Specificul Utilizarii Metodelor Activ Participative In Conditiile Invatamntului Simultan la Ciclul Primardoc

=== Specificul utilizarii metodelor activ-participative in conditiile invatamntului simultan la ciclul primar ===

UNIVERSITATEA ,,AL. IOAN CUZA”IAȘI

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI

LUCRARE METODICO-ȘTIINȚIFICĂ PENTRU

OBȚINEREA GRADULUI DIDACTIC I

Coordonator științific:

profesor, Anda Ștefănică

Candidat,

Învațătoare,Bogos (Drăgunoi) Camelia

Școala Primara Oțeleni

Comuna Hoceni, judetul Vaslui

UNIVERSITATEA ,,AL. IOAN CUZA” IAȘI

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI

SPECIFICUL UTILIZĂRII METODELOR

ACTIV-PARTICIPATIVE ÎN CONDIȚIILE

ÎNVĂȚĂMÂNTULUI SIMULTAN LA CICLUL

PRIMAR

Coordonator științific:

profesor, Anda Ștefănică

Candidat,

Învațătoare, Bogos (Drăgunoi ) Camelia

Școala Primara Oțeleni

Comuna Hoceni, judetul Vaslui

,,Apropie-l de probleme și lasă-l sa răspundă singur, să-și întemeieze ceea ce știe, nu pe ceea ce i-ai spus tu, ci pe ceea ce a înțeles el, să nu învețe știința ci s-o gândescă. Să-i menținem trează curiozitatea-condiție de a-l apropia de lumea științei. Să-l stârnim pe copil să observe, să cerceteze, să descopere”

J.J.Rousseau

Argument

Noua orientare a învățământului românesc urmărește dezvoltatea gândirii

critice a copiilor prin folosirea metodelor și tehnicilor activ-participative. În ultimii ani se vrea înlocuirea momentelor de predare centrate pe profesor cu cele de învățare centrate pe elev. Folosind aceste modalități sunt activați și acei elevi timizi, retrași, neîncrezători cu dificultăți de adaptare la cerințele învățării. Metodele de predare – învățare-evaluare oferă o ocazie benefică de organizare pedagogică a unei învățări temeinice, ușoare și plăcute și în același timp cu un pronunțat caracter activ–participativ din partea elevilor cu posibilități de cooperare și de comunicare eficientă. Folosirea sistematică a metodelor de ultimă generație, presupune desfășurarea unor relații de comunicare eficientă și constructivă în cadrul cărora, toți cei care i-au parte la discuții, să obțină beneficii în planurile cognitiv, afectiv-motivațional, atitudinal, social și practic -aplicativ. Folosirea metodelor moderne de predare-învățare-evaluare nu înseamnă a renunța la metodele tradiționale ci a le actualiza pe acestea cu mijloace moderne.

,,Metodele noi–subliniază Jean Piaget– sunt cele care țin seama de natura proprie a copilului și fac apel la legile constituției psihologice a individului și la legile dezvoltării lui. Cu cât o metodă este mai adecvată situației psihologice date, cu atât efectele aplicării ei vor fi mai evidente; nici o metodă nu poate fi considerată la fel de eficientă pentru orice situație, pentru orice categorie de elevi și mai ales pentru toți elevii. De aceea, unele metode prezintă variante diferite pentru vârste diferite, pentru stadii de dezvoltare intelectuală diferite. Însă și alternanța metodelor și procedeelor, durata utilizarii lor în clasă, etc. țin seama de o psihologie diferențială. Gândirea concretă a școlarului din clasele I- IV bazată pe elemente intuitive, ca si fluctuația atenției lui vor impune utilizarea unui material intuitiv bogat și variat, un apel mai frecvent la metoda demonstrației, precum și o mai mare alternanță și variație a metodelor.

Activitatea în condiții simultane nu constituie un impediment pentru folosirea metodelor și procedeelor activ–participative sau a metodelor interactive de grup. Din contră, acestea trebuie utilizate ca și în cazul celorlalte clase, adaptându-le la specificul activități simultane. Mai ales activitățile în grup vor rupe monotonia activităților independente și vor contribui la rezolvarea problemelor de relaționare, de comunicare, de responsabilizare, de învățare reciprocă, etc. Astfel copilul e participant activ pentru că el întâlnește probleme, situații complexe pentru mintea lui de copil, dar lucrând în grup și reușind să rezolve sarcinile va simți satisfacție, va fi stimulat să participe activ și pe viitor, se va simți responsabil și mulțumit în finalul lecției.

Consider această temă foarte importantă atât pentru cariera didactică cât și pentru relizarea idealului educațional al școlii românești de a forma oameni liberi, personalități autonome, creative, tolerante. Am ales această temă din dorința de a-mi îmbogăț nivelul de cunoștințe cu noi aspecte privind rolu metodelor activ–participative. Folosirea strategiilor alternative de predare-învățare-evaluare în învățământul primar poate contribui la stimularea motivației pentru învățare, dezvoltarea capacității de autoevaluare care împreună pot duce la creșterea randamentului școlar.

Teoretic voi urmări surprinderea implicațiilor pe care le au metodele activ–participative asupra procesului de învățare și asupra personalității în formare , iar aplicativ vor fi exemplificate metode moderne care să favorizeze procesul de învățare și individualizare a performanțelor școlare.

Noua modalitate de desfășurare a activității didactice asigură o mai bună corelare gândire-învățare, iar pe noi ne pune în situația de a reflecta asupra răspunsului la întrebarea ,,Cum vom proceda?” în transmiterea noilor cunoștințe.

Din experiența pe care o am la catedră,,, am observat că elevului îi plac elementele de noutate, așteaptă ca învățătorul să-i transmită cunostințe noi altfel de la o activitate la alta. Atunci când se întâmplă acest lucru elevul își însușește altfel cunoștințele, învățatea devine mai atractivă, plăcută, temeinică în același timp. Un învățământ modern bine conceput permite inițiativă, spontaneitate, creativitate copiilor, dar și dirijarea, îndrumarea lor, rolul cadrului didactic căpătând noi valențe depășind optica tradițională prin care era un furnizor de informații. În organizarea unui învățământ centrat pe elev,,,,,, învățătorul devine coparticipant alături de elevi în activitate. El însoțește și încadrează elevul pe drumul spre cunoaștere.

Folosind metode activ-participative în lecții sprijinim elevii să înțeleagă conținutul și să fie capabili de a-l aplica în viața reală, elevii lucrează productiv unii cu alții își dezvoltă abilități de colaborare și ajutor reciproc.

PLANUL LUCRĂRII

Capitolul.I-Aspecte generale ale procesul de învățământ

I.1.Procesul de învățământ-obiect de studiu al didacticii

I.2.Finalitățile învățământului primar

I.3.Învățământul primar la ora reformei

I.4. Învățământul simultan – o realitate a învățământului românesc

Capitolul.II-Sistemul metodelor de predare-învățare-evaluare

II.1.Noțiunea de metodă de predare–învățare

II.2.Funcții ale metodelor didactice

II.3.Noțiunea de metode activ – participative

II.4.Sistemul metodelor activ – participativ utilizate în învățământul primar

II.5.Importanța metodelor activ-participative în asigurarea succesului școlar

Capitolul.III-Posibilități de aplicare a metodelor activ–participative în învățământul primar în condițiile predării simultane

III.1.Valențe formative ale metodelor activ–participative în învățământul primar

III.2.Metode activ – participative ce pot fi utilizate în predarea simultană

Capitolul.IV-Evaluarea rezultatelor obținute

IV.1.Prezentarea și analiza rezultatelor obținute în urma aplicării metodelor activ–participative

IV.2.Succesul școlar- expresie a activizării elevilor la lecție

Bibliografie:

Cerghit, Ion., Radu, I. T. , Vlăsceanu , L, Didactica, EDP., București, 1999

Cerghit,Ion, Metode de învățământ , Editura Polirom, Iași, 2006

Cucoș, Constantin, Cozma, Teodor, Balan Bogdan, Ciprian Ceobanu, Crețu, Carmen, Seghedin, Elena, Dafinoiu, Ion, Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice, Ediția a III-a, Editura Polirom, 2009

Gheorghe, Alexandru, Ghiță ,Otilia, Sârbu, Melania, Metodica activității didactice simultane la doua și mai multe clase la ciclul primar.Ghid metodic pentru învățători, Editura Gheorghe Alexandru, Craiova, 2004

Joița, Elena., Ilie, V. , Pedagogie și elemente de psihologie școlară, Editura Arves, Craiova, 2003

Crețu, Daniela, Nicu Adriana , Pedagogie pentru definitivat și gradul II,

Editura Lucian Blaga, Sibiu, 2009

Ilica, Anton, Dorin Herlo, O pedagogie pentru învățământul primar, Conspecte

psihopedagogice pentru examenul de definitivare și grade didactice,

Editura Universității Aurel Vlaicu, Arad, 2005

Popescu, Neveanu, Paul, Zlate,Mielu, Crețu,Tinca, Psihologie, EDP., București,1996

Golu,Pantelimon, Zlate, Mielu, Verza, Emil, Psihologia copilului, EDP., București,1998

Învățământul primar, Revistă dedicată cadrelor didactice, Editura Miniped, 2007

Ionescu, Miron, Demersuri creative în predare și învățare, Editura

Presa Universității Clujeană, 2000

Capitolul I

Aspecte generale ale procesul de învățământ

Procesul de învățământ reprezintă o acțiune de modelare a personalității copilului. Acesta are loc într-o ambianță specifică-școala-în care operează cu maximum de intensitate conținuturi științifice, literar artistice, tehnico-practice, etice selecționate și structurate în acest scop, până ce acestea din urmă sunt interiorizate, devenind un bun personal al elevului. Activitatea instructiv-educativă organizată în studiul diferitelor obiecte de învățănânt este orientată spre activitatea de cunoaștere și asimilare a unui sistem de valori bine precizat prin documente școlare oficiale, respectiv prin planurile de învățământ și programele școlare. Cunoștințele asimilate prin aceste discipline alcătuiesc cultura generală, cultura de specialitate și profesională împreună cu o anumită concepție despre viață. În asimilarea materiilor de învățământ copilul devine subiect cunoscător iar materia școlară are semnificația de obiect al cunoasterii. În funcție de gradul său de maturitate intelectual-volitiv-afectivă elevul cunoaște lumea în mod specific și în forme inedite.

Pentru a obține rezultate cât mai bune societatea acordă o importanță primordială perfecționarii și modernizării continue și menținerea procesului de învățământ în pas cu cele mai noi cuceriri ale științei și tehnicii, ale culturii, cu cerințele afirmării individului și ale dezvoltării societății.

Învățământul funcționează ca un sistem, cu o structură complexă, un ansamblu de componente interdependente care acționeaza ca un tot unitar:

flux de intrare (structură:resurse umane, materiale, spirituale, de timp)

procesul de învățământ ( predare–învățare–evaluare )

flux de ieșire ( produs:promoții de absolvenți formați, educați )

Spre deosebire de învățământul tradițional, centrat pe distribuirea cunoștințelor, în școala modernă procesul de învățământ se ridică mult deasupra nivelului simplei cunoașteri, simplei transmiteri și asimilări de cunoștințe. Principala preocupare este acum de a face din funcția cunoașterii un element motor al dezvoltării gândirii, al formării atitudinii și comportamentului, al promovării,,, dezvoltării personalității elevului.

I.1.Procesul de învățământ-obiect de studiu al didacticii

Procesul de învățământ reprezintă obiectul cercetării științifice a teotiei și metodologiei instruirii.

În sensul ei profund, noțiunea de proces de învățământ este legată de cea de transformare (schimbare sau modificare ). Se pornește de la o definiție pe cât de lapidară pe atât de actuală a învățătii și anume: învățarea este ,,o schimbare în comportamentul individual, ca urmare a trăirii proprii.” În raport cu ceea ce este în esență învățarea, procesul de învățământ vine să provoace o schimbare în timp, în spațiu și în formă a experiențelor de cunoaștere, afectiv-emoționale și acționale, aflate în posesia elevului, încât acestea să devină capabile a genera schimbări în comportamentul său, în structura cunoștințelor sau deprinderilor sale mentale ori motrice; să determine o trecere de la o stare a minții la o altă stare mentală.

Ideea de proces evidențiază necesitatea unor forțe care impunn schimbarea:

cadrele didactice–subiecții transformării și elevii- ființe în dezvoltare, care suportă schimbarea, implicându-se activ în actul schimbării. Predarea și învățarea sunt activități de bază ale procesului de învățământ, sunt funcții esențial ale oricărei unități școlare care asigură realizarea în școală a funcțiilor învățământului. Integrarea lor într-un proces efectiv de cooperare, într-o activitate comună dusă de elevi sub conducerea cadrului didactic are loc în situația confruntării acestora cu un nou conținut pe care trebuie să și-l însușească, sau cu o serie de acțiuni ordonate, destinate formării unor deprinderi mentale sau practice.

Activitate cadrului didactic își face simțită prezența întotdeauna, fie chiar și indirect, legată de îndrumarea activității elevilor. Predarea are sens în cazul în care determină un efort corespunzător de învățare din partea elevilor. Dacă lipsește elementul esențial–învățarea – cel care face legătura de bază dintre elevi și învățător, procesul nu ar avea succes. Rezultatele predării sunt condiționate de activitate de învățare depusă de elevi, de calitarea învățării și intervenția altor factorii implicați în desfășurarea ei. Succesele sau eșecurile din procesul de învățământ trebuie puse atât pe seama muncii învățătorului, cât și a activității elevilor precum și pe seama influenței altor factori. Cheia învățării este deplina angajare a elevului în actul învățării. Modificările comportamentului, adică producerea propriu-zisă a învățării este condiționată de experiența nouă ce o trăiește sau o dobândește la un moment dat cel care învață. Succesul învățării constă în deplina trăire a acestei experiențe, în angajarea totală a elevului în trăirea experienței date. De exemplu, simpla lectură a uneii lecții din manual nu înseamnă neapărat învățarea ei. Numai o lectură activă, participativă, care reușește să capteze interesul și atenția elevului să pună în mișcare gândirea și imaginația lui, să incite la asociații de imagini și idei, care îndeamnă la reflecții personale și la trăiri emotive intense etc. se traduce cu adevărat într-un act de învățare. La fel stau lucrurile cu oricare altă lecție sau activitate propusă elevilor.

În accepția didacticii moderne procesul de învățământ încorporează și o a treia funcție–evaluarea, cea care completează ciclul de intervenție al învățătorului asupa elevului, ghidează acțiunea învățătorului și a elevilor săi, ajută la luarea deciziilor legate de buna desfășurare a procesului de predare-învățare. Prin evaluare pot fi aduse îmbunătățiri și ajustări cerute de mersul predării și învățării. Cele trei acțiuni sunt privite ca sistem, sunt complementare, surprind întreaga activitate pedagogică cognitivă și formativă, arată relația obiective–conținuturi–metodologie–rezultate–reglare. În felul acesta proiectarea activității didactice devine logică, unică, perfectibilă.

I.2.Finalitățile învățământului primar

Învățământul primar face parte din învățământul obligatoriu și vizează perioada cuprinsă între 6/7-10/11 ani, având ca principal obiective:însușirea cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor intelectuale de bază; exprimarea într-o limba de circulație internațională; formarea deprinderilor de comportare civilizată.

Finalitățile educației reprezintă orientări asumate la nivel de politică a educației în vederea realizării activității de formare-dezvoltate a personalității umane conform anumitor valori vizate în proiectarea sistemului și a procesului de învățământ. În virtutea unei noi concepții, teoria curriculumului, propune noțiuni noi în privința finalităților educației.

Conform psihologiei cognitive, finalitățile introduse de limbajul curricular se grupează în două marii categorii: finalități generale-care promovează transferul de cunoștințe și finalități specifice- care pun accentul pe dobândirea cunoștințe disciplinare. Finalitățile pe niveluri de școlaritate constituie o concretizare a finalităților sistemului de învățământ pentru diversele niveluri ale acestuia și descriu din perspectiva politicii educaționale specificul fiecărui nivel de școlaritate.psihopedagogie-cucos-224

Finalitățile învățământului primar reprezintă un sistem de referință în elaborarea programelor școlare cât și pentru orientare demersului didactic la clasă. Schimbarea care s-a produs la nivelul învățământului primar se dorește a fi totală și este generată de noile finalități pentru învățământul primar:

asigurarea educației de bază pentru toți copiii;

formarea personalității copilului, respectând ritmul și nivelul său de

dezvoltare;

înzestrarea copilului cu acele cunoștințe, capacități și atitudini care să

stimuleze raportarea afectivă și creativă la mediul social și natural și să permită continuarea educației.(Curriculum Național)

La nivelul învățământului primar se structurează două cicluri curriculare.

Ciclul achizițiilor fundamentale (clasele pregătitoare, I, II) are ca obiective

majore acomodarea la cerințele sistemului școlar și alfabetizarea inițială. Acest ciclu vizează ca finalități stimularea copilului în vederea cunoașterii mediului apropiat; stimularea potențialului creativ al copilului, a intuiției și a imaginației; formarea motivării pentru învățare, înțeleasă ca o activitate socială.

Ciclul de dezvoltare (clasele III-IV) are ca obiectiv major formarea

capacităților de bază, necesare pentru continuarea studiilor.În acest ciclu sunt vizate ca finalități dezvoltarea achizițiilor lingvistice, a competențelor de folosire a limbii române,a limbii materne și a limbilor străine,pentru exprimarea corectă și eficientă în situații variate de comunicare; dezvoltarea capacității de a comunica, folosind diferite limbaje specifice (literar, matematic, geografic, etc.); dezvoltarea gândirii autonome și a responsabilității față de integrarea în mediul social.

Un element de noutate pentru învățământul românesc îl reprezintă introducerea clasei pregătitoare la ciclul primar. Programele școlare pentru clasa pregătitoare sunt concepute astfel încât, la finalul ciclului achizițiilor fundamentale, elevii să atingă un nivel de performanță elementar în formarea competențelor cheie. Din perspectiva Legii Educației Naționale nr.1 /2011 clasa pregătitoare are rolul de a pregăti un debut școlar de calitate,prin educație timpurie instituționalizată. Asigură trecerea gradată a copilului de la educația din familie și grădiniță la formarea inițială asigurată de școală. Are în vedere ,,dezvoltatea fizică, socio-emițională, cognitivă, a limbajului și comunicării, precum și a capacităților și atitudinilor de învățare”.

Socializarea mai timpurie într-un mediu organizat este un avantaj pentru dezvoltarea personalității copilului.

Primul contact cu școala trebuie să fie natural și plăcut. Trecerea bruscă de la jocurile copilăriei la activitățile școlare poate fi uneori traumatizantă pentru copil.În clasa, sub formă ludică, copilul este pregătit pentru cerințele mediului școlar și învață să fie responsabil, condiție necesară pentru succesul în clasa I.Clasa pregătitoare dă posibilitate tuturor copiilor de a dobândi pregătirea necesară pentru începerea activității școlare, iar sub aspect formativ pentru a ajunge la dezvoltarea optimă a proceselor psihice de cunoaștere.

Clasa pregătitoare are un dublu rol:pe de o parte de consolidare a cunoștințelor déjà dobândite, pe de altă parte de socializare și adaptare la schimbare.Reprezintă un start mai bun în viața școlară.

Trecerea copilului în clasa pregătitoare prezintă atât avantaje cât și dezavantaje.

Activitățile desfășurate în cadrul școlii fără a primi calificative, acomodarea cu mediul din școală, asigurarea unei pregătiri adecvate pentru copii care nu au frecventat grădinița sunt puncte tari ale introducerii clasei pregătitoare în învățământul primar.

Ca puncte slabe putem specifica schimbările legate de programul copilului (program mai scurt), schimbarea survine mai repede decât a fost planificată de familie. Mediul școlar poate fi nepregătit pentru a integra copiii în clasa pregătitoare.

Continuitatea între învățământul preșcolar și primar se realizează prin obiective comune prin conținuturi și metode similare. Formele de organizare și desfășurare a unor activități, metodele de învățământ și conținuturile învățământului preșcolar anticipează ciclul primar.

Școala contribuie tot mai mult la modelarea personalității și la cultivarea trăsăturilor ei. În întreaga operă de formare a omului nou,a personalității sale un rol important, uneori chiar decisiv, îl au primii ani de școală.

Ceea ce trebuie să învețe micii școlari sunt bazele unei învățări eficiente viitoare. Aceste baze sunt de natură cognitivă, afectivă și motivațională.Elevii trebuie să devină capabili să-si organizeze și să-și ordoneze propria învățare,să învețe singuri sau în grup și să depășească problemele pe care le întâlnesc în cursul proceselor de învățare.

Școlii primare îi revine sarcina de a forma primele deprinderi de muncă intelectuală. De aceea este necesar ca învățătorul să fie preocupat în permanență de perfecționarea metodelor și a procedeelor de predare-învățare a stilului de muncă în general,pentru optimizarea procesului instructiv-educativ.

I.3 Învățământul primar la ora reformei

Dezvoltatea și modernizarea învățământului solicită introducerea unor schimbări care să conducă la creșterea performanțelor sistemului și procesului de învățământ în raport cu cerințele societății, a indivizilor. Acestea se refera la reforma învățământului-schimbarea globală a structurilor, instituțiilor, cadrului de organizare, potrivit unor noi finalități, unui nou model al educației-și inovarea curentă-ansamblu de acțiuni întreprinse în diverse segmente ale învățământului,în vederea funcționalității optime.

În ultimul timp, sistemul de învățământ din România a fost supus unor măsuri de reformă succesive, de înnoire structurală și funcțională. Trecutul și viitorul educației se întemeiază pe paradigme diferite: paradigma educațională veche –specifică pedagogiei tradiționale și paradigma educațională nouă – specifică pedagogiei moderne. Școala trebuie să pregătească copilul pentru o viață reală, pentru a se putea integra în societatea actuală, astfel încât să fie satisfăcut și el și cei din jurul său, să fie pregătit să acționeze în situații noi. Acest lucru se poate realiza doar în condițiile unei paradigme educaționale specifice educației moderne în care accentul este pus pe elev (pe învățare),cadrul didactic are rol de organizator, îndrumător, animator al învățării, manifestă preocupare față de performanțele individului raportate la potențialul propriu.Elevul este învățat cum să învețe, învățarea se bazează pe gândirea critică și pe rezolvarea de probleme. Înre profesor și elev relațiile sunt democratice. Cunoștințele teoretice și abstracte sunt completate cu practica și experiența; se învață pentru viitor.

La începutul mileniului III, multe sisteme educaționale sunt încă tributare vechii paradigme în educație. Este solicitată tot mai mult capacitatea de adaptare a educației la dinamica societății. Principalele obiective ale unei educații pentru viitor sunt reprezentate de implementarea unor reforme educaționale coerente, ale căror rezultate să fie monitorizate, motivarea agenților schimbării, promovarea cooperării și parteneriatului în educație.

În ultimul timp elevii se confruntă în viața profesională, socială sau personală cu probleme ce impun decizii care nu se regăsesc în cadre disciplinare.Ele au caracter integrat, iar rezolvarea lor impune corelații rapide și semnificative.În procesul instructiv-educativ și nu numai elevii acumulează un ansamblu de cunoștințe, deprinderi, atitudini.Pentru a-i sprijini în identificarea legăturilor între ideile și procesele unui singur domeniu, dar și între ideile și procesele din domenii diferite, precum și din lumea exterioară școlii se impune realizarea unui curriculum integrat.

Curriculum în accepțiune largă, presupune un sistem complex de ,,procese decizionale, managerial,sau de monitorizare care preced, însoțesc și urmează proiectarea, elaborarea, implementarea, evaluarea și revizuirea permanent și dinamică a setului de experiențe de învățare oferite de școală.În sens restrâns, curriculum desemnează ansamblul documentelor de tip regulator sau de altă natură în cadrul cărora se consemnează experiențele de învățare.”(A.Crișan, 1998)

Integrarea presupune acțuinea de a face să interrelaționeze elemente diverse cu scopul de a construi un întreg de nivel superior.A integra înseamnă a pune în releție, a coordona și a îmbina părți separate într-un întreg funcțional unitar și armonios.

Din perspectivă didactică, integrarea presupune asocierea diferitelor obiecte de studiu, din același domeniu sau domenii diferite, în una și aceeași planificare a învățării. Sinonime pentru integrare sunt fuziune, armonizare, încorporare, unificare, coeziune.

Integrarea, la nivelul curriculumului înseamnă stabilirea unor relații clare de convergență între cunoștințele, capacitățile, competențele, atitudinile și valorile care aparțin unor discipline școlare distincte.

Din perspectiva educației permanente integrarea conținuturilor este abordată atât ca o integrare verticală, ce asigură coerența diferitelor stadii ale educației unui individ, cât și ca integrare orizontală, ce determină formarea capacității de a transfera cunoștințele dobândite în context școlar, la domenii de cunoaștere sau de acțiune care nu au fost abordate de școală.(Carmen Crețu, Teoria curriculum-ului și conținuturile educației, Editura Universității Al. I. Cuza, Iași, 2000)

Curriculum integrat presupune combinarea și punerea în relație a disciplinelor de studiu, stabilindu-se relații între concepte, fenomene și procese din domenii diferite; rezultatele învățării sunt corelate cu situații din viața cotidiană, se pune accentual pe activități integrate de tipul proiectelor.Unitățile tematice, conceptele sau problemele sunt principiile organizatoare ale curriculumului integrat.

Predarea integrată se dovedește a fi o soluție pentru o mai bună corelare a științei cu societatea, cultura, tehnologia. Cu toate acestea, se întâmpină o serie de dificultăți, ce țin în primul rând de schimbarea mentalității cadrelor didactice, înlăturarea comodității, a inerției.

Predarea integrată are ca referință nu o disciplină de studiu ci o tematică unitară, comună mai multor discipline.Aceasta se fundamentează pe două sisteme de referință: unitatea științei și procesul de învățare la copil (Emil Păun, Revistă de pedagogie, nr.4, Editura Politică, București, 1988). Această strategie presupune schimbări nu numai în planul organizării conținuturilor, ci și în ambianța predării și învățării. Punctul de plecare în domeniul proiectării și implementării curriculumului integrat îl constituie elevul și experiența sa.

În învățământul primar, conținuturile procesului de învățămân se structurează sub forma ariilor curriculare și a disciplinelor de învățământ specificate pe clase. Ele se regăsesc în Planul – cadru de învățământ pentru învățământul primar și Programele școlare ale disciplinelor stabilite.

,,Planul cadru este structurat pe șapte arii curriculare care exprimă intenția evident de a găsi soluții pentru integrarea conținuturilor. Ariile curriculare reprezintă un grupaj de discipline ce au în comun anumite obiective de formare Între cele șapte arii curricular există un echilibru dinamic. Raportul dintre arii se modifică în funcție de vârsta celor care învață și de specificul ciclurilor curriculare.”

La nivelul unor programme pentru învățământul preuniversitar se operează cu ,,teme”, cu ,, orientări temetice” care semnifică faptul că profesorul are o anumită libertate de a alege sau de a propune conținuturi.

Prin metoda predării integrate, copii pot să participe ,să se implice mai mult efectiv și afectiv, prin antrenarea unor surse cât mai variate, prin prezentarea conținuturilor cu ajutorul experiențelor diverse, al învățării prin descoperire.

Procesul educațional trebuie să fie unul creativ, interdisciplinar, complex, să-i stimuleze pe copii în vederea asimilării informațiilor, cadrul didactic realizând un scenariu cât mai interesant al zilei.

În abordarea integrată a curriculum-ului se disting mai multe trepte: monodisciplinaritatea, multidisciplinaritatea, pluridisciplinaritatea, interdirdisciplinaritatea transdisciplinaritatea.

Monodisciplinaritatea este centrată pe obiecte de studiu interdependente și pe specificitatea acestora .Aceasta presupune acțiunea de a aborda un proiect sau de a rezolva o problemă din perspective unei singure discipline. Crește astfel coerența internă a disciplinei de studiu, relevanța predării prin îmbogățirea activităților de învățare și prin stimularea realizării de legături între conținuturi,eficiența învățării.

Multidisciplinaritatea presupune abordarea unei teme/probleme din perspectiva mai multor discipline independente, fără a altera structura acestora. Încurajează realizarea de planificări corelate care presupun corelarea predării conținuturilor la diverse discipline.Permite elevilor să realizeze legături între conținuturile diverselor discipline ; contribuie la o mai bună înțelegere a unor teme/probleme care nu pot fi lamurite integral în cadrul unei discipline.

Pluridisciplinaritatea se referă la studierea unui obiect din aceeași disciplină prin intermediul mai multor discipline deodată. De exemplu, într-o lecție de istorie în care se prezintă portretul lui Ștefan cel Mare se folosesc fragmente din creații literare precum și material care țin de educație plastică, muzică.

Interdisciplinaritatea promovează o viziune asupra cunoașterii și o abordare a curriculumului care aplică în mod conștient metodologia și limbajul din mai multe discipline,pentru a înțelege o temă centrală, o problemă. Presupune interacțiunea deschisă între anumite competențe sau conținuturi interdependente proprii mai multor discipline. O astfel de abordare încurajează pedagogiile active și metodologiile participative (învățarea prin cooperare, învățarea pe bază de proiecte), permite colaborarea directă și lucrul în echipă între specialiștii mai multor discipline.

Transdisciplinaritatea presupune o întrepătrundere a mai multor discipline care poate genera apariția unor domenii noi de cunoaștere. Vizează studierea explorarea proceselor și fenomenelor complexe, conducând la intensificarea relațiilor dintre discipline si descoperirea unor noi orizonturi ale cunoașterii.

O astfel de organizare a conținuturilor școlare, prin integrarea conținuturilor cu toate avantajele sale, și-a dovedit însă și propriile dificultăți și limite: ,,imposibilitatea aprofundării de către elevi a cunoașterii științifice specializate,dificultatea pregătirii cadrelor ddidactice care să predea obiecte integrate de învățământ, lipsa de tradiție pedagogic a integrării, opoziția latent sau activă a educatorilor față de tendințele integratoare .”

În condițiile predării simultane predarea integrată este mai greu de aplicat,dar cu toate aceste nu constituie un impediment. Astfel de activități vor rupe monotonia activităților independente și vor contribui la rezolvarea problemelor de relaționare, de comunicare, de responsabilizare, de învățare reciprocă.

Din perspectiva învățământului modern, în educație accentual trebuie pus pe stapânirea de către elevi a proceselor, înțelegerea conceptelor și pe capacitatea de a le folosi în diverse situații încă de la debutul școlarității.

În procesul de învățământ necesitatea de a forma și dezvolta competențe este acceptată ca prioritară în majoritatea sistemelor educaționale.

Proiectarea curriculum-ului pe competențe vine în întâmpinarea achizițiilor cercetărilor din psihologia cognitivă,conform cărora prin competență se realizează transferul și mobilizarea cunoștințelor și deprinderilor în situații sau contexte noi și dinamice. Competențele cresc valoarea utilizării resurselor de care dispune elevul, pentru că le ordonează, le pun în releție astfel încât ele să se completeze și să se potențeze reciproc.

Competențele generale se definesc pe obiect de studiu și se formează pe durata școlarității.Acestea au un grad ridicat de generalitate și complexitate.

Competențele specifice se definesc pe obiect de studiu și se formează pe durata unui an școlar. Sunt deduse din competențele generale ,reprezentând etape în dobândirea acestora.

Noul model de proiectare curriculară centrat pe competențe simplifică structura curriculum-ului și asigură o mai mare eficiență a proceselor de predare-învățare-evaluare.La toate nivelurile se operează cu aceeași unitate: competența, în măsură să orienteze demersurile tuturor agenților implicați în procesul de educație.

Secțiunea curriculum din Legea Educației Naționale nr.1/2011,prin articolul 68 (1) definește cele 8 domenii de competență cheie care determină profilul de formare al elevului care se finalizează la sfârsitul clasei a II-a:

competențe de comunicare în limba română și în limba maternă în cazul minorităților naționale;

competențe de comunicare în limbi străine;

competențe de bază de matematică,stiințe și tehnologie;

competențe digitale de utilizare a tehnologiei informației ca instrument de învățare și cunoaștere;

competențe sociale și civice;

competențe anteprenoriale;

competențe de sensibilizare și expresie culturală;

competența de a învăta să înveți.

Modelul curricular centrat pe competențe răspunde mai bine cerințelor actuale ale vieții profesionale și sociale, ale pieții muncii.În procesul de învățământ se urmărește formarea și dezvoltarea unui sistem de competențe educaționale funcționale, de bază, cu specific acțional,și care pot fi evaluate ușor. Acestea sunt necesare elevilor pentru a-și continua studiile sau pentru a se încadra pe piața muncii.

În contextul educațional actual ,,a ști” nu mai este scop în sine, ci un intermediar care asigură premisele lui ,,a ști să faci”, ,,a ști să fii”, ,,a ști să conviețuiești”, și ,,a ști să devii”

I.4 Învățământul simultan –realitate a învățământului românesc

Educația modernă impune o politică educațională integratoare în școlile din România,îndeosebi în mediul rural unde se configurează o particularizare a învățământului impusă de diminuarea demografică,de factori specifici teritoriali și social economici,realități sociale care au impus de-a lungul vremii organizarea învățământului simultan la două sau mai multe clase.

Evoluția societății românești,integrarea în Uniunea Europeană impun aceleași standarde de calitate a învățământului în școlile de pe întreg cuprinsul țării.

În ultimii ani, s-a remarcat o politică educațională de îmbunătățire a învățământului din mediul rural prin alocarea de fonduri pentru informatizare, dotări cu mobilier, material didactic, astfel încât și efectivele mici de elevi din unele școli rurale să beneficieze de condiții optime pentru învățare ,chiar dacă în multe dintre acestea învățământul simultan a fost și va rămâne o tradiție .

,,Veșnicia s-a născut la sat” a spus Lucian Blaga și este de înțeles că această ,,veșnicie” a parcurs, pentru împlinirea ei, chiar și segmentul educativ obligatoriu al învățământului rural în condiții de simultaneitate.

Predarea simultană există în învățământul românesc de circa 200 de ani.În comuna Hoceni, de când a fost înființată instituția școlara,în 5 sate din 6 ale comunei, la nivelul ciclului primar s-a lucrat numai în condiții simultane cu două sau mai multe clase.

Copiilor care învață în acest sistem trebuie să li se asigure șanse egale cu a celor care învață în condiții normale.

În condițiile învățământului simultan accentul se pune pe utilizarea a ceea ce știu și pot deja face elevii, sprijinindu-se unul pe altul, împărtășindu-și unul altuia experiențe, cunoștințe, mod de lucru pentru a învăța ceva nou.Trebuie doar să le creăm condiții favorabile.Învățătorul urmărește activizarea elevilor prin metode activ-participative, având în vedere că timpul acordat predării este cu mult mai scurt.El trebuie să se asigure că ceea ce a fost însușit anterior este temeinic, astfel că noile cunoștințe să se bazeze pe ceea ce a fost deja însușit.

Experiența didactică a dovedit că aplicarea metodelor moderne in condițiile claselor simultane activizează într-un mod deosebit clasele de elevi, punând în valoare situații de colaborare,cooperare, întrajutorare între grupele de elevi de diferite vârste.

Așa cum specifică Ioan Cerghit, ,,nu există un singur mod în care elevii învață și cu atât mai puțin nu există un singur mod în care aceștia să fie învățați”(Sisteme de instruire…).Învățământul simultan se bazează pe aceleași programe, manuale metodologii, importantă este maniera în care acestea sunt valorificate în scopul finalizării actului didactic.

Punctul de plecare în activitatea didactică simultană îl constituie cuplarea claselor. Bazându-se pe criteriul numeric al efectivelor de elevi și pe stilul de altermare a activității independente cu cea frontală cuplarea claselor se face astfel: clasa I cu clasa a III-a, clasa a II-a cu clasa a IV-a. Clasele I și a II-a se află în ciclul achizițiilor fundamentale ce are ca obiectiv major acomodarea la cerințele sistemului școlar și alfabetizarea inițială ,iar clasele a III-a și a IV-a se află în ciclul de dezvoltare ce vizează formarea capacităților de bază necesare pentru continuarea studiilor,având deja experiență în activitatea de invățare. Activitatea directă și cea indirectă pot fi grupate armonios, elevii nefiind de vârste apropiate, cunoștințele ce se predau sunt diferite, abstracte nu atrag atenția elevilor mai mici care lucrează independent.

,,De cele mai multe ori se impune eșalonarea duratei cursurilor pe parcursul a cinci, șase, șapte ore, clasele grupându-se astfel:

Simultan clasa a II-a ,a IV-a

între orele 8.00-10.00 clasa aII-a

între orele 10.00-12.00 clasele a II-a ,a IV-a

între orele 12.00-14.00, 15.00 clasa a IV-a

Simultan clasa I, clasa a II-a, clasa a III-a, clasa a IV-a

între orele 8.00-10.00 clasele I și a III-a

între orele 10.00-12.00 toate cele patru clase

între orele 12.00-14.00 clasele a II-a și a IV-a

Simultan clasele I,a II-a, a III-a, a IV-a

între orele 8.00-10.00 clasele I și a III-a

între orele 10.00-12.00 clasele a II-a și a IV-a

între orele 12.00-14.00 toate cele patru clase”

O grijă deosebită trebuie să aibă învățătorul în alcătuirea orarului. Acesta trebuie gândit astfel încât să realizeze o combinare armonioasă a obiectelor de studiu. Obiectele care se cumulează trebuie să folosească tipuri de lecții diferite în cadrul aceleiași ore, trebuie cumulate corect pentru a permite acordarea de timp suficient muncii directe cu clasa sau la disciplina care solicită acest lucru.

Particularitățile de vârstă, generale, ale întregului colectiv sunt cele care ne dictează întocmirea orarului. Studiile ne arată că în cursul unei săptămâni capacitatea de lucru este mai redusă în prima și ultima zi, cea mai mare productivitate a învățării se înregistrează la primele ore ale dimineții.

În alcătuirea orarului trebuie avută în vedere: ,,respectarea curbei de efort a elevului în cadrul unei zile și pe durata săptămânii școlare; cuplarea unor obiecte de studiu care să asigure posibilități certe de alternare a muncii directe a învățătorului cu o clasă, în paralel cu activitatea independentă a elevilor la cealaltă clasă”Didactica

Limba română se poate cupla tot cu limba română (scriere), cu Arte vizuale și abilități practice; Matematica se poate cupla tot cu Matematică și Explorarea mediului,Arte vizuale și abilități practice,Educația muzicală se cuplează la două sau la patru clase.

Disciplinele care au alocate două ore pe saptămână nu vor fi planificate în zile succesive, ci cu pauze de cel puțin o zi.

În condițiile predării simultane la patru clase în întocmirea orarelor pe șase ore este destul de greu să se respecte toate criteriile psihopedagogice ,precum și curba efortului optim pe durata unei zile .

Buna organizare a programului depinde de competența cadrului didactic în alcătuirea orarului.

În cazul predării simultane la două clase întâlnim trei cazuri de îmbinare a lecțiilor: lecții de dobândire de cunoștințe la ambele clase; lecții de dobândire de cunoștințe la o clasă, iar la cealaltă lecție de formare de priceperi și deprinderi,consolidare, recapitulare și evaluare de cunoștințe; la ambele clase lecții de formare de priceperi și deprinderi sau consolidare, recapitulare sau evaluare de cunoștințe.

Procesul de predare-învățare-evaluare în condițiile predării simultane se realizează prin îmbinarea activității directe cu activitatea independentă. În cadrul activității directe se transmit elevilor cunoștințe noi, folosind o gamă largă de metode și procedee, care să ușureze înțelegerea completă și rapidă a noilor cunoștințe.Se urmărește activizarea elevilor, mobilizarea lor la o participare activă în procesul de predare- învățare. Timpul acordat predării cunoștințelor fiind mai puțin, cunoștințele predate anterior trebuie să fie temeinice, astfel încât noile cunoștințe să decurgă din cele vechi fără a necesita explicații detaliate. Acestlucru presupune o participare intensive-activă a elevilor la lecția nouă. Cadrul didactic urmărește să-și realizeze obiectivele propuse pe care să le facă operaționale în diverse situații.

Prin activitatea independentă înțelegem mijlocul instructiv-educativ care constă în activitatea de îmbogățire a cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor fără a apela la ajutorul altor persoane și ducând, sub îndrumarea învățătorului, la formarea spiritului de independență.

Activitatea independentă se realizează de obicei pe fișe de lucru/caiet sau activitate de grup prin folosirea metodelor interactive. În funcție de tipul lecției distingem următoarele tipuri de activități independente:

activități independente menite pregătirii elevilor pentru achiziționarea de noi cunoștințe;

activități independente care pregătesc repetarea și sistematizarea cunoștințelor;

activități independente de aplicare a cunoștințelor predate;

activități independente pentu verificarea și evaluarea cunoștințelor.

După scopul lor formele de activitate independentă se grupeaza astfel:

activitate independentă destinată pregătirii elevilor in vedera predării noilor cunoștințe;

activitate independentă cu rol de fixare a cunoștințelor predate în lecție;

activitate independentă, având ca scop recapitularea și consolidarea cunoștințelor;

activitate independentă pentru formarea și consolidarea priceperilor și deprinderilor.AUTOR

Pentru a fi eficientă activitatea independentă trebuie să respecte anumite cerințe:

-organizarea rațională a unor exerciții de muncă independentă;

-lecția trebuie gândită și realizată ca o unitate nu ca două sau mai multe lecții alipite;

-cerințele de lucru privind activitatea independentă trebuie să fie accesibile elevilor, formulate și explicate clar;

-dozarea rațională a volumului și a dificultăților pe care le implică sarcinile de muncă independentă, pentru a evita supraîncarcarea elevilor cât și ramânerea fără ocupație a elevilor.

Deprinderile de muncă independentă se formează în clasă la lecții, consolidându-se prin efectuarea în mod independent a acțiunilor ce vrem să le transformăm în deprinderi. Este necesar ca, de fiecare dată, fișele de activitate independentă să cuprindă ceva nou, atractiv, procedee noi de exersare a cunoștințelor dobândite anterior, care să pună elevii în situații noi de participare și rezolvare a sarcinilor cerute.

Capacitatea și priceperea învățătorului de a îmbina cu măiestrie activitatea independentă cu cea directă constituie elementul hotărâtor în obținerea performanțelor la astfel de clase.

Avantaje ale învățământului simultan: Numărul mic de copii dă posibilitatea contactului direct mai frecvent cu învățătorul, formarea capacității de muncă intelectuală; formarea abilităților de muncă independentă; realizarea unor activități comune la care elevii mici sunt grupați cu cei mari; transferul rapid al informațiilor de la o grupă la alta; maturizarea și responsabilizarea mai rapidă a celor mici; sentimentul de întrajutorare; se poate educa mai bine atenția voluntară;

Învățatorul trebuie să fie preocupat de modul cum își organizează învățarea astfel încât să se creeze fiecărui elev condiții să învețe în raport cu posibilitățile lui, cu ritmul său de muncă intelectuală.

De implicarea profesională și dăruirea cadrelor didactice depinde eficientizarea învățământului simultan. Cadrul didactic trebuie să urmărească finalitatea supremă a educației:dezvoltarea personalității copilului, aptitudinilor și capacităților sale morale și fizice la nivelul potențialului maxim.