatea de formă supremă de intervenție și de tratament, în conjuncturi grave însă și de abatere liniare.

Negocierea – reprezintă o modalitate de întâlnire dintre două părți, în scopul întreprinderii unei înțelegeri. În scopul efectuării managementului clasei, negocierea din punctul de vedere al elevilor avea două forme: explicită – deschisă, consensuală – și implicită – ascunsă, cu elevi ce încearcă ă exploreze marginile toleranței culturii normative explicite, îndemnându-l pe profesor să accepte unele lucruri ce depășesc normalitatea explicită clasei.

Fraternizarea – ia în calcul neputința de dominare a educatorului, transformată într-o formă de alint. Remarcându-și intervenția, educatorul se aliază cu elevii, determinând un univers interacțional cel puțin bizar.

Strategia bazată pe rutină și pe ritual – conturează modul în care cadrul didactic a fost văzut drept "profesor predictibil” ce își bazează intervențiile pe uniformizare și pe standardizare.