Statul Fragil Si Conflictul din Siria

=== 6547ebbb50410d8e3bfbd1b97d375b373bdc7084_389189_1 ===

Statul fragil și conflictul din Siria

Introducere

Capitolul I: Statul fragil premisă a statului eșuat

Capitolul II: ”Revoluția iasomiei” sau umbre și lumini în lumea arabă

Capitolul III: Criza siriană sau eșuarea unui stat între interesele marilor puteri

3.1 Abstract

3.2 Siria, de la Acordul Sykes-Picot la Bashar al-Assad

3.3 Criza siriană

Concluzii

Bibliografie

Introducere

La începutul secolului XXI lumea se confruntă cu multe și importante provocări. Schimbările climatice afectează tot mai dramatic planeta. Se pare că în câteva decenii anumite zone, deja aride, vor deveni de nelocuit. Alte zone se vor scufunda în urma topirii calotelor glaciare. Temperaturile generale vor fi tot mai ridicate ceea ce va afecta enorm felul în care trăim. Sărăcia, foametea, instabilitatea politică, analfabetismul, lipsa asistenței medicale, războaiele civile, taberele de refugiați, terorismul sunt realități ale unei lumi pe care o numim a statelor fragile sau Lumea a Treia.

Resursele naturale sunt pe cale să se epuizeze. Cea mai importantă dintre acestea este petrolul iar, pe moment, nu avem o alternativă la această sursă de energie. Paradoxal, această criză va lovi și mai mult în statele fragile, dar bogate în resurse naturale. Secolul XXI va fi un secol al conflictelor pentru controlul prețioaselor resurse naturale. Apa este o resursă la fel de importantă. Egiptul consumă cea mai mare cantitate din apele Nilului, iar Etiopia sau Sudanul se simt îndreptățite la mai multe avantaje din parte acestui important fluviu. Turcia controlează izvoarele fluviilor Tigru și Eufrat, care sunt vitale pentru Siria și Irak. Vedem, așadar, că viitorul statelor fragile nu este deloc simplu.

Statele fragile sunt reziduuri ale postcolonialismului și Războiului Rece. Cu cât interesele marilor puteri devin tot mai antagonice, tot mai multe state fragile vor fi sacrificate pe altarul intereselor marilor puteri. În acest proces, multe dintre statele fragile vor deveni eșuate așa cum vom vedea că s-a întâmplat în Siria, Yemen sau Libia. Dar, din păcate, acestea sunt doar câteva exemple și nu neapărat cele mai importante. Siria este în acest moment cel mai celebru stat eșuat și va fi așa pentru multă vreme de aici înainte.

Capitolul I

Statul fragil premisă a statului eșuat

La începutul secolului XX în Africa existau doar două state independente: Liberia și Etiopia. Europa s-a folosit de superioritatea tehnologică pentru a pune stăpânire pe o mare parte a planetei și pentru a exporta un model politic, economic, militar și social care și astăzi creează coloana vertebrală a unei lumi globalizate. Liberia a fost o creație a SUA, un vis al președintelui James Monroe iar Etiopia, un imperiu cu rădăcini antice și creștine, stârnea apetitul colonial al Italiei, o putere europeană de rang secund, care și-a arătat limitele în cele două războaie mondiale. La sfârșitul secolului XIX Etiopia a respins pe cale militară pretențiile hegemonice italiene, dar în 1936 Mussolini și-a exprimat dorința de a readuce la viață măreția Imperiului roman pe seama Etiopiei. Regele Italiei a devenit și împărat al Abisiniei.

În iunie 1936, împăratul Etiopiei, Haile Selassie, s-a adresat Societății Națiunilor pentru a cere dreptate pentru poporul său victimă a agresiunii italiene. Nu întâmplător, poate, situația descrisă de acest suveran seamănă atât de mult cu situația din Ucraina, relațiile internaționale nu au evoluat foarte mult de atunci și până astăzi. Printre altele, negusul, preciza:

”Nu există un precedent pentru gestul meu de acum, fiindcă nici un alt șef de stat nu s-a mai adresat acestei adunări. Dar, pe de altă parte, nu există un precedent nici pentru injustiția căreia i-a căzut victimă un popor care astăzi trăiește cu spaima abandonării în mâinile agresorului. De asemenea, nu cred să fi existat un asemenea guvern care să purceadă la exterminarea unei națiuni prin cele mai barbare mijloace, violând promisiunea solemnă a națiunilor de pe întreg pământul că gazele toxice nu vor fi folosite împotriva civililor inocenți.”

În acest fel resimțeau popoarele subjugate de europeni dominația bătrânului continent. Cu ce era mai legitimă dorința de libertate a etiopienilor în raport cu aspirația spre independență a indienilor sau a nigerienilor? Elitele acestor popoare și-au însușit lecțiile politice servite de europeni și au început să vorbească de drepturile popoarelor, de suveranitate națională, de neamestec în afacerile interne etc. După al doilea război mondial, comunismul a promovat decolonizarea pentru a lovi în cancelariile occidentale. În principiu, decolonizarea a fost un proces necesar, dar, regiunile care și-au căpătat independența erau departe de ideea de stat funcțional.

Numărul statelor a crescut exponențial din 1945 încoace. Astăzi, în lume există circa 193 sau 194 de state. O chestiune atât de simplă precum numărul statelor independente de pe planetă nu poate primi un răspuns concret, fiindcă lumea este un loc tot mai complicat, tot mai sofisticat. ONU este compusă din 192 de state. Vaticanul, din motive evidente, nu face parte din acest organism internațional. Kosovo nu este recunoscut de multe state astfel că nu poate acționa în cadrul ONU. Dar cum rămâne cu Palestina, Groenlanda, Insulele Feroe, Sahara Occidentală, Sudanul de Sud, Taiwan, Osetia de Sud și Abhazia? Sunt acestea state sau nu? Din multe puncte de vedere au o conduită statală, dar fără a fi state.

În acest fel ajungem la o chestiune extrem de importantă: Ce este un stat? Nici această întrebare nu poate primi un răspuns simplu. Ritualul recunoașterii internaționale însoțit de schimbul de ambasadori este suficient pentru a înscrie un teritoriu în rândul statelor independente? Dacă răspunsul este da, atunci cum explicăm cazul Taiwanului? Această insulă are o economie prosperă, dar este, în viziunea Republicii Populare Chineze, o provincie rebelă. Pe deasupra, Taiwanul este o democrație funcțională și, totuși, nu este un stat, spre deosebire de Libia, care de la căderea regimului Gaddafi în 2011 numai stat nu este. Guvernul de la Tripoli controlează o mică parte din teritoriu. Economia s-a prăbușit ca urmare a scăderii producției de țiței. Siguranța cetățenilor ca și înfăptuirea actului de justiție, un rol central al statului, sunt niște simple deziderate. Deci, din nou, ce este un stat?

Un aspect interesant pentru subiectul de față găsim în istoria românilor. Prin unirea Moldovei cu Țara Românească în anul 1859 a apărut statul român. Din 1859 până-n 1878 România s-a aflat în relație de vasalitate față de Imperiul Otoman și până în 1877 a plătit tribut. Însă România avea instituții proprii, însemne proprii și o politică internă distinctă de cea a puterii suzerane. În plus, dispunea de o Constituție proprie și, fapt mai important, de forțe armate destul de însemnate, iar pe tron se afla, din 1866, un prinț dintr-o dinastie importantă a Europei. În virtutea acestor considerații putem admite că România era un stat în deplinul sens al cuvântului, doar că îi lipsea recunoașterea pe plan internațional. În pofida acestui fapt, la 4 aprilie 1877 s-a semnat Convenția româno-rusă. După cum bine se știe, tratatele se pot semna doar de către state cu drepturi depline pe plan internațional. Însă în cazul României s-a făcut o excepție fiindcă țara noastră era totuși un stat cu o situație specială. Vedem, așadar, cât de greu este să definești situația și rangul unui stat. Multe teritorii funcționează ca niște state veritabile fără a fi recunoscute pe plan extern, iar multe state din lumea a treia sunt state doar cu numele.

Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord este compus din Anglia, Scoția, Țara Galilor și Irlanda de Nord. Toate aceste regiuni au echipe de fotbal reprezentative, apanaj al statelor independente, au instituții regionale, care de multe ori blochează deciziile guvernului de la Londra, au însemne și drapele proprii, iar revenind la fotbal, au competiții fotbalistice interne. Scoția este din multe puncte de vedere mai țară decât Libia sau Sudanul de Sud. Toate aceste nuanțe au impus categorii de state precum: stabile, semi-stabile, vulnerabile, fragile, în situație critică sau eșuate. Ultimele trei categorii sunt cele mai aplicate când vine vorba de lumea a treia, lumea izvorâtă din convulsivul proces de decolonizare.

Un stat fragil este susceptibil de a intra într-o stare de criză în cazul unor șocuri interne sau externe. Instituțiile sale nu sunt capabile să gestioneze cum se cuvine situațiile de criză. Într-un stat fragil, aranjamentul instituțional conține sau întreține factori de criză. Din punct de vedere economic este încurajată stagnarea sau slaba creștere economică, un motiv al acestei situații ar putea fi atitudinea ambiguă vizavi de proprietate. Pe de altă parte, inegalitățile sociale flagrante creează fricțiuni permanente între diferitele categorii sociale. Această stare de fapt mai provine și din faptul că anumitor categorii sociale le este blocat accesul la educație și asistență medicală. Din perspectivă politică este încurajat sectarismul etnic, religios, regional etc. Astfel, excluderea unor părți din populație de la procesul de luare a deciziilor fragilizează anumite state. Într-un stat fragil, instituțiile oficiale sunt, de multe ori, în competiție cu alte instituții tradiționale sau izvorâte dintr-un complex de interese și identități. Opusul unui stat fragil este un stat stabil.

Din 2004, FundForPeace.org publică un Index al Statelor Fragile. Acesta este un clasament din care fac parte 178 de state. Prin analiza a numeroși parametri și a mii de documente se stabilește un clasament al statelor. Clasamentul din anul 2015 are pe primele patru poziții: Sudanul de Sud, Somalia, Republica Centrafricană și Sudanul. Acestea sunt state extrem de fragile, care cu greu ar putea fi numite state. Ele mai pot fi numite drept state epave sau state eșuate. Dar acest concept îl vom detalia mai încolo. La mică distanță de cele patru se găsesc: Republica Democrată Congo, Ciad, Yemen, Siria, Afganistan, Guineea, Irak, Haiti, Pakistan, Nigeria, Zimbabwe și Coasta de Fildeș. În acest clasament, cele mai fragile state sunt cele eșuate, iar cele numite în termeni clasici drept fragile se află la jumătatea clasamentului balansând între eșec și stabilitate. România este văzută ca o țară stabilă, iar Republica Moldova are o situație îngrijorătoare, având un potențial destabilizator.

Războiul civil, fragmentarea politică și sărăcia mențin Sudanul de Sud în fruntea acestui sumbru clasament. Imensul potențial de a produce violență în interiorul propriilor granițe singularizează și diferențiază statele fragile de statele stabile. S-a arătat adesea că faimosul contract social este mai mult o idee filosofică decât un fapt istoric. În plus, uneori politica internă este mai violentă decât cea externă – cazul războaielor civile, al crimelor comise de regimurile totalitare din URSS, Germania nazistă, Cambodgia, al purificărilor etnice și religioase comise de miliții și grupuri societale radicale în statele slabe sau eșuate (Somalia, Rwanda, Afganistan etc.). Așadar, unele guverne pot ajunge să-și persecute sau să-și ucidă propriii cetățeni, infirmând predicțiile contractului social. Regimul baathist al lui Saddam Hussein în Irak a ucis mii de cetățeni considerați inamici din cauza apartenenței lor la unele grupuri etnice (kurzii) sau religioase (șiiții) care se revoltaseră contra puterii discreționare a regimului, după campania militară americană și aliată din 1991.

În altă ordine de idei, în statele fragile fostele elite administrative sau intelectuale se aliază cu adunătură pestriță de aventurieri de la periferia societății, pentru a-i mobiliza pe cei excluși și abandonați, alienați și nesiguri, în scopul de a captura și a păstra puterea. Cu cât e mai mare senzația de nesiguranță, cu atât crește și polarizarea societății și scade spațiul pentru valori politice integrative, alternative. În condiții de război, asemenea alianțe sunt cimentate prin complicitatea comună la crimele de război și o dependență reciprocă de funcționarea în continuare a economiei de război. În Rwanda, planul de genocid în masă a fost explicat ca reprezentând modul în care extremiștii Hutu își puteau menține puterea în contextul crizei economice și al presiunilor internaționale pentru democratizare.

Ajunși în acest punct trebuie să precizăm că, în opinia noastră, statul fragil este o premisă a statului în criză sau a celui eșuat. Nu este o necesitate istorică evoluția unui stat fragil către criză sau eșec, dar este o condiție sine qua non. Istoria nu ne indică nici un exemplu de stat stabil care să se fi afundat în ghearele eșecului. Pentru a reliefa mai bine aceste aserțiuni ne putem referi la trecutul Libanului.

Libanul a ajuns sub mandat francez după încheierea primului război mondial. În 1943, Libanul și-a obținut independența în condițiile în care Franța era ocupată de forțele Wehrmachtului. Ultimele trupe franceze au părăsit țara în 1946. Libanul avea o structură confesională extrem de eterogenă, care a devenit, în timp, principala fragilitate a acestui stat. După obținerea independenței s-a decis ca președintele să fie un creștin maronit, șeful parlamentului trebuia să fie șiit, iar primul ministru sunnit. Alte poziții importante erau rezervate ortodocșilor. În 1948, Libanul a sprijinit statele arabe care au luptat împotriva Israelului. Victoria evreilor a făcut ca numeroși refugiați palestinieni să caute refugiu în Liban, unde se găsesc și astăzi în număr semnificativ.

Taberele de refugiați au devenit pepiniere pentru extremiști, fapt catastrofal dacă avem în vedere echilibrul confesional fragil din Liban. Problema palestiniană s-a suprapus peste fragilitatea structurală a statului Libanez, numit multă vreme Elveția Levantului. În fapt, independența Libanului a survenit sub cele mai bune auspicii, dar țara nu a fost capabilă să profite de acestea. Pe deasupra, interesele vecinilor, Israel și Siria, au contribuit decisiv la bulversarea situației politice interne. Toate aceste aspecte au dus la izbucnirea războiului civil în 1975 care a durat până la începutul anilor 1990. O serie de miliții creștine au luptat contra unei pleiade de organizații mai mult sau mai puțin afiliate Organizației pentru Eliberarea Palestinei. Deci, problema palestiniană a distrus fragilul echilibru intern deschizând drumul pentru intervențiilor străine. Astfel, Libanul a ajuns un stat eșuat și chiar după încheierea războiului situația Libanului a rămas precară. De fapt, încheierea războiului civil a făcut ca Libanul să treacă din categoria statelor eșuate în categoria statelor fragile care pot să recadă oricând în ghearele catastrofei. Putem conchide, așadar, că statul fragil este premisa statului în criză sau eșuat. Un stat stabil reacționează prompt și eficient când apar provocări la adresa puterii legitime, nu este și cazul unui stat fragil.

Trebuie să remarcăm, ca o paranteză, că în statele eterogene din punct de vedere etnic și confesional ideea împărțirii puterii sau a funcțiilor pe aceste criterii pare o soluție viabilă. Din punctul nostru de vedere nu pare să fie așa. În Bosnia și Herțegovina s-a adoptat acest principiu a împărțirii în mod egal a funcțiilor între sârbii ortodocși, bosniacii musulmani și croații catolici. Acest aranjament este strict supravegheat de diverse organisme internaționale, dar adevăratul test este acela al independenței depline. În Irak, după debarcarea regimului lui Saddam Hussein s-a încercat ceva similar prin împărțirea puterii între șiiți, sunniți și kurzi. Evident, vioara întâi era reprezentată de șiiți, care, în timpul fostului regim au fost victimele minorității sunnite din rândurile căreia s-a ridicat Saddam. Deci, fragilitatea Irakului provenea pe de o parte din faptul că era un stat multietnic și multiconfesional și că șiiții, sunniții și kurzii aveau un lung trecut conflictual. Pe de altă parte, regimul lui Saddam s-a bazat pe o minoritate, cea sunnită, care i-a terorizat pe kurzi și șiiți. După răsturnarea sângerosului dictator toate aceste aspecte au conlucrat din plin la eșecul statului irakian. Irakul este în acest moment un stat la fel de eșuat ca și Siria. Pe cale de consecință, considerăm că împărțirea funcțiilor de decizie pe criterii etnice și confesionale pare la prima vedere echitabilă și dezirabilă, dar este doar un paliativ în lipsa unui atașament real față de ideea de scop comun pe care o întrupează statul.

Dar să dăm cuvântul generalului Visarion Neagoe, care din postura de martor la evenimentele din Irak din ultimii ani poate da și mai multă greutate afirmațiilor anterioare:

”În zilele noastre, imnul și steagul țării nu mai sunt recunoscute de toți cetățenii irakieni. Copiii se simt norocoși dacă reușesc să ajungă la școală și înapoi acasă fără să cadă pradă unui atentat criminal sau gloanțelor lunetiștilor. Irakul este azi confruntat cu probleme majore, precum războiul civil interconfesional, o economie în stagnare, migrația internă și externă a milioane de cetățeni, o corupție generalizată și endemică, precum și un guvern atât de slab încât este incapabil să asigure securitatea locuitorilor țării. Populația kurdă amenință constant cu separarea de Irak, dacă cerințele ei nu sunt îndeplinite, în timp ce identitățile etnice, religioase sau chiar tribale au înlocuit sentimentul că, înainte de orice altceva, cetățenii țării sunt irakieni.”

Decolonizarea a condus la apariția unei pleiade de state cărora cu greu li se putea spune state. Coloniile erau teritorii pe care europenii le-au copleșit din punct de vedere militar. Între momentul cuceririi de către europeni și momentul în care au început să se simtă în stare să devină țări nu a trecut prea mult timp. Unele dintre aceste teritorii se găseau mai aproape de comuna primitivă decât de zorii globalizării și tehnologizării. Tribalismul era în Africa și-n mare parte din Asia o realitate mai concretă decât orice altceva. Astfel, putem conchide că țări precum Kenya, Camerun sau Coasta de Fildeș, ca să dăm doar câteva exemple, au ajuns state la fel cum devine gheața vapori de apă fără a trece prin starea lichidă, prin sublimare. Așadar, putem numi procesul de decolonizare ”sublimare statală”.

Aceste state nu aveau infrastructură, puterile coloniale nu prea s-au preocupat de acest aspect, și nu aveau elite atașate unei idei de statalitate care să transceandă umorile etnice și confesionale distilate de-a lungul secolelor pe care colonialismul le-a înghețat, iar în unele cazuri, le-a accentuat. Pe de altă parte, și vom exemplifica acest lucru în cazul Siriei, felul în care hălcile africane, de pildă, au fost împărțite între prădători, nu prea a ținut cont de configurația etnică, lingvistică, culturală și religioasă a continentului. Frontierele au fost croite într-o manieră eminamente fortuită. Statele care au apărut prin procesul de decolonizare au moștenit capriciile unor frontiere artificiale, ceea ce a dat naștere multor conflicte. Noile țări au aspirat la rangul de stat național, fără a se îngriji mai întâi de crearea unei națiuni. În Africa și în multe părți din Asia avem state, dar nu avem națiuni.

Pe de altă parte, decolonizarea s-a produs într-un context extrem de nepotrivit. În momentul ofensivei comunismului care dorea să ”salveze” întreaga umanitate din ghearele exploatării capitaliste. Istoria ne indică faptul că decolonizarea a creat, cu mici excepții, state fragile de a căror fragilitate au profitat cele două blocuri politico-militare implicate în Războiul Rece. Unii în numele idealului proletar, alții în numele libertății și democrației.

Desigur, s-ar putea vorbi că a existat și o a treia cale reprezentată de Mișcarea de Nealiniere sau Mișcarea Statelor Nealiniate, care i-a avut drept corifei pe Nasser, Nehru și Tito. Statele nealiniate au jucat un rol insignifiant pe scena internațională, cu excepția problematicii decolonizării, care a fost susținută cu ardoare de această organizație născută în mod oficial la Conferința de la Belgrad din 1961. Nealinierea se definea printr-un anumit set de principii: statele membre își păstrează independența față de cele două superputeri; nu intră în nici un pact militar; refuză instalarea bazelor militare străine; susțin dreptul popoarelor la autodeterminare și independență; de asemenea, este preconizată ”dezarmarea completă și generală”. Acest ultim aspect este o utopie dragă țărilor lipsite de forță militară.

Însă, Lumea a Treia s-a născut cu adevărat în 1955 prin Conferința de la Bandung. La inițiativa a cinci state asiatice (Sri Lanka, Birmania, Indonezia, India și Pakistan), între 18 și 24 aprilie 1955 s-au întâlnit la Bandung (Java – Indonezia) 29 de state afro-asiatice în căutarea unității și independenței. Participarea variată demonstrează diversitatea orientărilor diplomatice de la acel moment: unanimitate există doar când vine vorba de respingerea prezenței Israelului, a Africii de Sud și a țărilor latino-americane, încadrabilă în curentul general de denunțare a ”imperialismului occidental”. Apar în schimb trei tendințe, care reflectă clivaje ideologice reale: un nucleu comunist (Vietnamul de Nord și China comunistă) și state pro-americane (Turcia, care este membră NATO, Pakistan) stau alături de state neangajate, care susțin ideea unui neutralism menit să devină baza nealinierii.

Anticolonialismul, un sentiment legitim, nu a născut state legitime decât prin prisma faptului că au obținut recunoaștere pe plan internațional. A pretinde că între Franța și Mali ar exista o congruență de statut internațional este o aberație, deși în mod formal cam așa e. Am evidențiat problemele create prin decolonizare fiindcă statele ieșite din și prin acest proces constituie grosul statelor fragile, în criză sau eșuate.

Vom încheia discuția despre statul fragil reliefând faptul că, la fel ca în multe alte privințe, e greu de stabilit o definiție unanim acceptată. Dar, din definițiile folosite de diferite agenții guvernamentale sau interguvernamentale se pot trage câteva concluzii extrem de utile pentru definirea conceptului. Așadar, definițiile tind să evidențieze:

– funcționalitatea statelor din perspectiva dorinței și capacității statului de a oferi cetățenilor securitate și bunăstare. Definițiile în uz înclină spre realizarea unei ierarhii de factori care concură spre realizarea unui stat funcțional: securitatea, monopolul asupra violenței, domnia legii, forța contractelor și respectul pentru proprietatea privată, gradul de participare la viața politică, serviciile sociale, infrastructura și economia funcțională;

– efectele fragilității statului care se pot traduce în sărăcie, insecuritate, conflict armat, refugiați, crimă organizată, terorism etc. Aceste efecte sunt receptate din perspectiva felului în care acționează asupra statelor vecine și a comunității internaționale în general. Cu alte cuvinte o asemenea definiție tinde să reliefeze amenințarea reprezentată de un stat care nu prea are control asupra teritoriului și populației sale pentru celelalte state;

– relația dintre donatori și statele respective, aspect care se concentrează pe capacitatea de a se ajunge la o înțelegere în privința politicilor și programelor de cooperare. Însă aceste definiții ne spun mai multe despre statele donatoare decât despre statele care primesc asistență politică și financiară.

La fel cum Tolstoi considera că fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei, putem spune că fiecare națiune este fragilă în felul ei unic și irepetabil. De aceea, este de multe ori contraproductiv să reducem problema fragilității statelor la o listă de indicatori standardizați. Procedând în acest fel pierdem din vedere complexitățile și nuanțele fragilității. Cu toate acestea, un aspect este extrem de clar pentru toată lumea, fragilitatea statală este o amenințare la adresa securității mondiale și o sursă de sărăcie, de multe ori extremă.

Dacă predicțiile actuale se mențin, până în 2030 25% din locuitorii statelor fragile, adică circa 500 de milioane de persoane, vor trăi cu mai puțin de 1.25 $ pe zi. Cele mai optimiste scenarii vorbesc de aproximativ 19%. Pentru a reduce sărăcia este necesară o ajustare a fragilității statale la nivel mondial.

Însă capacitatea comunității internaționale de a se ralia în jurul unui obiectiv extrem de ambițios este mai mult decât iluzorie. De la finele Războiului Rece, în diverse regiuni ale lumii am putut constatat fenomenul ”statelor eșuate”, al ”spațiilor neguvernate” sau al statelor care nu merită acest nume, dat fiind că nu au o autoritate centrală și nici monopol pe utilizarea forței. Dacă marile puteri ajung să practice o politică externă bazată pe manipulare a unei multitudini de entități subsuverane, cu reguli de conduită ambigue și adesea violente, multe bazate pe interpretări extreme ale unor experiențe culturale divergente, anarhia este iminentă. În altă ordine de idei, organizațiile economice și politice la nivel mondial sunt în contradicție unele cu altele. Sistemul economic internațional a devenit global, în vreme ce structura politică a lumii a rămas statală. Tendința economică globală vizează eliminarea obstacolelor din calea fluxului de bunuri și de capital. Sistemul politic internațional este încă bazat în mare parte pe idei disonante privind ordinea mondială și pe reconcilierea conceptelor de interes național. Globalizarea economică ignoră frontierele naționale. Politica internațională subliniază importanța frontierelor, dar în același timp tinde să reconcilieze obiective naționale conflictuale.

Schimbarea benefică în Lumea A Treia este una dintre cele mai dificile provocări. Sărăcia agresivă, expunerea frecventă la blestemul resurselor și regimurilor autocratice consolidate de multă vreme sunt tot atâtea obstacole. Dar schimbarea se poate întâmpla și se întâmplă, după cum demonstrează poveștile Africii de Sud, Tunisiei, Taiwanului și Mexicului. Atunci când are loc schimbarea, ea poate veni din două surse: răsturnarea politică internă sau amenințarea externă, iar dintre acestea două, probabil că amenințarea externă nu îi va îmbogăți pe mulți în dauna celor puțini. Președinții americani și prim-miniștrii europeni promovează de mult timp o lume democratică și ar putea chiar să pretindă un anume succes condiționat. Lumea este astăzi mult mai democratică decât în urmă cu cincizeci de ani, dar este puțin probabil ca strigătele noastre pentru libertate în lume – rareori sprijinite de eforturi concrete – să transforme mulți dictatori în iubitori ai libertății. După cum o demonstrează recentele evenimente din Orientul Mijlociu, schimbarea eficientă provine în mare parte din circumstanțe locale.

Din păcate fragilitatea multor state este o sursă de profit și de putere pentru multe state cu amprentă importantă pe evoluția scenei internaționale. Federația Rusă și China, două superputeri nedemocratice, nu sunt sensibile la retorica occidentală despre prosperitate pentru cei mulți și despre democrație ca panaceu al tuturor problemelor. Tot mai multe state fragile, precum Sudan și Sudanul de Sud, cooperează strâns cu China, iar autoritățile de la Beijing sunt preocupate de aspectele concrete ale afacerilor, fapt pentru care nu cer nimic altceva cu excepția unui profit consistent pe care să se întemeieze o prietenie de lungă durată. Soarta populației din cele două țări, de pildă, îi preocupă puțin spre deloc pe liderii chinezi.

După ce am trecut în revistă diversele aspecte ridicate de chestiunea statelor fragile este cazul să discutăm despre statul în criză. Un stat în criză se confruntă cu tensiuni majore, iar instituțiile oficiale sunt contestate și cel mai adesea nu sunt capabile să gestioneze conflictele și șocurile. Criza conduce spre trei scenarii: la un moment dat statul va ajunge în pragul colapsului fiind incapabil să-și revină; se prea poate ca statul să-și revină; statul se va zbate într-o criză cronică o lungă perioadă de timp. Aceste evoluții pot duce la formarea unor noi state, la război și haos sau la consolidarea ”vechiului regim”. Criza generală se suprapune de multe ori pe crize ale subsistemului: criză economică, o criză a sistemului sanitar, o criză constituțională etc. În numeroase cazuri criza unui subsistem a degenerat într-o criză de sistem generală. Opusul unui stat în criză este statul rezistent, care este capabil să gestioneze provocările care apar.

Din această perspectivă putem considera Egiptul un stat în criză. Egiptul a fost condus în ultima jumătate de veac de dictatori care s-au sprijinit pe armată. Hosni Mubarak s-a aflat la cârma țării din 1981 până-n 2011. Primăvara arabă a măturat și acest regim, ducând la demisia lui Mubarak. Armata a rămas în expectativă nefiind mulțumită cu diminuarea importanței sale, dar incapabilă să acționeze fiindcă în ochii opiniei publice era complice la crimele regimului Mubarak. Alegerile libere din 2012 au dus la alegerea în funcția de președinte a lui Mohamed Morsi, un proeminent lider al Frăției Musulmane, organizație radicală islamică. Noul guvern avea în componența sa membri ai Frăției Musulmane, iar discuțiile pentru redactarea unei noi constituții erau dominate de Frăția Musulmană. Evident, noua constituție s-a făcut după voința islamiștilor. Acest fapt a generat ample proteste și lupte de stradă între suporterii și inamicii președintelui. La 3 iulie 2013, în condițiile în care riscul consolidării unui regim islamist radical în contextul unui posibil război civil era extrem de mare, armata a organizat o lovitură de stat răsturnând regimul Morsi. În 2014 s-au organizat alegeri care au fost câștigate de șeful armatei Abdel Fattah el-Sisi. Putem spune că armata s-a repliat și a preluat din nou controlul țării. Însă Egiptul continuă să fie o țară în criză. Frăția Musulmană contestă într-o manieră violentă noua putere, iar armata adoptă tactici represive. Atentatele teroriste, insurgenții din Peninsula Sinai, extinderea violențelor din Libia și agravarea situației economice întregesc tabloul unui stat aflat în criză. În plus, politica externă promovată de el-Sisi este incoerentă. Egiptul nu mai este clar de partea Americii, ci și în relații strânse cu Rusia, Iran sau China. În cazul Egiptului suntem tentați să pariem pe o întărire a vechiului regim deși istoria are obiceiul să ne surprindă.

În lumina celor prezentate în paginile anterioare găsim potrivit să trecem la detalierea problematicii legate de statele eșuate, o provocare majoră a relațiilor internaționale. Prin definiție un stat eșuat este incapabil să ofere vreo formă de securitate cetățenilor săi și nu mai are control asupra teritoriului și frontierelor sale. Un stat eșuat nu e în stare să creeze condițiile propriei existențe. Chiar și în statele eșuate fărâme ale instituțiilor pot continua să funcționeze. Însă acest fapt nu este tocmai relevant, fiindcă instituțiile trebuie să funcționeze la unison și pe întreg cuprinsul unui stat pentru a putea vorbi de un stat viabil.

Un exemplu de stat eșuat ne este oferit chiar de antichitate. Imperiul Roman este pentru mulți dintre noi exemplul cel mai elocvent de lege și ordine și organizare. Inginerii romani și-au făcut un scop din ridicarea standardelor de viață. Accesul la apă potabilă și la servicii de canalizare, care era ceva comun în Roma antică, sunt pentru multe țări încă deziderate. Totuși, Imperiul roman a trecut între anii 235 și 284 d. Chr. printr-o criză profundă. Atacurile triburilor barbare și trădările generalilor au adus imperiul pe marginea prăpastiei. Aproape fiecare șef de legiune se visa împărat, iar de multe ori împăratul de la Roma controla mici părți ale imperiului. Au existat și secesiuni, precum și o criză economică severă. Din fericire, situația a fost salvată de Dioclețian, care a introdus tetrarhia, un sistem care a oferit Imperiului Roman încă un secol de viață. A amânat sfârșitul!

Observăm, așadar, din lecțiile istoriei romane elemente atât de comune când vine vorba de state din Lumea A Treia. Forțele armate sunt scăpate de sub control. Diferitele populații și provincii nu manifestau prea mult atașament pentru imperiu. Pericolul extern reprezentat de triburile barbare dispuse să profite de slăbiciunea imperiului. Criză economică de proporții. Secesionism în Galia și Siria generat de tendința provinciilor stabile de a se separa de corpul bolnav al imperiului. Incapacitatea instituțiilor de a funcționa fără un împărat puternic. Conceptul de stat eșuat este recent și se referă mai ales la realitățile ultimului secol, dar state eșuate au existat mereu în istoria umanității.

Statele Lumii A Treia mai sunt considerate și state premoderne, fiindcă le lipsesc atributele modernității. Din rândul statelor premoderne se recrutează cele mai multe state eșuate. Ne vom referi în cele ce urmează la două cazuri, pe care le considerăm mai elocvente: Somalia și Yemen. Însă, înainte de a ne concentra pe realitățile celor două țări este necesar să evidențiem trei lecții pe care occidentalii le-au învățat de la aceste țări.

În primul rând, occidentalii au învățat că haosul se extinde. Colapsul din Sierra Leone a dus la destabilizarea Liberiei; destabilizarea din Liberia a pus în pericol vecinii, inclusiv Sierra Leone, chiar în momentul în care situația părea să se îmbunătățească. În Africa Centrală, haosul din Republica Democrată Congo (fostul Congo belgian) este legat de evenimentele tragice din Rwanda și fragilitatea din Burundi. În jurul Afganistanului au existat riscuri majore pentru Pakistan și republicile post-sovietice Tadjikistan și Uzbekistan. În mod normal, atunci când un stat încetează să funcționeze, nu mai funcționează nici frontierele acestuia.

Parțial acest lucru se explică – și acesta este, de fapt, al doilea lucru învățat de occidentali – prin faptul că, atunci când statul se prăbușește, criminalitatea îi ia locul. Acest lucru este, într-un anumit sens, logic. Atunci când funcționează, statul exercită un dublu monopol, asupra violenței și asupra legii. Pe măsură ce monopolul statului asupra violenței se pierde, dispare și legea, care este imediat înlocuită de criminalitate. Statele premoderne sunt de obicei scena unei serii de conflicte – inițial războaie civile, apoi războaie ale tuturor împotriva tuturor (așa cum bine le-a numit Hobbes) – pentru controlul resurselor. Cu toate că statul încetează să mai dețină puterea, capturarea instituțiilor statale poate fi avantajoasă. Instituțiile de stat oferă oportunități în ceea ce privește obținerea de ajutoare internaționale, obținerea de venituri din mită precum și un anumit grad de prestigiu. Chiar și în condiții de haos, capturarea instituțiilor de stat reprezintă ”premiul cel mare”.

În al treilea rând, occidentalii au învățat după evenimentele de la 11 septembrie 2001 că, uneori, o zonă de haos se poate transforma într-o amenințare directă majoră la mare distanță. Este adevărat că circumstanțele din Afganistan erau unice. Ceea ce mai rămăsese din statul afgan fusese preluat de un regim islamist extremist care contractase funcțiile statului unor diverse grupuri: finanțele către baronii drogurilor, sănătatea și protecția socială către ONU și câteva ONG-uri, iar apărarea lui Osama bin-Laden. În schimbul unui refugiu și a unor facilități unde să-și antreneze teroriștii, bin-Laden oferea personal și armament pentru purtarea războiului civil cu Ahmed Masood.

Din cele de mai sus reiese cât se poate de clar interesul statelor occidentale de a stabiliza statele eșuate, nu atât din interese umanitare, cât pentru salvgardarea propriilor interese. În acest fel, ajungem la chestiunea Somaliei care este cel mai elocvent și cunoscut exemplu de stat eșuat, complet eșuat.

Somalia a fost cucerită la sfârșitul secolului al XIX-lea de către italieni și britanici. Cea mai mare parte din ceea ce astăzi se numește Somalia a aparținut Italiei. În 1935, Italia a început ocuparea Abisiniei, proces încheiat în 1936. În 1941, britanicii au eliberat Etiopia și Somalia italiană. După încheierea celui de-al doilea război mondial Somalia italiană a fost administrată de britanici, iar din 1949 de către italieni sub supravegherea ONU. În 1960, Somalia britanică și cea italiană s-au unit formând statul independent Somalia. Somalia a avut o istorie tumultoasă până în 1991, Uniunea Sovietică și SUA luptându-se pentru influență în Cornul Africii. Acest fapt a destabilizat Somalia. În 1991, o serie de facțiuni tribale sprijinite de Etiopia și Libia l-au înlăturat de la putere pe Mohamed Siad Barre. În vacuumul de autoritate creat astfel facțiunile care au luptat contra dictatorului au început să se lupte între ele. Astfel, a început un lung și sângeros război civil care continuă și astăzi. Încercările ONU de a stabiliza țara au eșuat, iar intervenția SUA s-a dovedit zadarnică.

În octombrie 2011 trupele kenyene au intervenit în Somalia pentru a distruge milițiile islamiste Al-Shabaab. Trupele guvernamentale somaleze au fost integrate unei forțe multinaționale, iar în august 2012 a fost stabilit Guvernul Federal al Somaliei primul guvern central permanent instituit de la începutul războiului civil. Astfel, Somalia a fost stabilizată deși se dau lupte grele în continuare contra milițiilor islamiste. Numărul victimelor produs de acest război civil variază între 300.000 și jumătate de milion. Prima poziție în Indexul Statelor Fragile a fost ocupată din 2008 până-n 2013 de către Somalia. Somalia a fost detronată de apariția Sudanului de Sud. Luptele dintre guvern și rebeli au început în 1986. În 1991, dictatura militară a fost înlăturată, iar în 2012 au apărut primele semne de normalitate, dar războiul civil continuă. Deci, în Somalia conflictul civil durează de trei decenii. E un record negativ greu de egalat. Iată de ce, Somalia este cu adevărat un stat eșuat.

În Yemen, traiectoria fragilă a fost neîntreruptă din 1990 până-n 2012. În 2015 s-a produs colapsul guvernului central. Evoluția Yemenului către statutul de țară eșuată a urmat un tipar în care putem identifica o serie de elemente comune multo state din aceeași categorie: diviziuni semnificative între identități regionale și tribale, agravarea diviziunilor de către președintele Abdullah Saleh care a favorizat triburile nordice în dauna celor sudice, și pe sunniți în dauna șiiților. Deteriorarea autorității a condus la deteriorarea legitimității. În prezent, o coaliție condusă de Arabia Saudită luptă contra rebelilor houthicare sunt susținuți de Iran în virtutea frăției dintre șiiți.

Se observă așadar că problema statelor fragile, în criză sau eșuate afectează grav pacea și stabilitatea în lume. Criza siriană este un bun exemplu. Atâta vreme cât crizele sunt departe de Europa sau de lumea civilizată ele nu ne atrag prea mult atenția. Însă Siria este foarte aproape de noi, iar valul de refugiați creat de acest război civil a ajuns în inima Europei, iată de ce această criză captează mai mult decât altele atenția comunității internaționale. Între timp, Siria a devenit un stat eșuat.

Nu putem pune capăt acestui prim capitol, fără a aduce în discuție eforturile statelor fragile sau eșuate de a păși în era prosperității și stabilității. Cea mai importantă inițiativă în această direcție este, credem, Organizația g7+ apărută în 2010 după un forum economic desfășurat la Dili în Timorul de Est. În urma convorbirilor a apărut Declarația g7+. Numele organizației vine de la faptul că din cei 7 miliarde de locuitori ai planetei 1.4 miliarde trăiesc în condiții de conflict și fragilitate. Această organizație interguvernamentală are drept principal obiectiv oferirea unui punct de vedere comun al statelor fragile. Mottoul organizației ”Nimic despre noi fără noi” exprimă mai mult decât elocvent motivațiile care au dus la înființarea sa. Actualmente, organizația dispune de 20 de membri proveniți din diverse regiuni ale planetei precum: Africa, Asia, Caraibe și Pacific. Aceste state sunt extrem de bogate în resurse naturale, dar în același timp populația lor este extrem de săracă. În pofida diferențelor regionale, culturale și politice țările membre au numeroase puncte de interes comun. Printre membrii organizației se numără: Afganistan, Republica Democrată Congo, Haiti, Liberia, Sudanul de Sud, Burundi, Coasta de Fildeș, Papua Noua Guinee, Togo etc.

A patra întâlnire interministerială a acestei organizații s-a produs anul acesta în zilele de 23 și 24 martie la Kabul. În comunicatul final oferit publicității după încheierea discuțiilor putem descoperi, printre altele, satisfacția generată de faptul că Republica Democrată Congo, Guineea, Liberia și Sierra Leone au reușit să depășească epidemia de Ebola, care a devastat aceste țări anul trecut. Pe de altă parte, au fost felicitate Republica Centrafricană și Togo pentru alegerile libere pe care le-au organizat. În ciuda progreselor, în fața statelor membre se găsesc numeroase probleme. De pildă, în Burundi ordinea este o stare de fapt de mult apusă. Membrii g7+ și-au exprimat convingerea și încrederea că procesul de pace din Yemen va fi încununat de succes. Speranțe similare sunt nutrite pentru procesele de pace din Sudanul de Sud și Afganistan.

Prin intermediul Forumului Internațional pentru Dialog asupra Realizării Păcii și Stabilității, membrii g7+ alături de alți parteneri internaționali au lansat Noua Înțelegere privind Abordarea Problemei Statelor Fragile. Acest program are la bază cinci principii majore și este implementat în șapte state pilot: Afganistan, Republica Centrafricană, Liberia, Republica Democrată Congo, Sierra Leone, Sudanul de Sud și Timorul de Est. Declarația comună de după întrunirea de la Kabul reafirma încrederea și angajamentul față de agenda Noii Înțelegeri. Pe de altă parte, se saluta lansarea Agendei 2030 care ar urma să implementeze Scopurile Dezvoltării Durabile. Totodată, era adresată către ONU rugămintea de a se organiza în curând, la New York, o conferință la nivel înalt care să cuprindă membrii organizației g7+ alături de alți parteneri internaționali, care să discute asupra Scopurilor Dezvoltării Durabile.

Așadar, putem observa că există la nivel global o puternică preocupare privind problematica statelor fragile. Inițiativa g7+, care este destul de recentă, a reușit să înscrie țările membre pe o traiectorie pozitivă, cu largul concurs a numeroși parteneri internaționali. Însă, fără o implicare directă, masivă și coerentă problemele celor 1.4 miliarde de oameni care trăiesc în state fragile sau eșuate nu vor avea o rezolvare în viitorul previzibil.

Capitolul II

”Revoluția iasomiei” sau umbre și lumini în lumea arabă

Începând cu 2010, nordul Africii și Orientul Mijlociu au fost măturate de un val revoluționar de proporții, care a afectat foarte multe state cu consecințe incalculabile pentru deceniile ce vor veni. Fenomenul a primit din partea presei diverse denumiri: ”Revoluția iasomiei”, ”Primăvara arabă”, ”Revoluția arabă”, ”Revolta arabă” etc. Mass-media s-a concentrat pe problematica arabă, pierzând din vedere faptul că protestele au cuprins și țări nearabe. Protestele au început în Tunisia la 18 decembrie 2010. Ele s-au extins în foarte scurt timp în Algeria, Libia, Egipt, Iordania, Yemen, Irak, Iran, Siria, Oman, Sudan, Bahrein, Emiratele Arabe Unite și chiar Arabia Saudită și Kuwait. În Tunisia, Egipt și Yemen protestele au dus la schimbarea regimului. În Libia, Irak și Siria au declanșat războaie civile devastatoare, care în Siria și Irak încă continuă. Marocul, Algeria, Iordanul dar și monarhiile din Golful Persic au făcut o serie de concesii care au stins protestele. Din cele de mai sus, se poate observa cu mare claritate că efectele ”Primăverii arabe” sunt greu de anticipat dar și mai greu de controlat. Conform teoriei bulgărelui de zăpadă, tensiunile se acumulează continuu, iar lumea arabă devine tot mai periculoasă și mai supusă riscurilor de tot felul. În cele ce urmează vom detalia evoluția și consecințele ”Revoluției iasomiei” punând accent pe evidențierea fragilității statelor cuprinse de acest fenomen. În final, vom demonstra că Libia, Siria, Irak și Yemen au devenit state eșuate din cauza evenimentelor desfășurate în ultimii ani.

În general, se consideră că protestele au izbucnit din dorința locuitorilor din Magreb și Orientul Mijlociu de a trăi în libertate și democrație. În realitate, cauzele acestor mișcări politice și sociale sunt multiple și complexe, iar democrația este o cauză printre multe altele și nu neapărat cea mai importantă. Protestele au fost întâmpinate de către cancelariile occidentale cu o bucurie precaută presimțind oarecum că a venit momentul democratizării lumii arabe, un deziderat mai vechi al Europei și Americii. În foarte scurt timp bucuria precaută a devenit exuberanță.

Liderii și presa din occident au ales să vadă o revoluție condusă de tineri în numele unor principii democratice liberale. Statele Unite au sprijinit în mod oficial solicitările protestatarilor, considerându-le strigăte inconfundabile de ”libertate”, ”alegeri libere și corecte”, ”un guvern reprezentativ” și ”democrație autentică”, deziderate care trebuie împlinite. Dar drumul spre democrație avea să fie sinuos și dificil, așa cum s-a văzut după prăbușirea regimurilor autocratice.

Primăvara arabă a început ca o mișcare a tinerei generații pentru o democrație liberală. În scurt timp a fost însă deturnată și anihilată. Entuziasmul s-a transformat în paralizie. Forțele politice existente, închistate în armată și în religie în zonele rurale, s-au dovedit mai puternice și mai bine organizate decât mulțimea aparținând clasei mijlocii care demonstra în Piața Tahrir în numele principiilor democratice. În practică, Primăvara arabă nu a depășit, ci a expus contradicțiile interne ale lumii arabe islamice și ale politicilor concepute pentru a le soluționa.

Există o iluzie, curios de mult răspândită în lume că democrația este starea firească a umanității și că orice deviere de la aceasta este o crimă care trebuie pedepsită sau o boală care trebuie vindecată. Din cauza acestei atitudini în ultima jumătate de secol cuvintele democrație și democratic au fost adaptate la o gamă extrem de largă de regimuri politice. În secolul XX numeroase state au inserat în titulatura lor cuvântul democratic pentru a ascunde natura reală a regimului politic. În special regimurile dictatoriale au fost foarte dornice să se prezinte drept democratice. Astfel, simpla prezență a cuvântului democratic în titulatura unui stat este un semnal de alarmă, care indică prezența unui regim autocratic.

De fapt, astăzi este destul de dificil să precizezi ce este în realitate democrația. Ca orice în zilele noastre, conceptul de democrație este extrem de ambiguu și discutabil, uneori în mod deliberat. Se vorbește chiar despre democrație neliberală, de exemplu, pentru a descrie regimul lui Putin din Federația Rusă. Însă, una dintre cele mai bune definiții pentru democrație a fost enunțată de către Sam Huntingdon celebrul autor al volumului Ciocnirea civilizațiilor. Domnia sa a declarat că o țară poate fi considerată democratică atunci când și-a schimbat de două ori guvernul prin alegeri libere. De ce de două ori? Fiindcă de multe ori alegerile libere sunt doar un vehicul pentru a accede la putere. Au fost destule exemple în istorie când jocul politic democratic a permis ajungerea la putere a unor dictatori, cel mai celebru exemplu este Hitler. Deci, după a doua schimbare de guvern putem spune că democrația funcționează. Așadar o definiție simplă și eficientă.

În cea mai mare parte a Orientului Mijlociu, situația este cu mult diferită. Două țări, Turcia și Israel, își schimbă guvernele prin alegeri, în Turcia uneori și prin alte metode decât prin alegeri. În afară de aceste două țări, practica normală în Orientul Mijlociu nu este aceea a schimbării guvernelor prin alegeri, ci a alegerilor prin intermediul guvernelor. Alegerile în Orientul Mijlociu au mai mult în comun cu învestirea unui președinte american sau cu încoronarea unui monarh britanic decât cu alegerile din cele două state. Cu alte cuvinte, este un ceremonial, ratificarea rituală a unei alegeri care a fost deja luată prin alte metode.

Democrația are prea puține elemente în comun cu situația economică, politică, socială, confesională și istorică din Magreb și Orientul Mijlociu. Nimic din trecutul acestor țări nu le îndreptățește să aspire la statutul de state democratice prea curând. Democrația nu poate fi exportată oriunde și oricând. Statele occidentale au ajuns la acest stadiu de dezvoltare politică după o evoluție profundă care s-a desfășurat pe o perioadă extrem de îndelungată. Această evoluție nu permite arderea etapelor. Ignorarea unei etape poate conduce spre dezastru. Importanța perioadei iluministe nu poate fi subestimată în cadrul procesului de democratizare a Europei de Vest. Nimic similar cu iluminismul european nu a atins lumea islamică în ultimele secole. Imitarea vestului s-a redus la aspecte organizatorice, tehnice și administrative. Scopul imitației a fost eficientizarea regimului deja aflat la putere pentru ca acesta să fie capabil să reziste presiunilor occidentale. Democratizarea nu a fost primul, dar nici ultimul imbold al liderilor care au dorit modernizarea statelor islamice. Situația nu s-a schimbat prea mult în ultimele decenii. Dimpotrivă, am putea spune că lumea islamică s-a cantonat în sectarism și violență pentru a evita schimbările de substanță.

Exportul democrației de tip occidental nu a funcționat, iar dublul standard aplicat de UE și SUA în Magreb și Orientul Mijlociu a deteriorat imaginea și credibilitatea vestului în ochii arabilor. Un sondaj Gallup realizat în 2008 a relevat faptul că locuitorii din aceste regiuni favorizează un model democratic care încorporează Sharia în locul adoptării modelului occidental. Un alt sondaj realizat în 2005 a evidențiat faptul că Sharia este o importantă sursă de legislație. Acești doi parteneri transatlantici au avut mai mult sau mai puțin proiecte similare, precum promovarea liberalizării economice și a democrației în ANOM (Africa de Nord și Orientul Mijlociu), dar în același timp au susținut regimuri autoritare neglijând grupările de opoziție și societatea civilă. Au procedat așa pentru a menține o stare de fapt benefică propriilor interese sau pentru că se temeau că democrația ar putea aduce la putere grupări extremiste religioase cu o agendă antioccidentală.

În continuare, considerăm necesar să trecem în revistă evenimentele din Tunisia, singura poveste de succes până acum a Primăverii Arabe. Tunisia și-a dobândit independența față de Franța în 1956. Până în 2011 regimul politic din Tunisia a fost unul dintre cele mai represive din lumea arabă. Habib Bourguiba a condus Tunisia până-n 1987 când a fost declarat inapt pentru a conduce, din punct de vedere medical. În urma unei lovituri de stat puterea a fost preluată de Zine El Abidine Ben Ali, care a condus destinele Tunisiei din 1987 până în 2011. Cauzele reale ale revoluției tunisiene au fost lipsa locurilor de muncă, inflația și corupția. Scânteia care a aprins flacăra revoluției a fost reprezentată de gestul extrem al lui Mohamed Bouazizi, care și-a dat foc în semn de protest față de abuzurile autorităților. Protestele care au urmat au dus în cele din urmă la fuga lui Ben Ali la 14 ianuarie 2011 în Arabia Saudită. Partidul său ca și forțele de securitate care i-au sprijinit regimul au fost interzise. Din alegerile libere a rezultat un regim democratic atașat caracterului secular al statului. Respingerea Shariei a transformat Tunisia într-o victimă a terorismului islamic. Una peste alta, putem spune că Tunisia a devenit o țară democratică stabilă, ceea ce nu se poate spune despre nici o altă țară prinsă în vârtejul Revoluției iasomiei. Tunisia nu mai este nici măcar un stat fragil. Este un stat stabil care evoluează excelent înspre o democrație autentică.

În Egipt protestele au început la 25 ianuarie 2011. Acestea au fost îndreptate împotriva lui Hosni Mubarak aflat la putere din 1981. În februarie acesta a fost obligat să plece de la putere, iar armata și-a asumat puterea. Alegeri libere au avut loc în iunie 2012 și au fost câștigate de Mohamed Morsi, conducătorul Frăției Musulmane. În iulie 2013 armata l-a răsturnat de la putere pe Morsi, președintele democratic ales al țării. Au fost organizate noi alegeri care au făcut ca președinte să devină Abdel Fattah el-Sisi, șeful forțelor armate. În cazul Egiptului democrația a făcut ca puterea să aparțină unui islamist radical, Mohamed Morsi. Deci, este cât se poate de clar că majoritatea populației din Egipt simpatiza Frăția Musulmană, organizație veche și stimată care a fost persecutată în timpul lui Mubarak dar, fapt extrem de important, nu distrusă. Ne putem pune întrebarea de ce Mubarak sau predecesorii săi nu au distrus această structură? Poate fiindcă se temeau de un război civil sau poate era o metodă de a convinge occidentul că regimul autocratic militar este de neînlocuit. Oricum, evoluția evenimentelor de după căderea regimului Mubarak a condus la revenirea la starea de fapt anterioară. În cele din urmă armata a dat o lovitură de stat și a impus la putere un militar. Totodată, armata a declanșat persecuții severe împotriva Frăției Musulmane și a sprijinitorilor lui Morsi.

Mohamed Morsi, lider al Frăției Musulmane, susținut de o coaliție de grupări cu caracter chiar mai fundamentalist, a fost ales în 2012 în funcția prezidențială despre care Frăția Musulmană declarase ferm, în perioada de vârf a demonstrațiilor din Piața Tahrir, că n-o vizează. Odată ajuns la putere, guvernul islamist s-a concentrat pe instituționalizarea propriei sale autorități, închizând ochii atunci când susținătorii săi au dus o campanie de intimidare și de hărțuire a femeilor, a minorităților și a dizidenților. Decizia armatei de a înlătura de la putere guvernul și de a declara reluarea procesului politic a fost primită până la urmă cu bucurie chiar și de segmentul de populație laic și democratic, deja marginalizat. În orice caz, considerăm că Egiptul va edifica o ”democrație neliberală” de inspirație putiniană, cu largul concurs al armatei. Deci, putem aprecia că Egiptul se va întoarce la un status quo ante. Revoluția egipteană nu a făcut altceva decât să agraveze problemele economice și sociale, iar remediul a devenit recursul la armată, cea care a girat lunga domnie a lui Mubarak. În Egipt elementele radicale au fost mai numeroase, mai bine organizate și mai dornice de luptă decât cele democratice. Atunci când se confruntă cu extremismul tabăra democratică pare suspect de lipsită de argumente practice.

Egiptul a devenit în ultimii ani un stat fragil. În Sinai au început lupte cu insurgenții, iar pe plan intern numeroșii susținători ai lui Morsi contestă puterea armatei. În Egipt există condițiile declanșării unui război civil în toată regula. Pe de altă parte, nivelul de trai s-a prăbușit, iar economia a scăzut foarte mult, ceea ce a făcut să apară nostalgicii perioadei Mubarak. În acea vreme Egiptul era un aliat valoros pentru cancelariile occidentale, iar climatul economic bazat pe turism era promițător. Atacurile teroriste au alungat turiștii, iar represiunea noului regim îngrijorează foștii aliați. Putem considera Egiptul un stat fragil în lumina acestor realități, iar revoluția pare mai mult un regres decât un progres.

În altă ordine de idei, considerăm necesar să vorbim un pic despre profilul internațional al Egiptului. Din 1978 Egiptul a fost un partener strategic și loial pentru SUA. Acest parteneriat s-a manifestat plenar în timpul Primului Război din Golf (1991) când Egiptul s-a aliniat politicii trasate de SUA. În altă ordine de idei, Egiptul a fost multă vreme cel mai important aliat american din afara NATO, din zona mediteraneană. Această relație privilegiată este dovedită și prin faptul că America sprijină financiar întărirea armatei egiptene care, după cum s-a putut observa în 2013, ocupă un rol central în societatea egipteană. Lovitura de stat din 2013 ca și represiunea la care a fost supusă Frăția Musulmană au nemulțumit SUA. Însă în ultima vreme apar semne de normalizare a legăturilor americano-egiptene, cu toate că Egiptul strânge legăturile cu state precum Rusia, China sau Iran, ceea ce reprezintă un indicator că noul regim de la Cairo își diversifică paleta de opțiuni de politică externă. O abordarea inabilă a Washingtonului în ceea ce privește relațiile cu Egiptul poate duce la o resetare a diplomației egiptene care ar putea să schimbe din nou tabăra, așa cum s-a întâmplat în 1978.

În Libia protestele au debutat la 17 februarie 2011. Acestea au fost îndreptate contra regimului excentricului dictator Muammar Gaddafi. Acesta a confiscat puterea în 1969 printr-o lovitură de stat prin care l-a înlăturat de la putere pe regele Idriss. Îi obligă pe anglo-americani să abandoneze bazele aeriene din Libia, iar în 1973 naționalizează companiile petroliere. În 1986 Gorbaciov îl abandonează pe Gaddafi, deja slăbit de scăderea prețului petrolului. Ca ripostă la o serie de atentate, Ronald Reagan dispune bombardarea orașelor Tripoli și Benghazi (14 aprilie 1986). Izolarea regimului libian se accentuează în 1992. ONU îl acuză de atentatele comise împotriva avioanelor companiilor Pan Am (21 decembrie 1988) și UTA (19 septembrie 1989), decretând un embargo ce va fi întărit de legea Amato-Kennedy.

Sancțiunile au fost înăsprite în decembrie 1993 și reînnoite în martie 1998. De atunci, Gaddafi s-a străduit să combată sancțiunile internaționale printr-o diplomație regională și personală. și printr-o strategie ideologică menită să-i apere puterea și să-i aducă noi prieteni și aliați. În final, puterile vestice au realizat eșecul sancțiunilor, ceea ce le-a determinat să recurgă la diplomație.

În august 1998, Marea Britanie și SUA au început să facă concesii lui Gaddafi propunând un proces într-o țară neutră pentru suspecții considerați vinovați de cele două atentate, semn clar că sancțiunile nu au reușit să-i înfrângă voința lui Gaddafi. În cursul unei vizite în Africa de Sud în ianuarie 1999, prim-ministrul britanic Tony Blair a cerut în mod public ajutorul lui Nelson Mandela pentru a-l convinge pe Gaddafi să accepte un proces într-o locație neutră. Acest fapt a indicat din nou că regimul sancțiunilor a fost ineficace și că trebuiau căutate soluții alternative pentru a depăși acest impas. Intervenția lui Mandela a fost în cele din urmă încununată de succes. Libia i-a predat pe cei doi suspecți către ONU la 5 aprilie 1999. Drept consecință, sancțiunile impuse Libiei au fost ridicate.

Declanșarea războiului global contra terorismului, dar mai ales invadarea Irakului în 2003 l-au determinat pe Gaddafi să devină și mai conciliant. Drept urmare, în 2004 SUA și Libia au reluat legăturile diplomatice. În februarie 2011 la Benghazi au început protestele contra regimului dictatorial al lui Gaddafi. Pe 17 martie Consiliul de Securitate al ONU a impus o zonă de interdicție aeriană. Două zile mai târziu au început patrulările în spațiul aerian libian realizate de membrii coaliției internaționale conduse de Franța. Pe 25 martie NATO și-a asumat misiunile aeriene din Libia. Luptele au durat până la 23 octombrie 2011 când Consiliul National de Tranziție, recunoscut de ONU drept guvernul legal al Libiei, a declarat sfârșitul războiului. Gaddafi a fost ucis la 20 octombrie.

Libia s-a străduit în perioada post-Gaddafi să reconstruiască instituțiile într-un climat dominat de o profundă instabilitate. Forța grupărilor rebele a crescut constant. Se consideră că în Libia ar acționa circa 1700 de grupări rebele, inclusiv Statul Islamic. Gruparea jihadistă Ansar al-Sharia este responsabilă de atacul asupra consulatului american din Benghazi (11 septembrie 2012). În 2014 s-au cristalizat două tabere: Coaliția Renașterea Libiei care controlează Tripoli și partea de vest a țării, în timp ce în est s-a constituit Coaliția Demnității, care controlează Benghazi și Cirenaica. Fiecare coaliție dispune de propriul parlament, guvern și comandant militar. În interiorul celor două tabere există o profundă fragmentare, iar grupări precum Ansar al-Sharia sau Statul Islamic poartă propriile războaie. În atari circumstanțe Libia a devenit în adevăratul sens al termenului un stat eșuat. Există o îngrijorare generală că Libia va continua să se fragmenteze sub aspect politic și militar și, chiar, tribal. Este cât se poate de neclară capacitatea unui eventual guvern de unitatea națională de a aduce la un numitor comun puzderia de facțiuni care împiedică stabilizarea Libiei.

Statul libian s-a prăbușit după înlăturarea colonelului Gaddafi. A devenit evident în ultimii ani că regimul represiv construit în jurul acestuia ținea sub control un areal geografic cu un imens potențial destabilizator. În timpul primului război civil din 2011 grupările de opoziție erau extrem de divizate. Pentru un observator fin era extrem de clară evoluția ulterioară a statului. Rebelii l-au înlăturat pe Gaddafi cu sprijinul direct al NATO, fără suportul acesteia victoria eterogenei coaliții anti-Gaddafi ar fi fost încă o așteptare. Fără NATO Libia ar fi evoluat înspre situația actuală a Siriei. NATO, UE sau SUA s-au implicat puțin spre deloc în reconstrucția și democratizarea Libiei. Era clar că pentru a stabiliza Libia, guvernul provizoriu avea nevoie de sprijin puternic din partea comunității internaționale, inclusiv militar. În Libia era necesară intervenția NATO exact ca în Afganistan pentru a susține un guvern central puternic și o armată capabilă să exercite monopolul asupra violenței legitime. Cum așa ceva nu s-a întâmplat, consecințele sunt dezastroase. Producția de petrol s-a prăbușit, ca și nivelul de trai. Libia a devenit o sursă de refugiați și o poartă de intrare în Europa pentru emigranții din Africa. Desigur, momentan, prețul petrolului este scăzut, acest fapt nu a fost în avantajul Libiei, fiindcă atunci când petrolul libian va fi din nou important interesul cancelariilor occidentale pentru resuscitarea pacientului libian va crește exponențial.

Situația din Libia se poate repercuta negativ asupra întregului areal geografic. Situația din Tunisia poate oricând aluneca înspre violență sub imboldul constelației de grupări jihadiste care mișună în Libia. Algeria poate fi de asemenea o victimă a exportului de instabilitate. Pe de altă parte, situația din Egipt este încă neclară, iar Statul Islamic intenționează să se extindă și în această țară sfâșiată între fundamentalism și laicitate. În timpul lui Gaddafi Libia era o țară stabilă și relativ prosperă. Astăzi este o epavă a continentului African precum Somalia, Sudan sau Ciad.

În Yemen situația s-a degradat într-o manieră extrem de rapidă. Yemenul a fost scindat în două entități statale până în 1990. Atunci s-a constituit Republica Yemen sub conducerea lui Ali Abdullah Saleh. Tensiunile dintre părțile din nord și din sud ale țării au continuat să mocnească. În 1994, izbucnește un scurt război civil câștigat de soldații lui Saleh. În 2004 are loc asasinarea lui Hussain Badr al-Din al-Huthi, fondator al mișcării Huthi, care declanșează primul război civil dintre Saleh și rebelii Huthi. În 2009 luptele avansează și pe teritoriul Arabiei Saudite, care ripostează prin lovituri aeriene. Primăvara Arabă poposește și în Yemen unde au loc proteste masive contra președintelui Saleh. Drept consecință, președintele Saleh demisionează semnând un acord de transfer al puterii. Abd Rabbu Mansour Hadi este ales președinte în 2012, dar se confruntă cu mișcări secesioniste în sud și în nord. În cele din urmă rebelii Huthi de orientare șiită dizolvă parlamentul și anunță preluarea puterii. În atari circumstanțe la 25 martie 2015 o coaliție internațională condusă de Arabia Saudită a intervenit împotriva rebelilor Huthi. Președintele Hadi s-a refugiat în Arabia Saudită. În același timp Iranul a condamnat ferm intervenția și se pare că sprijină rebelii Huthi, frații șiiți.

Considerăm potrivit să facem o mică paranteză pentru a vorbi despre cauzele haosului în care pare să se scufunde mare parte din lumea arabă. Cel puțin în cazul Yemenului, Siriei și Irakului o cauză centrală a războiului civil este antagonismul dintre sunniți și șiiți. Iranul, stat eminamente șiit, este din 1979 un suporter al terorismului fundamentalist șiit. Arabia Saudită, pe de altă parte, este un fervent promotor al sunnismului, dar nu în forma sa clasică, ci într-o formă sectară, wahabismul. Iranul și Arabia Saudită sunt într-o acerbă competiție pentru controlul esențialului areal al Golfului Persic. Pe de altă parte, cele două țări se luptă pentru a deține întâietatea în lumea islamică. Ambele țări sunt vinovate de proliferarea jihadismului și a extremismului religios în lumea islamică. În Siria allawiții lui Bashar al-Assad sunt sprijiniți în mod ferm de către Iran. În Irak șiiți majoritari au suportul Iranului, ca și gruparea șiită Hezbollah care operează în sudul Libanului având sprijin logistic și financiar de la Teheran. Nu mai departe de conflictul din 2006 în care Israelul a fost învins de Hezbollah s-a manifestat sprijinul Iranului pentru această grupare. În acest scurt conflict luptătorii Hezbollah au folosit arme și tactici extrem de sofisticate.

Sunniții din Siria, Irak și Yemen sunt în mod automat sprijiniți de Arabia Saudită. Acordul cu Iranul în privința arsenalului nuclear promovat de administrația Obama a deranjat profund autoritățile de la Riyadh. Grupările de opoziție din Siria sunt sprijinite de saudiți și de celelalte monarhii din golf. Chiar și Statul Islamic a beneficiat de ajutor saudit în fazele primare ale existenței sale. Așadar, pentru a înțelege marasmul social, politic și confesional din lumea islamică trebuie să ne întoarcem la perioada de început a acestei religii când s-a produs sciziunea dintre șiiți și sunniți.

Pe deasupra, peisajul politic din Orientul Mijlociu s-a schimbat profund de la încheierea Războiului Rece. Pan-arabismul, care a jucat un rol central în regiune, a dispărut. Multele tentative de a unifica statele arabe au eșuat cu excepția deloc notabilă a Yemenului care, după cum am văzut mai sus, este în pragul disoluției. De la moartea președintelui egiptean Gamal Abdel Nasser în 1970 nici un lider arab nu s-a bucurat de prea multă popularitate în afara propriei țări. În același timp identitatea națională a devenit tot mai importantă. Minorități non-arabe ca berberii sau kurzii au devenit tot mai vizibile și dispuse să aibă o viziunea distinctă asupra regiunilor în care trăiesc. Kurdistanul irakian este o realitate tot mai evidentă, iar federalismul promovat de Bagdad reușește pe moment să păstreze acest teritoriu. O altă problemă majoră este cea palestiniană care nu și-a găsit rezolvarea din 1948 încoace.

Privind lucrurile din perspectivă economică trebuie să recunoaștem că petrolul a rezolvat multe probleme, dar a și creat numeroase alte probleme. De pildă, monarhiile bogate în petrol au obținut relativ lejer sume mari de bani care au putut ajuta întărirea autocrațiilor. Având bani la discreție Arabia Saudită, de exemplu, nu fost nevoită să relaxeze climatul economic și social rămânând cantonată într-o viziune sectară fundamentalistă. La un moment dat petrolul se va termina, iar problemele ascunse sub preș multă vreme vor irumpe din nou pe scena internațională.

Primăvara arabă a transformat Libia, Yemenul, Irakul și Siria în state eșuate fără doar și poate. Egiptul, pe de altă parte, a devenit un stat fragil, iar Tunisia, deși a devenit o democrație, poate oricând aluneca pe panta violenței. De altfel, Tunisia este o insulă de stabilitate într-un ocean fundamentalist. Tulburările sectare endemice din Libia se pot oricând răsfrânge asupra Tunisiei. Marocul, Algeria, Iordania și monarhiile din golf au avut mai puține probleme, dar acest fapt nu înseamnă deloc că nu vor avea pe viitor. Nu putem încheia acest capitol fără a ne referi la situația din Irak, fiindcă evenimentele din acest stat sunt simptomatice pentru criza lumii musulmane.

Saddam Hussein a ajuns la conducerea Irakului în 1979. În august 1990 a ocupat Kuweitul, ceea ce a dus la Primul Război din Golf câștigat de o coaliție internațională condusă de SUA care a acționat cu mandat ONU. După evenimentele din 11 septembrie 2001 SUA au început pregătirile pentru răsturnarea regimului lui Saddam. Regimul baathist al lui Saddam Hussein sprijinea de mult terorismul internațional, chiar dacă legăturile lui cu Al Qaeda erau aproape inexistente. Totuși, timp de un deceniu, regimul irakian ignorase hotărârile ONU, precum și propriile angajamente juridice de a nu dezvolta și utiliza arme de distrugere în masă (ADM). De asemenea, regimul a ucis cetățeni irakieni și a oprimat într-un mod dur majoritatea șiită și minoritatea kurdă din Irak. Statele Unite, cu sprijinul britanic și australian, precum și din partea altor state, s-au hotărât să-și manifeste forța și să demonstreze că șeriful global își făcea treaba, indiferent dacă lumea, în ansamblu, era sau nu de acord. Confruntându-se cu un dezacord internațional profund și în lipsa unei Rezoluții a Consiliului de Securitate al ONU care să autorizeze în mod explicit recursul la forță, Statele Unite și Marea Britanie au invadat Irakul la 20 martie 2003.

Guvernul Statelor Unite a fost avertizat chiar de către propriul secretar de stat, Colin Powell că dacă invadezi o țară, îi eliberezi poporul și îndepărtezi regimul existent, atunci rezultatul, fie și pe termen scurt, este că deții acea țară și trebuie să-ți asumi responsabilitatea pentru viitorul ei. Invadatorii din 2003 nu au conștientizat suficient toate implicațiile acestui adevăr etern. Este suficient să menționăm că sarcina viitorului eliberator este rareori simplă, mai ales dacă nu înțelege cultura și politica locală. Chiar și victoria din Afganistan din 2001 pare mai puțin totală în prezent, întrucât o mare parte din sudul țării a revenit sub controlul talibanilor, iar liderii războinici locali își desfășoară activitățile infracționale tradiționale.

Președintele Obama a câștigat alegerile din 2008 și pe baza promisiunii că va opri războiul din Irak. Aici, considerăm că intervine o problemă de interpretare prin faptul că retragerea trupelor americane din Irak e un fapt, iar oprirea totală a luptelor din Irak este cu totul altceva. Revenind la chestiunea invaziei trebuie să precizăm că armele de distrugere în masă ale Irakului nu au fost găsite niciodată, ceea ce ne permite să declarăm că ele nici nu au existat. Acest fapt a aruncat o umbră de îndoială asupra întregului proces armat. Mulți analiști au început să speculeze că informațiile despre ADM deținute de către Irak au fost fabricate. Desigur, nu credem că putem merge așa de departe cu speculațiile, mai plauzibil este faptul că informațiile erau poate eronate. Nu ar fi primul caz din istorie când se iau decizii pe baza unor informații greșite. Oricum, acest fapt indică un amatorism crunt în cadrul serviciilor secrete americane care au indus în eroare liderii politici. Lipsa ADM a făcut să se vorbească despre discreționarismul puterii americane. Odată ce tot mai mulți militari americani au început să moară, iar războiul devenea tot mai clar profund imoral a început să se repete situația din jurul războiului din Vietnam. Populația, care nu înțelegea deloc ce trebuia să se facă în Irak, nu înțelegea responsabilitățile Americii față de o țară pe care o invadase, a cerut în mod categoric retragerea din Irak. A început tot mai insistent să se vorbească despre Sindromul Irak. Vom reveni la acesta pe măsură ce ne vom referi la situația din Siria, care a fost și ea influențată într-o oarecare măsură de acest sindrom.

La preluarea mandatului, președintele Obama și-a continuat criticile publice la adresa predecesorului său și a adoptat o ”strategie de retragere”, cu un accent mai puternic pe ”retragere” decât pe ”strategie”. Astăzi, Irakul este un veritabil câmp de luptă pe fondul unor continue conflicte sectare în regiune – guvernul său tinde să se îndrepte spre Iran, elemente ale populației sale sunnite se opun guvernului cu argumente militare, membri din ambele tabere sprijină eforturile jihadiste din Siria și gruparea teroristă SIIL încearcă să construiască un califat pe jumătate din teritoriul său.

În 2009, a fost semnat un acord cu SUA prin care trupele acestei țări urmau să fie retrase până la sfârșitul lui 2011. În decembrie 2011 trupele americane s-au retras în mod oficial din Irak. Mișcarea Națională Irakiană, cel mai important partid sunnit din Irak a boicotat parlamentul în 2011-2012 acuzând majoritatea șiită că ignoră în mod deliberat interesele și nevoile populației sunnite. Trebuie menționat faptul că regimul lui Saddam s-a întemeiat pe sprijinul sunniților, care sunt o minoritate în Irak. Protestele generate de Primăvara Arabă s-au extins și în Irak în 2011. Pe cale de consecință, începând cu 2012 actele de violență au început să se înmulțească sub imboldul evenimentelor din Siria. În 2013 grupuri militante sunnite au redeschis conflictul cu guvernul condus de Nouri al –Maliki. În 2014, luptători sunniți aparținând SIIL au preluat controlul asupra unei mai părți din Irak, inclusiv asupra orașelor Tikrit, Fallujah și Mosul.

Armata irakiană construită cu sprijinul SUA și a partenerilor săi s-a dovedit incapabilă să asigure securitatea cetățenilor confruntați cu o organizație teroristă. Monopolul asupra violenței legitime nu aparține defel guvernului irakian pe teritoriul irakian. Incapacitatea clară a autorităților de la Bagdad de a oferi un climat de stabilitate și prosperitate le-au compromis în ochii populației. În nord, Kurdistanul irakian luptă cu succes împotriva SIIL pe cont propriu. În mod cât se poate de evident, kurzii nu par să mai considere Irakul un proiect viabil. Doar opoziția viscerală a Turciei față de un stat kurd mai menține Kurdistanul irakian în cadrul Irakului. Irakul este în realitate un stat eșuat. Primăvara Arabă a afectat Siria, iar violențele din Siria s-au extins și în Irak, un stat fragil care a recăzut în ghearele violențelor sectare devenind un stat eșuat cu acte în regulă.

În raportul dintre stabilitate și democrație, rolul forțelor interne este, de departe, determinant pentru identificarea modalităților adecvate de acțiune. Realitatea statelor din Orientul Mijlociu relevă o varietate considerabilă de orientări ale forțelor interne care vizează toate caracteristicile acestora – de la poziția față de putere la susținerea de care se bucură în rândul publicului, la conținutul ideologic al mesajului politic pe care îl promovează și, nu în ultimul rând ca importanță, la acțiunile concrete avute în vedere pentru promovarea acestui mesaj. Se poate afirma, așadar, că în societățile respective există și se dezvoltă continuu un pluralism politic ale cărui valențe nu trebuie desconsiderate: în numeroase cazuri, gradul de complexitate și sofisticare al gândirii politice este comparabil cu nivelurile corespunzătoare din societățile în care sistemul democratic este consacrat și are deja tradiții care îl fac să fie perceput ca un dat. Concomitent, există și societăți în care accesul la informație și disponibilitatea publicului și/sau a societății civile, a formațiunilor politice – chiar dacă poartă alte etichete – sunt mai scăzute, din cauza unui întreg complex de factori și condiții, uneori conjuncturale, alteori construite și menținute intenționat.

În ciuda faptului că în declarațiile internaționale apare deseori un climat de încredere privind evoluția spre democrație a statelor din Magreb și Orientul Mijlociu, realitatea de la fața locului ne arată că democratizarea prematură și rapidă a acestora duce la haos, fragilitate și eșec. În plus, toți actorii internaționali au agende proprii privind aceste state, iar de multe ori aceste agende se ciocnesc cu consecințe din cele mai nefaste pentru popoarele de acolo. Marile puteri au destabilizat aceste regiuni în perioada Războiului Rece și continuă să o facă și în prezent. Astăzi, mai mult ca oricând, statele islamice resimt influența destabilizatoare a marilor puteri, Rusia, SUA, China sau UE. Să nu ignorăm felia de responsabilitate care aparține marilor puteri în privința destabilizării Magreb-ului și Orientului Mijlociu.

Capitolul III

Criza siriană sau eșuarea unui stat între interesele marilor puteri

3.1 Abstract

Siria a fost unul dintre pilonii Orientului Mijlociu. Opozant de marcă al Israelului și a politicii americane în regiune, Siria s-a luptat din greu pentru a susține cauza panarabă și palestiniană. Războiul civil care devastează această țară din 2011 tinde să devină cea mai gravă și presantă problemă a Orientului Mijlociu. Sub dinastia al-Assad, inițiată în 1971 de Hafez al-Assad, Siria s-a bucurat de o perioadă destul de lungă de stabilitate și relativă prosperitate. Hafez a fost un fidel aliat al URSS, iar direcția pro rusă a fost continuată chiar și după destrămarea URSS. Baza navală de la Tartus este în prezent singura facilitate militară a Federației Ruse din afara teritoriului național.

În cercetarea mea m-am concentrat pe evidențierea relației speciale a Siriei cu URSS, care a continuat și sub Federația Rusă. M-am străduit să evidențiez și să înțeleg motivele care l-au făcut pe Vladimir Putin să sprijine până în pânzele albe un regim dictatorial muribund. Am putut constata că baza de la Tartus nu este suficient de importantă pentru a justifica sprijinul masiv venit din Rusia. Pe de altă parte, parcurgerea literaturii de specialitate m-a condus spre concluzia că Siria este un vechi client pentru industria de armament rusă. Dar acest fapt, din nou, nu este suficient de concludent pentru a elucida misterul sprijinului rusesc.

În altă ordine de idei, am încercat să fac o paralelă între ceea ce s-a întâmplat în Cecenia și, apoi, în Siria pentru a înțelege dacă Putin are o abordare similară asupra situației. Mulți analiști au încercat să acrediteze ideea că vestul vrea dezmembrarea Siriei pentru a face loc unui stat kurd, ambițiilor lui Erdogan sau ale Israelului, care ar putea rămâne pentru totdeauna cu Înălțimile Golan. Cecenia, în viziunea lui Putin, era un prim pas spre destrămarea Federației Ruse după modelul URSS. A fost îndemnat oare Putin de dorința de a împiedica planurile occidentului încă o dată? A trimis trupe, tehnică militară, a deplasat grupuri navale, a livrat armament și voluntari pentru armata loială lui Bashar al-Assad. A sprijinit informațional armata siriană și, în momentul în care Bashar părea să piardă, a ieșit din nou la rampă inițiind o intensă campanie de raiduri aeriene care a costat, după spusele oficialilor de la Kremlin, peste o jumătate de miliard de dolari. Ce anume din interesul național al Rusiei justifică această cheltuială?

S-a mai argumentat că Siria este o piesă din marele plan rus. Rusia dorește dezmembrarea UE, deoarece crearea unui bloc unic în vest poate deveni o amenințare pentru ea. Creșterea influenței UE duce la diminuarea importanței Federației Ruse. Astfel, înțelegem acuzațiile, insuficient dovedite, că această criză a refugiaților care afectează Europa este o găselniță rusească pentru a crea animozități în rândul blocului comunitar. Cercetările mele m-au condus la concluzia că Siria este o piesă a unui imens puzzle, un puzzle prin care Rusia vrea să-și refacă statutul de superputere pierdut prin destrămarea URSS.

Pe de altă parte, am încercat să tratez criza siriană ca pe o parte a secularului război civil islamic dintre sunniți și șiiți și implicațiile acestei crize în cadrul lumii musulmane, în general, și în cadrul lumii arabe, în particular. În criza siriană sunt o multitudine de factori, de cauze, de interese dar și de orgolii și credințe. În Siria se ciocnesc geopolitica, geostrategia, religia, radicalismul, idealismul dar și o ridicată doză de ipocrizie îmbibată de realism bismarckian.

Cercetarea mea se bazează pe câteva cărți dedicate Siriei, printre care un rol aparte îl are volumul lui Reese Erlich Inside Syria. The Backstory of Their Civil War and What teh World can Expect. Desigur, am folosit și alte lucrări care tratează tangențial problema siriană, precum recentul volum al reputatului diplomat și profesor Henry Kissinger intitulat sugestiv Ordinea Mondială.

Având în vedere faptul că evenimentele din Siria sunt în plină desfășurarea și că un final fericit, sau măcar un final, pentru această criză nu pare să se întrevadă este extrem de dificil de decelat faptele esențiale de cele neesențiale, iar principala sursă de informare este presa și revistele de specialitate precum Foreign Affairs, Foreign Policy, The Diplomat, Le Monde Diplomatique etc. În mod cât se poate de clar, presa lucrează cu date trunchiate, insuficiente, iar de multe ori autorii editorialelor nu au educația, pregătirea sau capacitatea de a modela o viziune de ansamblu cu ajutorul căreia să distileze evenimentele. De multe ori viziunile sunt scoase din context, sunt propagandistice, se bazează mai mult pe aspectul emoțional. Spinoasa problemă siriană este extrem de încâlcită, fapt vizibil atunci când faci o simplă revistă a presei. Cu toate acestea, m-am străduit să ofer o viziune echilibrată, închegată și coerentă asupra situației din Siria, un stat extrem de promițător care a eșuat între ambițiile puterilor regionale și globale.

3.2 Siria, de la Acordul Sykes-Picot la Bashar al-Assad

Siria a devenit parte a Imperiului Otoman în 1516 când a fost smulsă de la Sultanatul Mameluc al Egiptului. Această stare de fapt s-a menținut până după primul război mondial. Turcii au fost destul de toleranți cu populațiile cucerite, astfel că îndelungata dominație otomană nu a fost apăsătoare pentru sirieni. De altfel, supraviețuirea până în zilele noastre a numeroase minorități creștine în zonele din Orientul Mijlociu cucerite de către otomani susține această afirmație.

Primul război mondial a adus în țările arabe din Orient speranțe și dezamăgiri, în același timp. Confruntați cu Poarta otomană, care adoptase o poziție favorabilă Puterilor Centrale, arabii s-au apropiat de Aliați. În Siria, patrioții musulmani sau creștini și-au exprimat revendicările și au fost alungați de guvernatorii otomani în 1915 și 1916. Ca o paranteză, trebuie să precizăm că în anii primei conflagrații mondiale o parte a genocidului armenilor s-a derulat pe pământ sirian unde otomanii au vrut să disloce armenii din Anatolia. Masacrele, condițiile de trai și de muncă au dus la genocidul armenilor, crimă împotriva umanității pe care autoritățile turce nu o recunosc nici astăzi.

După încheierea războiului a fost pusă în practică Înțelegerea Sykes-Picot, încheiată în mai 1916, ceea ce a condus la Tratatul de la San Remo, prin care Franța a primit ”mandat” pentru administrarea Siriei și Libanului, iar Marea Britanie, pentru Irak și Palestina. Proclamarea lui Faysal ca rege al Siriei, în martie 1920, nu i-a împiedicat, de altfel, pe francezi să-l expulzeze din țară în luna iunie. Sistemul mandatelor a fost completat în anii 1922-1924, astfel încât popoarele arabe care fuseseră supuse Imperiului Otoman au ajuns să formeze cinci state distincte, sub autoritate franceză sau britanică: Liban, Siria, Irak, Transiordania și Palestina.

Acordul Sykes-Picot a fost semnat în mai 1916 în urma unui schimb de note diplomatice între ministrul de externe britanic, Sir Edward Grey, și cel francez, Paul Cambon. Cele două puteri se declarau gata să accepte state arabe independente sau o confederație de state arabe pe teritoriile arabe din componența Imperiului Otoman. În același timp își împărțeau sferele de influență fapt aflat în dezacord total cu principiul inițial al independenței statelor arabe. Acest acord pare mai mult un contract, fiindcă erau negociate toate aspectele importante: comerțul, folosirea căilor de acces, a porturilor, a căilor ferate etc. Pe deasupra, trebuiau menținute tarifele vamale otomane pe o perioadă de 20 de ani. Acest aspect indică extrem de clar că franco-britanicii nu intenționau să plece nicăieri prea curând. Franța și Marea Britanie se obligau să nu cedeze nimănui drepturile pe care și le stabileau în Orientul Mijlociu și să nu permită niciunei alte puteri să capete influență în teritoriile pe care le luau sub ”protecția” lor. Pe de altă parte, oficialii de la Paris și Londra simțeau necesitatea de a oferi ceva compensații teritoriale pe seama Imperiului Otoman și Rusiei și Italiei.

Acordul Sykes-Picot izvorât din momentele tulburi ale primului război mondial a creat actuala configurație statală din Orientul Mijlociu. Franța și Marea Britanie au fragmentat regiunea pentru a împiedica apariția unui stat arab extins, care ar fi periclitat interesele celor două puteri în regiune și nu numai. Arabii și-au pus mari speranțe în victoria Antantei pentru a înlocui un regim de dominație cu un altul. De altfel, împărțirea nu a ținut cont de istorie dar, mai ales, de diviziunile confesionale care, după cum se observă, sunt la fel de actuale ca în Evul Mediu. Șiiții și sunniții continuă în Siria și Irak secularul război civil islamic. Deci, cele două puteri au o mare parte din meritul dezechilibrării Orientului Mijlociu. Hărțile politice din multe părți ale lumii poartă pecetea arbitrariului politicii imperialiste europene, cu toate defectele și beneficiile pe care un aranjament artificial le poate produce.

Siria și Libanul nu au acceptat fără proteste tutela franceză din care aveau de câștigat numeroase avantaje culturale și economice. Din 1925, autoritățile franceze au fost nevoite să facă față unei rebeliuni druze, care a fost drastic reprimată. Siria fusese divizată în unități administrative distincte: Damasc, Alep, Djebel Druz, Alaouita, Sangiacul de Alexandretta etc., dar această împărțire, inspirată de necesități de guvernare, a fost acceptată cu dificultate. Franța a dorit atunci să urmeze exemplul Marii Britanii și să înlocuiască mandatul printr-un tratatat de alianță. Toate aceste proiecte de independență, pregătite în același timp pentru Siria și Liban, au fost respinse de Parlamentul francez în 1936 și, din această cauză, amânate. Pe de altă parte, în ajunul celui de-al doilea război mondial, Sangiacul de Alexandretta, care avea o populație parțial turcă, a fost cedat Turciei.

În aprilie 1946 francezii și-au retras trupele din Siria lăsând această țară în mâinile unui guvern republican. Siria a cunoscut în următorii ani o instabilitate cronică. Pentru a preveni apariția statului Israel, în mai 1948, trupele siriene au invadat Palestina. Înfrângerea din acest prim război arabo-izraelian a condus la trei lovituri de stat desfășurate în 1949. Criza Canalului Suez a dus la apropierea Siriei de URSS. Sovieticii doreau să obțină un punct de sprijin în Orientul Mijlociu. În schimbul tehnologiei militare, Siria a acceptat influența sovietică, fapt care a îngrijorat profund Turcia. Dacă apropierea ruso-siriană a dus la îngrijorarea Turciei după 1956 ceea ce a făcut posibil un război turco-sirian, înseamnă că istoria are anumite permanențe iar studierea sa ne permite să înțelegem prezentul.

În 1958 s-a constituit efemera Republică Arabă Unită. O nouă lovitură de stat a dus la separarea de Egipt în 1961. În 1963, o nouă lovitură de stat a adus la putere Partidul Socialist Arab Baath. În 1966 puterea este preluată de Salah Jadid, șef incontestabil a partidului Baath, care a dezvoltat două ramuri: irakiană și siriană. Ramura irakiană s-a aflat la putere din 1968 până-n 2003 când a fost răsturnată de la putere de intervenția americană. Ramura siriană se află încă la putere, cel puțin formal. Jadid a condus Siria până în 1970, timp în care puterea lui Hafez al-Assad a crescut considerabil în sânul armatei.

Între 5 și 10 iunie 1967 s-a desfășurat Războiul de șase zile. Israelul a învins Egiptul, Siria și Iordania. Israelul a ocupat Platoul Golan după lupte grele în timpul cărora au ieșit la iveală animozitățile dintre Jadid și Hafez. Această bicefalie nu putea dura mult, așa că în 1970 Hafez al-Assad sprijinit de armată a preluat puterea totală în Siria, punând capăt unei lungi perioade de instabilitate politică.

Puternic sprijinit de URSS, Hafez a pus la cale împreună cu egiptenii răzbunarea înfrângerii din 1967. Atacul conjugat declanșat la 6 octombrie 1973 (sărbătoarea Iom Kippur) i-a luat prin surprindere pe israelieni, care au fost în faza inițială depășiți de situație. Sprijinul SUA s-a dovedit neprețuit, iar evreii au reușit să restabilească echilibrul pe câmpul de luptă. Războiul s-a încheiat la 26 octombrie cu o nouă înfrângere categorică a arabilor. Acest fapt a deschis în mod paradoxal calea negocierilor.

Pe plan intern, generalul Assad relaxează reglementările economice din perioada precedentă, liberalizează importurile străine, reorientează spre Occident relațiile economice externe. Obținând astfel sprijinul deloc neglijabil al înalte burghezii din Damasc și mai ales al populației sărace din suk (bazare), populismul său forte reface legătura cu tradiția politică califală. Alegerea unui destin regional autonom este transpusă diplomatic atunci când Siria negociază cu Henry Kissinger, în anii 1973-1974, semnează un acord de dezangajare cu Israelul și îl primește în vizită oficială pe președintele Nixon.

Acest început promițător eșuează odată cu invadarea Libanului în 1976, care pornește lungul război civil din această țară. Trupele siriene se retrag din Liban de abia în 2005. La sfârșitul anilor 1970 Frăția Musulmană declanșează o acțiune militară contra regimului Hafez care conduce la abominabilele masacre de la Hama, 1982. La începutul anilor 1990 Siria a început să negocieze cu Occidentul. În 2000, Hafez al-Assad s-a întâlnit cu președintele Bill Clinton. Siria a continuat să rămână un punct neclar pe harta relațiilor occidentale în Orientul Mijlociu. ”Defectarea” Egiptului înspre tabăra americană a făcut ca Siria să rămână portdrapelul cauzei arabe.

La 10 iunie 2000, Hafez al-Assad a murit, iar puterea a fost preluată de Bashar al-Assad. Inițial succesiunea îi era atribuită fiului mai mare Bassil, care a decedat în 1994 într-un accident rutier. Acest medic oftalmolog a fost ales președinte după moartea tatălui său în condițiile în care a candidat singur. Tatăl său a condus Siria trei decenii și i-a lăsat puterea moștenire, realizând o dinastie dictatorială.

Siria a încercat să obțină armament neconvențional pentru a avea un ascendent în lumea arabă. În perioada premergătoare războiului din 1973, Siria a primit arme chimice din Egipt. În anii 1980, cu sprijinul URSS a început să producă asemenea arme. Rezervele de arme chimice ale Siriei erau considerate înainte de 2011 unele dintre cele mai mari din lume, cuprinzând și celebrul gaz sarin precum și VX. Totuși, Siria a rămas dependentă de ajutorul extern pentru producerea acestor gaze neavând capacitatea tehnică de a realiza întregul proces de producție.

În septembrie 2007 avioane israeliene au distrus un misterios complex din deșertul sirian. Atacul a purtat denumirea de Operațiunea Orchard și a distrus un complex nuclear unde, cu suportul Iranului și a Coreii de Nord, sirienii lucrau la producerea unei arme nucleare. În mod bizar, sirienii și israelienii au negat incidentul care ar fi putut duce la un război. Desigur, putem avansa câteva ipoteze speculative. Însă, considerăm că având în vedere faptul că în Irak se aflau încă numeroase trupe americane, un război cu Israelul ar fi putut avea consecințe grave. Pe de altă parte, după ce s-a observat destinul tragic al lui Saddam, dictatorul sirian a înțeles că situația poate fi serioasă. Nu e foarte clar cât de avansat era programul nuclear sirian, dar e foarte posibil ca Israelul să fi transmis un mesaj iranienilor în legătură cu programul lor nuclear.

Prietenia dintre Siria și Iran a venit ca un fapt firesc după Revoluția Islamică din 1979. În timpul războiului iraniano-irakian dintre anii 1980-1988, Siria a sprijinit Iranul. Siria și Iran au fost aliați de nădejde ai Hezbollah. Toată această apropiere este cimentată de șiism. Vedem așadar cum diviziunile sectare sunt încă de o importanță aparte pentru lumea islamică. Spre deosebire de textele biblice, Coranul, dincolo de hadit-e (cuvintele Profetului), reunește ansamblul indicațiilor lui Dumnezeu pentru realizarea istoriei. Este vorba despre un text total care, dincolo de autorul său, oferă o veritabilă logocrație, prezentând un sens determinat al istoriei, care pornește de la revelație și de la schema unui ”oraș ideal”. Din exegeza coranică rezultă, pornind de la o concepție diferită a filiației profetului Mahomed, două grupuri religioase și respectiv două concepții asupra politicului în cetate. Sunniții se recunosc în filiația directă din Mahomed și, în consecință, nu mai așteaptă un nou profet (mahdi). În cazul lor, prefixul ”su” trimite la o distincție între imam, ghidul religios, și calif, șeful politic. Ceea ce vrea să spună că sunnismul duce la un islam moderat, capabil de laicizarea parțială a cadrului social. Șiiții, în schimb, își recunosc filiația doar prin ginerele Profetului, Ali, mort în 661 și fondator a dinastiei Alizilor. Din șiism se vor separa, în cursul istoriei, alawiții (Siria) și druzii ( în prezent cam 70.000, dispersați în Siria, Liban și Israel). Prefixul ”și” din cuvântul șiit trimite la imam, considerat singurul pol mistico-politic; la discipolii lui Ali, lectura Coranului pornește nu de la o exegeză literară (sunniții), ci de la o interpretare ezoterică, al cărei singur depozitar este Călăuza. Ei neagă, în sfârșit, orice realizare a ”cetății ideale” fără o prealabilă ”judecată de apoi”.

Primăvara arabă a găsit Siria condusă de o dinastie dictatorială osificată, imună la reforme și înnoiri, incapabilă să se adapteze la provocările secolului XXI. Nevoile populației nu au intrat prea mult în atenția conducerii. Totodată, Siria era dominată de o minoritate religioasă șiită, în condițiile în care majoritatea populației este sunnită. Imobilismul politic și economic, supremația unei minorități religioase și lipsa oricărei perspective progresiste au dus la izbucnirea războiului civil. Este ciudat faptul că în Irak minoritatea sunnită domina majoritatea șiită. O caracteristică comună multor state fragile este excluderea majorității etnice sau religioase de la puterea politică. Deci, Siria îndeplinea toate condițiile unei crize de anvergură. Însă nimeni nu bănuia ce fel de anvergură va avea aceasta. Oricum, faptele au depășit orice previziune.

3.3 Criza siriană

Protestele antiguvernamentale au început la Daraa în martie 2011. Poliția a arestat câțiva elevi care au scris pe zidurile școlii sloganuri antiguvernamentale. Forțele de ordine au folosit bătaia și tortura împotriva tinerilor, ceea ce a stârnit mânia localnicilor. Aproximativ șase sute de persoane au cerut eliberarea celor deținuți, iar forțele de ordine au intervenit în forță ucigând doi protestatari. La jumătatea lunii martie tulburările au ajuns la Damasc și în alte centre urbane. Ele au avut un caracter în general pașnic. În Banyas sunniții au încercat să-i atragă de partea lor pe alawiți, atrăgându-le atenția că e nevoie de unitate națională. Confruntat cu cea mai mare criză din istoria sa, regimul a reacționat violent folosind muniție de război, arestând și torturând orice suspect. În același timp s-a încercat calmarea spiritelor prin câteva gesturi de bunăvoință: starea de necesitate aflată în funcție din 1963 a fost ridicată, a fost permisă înființarea partidelor de opoziție, iar criticarea regimului nu mai era privită ca un act de trădare.

Mișcarea de rezistență a folosit în primele opt luni tactici preponderent pașnice. Uneori a răspuns cu violență la excesele autorităților. Treptat au apărut Comitetele Locale de Coordonare compuse din facțiuni diverse care aveau în comun dorința de a scăpa țara de dinastia al-Assad. Se presupune că pentru a macula protestele, autoritățile au eliberat din închisoare infractori. Trecerea de la proteste la violența armată s-a produs treptat. În iulie 2011, dezertori din cadrul armatei au creat Armata Liberă Siriană, care în noiembrie a atacat o bază aeriană de lângă Damasc. Astfel, războiul civil a început în mod oficial.

În 2012, regimul de la Damasc a simțit nevoia să meargă mai departe cu ceea ce considera a fi concesii, cu toate că situația din Siria devenise atât de gravă încât micile cedări nu puteau fi decât picături într-un ocean ce furie. Bashar al-Assad a organizat un referendum, asupra căruia planează multe suspiciuni de fraudă, prin care a fost aprobată o nouă constituție, nu cu mult diferită de cea anterioară. Marea concesie constă în faptul că Partidul Baath nu mai este singura forță politică din Siria. În rest, constituția oferă suficient de multă putere președintelui încât dictatura lui al-Assad să continue. Art. 3 Alin. 1 prevede că președintele trebuie să fie musulman. Alin. 2 precizează că jurisprudența islamică reprezintă o sursă primară de legislație. Art. 8 Alin. 1 vorbește despre pluralismul politic și despre democrația reprezentativă.

Partea a doua ni se pare cea mai interesantă fiindcă vorbește despre puterea executivă care aparține președintelui și guvernului. Și mai interesant este faptul că președintele trebuie să aibă origini pur siriene. Până și soția sa trebuie să aibă origini la fel de clare. Conform Art. 85 candidații la funcția prezidențială trebuie să-și depună candidatura către Curtea Constituțională, după ce au primit susținerea a 35 de membrii ai Adunării Poporului, care nu pot susține decât un singur candidat. Deci, este destul de greu să fii nominalizat drept candidat la funcția prezidențială. Curtea Constituțională fiind controlată de regim este foarte simplu să se interzică candidatura unui indezirabil.

Puterile președintelui sunt suficient de largi pentru a vorbi despre un regim autoritar. El numește primul ministru și membrii cabinetului (Art. 97), poate convoca guvernul de câte ori consideră necesar (Art. 98), poate emite decrete prezidențiale (Art. 101), guvernul este cel care declară starea de necesitate (Art. 103), este șeful suprem al forțelor armate și ia toate deciziile în această zonă (Art. 105), numește și revocă ofițeri (Art. 106), poate semna sau anula înțelegeri internaționale (Art. 107), poate dizolva parlamentul după bunul plac (Art. 111), are drept de inițiativă legislativă (Art. 112), poate legifera în condiții speciale (Art. 113).

Analizând cele de mai sus vedem că noua constituție este mai mult o încercare de a calma spiritele. Una tardivă și ineficientă, după opinia noastră. Bănuim că dacă această lege fundamentală ar fi fost aplicată în spiritul și litera ei ar fi perpetuat regimul lui Bashar al-Assad. În primul rând, este destul de greu să devii candidat. Deci, Bashar își poate alege contracandidații, iar după alegerea sa, care devine destul de sigură din moment ce controlează aparatul statului, poate face cam ce dorește. Guvernul este numit de către el și nu de către parlament cum ar fi logic într-o democrație. Acest guvern instituie starea de asediu. Președintele încheie acorduri internaționale și nu are nevoie de acordul parlamentului pentru asta. Poate dizolva parlamentul pentru un motiv rezonabil, dar nu ni se spune ce fel de motiv ar putea fi acesta. Poate legifera în condiții speciale, iar armata este fieful său personal. Nici măcar parlamentul nu prea poate interveni în funcționarea armatei. Înalții funcționari militari sau civili sunt numiți de către președinte, ceea ce înseamnă că poate domina statul prin armată, iar concesiile oferite prin constituție pot fi anulate dacă situația internă devine ceva mai stabilă. Așadar, o palidă și perversă tentativă de a-și restabili controlul asupra țării.

Cancelariile occidentale au întâmpinat cu bucurie reținută revoluția siriană, care a devenit mai apoi un război civil de proporții epice. La 18 august 2011, președintele Obama a emis o declarație de presă în care, titularul de la Casa Albă se exprima fără echivoc pentru o tranziție pașnică spre un regim democratic:

”Statele Unite se opun folosirii violenței împotriva protestatarilor pașnici în Siria, și sprijină drepturile universale ale poporului sirian. Am impus sancțiuni asupra președintelui Assad și asupra guvernului său. Uniunea Europeană a impus sancțiuni de asemenea. Susținem efortul depus în Consiliului de Securitate al ONU pentru a obține o condamnare a acțiunilor Siriei. Ne-am coordonat acțiunile cu partenerii din regiune și de pe mapamond. Regimul Assad a fost condamnat de țări de pe toate părțile globului, și se uită doar spre Iran pentru a obține suport pentru represiunea injustă și brutală.”

Cu toate că atitudinea inițială a fost fermă acțiunile ulterioare nu au avut acest caracter. Acțiunile Iranului, Turciei, Arabiei Saudite, Rusiei, Franței și Marii Britanii întrețin războiul. Pasivitatea Americii are aceiași finalitate. Francezii, britanicii și americanii au început să antreneze forțele opoziției, cu toate că au fost avertizați că Al Qaeda și alte organizații extremiste și-au infiltrat oamenii în rândurile opoziției. Condamnarea lui Assad era temperată de riscul accederii la putere în Siria a unui regim islamist radical, anti-occidental, în comparație cu care Assad să pară un fel de sfânt, așa cum se întâmplă în Irak, unde perioada lui Saddam pare minunată în comparație cu haosul de acum.

Federația Rusă a simțit nevoia de a se implica tot de la început în acest conflict, prin declarațiile ministrului de externe Serghei Lavrov, care nu a lăsat nicio îndoială asupra sprijinului de care se bucură acesta de la Moscova. La 4 octombrie 2011, Rusia a votat împotriva unei rezoluții ONU de condamnare a violențelor din Siria. A fost sprijinită și de China, ceea ce a dus la blocarea inițiativei fiindcă cele două state au drept de veto în Consiliul de Securitate. Ambasadorul american la ONU, Susan Rice, a acuzat opozanții rezoluției că vor să continue comerțul cu arme cu regimul Assad și că vor continuarea conflictului doar de dragul profitului.

Fostul președinte finlandez, laureat al Premiului Nobel Pentru Pace, Martti Ahtisaari, a declarat că Rusia a fost la un moment dat dispusă să accepte un plan de pace pentru Siria care să includă plecarea de la putere a lui Bashar al-Assad. Asta s-a întâmplat în februarie 2012. Fostul șef de stat a negociat atunci cu cei cinci membrii permanenți ai Consiliului de Securitate în speranța că blocajul din această instituție cheie ar putea fi depășit. După spusele lui Ahtisaari, ambasadorul rus la ONU, Vitaly Churkin, a avansat un plan în trei puncte. La un anumit punct după începerea tratativelor de pace, Assad trebuia să plece de la putere. Însă Franța, Marea Britanie și SUA au respins acest plan, considerând că zilele regimului Assad sunt numărate, fapt pentru care au ignorat propunerea. Acest fapt a dus la prelungirea războiului care continuă și în acest moment.

Cancelariile occidentale nu au învățat nimic din războiul civil din Libia. Răsturnarea lui Gaddafi a fost văzută ca o rezolvare a tuturor problemelor acestei țări. La fel au gândit americanii și în cazul lui Saddam. În ambele cazuri vesticii s-au înșelat amarnic. Având în vedere situația din Siria nu credem că plecarea lui Assad ar duce la pace și stabilitate. Sunt prea multe exemple care indică contrariul. Dar acesta nu este defel un motiv pentru a menține o dictatură decrepită care a călcat pe cadavrele propriilor cetățeni pentru a se menține la putere. Spre deosebire de Tunisia, Egipt sau România în 1989, armata și serviciile secrete au rămas în cea mai mare parte alături de Bashar. Comunitatea alawită din care provine dictatorul reprezintă circa 15% din totalul populației. Această minoritate va deveni irelevantă dacă majoritatea sunnită preia puterea. Mai mult, aceștia s-ar putea răzbuna pentru deceniile în care au fost excluși din cercurile puterii. În mod absolut firesc, alawiții sunt alături de Bashar al-Assad. Creștinii numără vreo 10% din populația Siriei. Dictatura militară a familiei Assad a ținut această comunitate relativ numeroasă departe de excesele radicalilor islamiști. Așadar, și aceștia sunt alături de Bashar. Deci, cam un sfert din populația Siriei este într-un fel sau altul interesată de menținerea regimului Assad și nu sunt singurii. Aceasta este una dintre explicațiile pentru prelungirea războiului civil, pur și simplu lui Bashar nu-i lipsesc susținătorii pe plan intern.

După excesele regimului Assad cancelariile occidentale s-au așteptat la sucombarea sa. Dar mulți sunt alături de Bashar pentru simplul motiv că rebelii sunt văzuți mult mai rău decât forțele guvernamentale. Rebelii au preluat controlul asupra anumitor orașe unde s-au dedat la masacre împotriva alawiților și creștinilor, ceea ce a avut darul de a cimenta legătura dintre cele două comunități și regimul dictatorial de la Damasc. Opoziția a adoptat o conduită atât de revanșardă și ostilă, parțial scuzabilă având în vedere atrocitățile pe care le implică războiul și care sunt comise de toate taberele implicate, dar care în ochii susținătorilor lui Assad indică ce s-ar întâmpla dacă acesta ar pierde puterea.

Regimul lui Assad beneficiază și de sprijin extern din partea Iranului, Rusiei, Chinei dar și din partea milițiilor șiite libaneze Hezbollah. În contrapartidă, opoziția tot mai atomizată și mai radicală este sprijinită de Arabia Saudită și monarhiile din Golf. Turcia are propriile interese în Siria unde locuiesc destui turkmeni înrudiții cu turcii, iar pe de altă parte vrea să blocheze realizarea unui stat kurd independent care să cuprindă teritorii siriene și irakiene. În Siria, Turcia are propria agendă care nu coincide cu cea a aripii pro-Assad, dar nici cu cea a taberei anti-Assad. Pleiada de interes antagonice din jurul Siriei explică în mare măsură prelungirea acestui conflict, cu toate consecințele negative ce rezultă din această situație.

În Irak minoritatea sunnită a fost în cel mai bun caz marginalizată după îndepărtarea lui Saddam, în 2003. Luptele dintre sunniții și șiiții din Irak continuă și astăzi. Indecizia administrației Obama a permis prelungirea acestui război. Văzând că situația nu se îmbunătățește pentru forțele opoziției pe care, de altfel, le-a sprijinit, a trasat o linie roșie afirmând că folosirea armelor chimice de către regimul Assad ar fi o demonstrație de forță intolerabilă. Astfel că SUA se vor vedea obligate să intervină. Atitudinea administrației Obama a fost o eroare. Trasând această linie de demarcație între intervenție și non-intervenție era o modalitate prin care America își justifica neintervenția. Pe de altă parte, între Franța, Marea Britanie, SUA, Turcia și Arabia Saudită nu a exista o coordonare precisă pe marginea unui scop bine precizat. Fie nu au vrut, fie nu au fost în stare, dar un fapt rămâne cert, SUA nu au contat prea mult în ochii aliaților săi implicați în Siria.

Prin chestiunea armelor chimice SUA își ofereau, totodată, o bază solidă pentru o posibilă intervenție. Folosirea armelor chimice poate sensibiliza opinia publică foarte mult. În mod absolut ciudat, fiindcă în Siria mor oricum foarte mulți oameni iar conflictul trebuie oprit, ce importanță are dacă mor din cauza gazelor sau a gloanțelor? Atitudinea administrației Obama a fost extrem de ambivalentă fapt care, credem, a dus la cronicizarea acestui conflict. Un atac cu arme chimice putea foarte bine să fie orchestrat de forțele opoziției pentru a produce o intervenție americană. Opoziția a capturat multe depozite ale armatei siriene. Prin urmare, putem presupune că au pus mâna și pe arme chimice. Așadar, în august 2013 s-a produs un atac cu gaze toxice asupra populației civile. Opinia publică a început să fie bombardată cu mesaje contradictorii. Unii jurnaliști și politicieni arătau cu degetul spre Assad, alții spre forțele de opoziție.

În aceste condiții periculoase și neclare la 31 august 2013 Casa Albă a emis o declarație în care se afirmau următoarele:

”Cu zece zile în urmă, lumea a privit oripilată cum bărbați, femei și copii din Siria au fost masacrați în cel mai odios atac cu arme chimice din secolul XXI. Ieri, guvernul Statelor Unite a prezentat destule dovezi care indică că guvernul Sirian este responsabil de atacarea propriului popor în acest fel. (…) Acest atac este un asalt împotriva demnității umane. Totodată reprezintă un mare pericol la adresa securității noastre naționale. Există riscul bagatelizării acțiunilor de interzicere a armelor chimice la nivel global. Îi pune în pericol pe prietenii și partenerii noștri de la frontierele Siriei, inclusiv Israel, Iordania, Turcia, Liban și Irak. Această situație poate duce la o escaladare în ceea ce privește folosirea armelor chimice.”

În concluzie, guvernul american se simțea îndreptățit să execute lovituri aeriene punctuale împotriva unor ținte militare din Siria. Însă, cu toate că președintele putea autoriza respectivele acțiuni militare a decis din nou să tergiverseze chestiunea, cerând aprobarea Congresului. Se prea poate ca Obama să fi căutat în acest fel o modalitate de ieșire din situația creată chiar de el prin punerea în discuție a folosirii armelor chimice. În orice caz, a pierdut momentul propice pentru o intervenție. Pe de altă parte, sondajele de opinie indicau foarte clar că populația americană nu agrea un nou război american în Orientul Mijlociu, după ce trupele americane de abia se retrăseseră din Irak, iar războiul din Afganistan continua. Tergiversarea luării unei decizii a venit în întâmpinarea ostilității opiniei publice față de ideea unei intervenții. Dacă dorința lui Obama a fost să evite intervenția, asta a obținut. În plus, opiniei publice americane îi mai fuseseră arătate și în trecut dovezi irefutabile, de pildă, despre prezența în Irak a armelor de distrugere în masă pe care nimeni nu le-a găsit după debarcarea lui Saddam. Deci, încrederea publicului față de asemenea declarații era extrem de scăzută. De altfel, Obama a câștigat în 2008 tocmai pentru că a promis încheierea războaielor din Irak și Afganistan. Deschiderea unui nou front în Orientul Mijlociu nu era pe agenda publicului american.

În orice caz, considerăm că intervenția SUA nu ar fi dus în mod necesar la încheierea războiului. Cazul Libiei este mai mult decât elocvent. Intervenția NATO contra regimului Gaddafi a dus la prăbușirea acestei dictaturi, dar Libia este adâncită într-un război civil care nu pare că se va încheia prea curând. Prăbușirea regimului Assad nu ar fi dus în mod obligatoriu la încheierea conflictului, dar cu siguranță nu vom ști acest lucru fiindcă intervenția nu s-a produs. De indecizia administrației Obama a profitat ca un rechin Vladimir Putin, care a câștigat un generos capital de imagine pe care, trebuie spus, l-a irosit în timpul crizei ucrainene izbucnite în 2014. Chiar a fost propus pentru Premiul Nobel Pentru Pace, chiar dacă nu a făcut pace nicăieri în lume, dar a făcut destul război. Apreciem că intervenția americană în Siria din 2013 a fost oprită de indecizia administrației Obama și de respingerea de către opinia publică americană a ideii, nu de către Putin. Liderul rus doar a încercat să profite de situație și a reușit pe deplin.

Putin a făcut o mișcare absolut năucitoare care i-a luat pe decidenții americani prin surprindere. A publicat un editorial la 11 septembrie 2013 în prestigiosul The New York Times. Putin respingea ideea că ar bloca luarea unei decizii în Consiliul de Securitate, din moment ce dreptul de veto a fost stabilit cu decenii în urmă cu acordul Americii. Liderul de la Kremlin își exprima, totodată, dorința ca ONU să nu împărtășească soarta Societății Națiunilor, iar dreptul de veto, în opinia sa, a ajutat la menținerea unui climat de stabilitate. Domnia sa sublinia faptul că o intervenție americană în Siria ar destabiliza întreaga regiune a Orientului Mijlociu, producând și mai multe victime și ar dinamita planul de rezolvare pe cale pașnică a crizei nucleare iraniene. În Siria, conform lui Putin, nu este o bătălie pentru democrație, ci un război între forțele guvernamentale și opoziție. Și după cum remarca domnia sa, ”există puțini campioni ai democrației în Siria”.

În altă ordine de idei, Putin declara publicului american că nu forțele lui Assad ar fi produs atacul, ci forțele de opoziție. Remarcăm că acest aspect nu a fost deplin elucidat în anii care s-au scurs de la teribilul eveniment. Argumentul forte folosit de Putin a fost o comparație între situațiile din Siria și Irak. Evident, publicul american asta dorea să audă și a și auzit. Putin încheia prin emoționanta constatare că toți oamenii sunt egali.

Reiterând cele mai sus precizate, Putin a profitat de situație pentru a poza în ipostaza de campion al păcii. În realitate, Obama nu dorea acest război, nici Congresul, nici poporul american, nici aliații Americii. Dacă SUA ar fi dorit să atace Siria Rusia nu ar fi avut cum s-o oprească. În cele din urmă s-a ajuns la o înțelegere prin care Siria urma să-și predea autorităților internaționale stocurile de armament chimic pentru a fi distruse. Însă acest fapt nu a ajutat cu nimic procesul de pace în Siria.

După abandonarea planului intervenționist, marile puteri s-au orientat înspre diplomație. Încă din 2012, fostul secretar general al ONU, Kofi Annan, a încercat să aducă la masa tratativelor părțile implicate în conflictul din Siria sub patronajul marilor puteri. Ceea ce a devenit Conferința de Pace Geneva I a fost fiasco. După abandonarea planului de a interveni armat în Siria, SUA au început să agreeze ideea unei Conferințe de Pace Geneva II. Aceasta s-a desfășurat la Geneva în ianuarie-februarie 2014, fără a aduce prea mari realizări.

Trebuie precizat faptul că în literatura de specialitate în privința terminării războaielor civile precum cel din Siria, de obicei durează o lungă perioadă de timp și se termină cu victoria unei tabere. Foarte puține se încheie printr-un acord negociat pentru că este nevoie de o înțelegere politică care să asigure împărțirea controlului asupra teritoriului, împărțire care rareori corespunde realității din teren. În paralel, trebuie o înțelegere între toți suporterii externi ai diverselor facțiuni pentru a monitoriza și întări acordul.

Politica americană vizavi de Siria nu ia în calcul acest adevăr. SUA exclud Iranul ca un posibil partener de dialog în rezolvarea crizei siriene, pentru a nu crește profilul și prestigiul regional al acestei țări, care joacă un rol important în perpetuarea violențelor. Pe de altă parte, ideea că Assad trebuie să plece cu orice preț nu permite acestuia să negocieze. Ce ar fi de negociat dacă el nu păstrează niciun fel de control asupra Siriei? Cam ce l-ar putea determina să negocieze dacă rămânerea sa la putere este din start anulată? Vedem, prin urmare, că șansele unui acord care să pună capăt violențelor din Siria este extrem de puțin probabil să se producă.

Așteptările analiștilor de politică externă au fost totuși destul de reduse. În paginile prestigioasei reviste Foreign Affairs a apărut la 9 ianuarie 2014 un articol sugestiv intitulat ”Câștigarea păcii prin eșuarea la Geneva”. Autorii articolului își exprimau speranța că blocarea unui acord de către Assad ar fi putut aduce la un numitor comun țările cu interese în conflict, ceea ce ar fi creat un climat favorabil păcii. Din păcate, nu a fost deloc așa. În 2014 și-a făcut o spectaculoasă apariție pe scena internațională Statul Islamic din Irak și Levant, ceea ce a schimbat radical datele problemei.

În anul 2009 Abu Bakr al-Baghdadi a fost eliberat din închisoarea Camp Bucca. Baghdadi este un lider terorist, ce pare că înainte de anul 2003 ar fi absolvit studiile de teologie islamică în Baghdad și ar fi fost imam. Mulți în interiorul Al Qaeda îl defineau drept ”Emisarul din Rawa” , sau judecător al tribunalelor islamice ce condamnau pe cei ce încălcau Sharia. Informațiile asupra lui Baghdadi sunt sporadice din pricina lipsei unei documentații adecvate. În anul 2009 a fost eliberat din închisoare în condiții suspecte, Camp Bucca părea a fi mai mult o tabără de antrenament a teroriștilor decât o închisoare. În 2010 al-Baghdadi a fost proclamat liderul Statului Islamic al Irakului. Acesta a revitalizat mișcarea înrolând în rândul acesteia mai mulți ofițeri ai serviciilor secrete irakiene din regimul lui Saddam. În anii următori Statul Islamic a atacat mai multe închisori unde erau deținuți mai mulți veterani ai insurgenței irakiene, ce vor fi înrolați în rândul militanților SI. Prin aceste mișcări strategice organizația își recapătă credibilitatea din trecut și mulți luptători se înrolează.

Izbucnirea războiului civil sirian îi permite lui al-Bagdhadi să-și sporească influența în țara vecină. Cu ajutorul său este creat Frontul al-Nusra. Cele două organizații ar fi trebuit să fuzioneze, conform dorinței liderului SI. Însă această fuziune a fost refuzată de Frontul al-Nusra, afiliat Al Qaeda. Alman al-Zawahiri, liderul Al Qaeda după decesul lui Bin Laden, neagă orice legitimitate a SI mizând pe mișcarea al-Nusra. Cu toate acestea SI cunoaște o dezvoltare fulminantă în Siria, unde în anul 2013 a ocupat orașul Raqqa.

În iunie 2016, SI a declarat stabilirea califatului, un stat condus după principiile Sharia, de către reprezentantul lui Allah pe pământ, califul. SI a cerut tuturor musulmanilor din lume să jure credință noului calif Abu Bakr al-Baghdadi. O serie de organizații care concurează Al Qaeda în diverse regiuni s-au afiliat noului califat. Conform declarațiilor liderului SI trebuie eradicate toate piedicile în calea restaurării califatului, restabilind umma care trebuie să se opună necredincioșilor și apostaților. În septembrie 2014, acest autoproclamat stat deținea peste 200.000 de km² în Siria și Irak.

În septembrie 2014 SUA au încropit o coaliție internațională care a început să lovească ținte ale SI din Siria și Irak. Aceste atacuri au fost ordonate de președintele Obama fără ca acesta să fi cerut aprobarea Congresului. Se pune așadar întrebarea de ce în 2013 a simțit nevoia să ceară acordul Congresului pentru a lovi Siria, iar în 2014 nu a mai considerat necesar acest acord? În plus, președintele Obama a declarat în repetate rânduri că este imoral să mergi la război fără aprobarea Congresului.

Este neclară dorința Rusiei de a susține cu orice preț regimul Assad. Rusia deține în Siria baza navală de la Tartus încă din vremurile tulburi ale Războiului Rece. Desigur, ar fi absurd ca Rusia să susțină Siria doar de dragul de a deține o bază la Marea Mediterană. Pe deasupra, Siria nu este un client chiar atât de generos pentru industria de armament rusă pentru a-l susține până-n pânzele albe. Considerăm că mai degrabă Rusia încearcă să se reafirme ca un lider de anvergură globală fără de care nu se poate stabili un sistem internațional. Rusia vrea să fie din nou privită ca un partener cu drepturi egale de către cancelariile occidentale. În plus, Rusia este conștientă de faptul că destrămarea regimului Assad va aduce la putere forțele sunnite sprijinite de Arabia Saudită, aliat tradițional al SUA. Siria ar putea deveni un exportator de extremism care ar putea ajunge și în zona Caucazului, unde Rusia are interese vitale. În acest caz SUA ar controla fără drept de apel Orientul Mijlociu. Fără Siria, aprovizionarea miliției șiite libaneze Hezbollah va întâmpina probleme serioase. Deci, Rusia își apără în Siria interese multiple și concrete.

În septembrie 2015, suprafețele controlate de forțele guvernamentale s-au restrâns semnificativ. Putin a reacționat trimițând o forță expediționară în Siria compusă din avioane și elicoptere de luptă. În general, Rusia a trimis avioane destul de vechi și a folosit bombe neghidate, cu toate că s-a străduit să demonstreze că folosește tehnică înaltă. Printre altele, a lansat rachete de croazieră de pe vase de război din Marea Caspică care au survolat spațiile aeriene ale Irakului și Iranului, cu acordul acestora. Rușii au bombardat mai ales poziții ale opoziției siriene decât ale SI dorind să resusciteze tabăra pro-Assad.

Rusia a încercat să demonstreze că este o mare putere și că orice negociere privind viitorul Siriei nu se poate face fără ea. În altă ordine de idei, Putin a reușit să devieze atenția de la criza ucraineană și de la problemele economice cu care se confruntă Rusia ca urmare a sancțiunilor internaționale și a scăderii masive a prețului țițeiului. Pe de altă parte, Rusia se asigură că Siria post-Assad va vedea în Rusia un aliat important în condițiile în care îmbunătățirea semnificativă a relațiilor americano-iraniene amenință poziția rusă în regiune. În orice caz, intervenția Rusiei a reușit să ducă la prelungirea războiului.

În paralel au continuat negocierile de pace la așa numita Conferință Geneva III, care a dus la un acord sub auspiciile ONU de încetare a focului care a intrat în vigoare în februarie 2016. Acest acord este încălcat în mod sistematic. Pe măsură ce pozițiile regimului Assad se întăresc apar tot mai multe zvonuri că Turcia și Arabia Saudită, țări cu puternice interese în Siria, ar dori să trimită trupe în această țară și, eventual, să dărâme regimul Assad. Acest fapt le-ar aduce în situația de a lupta cu rușii. Pe cale de consecință, pericolul unui război generalizat în chestiunea siriană nu este și nu poate fi exclus. La mijlocul lunii martie 2016 Putin a anunțat retragerea a celei mai mari părți din soldații pe care îi avea în Siria, afirmând că intervenția și-a atins scopurile inițiale. Totuși, să nu uităm faptul că intervenția rusă este foarte costisitoare și Rusia nu prea se află în poziția de a cheltui bani în neștire. Putem pretinde că Rusia pur și simplu nu-și permite o operațiune militară de amploare pe termen nedefinit.

Intervenția rusă din Siria a ocazionat extrem de periculosul incident din noiembrie 2015 când un F-16 aparținând forțelor aeriene turce a doborât un Su-24 rusesc. Turcia a declarat că și-a apărat suveranitatea națională în fața repetatelor încălcări ale spațiului său aerian de către aeronave de luptă aparținând Moscovei. Rusia a susținut că nu a intrat în spațiul aerian al Ankarei. În orice caz, acest incident a inflamat spiritele pe axa Moscova-Ankara. Nu a fost exclusă o confruntare militară între Turcia și Rusia, care a dat frisoane analiștilor de politică externă, mai ales că Turcia este țară membră NATO din 1952. De altfel, NATO a susținut varianta turcă a incidentului și a reiterat sprijinul pentru aliatul său.

Siria nu are bogății naturale care să atragă lăcomia marilor puteri și produce puțin petrol. Nu are porturi importante sau baze aeriene strategice. În schimb are granițe importante, poziția sa fiind de invidiat din multe puncte de vedere. Armele sosite de la Teheran pe calea aerului sunt transportate terestru în Liban către milițiile șiite Hezbollah. Oricine deține controlul la Damasc poate influența pe termen lung regiunea Orientului Mijlociu. Siria a purtat două războaie cu Israel și un lung Război Rece după aceea. Alianța Siriei cu Iranul este principalul motiv pentru care occidentul îl vrea debarcat de la putere pe Assad, iar acesta este principalul motiv pentru care Iranul sprijină masiv Damascul. Pe de altă parte, monarhiile din Golf vor să exporte gaz în Europa, de aceea au plănuit o conductă care să treacă prin Siria și Turcia, dar Assad a refuzat înțelegerea preferând o cooperare cu Iranul pentru o conductă. Deci, America are destule motive pentru a dori să scape de Assad, în timp ce Rusia are la fel de multe motive pentru a-l susține. Până ce marile puteri nu-și vor armoniza punctele de vedere asupra problemei siriene acest conflict nu se va încheia. Din păcate, Siria este acel tip de război civil a cărui soluție pentru pace se află înafara țării și mai puțin în interiorul său.

Conflictul civil izbucnit în 2011 a transformat Siria într-un stat eșuat. Economia precară s-a prăbușit literalmente. Nu există autoritate centrală, guvernul de la Damasc controlează o mică suprafață din Siria. Siria colcăie de facțiuni rivale, iar populația a părăsit țara într-un exod nemaivăzut de la al doilea război mondial încoace. Siria este una dintre cele mai grave și complicate crize cu care se confruntă comunitatea internațională de la sfârșitul Războiului Rece.

Încheiere

O pătrime din locuitorii planetei trăiesc în state fragile, în criză sau eșuate. Aceste state sunt exportatoare de instabilitate. Fapt extrem de evident în lumina crizei refugiaților cu care s-a confruntat Europa începând cu vara anului trecut. Dinspre Libia și Turcia, milioane de dezmoșteniți au luat cu asalt granițele Europei în căutarea unei vieți mai bune. Unii consideră că în spatele acestei crize s-ar afla mâna Rusiei. Aceasta este ostilă Uniunii Europene. Crearea Statelor Unite ale Europei ar duce la sufocarea Rusiei între două superputeri: SUE în vest și China în est. Drept urmare, Rusia sprijină masiv mișcările ultranaționaliste din Europa care înfățișează un euroscepticism ardent. Destrămarea UE și a proiectului SUE este un premiu râvnit de Putin. Dispariția visului Europei Unite va face ca aria de expansiune a Rusiei în Europa de Est să se extindă substanțial.

Rusia are mai multe strategii privind UE. În primul rând, cultivă cai troieni în interiorul UE de genul lui Viktor Orban din Ungaria, sau Alexis Tsipras din Grecia. Încearcă să-i momească pe aceștia cu avantaje economice, în special energetice. În al doilea rând, sunt sprijinite financiar mișcările eurosceptice de genul Frontului Național din Franța condus de Marine Le Pen. Aceste mișcări se opun din răsputeri UE și vor destrămarea acesteia. În al treilea rând, crearea de disensiuni în rândul statelor din blocul euro-atlantic. Afacerea Snowden a fost exploatată excelent de către Rusia, care a sădit semințele îndoielii între Washington și Berlin. Criza refugiaților a fost dublată de o amplă campanie de intoxicare a opiniei publice europene căreia i-a fost indusă ideea că refugiații reprezintă un asalt al islamului asupra Europei creștine.

Cu toate că tema acestei lucrări este statul fragil și criza din Siria vorbim în încheiere de Rusia, fiindcă Rusia a jucat și joacă rolul central în această criză. Pe seama Siriei a ales Rusia să-și facă reintrarea în rândul marilor puteri. Siria este o minge în jocul marilor puteri, iar interesele acestora au transformat un stat relativ stabil într-un stat eșuat. Pentru că în momentul de față Siria este, din toate punctele de vedere, un stat eșuat.

Bibliografie selectivă

Șerban Filip Cioculescu, Introducere în teoria relațiilor internaționale, București, Editura Militară, 2007.

Mary Kaldor, Războaie noi și vechi. Violența organizată în epoca globală, f.l., Editura Antet, 1999.

Visarion Neagoe, Irak – calvarul păcii, București, Editura Militară, 2008.

Coord. Maurice Vaïsse, Dicționar de relații internaționale. Secolul XX, Iași, Editura Polirom, 2008.

Henry Kissinger, Ordinea Mondială. Reflecții asupra specificului națiunilor și a cursului istoriei, București, Editura RAO, 2015.

Bruce Bueno de Mesquita, Alastair Smith, Manualul dictatorului, București, Editura Polirom, 2012.

Robert Cooper, Destrămarea națiunilor. Ordine și haos în secolul XXI, București, Editura Univers Enciclopedic.

Bernard Lewis, Faith and Power. Religion and Politics in the Middle East, Oxford University Press, 2010.

Aylin Unver Noi, Islam and Democracy: Perspectives on the Arab Spring, Cambridge Scholars Publishing, 2013.

Coord. Kevin C. Dunn, Timothy M. Shaw, Africa´s Challenge to International Relations Theory, Palgrave Macmillan, 2001.

Colin S. Gray, Războiul, pacea și relațiile internaționale. O introducere în istoria strategică, Iași, Editura Polirom, 2010.

Coord. Iulia Motoc, Șerban Filip Cioculescu, Manual de analiză a politicii externe, Iași, Editura Polirom, 2010.

Dominique Sourdel, Istoria arabilor, București, Editura Corint, f.a.

***, Istoria universală. Vol.III – evoluția lumii contemporane, București, Editura Univers Enciclopedic, 2006.

Reese Erlich, Inside Syria. The Backstory of Their Civil War and What the World Can Expect, Prometheus Books, 2014.