Rețeaua de Suport Social a Persoanelor Fără Adăpost

Diverse

Rețeaua de Suport Social a Persoanelor Fără Adăpost

Byadmin ianuarie 1, 2024

=== 764f0dcf98468a5e1f0a83d7597b176588b9c028_573149_1 ===

Capitolul 1. Persoanele fără adăpost din România: caracteristici sociale, instituții abilitate

Asptecte sociale privind persoanele fără adăpost

Conform Legii 292/2011 privind Sistemul Național de Asistență Socială, persoanele fără adăpost constituie o categorie socială formată din indivizi sau familii individuale care datorită motivelor cumulative de natură socială, medicală, financiară, economică, juridică sau din cauza unor situații de forță majoră, în direct pe străzi, trăiesc temporar cu prietenii sau cu cunoscuții lor, nu își pot permite să închirieze un loc sau sunt în pericol de a fi evacuați, cei aflați în penitenciare sau instituții din care urmează să fie eliberați sau evacuați și nu au domiciliul sau locul de reședință.

Lipsa adăpostului este cel mai frecvent corelat cu persoanele care dorm pe străzi. Cu toate acestea, în timp ce aceasta este situația cea mai vizibilă, persoanele care sunt considerate fără adăpost sau în pericol de excludere din locuințe se pot confrunta cu alte probleme. Este posibil ca aceștia să nu aibă locuri de ședere stabile, deoarece locuiesc în adăposturi sau instituții.

În această categorie putem include și persoane care sunt expuse riscului de a deveni fără adăpost din cauza unor aranjamente nesigure de chirie sau pentru că se confruntă cu evacuarea. Cei care locuiesc în condiții necorespunzătoare, cum ar fi rulote, campinguri sau în locuințe improvizate suprapopulate din carton, de exemplu, sau în corturi în cartierele sărace sau la periferia orașelor, pot deveni, de asemenea, fără adăpost.

Fenomenul lipsei de adăpost este unul dintre cele mai periculoase și traumatizante cazuri de sărăcie și excluziune socială. Excluziunea socială a persoanelor fără adăpost din România este o situație multidimensională, deoarece declanșează o serie întreagă de probleme (Buzducea, D., 2007, p. 20).

Copiii, de exemplu, care sunt născuți din părinți fără adăpost sau copii care trăiesc pe stradă, sunt excluși din sistemul educațional, ceea ce, la rândul lor, contribuie la perpetuarea incapacității lor de a avea o viață normală. Situația adulților fără adăpost este, de asemenea, gravă, deoarece, de cele mai multe ori, nu au posibilitatea de a se legitima, ca urmare a faptului că și-au pierdut cărțile de identitate și, prin urmare, nu pot participa la viața comunității, iar reintegrarea lor în societate este împiedicată de lipsa unui venit stabil sau a unui loc de muncă (Buzducea, D., 2007, p. 20).

.

La nivel național, acest lucru duce la scăderea numărului de contribuabili și, prin urmare, la reducerea bugetului de stat. Acești oameni nu contribuie la fondul de pensii și nu au o asigurare de viață sau de sănătate. Problema lipsei locuinței determină, de asemenea, o criză personală la nivelul fiecărui individ care trebuie să se lupte cu această nenorocire noaptea și ziua, ceea ce poate duce, la rândul său, la abuzul de substanțe și la o întreagă serie de boli care pot pune viața în pericol.

Această categorizare bazată pe gen și vârstă este cel mai adesea urmată de o clasificare a problemelor medicale sau sociale: alcoolismul, dependența de droguri, tulburările mintale și sărăcia. Obiectivul de construirea acestor tipologii, a fost atins prin intermediul unor date mai mult sau mai puțin statistice decât calitative, grație cercetătorilor, profesioniștilor, cât și de autorităților (Chelcea, L., 2000, p. 58-51).

Aceaste două fraze consecutive început cu același cuvânt și nu e bine. Poți să fii mai specifică aici și să spui la ce tereferi în mod concret se datorează faptului că o tipologie permite să se distingă într-un public eterogen anumite linii de diferențiere și să se aibă în vedere, pe baza asemănărilor și diferențelor, prin alegeri raționale, intervenții eficiente în comunitate.

Publicul țintă este eterogen – nu există o singură populație adultă fără adăpost, există grupuri de persoane fără adăpost. Acestea acoperă o multitudine de traiectorii și situații individuale complexe, iar faptul de a nu avea o locuință nu constituie a priori criterii determinante pentru evaluarea unei persoane (Chelcea, L., 2000, p. 58-51).

Fiind o persoană fără adăpost nu implică doar faptul că nu are un loc de trăit, ci un set de dificultăți economice și sociale legate de lipsa unei locuințe. Încercarea de a stabili categoriile de beneficiari are ca rezultat o reprezentare mai utilă a necesității și a caracterului adecvat al serviciilor pentru diferite tipuri de nevoi. Sistemul de asistență social prezintă o tipologie care ia în considerare diferitele tipuri de factori (vârstă, gen, probleme).

Numărul femeilor este în creștere în ceea ce privește persoanele fără adăpost, dar și în centrele de cazare. Unii consideră că această situație este declanșată de marginalizarea urbană tot mai mare. Rețeaua de protecție socială oferă puține posibilități acestor femei, în primul rând pentru că nu corespund criteriilor de acces ale structurilor destinate unor categorii specifice (victimele violenței, a tinerilor) (Preda, M., Buzducea, D., Grigoras, V., Lazar, F., 2008).

Familiile cu număr mare sunt, de asemenea, în creștere și sunt foarte vulnerabile datorită faptului că centrele de primire a acestora nu oferă infrastructuri adecvate pentru a le primi. În plus, aceste familii, din cauza situației pieței imobiliare, nu își pot permite să găsească un loc care să se potrivească veniturilor lor (Zamfir, C., Stoica, L., 2006, p. 28).

Tinerii constituie o altă categorie vulnerabilă (se pare că numărul fetelor este în creștere) din cauza degradării contextului socio-economic care exclude mai ales pe aceștia, în special pe cei cu slabă calificare în ceea ce privește inserția socială. Mulți abandonează școala, alții se confruntă cu o șomaj pe termen lung într-o societate orientată spre competențe (Zamfir, C., Stoica, L., 2006, p. 28).

În ceea ce privește persoanele în vârstă, reintegrarea este o sarcină dificilă, în principal datorită problemelor lor de sănătate. În plus, structurile care ar trebui să îi integreze și să îi trateze lipsesc.

Raportul ,,Strategii de combatere a sărăciei” (Ministerul Fondurilor Europene, 2014) evidențiază diferența dintre bărbații și femeile fără adăpost, care este valabilă și pentru România. Bărbații devin fără adăpost din cauza problemelor financiare, cum ar fi lipsa de bani, accesul la locuințe și șomajul, în timp ce femeile tind să devină persoane fără adăpost atunci când scad sub pragul sărăciei sau din cauza evacuărilor, a violenței domestice (Zamfir, C., Stoica, L., 2006, p. 28).

O altă categorie de persoane fără adăpost este aceea a persoanelor care suferă de abuzul de substanțe. În unele cazuri, aceasta constituie o cauză și o condiție pentru lipsa de adăpost. Venitul lor este foarte redus, deoarece aceștia cheltuiesc bani pentru alcool sau pentru alte substanțe în loc să îi cheltuie pentru chirie, de exemplu. Dependența de substanțe și dependența chimică includ consumul de droguri, alcoolismul etc. Nu există persoane fără adăpost care să nu fi avut o dependență de droguri, alcool sau țigări, înainte de situația lor actuală (Jo Goodey, 2007, p. 15).

1.2. Cauzele și consecințele excluderii persoanelor fără adăpost

Cauzele excluderii persoanelor fără adăpost

Există două tipuri de cauze care determină excluderea persoanelor fără adăpost – endogene și exogene. Cauzele endogene reprezintă toate acele circumstanțe care sunt legate de individ – cauza principală pentru care unii indivizi nu au propria lor casă se află exclusiv în rândul individului și se referă la tiparele comportamentale (situația persoanelor fără adăpost este analizată ca o problemă socială, din punctul de vedere al patologiei sociale și din perspectiva comportamentului deviant) (Durnescu, I., 2001, p. 40).

Cauzele exogene care duc la intensificarea fenomenului persoanelor fără adăpost includ toate acele circumstanțe care nu țin de individ – o cauză majoră pentru care unii indivizi sunt fără adăpost aparține societății și eșecului lor de a-și asigura bunăstarea și egalitatea de șanse în ceea ce privește accesul la diferite beneficii pentru toți indivizi (situația persoanelor fără adăpost este analizată ca o problemă socială, din perspectiva dezorganizării sociale) (Durnescu, I., 2001, p. 40).

Neajunsurile pot fi determinate de conflictele familiale, cum ar fi divorțurile care pot produce destrămarea familiei. Pierderea adăpostului în cazul tinerilor este adesea determinat de conflictele de familie, schimbările în structura familiei.

Consecința economică și consecința recesiunii care au afectat România au determinat pierderea locurilor de muncă și, prin urmare, șomajul. Unii dintre angajații sunt disponibilizați și rămași fără nici o sursă de venit, în timp ce unii sunt nevoiți să se bazeze pe ajutoarele de șomaj, care în multe cazuri abia le pot ajuta la supraviețuire, iar astfel o parte dintre cei defavorizați sunt adesea forțați să trăiască pe străzi deoarece nu își mai pot permite să-și plătească facturile casei sau apartamentului lor.

Persoanele cu tulburări psihice, cum ar fi schizofrenia, tulburările de personalitate, retardul, pot deveni, de asemenea, fără adăpost. De obicei, acest tip de persoane ajung pe străzi, deoarece nu se pot adapta la mediul familial, la locul de muncă și la cerințele sociale. Îngrijirea acestora constituie o problemă importantă pentru familiile lor, deoarece aceștia sunt imprevizibili și manifestă agresivitate.

Cei cu tulburări de personalitate ajung pe străzi din cauza conflictelor familiale pe care le provoacă, majoritatea provenind din familii dezorganizate și au o personalitate iritabilă. Persoanele cu retard mintal au nevoie de îngrijire constantă și nu pot supraviețui fără ajutor din partea familiilor lor; ei pot ajunge fără adăpost deoarece familiile lor îi abandonează (Dan, N.A., 2006, p. 30).

În consecință, lipsa unei terapii și a unui sprijin eficient crește riscul de a rămâne fără adăpost. În ceea ce privește Europa, această situație se datorează închiderii spitalelor mintale. Unii bolnavi mintali au fost externați din spitalele de psihiatrie și, după ce au încetat să-și ia medicamentele, s-au întors la boli psihice active și au ajuns în stradă. Afecțiunile fizice, cum ar fi dizabilitățile sau problemele cronice de sănătate, fac, de asemenea, persoanele vulnerabile (Dan, N.A., 2006, p. 30).

Oamenii pot ajunge, fără adăpost din cauza fraudei. Acesta este în special cazul persoanelor în vârstă care sunt victime ale fraudei. Oamenii sunt convinși să semneze documente și apoi să fie obligați să-și părăsească casele, deoarece le-au vândut fără să știe.

În ultimul deceniul, retrocedarea forțată a caselor naționalizate a jucat un rol în creșterea numărului de persoane fără adăpost. Ca urmare a ordinelor judecătorești, unele persoane au fost forțate să retrocedeze casele naționalizate foștilor proprietari.

Acest al șaptelea factor, și anume evacuările, poate fi rezultatul incapacității de a plăti un credit bancar, diferite tipuri de împrumuturi bancare sau incapacitatea de a plăti facturile de utilități. Unele persoane care au fost evacuate și nu au alte alternative de locuitajung în cele din urmă să trăiască pe străzi.

Persoanele fără adăpost din România sunt excluse și din cauza mentalității poporului și a inerției relative a autorităților. Deoarece mulți oameni fără adăpost sunt necalificați și au un nivel educațional scăzut, aceștia sunt excluși din viața economică, deoarece nu sunt în măsură, de exemplu, să-și găsească un loc de muncă. Ca urmare a faptului că nu au documente de identitate și nu au asigurări de sănătate, un număr semnificativ de persoane fără adăpost sunt excluse din sistemul de sănătate.

Mai mult decât atât, ca urmare a faptului că nu au documente de identitate, un domiciliu stabil, mulți oameni fără adăpost sunt excluși din viața politică și publică, deoarece nu pot vota, de exemplu. După cum arată raportul Strategii de combatere a persoanelor fără adăpost (Dan, N.A., 2006), aceștia sunt vulnerabili într-o asemenea măsură încât sunt practic ,,inexisteți” fără documente, drepturi și, în consecință, se apropie de a fi invizibile pentru societate.

Consecințele excluderii persoanelor fără adăpost în societatea locală și în România

Alcoolismul reprezintă una dintre consecințele excluderii persoanelor fără adăpost. Pentru multe persoane fără adăpost, alcoolul devine un refugiu, deoarece oferă un echilibru aparent și o senzație de ușurință a disconfortului afectiv pe care îl experimentează și astfel se străduiesc să abordeze mediul ostil și amenințător în care trăiesc.

Alcoolul constituie un factor distructiv, organic; consumul cronic, abuziv determină pierderea abilităților care subminează aptitudinile și afectează precizia realizării activităților. O altă consecință este comportamentul deviant: abuzul de droguri și dependența, comportamentul auto-distructiv, agresiunea stradală, greșelile, vandalismul.

Persoanele fără locuință au vieți nesigure, deoarece de cele mai multe ori nu știu ce vor mânca. În plus, ele și bunurile lor personale nu sunt protejate, deoarece nu au o locuință și nici o locuință improvizată și, în consecință, pot deveni prada jafului, răpirii și violenței sexuale (Healy, L.M., 2008, p. 27).

Afecțiunile psihice pot reprezenta o cauză și o consecință a lipsei de adăpost. Datorită unor factori precum stresul și puțină speranță, unele persoane fără adăpost pot dezvolta simptome precum anxietatea și depresia.

Lipsa unor modalități de întreținere, duc, la rândul lor, la practici precum cerșitul, prostituția, exploatarea copiilor. Ca o consecință directă a condițiilor de viață proaste și a alimentației necorespunzătoare, persoanele fără adăpost suferă de diverse probleme de sănătate cum ar fi: afecțiuni respiratorii, afecțiuni cardiovasculare, afecțiuni digestive, afecțiuni ale pielii, tuberculoză.

Persoanele fără adăpost adesea nu au acces la asistență medicală de bază sau la sistemul de asistență socială, nu beneficiază de securitate socială, de programe educaționale, adesea pentru că și-au pierdut cardurile de identitate. Situația generală reduce dramatic șansele acestora de a se reintegra în familiile lor sau în societate.

În Europa, o altă consecință este excluderea etnică, deoarece în unele țări occidentale imigranții constituie un grup mare al comunității fără adăpost. Grupuri precum populația de romi locuiesc uneori în locuri de camping ilegale la marginea metropolei, fără acces la electricitate, apă curentă, încălzire centrală și sunt vulnerabile la discriminare și chiar atacuri violente (Buzducea, D., 2009, p. 50).

Nu există o strategie națională de colectare a datelor privind persoanele fără adăpost în România și singurii indicatori generali de incluziune socială sunt disponibili la nivel național. Prin urmare, există foarte puține date privind lipsa de adăpost, ceea ce face dificilă estimarea / cuantificarea acestora.

Politicile publice se bazează în principal pe rezultatele studiilor și cercetărilor efectuate de ONG-uri cu persoane fără adăpost ca grup țintă – cum ar fi Samusocial România sau Casa Ioana (Buzducea, D., 2009).

Institutul de Cercetare pentru Calitatea Vieții în parteneriat cu Institutul Național de Statistică, sunt în rândul actorilor din domeniu care studiază fenomenul. Într-un studiu realizat în 2004, se arată că numărul persoanelor care locuiesc în România și nu au adăposta fost de aproximativ 14.000 de persoane, cu 5.000 de locuitori în capitala României, București (Buzducea, D., 2009).

Alte estimări, exclusiv din surse administrative (Ministerul Dezvoltării Regionale și al Administrației Publice, 2008), sugerează o scădere a numărului de aproximativ 4.000 de persoane fără adăpost, în timp ce cercetarea Salvați Copiii în 2009 (pe baza metodei de captare-recaptare) realizată în orașele București, Brașov și Constanța a identificat aproximativ 1400 de copii și tineri (până la 35 de ani) care se confruntă cu lipsa unei locuințe. Cercetarea similară efectuată de Salvați Copiii în 2014, la București, bazată pe aceeași metodă, a estimat peste 1.100 de copii și tineri fără adapost în București (Radulescu, A., 2008, p. 36).

Pentru prima dată, lipsa de adăpost a fost inclusă în recensământul național din 2011, care a arătat că 165 000 de persoane au fost înregistrate ca locuind în spații de locuit "colective" (adăposturi / adăposturi temporare) sau fără adăpost.

Între 1 ianuarie și 31 decembrie 2011, 113,495 persoane "marginalizate" au fost înregistrate la autoritățile din care (Sursa http://www.mmuncii.ro/j33/images/Documente/Familie/2016/StrategyVol1EN_web.pdf, accesată la data de 22 februarie 2018):

• 41.085 de persoane nu au deținut sau închiriat un loc de trai

• 161.806 au trăit în condiții necorespunzătoare

• 10.604 au fost persoane în vârstă fără tutori legali sau îngrijitori

Potrivit documentului de comentarii din partea Comisiei pentru evaluarea interinstituțională a Comisiei Europene din 2013 privind lipsa de adăpost în Danemarca, aceasta a fost recunoscută drept o realitate și s-a observat că numărul acestor persoane a crescut.

Planul strategic de acțiune al României pentru perioada 2015-2020 în cadrul Strategiea națională pentru incluziune socială și reducere a sărăciei conține un obiectiv specific de estimare a numărului de persoane fără adăpost și de monitorizare a dinamicii acestuia. Aceasta include (Sursa http://www.mmuncii.ro/j33/images/Documente/Familie/2016/StrategyVol1EN_web.pdf, accesată la data de 22 februarie 2018):

• evaluarea numărului persoanelor fără adăpost la nivel național și a principalelor localități, pe baza unui set fiabil de date

• stabilirea unei clasificări a persoanelor fără adăpost în funcție de cronologia acestui stat / statut (perioada de timp în care persoana era fără adăpost), cauzele și efectele acesteia și necesitățile de intervenție specifice

• crearea unui sistem de înregistrare și monitorizare continuă a persoanelor fără adăpost în parteneriat cu instituții publice, ONG-uri, statistici și institute de cercetare etc.

• includerea unor indicatori dedicați în sistemele de monitorizare a incluziunii sociale la nivel național și local.

În prezent, obiectivele de mai sus par să nu fi fost încă implementate corect. Nu se știe dacă a fost atins obiectivul specific de a estima numărul persoanelor fără adăpost și de monitoriza dinamica sau dacă obiectivul este încă urmărit. Desigur, sectorul ONG, care lucrează în domeniul sprijinirii persoanelor fără adăpost, nu a fost consultat cu privire la cadrul sau la punerea sa în aplicare.

Ce ne pot spune datele despre România? Federația europeană a organizațiilor naționale care lucrează cu persoanele fără adăpost (FEANTSA) și cea de-a treia ediție anuală a Fundației Abbe Pierre privind excluderea locuințelor în Europa clasifică România pe locul 24 din cele 28 de țări ale UE din punctul de vedere al excluziunii locuințelor. România se situează pe ultima poziție în ceea ce privește "supraaglomerarea" (52,3% față de media UE de 16,9%), precum și "lipsa de locuințe severe" (21,5% față de media UE de 5,1%). Din perspectiva generală, 29,3% din gospodăriile cu copii dependenți sunt de 3 ori mai afectați decât gospodăriile fără copii.

Potrivit Eurostat (2016), România are cea mai mare rată a sărăciei în Europa, la 25,4%. deși rata deprivării materiale grave a scăzut de la 9,9% la 7,8% în UE-28, datele preliminare pentru anul 2016 arată o creștere importantă a deprivării materiale grave în România (+1,1 puncte procentuale). Deși ratele au scăzut în Malta, Letonia, Ungaria, Croația și Portugalia, s-au înregistrat limite sau nu au fost înregistrate schimbări în toate celelalte țări care au oferit date precoce.

În anii 1990, statul român a insistat asupra vânzării masive a unui fond public de locuințe pentru un preț aproape simbolic, rezultând 96,2% din populație devenind proprietari de locuințe, cu doar 4,5% din totalul acestora având un credit ipotecar. Rezultatul este că mai puțin de 1,4% din stocul național de locuințe (28,000) este înregistrat ca locuință socială.

Bucureștiul are cea mai mare concentrare de adăposturi de urgență pentru autoritățile locale, cu 210 de paturi împărțite între patru din cele șase districte administrative. Pentru se califica pentru un loc, trebuie să se dovedeească o legătură locală. Municipalitatea oferă încă două centre de primire, care au 560 și respectiv 80 de paturi, deși directorul celui mai mare complex a declarat că nu a ajuns la capacitate maximă în această iarnă. Persoanele care solicită un loc în aceste centre nu trebuie neapărat să dovedească o legătură cu Bucureștiul.

În ceea ce privește motivul pentru care acest adăpost nu era atât de atractiv pentru persoanele care trăiau fără adăpost, un blog – "Viața pe străzi la -21 grade" (mmuncii.ro)- a intervievat un bărbat fără adăpost și a întrebat de ce nu locuia într-un adăpost de urgență, pe vreme rece. El a răspuns că a petrecut șase nopți acolo, dar nu se va întoarce din nou, deoarece gardienii centrului au cerut mită sau i-au furat bani și alte obiecte personale. Omul a adăugat că mulți oameni care se confruntă cu lipsa de adăpost au avut incidente similare și, de asemenea, au refuzat să participe la centru.

Samusocial (România) lucrează cu persoane care se confruntă cu lipsa de adăpost în București, prin facilitatea sa de centre de zi. Aceștia declară că, în 2016, au sprijinit 1.293 de persoane, o scădere cu puțin peste 500 de persoane, comparativ cu 2015 (1.800 de persoane).

Mai mult, Casa Ioana, o organizație neguvernamentală cu sediul în București, care oferă cazare temporară femeilor și copiilor care se confruntă cu abuzuri domestice și cu familiile fără adăpost, raportează o micșoraresemnificativă, a numărului de familii care solicită sprijin.

Deși dovezile anecdotice par să sugereze că numărul persoanelor care trăiesc fără adăpost în București este în scădere, nu există date fiabile care să contrazică sau să respingă această tendință. S-ar putea să existe factori care pot explica această scădere aparentă în populația fără locuințe a orașului, cum ar fi scăderea numărului de persoane care migrează din mediul rural în oraș pentru muncă sau scăderea numărului de persoane fără adăpost care caută sprijin din partea publicului și furnizorii de servicii private.

Societatea românească se confruntă cu o situație economică care determină sărăcirea unui sector de populație din ce în ce mai mare. Multe persoane care și-au pierdut veniturile sau tinerii care nu-și găsesc un loc de muncă ajung să trăiască pe străzi, aproximativ 5000 de persoane din București și peste 14 000 de persoane în toată țara.

Pentru lucrătorii sociali care se ocupă de preluarea și asistarea acestor persoane vulnerabile din punct de vedere social, modul în care acestea reacționează sau participă la reintegrarea lor socială este o provocare nesfârșită. Aceste persoane suportă efectele vieții pe străzi și marca străzii, văzută ca un loc de supraviețuire, rămasă pe personalitățile lor, au fost mai puțin studiate în România. Știm deja din literatura de specialitate că o anumită degradare (fizică, psihologică, socială) este inevitabilă.

Cine sunt adulți fără adăpost? Cum au ajuns pe străzi? Care sunt nevoile lor? Ce putem face pentru ei? Acestea sunt câteva dintre întrebările formulate de diverși specialiști (sociologi, psihologi, psihiatri, asistenți sociali, antropologi etc.). Au găsit răspunsuri adecvate pentru timpul și contextul social în care locuiau.

Adulții fără adăpost constituie o categorie socială dezavantajată. Ei au acces limitat sau sunt chiar excluși din serviciile publice și medicale. Acest fenomen nu este unul nou. Cele mai fragile categorii ale societății fac parte din cele excluse. Există puține excepții și vorbim despre o observație valabilă în timpuri diferite, pe continente diferite, în cadrul regimurilor politice diferite (Eurostat, http://ec.europa.eu/eurostat/documents/3859598/5917481/KS-RA-11-014- EN.PDF/ee86d517-3348-4c20-94ee-a37c330755b1).

Permanența fenomenului îi poate ascunde complexitatea. Definițiile operaționale lipsesc adesea. Explicațiile sunt de multe ori reduse la dimensiunea socio-economică. Astfel, divorțul, lipsa veniturilor, prețurile mai mari în domeniul imobiliar, scăderea nivelului de trai (sărăcirea) și incertitudinea unui loc de muncă sunt adesea motive invocate pentru pierderea locuinței. Această dimensiune explicativă nu este neutră, deoarece ghidează politicile publice (Eurostat, http://ec.europa.eu/eurostat/documents/3859598/5917481/KS-RA-11-014- EN.PDF/ee86d517-3348-4c20-94ee-a37c330755b1).

A trăi pe străzi se dovedește a fi un proces autodistructiv care afectează sănătatea, și viața socială. Se ajunge la abandonarea propriului corp și la dificultăți ale vieți pe străzi, care fac ca patologiile medicale să fie mai complexe.

1.3. Rolul sistemului public în prevenirea excluziunii persoanelor fără adăpost

Problema persoanelor fără adăpost a fost menționată drept o prioritate generală în politicile împotriva sărăciei, deoarece persoanele fără adăpost sunt considerate un grup vulnerabil, cu toate acestea, politicile și programele publice specifice au vizat nevoile specifice ale persoanelor fără adăpost.

Pentru atingerea obiectivului său de reducere a sărăciei, România dispune de un cadru național pentru asistență socială (Legea privind asistența socială nr. 292/2011, care definește în mod clar prestațiile de asistență socială și serviciile sociale pentru grupurile vulnerabile, printre care și persoanele fără adăpost sau oameni care experimentează la un moment dat în viața lor o situație de vulnerabilitate) (pentru detalii despre aceasta și despre alte legi și strategii în vigoare, vă rugăm să consultați răspunsul la întrebarea 8).

Există câteva măsuri limitate de combatere a evacuărilor. Există un fond de asigurări pentru chiriașii care urmează să fie evacuați sau evacuați din casele lor, deoarece clădirile au fost returnate foștilor proprietari în tranziția de la comunism. Acest grup are, de asemenea, dreptul de a accesa locuințele sociale ca mijloc de soluționare a situației lor de locuințe, împreună cu o serie de alte categorii de "nevoi prioritare". Cu toate acestea, oferta de locuințe sociale este inadecvată.

Mai mult decât atât, există programe specifice cum ar fi:

– Programul de construcție a unităților de închiriere a locuințelor pentru tineri se adresează nevoilor tinerilor cu vârsta cuprinsă între 18 și 35 de ani, care nu își pot permite să cumpere sau să închirieze o unitate de locuit pe piața liberă. Unitățile de închiriere de locuințe sunt construite prin intermediul Agenției Naționale pentru Locuințe. Unitățile de închiriere pentru tineri pot fi cumpărate de locatari (locatari) la sfârșitul cel puțin un an de închiriere continuă.

– Locuințe finanțate din credite ipotecare,

– Renașterea satului românesc (se adresează specialiștilor din mediul rural care lucrează în sectorul public: personalul educațional, medicii, asistenții medicali și ofițerii de poliție).

– Programul social "tineri în pericol" vizează crearea unor centre multifuncționale cu capacitatea de a oferi atât cazare cât și consiliere psihologică și juridică, asistență socială și ocuparea forței de muncă, recuperare și reintegrare socială, dezvoltarea deprinderilor de viață independentă.

Conform Registrului Electronic al Serviciilor Sociale – Furnizori de Servicii Sociale, există 129 furnizori de servicii sociale publice și private și 959 de centre pentru persoanele care trăiesc pe străzi și 380 de furnizori de servicii sociale publice și private și 1507 de centre pentru persoane care nu au acasă (printre alte nevoi).

Potrivit unui studiu recent despre Familie și lipsă de adăpost în România, realizat de Institutul de Cercetare pentru Calitatea Vieții, disponibil la: http://www.feantsaresearch.org/IMG/pdf/ws_6_briciu_familyhomelessness.pdf, persoanele fără adăpost se confruntă cu stigma și discriminare.

În ceea ce privește combaterea discriminării pe motive legale, România este pe deplin conformă cu standardele internaționale, care necesită un cadru legislativ coerent, precum și tratatele și convențiile la care România este parte și obligațiile asumate în cadrul organizațiilor internaționale.

România dispune de un cadru național anti-discriminare (Ordonanța 137/2000, aprobată prin Legea 48/2002 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu toate modificările și completările), iar practica antidiscriminare este menționată în toate legi în domeniul ocupării forței de muncă și al asistenței sociale.

România are și un Consiliu Național pentru Combaterea Discriminării.

Legea nr.61 / 1991 privind sancționarea încălcării regulilor vieții sociale și ordinii publice, cu modificările și completările ulterioare, prevede că următoarele sunt considerate contravenții bine sancționate: atrăgătoare, în mod repetat spre mila publică de către o persoană capabilă să lucreze , precum și determinarea persoanelor să efectueze astfel de acte; consumul de alcool în locurile publice; provocând scandal sau participând la acesta; perturbând liniștea și pacea locuitorilor, producând zgomote puternice etc.

Observațiile finale ale Comitetului ONU pentru drepturile economice, sociale și culturale au solicitat guvernului să asigure accesul la locuințe adecvate pentru grupurile dezavantajate și marginalizate, inclusiv romii, și să modifice legislația pentru a interzice evacuările forțate.

România: Prezentarea în cadrul Grupului de lucru pre-sesiune al Comisiei ONU pentru drepturile economice, sociale și culturale, a 53-a ședință (39/02/2014 EUR)

Declarația publică Amnesty International din 2 octombrie 2013: autoritățile locale din România trebuie să asigure locuințe pentru familiile fără adăpost după evacuarea forțată (EUR39 / 018/2013), www.amnesty.org/en/library/info/EUR39/018/2013/en

Declarația publică a Amnesty International din 3 decembrie 2014: România nu și-a îndeplinit obligațiile internaționale în domeniul drepturilor omului privind drepturile economice, sociale și culturale (39/004/2014) www.amnesty.org/en/library/info/EUR39/004/2014 / ro.

Avizul Comitetului Economic și Social European privind problema persoanelor fără adăpost SOC 408/2011 concluzionează și recomandă: Uniunea Europeană și statele membre să țină cont de faptul că politicile de combatere a persoanelor fără adăpost trebuie să se bazeze pe respectarea deplină a drepturilor omului, dreptul la locuințe accesibile și adecvate. CESE consideră că lipsa de adăpost nu este o situație prealabilă: este rezultatul alegerilor politice și economice.

Agenția Națională pentru Plăți și Inspecție Socială verifică și sancționează furnizorii de servicii sociale publice și private pentru nerespectarea standardului de calitate pentru prestarea serviciilor sociale pentru persoanele fără adăpost, așa cum se prevede în Ordinul MPLPPSE nr.2126 / 2014. Mai mult, furnizorii de servicii sociale care beneficiază de programele naționale prioritare și de subvențiile de stat sunt, de asemenea, verificați și sancționați în caz de inacțiune sau de nerespectare a obiectivelor sale de către aceeași agenție națională.

De asemenea, din punct de vedere juridic în ceea ce privește accesul la justiție al persoanelor ale căror interese au fost prejudiciate, Constituția României prevede la art. 21 posibilitatea de a depune o cauză la un tribunal:

Art. 21 – Accesul liber la justiție

(1) Orice persoană poate recurge la justiție pentru a-și apăra drepturile, libertățile și interesele legitime.

(2) Nici o lege nu poate limita exercitarea unui astfel de drept.

(3) Părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.

(4) Jurisdicțiile administrative speciale sunt facultative și gratuite. "

În același timp, se aplică și prevederile Codului de procedură civilă. Astfel, art. 30 stipulează la paragraful 1: "Orice persoană care are o plângere împotriva altei persoane sau dorește soluționarea în fața unei instanțe a unei situații juridice are dreptul să depună o cerere în fața instanței competente. "

În situația în care prejudiciul a fost produs printr-un act emis de o autoritate publică, cetățeanul are și posibilitatea de a merge în fața unei instanțe judecătorești, în baza Legii nr. 554/2004 – legea privind contenciosul administrativ.

Cadrul legal privind asistența socială, care a definit mai întâi persoanele fără adăpost, este reprezentat de Legea asistenței sociale nr. 292 din 20 decembrie 2011. De asemenea, descrie prestațiile de asistență socială și serviciile sociale oferite grupurilor vulnerabile în general și persoanelor fără adăpost în special.

Prestații de asistență socială

Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Bătrânilor (MPSVS) acordă de la bugetul de stat atât prestații universale, cât și indemnizații specifice, cum ar fi: alocația de stat pentru copii, alocația pentru creșterea copilului, alocația pentru sprijin familial, alocația pentru îngrijirea copiilor, venituri minime garantate, ajutoare de urgență, beneficii și beneficii pentru încălzirea casei pentru persoanele cu handicap.

Programele importante pentru combaterea sărăciei și promovarea incluziunii sociale și multe persoane fără adăpost beneficiază de acest program. Este reglementată de Legea nr.416 / 2001 cu modificările ulterioare. Numărul persoanelor fără adăpost care au beneficiat de MGI a reprezentat 2646.

Serviciile sociale pentru persoanele fără adăpost sunt menite să asigure perioada de găzduire, asociată cu furnizarea de servicii de consiliere și reintegrare și reintegrare socială, în conformitate cu nevoile individuale identificate și pot fi organizate ca: intervenție mobilă a echipei în stradă sau servicii sociale în ambulatoriu; adăposturi de noapte; centre rezidențiale cu o perioadă limitată de găzduire.

Autoritățile administrației locale sunt responsabile de înființarea, organizarea și gestionarea serviciilor sociale pentru persoanele fără adăpost. Pentru copiii străzii, pentru persoanele în vârstă și pentru persoanele cu dizabilități care trăiesc pe străzi unice sau fără copii, autoritățile locale trebuie să înființeze pe teritoriul lor serviciile sociale adecvate și receptive la nevoile lor. Pentru a preveni și a combate riscul ca tinerii care părăsesc sistemul de protecție a copilului să devină fără adăpost și pentru a-și promova integrarea socială, autoritățile locale pot înființa centre multifuncționale care să ofere condiții de viață și de uz casnic pe o perioadă determinată.

Persoanele care nu beneficiază de venituri sau venituri mici beneficiază de mese oferite de cantinele sociale organizate și administrate de furnizorii de servicii sociale sau de servicii publice.

Există și Legea nr. 116/2002 privind prevenirea și combaterea excluziunii sociale garantează accesul tinerilor la drepturile fundamentale și fundamentale, precum dreptul la ocuparea forței de muncă, locuințe, asistență medicală, educație. Persoanele cu vârsta sub 35 de ani, care nu își pot permite să cumpere sau să închirieze o unitate de locuit pe piața liberă, pot beneficia de facilități pentru construirea, cumpărarea sau închirierea unei locuințe, după cum urmează:

a) să acopere integral valoarea estimată a avansului care trebuie plătit pentru construirea de locuințe noi sau, dacă este cazul, să cumpere o locuință pe piața deschisă;

b) să acopere toată chiria pentru o perioadă de până la 3 ani pentru cazare închiriată.

Aceste facilități sunt furnizate de autoritățile publice locale pe baza următoarelor priorități: tinerii din adăposturi și centrele de primire pentru copiii din organele publice și private specializate în protecția copiilor; membru al familiei în vârstă de până la 35 de ani. cu copii dependenți; familii și copii cu vârsta de până la 35 de ani fără copii; alte persoane în vârstă de până la 35 de ani.

De asemenea, există programe prioritare naționale care vizează persoanele fără adăpost, cum ar fi "Combaterea excluziunii sociale a persoanelor fără adăpost prin crearea unor centre de urgență socială". Obiectivul general al acestui program a fost de a facilita accesul persoanelor fără adăpost la servicii sociale de calitate pentru incluziunea lor socială și prevenirea riscului de abuz și violență, precum și pentru a crește responsabilitatea autorităților locale pentru acest grup vulnerabil.

Pe langa aceste programe exista si subventii de la bugetul de stat, potrivit prevederilor Legii 34/1998 si Hotararii Guvernului nr.1153 / 2001, cu modificarile ulterioare si a ordinului anual al ministrului, implementat si gestionat de MFPPM, subventionarea asociatiilor si fundatiilor din Romania, cu personalitate juridică, care înființează și gestionează unitățile de asistență socială. În ceea ce privește subvențiile de la bugetul de stat pentru asociații și fundații care oferă servicii sociale persoanelor fără adăpost, în anul 2013 au fost alocate 530.320 lei pentru un total de 7 unități de asistență socială (centre rezidențiale și de zi), cu un număr total de 323 beneficiari.

În conformitate cu legea 272/2004 privind protecția copilului există o varietate de măsuri pentru susținerea tinerilor vulnerabili care părăsesc instituțiile. Aceasta include îngrijirea ulterioară și plata chiriei de până la trei ani pentru a susține viața independentă.

Politica națională împotriva excluziunii. Reglementări legale

Conform Legii 292/2011privind sistemul național de asistență socială, capitolul. IV, secțiunea 1, art. 54 (1) măsurile de prevenire și eradicare a sărăciei și riscul excluderii sociale sunt în concordanță cu cadrul general al acțiunilor multidimensionale ale procesului de incluziune socială prin care acestea asigură oportunitățile și resursele necesare pentru participarea deplină a persoanelor vulnerabile în viața economică, socială și culturală a societății, precum și procesul de luare a deciziilor care le privesc viața și accesul la drepturile fundamentale (Sursa https://ec.europa.eu/info/sites/info/files/2017-european-semester-national-reform-programme-romania-ro_0.pdf, aacesată la data de 20 februarie 2018).

1.4. Strategia privind protecția socială și incluziunea socială

Obiectivul principal al României prevăzut în Programul Național de Reformă se referă la asigurarea unei operațiuni a pieței muncii care favorizează incluziunea activă a grupurilor vulnerabile. Pentru a atinge acest obiectiv, se va pune accent pe (Sursa https://ec.europa.eu/info/sites/info/files/2017-european-semester-national-reform-programme-romania-ro_0.pdf, aacesată la data de 20 februarie 2018):

– asigurarea unei funcționări a pieței muncii care să favorizeze crearea de locuri de muncă, reducerea muncii nedeclarate și gestionarea adecvată a schimbărilor la nivelul întreprinderilor și al lucrătorilor;

– promovarea incluziunii sociale și a îmbunătățirii accesului la piața forței de muncă pentru grupurile vulnerabile;

– promovarea competitivității pe piața muncii, în special prin îmbunătățirea cooperării dintre sistemul educațional și formarea profesională și cerințele pieței muncii.

În acest sens, trebuie încă să se depună eforturi pentru implementarea strategiilor de promovare a incluziunii sociale a persoanelor defavorizate prin încurajarea acestora de a participe activ la piața forței de muncă și în societate. Astfel, se va acorda o atenție deosebită evitării creării dependenței de beneficiile sociale și se vor lua măsuri pentru a încuraja persoanele vulnerabile să își găsească un loc activ în societate (Sursa https://ec.europa.eu/info/sites/info/files/2017-european-semester-national-reform-programme-romania-ro_0.pdf, aacesată la data de 20 februarie 2018).

O abordare continuă, pe care guvernul român trebuie să continue cu eforturile sale de soluționare, este reprezentată de diferențele dintre prevederile legislative și gradul lor de implementare.

În ceea ce privește incluziunea socială, eforturile (https://ec.europa.eu/info/sites/info/files/2017-european-semester-national-reform-programme-romania-ro_0.pdf) vor viza implementarea efectivă a strategiilor sectoriale în zonă, în scopul îmbunătățirii nivelului de trai al diferitelor grupuri vulnerabile, și anume: tineri care se mută din centre de asistență maternală, persoane în vârstă, persoane cu dizabilități oameni, copii cu dificultăți etc.

În același timp, pe parcursul acestei perioade va exista o dezvoltare a instrumentelor de monitorizare și evaluare a rezultatelor obținute ca urmare a implementării acestor strategii, iar eficiența și eficacitatea măsurilor vor fi evaluate (Sursa https://ec.europa.eu/info/sites/info/files/2017-european-semester-national-reform-programme-romania-ro_0.pdf, aacesată la data de 20 februarie 2018).

Progresul în domeniul incluziunii sociale

În perioada 2006-2008, obiectivul strategic al României în domeniul incluziunii sociale s-a axat pe acțiuni strategice care să ducă la crearea unei societăți incluzive în care să ofere cetățenilor resursele și mijloacele necesare pentru o viață demnă. Pentru a atinge acest obiectiv, principalele priorități identificate constau în (Sursa https://ec.europa.eu/info/sites/info/files/2017-european-semester-national-reform-programme-romania-ro_0.pdf, aacesată la data de 20 februarie 2018):

– creșterea generală a nivelului de trai al populației și stimularea veniturilor obținute din muncă, bazate pe facilitarea ocupării forței de muncă și promovarea politicilor incluzive.

– Permiterea accesului cetățenilor, în special a grupurilor defavorizate din punct de vedere al resurselor, drepturilor și serviciilor.

– Îmbunătățirea condițiilor de viață ale populației rome.

În urma implementării programului special aplicat în 150 de orașe din România

zone defavorizate sau în orașe cu o rată ridicată a șomajului, au fost angajați 33.506 de persoane, comparativ cu 16.000 de persoane planificate pentru ocuparea forței de muncă în 2007, ceea ce a condus la 209.41% din punct de vedere al procentului de realizări.

Programul Național pentru angajarea persoanelor excluse social a fost elaborat ținând cont de necesitatea îmbunătățirii efectelor sociale ale proceselor de restructurare în economie, precum și de persistența riscului de excluziune socială pentru unele categorii de persoane care au dificultăți în angajare. În ceea ce privește accesul la un loc de muncă, au fost încheiate 2212 de acorduri de solidaritate în 2007, urmând să fie menționate următoarele categorii de beneficiari (Sursa http://www.mmuncii.ro/pub/imagemanager/images/file/Legislatie/HOTARARI-DE-GUVERN/HG1171-2010.pdf, accesată la data de 20 februarie 2018):

– 334 de tineri provenind din centrele de plasament și din instituțiile de îngrijire a copilului în cadrul diviziilor publice specializate și al organismelor private autorizate să acționeze în domeniul protecției copilului (15,1%);

– 975 de persoane aparținând altor categorii de tineri aflați în dificultate (44,0%)

Ca urmare a aplicării strategiei de eradicarea sărăciei, în 2007 au fost angajați 1.976 de persoane. Structura persoanelor angajate este următoarea:

-240 de tineri provenind din centrele de plasament și din instituțiile de îngrijire a copilului în cadrul diviziilor publice specializate și al organismelor private autorizate să acționeze în domeniul protecției copilului (12,15%);

– 93 de tineri independenți cu copii în sprijinul acestora (4,7%);

– 427 de tineri din familii cu copii în sprijinul acestora (21,6%);

– 348 de tineri din familii fără copii (17,6%);

– 1 tânăr membru al familiei care a executat o pedeapsă care implică reținere personală (0,05%);

– 867 de persoane aparținând altor categorii de tineri aflați în dificultate (43,87%) (Sursa http://www.mmuncii.ro/pub/imagemanager/images/file/Legislatie/HOTARARI-DE-GUVERN/HG1171-2010.pdf, accesată la data de 20 februarie 2018).

Guvernul României a manifestat întotdeauna un interes constant în procesul de implementare a serviciilor sociale în vederea asigurării incluziunii sociale a grupurilor vulnerabile, asigurând astfel sprijinul financiar prin programe de interes național. Astfel, pentru prima dată au fost aprobate 9 programe de interes național, vizând următoarele grupuri dezavantajate: persoane cu handicap, persoane în vârstă, persoane fără adăpost, victime ale violenței domestice. Suma totală acordată pentru finalizarea acestor programe a ajuns la 64,5 milioane RON (Sursa http://www.mmuncii.ro/pub/imagemanager/images/file/Legislatie/HOTARARI-DE-GUVERN/HG1171-2010.pdf, accesată la data de 20 februarie 2018).

Hotărârea Guvernului nr. 1171 din 24 noiembrie 2010 și prevederile acestui act legislativ în eradicarea sărăciei.

Obiectivele acestui program sunt:

a) prevenirea excluziunii sociale și asigurarea protecției sociale a persoanelor fără adăpost;

b) crearea de centre sociale de urgență, pe care le va oferi în principal servicii de cazare și prezență;

c) să elaboreze și să pună în aplicare o metodologie pentru identificarea și evaluarea

persoanele care locuiesc pe străzi;

d) monitorizarea, pe baza datelor reale, a numărului persoanelor fără adăpost, precum și a numărului de persoane fără adăpost.

Indicatori cantitativi privind rezolvarea cazurilor persoanelor fără adăpost (Sursa http://www.mmuncii.ro/pub/imagemanager/images/file/Legislatie/HOTARARI-DE-GUVERN/HG1171-2010.pdf, accesată la data de 20 februarie 2018):

a) constituirea sau extinderea capacității unui număr de 50 de centre sociale de urgență pentru persoanele fără adăpost, situate în fiecare raion și în sectoarele municipiului București, prin renovarea spațiilor adecvate și dotarea cu mobilierul și echipamentele necesare pentru funcționarea lor.

b) asigurarea condițiilor minime de trai, respectiv locuirea, prezența, consilierea, sprijinul în ceea ce privește integrarea socială în vederea eradicării marginalizării sociale a acestei categorii de persoane;

c) reintegrarea socială a unui anumit număr de persoane fără adăpost, prin găsirea unui loc de muncă, un loc de trai, posibilitatea de a le oferi cursuri de calificare și recalificare, educație pentru sănătate.

Indicatori de rezultate (Sursa https://ec.europa.eu/info/sites/info/files/2017-european-semester-national-reform-programme-romania-ro_0.pdf, accesată la data de 20 februarie 2018):

a) existența în fiecare cartier și în fiecare sector al Bucureștiului a unui centru social de urgență pentru persoanele fără adăpost, amenajat și echipat corespunzător;

b) aproximativ 10.000 de persoane fără adăpost beneficiază de servicii sociale în centrele sociale de urgență.

Programul se va desfășura pe o perioadă de 6 ani, începând cu anul 2007, dar nu mai târziu de 30 noiembrie 2012.

Conform raportului de cercetare privind identificarea obiectivelor primare în domeniul incluziunii sociale pentru perioada 2010-2012, măsurile menite să asigure adăposturile sociale temporare se referă la asigurarea adăposturilor de refugiu pentru victimele violenței domestice și adăposturile de noapte pentru persoanele fără adăpost.

Instituțiile abilitate în domeniul protecției și îngrijirii persoanelor fără adăpost

În România, principala instituție care are sub administrația sa persoanele fără adăpost este Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale. Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, organizat ca instituție specializată în administrația publică. Această instituție este subordonată guvernului și are ca principal rol coordonarea strategiilor și politicilor privind munca, familia, egalitatea de șanse și protecția socială.

Principalele funcții ale ministerului sunt elaborarea proiectelor de legi și programe, armonizarea cu legislația Uniunii Europene, administrarea bugetelor și fondurilor alocate și controlul aplicării legii. Alte instituții publice care se ocupă de problema persoanelor fără adăpost sunt primăriile locale (Sursa https://ec.europa.eu/info/sites/info/files/2017-european-semester-national-reform-programme-romania-ro_0.pdf, accesată la data de 20 februarie 2018).

Începând cu capitala, în care sunt adăposturi de noapte și de zi pentru persoanele fără adăpost în fiecare sector, aproape fiecare oraș are cel puțin un adăpost dedicat acestei chestiuni. În București, unde putem găsi cel mai mare număr de adăposturi de noapte, nu există suficiente locuri pentru a acoperi toate persoanele în nevoie, deși autoritățile oferă locuri chiar și în spitale.

Numarul locurilor sunt diferite în fiecare locație. În funcție de specificul fiecărui adăpost, ele pot oferi hrană, îngrijire medicală și cazare pentru noapte și / sau zi. Se oferă locuințe pentru o perioadă de la 15 zile la 3 luni. Cu excepția locurilor date în fiecare mare oraș din România, există aproape 1000 de locuri în 15 adăposturi din București (Sursa https://ec.europa.eu/info/sites/info/files/2017-european-semester-national-reform-programme-romania-ro_0.pdf, accesată la data de 20 februarie 2018).

Primarul a făcut apel la toți cetățenii să aducă oamenii fără adăpost în adăpost, pentru ai proteja de îngheț. La această acțiune primăria a susținut o importantă organizație non-profit, Samusocial.

Conform legii române, Ministerul lucrează în colaborare cu organizațiile umanitare pentru a ajuta oamenii fără adăpost. Acesta are puterea de a acorda ajutor financiar constând în fonduri bugetare pentru a dezvolta proiectele și acțiunile umanitare. Astfel încurajează organizațiile non-profit și contribuie la lupta împotriva discriminării persoanelor fără adăpost (Sursa https://ec.europa.eu/info/sites/info/files/2017-european-semester-national-reform-programme-romania-ro_0.pdf, accesată la data de 20 februarie 2018).

Organizațiile non-profit din România au dezvoltat întotdeauna proiecte importante pentru persoanele fără adăpost, proiecte cu caracteristici diferite, dar care luptă pentru același scop principal: ajutând persoanele fără adăpost să-și găsească drumul în viață în anumite moduri.

Una dintre aceste organizații non-profit specializate în a ajuta persoanele fără adăpost este Samusocial, o asociație importantă care a primit sprijinul autorităților publice atunci când avea nevoie de spații, dar și atunci când avea nevoie de un anumit sprijin financiar. Instituțiile publice pot ajuta, de asemenea, prin autorizarea proiectelor și a acțiunilor întreprinse de organizațiile umanitare, ceea ce sa realizat rapid după ce au fost prezentate autorităților (Sursa https://ec.europa.eu/info/sites/info/files/2017-european-semester-national-reform-programme-romania-ro_0.pdf, accesată la data de 20 februarie 2018).

Principala activitate pe care Samusocial o desfășoară pentru a ajuta persoanele fără adăpost este organizarea de echipe diferite, alcătuite din persoane specializate care merg pe străzi și caută persoane care au nevoie și le oferă sprijinul de care au nevoie urgent.

Echipele mobile de noapte și de zi sunt formate dintr-un medic, un asistent de asistență socială și un șofer. Aceste echipe se duc în căutarea persoanelor fără adăpost și, odată ce echipa găsește o persoană bolnavă sau o persoană fără carte de identitate, îi oferă ajutor medical (cumpărând medicamente și oferindu-i tratamentul chiar acolo pe stradă sau mergând cu persoana respectivă la autoritățile locale pentru a obține o carte de identitate).

Există, de asemenea, o echipă de psihiatrie mobilă care operează pe străzile Bucureștiului pentru a găsi persoanele care suferă de astfel de boli. Îi cumpără medicamente psihotrope și le dau un tratament. Această echipă monitorizează periodic fiecare caz și oferă consiliere socială ((Sursa https://ec.europa.eu/info/sites/info/files/2017-european-semester-national-reform-programme-romania-ro_0.pdf, accesată la data de 20 februarie 2018).

Capitolul 2. Rețeaua de suport social pentru persoanele fără adăpost

Modele de intervenție în rețeaua de suport social pentru persoanele fără adăpost

La nivel mondial, există două perspective principale în ceea ce privește modelele de intervenție cele mai potrivite pentru persoanele fără adăpost, (i) una care susține o asistență treptată pentru integrare, începând cu asistența medicală de urgență și adăpostirea, continuând cu locuințe de tranziție și cu diverse prestări de servicii, piața forței de muncă / integrarea socială și (ii) o altă perspectivă care promovează modelul schimbării abrupte și accesului imediat al persoanelor fără adăpost la soluții rezidențiale mai permanente.

Prima perspectivă ar putea fi etichetată ca paradigma gîndirii tradiționale sau modelul de intervenție lineară și a fost criticată ca fiind prea prescriptivă în ceea ce privește impunerea unui model de integrare socială și durabilitate a locuințelor.

Cea de-a doua se luptă încă să convingă cercetătorii de meritele sale și a beneficiat de experiența proiectelor și programelor pilot limitate, dintre care cel mai cunoscut este programul Housing First, programul american care oferă locuințe permanente și accesibile cât mai repede posibil persoanelor și familiilor se confruntă cu lipsa de adăpost și apoi oferă servicii de susținere pentru a evita revenirea în adăpost.

Cele trei programe succesive de locuințe au oferit un număr substanțial de unități de locuit, au promovat alegerea clienților, au completat locuințe cu o gamă largă de servicii de asistență, cum ar fi servicii complete de sănătate mintală, medicamente, precum și sprijin pentru deprinderi independente de viață și îngrijire permanentă.

Modelele primordiale de locuit conduc la rate mai ridicate de retenție a locuințelor, dar nu au același succes în îmbunătățirea condițiilor beneficiarilor în alte domenii cum ar fi sănătatea sau ocupația, iar potențialul lor de generalizare este contestat deoarece implică costuri ridicate de gestionare (Groton, 2013). Modelele de intervenție treptată versus abruptă au fost numite și paradigmele "scară" versus "lift" (Johnson & Teixera, 2010).

Literatura recentă subliniază, de asemenea, că diferențierea sporită a diferitelor tipuri de persoane fără adăpost și a istoriilor acestor persoane necesită un sprijin personalizat sporit, deoarece serviciile nu pot fi la fel de relevante pentru toți beneficiarii. De exemplu, furnizarea de alimente, îmbrăcăminte, acces la apă curată și facilități de spălătorie pot fi valoroase pentru cei care nu au cazare în timp ce dau dreptul la o casă fără adăpost pot necesita altfel un alt tip de servicii.

Importanța crescândă a măsurilor de prevenire (Pawson & Munro, 2010) conduce la o gamă și mai mare de măsuri și servicii pentru combaterea lipsei de adăpost. O altă clasificare oferă următoarele tipuri largi de servicii (Comisia Europeană, 2007):

– Cazare pentru persoane fără adăpost – de ex. adăposturi de urgență, cămine temporare, locuințe sprijinite sau de tranziție

– Servicii non-rezidențiale pentru persoanele fără adăpost – de ex. servicii de asistență socială, centre de zi, servicii de consiliere etc.

– Cazare pentru alte grupuri de beneficiari care pot fi folosite de persoane fără adăpost. de exemplu. hoteluri, cazare și mic dejun, asistență specializată și servicii de îngrijire rezidențială pentru persoanele cu tulburări de alcool, droguri sau psihice

– servicii de bază pentru populația generală care pot fi utilizate de către persoanele fără adăpost, de ex. servicii de consiliere, servicii municipale, servicii de sănătate și asistență socială;

– Servicii de asistență specializată pentru alte grupuri de clienți care pot fi utilizate de persoane fără adăpost, de ex. servicii de consiliere psihiatrică, facilități de detoxifiere a drogurilor.

Un defect teoretic al tuturor modelelor de intervenție este acela că acestea se confruntă insuficient cu lipsa de adăpost invizibil / ascuns. Există mai multe evaluări care subliniază faptul că persoanele fără adăpost deseori nu accesează și nu părăsesc birourile autorităților locale fără a primi sfaturi și asistență (XXX).

Nu este clar, de exemplu, în ce măsură este prezentă o "lipsă de adăpost" în România, și anume persoanele care nu sunt înregistrate în dosarele poliției (și o parte din ele nu vor apărea și în evidențele recensământului) și nu pot fi nici măcar incluse în registrele ONG-urilor relevante.

Selecția beneficiarilor pentru servicii de integrare – locuințe, ocuparea forței de muncă, educație și, într-o oarecare măsură, servicii de sănătate și servicii de consiliere – nu se concentrează pe cel mai rău dintre persoanele fără adăpost, ci mai degrabă pe cei mai buni, considerați ca având un potențial mai mare de a merge spre mai multă viață independentă (Johnson & Teixera, 2010).

Problema persoanelor fără adăpost a devenit cronică în ultimele două decenii, în contextul marginalizării de către factorii de decizie, lipsa datelor de cercetare și analiza solidă. Au apărut noi mecanisme de abandonare pe străzi, cum ar fi ieșirea din sistemul de protecție a copilului, restituirea caselor naționalizate sau lipsa de adăpost ca rezultat al escrocherilor imobiliare. Unele studii vorbesc despre apariția unei generații de copii născuți pe străzi (conform unei cercetări pentru anul 2009 "Salvați Copiii", aproape 1/3 din adulții care trăiesc pe străzi au o istorie de adăpost de peste 10 ani – sunt foști copii străzii). Atât asistența publică, cât și ONG-urile au o capacitate redusă de a interveni în această chestiune, cel mai adesea concentrându-se pe ajutorul de urgență.

În România, există o lipsă serioasă de studii cantitative robuste din punct de vedere statistic. Majoritatea persoanelor fără adăpost se concentrează în orașe mari. O estimare pentru București, citată pe scară largă în ultimii 15 ani, a fost emisă de către Medicins sans Frontiers Romania (1998), mai târziu pe Samusocial, folosind un procedeu de numărare și numără 5 000 de persoane fără adăpost numai în capitală.

2.2. Domenii de îmbunătățire în România privind suportul persoanelor fără adăpost

Politicile și cercetările legate de persoanele fără adăpost în România sunt insuficient dezvoltate. În primii ani postcomuniști, noutatea fenomenului și numărul relativ mic de persoane care trăiesc pe străzi au contribuit la interesul marginal manifestat de factorii de decizie în ameliorarea problemei. Nu s-au obținut multe îmbunătățiri, în ciuda incidenței considerabil mai mari a fenomenului.

Evaluarea lipsei de adăpost la nivel național și în marile orașe este necesară pentru a începe formarea unor politici adecvate. Deși numărul persoanelor fără adăpost nu este știut, sisteme informatice cuprinzătoare pot fi construite pe mai multe seturi de date, extrase din registre și sondaje. Crearea unui sistem de înregistrare și monitorizare a persoanelor fără adăpost necesită colaborare între instituțiile publice și ONG-uri. În România, pentru moment, lipsesc surse de date solide în toate aceste domenii.

Anchetele tematice ar trebui să furnizeze estimări privind numărul persoanelor fără adăpost și tipurile de persoane fără adăpost, cauzele și efectele fenomenului, precum și nevoile și oportunitățile de reintegrare socială.

Indicatorii specifici încorporați în sistemele de monitorizare la nivel național, cum ar fi setul de date privind indicatorii naționali de incluziune socială (Briciu & Grigoras, 2004), depind de disponibilitatea datelor. Cercetarea trebuie să ofere, de asemenea, un răspuns mai riguros privind cauzele persoanelor fără adăpost din România, pentru a înțelege care grupuri sociale sunt expuse riscului. Indicatorii de monitorizare speciali ar trebui dezvoltați în domeniul prevenirii riscurilor, de ex. ponderea populației sărace cheltuie mai mult de jumătate din venituri pe locuințe sau ponderea gospodăriilor mari supraaglomerate, cu rude îndepărtate și membrii non-familiali.

Politici

Persoanele fără locuință trăiesc pe marginea supraviețuirii, cu dreptul lor la viață amenințat zilnic. Această situație ar trebui să necesite acțiuni. Problema lipsei de adăpost a atins un nivel critic datorită combinării aspectului său cronic cu lipsa de susținere adecvată prelungită.

Este de așteptat ca în ultimii ani, în timpul crizei economice, un număr mai mare de persoane au fost aruncați în stradă (Samusocial, 2013). Răspunsul de urgență are o acoperire insuficientă, în ceea ce privește alimentul sau adăpostul de urgență, cel puțin în perioadele reci ale anului (de exemplu în București există aproximativ 1000 de locuri în adăpost, în timp ce majoritatea estimărilor indică un număr mai mare de persoane fără adăpost).

Intervențiile integrate care vizează reintegrarea socială pe termen lung a persoanelor fără adăpost sunt rare, chiar și în sectorul ONG-urilor, și se adresează unui grup foarte limitat de beneficiari. În același timp, nu există programe care să prevină pierderea caselor de către persoanele aflate în sărăcie extremă sau care trăiesc în familii disfuncționale.

Ar trebui dezvoltată o strategie națională privind persoanele fără adăpost pentru a defini principalele obiective, cum ar fi eradicarea lipsei de adăpost a copiilor, minimizarea numărului de persoane care intră în starea de adăpost, acordarea de servicii de urgență complete, politicile de reintegrare și locuințe în zonă pe.

Scopul general ar trebui să fie construirea unui sistem coordonat pentru asigurarea unui sprijin minim (alimentație, adăpost de urgență, asistență medicală), în timp ce dezvoltarea capacităților de reacție pentru reintegrarea socială și prevenirea timpurie. Politicile împotriva persoanelor fără adăpost trebuie integrate în strategiile și politicile sociale inițiate de Guvernul României; ar trebui pregătit un cadru instituțional integrat pentru intervenție.

O astfel de strategie ar trebui să definească situația de bază și să instituie un sistem de monitorizare. Politicile pot fi clasificate în mod categoric în două categorii: (i) politici concepute pentru prevenirea riscurilor, care lipsesc în cadrul politicii românești și (ii) politici de atenuare a fenomenului, care sunt masiv subdezvoltate. În categoria prevenirii, s-ar putea formula mai multe tipuri de intervenții utilizând cantitatea limitată de informații deja disponibile privind mecanismele de scădere a numărului de persoane fără adăpost:

– Estimarea evacuărilor, multe dintre ele desfășurate ilegal în trecut și fără voința sau capacitatea autorităților locale de a compensa persoanele în cauză cu programe de locuințe sociale, în conformitate cu prevederile legale

-Soluții durabile pentru persoanele cu risc ridicat de a pierde locuința: persoane fără venituri și cu un nivel ridicat de arierate pentru întreținerea locuințelor

– Un inventar mai responsabil și controlul așezărilor ilegale și necorespunzătoare, cu măsuri de compensare disponibile în interesul populației care le locuiește

-Soluție de locuințe, integrată într-un pachet mai larg de servicii sociale pentru activare, pentru persoanele care părăsesc instituții precum închisori, reședințe de îngrijire a copilului, aziluri, spitale.

– Abordarea patologiilor sociale cum ar fi dependențele, delincvența juvenilă, violența domestică, insuficient abordate de politicile din prezent (Strategia Națională pentru Protecția Copilului, 2014) și recunoscute în literatură ca fiind unele dintre cele mai frecvente declanșatoare ale lipsei de adăpost, ar trebui continuate o atenție deosebită a statutului rezidențial al persoanelor afectate de aceste fenomene

– Un stoc de case sociale de urgență trebuie să fie disponibil pentru persoanele care și-au pierdut recent locuințele pentru a preveni consolidarea lipsei de locuințe

– Alte domenii de politică, cum ar fi sănătatea, educația, politicile de migrație la nivel național și internațional sau politicile privind transferurile trebuie să se raționalizeze prin politicile împotriva persoanelor fără adăpost

-Suport pentru persoanele singure vulnerabile, cum ar fi persoanele în vârstă, persoanele cu deficiențe fizice și psihologice, împotriva fraudei și înșelăciunii

– În perioadele de criză, cum ar fi descompunerea economică care a avut loc recent, politicile ar trebui să se concentreze în special asupra faptului că dinamica lipsei de adăpost este adesea descrisă ca fiind un fenomen îndelungat, adică este nevoie de timp pentru ca tendințele economice și de locuințe să influențeze tendințele în cazul persoanelor fără adăpost

În ceea ce privește componenta de atenuare, ar fi necesar un plan de intervenție pas cu pas la nivel național pentru trecerea treptată de la serviciile de urgență la programele de integrare pe termen lung.

Serviciile ar putea fi clasificate ca servicii de urgență (hrană, adăpost, asistență medicală, adăpost), servicii pe termen scurt (emiterea buletinelor de identitate, reeditarea anumitor drepturi, cum ar fi prestații de asistență socială, servicii de reabilitare, reconectare cu membrii familiei și prietenii) pe termen lung (locuințe, educație, ocuparea forței de muncă).

Simpla acordare a unui adăpost / casă creează o altă capcană a sărăciei, așa cum s-a dovedit în diferite locuri din România în care acordarea de locuințe sociale a transformat foștii locuitori fără adăpost în locuitorii permanenți amenințați de evacuări pe motive de utilități neplătite.

Trebuie depus un efort special pentru a aduce în atenția colectivității fenomenul, a obține sprijin public și a promova abandonarea practicilor dăunătoare (cerșetorie). Gama de acțiuni ar putea include:

– Creșterea capacității de intervenție pe stradă pentru a satisface nevoile de bază pentru alimentație și asistență medicală

– Crearea unei rețele de adăposturi și a unei carcase de urgență, astfel încât să acopere integral nevoile, în special în perioadele cu temperaturi scăzute

-Dezvoltarea programului de reintegrare socială

-Corelarea serviciilor dedicate persoanelor fără adăpost într-un pachet integrat: identificare și înregistrare, asistență medicală, asistență socială (indemnizații), acces la pensii, acces la adăposturi și locuințe, acces la educație, acces la oportunități de angajare.

– creșterea accesului persoanelor fără adăpost la drepturile legale prevăzute de legi, cum ar fi venitul minim garantat, legea privind excluziunea socială, legea economiei sociale și alte prevederi legislative care consideră că persoanele fără adăpost între beneficiarii eligibili

Eradicarea lipsei de adăpost a copiilor ar trebui să fie o prioritate majoră în orice scenariu de intervenție.

În domeniul politicilor privind locuințele, ar trebui lansată o reformă. Construcția de case sociale sa prăbușit practic după 1990 ca urmare a retragerii masive a statului de la funcția de prestator de servicii sociale. S-ar putea estima că locuințele au fost reduse mai sever decât alte servicii sociale. În timp ce în intervalul 1998-2007 s-au construit aproximativ 2.000 de locuitori pe an, în perioada 2010-2013 s-au construit încă aproximativ 200 de unități. Acest colaps a fost înregistrat pe fondul căderii tuturor tipurilor de politici de locuințe.

=== 764f0dcf98468a5e1f0a83d7597b176588b9c028_581843_1 ===