Sistemul Totalitar Comunist Si Abuzurile Sale. O Abordare Legislativadoc
=== Sistemul totalitar comunist si abuzurile sale. O abordare legislativa ===
SISTEMUL TOTALITAR COMUNIST ȘI ABUZURILE SALE.
O ABORDARE LEGISLATIVĂ
STRUCTURA LUCRĂRII
ÎNCĂLCAREA DREPTURILOR OMULUI DE CĂTRE TOTALITARISMUL DE TIP COMUNIST
Contradicția dintre conceptual de lege și sistemul politic totalitar de tip comunist
Dreptul natural, drepturile omului și abuzurile din comunism
1.3 Sistemului juridic communist
2. TOTALITARISMUL ȘI ÎNCĂLCAREA PRINCIPIILOR FUNDAMENTALE DE DREPT
2.1. Principiu de drept vs.totalitarism
2.2 Trăsaturile fundamentale ale legislației comuniste
2.3. Legislația comunistă în contrast cu exigențele impuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului
3. SISTEMUL TOTALITAR COMUNIST – ASPECTE CONSTITUȚIONALE
3.1 O abordare istorică
3. 2. Constituția în regimul totalitar communist
3.3. Abuzurile conținute de Constituția din 1965
4. STUDIUL DE CAZ
1.ÎNCĂLCAREA DREPTURILOR OMULUI DE CĂTRE TOTALITARISMUL DE TIP COMUNIST
Contradicția dintre conceptual de lege și sistemul politic totalitar de tip comunist
Conforma statisticilor Uniunii Europene, în 2010, Turcia se afla pe primul loc în ce privește numărul de condamnări la CEDO, poziție datorată numeroaselor probleme politice din această zonă (278 de condamnări). Rusia se afla pe al doilea loc cu 217 de condamnări la CEDO, urmată de România cu 143 de condamnări, Ucraina (109 de condamnări), Polonia (107 de condamnări), Italia (98 de condamnări) și Bulgaria (81 de condamnări). În 2011, Turcia se afla pe primul loc (174 de condamnări), urmată de Rusia (133 de condamnări), Ucraina (105 de condamnări), Grecia (73 de condamnări), Polonia (71 de condamnări) și România (68 de condamnări). Analizând clasamentul condamnărilor statelor europene începând cu înființarea Curții și până în prezent (1959-2010), ierarhia nu diferă în mare măsură. Astfel, Turcia se află pe primul loc cu 2573 de condamnări, urmată de Italia cu 2121 de condamnări, Rusia cu 1079 de condamnări, Polonia (874 de condamnări), Franța (815 de condamnări), România (791 de condamnări) și Ucraina (717 de condamnări).
În acest context, este important de menționat că statele est-europene au aderat la
Convenție mult mai târziu decât statele vest-europene (după 1989), reușind totuși să le depășească pe majoritatea dintre acestea în numărul de condamnări. De asemenea, din totalul de 119.300 de cereri aflate pe rolul Curții la 1 ianuarie 2010, mai mult de jumătate din acestea au fost introduse împotriva a patru state: Rusia, Turcia, Ucraina și România.
După cum se poate observa, fruntașe în clasamentele privind condamnările în fața Curții sunt statele est-europene sau cele care au avut în egală măsură un trecut totalitar (Italia). Această poziție nu poate fi considerată o simplă coincidență dacă ne raportăm la istoria respectării drepturilor omului în aceste state, istorie influențată de o ideologie care plasează statul și interesele sale mai presus decât omul și libertățile sale.
Pentru a identifica de o manieră exactă dificultățile întâmpinate de statele est-europene
în materia respectării drepturilor omului și originea acestor dificultăți, este însă necesară o incursiune în filozofia care a stat la baza funcționării statelor socialiste.
În cartea sa ,,La Loi” publicată în 1850, Frederic Bastiat analizează ideile fundamentale pe care se întemeiază filozofia socialistă și consecințele pe care această filozofie le are asupra drepturilor omului.
După cum reiese din acest adevărat manifest antisocialist, Frederic Bastiat a reușit să intuiască cu mai mult de 50 de ani înainte de Revoluția din Octombrie din Rusia, cauzele gândirii de tip socialist, efectele pe care le poate avea o asemenea mentalitate asupra drepturilor omului și a afirmat adevăratul rol al legii în respectarea acestora.
În primul rând, autorul începe prin a evidenția importanța anumitor valori inerente ființei umane care este necesar a fi protejate în orice sistem politico-juridic. Dreptatea, libertatea – care își găsesc consacrarea în noțiunea de drepturi și libertăți individuale ale omului, dar mai presus de toate acestea – individul și încrederea în natura umană sunt noțiuni care se contrazic fățiș cu orice sistem politic în care statul în sine joacă un rol mai important decât cetățeanul.
În al doilea rând, autorul conturează adevăratul rol al legii în respectarea drepturilor individuale în contrast cu modul în care aceasta poate fi pervertită pentru a sluji interesele statului. În opinia lui Frederic Bastiat, existența legii este subsidiară față de existența drepturilor inerente ființei umane. ,,Viața, libertatea și proprietatea nu există pentru că omul a creat legi. Dimpotrivă, faptul că viața, libertatea și proprietatea au preexistat l-a determinat pe om să creeze legi în primul rând.” De asemenea, ,,legea este doar organizarea dreptului individual la apărare, drept care a existat înainte ca legea să dobândească un caracter formal.”
Dacă o persoană nu are dreptul de a nega libertățile altei persoane, cu atât mai mult nu o poate face statul care, ca forță colectivă, există pentru a proteja drepturile individului mai bine decât o poate face acesta singur. Însăși legitimitatea statului constă în transferarea drepturilor individuale la apărare asupra sa, în scopul unei protecții mai eficace.
Analizând în continuare rolul legii în stat și mai ales, rolul acesteia într-un stat socialist, Frederic Bastiat distinge între legea – concept negativ și legea – concept pozitiv.
Astfel, în opinia sa, legea ar trebuie să fie întotdeauna un concept negativ, reglementând doar interdicții, care au ca scop protejarea drepturilor și libertăților celor din jur. ,,Funcția legii este de a proteja liberul exercițiu al acestor drepturi și de a împiedica orice persoană să intervină în exercițiul acelorași drepturi aparținând oricărei persoane.7” În statele comuniste, legea este întotdeauna un concept pozitiv. Reglementând excesiv domenii vaste aparținând vieții private a cetățenilor, drepturile și libertățile acestora sunt restrânse până la anihilare. Legea, în sensul conferit de autor, ca expresie a puterii statale, indiferent de forma pe care o îmbracă, este deturnată de la scopul ei inițial, apărarea drepturilor individului, întorcându-se exact împotriva celui pe care trebuia să îl apere – omul. Datorită acestei deturnări, rolurile în relația stat – cetățean se inversează, iar cetățeanul ajunge să existe pentru stat și nu viceversa, fiind privat atât de dreptul său individual la apărare, cât și de protecția pe care statul ar trebui să i-o ofere. Astfel, cetățeanul este pus în situația de a lupta pentru recunoașterea drepturilor sale chiar cu acela care trebuia să i le garanteze.
În tranșeele acestui război dintre cetățean și statul comunist, mulți au murit… Iar cauza morții lor poate fi rezumată în cuvinte scrise cu un secol mai devreme: ,,Când legea și morala se contrazic, cetățeanul are alternativa crudă de a alege între simțul său moral și respectul pe care îl are față de lege.” Astfel, alegând prima variantă, el trece peste prezumția că ,,legea trebuie să fie dreaptă, doar pentru că este lege”.
Reîntorcându-ne la rolul legii în statul comunist, având în vedere sensul ei larg care include comportamentul statului față de cetățenii săi, este evident că aceasta reprezenta un concept pozitiv în sistemul comunist din România. Astfel, de la autorizațiile privind dreptul de a deține o mașină până la obligația de a participa la manifestații care promovau cultul personalității, totul era reglementat, inclusiv domeniile care țin în mod intim de libertatea de conștiință a persoanei, și anume arta, religia și cultura.
Raportat la această tendință a statului socialist de subjuga totul folosindu-se de lege ca formă de control, Frederic Bastiat susține: ,,Socialismul, la fel ca ideile antice din care se trage, face o confuzie între stat (sauguvernământ) și societate.”
Democrația cea mai pură există acolo unde statul își face simțită prezența cel mai puțin. În opoziție cu acest model ideal, statele comuniste își făceau simțite prezența peste tot, inclusiv în casele oamenilor, prin intermediul agenților fostei Securități.
Totuși, se poate ridica următoarea întrebare: care este cauza acestei excesive reglementări? În opinia mea, cauzele acțiunilor umane își găsesc originea în mentalități. Astfel, filozofia socialistă pornește de la ideea că natura umană este înclinată spre rău, și în lipsa reglementării statale s-ar ajunge la anarhie și haos. De aceea, sistemele socialiste prin legiuitorii lor, neavând încredere că libertatea umană ar duce spre progres, creează planuri în încercarea de a salva umanitatea de ea însăși.
Aceste sisteme încearcă să modeleze societatea după un tipar ideal creat de anumiți gânditori, care se plasează pe o poziție de superioritate în raport cu umanitatea, fiind convinși că singura consecință a exercitării libertății individuale ar fi distrugerea întregii societăți. Frederic Bastiat le răspunde astfel: ,,Dacă tendințele naturale ale omenirii sunt atât de rele încât este primejdios să permiți oamenilor să fie liberi, cum se poate că tendințele acestor organizatori sunt întotdeauna bune?”
Cum se poate ca o filozofie atât de inofensivă în intențiile sale, având drept scop egalitatea tuturor și abolirea sărăciei, să cauzeze moartea a milioane de oameni? Consider că orice sistem politic care ar folosi drept mijloc în a se impune încălcarea voinței libere a individului, ar urma să aibă aceleași consecințe. Nu scopurile unei ideologii politice sunt cele mai importante, ci modul în care acestea sunt transpuse în practică. Dacă se admite că libertatea individuală este valoarea cea mai de preț a omului, aceasta înseamnă că nu poți să-i faci acestuia ,,bine” împotriva voinței lui.
Această poziție este susținută și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin jurisprudența sa în materia libertății de întrunire și asociere. Astfel, Curtea nu consideră o amenințare la adresa democrației partidele care au drept obiectiv modificarea sistemului constituțional, în măsura în care aceasta se realizează prin mijloace pașnice și democratice, iar
schimbările se pot concilia cu principiile democratice fundamentale. După cum se poate observa, Curtea nu protejează status-quo-ul constituțional al statelor, ci interesele cetățenilor
în dorința lor de a modifica o anumită formă de guvernământ, atâta timp cât această modificare respectă principiile democratice fundamentale, și anume, se realizează având consimțământul majorității, iar noua formă de guvernământ respectă principiile fundamentale în materia respectării drepturilor omului stabilite de Curte în jurisprudența sa.
În concluzia tuturor celor expuse mai sus, rezultă stabilitatea unui sistem depinde de natura legii care îl reglementează. Cu cât sistemul legal se îndepărtează de scopul său original, și anume acela de a apăra respectarea drepturilor individuale, cu atât întregul sistem de stat se va autodistruge mai rapid. Ideologia comunistă, fiind în opoziție cu acest scop, prin încercarea de a impune niște valori artificiale consacrate prin legi care privează cetățeanul de toate drepturile sale, de la dreptul la viață până la libertatea de exprimare, creează o tensiune continuă între om și stat. Apreciez ca fiind o condiție sine qua non pentru durabilitatea oricărui sistem statal ca legile sale să fie în concordanță cu drepturile și valorile inerente fiiinței umane.
Cu cât concordanța este mai mare, cu atât fricțiunile dintre om și stat vor fi mai rare. Astfel, scopul legiuitorului, autor al regulilor de drept pozitiv, ar trebui să fie apropierea, pe cât posibil de perfecțiunea dreptului natural și adaptarea acestuia la situațiile concrete prevăzute de lege. În lumina acestei idei, voi continua prin a analiza legătura dintre dreptul natural și drepturile omului, considerând că cel dintâi, consacrat prin noțiunea de drepturile omului, constituie un fundament stabil pentru orice sistem statal.
Dreptul natural, drepturile omului și abuzurile din communism
Statul comunist este un stat de tip totalitar.
“Întemeiat pe ideologii de extremă dreaptă sau extremă stângă, statul totalitar se recunoaște după practici cum sunt monopolul politic al partidului unic, existența ideologiei oficiale de stat, controlul total al statului asupra mijloacelor de comunicare, subordonarea totală a economiei, teroare polițienească, suprimarea separației puterilor, a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.”
În această secțiune, voi încerca să subliniez legătura existentă între dreptul natural și drepturile omului, pornind de la conflictul dintre dreptul pozitiv și dreptul natural, urmând ca în următoarea secțiune, să opun conceptul de drept natural și drepturile omului caracterului artificial al ideologiei comuniste și concepției despre stat existente în cadrul acesteia.
Deși în cadrul eternului conflict dintre dreptul pozitiv și dreptul natural, pozitivismul juridic nu acordă prea mult credit acestuia din urmă, apreciez că în absența dreptului natural nu ar exista drept pozitiv, în maniera în care se manifestă acesta astăzi la nivelul tuturor statelor. Dacă nu ar exista un drept natural inerent tuturor ființelor umane, dreptul pozitiv ar fi o pură întâmplare, fiind dictat de voința unor legiuitori ale căror acțiuni în reglementare nu ar putea fi anticipate pe baza vreunui principiu.
Mai mult, faptul că dreptul natural are un rol covârșitor în conturarea dreptului pozitiv, este demonstrat prin existența unor principii fundamentale de drept comune majorității statelor, având drept consecință recunoașterea drepturilor omului pe plan mondial și a acelorași principii comune ale statelor în materia dreptului internațional. În același sens, se susține că dreptul în sens general și dreptul pozitiv sunt două categorii despre care nu se poate considera că sunt identice.
Granițele dreptului trebuiesc trasate mult dincolo de sursele sale formale, dar în același timp, în interiorul ansamblului relațiilor umane. În ce privește relația dintre dreptul natural și dreptul pozitiv, s-a mai spus că primul îl domină pe cel de-al doilea în sensul că, în timp ce dreptul pozitiv poate să completeze sau chiar să limiteze dreptul natural, îi este interzisă contrazicerea lui deoarece legiuitorul nu are dreptul să se opună naturii umane prin reglementarea sa.
Din perspectiva funcției pe care o are în consacrarea și protejarea drepturilor omului. Astfel, apreciez că funcția de bază a dreptului natural este recunoașterea unor drepturi inalienabile ale ființei umane și reglementarea unor interdicții având drept scop protejarea acestora. Această definiție evidențiază relația dintre dreptul natural și drepturile omului, cele două concepte identificându-se în parte. În acest sens, în doctrină se susține că ,,remarcabila permanență a dreptului natural demonstrează vitalitatea teoriilor care încearcă să lege drepturile omului de principii superioare.
Dacă este adevărat că libertățile depind de dreptul pozitiv, ar fi periculos ca drepturile omului să se întemeieze doar pe autoritatea statală, deoarece aceasta ar putea fi o poartă deschisă arbitrarului și totalitarismului. Drepturile omului relevă concepția dreptului natural după care omul, pentru că este om, posedă un ansamblu de drepturi inerente naturii sale”. În același sens, se aduce ca argument în favoarea existenței unei relații între dreptul natural și drepturile omului permanența acestora din urmă, care constă în faptul că atât textele naționale, cât și cele internaționale apar ca ,,recunoașteri” sau ,,declarații” de drepturi. Astfel, recunoașterea ,,dreptului de a fi om” este o valoare permanentă și anterioară oricărui act politic, textele internaționale (sau naționale) doar erijând drepturile omului în categorii juridice, conferindu-le un regim de protecție.
În concluzie, așa cum se afirmă și în doctrina română24, știința drepturilor omului s-a constituit sub influența filozofiei dreptului natural, având ca fundamente teoretice primordiale următoarele: drepturile omului derivă din însăși natura umană; drepturile omului nu sunt consecința recunoașterii lor pozitive și ordinea naturală pe care ele se întemeiază rămâne valabilă indiferent de circumstanțele în care evoluează. Astfel, o mai bună cunoaștere a originii conceptului de drepturile omului este utilă în a înțelege fundamentul și rațiunea acestuia. Acest izvor al drepturilor omului, care este dreptul natural, favorizează ființa umană, și nu modul său de organizare, care este statul.
O caracteristică fundamentală a ideologiilor totalitare este faptul că statul dobândește o importanță mult mai mare în raport cu individul. Mussollini spunea: ,,Fascismul concepe statul ca pe un absolut, raportat la care, toți indivizii sau grupările sunt relative și nu pot fi concepute decât în relația lor cu statul.” Așadar, cei care organizează forme de guvernare totalitară nu acceptă ideea că drepturile individului merită a fi respectate în mod separat de statul din care individul face parte. Dictatorii susțin că națiunea sau statul sunt cu mult mai importante decât indivizii care le formează. A fortiori, dacă statul este mai important decât individul, în aceeași măsură interesele sale vor fi mai importante decât drepturile individului.
Dar ce este statul la urma urmei? Statul este o ficțiune juridică. Acesta nu există în afara cetățenilor care îl compun. Statul este o noțiune ușor manipulabilă de regimurile totalitare prin abstractizarea ei până la punctul în care statul ajunge să fie considerat o entitate separată de cetățenii săi, entitate care necesită protecție juridică. Punctul în care ideologia comunistă se îndepărtează de dreptul natural, cu consecințe devastatoare, este acela în care accentul se deplasează de pe individul concret pe statul abstract. Acesta devine astfel primordial față de indivizii care îl formează, iar protecția lui se realizează cu prețul încălcării drepturilor cetățenilor, aceștia fiind manipulați în a crede că sacrificarea unora dintre ei are drept scop bunăstarea statului, și în final, bunăstarea lor. Subordonarea drepturilor omului intereselor statului devine astfel regula, iar principiul conform căruia restrângerea drepturilor omului trebuie să constituie o excepție temeinic justificată este încălcat în mod sistematic.
Astfel, în regimurile totalitare, manipularea conceptului de stat se realizează prin separarea noțiunii abstracte a statului de suportul ei concret – cetățenii. Iar pe tărâmul abstracțiunilor se pot desfășura cele mai multe abuzuri.
Consecințele practice ale acestei manipulări a conceptului de stat se răsfrâng asupra cetățenilor prin intermediul legii, al cărei rol este distorsionat în a proteja statul și nu omul. Pentru a oferi un exemplu concret, majoritatea regimurilor totalitare obișnuiesc să reglementeze o multitudine de infracțiuni contra statului, care nu au ca scop crearea unui climat de siguranță în societate, ci propaganda unui sistem politic.
Astfel, în codurile penale comuniste (inclusiv în Codul penal actual), capitolul reglementând infracțiunile contra securității statului este poziționat la începutul părții speciale a codului, iar sancțiunile prevăzute pentru infracțiunile cu caracter politic sunt mai drastice decât cele pentru infracțiunile de drept comun.
Datorită acestei deturnări a scopului legii, cetățeanul alege în final să nu mai respecte legea pentru că ea nu mai este în conformitate cu dreptul natural care îi este cunoscut prin însăși natura sa umană.
Conflictul dintre dreptul natural și legea consacrată formal crește în intensitate atunci când aceasta din urmă intervine în sfera vieții private a persoanei, și chiar în sfera vieții sale interioare. ,,Este deci imposibilă aplicarea regulilor juridice asupra forului interior, căci ele sunt concepute pentru actele exteriorizate. Intoleranța în raport cu convingerile, cu sentimentele intime și intențiile pure, care este imposibil de sesizat la celălalt în complexitatea ei imediată, e cea mai nocivă dintre nedreptăți și a constituit una dintre greșelile cele mai dureroase și sângeroase din istoria dreptului.”
În final, tensiunea acumulată de-a lungul timpului între stat și cetățean, care este privat de drepturile sale naturale, va culmina cu autodistrugerea întregului sistem prin revoluție. Sistemele în care promovarea intereselor statului a constituit o prioritate în dauna respectării drepturilor omului s-au sfârșit întotdeauna în același mod, prin înlocuirea lor violentă cu sisteme bazate pe legi care se conformează dreptului inerent naturii umane.
Sistemului juridic comunist
Înainte de a analiza sistemul juridic, se impune formularea conceptului de justiție.
“Justiția are la bază principii potrivit cărora eaeste organizată și funcționează, principii prin care se înțeleg acele reguli esențiale prevăzute de Constituție și de legi organice, în vederea realizării funcției acesteia – soluționarea litigiilor în scopul apărării drepturilor fundamentale ale cetățenilor, precum și a celorlalte drepturi și interese legitime deduse judecății.
Justiția trebuie să răspundă unor exigențe fundamentale. În cadrul acestor exigențe se enumeră, în general, următoarele: legalitatea, buna administrare a justiției, accesul la un tribunal, garanția unui proces echitabil soluționat într-un termen rezonabil, publicitatea procesului, imparțialitatea judecătorului, proporționalitatea în stabilirea sancțiunilor.”
Regimurile totalitare au tendința de a manipula diferite mecanisme ale sistemului statal prin abstractizarea anumitor noțiuni, apreciez că rolul mentalității în funcționarea sistemului juridic este subestimat tocmai din cauză că statul și instituțiile sale sunt încă separate la nivel conceptual de oamenii care le reprezintă. În acest sens, este mai mult decât grăitoare afirmația domnului profesor Ion Deleanu: ,,Grandoarea sau decadența instituțiilor juridice depinde numai de oamenii care le creează, le populează sau le profesează. Cum sunt oamenii, așa sunt și instituțiile. Restul e retorică.”
Sistemul juridic nu ființează in vacuo, ci este modelat de oamenii care îl concep și îl formează.
Principiul independenței justiției derivând din principiul separației puterilor în stat constituie nu numai premisa necesară pentru buna funcționare a justiției, ci și garanția libertății individului și a protecției lui în fața puterii. Importanța majoră a acestui principiu reiese și din faptul că, deși s-ar putea susține că îndeplinește același rol cu principiul separației puterilor în stat, se impune de la sine o reafirmare a acestuia din urmă în ce privește justiția. Această reafirmare este necesară datorită funcției speciale deținute de puterea judecătorească în cadrul sistemului de drept. Ea este singura putere, care deși aparține în mod formal statului, are obligația de a fi neutră în raporturile sale cu statul, apărând, mai presus de orice, drepturile cetățenilor. În perioada comunistă, datorită influenței puterii unice de natură politică în stat, mecanismul justiției a ajuns să fie considerat unul din cele mai puternice instrumente ale conducerii, care trebuia folosit doar în interesele statului, și anume, în interesele singurului partid comunist conducător.
Se poate considera că sistemul juridic are o formă piramidală, fiind constituit pe trei niveluri. Primul nivel este reprezentat de principiile fundamentale de drept.
Acestea sunt acele precepte directoare pe care se întemeiază întregul sistem de drept, orientând reglementările juridice și aplicarea dreptului. Există principii fundamentale de drept și principii specifice fiecărei ramuri de drept, care derivă din primele. De asemenea, unele principii sunt consacrate legislativ, spre deosebire de altele care se impun în absența unei recunoașteri formale, datorită faptului că sunt expresia unor valori sociale care preexistă caracterului formal al legii. În același timp, principiile fundamentale de drept aflându-se pe cea mai înaltă treaptă a sistemului, reprezintă cel mai înalt grad de abstractizare existent în sistem corespondent gradului de generalitate al respectivului principiu.
Al doilea nivel al sistemului este reprezentat de legi – în sens larg – cuprinzând totalitatea actelor normative emise de stat, indiferent de forma în care acestea sunt consacrate. De asemenea, mă voi referi la lege atât în sensul ei material, cât și în cel formal. Legile, constituind a doua treaptă a sistemului, derivă din principiile fundamentale de drept și este necesar să fie în conformitate cu acestea pentru menținerea stabilității întregului sistem. În fond, legile sunt o materializare a principiilor fundamentale de drept. Această materializare are loc printr-o diminuare a gradului de generalizare specific principiilor, proces care conferă legii aptitudinea de a se aplica situațiilor concrete.
Al treilea nivel al sistemului este reprezentat de practici. Acestea pot fi definite ca fiind totalitatea modalităților în care organele judiciare înțeleg să aplice legea și comportamentul acestora în procesul aplicării legii, având un anumit grad de repetabilitate,
cuprinzând în această noțiune și jurisprudența. Este evident că în configurarea acestor practici un rol extrem de important îl joacă operațiunea de interpretare a legii de către organele judiciare care o aplică, iar interpretarea, fiind realizată de persoanele care reprezintă aceste organe, este influențată în mare măsură de mentalitatea acestora.
După această sumară definire a sistemului juridic, se impune evidențierea factorului care a avut și continuă să aibă un efect de distorsionare asupra dreptului ca sistem. Înainte de Revoluția din 1989, elementul care a condus la transformarea sistemului juridic într-un haos juridic a fost cel politic. Astfel, ideologia comunistă, a cărei aplicare a avut ca efect fuzionarea celor trei puteri din stat într-una singură, și-a început acțiunea de distorsionare începând cu principiile fundamentale de drept, continuând cu legile33 și sfârșind cu practicile organelor judiciare. Elementul politic, intervenind ca o forță exterioară sistemului juridic, lovește în acesta, având ca primă țintă principiile fundamentale de drept. Totuși, gradul de distorsionare la acest prim nivel este doar parțial. Datorită faptului că principiile fundamentale de drept sunt atât de strâns legate de dreptul natural, regăsindu-și originea în acesta, ele nu pot fi abolite în totalitate deoarece în caz contrar s-ar ajunge la haos sau anarhie. Efectul maxim pe care îl poate produce acțiunea elementului politic asupra principiilor fundamentale de drept este suspendarea temporară a unora dintre ele pentru perioada inițială de instaurare a dictaturii totalitare, iar apoi distorsionarea parțială a acestora. Următorul nivel influențat în mod negativ de elementul politic este reprezentat de legi, începând de la scopul acestora și până la modul lor de formulare. Distorsionarea crește în grad, dar nu poate fi totală. În acest domeniu, este necesară păstrarea unei aparențe de legalitate, deoarece politicul nu poate guverna în absența unui sistem juridic. Acesta își păstrează doar forma, fiind golit de conținut, dar este suficient pentru ca elementul politic să își justifice legitimitatea. De asemenea, aparența separării celor trei puteri în stat trebuia menținută deoarece, în caz contrar, s-ar fi ajuns la o formă de
dictatură primitivă incompatibilă cu tratatele internaționale încheiate de România35. Ultimul nivel corupt de elementul politic este cel al practicilor. În această sferă, gradul de distorsionare este cel mai ridicat deoarece mentalitatea influențată în mod direct de elementul politic deține cea mai mare rază de acțiune în procesul aplicării legii.
După Revoluția din 1989, elementul politic dispare din punct de vedere formal. Ideologia comunistă nu mai dirijează activitatea instituțiilor statului și aplicarea legilor. Totuși, influențele comunismului care se resimt și astăzi la nivelul sistemului juridic se datorează faptului că elementul politic a fost înlocuit de mentalitate în rolul său de distorsionare a sistemului. Mentalitatea îndeplinește rolul jucat anterior de elementul politic, iar raza de acțiune a acesteia crește progresiv de la primul nivel spre cel de-al treilea. Această creștere progresivă a influenței negative a mentalității este invers proporțională cu gradul în care dreptul natural influențează componentele sistemului juridic. Ponderea acestuia este ridicată în cadrul principiilor fundamentale de drept, dar scade în două etape: în primul rând, odată cu formalizarea principiilor în legi și în al doilea rând, prin procesul aplicării legii materializat în practici. Această descreștere a dreptului natural în cadrul sistemului juridic, al cărui rol ar trebui să se manifeste mai ales în operațiunea de interpretare a legii, se datorează faptului că în epoca contemporană a dreptului, filozofia pozitivismului juridic predomină în mentalitatea organelor judiciare și a majorității juriștilor, considerându-se a fi drept doar acela care este în vigoare. Astfel, se limitează rolul intepretativ al dreptului natural, care are capacitatea de a regla rigorile dreptului pozitiv în funcție de cerințele drepturilor individuale.
Crearea limbajui de lemn a fost una dintre consecințele controlului societal exercitat de partidul comunist, fiind strâns legată de încălcarea libertății conștiinței. În acest sens, sunt revelatoare cuvintele rostite de Goebbels: ,,Noi nu vorbim pentru a spune ceva, ci pentru a obține un anumit efect.” Acest efect este depersonalizarea celor care ascultă și folosesc limbajul de lemn comunist. Într-un raport publicat de Comitetul Național Român la Washington în 1949, se consemnează: ,,În această privință, la fel ca în toate celelalte, regimul din România recurge la fraudă. Înțelesul cuvintelor este, în mod absurd, schimbat; conceptele sunt golite de conținutul lor natural; noțiunile sunt falsificate; însăși capacitatea de a raționa și argumenta este pervertită.” În plan juridic, consider că mentalitatea care a propagat acest mijloc de comunicare standardizat se reflectă în motivarea hotărârilor judecătorești.
2. TOTALITARISMUL ȘI ÎNCĂLCAREA PRINCIPIILOR FUNDAMENTALE DE DREPT
2.1. Principiu de drept vs.totalitarism
Statul totalitar se definiește prin încălcarea principiului legalității și a tutror principiilor fundamentale de drept. “Principiul legalității este un principiu care în mod firesc exceed justiției, fiind de esența statului de drept. Are, însă, o evidentă aplicabilitate în domeniul justiției, și anume sub două mari aspecte: legalitatea instanțelor judecătorești; legalitatea infracțiunilor și a pedeselor.
Cât privește primul aspect, vom reține că pot îndeplini funcții jurisdicționale nuai acele autorități statale cărora constituția și legile le recunosc acele calități. De asemenea, instanțele judecătorești (jurisdicționale) pot rezolva procesenumai în limita competenței conferite de lege. În fine, procedura de rezolvare a litigiilor este numai cea prevăzută de lege.
Sub al doilea aspect, vom observa că nu există infracțiune decât dacă este prevăzută de lege și că nu există pedeapsădecât dacă este prevăzută de lege.”
Principiile fundamentale de drept, aflându-se la temelia oricărui sistem juridic, reprezintă o noțiune juridică extrem de vastă, ele neputând fi enumerate în mod exhaustiv. Această imposibilitate a enumerării lor se datorează faptului că își au originea în dreptul natural, iar o circumscriere precisă a acestuia din urmă este dificil de realizat. Tot din această cauză, principiile fundamentale de drept se bucură doar parțial de o consacrare formală, aceasta fiind mai curând specifică principiilor fundamentale de ramură.
Se poate afirma, în contextul stadiului actual de dezvoltare al dreptului contemporan, existența unui principiu universal al respectării drepturilor omului.
În lumina evoluțiilor istorice din secolul precedent, necesitatea respectării drepturilor omului și-a câștigat o poziție juridică necontestată. În acest sens, unul dintre principiile fundamentale ale dreptului internațional public este principiul respectării drepturilor omului, care reiese din art. 55 al Cartei ONU și este considerat a face parte din normele jus cogens de drept internațional. Acest principiu își are originea în dreptul natural, fiind apoi dezvoltat în cadrul curentului constituționalist, care atribuie constituțiilor rolul de arme de apărare împotriva posibilelor abuzuri ale statului. Raportat la spațiul juridic european, consacrarea definitivă a principiului respectării drepturilor omului a avut loc odată cu aderarea majorității statelor europene la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
La polul opus, atitudinea generală a statelor comuniste în ce privește respectarea drepturilor omului s-a caracterizat printr-o evidentă lipsă de respect la adresa acestui principiu universal. Această atitudine se manifestă și astăzi în raporturile dintre statul român și cetățenii săi.
Drepturile omului sunt considerate a fi un lux raportat la interesele statului, mentalitate pe care orice cetățean o poate remarca în momentul în care ajunge în situația de a invoca un drept al său împotriva statului. Aceasta este și principala cauză a numărului impresionant de plângeri adresate de către cetățeni români Curții Europene a Drepturilor Omului. Dacă statul român (și restul statelor europene) ar acorda considerația necesară principiului respectării drepturilor omului, îndeplinindu-și de o manieră rezonabilă obligațiile convenționale asumate, Curtea ar putea să își închidă definitiv porțile.
Debutul distorsionării principiului respectării drepturilor omului a avut loc în momentul în care interesul prioritar al mecanismului juridic de protecție a fost canalizat înspre stat, omul devenind neimportant în relația cu acesta din urmă. Din încălcarea acestui principiu universal derivă nerespectarea celorlalte principii fundamentale de drept, cele din urmă constituind de fapt, în marea majoritate a cazurilor, garanții ale unor drepturi individuale. În analiza violării acestor principii, se poate afirma că unele din acestea au fost încălcate în mod flagrant doar în perioada comunistă, iar altele sunt încălcate și în prezent, nerespectarea lor continuându-se în timp și după 1989.
Astfel, câteva exemple de principii încălcate aparținând primei categorii sunt: principiul neretroactivității, principiul publicităț1, principiul legalității incriminării și pedepsei în materie penală. În ce privește ultimul principiu enunțat, acesta fiind unul din principiile de bază ale dreptului penal, nesocotirea sa a avut loc prin utilizarea analogiei în sancționarea persoanelor, în special prin dispozițiile Decretului-lege nr. 187/1949. În utilizarea procedeului analogiei, ca mijloc de incriminare și sancționare a unor fapte, un rol important l-a avut noțiunea de pericol social, care era interpretată în funcție de interesele partidului unic. Astfel, orice faptă care era de natură a aduce atingere noii ordini politice era considerată periculoasă din punct de vedere social și pedepsită.
În a doua categorie în care se regăsesc principii fundamentale încălcate atât înainte de 1989, cât și în prezent, se pot menționa: principiul separației puterilor în stat, prezumția de nevinovăție, principiul independenței justiției. Având în vedere că violarea principiilor fundamentale de drept se repercutează asupra celorlalte componente ale sistemului juridic și anume, asupra legii și în special, a practicilor, în această secțiune mă voi rezuma la a prezenta aspectele generale ale distorsionării principiilor fundamentale de drept, urmând ca în secțiunea destinată distorsionării practicilor să evidențiez aspectele concrete ale încălcării acestor principii.
Primul principiu desființat de regimul comunist prin subordonarea celor trei puteri din stat uneia singure, și anume aceleia a partidului comunist, a fost principiul separației puterilor în stat. Deși din punct de vedere formal cele trei puteri au continuat să existe ca mecanisme separate, în realitate imixtiunile puterii politice în cadrul celor trei puteri au fost atât de extinse, încât acestea au încetat cu desăvârșire să mai funcționeze de o manieră independentă.
Aceste imixtiuni sunt evidente începând de la nivelul constituțiilor comuniste, deși acestea ar trebui să fie, în măsura în care este posibil, apolitice – un cadru susceptibil de funcționare în relație cu orice partid politic aflat la guvernare. Fiind considerat un stâlp al libertății moderne, principiul separației puterilor în stat are drept scop împiedicarea abuzurilor, considerându-se că un cumul al tuturor prerogativelor statului în mâna uneia dintre puteri ar putea să conducă la acte arbitrare și nelegale, ajungând până la tiranie. Privitor la prezumția de nevinovăție, nu este principiu care să fi fost mai grav distorsionat de către regimul comunist, acesta fiind transformat într-o adevărată prezumție de vinovăție7, care în anumite circumstanțe era absolută.
Principiul independenței justiției derivând din principiul separației puterilor în stat constituie nu numai premisa necesară pentru buna funcționare a justiției, ci și garanția libertății individului și a protecției lui în fața puterii. Importanța majoră a acestui principiu reiese și din faptul că, deși s-ar putea susține că îndeplinește același rol cu principiul separației puterilor în stat, se impune de la sine o reafirmare a acestuia din urmă în ce privește justiția.
Această reafirmare este necesară datorită funcției speciale deținute de puterea judecătorească în cadrul sistemului de drept. Ea este singura putere, care deși aparține în mod formal statului, are obligația de a fi neutră în raporturile sale cu statul, apărând, mai presus de orice, drepturile cetățenilor. În perioada comunistă, datorită influenței puterii unice de natură politică în stat, mecanismul justiției a ajuns să fie considerat unul din cele mai puternice instrumente ale conducerii, care trebuia folosit doar în interesele statului, și anume, în interesele singurului partid comunist conducător. În aceste condiții, administrarea justiției nu mai era liberă, ci ghidată de scopurile partidului.
Modalitățile principale prin care s-a realizat abolirea principiului independenței justiției sunt următoarele: modificarea modului de formare al completului de judecată prin introducerea asesorilor populari ca reprezentanți ai poporului (art. 11 din Legea nr. 5/1952), desființarea principiului inamovibilității, deturnarea scopului justiției în favoarea apărării orânduirii socialiste (art. 1 din Legea nr. 5/1952).
În ce privește sarcinile justiției în materie penală, acestea se realizau prin ,,judecarea cauzelor penale și aplicarea pedepselor prevăzute de lege pentru sancționarea trădătorilor de Patrie, a spionilor, a celor ce sabotează construirea socialismului, a celor ce comit crime împotriva păcii și a umanității, a ațâțătorilor la război, a delapidatorilor și a celor ce irosesc proprietatea socialistă, precum și a tâlharilor, hoților, huliganilor și a celorlalți infractori” (art. 4, lit. a, Legea nr. 5/1952).
Se poate observa din modalitatea de formulare a textului normativ și din prioritatea acordată sancționării infracțiunilor politice față de cele de drept comun, care reiese din plasarea acestora la începutul articolului, deturnarea scopului justiției și abolirea independenței sale prin imixtiunea elementului politic.
Luând în considerare această istorie a denaturării rolului justiției prin supunerea ei față de regimul politic, statutul judecătorului a avut de suferit prin transformarea sa într-un simplu pion obedient al partidului.
2.2 Trăsaturile fundamentale ale legislației comuniste
“Logica totalitară deposedează individul de el însuși. Această caracteristică se referă la fenomenul de depersonalizare a individului, fenomen care atomizează societatea. Omul devine anonimul pierdut în masa de anonimi care trăiesc într-un univers indefinit, dar riguros reglementat după reguli total diferite tipului de regim democratic. Individul lipsit de avocatul apărării și de prezumția de nevinovăție este pus în situația de a renunța la orice apărare în fața unor delicte fabricate (vina de a fi sabotat sistemul) și, cum reglementările erau nenumărate, tot ceea ce făcea dincolo de limitele stricte ale ideologiei oficiale era considerat act de lezmajestate. Totul era interpretat printr-o grilă unică, dată de ideologia regimului totalitar. „
Atunci când legea, prin conținutul său, se îndepărtează de fundamentele sale naturale, ea devine artificială și imposibil de respectat de cei cărora i se adresează datorită contrarietății ei față de natura umană.
În primul rând, după cum menționam în secțiunea dedicată distorsionării principiilor fundamentale de drept, majoritatea legislației comuniste contravenea acestora, încălcându-se flagrant principiile neretroactivității, publicității și legalității. Această contradicție dintre principiile fundamentale și textele normative propriu-zise a condus la o destabilizare a legii și la pierderea încrederii destinatarilor acesteia în sistemul judiciar.
Una dintre trăsăturile specifice ale legislației comuniste este caracterul de clasă al acesteia. Ea era îndreptată, în contextul luptei de clasă, împotriva a diferite grupuri sociale, cum ar fi chiaburii, foștii proprietari de întreprinderi etc., devenind discriminatorie prin încălcarea principiului egalității cetățenilor în fața legii.
Legislația comunistă era focalizată înspre protejarea intereselor statului și nu a drepturilor cetățeanului. Această tendință este vizibilă începând cu decretele de naționalizare și încheind cu numeroasele infracțiuni reglementate la începutul Codului penal modificat după preluarea puterii de către regimul comunist. Legea avea doar sarcina de a contribui la realizarea statului comunist, nemaiconstituind un mijloc de protecție al cetățeanului.
“Regimul totalitar s-a întemeiat pe o ideologie ce a construit o lume fictivă. Acesta a propus o religie ce s-a dorit seculară și care se diferenția de celelalte religii prin constrângerea de a paticipa și de a crede în preceptele ei. Singurul adevăr pe care îl recunoștea puterea totalitară era acela pe care il folosea în urmărirea propriilor interese, iar singurul mod liber de exprimare era acela al proclamării acestui adevăr oficial. Karl Popper definea sistemele totalitare ca sisteme închise în raport cu mediul politic exterior.”
Fiind doar un mijloc de impunere a regulilor statului comunist, dreptul a dobândit o valoare pur instrumentală, golindu-se de orice conținut61. În același timp, legislația a dobândit un caracter ideologic, preponderent politic, formulările nemaifiind specifice unor norme juridice, ci unor declarații politice.
Acest caracter declarativ al legislației comuniste poate fi constatat inclusiv în ce privește consacrarea drepturilor omului. Astfel, regimul comunist garanta în mod formal, la nivel constituțional anumite libertăți individuale, fără însă a institui instrumente cu rol de protecție juridică efectivă la nivelul legislației inferioare. Consider că discrepanța dintre drepturile recunoscute legal și cele recunoscute în fapt este una dintre cele mai importante consecințe negative la nivelul sistemelor juridice afectate de comunism.
Datorită faptului că drepturile sunt recunoscute doar pe hârtie, dar nu în fapt, aceste state se autoiluzionează în a crede că respectarea drepturilor omului constă doar în prevederea lor legală. Caracterul declarativ al legislației determină cetățenii să își piardă încrederea în posibilitatea de a obține recunoașterea efectivă a drepturilor lor împotriva statului. Această mentalitate fiind întreținută de state prin comportamentul lor, a fost necesară intervenția Curții Europene a Drepturilor Omului prin crearea conceptului de drepturi concrete și efective pentru a contracara lipsa de efect a ,,drepturilor” teoretice și iluzorii.
Practicile reprezintă totalitatea modalităților în care organele judiciare înțeleg să aplice legea și comportamentul acestora în procesul aplicării legii, având un anumit grad de repatbilitate, cuprinzând în această noțiune și jurisprudența.
Datorită faptului că la acest ultim nivel – de bază – al sistemului juridic, organele judiciare transpun în mod direct prin intermediul propriei lor percepții principiile fundamentale de drept și legile în situații concrete, riscul de încălcare al drepturilor omului depinde, în mare parte, de mentalitatea persoanelor care compun organele judiciare. La acest nivel, mentalitatea juridică dobândește cea mai largă rază de acțiune, având influență asupra stabilității întregului sistem juridic. Totodată, consecințele concrete ale distorsionării principiilor fundamentale de drept și a legii asupra respectării drepturilor omului devin cu adevărat vizibile doar la nivelul practicilor deoarece de-abia la acest nivel omul intră în contact direct cu sistemul juridic.
2.3. Legislația comunistă în contrast cu exigențele impuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului
În primul rând, în viziunea Curții, noțiunea de lege are o semnificație autonomă față de cea din statele membre ale Convenției, ea implicând un aspect formal și unul material. Din punct de vedere formal, Curtea preferă să confere un sens larg noțiunii de lege. Astfel, pe fondul erodării principiului separației puterilor în stat, puterea legislativă nu mai deține competența exclusivă în elaborarea și interpretarea normelor juridice, celelalte două puteri
dobândind și ele un rol important în acest domeniu.
În dreptul național, în această categorie a reglementărilor emise de puterea executivă și judecătorească ar intra recursurile în interesul legii, deciziile Curții Constituționale, diferite acte normative ale autorităților publice locale, interpretarea dată legilor de către instanțele de judecată etc. Din punct de vedere material, pentru ca o lege să fie calificată ca atare în sensul Convenției, aceasta trebuie să îndeplinească două condiții suplimentare față de cea formală: accesibilitatea și previzibilitatea.
Prima condiție se realizează prin publicarea normelor juridice astfel încât orice persoană să poată avea un acces real la ele. Previzibilitatea legii implică formularea legii în astfel de termeni încât orice persoană să îi poată anticipa efectele. Termenii în care este formulată legea trebuie să fie suficient de clari și preciși pentru ca situațiile în care se va aplica și consecințele pe care le va produce aplicarea sa să fie previzibile.
Astfel, în activitatea lor de reglementare, statele au obligația de a respecta anumite imperative impuse de Curte ca fiind calități necesare ale oricărei legi și condiții ale respectării principiului legalității. Acestea sunt: lex scripta, lex certa, lex stricta și lex praevia. Ele constituie standarde calitative universal recunoscute ale legii, derivând în final, din principii fundamentale de drept comune tuturor statelor europene.
Astfel, în ce privește condiția accesibilității legii, reglementările comuniste se îndepărtau în mod evident de acest deziderat, caracterul secret al legislației represive fiind o constantă a acesteia. Caracterul public al legii, care își găsește rațiunea în a limita abuzurile statului, aflându-se la temelia statului de drept, a fost înlocuit de caracterul secret al legii, dând frâu liber puterii politice să influențeze modul de funcționare al sistemului juridic. În acest mod, mii de persoane au fost sancționate sau condamnate cu măsuri privative de libertate, în marea majoritate a cazurilor, acestea fiind dispuse și aplicate de organe ale puterii administrative prin directive secrete.
Un exemplu relevant în acest sens este introducerea art.193 în Codul penal prin Decretul nr. 62 din februarie 1955, articol care nu a fost niciodată publicat. Acest articol incrimina: ,,activitatea intensă contra clasei muncitoare sau a mișcării revoluționare desfășurată într-un post de răspundere în aparatul de stat sau într-un serviciu secret pe timpul regimului burghezo-moșieresc”, care era pedepsită cu temniță grea pe viață și confiscarea totală a averii. Caracterul secret al legislației represive a fost determinat de încercarea statului român de a ascunde prevederile legale care erau în vădită contradicție cu tratatele internaționale ratificate în materia drepturilor omului.
În prezent, deși principiul publicității legii a fost reconsacrat formal în sistemul juridic românesc prin Consitituția din 1991, reinstaurarea lui efectivă a necesitat o lungă perioadă de timp. Astfel, în 1994, încă mai exista în cadrul Ministerului Justiției, legislație secretă cu privire la drepturile și obligațiile persoanelor deținute.
Exigența lex scripta se traduce printr-o limitare a izvoarelor de drept penal atât în ceea ce privește actele prin care se incriminează anumite fapte, cât și în ce privește actele prin care se stabilesc și se aplică pedepse. Prin jurisprudența sa, Curtea recunoaște ca izvoare de drept penal doar legea și hotărârile judecătorești, acestea din urmă având rol interpretativ. Limitarea izvoarelor de drept penal are drept scop restrângerea rolului legislativ al puterii executive ,,suspectate permanent de tentația arbitrariului”. Rațiunea acestei exigențe constă în faptul că ramura dreptului penal necesită o atenție sporită din partea legiuitorului în ce privește alegerea mijloacelor de reglementare deoarece prin acestea se aduce cea mai mare atingere drepturilor și libertăților fundamentale.
Privitor la încălcarea exigenței lex scripta în perioada comunistă, este relevantă concluzia unui raport din 1955 cu privire la situația respectării drepturilor omului în statele comuniste: ,,În ce privește legislația comunistă, nu este de-ajuns limitarea la explicațiile literei legii, deoarece legea în țările comuniste constă nu numai în textele juridice formale, ci în aceeași măsură în rezoluțiile conținând «directive», «sfaturi» și «sugestii» ale partidului comunist, iar practicile inspirate de acestea în mod constant și deliberat încalcă textul legii formale.” Astfel, încălcarea exigenței lex scripta este strâns legată de încălcarea principiului publicității legii. Izvoarele dreptului penal nu numai că erau înmulțite prin directive ale organelor administrative, dar acestea erau și secrete, disimulându-se astfel față de celelalte state și organizații internaționale încălcarea principiului legalității.
După cum menționam anterior, exigența lex certa implică redactarea normelor juridice în termeni suficient de clari pentru ca orice persoană să le poată anticipa efectele și consecințele în cazul aplicării lor. Una dintre rațiunile acestei exigențe este de a restrânge posibilitățile de interpretare extensivă a legilor de către stat, în condițiile utilizării unor termeni vagi și abstracți în reglementare. Prin evitarea utilizării formulărilor vagi și nedeterminate se restrânge potențialitatea abuzurilor statale. În analiza respectării acestei
cerințe, consider că este necesar a se distinge între imprecizia în formulare datorată caracterului de generalitate al legii și imprecizia care favorizează abuzurile statului în interpretarea legilor.
Caracterul general al legii presupune o anumită imprecizie în formularea acesteia datorată faptului că legea trebuie să acopere în câmpul ei de reglementare o infinitate de ipoteze potențiale care pot apărea în relațiile sociale, unele chiar neprevăzute de legiuitor la momentul redactării legii și care apar de-abia după intrarea legii în vigoare, aplicarea acesteia fiind în acest caz ghidată de interpretarea evolutivă. Totuși, al doilea tip de imprecizie în reglementare are o cu totul altă natură și un scop diferit. Astfel, ,,imprecizia are anumite întrebuințări într-un sistem legal care permit oamenilor, prin intermediul limbajului, să atingă metode mai sofisticate de control societal.”
În perioada comunistă, termenii legii erau extrem de vag formulați pentru a avea o sferă de aplicare cât mai largă și a justifica acțiuni ale statului care nu ar fi fost legale în condițiile unei legi previzibile. În acest sens, cuprinsul art. 1 alin. (1) al Codului penal modificat prin Decretul nr. 187 din 30 aprilie 1949 este mai mult decât relevant: ,,Legea penală are drept scop apărarea RPR și a ordinii sale de drept împotriva faptelor periculoase pentru societate, prin aplicarea măsurilor de apărare socială față de persoanele care săvârșesc asemenea fapte.”
Noțiunea pericolului social din acest text legal este atât de vagă, încât devine lipsită de conținut. Golirea conceptelor de conținutul lor prin intermediul impreciziei în reglementare deschide cale liberă în a le contamina cu conținuturi noi. În acest caz, ,,pericolul social” nu mai constituie, de fapt, un pericol la adresa societății, ci la adresa intereselor politice ale partidului unic. O altă prevedere legală relevantă în ce privește imprevizibilitatea legii comuniste este art. 2093 alin. (1) din Codul penal modificat prin Decretul nr. 318/1958: ,,Neîndeplinirea cu știință sau îndeplinirea voit neglijentă a anumitor obligații, de natură a submina regimul de democrație populară, constituie infracțiunea de sabotaj contrarevoluționar și se pedepsește cu muncă silnică de la 5 la 25 de ani și confiscarea averii.”
Exigența lex stricta presupune interpretarea strictă a legilor penale, interzicându-se falsa interpretare, adică extinderea domeniului de aplicabilitate al normei, pentru a se evita crearea de incertitudine juridică. În consecință, lex stricta nu îngăduie analogia în defavoarea inculpatului. Contrar acestei exigențe, analogia în defavoarea inculpatului era un procedeu des folosit în perioada comunistă, având ca scop sancționarea tuturor faptelor periculoase la adresa regimului. Astfel, art. 1 alin. (3) din Codul penal modificat prin Decretul nr. 187/1949 prevedea:
,,Faptele considerate ca periculoase pentru societate pot fi pedepsite și atunci când nu sunt anume prevăzute de lege ca infracțiuni, temeiul și limitele responsabilității determinându-se în acest caz potrivit dispozițiilor prescrise de lege pentru infracțiunile asemănătoare.” În acest articol, se poate observa cum se îmbină analogia propriu-zisă cu imprecizia noțiunii de pericol social pentru a se obține o rază de acțiune a statului cât mai largă în sancționarea faptelor care erau considerate ca amenințătoare pentru regim. În ce privește dreptul actual, respectarea exigenței lex stricta presupune interzicerea clauzelor de analogie în defavoarea inculpatului cu caracter eterogen. Totuși, ca reminiscență a reglementării comuniste, actualul Cod penal prevede la art. 75 alin. (2), după ce enumeră la alin. (1) circumstanțele agravante legale, că ,,instanța poate reține ca circumstanțe agravante și alte împrejurări care imprimă faptei un caracter grav”. Această prevedere constituie o analogie contrară principiului legalității.
Ultima exigență analizată, și anume lex praevia, presupune interzicerea aplicării retroactive a legii de incriminare. Neretroactivitatea legii este o altă fațetă a principiului legalității având în vedere că un text legal care nu a intrat încă în vigoare, nu poate fi previzibil pentru făptuitor la momentul comiterii faptei.
În Codul penal din 1948, principiul neretroactivității era consacrat legal în art. 1, cu excepția aplicării retroactive a anumitor măsuri de siguranță, dispusă explicit la articolul 4, măsuri care însoțeau sau înlocuiau pedepse penale, pentru ca mai apoi, în urma modificării prin Decretul nr. 187/1949, acest principiu de drept să nu mai fie consacrat în mod expres deloc. Totuși, el a fost încălcat explicit prin anumite decrete și hotărâri care nu au fost publicate76. În dreptul actual, mai subzistă formal dispozițiile art. 12 alin. (2) din Codul penal, care prevede retroactivitatea măsurilor de siguranță și a măsurilor educative, dar acest articol este considerat implicit abrogat odată cu intrarea în vigoare a Constituției din 1991 și consacrarea principiului neretroactivității la art. alin. (2).
Este importantă abordarea legitimității echității contra legem, grav încălcată în communism.
Echitatea contra legem este un concept care nu are sens decât prin raportarea sa la dreptul natural, în contextul unei contradicții dintre acesta și diferite reglementări. În majoritatea cazurilor, utilizarea acestei noțiuni devine necesară în situația adoptării unor legi care neagă prin conținutul lor principiul respectării drepturilor fundamentale ale omului. În perioada regimului comunist datorită distorsionării întregului sistem juridic, majoritatea normelor erau de acest fel, având mai degrabă conținut politic. În contextul acestei contradicții dintre o normă ,,pur politică”, lipsită în fapt de orice conținut juridic, și principiile fundamentale de drept, consider că este necesar a se stabili dacă acțiunea puterii judecătorești de a statua în echitate este legitimă sau nu.
În susținerea legitimității echității contra legem, citez dintr-o hotărâre a Curții Constituționale Federale a Germaniei: ,,Formula conform căreia legea și dreptul coincid în general, însă nu întotdeauna și în mod necesar, menține verticalitatea conștiinței. Dreptul nu este identic cu totalitatea legilor scrise. Împotriva directivelor autorităților de stat, poate exista, în anumite circumstanțe, un drept mai important ce-și are originea în sistemul constituțional legal, înțeles drept întreg semnificant, și care față de legea scrisă poate avea funcție corectivă; sarcina jurisprudenței este de a descoperi acest drept și de a-l pune în practică prin decizii.”
Este important de menționat că această decizie a fost pronunțată în contextul unui regim democratic, utilizând echitatea contra legem pentru corectarea anumitor imperfecțiuni apărute în cadrul procesului de aplicare a legii. A fortiori, cu atât mai mult se poate susține legitimitatea echității contra legem în contextul unui sistem totalitar, ale cărui ,,legi” nu pot fi considerate legi în adevăratul sens al cuvântului. În opinia mea, conținutul și nu forma legii dă acesteia capacitatea de a produce efecte juridice. Moralitatea internă a legii este condiția necesară pentru ca aceasta să fie respectată de cei cărora li se adresează. În același sens, Mircea Djuvara afirmă: ,,Legea așadar, trebuie să fie dreaptă. Pentru că trebuie să fie dreaptă, ea trebuie ascultată. Nu ne putem ușor face judecătorii ei, cât timp ea dăinuiește, căci am face o nedreptate și mai mare. Nu ar mai fi într-adevăr nici o măsură, căci fiecare ar ajunge să-și facă singur dreptate. Dar, sunt și legi rele. Sunt unele chiar criminale, cum dovedește istoria și cum e ușor de văzut. În acest caz, oamenii cu simțul dreptății trebuie
să lupte pentru schimbarea lor. Această luptă este o datorie sfântă, ca orice luptă pentu dreptate. Chiar dacă o lege rea nu ne atinge numaidecât, ci face rău numai altora, totuși ea se va răsfrânge și asupra noastră.”
În concluzie, deși se susține că dreptul natural și echitatea sunt concepte cu conținut relativ, consider că există situații în care lipsa de moralitate a anumitor legi este atât de evidentă, încât numai cei lipsiți de curaj ar putea invoca argumentul relativismului echității. În ce privește sistemul juridic actual, pusă în situația de a alege între echitate și aplicarea unei legi nedrepte, puterea judecătorească are posibilitatea unei acțiuni mult mai puțin radicale. Ea are opțiunea, și chiar obligația, de a aplica prioritar față de dreptul național dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene, aceasta găsindu-se în conformitate cu principiile echității mai sus enunțate.
Unul dintre primele principii fundamentate de Curtea Europeană prin jurisprudența sa a fost principiul efectului util al Convenției Europene a Drepturilor Omului. În cauza Airey
(1979), Curtea a pronunțat prima hotărâre în care a menționat expres principiul conform căruia ,,Convenția nu garantează drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi efective care pot fi exercitate în practică”. De asemenea, în cauza Golder, Comisia a precizat că această Convenție are drept rol inclusiv interpretarea sa pentru asigurarea eficacității protecției persoanei98. Ulterior, Curtea a confirmat această jurisprudență prin numeroase hotărâri, ridicând acest concept la rang de principiu. Principala consecință a acestei abordări o constituie interpretarea dinamică și teleologică a Convenției, alegându-se interpretarea cea mai adecvată atingerii obiectivelor Convenției, și nu cea care ar limita cel mai mult angajamentele părților. În scopul dezvoltării conținutului drepturilor protejate, dinamismul intepretativ al judecătorului european se bazează pe dezvoltarea logică a unui concept, a unui drept sau a unui principiu fundamental, care este lăsat la discreția judecătorului. Astfel, prin lărgirea aplicabilității dreptului se asigură caracterul efectiv al drepturilor garantate.
Fiind ghidată în jurisprudența sa de principiul efectului util, Curtea Europeană sancționează tendința statelor de a garanta drepturi teoretice și iluzorii, impunând o exigență de concretețe în materia respectării drepturilor omului.
La polul opus, mentalitatea care a ghidat întotdeauna statele comuniste în materia respectării drepturilor omului a fost cea a garantării unor drepturi teoretice și iluzorii. Discrepanța dintre realitatea faptică a respectării drepturilor și consacrarea lor pe cale legală a fost imensă.
3. SISTEMUL TOTALITAR COMUNIST – ASPECTE CONSTITUȚIONALE
3.1 O abordare istorică
Destinul Europei, mai ales al celei moderne, a fost determinat de lupta pentru afirmarea drepturilor și libertăților individuale, pentru constituirea națiunilor și a statelor naționale guvernate de ideile de legalitate, legitimitate, justiție și dreptate socială, întrucât, a șa cum proclama „Declara ția drepturilor omului și cetățeanului” din 26 august 1789, „uitarea sau nesocotirea dreptu rilor omului sunt singurele cauze ale relelor publice și ale corupției guvernelor”. Împlinirea acestor deziderate a însemnat însă un proces îndelungat, care nu s-a derulat uniform și pașnic, incluzând, pentru multe state și națiuni europene, o serie de momente disfuncționale și contradictorii, manifestate sub forma încălcării drepturilor fundamentale ale indivizilor, ignorării ideilor de dreptate, justiție socială și proclamării principiului subordonării totale a indivizilor față de stat și dreptul de stat.
În acest context, evoluția istoriei și vieții politice și juridice române ști atestă că modificarea silită și forțată a formei de guvernare democrat-parlamentară pe care a cunoscut-o România vreme de un secol (1866-1 948), prin preluarea totală a puterii de către partidul comunist și considerarea dreptului ca fiind „voin ța clasei muncitoare ridicată la rangul de lege”, a generat o direcție de dezvoltare contrară spiritului democratic al poporului român și tradițiilor lui juridice și constituționale. Ea a determinat apariția unor profunde inegalități și inechități în plan social, etnic și juridic, ale căror efecte sunt încă resimțite în prezent de societatea românească. Chiar dacă perioada regimului comunist a marcat și o anumită „distanțare” politică, economică, moral-juridică și culturală a societății române ști față de majoritatea țărilor Europei, am fost și am rămas un popor european, cu o viață integrată în istoria Europei, întrucât nu au dispărut niciodată din spiritualitatea noastră tradițiile democrat-parlamentare și constituționale, îndătinate și experimentate de-a lungul istoriei noastre naționale.
Este incontestabil faptul că în trecutul istoriei lor românii și-au constituit un stat de drept și o ordine constituțională proprie prin preluarea și încorporarea în sistemul lor juridic, ca și în dreptul public și privat, a celor mai cunoscute doctrine
Și principii juridice ale epocii, dar adaptate specificului vieții lor economice, sociale și culturale, valorificând, totodat ă, cele mai importante tradiții ce au aparținut dreptului lor obișnuielnic. De altfel, dreptul este rezultatul împrejurărilor și condițiilor istorice și culturale ale unui popor, un „produs al istoriei” și nu o realitate „supratemporal ă”. Evoluând spa țial și temporal, dreptul se pliază și se adaptează diferitelor împrejurări particulare devenind „o pluralitate de drepturi naționale și locale” . Adaptându-se diferitelor particularit ăți și circumstanțe istorice, geografice, sociale, culturale și naționale dreptul trece din generație în generație, prin mijlocirea tradițiilor și cutumelor. Totodată, creativitatea și spiritualitatea fiecărui popor, precum și caracteristicile fiecărei epoci istorice imprimă dreptului anumite trăsături specifice, care configurează în cele din urmă juridicitatea diverselor drepturi naționale și locale.
Dincolo de împrumuturile și influențele reciproce dintre diferitele sisteme de drept naționale specifice Europei secolului al XIX-lea, nu poate fi acceptată ideea existenței unui „drept supratemporal și universal”, valabil și valid în toate epocile și spațiile socio-culturale, ci doar ideea existenței unui „corpus” de reguli, practici și cutume, comune tuturor drepturilor naționale (cum ar fi cele de echitate, bun simț, justiție socială etc.), precum și a unor principii generale privind organizarea și funcționarea societății și statului, funcționarea instituțiilor, protecția și garantarea drepturilor individuale etc. Acest „corpus” de reguli și practici juridice se regăsesc în domeniul constituțional și al vieții constituționale europene, la care fiecare națiune și popor și-a adus partea sa de creativitate și originalitate.
În același timp, nu trebuie ignorat faptul că nașterea și dezvoltarea dreptului și instituțiilor sale nu se realizează în mod pașnic, ci prin „lupt ă”, conflict și sforțare continuă, fiind rezultatul ciocnirii intereselor și scopurilor urmărite de diferitele grupuri sociale și politice ce alcătuiesc societatea. În consecință, „lupta în drept” și „scopul în drept” sunt cei doi vectori care carac terizează și direcționează viața dreptului, preciza Rudolph von Ihering, unul dintre continuatorii școlii istorice a dreptului. Iar despre organizările și instituțiile juridice, ca și despre constituțiile politice (care, de altfel, reprezintă numai o parte din organizarea juridică generală a unei societăți), se poate spune că ele nu se formează și se dezvoltă în mod pașnic și liniștit, ci conflictual, fiind rezultanta raportului de forțe existent la un moment dat în cadrul societății.
Întreaga istorie a vieții noastre constituționale atestă atât valorile și tradițiile instituțiilor juridice și legislative, cât și limitele funcționării acestora în procesul treptat al dezvoltării și afirmării structurilor democratice ale societății române ști, începând din epoca modern ă și pân ă în prezent. Viața constituțională a României
S-a derulat ca un proces sinuos, cuprinzând, pe de o parte, elemente sincronice, funcționale și evolutive care au condus la statuarea regimului parlamentar-democratic pluripartidist, iar pe de altă parte, elemente diacronice, disfuncționale și involutive, care au dus la disoluția lui treptată și înlocuirea lui cu un regim totalitar monocratic pentru o perioadă de 50 de ani, în momentul de față fiind revigorate structurile democrației constituționale, după decembrie 1989.
Sistematizările și codificările constituționale, care au precedat elaborarea și adoptarea așezământului fundamental din 1866, reflect ă rădăcinile și tradițiile adânci ale moderniz ării și integrării noastre în familia statelor europene democratice, cu consecințe semnificative pentru evoluția actuală a României din perspectiva propriului sincronism istoric. Pentru societatea româneasc ă, afectată grav de traumatismul oriental, mai ales fanariot, modernizarea înfăptuită începând din veacul al XIX-lea cuprindea, într-o formulă sintetică, europenizarea, fenomen ce s-a desfășurat, în primul rând, pe cale politico-institu țională. De aceea, încă de la începutul epocii moderne românii au manifestat inte res pentru elaborarea unor proiecte constituționale și alcătuirea unui sistem constituțional în acord cu formele de manifestare ale celui occidental. În procesul îndelungat al elaborărilor noastre constituționale, formele caracteristice regimurilor parlamentare europene capătă, treptat, un conținut propriu, specific realităților române ști, constituționalitatea devenind pentru români și un mijloc de luptă pentru unitate și independență națională.
Prin actul fundamental din 1866, înscris pe linia unei continuități firești în raport cu evoluția constituțională anterioară, românii au realizat o adevărată deschidere cu caracter liberal, fiind primul stat constituțional din Europa de sud-est, într-o perioadă când se afla înc ă sub suzeranitate otomană, ceea ce a reprezentat un mare succes politic național. Constituția din 1866 ne introducea în rândul statelor europene cu un regim de real ă structură liberal-burgheză modernă. Ea a consacrat României rolul și rostul istoric al burgheziei române în crearea un or forme de guvernare și a unor instituții democratice întemeiate pe valorificarea creatoare a tradițiilor noastre în acest domeniu. Reprezentând princi palul curent de gândire și politică socială care a dinamizat viața societății române ști în secolul al XIX-lea, liberalismul românesc se integreaz ă în mod organic în curentul liberalismului european, curent ce a definit și caracterizat o epocă de efervescență ideatică și practică în direcția afirmării democrației, progresului și umanismului. Deși există numeroase conexiuni, influențe și chiar similitudini în evoluția diverselor forme ale liberalismului românesc, el nu poate fi considerat ca fiind numai reflexul liberalismului european, chiar dacă, la începuturile sale, a apărut și a fost profund marcat, ca și cel european, de ideea de libertate în evoluția sa istorică.
În consecință, integrarea noastră în (ceea ce se numea atunci) Europa națiunilor a fost mai întâi o integrare spiritual ă și culturală și apoi o integrare politică și economică. Chiar dacă în epoca modernă, România a avut o poziție oarecum periferică în planul vieții economice europene, după cum remarcau principalii teoreticieni ai liberalismului românesc , Ștefan Zeletin și Mihail Manoilescu, în schimb, cultura și, mai ales, instituțiile sale s-au sincronizat cu cele europene, acest sincronism fiind vizibil, în special, în formele juridice de organizare statală și instituțională. De aceea, ni se par exagerate și nefondate o serie de critici aduse liberalismului românesc, în special în domeniul juridico-constituțional, legate îndeosebi de caracterul de împrumut și chiar de „imita ție” pe care le-ar fi avut așezămintele noastre constituționale (cum este cazul Constituției din 1866), care ar reprezenta o copiere mecanică a celor apusene, având drept consecință apariția unor forme „hibride” de constitu ționalism și parlamentarism, lipsite însă de orice fel de suport (fond) social și politic.
Preluând și dezvoltând din așezământul legislativ de la 1866 o serie de principii și reguli ale regimului parlamentar, Constituția din 1923 s-a încadrat în spiritul democratic modern interbelic, în elaborarea ei constituțiile europene promulgate după război reprezentând un permanent punct de referin ță, ceea ce s-a reflectat în dezbaterea de idei din publicistica vremii și în programul diferitelor partide și formațiuni politice din România reîntregit ă. Însăși activitatea de sondare „antelegislativă” desf ășurată de Institutul Social Român, prin organizarea unor dezbateri publice pe marginea noului așezământ statal, a avut menirea de a conferi noii Constituții temelii juridice solide, izvorâte din realit ățile social politice și economice române ști, întrucât, dup ă cum afirma Nicolae Iorga, „nu constitu ția creează o societate, ci ea este expresia filosofică, de drept, a dezvoltării unei întregi societăți” . Oamenii politici care au realizat România reîntre gită erau însă conștienți de faptul că este nevoie, alături de legislație, și de o activitate susținută de reformare și transformare a mentalităților și psihologiilor individuale, de educație a spiritului civic și de responsabilitate al indivizilor, întrucât „nu este suficient să se voteze o constituție, ca o țară să devină un stat constituțional și să apară moravuri constituționale”.
Îndeplinind rolul de instrument juridic de organizare a vieții statale și politice interbelice, Constituția din 1923 a contribuit decisiv la desăvâr șirea sudării economice, teritoriale, politice și spirituale a României Mari. Pe baza aplic ării acestui așezământ constituțional s-a putut realiza, într-un ritm relativ rapid, procesul de închegare unitară a întregului organism economico-social al statului român reîntregit. Actul fundamental din 1923 a cond us, totodată, la afirmarea și consolidarea unui regim democratic-parlamentar liberal, care a potențat dezvoltarea statului român în direc ția liberalismului și progresului social, permițând României s ă se înscrie între statele europene cu un sistem politic de îndelungată tradiție democratică, capabil să reziste multă vreme tendințelor autoritariste de dreapta apărute în Europa anilor ‘30.
Înlăturând Constituția din 1923, așezământul statal elaborat în 1938, din inițiativa și sub directa îndrumare a monarhiei, a pus pe prim plan ideea necesității „salv ării patriei” și a „conserv ării statului”, abandonând implicit cea mai mare parte a principiilor democratice referitoare la organizarea statului și societății și la exercitarea drepturilor și libertăților cetățenești. Creând prima „bre șă” în evolu ția normală a constituționalismului românesc, Constitu ția din 1938 a reprezentat un sensibil „pas înapoi” fa ță de democrația liberală, contribuind în ciuda țelurilor propuse și afirmate propagandistic foarte puțin, dacă nu, chiar deloc, la apărarea și protejarea țării, amenințată tot mai serios de fascism și revizionism, de pretenții teritoriale, de conflicte și, în cele din urmă, de război. Anulându- și predecesoarea, care a căutat să exprime și să consolideze România Mare și să-i dea un statut onorabil între țările democratice ale Europei, Constituția din 1938 a fost preambulul guvernării, practic, fără constituție a României, în perioada dintre 1940 și 1944.
Deși evenimentele legate de actul de la 23 august 1944 deschideau posibilitatea renașterii reale a vieții constituționale române ști, împrejurările externe și interne în care s-a aflat România au fost nefaste, ele con cretizându-se sub forma presiunilor tot mai puternice sovieto-comuniste în politica noastră internă, favorizate de „toleran ța” și „în țelegerea” manifestat ă de Puterile Aliate în legătură cu „intrarea” țării noastre în zona de influență sovietică. În ciuda acestei conjuncturi nefavorabile, România a avut șansa ca, prin repunerea în vigoare a Constituției din 1923, să poată spera în revigorarea valorilor democrației, făcând din acest așezământ mijlocul juridic principal de temperare a tend ințelor de dominație sovietică. Chiar dacă, în cele din urmă, această constituție a avut o soartă ingrată în istoria societății române ști, fiind a doua oară strivită de evenimentele externe și interne, ea și-a dovedit și între 1944-1947 valoarea și validitatea în viața noastră politică de după război, fiind ultimul „bastion” de ap ărare a drepturilor și libertăților individuale. De altfel, numai după abrogarea ei de către regimul comunist și plecarea regelui din țară, în împrejurările cunoscute, s-a trecut la încălcarea gravă și abuzivă a drepturilor și libertăților cetățenești, la desființarea partidelor politice și la reprimarea brutală, fără judecată, a tuturor opozanților regimului comunist.
Instaurarea regimului comunist, prin lovitura de la 30 decembrie 1947, a însemnat lichidarea democrației constituționale în România, instaurarea și experimentarea unor forme și modalități totalitare de guvernare politică, economică și socială, fundamentate pe utilizarea constrângerii, for ței, intimidării și manipulării în vederea asigurării „conformit ății necondiționate” a indivizilor fa ță de valorile colectiviste ale socialismului.
3. 2. Constituția în regimul totalitar comunist
În perioada totalitarismului, în România au fost el aborate trei constituții (în 1948, 1952 și 1965), cea mai viabilă în viața societății române ști fiind cea din 1965, care a rămas în vigoare un sfert de veac, pân ă la evenimentele memorabile din decembrie 1989, care au pus capăt regimului comunist. Constituțiile perioadei socialiste aveau menirea de a dovedi „legalitatea” și chiar „legitimitatea” regimului politic din România, mai ales în urma unor scrutinu ri electorale la care a participat majoritatea cetățenilor țării. Pentru acest motiv, respectând aparent regulil e democrației și legalității, regimul politic comunist a supralicitat, totodată, „legitimitatea” acestora, prezentându-le ca întruni nd adeziunea spontană și necondiționată a indivizilor față de valorile și normele socialismului, ceea ce i-a permis să-și realizeze finalitățile și scopurile propuse. Acest surogat de „legitimitate” a fost înso țit de apelul permanent al regimului la un set de valori și norme colectiviste, precum patria, partidul, națiunea, proprietatea socialistă, munca și ignorarea voită a celor individuale (libertatea, proprietatea, demnitatea, competența etc.), ceea ce se va reflecta în modul de concepere și elaborare a constituțiilor socialiste. Analiza lor atestă faptul că, dincolo de imperfecțiunile de tehnică legislativă și de contradicțiile între termenii utilizați, aceste constituții au supralicitat socialul și au neglijat individualul, identificând în mod del iberat societatea cu statul și atribuindu-i acestuia rolul de instrument legal de impunere a dictaturii și dominației partidului comunist. Considerate ca reprezentân d „voin ța clasei muncitoare și, ulterior, a poporului, ridicată la rangul de lege fundamentală de organizare a societății și statului”, constitu țiile socialiste au reprezentat, totodată, principalul mijloc de „f ăurire și generalizare a relațiilor socialiste” în toate domeniile vieții sociale prin:
Instituționalizarea ordinii normative socialiste și consacrarea rolului conducător al partidului comunist;
Promovarea și protejarea prin mijloace juridice speciale a proprietății socialiste de stat și cooperatiste;
Reprimarea extrem de severă a oricăror transgresări a normelor și valorilor socialiste de muncă și viață, prin uniformizarea și “standardizarea” conduitelor și acțiunilor indivizilor;
Centralism economic, politic și administrativ;
Manipularea indivizilor prin intermediul utopiilor, ideologiei și mass-mediei comuniste, dublate de utilizarea mecanismelor întemeiate pe intimidare, forță și frică.
Abdicând de la tradi țiile democrației parlamentare, constituțiile socialiste au reprezentat forma juridică de subordonare a societății (inclusiv a statului) voinței unei singure forțe politice reprezentată de partidul comunist, ridicând la rang de principiu constituțional monopolul absolut al deciziei unui singur partid politic și făcând din practica constitu țională un ritual al manifestărilor dictatoriale ale guvernanților comuniști. Ele au fost lipsite de organicitate, efectivitate și legitimitate, neputând realiza o real ă și adecvată instituționalizare rațională și controlată a proceselor de schimbare socială, generând forme de imobilism și conservatorism social și politic, blocarea inițiativelor individuale și un nivel scăzut al aspirațiilor sociale și individuale în societatea românească.
Procesul restrângerii și lichidării treptate a regimului parlamentar-constituțional în România, început prin desfiin țarea partidelor istorice, abolirea monarhiei și proclamarea republicii populare (devenită, ulterior, „socialist ă”), se intensifică o dată cu adoptarea Constituției din 13 aprilie 1948. Ea reprezintă produsul tipic al aplicării în viața politică româneasc ă a doctrinei și ideologiei comuniste, după modelul sovietic, prin preluarea „documentelor con stituționale ale statului sovietic, începând cu decretele din octomb rie, pân ă la Constituția U.R.S.S.
Structurată pe 10 titluri principale și cuprinzând 105 articole, Constitu ția din 1948 introducea, pentru prima dată în evoluția vieții noastre constituționale, o serie de principii considerate „revolu ționare” de c ătre elaboratorii ei, care întrerupeau, brusc și total, tradițiile constituționale române ști. Între aceste principii, cele mai importante se refereau la: suveranitatea populară, unicitatea puterilor în stat, reprezentarea poporului printr-un singur organ ales, responsabil și oricând revocabil în fața poporului, rolul conducător al clasei muncitoare în frunte cu partidul muncitoresc (devenit, ulterior, comunist), centralismul democratic, legalitatea populară, garantarea materială a drepturilor fundamentale cetățenești. Încă din primul titlu erau detaliate principiile de organizare a statului democrat-popular (sintagmă ce include o evidentă tautologie), considerat a fi rezultatul „luptei duse de popor în frunte cu clasa muncitoare împotriva fascismului, reacțiunii și imperialismului” (art. 2), negându-se astfel oric e fel de continuitate istorică și națională a societății și statului român. Instituind forma de guvernare republicană, legiuitorul de la 1948 a omis, cu bună știință, faptul că, deși specifica caracterul unitar, independent și suveran al statului român, acesta nu mai era considerat și indivizibil, al cărui teritoriu era inalienabil, așa cum era prevăzut în constituțiile anterioare din 1866, 1923 și 1938. Această omisiune intenționată era dictată de considerentele politice ale momentului de atunci și anume acceptarea recunoașterii tacite a pactului Molotov-Riebentrop și implicit a anexării forțate de către URSS a unor teritorii aparținând statului român (Basarabia, Bucovina de Nord, ținutul Herței și, ulterior, insula Șerpilor din Marea Neagră). Ea deschidea, totodată, posibilitatea efectuării unor “retu șuri teritoriale” între țările aparținând sistemului socialist, în funcție de interesele geopolitice și economice ale Moscovei (cum va fi, de pildă, planul Valev din 1964 privind zonarea economică a țărilor socialiste).
Fundamentând bazele structurii social-economice de tip socialist, Constituția din 1948, deși recunoștea existența a trei categorii de proprietate (de stat, cooperatistă și particulară), proclama principiul supremației proprietății de stat și cooperatiste față de cea privat-particulară, precum și protecția specială a proprietății de stat, constituită din bogățiile subsolului, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală, căile de comunicații și transmisiune. Ele erau decretate formal ca fiind „bunuri comune ale poporului”, ap ărarea și dezvoltarea lor constituind „o îndatorire a fiecărui cetățean”. Deoarece în momentul elabor ării constituției, aceste bunuri se aflau în proprietate particulară, se propunea „de lege ferenda” ca ele s ă fie trecute ulterior în proprietatea statului, ceea ce va constitui „temeiul juridic” al legilor de naționalizare abuzivă a marii majorități a întreprinderilor industriale, bancare, miniere, de transport și asigurări precum și crearea, pe această cale, a economiei și industriei socialiste. Recunoscând și garantând formal proprietatea particulară și dreptul de moștenire, Constituția din 1948 introducea în viața statului principiul planificării economiei naționale, principiu ce va deveni o constantă juridică ce se va concretiza prin planurile anuale și cincinale adoptate în comun de Marea Adunare Națională, Guvernul și Comitetul Central al Partidului Comunist. În felul acesta se realiza o simbioză forțată între sfera juridică și cea politică, legile și decretele fiind dublate de hotărâri politice și ideologice ale partidului comunist, în vederea realizării economiei socialiste planificate. De asemenea, deși comerțul intern și extern nu deveniseră încă monopol de stat, se specifica că el va fi sprijinit și dirijat de stat, care devine principalul și, ulterior, unicul, partener de afaceri, el fiind, totodată, principalul exponent care planifică economia națională, în vederea „dezvolt ării puterii economice a țării”.
Pentru prima dată în istoria vieții politice și parlamentare din România, prin actul constituțional din 1948 este înlăturat principiul separației puterilor în stat și înlocuit cu cel al „unit ății depline a puterii de stat”, organul suprem al pu terii de stat devenind Marea Adunare Națională, față de care răspund toate celelalte organe ale statului. Ea reprezintă o instituție unicamerală (prin desființarea Senatului), devenind singurul organ legislativ și având o serie de competen țe și atribuții extrem de întinse în privința formării guvernului, votării bugetului, înființării, contopirii sau desființării unor ministere, adoptării deciziilor privind problemele războiului și păcii, acordării amnistiei etc. În realitate, rolul Marii Adunări Naționale era formal, deoarece majoritatea actelor legislative și administrative vor fi elaborate și aplicate de către guvern, care, în calitate de organ suprem executiv și administrativ, era desemnat să planifice și să coordoneze economia națională, să realizeze bugetul statului și să asigure ordinea publică și securitatea statului. Totodată, guvernul era abilitat să conducă politica generală a statului în domeniul relațiilor internaționale. În felul acesta, în evoluția vieții politice și statale din România, puterea executivă va deveni treptat singura putere reală, dobândind o suprema ție față de cea legislativă și judecătorească, mai ales în urma dublării instituțiilor de stat de cele politice și prin cumularea funcțiilor de stat cu cele de partid. Politizarea funcțiilor administrative la nivel central este multiplicată și la nivel local, unde sunt înființate consiliile populare, ca organe locale ale puterii de stat, infuzate permanent cu elemente ale partidului comunist, care vor aplica politica acestuia în toate domeniile social-politice și economice. Deși Constituția din 1948 menținea încă vechea împărțire administrativ-teritorială a României în comune, pl ăși și județe, ea prevedea introducerea unei noi unități administrative, regiunea (și, ulterior raionul), ceea ce va constitui preambulul suprimării totale a tradițiilor istorice și naționale în domeniul administrativ-teritorial, precum și aplicarea în practică a centralismului și dirijismului politic al partidului comunist.
Prin Constituția din 1948, se creau largi posibilități de imixtiune a executivului în realizarea justiției și legalității, înființându-se institu ția asesorilor populari, care funcționau la toate instanțele (cu excepția Curții Supreme), aleși sau numiți de către partidul comunist și desemnați să aplice justiția și să înfăptuiască „legalitatea popular ă”. De și se stipula subordonarea judecătorilor numai legii, ca și obligativitatea de a aplica legile egal față de toți cetățenii, legiuitorul din 1948 nu a menținut principiul inamovabilității judecătorilor existent în constituțiile anterioare, ceea ce va reprezenta o gravă lovitură dată însuși actului de justiție. De asemenea, Constituția din 1948 nu mai reglementa contenciosul administrativ, astfel încât persoanele prejudiciate în drepturile lor printr-un act administrativ ilegal sau abuziv să se poată adresa justiției în vederea reparării morale și materiale, ceea ce va deschide calea arbitrariului și abuzurilor împotriva cetățenilor din partea autorităților administrative.
Referitor la drepturile și libertățile fundamentale ale indivizilor, deși acestea erau recunoscute și garantate formal prin Constituția din 1948, erau introduse numeroase restricții și interdicții în privința exercitării lor, creându-se o discrepan ță vizibilă între principii și realitățile politice și juridice. Astfel, în timp ce era prevăzut și garantat dreptul tuturor cetățenilor, fără deosebire de sex, naționalitate, grad de cultură și profesie de a alege și a fi aleși în organele statului (art. 18), erau prevăzute o serie de interdicții și incompatibilități electorale și elective față de „persoanele interzise, lipsite de drepturi civile și politice și nedemne”, considerate ca atare de instituțiile abilitate în acest sens. Ele reprezentau o „formă legală” utilizată de „evaluatorul” socialist, de izolare și marginalizare politică a unor indivizi pe criterii politice și ideologice. Deși prin constituție era prevăzută libertatea individuală, nici o persoană neputând fi arestat ă sau reținută mai mult de 48 de ore fără mandat de arestare și nici condamnată fără sentință judecătorească, ea a rămas pur formală și declarativă în lipsa unor garanții juridice procedurale. Prevăzând și garantând libertatea presei, cuvântului, întrunir ilor, mitingurilor și manifestațiilor, actul constituțional prevedea expres că „exercitarea acestor drepturi este asigurată prin faptul că mijloacele de tipărire, hârtia și locurile de întrunire sunt puse la dispoziția celor ce muncesc” (art. 31), evident de c ătre partidul și statul socialist.
Prin structura și fundamentarea sa politică și ideologică, Constituția din 1948 a reprezentat principalul instrument juridic de realizare a ordinii politice și constituționale socialiste și de trecere abuzivă a economiei sub controlul statului, creând premisele instaur ării tot mai pregnante a dictaturii partidului în toate domeniile vieții sociale.
Actul constituțional din 1948, rămas în vigoare pân ă în 1952, a prefigurat transformarea economiei naționale într-una etatistă, motiv pentru care, în cuprinsul ei, dispozițiile cu caracter economic prevalau asupra celor politice. El a corespuns unei etape în care procesul de transformare socialistă a societății se află încă într-un stadiu inițial, urmând să fie continuat și desăvâr șit printr-un nou așezământ constituțional care să-i permită partidului și statului comunist să dețină „legal” monopolul deciziei politice. Pentru acest motiv, încă din luna martie 1952, o comisie constituțională aleasă de Marea Adunare Națională a elaborat proiectul unei noi constituții care, în urma dezbaterii și aprobării de către unicul for legislativ, devine, la 27 septembrie 1952, cea de a doua constituție a Republicii Populare Române 14. Făcând bilanțul transformărilor politice, economice, sociale și culturale, actul constituțional din 1952 apreciat drept „Constitu ția construirii socialismului și a făuririi fericirii și bunăstării celor ce muncesc” 15 consacra fără echivoc rolul conducător al partidului comunist (devenit încă partid muncitoresc) în orânduirea social ă și de stat a României, reprezentat ă de regimul democrației populare, care reprezintă „puterea oamenilor muncii”. Prin articolul 86 din Constituție, „Partidul Muncitoresc Român este for ța conducătoare, atât a organizațiilor celor ce muncesc, cât și a organelor și instituțiilor de stat. În jurul lui se strâng toate organiza țiile celor ce muncesc din Republica Populară Român ă”.
Pentru prima dată, în istoria constituțională a României, erau vehiculate, prin însuși actul fundamental din 1952, o serie de inexactități și distorsiuni istorice evidente, România fiind declarată ca un stat care s-a născut și s-a întărit ca rezultat al eliberării țării de către forțele armate ale Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste de sub jugul fascismului și de sub dominația imperialistă, ca rezultat al doborârii puterii mo șierilor și capitaliștilor de către masele populare de la orașe și sate” (art. 3). Punând la baza existen ței statului român dependen ța politică, militară și economică față de Uniunea Sovietică, se stipula expres că numai „prietenia și alianța” cu aceast ă țară, ca și „sprijinul și ajutorul ei dezinteresat și frățesc asigură independența, suveranitatea de stat, dezvoltarea și înflorirea Republicii Populare Române” (aliniatul IV din capitolul introductiv), c eea ce reprezenta indirect o recunoaștere a faptului că socialismul și comunismul în România s-au instalat prin forța tancurilor sovietice, fiind, totodată, o „marf ă de export” implementat ă societății române ști și nu o “consecin ță firească și logică” a dezvolt ării istorice a acesteia.
Ca și predecesoarea sa, Constituția din 1952 menține definiția (tautologică) a statului român, considerat ca fiind „democrat-popul ar”, având atributele de unitar, suveran și independent, însă fără nici o referire la caracterul său indivizibil și inalienabil, ceea ce se va reflecta în modalitatea de raionare și regionalizare administrativ-teritorială a țării, realizată în funcție de criterii politice, economice și etnice.
Dispozițiile constituționale referitoare la orânduirea de stat a României conduceau la transformarea statului comunist în principalul instrument de realizare a dictaturii proletariatului, prin conferirea acestuia a unor largi competențe și atribuții în toate domeniile vieții sociale, economice și culturale (art. 17). El organizează și planifică economia națională și asigură întărirea și dezvoltarea forțelor de producție prin industrializarea socialistă, lichidarea înapoierii economice, tehnice și culturale, transformarea socialistă a agriculturii pe baza liberului consimțământ al țăranilor muncitori. Statul deținea monopolul sistemului bancar, bănesc și de credite, precum și al conducerii întreprinderilor și instituțiilor de stat industriale, agricole și comerciale. Tot statului îi revine sarcina conducerii învățământului public de toate gradele, el fiind cel care asigură dezvoltarea culturii poporului român și a culturii minorităților naționale, cultură definită ca fiind „socialist ă în conținut și națională în formă”. Acordând aceste largi atribu ții unei instituții impersonale statul, concepută mai degrabă ca o entitate suprapusă indivizilor și societății, Constituția din 1952 se îndepărta sensibil de tradițiile constituționale și parlamentare clasice, unde astfel de atribuții și funcții erau concretizate și acordate unor instituții specificate expres din sfera legislativului și executivului. Prin lipsa de precizie și de concretețe, se urmărea ca aceste atribuții să fie exercitate nu de către stat, ci de către partidul comunist, ceea ce se va și întâmpla în evolu ția raportului partid-stat în perioada totalitarismului.
Prin Constituția din 1952 se legalizează noua împărțire administrativ-teritorială a României, început ă încă din 1950, prin care principalele unități teritoriale devin: regiunea, raionul, orașul și comuna. Raionarea țării era motivată de considerente „economice”, care s ă permită extinderea sectorului de stat la nivelul tuturor unităților teritoriale, precum și exercitarea unui control eficient de la centru asupra acestora. Prin actul constituțional erau stabilite un număr de 16 regiuni, incluzând circa 200 de raioane, acestea, la rându l lor, cuprinzând o serie de orașe (ierarhizate pe criteriul subordonării lor republicane, regionale și orășenești) și de comune rurale. Reprezentând „aplicarea în prac tică a învățăturii marxist-leniniste în problema națională”, este creat ă și organizată, în cadrul teritoriului României, Regiunea Autonom ă Maghiară (cu reședința la Târgu-Mureș). Ea includea teritoriul locuit de o populație compact maghiară, căreia i se acorda o autonomie administrativă locală, creându-se astfel, în mod artificial, o „enclav ă” administrativ ă pe criterii etnice în cuprinsul statului român dec larat unitar prin actul constituțional.
Constituția din 1952 reconfirmă înființarea și funcționarea instituției asesorilor populari, care participau, în mod egal, alături de judecătorii de profesie la administrarea justiției și realizarea legalității populare. Asesorii populari erau aleși dintre „cei mai buni oameni ai muncii, frunta și în producție, activiști pe tărâmul obștesc la propunerea organizațiilor oamenilor muncii, organizațiilor de partid și sindicatelor, cooperativelor, organizațiilor de tineret și asociațiilor culturale” 17. Ei funcționau la toate nivelurilele sistemului judecătoresc (inclusiv la Tribunalul Suprem), având toate drepturile judec ătorilor (deși nu aveau o pregătire juridică de specialitate), iar, uneori, în judecarea proceselor de fond, cei doi asesori populari puteau decide hotărârea instan ței chiar împotriva părerii președintelui. Subordonarea puterii judecătorești deciziei politicului și executivului este accentuată și prin înlăturarea completă a principiului inamovibilității judecătorilor și înlocuirea lui cu cel al eligibilității acestora (iar în cazul judecătorilor de la instanțele speciale prin numirea acestora). Deși prin constituție se stipula garantarea legalității actului de justiție, judecata urmând s ă fie publică (art. 69), acest principiu va fi încălcat în cazul numeroaselor procese desfășurate în perioada regimului totalitar, ele desfășurându-se în secret. Prev ăzând „independen ța judecătorilor” și subordonarea lor numai față de lege, actul constituțional omitea voit faptul că nu putea fi vorba de realizarea practică a acestui principiu în condițiile alegerii sau numirii judecătorilor care, în majoritatea cazurilor, erau și membri ai partidului comunist. Încălcarea tot mai accentuată a legalității actului de justiție se va materializa prin: limitarea garanțiilor procesuale privind exercitarea dreptului de apărare al cetățenilor, interzicerea accesului la dosarele procesului, obstrucționarea administrării de probe și expertize și considerarea mărturisirii acuzatului (mărturisire smulsă prin frică și teroare) ca “regin ă a probelor”.
Preluând și încorporând experien ța sovietică în materie de presiune și represiune penală, prin Constituția din 1952 se reglementează modalitatea de înființare și funcționare a instituției procuraturii (existentă deja prin legea nr. 6/1952), desemnată să asigure „supravegherea legalit ății populare”. Institu ția procuraturii era fundamentată pe unitatea și stricta centralizare a tuturor unităților din teritoriu și pe independența totală a organelor de procuratură față de organele locale (ele fiind direct subordonate Procurorului General al Republicii Populare Române). Prin aceasta, procuratura se situa în afar a sistemului judiciar tradițional, devenind treptat o instituție care, în loc să vegheze respectarea legii de către organele statului, funcționari și cetățeni, va influența sensibil administrarea actului de justiție și distribuția echitabilă a dreptății.
Această organizare și funcționare a organelor și instituțiilor statului, statuată prin Constituția din 1952, va cunoaște unele modificări succesive, cea mai semnificativă fiind cea din 1961, când se va modifica întreg cap itolul III referitor la „Organele supreme ale puterii de stat” (art. 22-41) 18. În structura legislativă și executivă a țării este creat un nou organism, Consiliul de Stat, care înlocuiește Prezidiul Marii Adunări Naționale, fiind însă independent de forul legislativ suprem și dobândind o serie de atribu ții extrem de întinse în privința realizării și conducerii societății române ști. De asemenea, sunt modificate articolele 44 și 75 din constituție în sensul că, atât Consiliul de Mini ștri, cât și Procurorul General sunt răspunzători de activitatea lor în fața forului legislativ suprem, iar în intervalele dintre sesiunile acestuia, în fața Consiliul de Stat. Prin aceste modificări, Consiliul de Stat (alcătuit exclusiv din membrii Comitetului Executiv al P.C.R.) va concentra cele mai importante atribuții ale puterii executive și legislative, devenind principalul for cu rol de decizie politico-juridică și administrativă.
Inversarea raportului firesc dintre individ și stat în favoarea statului, individul urmând s ă reprezinte doar mijlocul, rezultă din modalitatea de exprimare și garantare a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor incluse în Constituția din 1952. Dacă în constituțiile interbelice, inclusiv în cea socialistă din 1948, aceste drepturi și libertăți erau prevăzute în primele capitole, imediat după cele privind teritoriul țării, în așezământul din 1952 ele sunt denumite „drepturi și datorii fundamentale” și plasate abia în capitolul al optulea. Prevăzând egalitatea cetățenilor în fața legii ca și egalitatea sexelor, erau garantate dreptul la muncă, odihnă, pensie și asigurări sociale, învățătură și cultură, precum și libertatea conștiinței, menționându-se, pentru prima dat ă în constituție, faptul că „ școala este despărțită de biserică” (art. 84).
Perioada 1948-1958 a reprezentat pentru societatea româneasc ă adoptarea și experimentarea modelului sovietic (stalinist) de construire a socialismului fundamentat pe o politică inflexibilă, autoritară și preponderent coercitivă și brutală. Începând îns ă din 1958 și pân ă în 1964, România evolueaz ă spre o „emancipare” și desprindere treptată de sub tutela politică și militară a Uniunii Sovietice, detașări ce configurează un regim tot de esență comunistă, dar „na țional”, preocupat ca „liberalizarea” realizat ă pe plan extern să-și găsească un „surogat” de liberalizare și de „normalizare” în interior.
3.3. Abuzurile conținute de Constituția din 1965
Spre deosebire de constituțiile socialiste anterioare, cea din 1965 consacră și fundamentează cel mai pregnant monopolul politic al unei singure și unice formațiuni politice, reprezentată de partidul comunist, caracterizat ca fiind „cea m ai înaltă formă de organizare a clasei muncitoare”. El este „for ța politică conducătoare a întregii societății” (art. 3), îndeplinind „rolul conduc ător în toate domeniile construcției socialiste” și îndrumă „activitatea organiza țiilor de masă și obștești, precum și a organelor de stat” (art. 26, alineat 2). Princi palul instrument de transpunere și realizare în practică a politicii partidului comunist este statul socialist care, conform dispozițiilor constituționale, organizează, planifică și conduce economia națională, apără și dezvoltă proprietatea socialistă, asigură condițiile pentru dezvoltarea învățământului, științei și culturii, apără legalitatea socialistă și ordinea de drept, organizează apărarea țării și dezvoltarea forțelor armate (art. 13).
Constituția din 1965 a supralicitat rolul dreptului și legislației ca instrumente de „modelare” și transformare a realității sociale, conferindu-le o funcție pur instrumentală de consolidare a regimului totalitar și de realizare a „conformit ății” totale a indivizilor față de partidul și statul socialist. Consacrând formal principiul democrației legii fundamentale față de celelalte acte legislative, Constituția din 1965 a generat, pe parcursul aplicării ei, o adevărată „infla ție legislativă”, concretizată în multiplicarea fără precedent a textelor și dispozițiilor normative și în „supra-ambalarea” mecanismului de reglementare juridică. Supralicitând „socialul colectivist” și ignorând individul ea nu a putut realiza o justi ție reală, ci una preferențial ideologică, devenind, treptat, instrumentul de aplicare incorectă și nejustă a sistemului de sancțiuni și pedepse de „m ăsurare” a adeziunii și credinței anumitor categorii de indivizi față de partidul și statul socialist.
Instaurând subordonarea total ă a puterilor statului voinței unei singure forțe politice, care deține astfel monopolul absolut al deciziei politice și realizând subordonarea necondiționată a indivizilor față de această voință “ridicată la rangul de lege supremă”, a șezămintele constituționale dintre 1948-1989 au contribuit sensibil la diminuarea simțului civic al individului, la crearea sentimentului de fatalism și resemnare la numeroși români care, din diverse motive, s-au „adaptat modului de viață socialist, devenind treptat dependenți de stilul de viață și de constrângerile paternaliste” , dar asigurătoare economic, din partea statului socialist, neavând capacitatea să „inoveze” un alt mod de viață.
Începutul reinstaurării democrației și instituțiilor democratice, după aproape jumătate de veac de regim totalitar (1947-1989), s-a reflectat în plan juridic prin elaborarea și adoptarea Constituției din 1991. Ea reprezintă revenirea la democrația constituțională, creând premisele afirmării regimului politic pluralist și desfășurării unei vieți parlamentare adecvate transformărilor petrecute în societatea românească după decembrie 1989. Contribuind la cristalizarea structurilor instituționale fundamentale ale statului român, a șezământul constitu țional din 1991 se caracterizează printr-o reală modernitate din punct de vedere al redactării textului constituțional și al tehnicilor juridice de ordonare și sistematizare a diferitelor prescripții și norme. Dincolo de unele neconcordanțe și imperfecțiuni, Constituția din 1991 reprezintă un important izvor de drept public și un instrument juridic necesar declanșării unor reforme politice, economice, sociale și culturale. Validitatea și eficiența ei vor putea fi probate, în timp, prin evaluarea modalităților în care ea se va putea impune în societatea românească, atât prin credibilitatea în fața cetățenilor, cât și prin efectivitatea ei în raport cu scopurile și funcțiile sociale și politice urmărite.
STUDIU DE CAZ – FUNDAMENTAREA LEGALĂ A MECANISMELOR CENZURII ÎN COMUNISM. DISEMINAREA INFORMAȚIEI
Studiul de caz se se concentrează pe mecanismele cenzurii efectuate cu precădere de către Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor, mai ales la principalele episoade înscrise între 1949 și 1956, cea mai nefastă pentru cultura și valorile românești supuse unei transformări forțate de către teroarea ce căpăta forme instituționale în umbra comisarilor sovietici. Acest tip de abuz are legătură direct cu instaurarea stalinismului.
După moartea timpurie a lui V.I.Lenin, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) și statul sovietic au fost conduse cu mână de fier de succesorul său, Iosif Visarionovici Stalin. Începând din anii 1927-1928 el și-a impus puterea absolută, controlând discreționar partidul, statul și structurile societății, prin recurgerea sistematică la teroarea în masă, deceniul următor fiind denumit în istorie și politologie „Marea teroare”. Stalinismul, ca manieră de guvernare a fost definit ca un centralism politic autoritar, o formă de tiranie caracterizată mai târziu în mod oficial, la al XX-lea congres al PCUS, prin sintagma de „cult al personalității”. Acum, în lipsa „dușmanului de clasă”, socotit ca lichidat, autocrația lui Stalin a început să lovească chiar în comuniști. Stalin a introdus economia comunistă, totalitară, bazată pe industrializare forțată, prin realizarea unor obiective gigantice și pe colectivizarea agriculturii, totul fiind dirijat prin planuri de stat.
Dar stalinismul s-a caracterizat, în special, prin cultul de dimensiuni faraonice a personalității conducătorului și prin violența nemaiîntâlnită a mijloacelor de guvernare. Propaganda oficială a pus în circulație expresii apoteotice: „marele cârmaci, gânditor genial, cel mai mare conducător al tuturor timpurilor și tuturor popoarelor”. În umbra acestei reputații de comandă se ascundea un autocrat de o ferocitate și o cruzime fără egal, și o lipsă totală de scrupule, defecte alimentate de suspiciunea maladivă, de spiritul vindicativ, mania grandorii și cruzimea împinsă până la sadism. Stalin a făcut din URSS mai mult decât un stat polițienesc; politica de teroare s-a tradus prin procese politice, internarea în masă a cetățenilor în lagăre de concentrare, lagăre de muncă și colonii de muncă, condamnări la moarte și sute de mii de execuții. Sistemul imperiului concentraționar a fost cunoscut în Occident sub denumirea de „Gulag” (de la Administrația Centrală a lagărelor, în limba rusă), și care a inspirat lucrarea celebrului disident rus Alexander Stoljenițin, „Arhipelagul Gulag”. Potrivit datelor existente, între 1934-1939, între 4 și 5 milioane de membri de partid și persoane oficiale au fost arestați pe motive politice, din care 1,3 milioane de oameni au fost condamnați, și aproape 500.000 au fost executați fără proces. A fost lovită până și Biserica Ortodoxă Rusă și toate celelalte culte religioase. Teroarea a lovit nu numai milioane de cetățeni simpli; au fost eliminate cadre proeminente ale partidului, mareșali și generali, mari oameni de știință și cultură care au fost arestați, deportați ori executați.
Toate acestea au fost posibile și datorită faptului că Rusia nu a cunoscut niciodată binefacerile democrației, ci doar regimuri autoritare, iar o societate civilă, care să promoveze valorile liberalismului s-a redus la elite intelectuale firave și veșnic reprimate. În aceste împrejurări nu este de mirare că denunțarea regimului a venit din chiar interiorul partidului-stat: în 1956 congresul al XX-lea al PCUS a condamnat oficial, dar în secret, stalinismul. Pentru aceasta a fost necesară însă dispariția fizică a tiranului și a vidului creat de această dispariție. Chiar dacă se consideră că prăbușirea politică a blocului sovietic a început odată cu moartea lui Stalin, în 1953, „destalinizarea” nu a însemnat și schimbarea sistemului. Chiar și în perioada poststalinistă Nikita Hrusciov, primul-secretar al C.C. al PCUS, a atribuit imperfecțiunile structurale ale regimului exclusiv metodelor de conducere ale lui Stalin, iar noua conducere a păstrat direcția, ba chiar congresul al XXII din 1961 a afirmat că, programatic, Uniunea Sovietică a intrat în faza trecerii de la socialism la comunism. Vechiul curs a durat, practic, până la noua politică promovată de Mihail Gorbaciov. Ajuns secretar general al CC al PCUS (1985-1991), acesta a ales calea reformelor, a inițiat democratizarea URSS, păstrând, în același timp, monopolul partidului comunist.
O repecusiune esențială, camuflată sub masca unui context legal este cenzura exercitată în perimetrul comunismului din România.Cenzura reprezintă suprimarea libertății de exprimare și a formelor de comunicare ce pot fi considerate periculoase, inacceptabile sau de nedorit de către marea parte a populației și exercitată de către un Guvern, mass-media sau alt mecanism de control.
După impunerea modelului politic sovietic în statele din Estul Europei, cenzura de Stat a exercitat un control strict mai ales în primul deceniu de la cimentarea puterii comuniste. În Uniunea Sovietică, în perioada stalinistă, cenzura a căpătat cele mai înfricoșătoare proporții și metode operaționale abuzive și inumane. Ca exemplu,buletinele meteorologice erau modificate în cazul în care temperatura trecea sau scădea peste pragul înscris în condițiile derulării muncii.
Niciun sistem totalitar nu poate afirma despre sine că îi controlează pe deplin pe cei aflați sub autoritatea sa dacă nu le controlează acestora și modul de a vorbi, de a scrie, într-un cuvânt, de a gândi. Dacă lucrurile nu ar sta astfel, un atare regim n-ar avea prea multe șanse să supraviețuiască.: „Supravegherea tuturor și, prin ea, controlarea actelor de comunicare, reprezintă un ingredient al menținerii la putere“. Dar cenzura nu este caracteristică doar unui sistem opresiv. Se întâlnește adesea și în țări cu regimuri democratice: „Apărută pe scena evoluției sociale odată cu organismul statal ce exercită ceea ce se cheamă, într-un cuvânt, Puterea, cenzura a cunoscut, în timp, intensități și forme multiple, dovedindu-se indispensabilă până și funcționării societăților democratice și chiar celor contemporane“.
Cenzura, la modul general, îndeplinește mai multe funcții, între care Bogdan Ficeac o identifică pe cea mai importantă fiind crearea unei noi elite potrivit unui canon ideologic stabilit de suveran. Subsumată acestei funcții, o alta este netezirea traseului mesajului propagandistic, pe lângă limitarea dreptului la informare și a libertății de exprimare.
Practicile asociate cenzurii se manifestă îndeosebi în momentele de criză economică, momente în care Puterea se simte legitimată să raționalizeze consumurile, ceea ce duce, de fiecare dată la distribuții preferențiale, inechitabile de materii prime și tehnologie; sub aparența echilibrului, cei obedienți sunt favorizați întotdeauna. Instituțional vorbind, în România, până la apariția Direcției Generale a Presei și Tipăriturilorla mijloculanului 1949 cenzura a fost preluată de mai multe organe:
• Între august 1944 și august 1946 tipărirea, importul și răspândirea publicațiilor, prezentarea spectacolelor de teatru, a filmelor, funcționarea stațiilor de TFF, Poștă, Telegraf și Telefon erau reglementate de către Comisia Aliată de Control reprezentată de Înaltul Comandament Aliat Sovietic. Cenzorii experimentați ai
Ministerul Propagandei.
• Din august 1945, s-au delegat din atribuțiile Comandamentului Sovietic către nou înființata Uniune a Sindicatelor de Artiști, Scriitori, Ziariști constituită la București, atribuții ce se limitau la condamnarea tuturor formelor de cultură occidentală. Al doilea Congres al USASZ din octombrie 1945 marchează debu-tul „realismului socialist“ ca dogmă în creația artistică și în jurnalism.
• Între 1946 și 1948 atribuțiunile au fost preluate de Serviciul Aplicării Armistițiului și apoi de Serviciul Defascizării, ambele sub supravegherea Minis-terului Propagandei.
• După adoptarea Constituției din aprilie 1948 Ministerul Propagandei este schimbat în Ministerul Artelor și Informațiilor.
• Între iunie 1948 și mai 1949 atribuțiile de mai sus sunt transferate către nou înființatele Direcția Presei, Direcția Literară și Direcția Regională conduse de Mihai Novicov, George Ivașcu și Alexandru Ștefănescu.
Diseminarea informațiilor de către Stat nu a apărut în România odată cu pă-trunderea în țară a Armatei Roșii, dar, spre deosebire de formele și manifestările ei cunoscute de secole, noua cenzură implementată de consilierii sovietici nu se ocupa atât de „corectarea“ ideologică a creației artistice, cât de (re)educarea minților umane, manipularea tuturor informațiilor asimilate de un. public (în ca-zul de față un popor) sau emise de artiști, savanți sau jurnaliști.
Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor, organul cel mai reprezentativ al cenzurii comuniste din România, copiat după modelul de succes al Glavitului sovietic ia formă instituțională concretă în urma decretului 214 din mai 1949, funcția de director revenindu-i unui comunist ilegalist Dumitrescu Vasile pentru ca mai apoi acesta să fie înlocuit cu Iosif Ardeleanu, care a deținut această funcție până aproape de data desființării DGPT. Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor era subordonată ierarhic Consiliului de Miniștri al R.P.R. și ideologic Secției de Agitație și Propagandă a Comitetului Central al P.C.R. Aici se făceau legile privind diseminarea informației, se decidea ce și cine trebuie interzis, se dădeau ordine pentru întreaga țară, aici se recruta personalul și se educa cores-punzător pentru a controla diverse domenii social-artistice.
Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor era compusă din șase Servicii separate, fiecare cu rolul său în evoluția ulterioară a cenzurii în România. Astfel, aceasta era compusă din Serviciul Secretariat și Buletin Oficial, Serviciul autorizării și evidenței presei și tipăriturilor, Serviciul presei și tipăriturilor din țară, Serviciul presei și tipăriturilor străine, Serviciul autorizării cărții, Serviciul contro-lului cărții. Inițial sediul Direcției Generale a Presei și Tipăriturilora fost pe strada
Pe tot parcursul anului 1950 și prima jumătate a anului 1951 în rapoartele emise de Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor găsim numeroase procese-verbale către secțiile de cenzură din provincie, indicând lipsurile Direcției, dato-rate fie personalului insuficient fie lipsei de cenzori competenți. Spre exemplu, într-o notă către Consilieratul Cultural Județean Romanați-Caracal, Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor cere propuneri cât mai urgente pentru un post de lector, deoarece milițianul din localitate a ordonat aruncarea cărților nedifuzabile în Olt, nerespectând protocolul de epurare înscris în regulamente.
Fiecare material care este propus să apară în paginile vreunei publicații este atent verificat. În afară de faptul că informației i se aduceau completări cu un vă-dit caracter propagandistic, experiența sovietică trebuie să își facă prezența sim-țită și în cel mai mic detaliu. Textele nu trebuiau să conțină nicio greșeală, zona sensibilă fiind numele conducătorilor și citatele din aceștia. Cei care îndemnau la excese ideologice erau chiar liderii partidului.
Pentru ca eficiența aparatului de cenzură să crească, pe un fond menținut propagandistic, este controlată școlarizarea, pregătirea și formarea viitorilor constructori ai socialismului. Școala de partid A.A. Jdanov, iar apoi Universitatea Ștefan Gheorghiu erau cele care scoteau ca pe bandă poli-trucii atât de necesari dezvoltării propice noului sistem. Agreați sunt și ziariștii care lucraseră în redacțiile din perioada ilegalității ori în alte structuri comuniste anterioare. Astfel, orice formă a unei posibile opoziții intelectuale în presa românească era imposibilă.
Prin intermediul instituțiilor și a oamenilor cu atribuții specifice are loc un control riguros a tot cea ce se publică, având drept de publicare numai autorii acceptați de regim, adică cei care au drept de semnătură. Ca urmare, un manuscris este supus mai întâi cenzurii autorului, adică autocenzurii, acesta evaluând posibilitatea de publicare a creației sale în funcție de atingerea priorităților tematice stabilite de către partid. În cadrul editurii, manuscrisul este citit și verificat ideologic de către redactorul de carte, care modifică sau elimină idei sau imagini artistice care pot da naștere la interpretări sau confuzii. În evaluarea unui manu-scris de multe ori se apelează la colaboratori referenți externi pentru verificarea ideologică a acestuia, redactorul editurii scăpând astfel de responsabilitatea inte-grală privind eventualele probleme de publicare a unui manuscris.
Realismul socialist era singurul care putea fi folosit ca metodă de creație. Unică și oficială era doar ideea sovietică, care stătea la baza a tot ce este bun, drept și cinstit în această lume.
În concepțiile partidului așa trebuia să arate societatea de mâine, având ca actor principal omul de tip nou. Pe parcursul acestor ani de sovietizare masivă, sistemul educativ comunist se folosea de mij-loace dintre cele mai diverse în formarea unei conștiințe socialiste sănătoase.
De exemplu, până în anul 1949 s-au tipărit în România 1.175 de titluri de carte sovietică, în tiraje ce atingeau un total de 13.319.000, numai în anul 1952 lucră-rile lui Lenin și Stalin atingând un tiraj de 7.500.000 exemplare. În același timp literatura națională se valorifica selectiv, evaluată pe principii ideologice și nu rareori ignorată în beneficiul creației din alte țări comuniste, fără altă calitate în afara celei de a fi fost marxist leninistă.
Directivele partidului urmau însă o așa-zisă cale democratică, legală. Legile erau însă propuse, votate și apoi promulgate de același foruri decizionale, care aveau ca unic scop protejarea cuceririlor socialiste. După fiecare hotărâre emisă apărea și un raport din partea DirecțieiGenerale a Preseiși Tipăriturilor în care erau combătute succesiv diverse elemente ale reacțiunii. Acest raport genera o nouă hotărâre care încerca să încadreze legal noile abateri.
Pe parcursul anilor,serviciul a cunoscut o dezvoltare amplă, datorită, în primul rând, vigilenței de partid. Dacă operativitatea acestuia lăsa mai mult de dorit în anul 1950, când activitatea îi era redusă doar la o muncă de scriptologie, la înce-putul anului 1951, serviciul capătă noi valențe și atribuții. În perioada februarie-aprilie 1951 au fost citite după apariție 1.683 ziare. Cu această ocazie au fost sesizate 1.517 greșeli politice și de tipar.
Începând cu anul 1951 munca cenzurii provinciale s-a îmbunătățit. Printr-o operativitate maximă, s-a reușit identificarea și controlarea problemelor ivite. Directivele Direcției Generale ordonau însă scrupulozitate în studierea ziarelor și specializarea treptată privind problematica fragilă a politicii externe.
Pentru fiecare ziar din provincie se întocmea un raport, ce viza tangențele acestuia cu preparativele ideologice și doctrinare sovietice. Paralel erau întocmite comentarii și autocritici privind lipsuri în pregătirea ideologică. Sunt raportate chiar și note de greșeli. Acestea purtau indicativul secret și ilustrau convingător greșelile apărute în ziarele locale.
Așadar în perioada septembrie 1949 – ianuarie 1950 au fost efectuate 1.411 cenzuri și corecturi, repartizate astfel16:
• „Adevărul“ / 527
• „Universul“ / 352
• „România Liberă“ / 121
• „Viața Sindicală“ / 97
• „Frontul Plugarilor“ / 91
• „Viața Capitalei“ / 65
• „Scânteia Tineretului“ / 59
• „Sportul Popular“ / 40
• „Glasul Armatei“ / 39
• „Scânteia“ / 21
„Adevărul“ se desprinde ca fiind cotidianul cu cele mai multe cenzuri, căci în redacția ziarului se mai păstrau încă reminiscențe imperialiste. Articolele erau, de obicei, cenzurate în întregime deoarece foloseau surse anglo-americane. În alte cazuri se punea accent pe interpretări, probleme ortografice, evenimente politice, personaje interzise etc.
În luna ianuarie au fost efectuate, în general, 212 cenzuri și corecturi. În totalul șpalturilorcenzurate sunt trecute cenzurileefectuate conformdispozițiilor primite.
În Universul din 28 octombrie în articolul „Tineretul sovietic construiește“ a fost cenzurat următorul pasaj:
„Ultimul război imperialist a prilejuit o verificare, prin fapte ale forței mo-rale, a popoarelor care au luat parte la război. Tineretul din țările beligerante a avut și el de înfruntat un examen sever de tărie morală, în care permanențele ideologiei tinerești, sentimentul de solidaritate colectivă, patriotismul și spiritul de abnegație și sacrificiu în lupta contra exploatării, opresiunii și nedreptății au avut de spus un cuvânt greu. Tineretul Sovietic, a avut pe umerii lui o povară îndoită: de a-și apăra țara împotriva unui dușman agresor și de a se apăra totodată pe sine însuși contra unei acțiuni de exterminare totală, pornită de fiara turbată hitleristă.
În Universul din 6 decembrie în articolul „Conducătorul luptei pentru pace“ a fost cenzurat următorul pasaj: „Generalissimul Stalin este desăvârșirea adevă-ratului tip de bărbat de Stat pe care numai orânduirea socialistă și mișcarea so-cialistă îl poate crea.
Tot în Universul din 5 ianuarie 1950 în articolul „Încă din luna noiembrie muncitorii de la uzinele 21 Decembrie lucrează în contul anului 1950.“
„În aceste uzine organizația de Partid și Direcția fabricii nu au nevoie să ducă muncă de lămurire căci muncitorii sunt lămuriți. În ziarul Universul din 26 ianuarie la corespondențele din Pitești: „S-a comemorat 100 de ani de la nașterea poetului Mihai Eminescu și 26 de ani de la moartea lui Lenin. Cu acest prilej s-au citit din lucrările marilor dispăruți.“
Pag. 32 — „Această declarație exprimă ideea individualității luptei pentru pace, a luptei împotriva fascismului — dușmanul de moarte al păcii — exprimă ideea că soarta muncitorilor și țăranilor din celelalte țări exprimă solidaritatea, unitatea de soartă și de luptă a oamenilor muncii din U.R.S.S. cu oamenii muncii din întreaga lume.“ (Din acest pasaj reiese că muncitorimea și țărănimea sovietică este legată de soarta muncitorilor din celelalte țări când de fapt este invers.)27
Pag. 41 — „Numai faptului că Armata Roșie a fost aceea care a gonit de pe teri-toriul țării noastre trupele hitleriste, a dat putința realizării cuceririlor ultimilor cinci ani. Este suficient să privim la luptele din Grecia, Italia și Franța unde nu se află Armata Roșie, ci armatele puterilor imperialiste, pentru a înțelege rolul hotă-râtor pe care l-au avut în eliberarea țării noaste trupele Sovietice.“ (Din cauză că autorulse exprimăneclar reiese că Armata Roșie se mai află la noi în țară, mai mult nu se mai întrebuințează termenul „Armata Roșie“ ci „Armatele Sovietice“.)
Pag. 70 — „Noi știm ce rol a jucat sprijinul sovietelor în izbânda Turciei eli-berate asupra dușmanilor ei.“ (În acest pasaj se vorbește despre „Turcia elibe-rată“, în condițiile din prezent nu este momentul potrivit să se vorbească despre eliberarea Turciei.)
Pag. 92 — „În condițiile actuale pot exista numai două ideologii: ideologia burgheză și ideologia socialistă. Naționalismul este o ideologie burgheză.“ (Acest pasaj cuprinde inexactități fiindcă naționalismul nu este o ideologie bur-gheză, ci este o caracteristică a ideologiei burgheze.)
Pag. 97 — „Problema pentru orice Stat de democrație populară este: Ori îna-inte spre socialism, ori înapoi spre capitalism.“ (Pentru democrațiile populare nu există alternativa de mai sus, nu există decât „Înainte spre socialism“)
Pag. 141 — „În condițiile ilegalității, partidele comuniste din Cehoslovacia, Polonia, Bulgaria, Albania și România aveau în total aproximativ 100.000 de membri, actualmente numărul acestor partide trece de 6 milioane.“ (Deși cifrele date mai sus sunt date de Biroul Informativ, nu este cazul să apară într-o lucrare de popularizare a prieteniei româno-sovietice.)
Același tratament este suportat și de stațiile de radioamplificare și radioficare. O circulară din 1951 a Direcției Generale prevedea o conspirativitate ma-ximă a controlului materialelor ce urmau să primească bun de difuzare. Serviciul este strict, căci pentru difuzarea unui material trebuia să primești o serie întreagă de aprobări, condiționate de linia partidului.
Un alt compartiment al cenzurii a fost și Serviciul Autorizării Cărților. Acesta dădea bun de tipar neperiodicelor, autoriza importul și exportul de carte, controla analele româno-sovietice, buletinele de agitație etc.
Din sfera cenzurii nu sunt excluse nici măcar lucrările tehnice. Fie că nu erau îndeajuns de combative, fie că nu amin-teau numele vreunui savant sovietic, orice text putea fi transformat, rescris. Nu în ultimul rând, cenzura s-a aplecat și asupra unor materiale atent direcționate și de propagandă: manualele școlare. Principalul reproș care se desprinde din desele critici ale cenzorilor ar fi că acestea nu reflectau și nu acordau o prioritate mai mare științei sovietice.
Bibliotecile deveneau următoarea mare provocare. Sunt definite măsurile ce trebuie luate pentru îmbunătățirea activității bibliotecilor din Republica Populară România. Obiectivele care trebuiau atinse erau în principal familiarizarea treptată,apoi însușirea clasicilormarxism-leninismului,a autorilor sovietici și auto-rilor contemporaniagreați. Camera Cărții din Republica Populară România alături de Comitetul pentru Așezăminte Culturale erau însărcinate să demareze o nouă epu-rare a fondurilor existente și să exercite un control permanent al cărților aprobate.
În acest context, de dispreț față de lumea capitalistă, se înscriu și deciziile de purificare ce vizau schimbarea sau atribuirea de alte denumiri de localități, stații de tren, instituții, organizații, întreprinderi etc., care purtau denumiri ai unor dușmani ai poporului.
Reprezentativ pe plan juridic a fost anul 1952 prin faptul că a fost adoptată o nouă Constituție. Principalele prevederi ale acesteia se refereau la mai multe drepturi și libertăți ale clasei muncitoare. Libertatea de conștiință, a opiniei, libertatea cuvântului și a presei sunt recunoscute, fiind corelate cu interesele. celor care muncesc și în vederea întăririi regimului de democrație populară.
Astfel, aceste libertăți erau conferite doar celor care slujeau interesele politice, sociale, economice și culturale ale ideologiei oficiale.
Consiliul de Miniștri al Republicii Populare Române va spori împuternicirile Direcției Generale, atribuindu-i noi sarcini. Controlul asupra emisiunilor posturilor de radio, materialele expuse în muzee, expoziții ale filmelor și producțiilor studiourilor din țară trebuiau supuse unui control strict și mult mai bine instituționalizat.Chiar și textele așa-zise curate erau recenzurate și recontrolate, iar acest lucru se producea, mai ales, cu tipăriturile sosite din străinătate, care se împărțeau în patru mari categorii: interzise (cele care aveau un caracter antico-munist), secrete (în special publicațiile cu caracter tehnico-științific), documen-tare (care nu se încadrează în categoriile sus-menționate), de liberă-circulație (orice publicație sovietică și a țărilor de democrație populară).
Importul publicațiilor era strict restricționat. Materialele și documentele ce purtau pecetea prohibiției aveau un regim cu totul special de import, manipulare și studiere. Controlul asupra lucrului cu astfel de materiale era strict menținut în
accesul la aceste materiale și altor instituții, precum; Scânteia, AGERPRES, Comitetul de Radio, Institutul Român pentru Relații Culturale cu Străinătatea, Academia Republicii Populare România, Comisia de Stat a Planificării, Direcțiunea Centrală de Statistică.
Concomitent cu instituționalizarea metodelor cenzurii, în plan social apar numeroase voci care recomandă culturii să se îndrepte spre realismul social. Este și cazul plenarei Uniunii Artiștilor Plastici din mai 1952, care își propunea să abordeze noi baze ideologice în artele plastice privind reflectarea cât mai bine a democrației populare românești. Curentele decadente sunt condamnate la pieire. Adevărul vieții nu mai trebuie să fie deformat, ci împănat cu noile estetice marxist-leniniste. Abaterea de la aceste directive, intrarea pe o structură formalistă a operei de artă, echivala cu interdicția de a mai activa în viața plastică contempo-rană acelor perioade.
În plan social se încearcă îmbunătățirea calității agitației vizuale. Comisia de control și monitorizare a activităților agitației vizuale acționa, în principal, în timpul manifestațiilor publice, a întrunirilor din întreprinderi, a congreselor. Controlul se răsfrângea în principal asupra portretelor, afișelor, pancartelor, lozincilor, picturilor, desenelor etc. Se luau măsuri drastice în vederea schimbării acestora, care în timp se uzau sau se învecheau, trebuind să fie înlocuite cu altele noi, bine situate, în zone cheie. Comisiile trebuiau să acorde o atenție sporită asupra pavoazărilor, șoselelor, gărilor, intrărilor în oraș. Se recomanda evitarea excesului, dar inventarierea și păstrarea acestor materiale erau bine organizate.
Se încearcă și elaborarea unei legi a secretului de stat. După o îndelungă ana-liză a cadrului legislativ, se înaintează în decursul anului 1952 un proiect de lege în care sunt prevăzute instrucțiuni dintre cele mai stricte cu privire la datele secrete și se extinde sfera de responsabilitate asupra a tot ce ar fi putut avea legătură cu sistemul forțelor armate. Instrucțiunile cenzorilor militari erau bine definite, iar producțiile tipografiilor militare, cât și a editurilor de acest fel devin secrete. Executarea și difuzarea tipăriturilor militare intrau sub aceeași protecție.
Dacă la început erau vizate doar datele tehnice, mania secretizării se va extinde și asupra vieții sociale, iar în unele cazuri, chiar și asupra vieții de partid. Arti-colele nu trebuiau să dezvăluie cifre, probleme diferite, materii prime, ci ele erau doar o portavoce a publicității întrecerii socialiste. Erau prezentate realizările muncitorilor, întreprinderile fruntașe etc. fără însă a se divulga secretele de plan. Exponentul principal al modului de aplicare a acestor îngrădiri a fost oficiosul comunist al partidului comunist, cotidianul Scânteia.
Ceea ce era declarat secret, după anumite catalogări prealabile, era trecut imediat în fondul special. Acesta era păstrat în camere separate, adevărate redute cu măsuri de securitate bine puse la punct și cu un acces limitat. Paradoxal, chiar și aceste hotărâri care instituționalizau cenzura de stat prin aplicarea unei pseu-dolegi a secretului erau în sine secrete. Cercul era închis, masele neavând altă soluție decât o conformare impusă.
Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor din România comunistă de la înființarea ei în 1949 și până la desființarea ei în 1977 a reprezentat hegemonul în materie de diseminare a informațiilor fiind o unealtă indispensabilă în mâna comuniștilor alături de propagandă.
În concluzie putem identifica principalele funcții ale DGPT în perioada anali-zată și anume: contribuirea la stabilitatea și legitimarea regimului comunist, netezirea drumului spre socialism, modificarea valorilor, tradițiilor și culturii și înlocuirea lor cu altele noi, reeducarea minților umane, „corectarea“ ideologică a creației artistice, ajutarea din umbră la edificarea unei noi societăți.
Notăm apoi funcția cea mai importantă a cenzurii, adică aceea de a crea o nouă elită, înscrisă în șablonul ideologic deja stabilit de conducător42. În acest proces de creare a noii elite intervine din plin și propaganda, prin urmare cenzura are și funcția de „netezire a mesajului propagandistic“. Piotr Wierybicki citat de către Bodgan Ficeac rezumă perfect relația dintre cenzură și propagandă: „Cenzura are grijăde ce nu trebuie să știe poporul,iar propaganda,de ce trebuiesă știe poporul“.
Principala instituție răspunzătoare pentru cenzură a fost Direcția Presei și Tipăriturilor din fostul Minister al Artelor și informațiilor care mai apoi, prin decretul nr. 214 publicat în Buletinul Oficial al Republicii Populare Române în nr. 32 din luna mai 1949 se va transforma în Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor care va funcționa pe lângă Consiliul de Miniștri al Republicii Populare Române. Cenzura a devenit mai eficientă și mai brutală cu trecerea timpului prin îmbunătățirea cadrelor însărcinate cu acest lucru, lectorii fiind trimiși la diverse specializări precum politica externă, cultura, problemele agricole sau industriale.
Mecanismele cenzurii comuniste în țara noastră s-au sprijinit pe o bază legală care le-a permis o funcționare eficientă lăsând loc prin descrierea generală a „lucrărilor periculoase“ multor interpretări care au dat naștere la abuzuri ale cenzorilor. Cele mai importante acte juridice adoptate în acest sens în perioada studiată sunt decretul nr. 214/1949 al Marii Adunări Naționale, publicat în Monitorul Oficial nr. 32 din 23.05.1949, decretul nr. 218/1949 al Marii Adunări Naționale, publicat în Monitorul Oficial nr. 32 din 23.05.1949, decretul nr. 291/1949 al Marii Adu-nări Naționale, publicat în Monitorul Oficial din 2.07.1949, Hotărârea Consiliului de Miniștrii nr. 612/1949, Hotărârea Consiliului de Miniștrii nr. 461/1951, Hotărârea Consiliuluide Miniștrii nr. 343/1952, Hotărârea Consiliuluide Miniștrii nr. 340/1952, Hotărârea Consiliului de Miniștrii nr. 267/1954.
Influența de lungă durată a cenzurii și a autocenzurii precum și blocarea acce-sului la tradiție al societății românești s-a materializat nu numai printr-o eliminare a unor idei sau pasaje indezirabile din textele care ajungeau să fie publicate ci, mult mai dăunător și cu efecte prelungite în timp, într-oremodelare barbară a conș-tiințelor. Bogdan Ficeac prezintă, pe bună dreptate, cenzura comunistă ca pe „un întreg sistem bazat pe recrearea realității și pe pervertirea conștiințelor“45. Cen-zura efectuată de comuniști nu este numai un fenomen al vieții sociale ca oricare altul, analizabil și clasificabil, ci și o tragedie națională.
72 DANIEL I. IONICĂ 13
Corobca Liliana, Epurarea cărților în România. Documente (1944-1964), București, Editura Comunicare Media, 2011.
Ficeac Bogdan, Cenzura comunistă și formarea omului nou, București, Ed. Nemira, 1999. Ficeac Bogdan, Tehnici de manipulare — Remodelarea gândirii într-un sistem totalitar, București,
Editura Nemira, 1998.
Mocanu Marin Radu, Cenzura comunistă, București, Ed. Albatros, 2001.
Petcu Marian, Cenzura în spațiul cultural românesc, București, Editura Comunicare.ro, 2005. Petcu Marian, Puterea și cultura — o istorie a cenzurii, Iași, Ed. Polirom, 1999. Rădulescu-ZonerȘtefan, Bușe Daniela, Marinescu Beatrice,Instaurarea totalitarismuluiîn România,
București, Editura Cavalioti, 1995.
Soulet Jean-Francois, Istoria comparată a statelor comuniste, din 1945 până în zilele noastre, Iași, Editura Polirom, 1998.
Tanislav Eliodor, Enigmele cenzurii corespondenței, București, Editura Artemis, 1996.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Sistemul Totalitar Comunist Si Abuzurile Sale. O Abordare Legislativadoc (ID: 119920)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.