Rezolutiunea Si Rezilierea Contractelor. Analiza Teoretica Si Practica
=== 7128beb50cf0648a784bcd0ed13e4f7c9b241280_383434_1 ===
CUPRINS
CAPITOLUL I ASPECTE GENERALE PRIVIND REGLEMENTAREA REZOLUȚIUNII ȘI REZILIERII ÎN NOUL COD CIVIL
Conceptul folosit de Noul Cod civil
Sistemul remediilor în Noul Cod civil
Principii ale invocării remediilor
Principiul dreptului la o executare conformă
Principiul neexecutării
Principiul favor contractus
Principiul punerii în întârziere
Principiul cumului remediilor
Cenzura clauzelor contractuale privind remediile
CAPITOLUL II CONDIȚIILE FORMALE ALE REZOLUȚIUNII. TIPURI DE REZOLUȚIUNE REGLEMENTATE DE C CIV.
2.1. Dreptul de opțiune al creditorului între mai multe tipuri de rezoluțiune
2.2. Rezoluțiunea judiciară
2.3. Rezoluțiunea unilaterală
2.4. Rezoluțiunea convențională
2.5. Rezoluțiunea anticipată
2.6. Titularii dreptului la rezoluțiune
CAPITOLUL III REZOLUȚIUNEA JUDICIARĂ
3.1. Considerații generale
3.2. Condiție de fond unică
3.3. Punerea în întârziere
CAPITOLUL IV REZOLUȚIUNEA UNILATERALĂ ȘI CONVENȚIONALĂ
4.1. Condițiile rezoluțiunii unilaterale
4.2. Rezoluțiunea convențională întemeiată ăe pactele comisorii
4.3. Reducerea prestațiilor
4.4. Rezoluțiunea anticipată
CAPITOLUL V REZILIEREA
CAPITOLUL IV PRACTICĂ JURIDIARĂ
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ABREVIERI
alin. – alineatul
art. – articolul
C. CIV. – Codul civil
nr. – numărul
op.cit. – operă citată
p. – pagina
pct. – punctul
vol. – volumul
CAPITOLUL I
ASPECTE GENERALE PRIVIND REGLEMENTAREA REZOLUȚIUNII ȘI REZILIERII ÎN NOUL COD CIVIL
Conceptul folosit de Noul Cod civil
Deși codificările moderne au renunțat la terminologia tradițională existentă în sistemele de drept continental și în reglementările sau propunerile de reglementări cu caracter internațional, în a denumi măsurile pe care creditorul le are la îndemână în ipoteza neexecutării obligațiilor contractuale, numindu-le generic remedii noul Cod civil se menține pe o orbită neutră și preferă să nu le denumească astfel, deși pe alocuri se întrezăresc reminiscențe ale terminologiei citate. În general, noua reglementare vorbește de „drepturi ale creditorului”, în caz de neexecutare, pentru ca apoi să nominalizeze remediile propriu-zise și să le circumscrie ca „executare silită în natură”, „executare prin echivalent” sau „daune-interese”, rezoluțiune, reziliere, reducere a prestațiilor.
Din punct de vedere tehnic, rezoluțiunea reprezintă, alături de celelalte mijloace de protecție a creditorului în caz de neexecutare, remedii și le vom numi ca atare în continuare.
Pe alocuri se întrezăresc însă și reminiscențe ale vechii terminologii – de exemplu, art. 1724 C CIV. poartă ca denumire marginală „sancțiunea neplății prețului” și se referă tocmai la remediul rezoluțiunii pentru neplata prețului.
Sistemul remediilor în Noul Cod civil
În C CIV. avem de a face cu o reglementare relativ sistematică și extrem de minuțioasă pe alocuri care ne obligă să devenim responsabili în aplicarea legii. În primul rând, reglementarea sistematică a remediilor se regăsește într-un capitol II, intitulat „Executarea silită a obligațiilor” dintr-un Titlu V, dedicat „executării obligațiilor”, din Cartea V, „Despre obligații”.
Capitolul este structurat mai departe în 6 secțiuni dedicate principiilor aplicabile și
prevederilor punctuale în materie de remedii. Principiul de sistematizare nu este cel mai potrivit, din moment ce, același capitol cuprinde și rezoluțiunea contractului și că ar fi fost din nou mai potrivită utilizarea sintagmei „remedii ale neexecutării obligațiilor”.
De asemenea, existența noțiunii de răspundere contractuală (reglementată expres de art. 1350 C CIV.) este relativ incompatibilă cu ideea subordonării executării prin echivalent față de cea a executării silite. Ori avem de a face cu o răspundere, ori avem de a face cu executarea obligațiilor contractuale plus o răspundere, dar răspunderea pentru prejudiciile adăugate executării în natură nu poate fi subordonată executării silite a obligațiilor. Chestiunea ridică însă complexe probleme de politică juridică al căror loc nu se regăsește aici.
Pe lângă reglementarea sistematică, regăsim și reglementări disparate, specifice sau nu, dedicate acelorași remedii. Bunăoară, chestiunea restituirilor, adesea conexă remediilor, se regăsește în Titlul VIII (art. 1635-1649 C CIV.) al aceleiași Cărți. Pe de altă parte, lămurirea unor aspecte ale remediilor se realizează numai prin apelul la noțiuni conexe. De exemplu, problema neexecutării fortuite trebuie conectată cu cea a reglementării forței majore, dar și a efectelor din perspectiva stingerii raportului obligațional. În sfârșit, reglementări secvențiale aplicate regăsim în materia dedicată contractelor speciale .
În orice caz, specializarea reglementărilor dedicate materiei, indică trecerea de la o reglementare rudimentară, la un adevărat drept al remediilor.
Principii ale invocării remediilor
În cele ce urmează continuare, pentru a pregăti analiza legată de locul rezoluțiunii în ierarhia remediilor, doresc a face o trecere în revistă a principiilor/regulilor generale reglementate sau asumate indirect de C CIV. în materie.
Principiile identificate ar fî următoarele:
Principiul dreptului la o executare conformă
Asemeni tuturor legislațiilor moderne, C CIV. instituie prin art. 1516 alin. 1, premiza dreptului creditorului la remedii – dreptul la o executare conformă.
Conform textului citat, „creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației”.Îndeobște, se consideră că acest tip de definiție reunește cele trei dimensiuni ale conformității executării: cantitativă, calitativă (ambele acoperite de sintagmele „îndeplinirea integrală” și „ îndeplinirea exactă” a obligației) și temporală (sintagma „la timp”).
Neconformitatea executării sub oricare din cele trei dimensiuni ale sale, deschide, în principiu, dreptul la remedii. Acest principiu se regăsește în C CIV. și din perspectiva debitorului, la art. 1518 alin. 1 care instituie o răspundere personală a debitorului pentru neîndeplinirea obligațiilor.
Principiul neexecutării
Condiția fundamentală a invocării remediilor constă în existența unei neexecutări. Sunt necesare însă următoarele precizări:
Dreptul la remedii este activat de îndată ce există o neexecutare, indiferent de însemnătatea acesteia pentru creditor.
Cu toate acestea, gravitatea neexecutării are o mare semnificație în raport cu tipul remediului care poate fi invocat. De ex., rezoluțiunea nu va putea fi invocată decât pentru o neexecutare „însemnată”. Sau, excepția de neexecutare nu poate fi invocată decât „într-o măsură corespunzătoare” neexecutării obligației corelative. Dimpotrivă, pentru alte remedii, nu este necesar caracterul însemnat, neexecutarea putând fi minoră – în măsura în care este posibilă obiectiv, reducerea prestațiilor acest remediu este aplicabil oricărei neexecutări sau daunele-interese ;
în privința aceleiași neexecutări, trebuie să subliniem că elementul vinovăție nu se regăsește decât pe alocuri în fizionomia remediilor.
Pentru invocarea majorității remediilor nu este important dacă neexecutarea este culpabilă sau nu (valabil pentru rezoluțiune, reziliere, reducerea prestațiilor, excepție de neexecutare, executare silită în natură). Mai mult, o parte din aceste remedii (mai puțin executarea în natură) pot fi invocate chiar și în cazul unei neexecutări fortuite.
Prin excepție pentru remediul daunelor-interese este necesară vinovăția, astfel cum rezultă din prevederile art. 1530 C CIV. și art. 1547-1548 C CIV.;
Neexecutarea trebuie să nu fie justificată – în măsura în care debitorul invocă o justificare admisă de lege pentru neexecutare, anumite remedii îi sunt inaccesibile creditorului sau toate acestea, în funcție de natura justificării.
Justificările neexecutării sunt cuprinse în secțiunea 6 a capitolului dedicat remediilor și pot să presupună: refuzul executării datorat de ordinea legală sau contractuală a executării prestațiilor, excepția de neexecutare și imposibilitatea de executare.
Amintim însă că, în ultimul caz, mai ales în ipoteza imposibilității parțiale sau temporare de executare, anumite remedii pot fi invocate.
Neexecutarea trebuie să nu fie imputabilă creditorului. Situația este de regulă cunoscută sub numele de mora creditoris și împiedică invocarea oricărui remediu.
De reținut însă că textul art. 1517 C CIV. se referă la un domeniu mai vast decât
mora creditoris. În principiu, ultima include neexecutări imputabile creditorului și implică vinovăția creditorului (mora), în timp ce textul legal se referă la orice neexecutare cauzată de acțiunea sau omisiunea creditorului.
Or, acestea pot să nu presupună neapărat vinovăția. Totuși, activarea remediilor poate avea loc și în ipoteza în care imputarea neexecutării este comună – adică este imputabilă atât creditorului, cât și debitorului.
Principiul favor contractus
În materie de ierarhie a remediilor există concepții europene diferite. În primul rând, reținem că, spre deosebire de sistemul juridic anglo – saxon, legiuitorul român a optat pentru o ierarhie a remediilor bazată pe principiul pacta sunt servanda. Tradiția acestui principiu este îndelungată în dreptul continental și se regăsește în dreptul canonic, având puternice conotații morale. Expresia acestei tradiții este concretizată în principiul prioritar al executării în natură a obligațiilor debitorului.
Astfel, oricât de oneroasă ar fi executarea silită în natură, creditorul are dreptul să o solicite și să o obțină, conform art. 1516 alin. 1 și 1527 C CIV.. Singura limită a acestui drept este dată de imposibilitatea executării. În dreptul anglo-saxon, principiul este contrar și constă în acoperirea prejudiciului generat de neexecutare prin daune-interese, executarea silită în natură putând fi obținută numai cu titlu de excepție.
Revenind la sistemul nostru de drept, trebuie să reținem că excepția de la principiu este dată de o imposibilitate obiectivă care poate să constea în pieirea bunului (chiar dacă aceasta este fortuită sau este datorată chiar debitorului) sau într-o imposibilitate fortuită de executare (aplicabilă oricărei obligații, inclusiv uneia monetare).
Principiul executării în natură este între altele, unul organizator al ierarhiei remediilor în C CIV.. Favorizarea executării în natură, adică favorizarea executării contractului se regăsește în întreaga ideologie a remediilor. Astfel:
rezoluțiunea contractului nu poate fi invocată decât dacă neexecutarea este însemnată;
pe de altă parte, întreaga tehnică a termenului suplimentar de executare pusă în valoare de exigența punerii în întârziere subliniază aceeași prioritate a executării debitorului căruia i se mai acordă astfel o șansă și care duce la o salvgardare a contractului, în același timp;
implicarea mecanismului punerii în întârziere în cel a rezoluțiunii (exigența punerii în întârziere prealabile pentru
invocarea rezoluțiunii unilaterale este și ea o probă a aceleiași priorități a executării în natură;
în sfârșit, prevalența rezoluțiunii parțiale în ipoteza în care o asemenea rezoluțiune este posibilă și dacă prestația neexecutată nu trebuie considerată „esențială”, în cazul contractului plurilateral.
În concluzie, organizarea textelor din C CIV. ne sugerează existența unei ierarhii care face din rezoluțiune o soluție de ultim resort și din celelalte remedii (mai puțin daunele-interese) mijloace menite să ducă în măsura posibilă la executarea în natură pe care legiuitorul o vede ca un remediu de prim-resort.
Principiul punerii în întârziere
Regula care guvernează noua tehnică a remediilor este aceea conform căreia, pentru aplicarea oricărui remediu este obligatorie punerea în întârziere a debitorului, adică acordarea unui termen suplimentar de executare.
Am putea spune că acest principiu este subordonat celui al salvgardării contractului (favor contractus) întrucât are aceeași menire de a face din executarea voluntară o prioritate, înaintea invocării altor remedii.
Regula este prevăzută expres de art. 1516 alin. 2 C CIV. conform căruia: „Atunci când, fără justificare, debitorul nu își execută obligația și se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa și fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin….”. Indirect, aceeași punere în întârziere este evidențiată de tehnica termenului suplimentar de executare.
Deși nu rezultă cu claritate din prevederile art. 1521 C CIV. că acest remediu este obligatoriu a fi invocat de către creditor înainte de a trece la un remediu incisiv, rezultă această consecință însă, din prevederile art. 1522 alin. 5 C CIV. din care se desprinde că, dacă creditorul a formulat împotriva debitorului o cerere de chemare în judecată fără ca acesta din urmă să fi fost pus prealabil în întârziere, debitorul va avea dreptul la executarea propriilor obligații într-un termen rezonabil de la data la care i-a fost comunicată cererea de chemare în judecată. Aceeași regulă rezultă indirect și din reglementarea altor remedii – în cazul rezoluțiunii unilaterale se prevede expres că este necesară punerea în întârziere.
Prin excepție, principiul citat nu trebuie aplicat în cazul în care există o punere de drept în întârziere – regula rezultă din prevederile art. 1516 alin. 2 C CIV. și ale art. 1523 C CIV. care prevede cazurile în care debitorul de află de drept în întârziere.
Tot prin excepție (de această dată avem de a face cu o excepție implicită de la principiu), nu este necesară punerea în întârziere nici în situația invocării remediului excepției de neexecutare a contractului pentru care o asemenea condiționare ar fi practic o dublare a scopului acestui remediu a cărui finalitate este comună celui al termenului suplimentar de executare.
Principiul cumului remediilor
Din păcate, un asemenea principiu nu este expres regăsibil între textele C CIV. în maniera în care se regăsește în alte coduri. El trebuie dedus punctual din reglementarea altor remedii. Sensul acestui principiu este unul triplu:
în primul rând, remediile pot fi cumulate, cu condiția ca acestea să nu fie incompatibile.
În acest sens se poate reține că, de exemplu, creditorul nu are dreptul să solicite în același timp executarea silită în natură și să invoce rezoluțiunea;
în ai doilea rând, dreptul la daune-interese este de principiu cumulabil cu orice alt remediu, neputând fi considerat incompatibil cu niciunul dintre acestea. Prin excepție, el nu poate fi cumulat cu remediile aplicabile pentru neexecutarea fortuită (dedus din aplicarea art. 1530 C CIV. care presupune o neexecutare imputabilă pentru acordarea de daune-interese);
în sfârșit, schimbarea opțiunii între remedii este, în principiu, liberă – creditorul care a ales calea invocării unui anumit remediu, poate în orice moment să renunțe la calea aleasă și să invoce un alt remediu.
Deși nu există aproape niciun text care să prevadă această latură a principiului – cu excepția cazului rezoluțiunii unilaterale – art. 1552 alin. 4 C CIV. care împiedică o revenire asupra alegerii inițiale prevăzând irevocabilitatea declarației de rezoluțiune unilaterală de la data comunicării ei către debitor; în ceea ce privește rezoluțiunea judiciară, textele procedurale pot limita și ele revenirea asupra opțiunii). În rest, obligația de coerență contractuală este singura limită a invocării remediilor.
Schimbarea abuzivă de atitudine și comportament, incompatibilă cu așteptările/previziunile firești ale celeilalte părți trebuie considerată o limită (de ex., trebuie considerată inadmisibilă declararea rezoluțiunii în intervalul de timp în care, creditorul a lăsat debitorul să înțeleagă că acceptă executarea obligațiilor chiar și peste termenul limită contractual, ca urmare a ofertei de executare din partea acestuia).
Cenzura clauzelor contractuale privind remediile
Ne putem imagina o întreagă serie de clauze contractuale menite să amenajeze tehnica de invocare a remediilor în caz de neexecutare. Intră în această gamă (chiar dacă nu sunt concepute numai cu acest scop), pactele comisorii, clauza penală, clauzele de nerăspundere, alte clauze prin care se restricționează sau dimpotrivă se conferă drepturi suplimentare în materie de remedii etc. Totuși, în lipsa unui text legal specializat, credem că sunt utile observații diferențiate:
clauzele care limitează sau exclud anumite remedii trebuie analizate din prisma clauzelor de înlăturare sau limitare a răspunderii contractuale.
În acest sens, art. 1355 C CIV. expune o serie de reguli stricte aplicabile clauzelor privind răspunderea, reguli aplicabile mutatis mutandis, și clauzelor privind remediile: clauzele privind înlăturarea răspunderii pentru prejudiciul material cauzat cocontractantului (deși textul vorbește de prejudiciul cauzat „altuia”, referindu-se la răspundere în general, nu la răspunderea contractuală) printr-o faptă săvârșită cu intenție sau culpă gravă sunt lipsite de efect (alin. 1), fiind totuși valabile clauzele eluzive sau limitative de răspundere pentru fapte săvârșite din simplă imprudență sau neglijență (alin. 2); în principiu, nu trebuie considerate valabile nici clauzele eluzive sau limitative de răspundere pentru prejudiciile cauzate integrității fizice sau psihice ori sănătății altei persoane – rămâne de discutat care este portanța acestei ultime reguli, în condițiile C CIV.. Raportat la tehnica remediilor, ar fi totuși firesc și de această dată ca limitarea sau excluderea remediilor să nu fie posibilă doar cu referire la fapte săvârșite cu intenție sau culpă gravă.
Totuși, art. 1355 alin. 3 C CIV. nu prevede nimic în acest sens și pare să excludă orice fel de clauză de limitare sau excludere a răspunderii pentru acest tip de prejudicii; în sfârșit, alin. 4 al art. 1355 C CIV. prevede că „Declarația de acceptare a riscului producerii unui prejudiciu nu constituie, prin ea însăși, renunțarea victimei la dreptul de a obține plata despăgubirilor” care vine în continuarea art. 13 din C CIV. unde se prevede că „renunțarea la un drept nu se prezumă.” Este un text profund contestabil în materie contractuală (în pofida interpretării sale sistematice) care ne spune că, de fapt, deși una dintre părți își asumă riscul rezultatului negativ al unei prestații contractuale sau al unei neexecutări contractuale printr-o stipulație în acest sens, o asemenea clauză nu valorează renunțare la daune-interese (renunțarea se deduce că ar trebui să fie nominală). În materie contractuală, o asemenea prevedere este susceptibilă de interpretări din cele mai variate, pentru care nu este momentul și locul aici;
Deși nu se prevede în mod expres, în anumite raporturi juridice, clauzele contractuale care exclud sau limitează dreptul la remedii, ca și clauzele care extind acest drept, sunt uneori supuse unui control juridic sever generat de calitatea beneficiarului acestor clauze.
Exemplul tipic îl constituie clauzele abuzive cu efecte directe asupra remediilor, pentru care, o întreagă legislație specializată stă la dispoziția consumatorului și în centrul căreia se regăsește Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Asemenea clauze abuzive, independent de regulile expuse mai sus și instituite de art. 1355 C CIV. trebuie înlăturate în măsura în care reunesc elementele clauzelor abuzive din această legislație specială.
Pe de altă parte, observăm și existența unor prevederi punctuale în materie de remedii care au ca efect tocmai înlăturarea unor clauze al căror conținut ar putea avea un caracter abuziv. De ex., art. 1541 alin. 1 lit. b C CIV. care permite reducerea unei penalități excesive; și mai interesant se dovedește art. 1551 alin. 1 teza a III-a C CIV. care prevede că orice stipulație contrară prevederilor tezelor anterioare este considerată nescrisă – ceea ce presupune că o clauză prin care s-ar permite invocarea rezoluțiunii pentru o neexecutare de mică însemnătate (teza I) sau pentru o neexecutare neînsemnată dintr-un contract cu executare succesivă (teza a II-a), trebuie considerată nescrisă.
CAPITOLUL II
CONDIȚIILE FORMALE ALE REZOLUȚIUNII. TIPURI DE REZOLUȚIUNE REGLEMENTATE DE C CIV.
2.1. Dreptul de opțiune al creditorului între mai multe tipuri de rezoluțiune
Pe lângă opțiunea între remediile posibile în caz de neexecutare a contractului, care este consacrată de art. 1516 C CIV., creditorului îi este deschisă o nouă opțiune atunci când se pune problema tipului de rezoluțiune pe care urmează să o invoce.
În continuare, vom prezenta maniera în care această opțiune operează și vom trece în revistă felurile rezoluțiunii astfel cum acestea sunt cuprinse în noua reglementare.
2.2. Rezoluțiunea judiciară li rezoluțiunea unilaterală
Adevărata inovație a noului cod în raport cu vechea reglementare, rezidă în dreptul creditorului obligației neexecutate de a opta între două tipuri de rezolu-țiune a contractului, un “pandant” al opțiunii consacrate de art. 1516 C CIV..
Odată ce creditorul a ales să invoce rezoluțiunea, el poate opta între două tipuri de rezolu- țiune: rezoluțiunea judiciară și rezoluțiunea unilaterală extrajudiciară.
Posibilitatea de alegere a creditorului este evidențiată de redactarea art. 1550 alin. 1 N.C. civ., conform căruia: „Rezoluțiunea poate fi dispusă de instanță, la cerere, sau, după caz, poate fi declarată unilateral de partea îndreptățită.”
Dacă dreptul de opțiune al creditorului între remediile posibile ale neexecutării pare să fie limitat și cenzurabil, dimpotrivă, dreptul creditorului de a opta între cele două tipuri de rezoluțiune este pur potestativ (am putea spune, discreționar) neputând fi limitat decât în condiții excepționale: printr-o eventuală clauză contractuală care limitează dreptul creditorului la rezoluțiunea judiciară sau printr-o eventuală dispoziție legală care prohibește rezoluțiunea unilaterală.
Eventualul control al modului de exercitare a opțiunii prevăzute de art. 1550 alin. 1 C CIV. poate fi privit numai prin grila art. 1516 C CIV. sau, eventual, din perspectiva respectării condițiilor suplimentare de invocare a rezoluțiunii unilaterale. Acest drept de opțiune constituie o noutate absolută în peisajul juridic românesc.
Revenirea asupra opțiunii
Este posibilă revenirea asupra opțiunii inițiale a creditorului? Adică, este posibil ca, după ce a ales să invoce rezoluțiunea judiciară, să revină asupra alegerii sale și să invoce rezoluțiunea unilaterală? sau, invers, odată declanșată procedura rezo- luțiunii unilaterale (de exemplu, prin expedierea somației de executare a obligațiilor către debitor care nu cuprinde și o declarație de rezoluțiune unilaterală la împlinirea termenului suplimentar de executare), poate creditorul să nu declare contractul rezolvit și să apeleze în acest sens la instanța de judecată pentru ca aceasta să se pronunțe asupra rezoluțiunii?
Se susține că răspunsul la ambele întrebări trebuie să fie pozitiv. Originea acestei libertăți de opțiune se regăsește în însăși natura potestativă a dreptului de opțiune între cele două tipuri de opțiune. Desigur, și această opțiune trebuie să se desfășoare sub semnul rezonabilității și al principiului coerenței contractuale. Pe de altă parte, datorită disponibilității care guvernează acțiunea civilă, renunțarea la judecată nu ar putea fi nicicum împiedicată (decât pentru eventuale rațiuni procedurale care nu afectează însă dreptul de opțiune al creditorului, aceste rațiuni ținând nu de rațiuni de fond).
Limitarea în timp a opțiunii
Nu în ultimul rând, trebuie însă să subliniem și că, exercițiul acestei opțiuni (ca și revenirea asupra acestei opțiuni) este limitat în timp. Bunăoară, nu va putea opera o revenire asupra rezoluțiunii unilaterale, dacă declarația de rezoluțiune astfel cum este ea prevăzută de art. 1552 C CIV. a produs efecte juridice, fiind comunicată debitorului.
Pe de altă parte, opțiunea în discuție este limitată și de termenul de prescripție – același și pentru acțiunea în rezoluțiune și pentru emiterea declarației de rezoluțiune unilaterală
Rezoluțiunea de drept, legală și convențională.
2.4. Rezoluțiunea de drept, legală și convențională
Alături de principalele tipuri de rezoluțiune, noua reglementare civilă cunoaște și rezoluțiunea de drept, prevăzută expres de art. 1550 alin. 2 N.C. civ. în prima versiune a Codului civil, această prevedere expresă nu se regăsea.
Conform textului legal citat, „în cazurile anume prevăzute de lege sau dacă părțile au convenit astfel, rezoluțiunea poate opera de plin drept”.
Textul citat reglementează, de fapt, rezoluțiunea de drept legală (atunci când legea prevede expres că neexecutarea obligațiilor la termen atrage după sine rezoluțiunea – ipoteze de desființare a contractului prin definiție limitate la puținele cazuri în care legiuitorul a prevăzut expres că definiție limitate la puținele cazuri în care legiuitorul a prevăzut expres că rezoluțiunea operează de drept fără ca, în realitate creditorului să îi fie răpit dreptul de a opta pentru un alt remediu) și rezoluțiunea de drept convențională (care operează în temeiul pactelor comisorii și ale cărei condiții sunt prevăzute de art. 1553 N.C. civ. care operează în condițiile stabilite contractual de părți).
Dacă rezoluțiunea de drept convențională este naturală, în condițiile reglementării pactelor comisorii (identificându-se uneori ca efecte, astfel cum vom observa cu rezoluțiunea unilaterală), în ce privește așa-numita „reluțiune legală de drept”, avem serioase rezerve, întrucât considerăm că reprezintă o noțiune inacceptabilă în peisajul juridic în care deja și-a făcut Ioc rezoluțiunea unilaterală și o reminiscență a tradiționalei rezoluțiuni legale de drept prevăzute de vechiul art. 1370 C. civ. privind rezoluțiunea legală de drept în ipoteza vânzărilor de denariate (de altfel, impropriu numită astfel și în vechiul context legal).
În esență, în vechea reglementare se reținea existența unui singur caz de „rezoluțiune legală de drept”, cel prevăzut de art. 1370 vechiul.C. civ. care prevedea că se rezoluționează de plin drept contractul de vânzare-cumpărare în cazul vânzării de bunuri mobile supuse stricăciunii, în anumite condiții prevăzute de chiar textul legal. Chiar și în contextul citat, se considera că rezoluțiunea nu va putea opera decât dacă creditorul (vânzătorul) o invocă și că dreptul său de opțiune între rezoluțiune și alte remedii subzistă, în pofida prevederii legale care spunea că rezoluțiunea se produce „de drept”.
De fapt, textul nu instituia nicio rezoluțiune legală de drept. Singura calitate a art. 1370 vechiul C. civ. era aceea de a califica legal o anumită neexecutare ca fiind rezolutorie.
Practic, în situația în care părțile se aflau în situația descrisă de art. 1370 vechiul C. civ., vânzătorul era scutit de proba caracterului grav al neexe- cutării în vederea pronunțării rezoluțiunii. Legală era, în consecință, doar calificarea neexecutării drept rezolutorie și nicidecum rezoluțiunea în sine.
Revenind la textele noii reglementări în materie de rezoluțiune legală, trebuie precizat caracterul profund inadecvat al acestora în contextul existenței rezoluțiunii unilaterale.
În primul rând, chestiune atestată de dreptul comparat, rezoluțiunea legală nu are nimic de a face cu caracterul de remediu privat al rezoluțiunii – trebuind să aparțină părților dreptul de a decide asupra consecințelor neexecutării. în această privință, s-ar putea menține ideea conexă vechii terminologii, caz în care rezoluțiunea legală de plin drept ar avea semnificația unei circumscrieri legale a neexecutării rezolutorii și nimic mai mult.
În al doilea rând, figura „rezoluțiunii legale de plin drept” reprezintă o contradicție in terrninis, în sensul că sintagma „de plin drept” ar trebui să însemne că efectele sale se produc în manieră automată, ceea ce nu s-a întâmplat nici în vechea reglementare a art. 1370 vechiul C. civ. și nu se poate admite nici în contextul noii reglementări, întrucât rezoluțiunea este urmarea unei opțiuni a creditorului între mai multe remedii aflate la dispoziția sa.
În sfârșit, trecerea în revistă a dreptului comparat al rezoluțiunii atestă absența acestui tip de rezoluțiune în sistemele de drept care permit rezoluțiunea unilaterală. Pentru toate aceste motive, se crede că ar fi fost preferabilă evitarea inserării acestui tip de rezoluțiune în C CIV..
Nici măcar argumentul art 1457 noul cod civil italian nu folosește reglementării actuale. Sensul textului italian este acela al unei puneri în întârziere de drept a debitorului și nicidecum al unei rezoluțiuni legale.
2.5. Rezoluțiunea totală și rezoluțiunea parțială
Aceluiași creditor îi este deschisă în mod suplimentar si o opțiune limitata intre rezoluțiunea totală și rezoluțiunea parțiala a contractului, astfel cum se deduce din’conți-
nutul art. 1549 alin. 2 N.C. civ., conform căruia „rezoluțiunea poate avea loc pentru o parte a contractului, numai atunci când executarea sa este divizibilă. De asemenea, în cazul contractului plurilateral, neîndeplinirea de către una dintre părți a obligației nu atrage rezoluțiunea contractului față de celelalte părți, cu excepția cazului în care prestația neexecutată trebuia, după circumstanțe, să fie considerată esențială.”
În măsura în care contractul are un caracter divizibil – ceea ce presupune ca obligația principală să fie divizibilă conform art. 1422 C CIV. – creditorul poate să declare unilateral o rezoluțiune parțială a contractului sau să solicite instanței o rezoluțiune parțială, în măsura în care partea executată prezintă interes pentru creditor și merită astfel să fie menținută.
Dată fiind prezumția de divizibilitate a obligațiilor, reținută de art. 1424 C CIV. rezultă că, de regulă, creditorul are posibilitatea să solicite sau să declare rezoluțiunea parțială pentru că, de regulă obligațiile sunt divizibile. Întrebarea care se pune, este aceea dacă creditorul poate sau trebuie să invoce o rezoluțiune parțială, atunci când aceasta este posibilă. în opinia noastră, răspunsul trebuie nuanțat astfel: a) atunci când partea rămasă neexecutată rămâne determinantă (sau suficient de importantă sau „însemnată” în terminologia aleasă de legiuitor), creditorul poate să solicite/să declare rezoluțiunea parțială (dacă apreciază totuși că partea executată deja prezintă interes pentru el) sau, dimpotrivă, poate invoca rezoluțiunea totală; b) dacă partea rămasă neexecutată este neesențială, creditorul nu este îndreptățit să solicite/declare rezoluțiunea totală; el poate însă să invoce reducerea prestațiilor proprii care este de fapt, o rezoluțiune partial.
Am numit această opțiune „limitată”, deoarece credem că raportat la principiul favor contractus care guvernează tehnica remediilor contractuale, atunci când rezoluțiunea parțială este posibilă, ea trebuie să constituie regula, în defavoarea rezoluțiunii totale, în scopul salvgardării contractului.
Cu toate acestea, este esențial ca salvgardarea contractului să nu aibă loc pe seama sacrificării intereselor părților și mai ales, în cazul de față, ale creditorului, de aceea, este esențial ca rezoluțiunea parțială să opereze numai dacă parte executată deja prezintă interes pentru creditor și dacă astfel, rezoluțiunea parțială însăși prezintă interes pentru creditor, mai degrabă decât o rezoluțiune totală
2.6. Considerații privind tipurile de rezoluțiune reglementate de Noul Cod civil.
Din posibilele clasificări ale tipurilor rezoluțiunii prezente în noua reglementare, vom zăbovi mai cu seamă asupra aceleia despre care considerăm că are impactul cel mai semnificativ în contextul dreptului contractual românesc – clasificarea în funcție de modalitatea de invocare (care presupune rezoluțiunea judiciară și rezoluțiunea unilaterală, în principal), fără a omite însă și celelalte tipuri de rezoluțiune (ne referim mai cu seamă, la rezoluțiunea de drept și la rezoluțiunea convențională).
Rezoluțiunea judiciară este supusă în principiu acelorași reguli pe care doctrina și jurisprudența le-au stabilit sub imperiul actualului cod. De această data noul cod aduce cu sine nominalizarea anumitor reguli de operare a rezoluțiunii judiciare.
Rezoluțiunea unilaterală reprezintă o premieră pentru dreptul pozitiv românesc și trebuie salutată ca un mare câștig. În esență, acest tip de rezoluțiune presupune posibilitatea creditorului, chiar și în lipsa unui pact comisoriu expres, de a invoca rezoluțiunea contractului pentru neexecutare, fără a apela la foruri judiciare sau la orice autoritate exterioară propriei voințe în manieră unilaterală și extrajudiciară.
Această posibilitate a sa presupune respectarea unor condiții specifice în vederea
invocării (desprinse din art. 1550, 1551 și 1552 N.C. civ.), dar este independentă cu desăvârșire de apelul la instanța de judecată. Este vorba de o rezoluțiune extrajudiciară. Rolul potențial al instanței de judecată este acela de a controla a posteriori corectitudinea (putem să îi spunem și oportunitatea) invocării rezoluțiunii.
Legat însă de oportunitatea rezoluțiunii unilaterale, trebuie să reținem că utilizarea acestei maniere de desființare a contractului presupune un risc semnificativ pentru cel care o invocă.
Creditorul, invocând acest tip de rezoluțiune, își asumă o răspundere semnificativă. Dacă în ipoteza rezoluțiunii judiciare apreciată de instanță ca fiind nefondată, creditorul nu riscă decât cheltuieli de judecată și eventuale daune-interese generate de tulburările
contractuale rezultate din invocarea nefondată a rezoluțiunii, în ipoteza celei unilaterale, creditorul riscă mai mult. În primul rând, instanța poate aprecia că rezoluțiunea a fost invocată abuziv. În acest caz, trebuie considerat că actul unilateral de invocare a rezoluțiunii este nul și că la data declarării rezoluțiunii aveam de a face cu un contract în vigoare.
De unde rezultă o „re-repunere” a părților în situația anterioară (adică în situația unei executări în curs dacă aceasta mai este posibilă și de interes pentru cealaltă parte).
O asemenea ipoteză, poate genera consecințe patrimoniale nefavorabile pentru creditorul abuziv. De aceea, rezoluțiunea unilaterală reprezintă un remediu care trebuie utilizat de un creditor responsabil, adică sigur de dreptatea sa. în plus, mecanismul generat de notificările prealabile rezoluțiunii unilaterale, constituie tehnici juridice demne de atenție maximă în cazul în care creditorul se decide pentru acest tip de rezoluțiune (astfel cum vom vedea mai departe). În ipoteza în care creditorul are îndoieli cu privire la temeinicia invocării rezoluțiunii, este de recomandat să utilizeze tehnica rezoluțiunii judiciare, în acest mod, riscul pe care și-l asumă fiind inferior.
Cu toate acestea, avantajele practice pe care le aduce cu sine rezoluțiunea unilaterală, sunt superioare neajunsurilor pe care le incumbă. Față de riscul abuzului contractual, observăm beneficiul rapidității încetării relației contractuale în cazurile în care raportul contractual constituie o povară excesivă pentru creditor (mai cu seamă în raporturile comerciale, în situația cărora, rezoluțiunea unilaterală deschide prin sine calea unor tranzacții- substitut a căror menire este aceea de a salva interesele economice în joc – este vorba de ceea ce în common law se cheamă cover transactions].
Același regim opțional este aplicabil și rezilierii contractului. Deși art. 1550 C CIV. nu menționează și rezilierea extrajudiciară sau unilaterală, referindu-se doar la rezoluțiune, textul citat constituie temei și pentru rezilierea unilaterală. În primul rând, textul art. 1550 C CIV. stabilește un drept comun în materie de rezoluțiune consfințind dreptul de opțiune al creditorului între rezoluțiunea judiciară și cea unilaterală.
Ce alt drept comun putem imagina pentru reziliere dacă nu același, dat fiind că nu există niciun text legal cu titlu general dedicat modalităților rezilierii? De altfel, art. 1549 alin. 3 C CIV. prevede că regulile referitoare la rezoluțiune se aplică și rezilierii dacă legea nu indică altfel.
CAPITOLUL III
REZOLUȚIUNEA JUDICIARĂ
3.1. Considerații generale
Condițiile rezoluțiunii judiciare sunt similare celor reținute sub imperiul Vechiului Cod civil. Diferența majoră, constă în detalierea reglementărilor, menită să nu mai permită discuții inutile legate de numărul și calitatea condițiilor rezoluțiunii.
Pentru aceste motive, atât doctrina în materie, cât și jurisprudența, pot fi utilizate și revalorificate circumstanțiat sub imperiul noii reglementări, în materie de rezoluțiune judiciară.
3.2. Condiție de fond unică
Sub aspectul condițiilor de invocare, reținem o singură asemenea condiție. Ea rezidă în neexecutarea obligațiilor de către debitor și se deduce din prevederile art. 1551 C CIV.. Nicio altă condiție nu poate fi reținută cu temei logico-juridic în acest context și ne referim, cu precădere la punerea în întârziere și la culpa debitorului.
În ipotezele neexecutărilor minore (cu referire la un contract cu executare uno ictu) sau neexecutărilor minore repetate (cu referire la un contract cu executare succesivă), creditorul nu are dreptul să invoce rezoluțiunea, el are însă dreptul să solicite reducerea proporțională a prestațiilor sale, conform art. 1551 alin. 2 C CIV., iar dacă această reducere a prestațiilor nu este posibilă, el nu va avea dreptul decât la daune-interese conform prevederilor art. 1551 C CIV..
3.3. Punerea în întârziere
Problema punerii în întârziere a debitorului îi este acordată o importanță specială care se vede și din reglementarea sa amănunțită.
Întrebarea la care dorim să răspundem în continuare este una practică: ce se întâmplă dacă creditorul, fără a fi acordat debitorului un termen suplimentar de executare, formulează împotriva debitorului o acțiune în justiție prin care solicită rezoluțiunea/rezilierea contractului?
Oare acțiunea trebuie respinsă pentru că art. 1516 alin. 2 N.C. civ. prevede condiția prealabilă a punerii în întârziere sau nu!?
Punerea în întârziere poate avea loc de drept în această categorie fiind incluse ipotezele în care creditorul nu trebuie să efectueze o comunicare a insistenței sale de a obține o executare debitorul fiind considerat automat somat să execute (cum este în situația termenului esențial de executare a obligațiilor care a fost încălcat de debitor) sau punerea în întârziere fiind superfluă (cum este în cazul încălcării obligației de a nu face).
Aceste ipoteze sunt următoarele: situația termenului contractual esențial de executare, cea a termenului esențial legal sau natural de executare, cea a imposibilității de executare datorată debitorului; cea a încălcării obligației de a nu face de către debitor; cea a manifestării intenției neîndoielnice a debitorului de a nu executa sau refuzul/neglijența acestuia de a-și executa în mod repetat obligațiile cu executare succesivă; neexecutarea obligațiilor „comerciale”, rezultate din exercițiul activității unei întreprinderi; cea în care obligația este rezultată din săvârșirea unei fapte ilicite extra- contractuale.
Desigur că, în toate situațiile prevăzute de art. 1523 N.C. civ., notificarea nu poate fi condiție pentru invocarea rezoluțiunii judiciare. Consecința este aceea că, în situațiile de mai sus, debitorul nu poate să împiedice rezoluțiunea executându-și obligațiile în cursul procesului, iar instanța nu poate să refuze creditorului rezoluțiunea cât timp acesta dovedește că există o ipoteză de punere de drept în întârziere (sarcina probei îi aparține acestuia, conform art. 1523 alin. 4. Tocmai de aceea, noul cod prezintă distinct efectele punerii în întârziere obișnuite
Punerea în întârziere obișnuită
Pe lângă ipoteza punerii în întârziere de drept care are un caracter de excepție, punerea în întârziere poate avea loc în urma notificării cererii de executare a creditorului și adresată debitorului. Sub aspectul formal al reglementării notificării, noua reglementare se depărtează de cea veche instituind o mai mare libertate.
Astfel, forma notificării nu este importantă cât timp ea asigură o comunicare corectă.
Poate fi considerată o punere în întârziere corectă somația trimisă prin executorul judecătoresc, cererea de chemare în judecată, dar și orice altă comunicare care conform art. 1522 alin. 2 C CIV.. „asigură dovada comunicării”.
Sub aspectul conținutului însă, notificarea trebuie să cuprindă un termen în care debitorul să poată executa obligația. în lipsa unui asemenea termen, se consideră că debitorul beneficiază de un termen rezonabil de executare.
Parte din efectele punerii în întârziere sunt enumerate de art. 1522 alin. 4 și 5 C CIV. și de art. 1525 C CIV.:
în primul rând, creditorul poate să suspende executarea propriilor obligații până la expirarea termenului prevăzut în notificarea de executare (sau a unui termen rezonabil, dacă nu s-a prevăzut un anume termen).
în al doilea rând, deși creditorul poate să solicite daune-interese pentru întârzierea în executare (dacă probează existența unui prejudiciu), el nu are dreptul de a invoca celelalte remedii oferite lui pe tot parcursul termenului suplimentar de executare (cum ar fi executarea silită în natură sau rezoluțiunea contractului), decât în cazul în care debitorul îi comunică anterior expirării termenului (fixat sau rezonabil) că nu va executa obligațiile sale1.
în al treilea rând, dacă punerea în întârziere s-a realizat direct pe calea cererii de chemare în judecată, iar debitorul și-a executat într-un termen rezonabil obligațiile, creditorul pierde dreptul de a obține cheltuielile de judecată avansate după cum, trebuie dedus din context, acțiunea sa va fi respinsă ca nefondată.
în sfârșit, conform art. 1522 C CIV. efectul punerii în întârziere este acela că „debitorul răspunde, de la data il care se află în întârziere, pentru orice pierdere cauzată de un caz fortuit, cu excepția situației în care cazul fortuit îl liberează pe debitor de însăși executarea obligației.”
Deși noua reglementare nu prevede expres, punerea în întârziere prezintă o conexiune notabilă cu toate remediile oferite creditorului în ipoteza neexecutării obligațiilor de către debitor. Efectele pe care le deducem în raport cu rezolu- țiunea judiciară ar fi următoarele:
în primul rând, existența unei puneri în întârziere reprezintă un mijloc de probă indirect al neexecutării din partea debitorului. Prin intermediul său se poate proba refuzul debitorului de a executa prestațiile sale în natură.
în al doilea rând, punerea în întârziere este o condiție prealabilă pentru declararea unilaterală a rezoluțiunii, dar nu este o asemenea condiție pentru rezoluțiunea judiciară.
În această privință, noua reglementare este mult mai clară, deoarece, în art. 1552 alin. 1 C CIV. se prevede că „rezoluțiunea sau rezilierea contractului poate avea loc prin notificarea scrisă a debitorului atunci când părțile au convenit astfel, când debitorul se află de drept în întârziere ori când acesta nu a executat obligația în termenul fixat prin punerea în întârziere (s.n.)”.
Așadar, pentru invocarea rezoluțiunii unilaterale este esențială punerea în întârziere a debitorului, dacă nu există o clauză contractuală care să stipuleze că nu este necesară o asemenea punere în întârziere și să-i confere drepturi suplimentare creditorului (o formă de pact comisoriu) sau dacă nu cumva debitorul este de drept pus în întârziere, plasându-se
într-una din situațiile prevăzute de art. 1523 N.C. civ. Pentru lipsa necesității punerii în întârziere în cazul rezoluțiunii judiciare.
După această prezentare a notificării și efectelor sale, se pune întrebarea dacă punerea în întârziere este sau nu necesară pentru pronunțarea rezoluțiunii judiciare, în toate celelalte cazuri decât cele prevăzute de art. 1523 C CIV. (care prevede cazurile de întârziere de drept în executarea obligației)?
Răspunsul nu poate fi decât negativ. În esență, dacă creditorul a formulat o acțiune în rezoluțiune (care ea însăși reprezintă, conform art. 1522 alin. 5 C CIV. o punere în întârziere), fără a-1 notifica pe debitor, acesta poate să-și execute obligațiile într-un termen rezonabil de la data la care i-a fost comunicată cererea de chemare în judecată .
Așadar instanța va acorda un termen suplimentar de executare (identificabil în terminologia tradițională cu „termenul de grație”), numai dacă termenul scurs de la scadența contractuală și până la termenul de judecată la care se pune problema acordării unui termen suplimentar, nu poate fi considerat rezonabil în condițiile art. 1522 alin. 3 C CIV..
Dacă în acest termen debitorul își execută prestațiile, instanța va respinge cererea de rezoluțiune. Într-o atare situație, creditorul riscă irosirea cheltuielilor de judecată avansate dacă nu l-a notificat pe debitor anterior înregistrării cererii de chemare în judecată.
Dacă, dimpotrivă, debitorul nu își execută obligațiile, instanța va pronunța rezoluțiunea, dacă se probează o neexecutare rezolutorie. În acest context, în cazul rezoluțiunii judiciare, nu este necesară punerea în întârziere, dar ea se produce totuși, datorită valențelor conferite de Noul Cod civil cererii de chemare în judecată.
Așadar se ajunge la concluzia că în cazul rezoluțiunii judiciare nu este obligatorie punerea în întârziere.
Lipsa unei puneri în întârziere prealabile cererii de chemare în judecată, în toate celelalte cazuri decât cele prevăzute de art. 1523 C CIV., poate produce un efect dilatoriu sau permite debitorului să facă o executare tardivă valabilă (chestiune care este de esența termenului suplimentar de executare ca remediu legal admis). Niciodată însă, acțiunea în justiție nu va putea fi respinsă pentru lipsa notificării prealabile cererii de chemare în judecată.
Așadar, lipsa punerii în întârziere nu va reprezenta niciodată un soi de „fine de neprimire” a acțiunii în rezoluțiune.
În cadrul doctrine s.-a ridicat întreabarea până când poate avea loc executarea
obligațiilor pentru ca rezoluțiunea judiciară să nu se producă? În principiu, aceasta poate să aibă loc și în cursul procesului, cu condiția ca executarea să mai prezinte interes pentru creditor și să se încadreze în termenul suplimentar de executare.
Astfel, din punct de vedere procesual, executarea poate avea loc în cursul judecății în primă instanță sau în apel. Această observație, are loc sub rezerva ca termenul scurs de la data înregistrării cererii de chemare în judecată și până la data executării propriu- zise, să poată fi considerat un termen suplimentar rezonabil de executare, în termenii art. 1552 alin. 3 C CIV..
În contextul introducerii rezoluțiunii unilaterale, importanța pactelor comisorii va fi diferită deoarece, rolul acestora era de a limita cât mai mult sau chiar de a înlătura „aportul” instanței la pronunțarea rezoluțiunii contractului, or noul cod, acordă această putere (exorbitantă, am putea spune) chiar creditorului obligației neexecutate.
Cu toate acestea, posibilitatea părților de a evita interpretările legate de rezoluțiune prin stipularea unor clauze speciale (pacte comisorii sau alte clauze legate de rezoluțiune) trebuie luată în seamă și este benefică pentru disciplina contractuală. De exemplu, ne putem imagina o clauză: a) care să prevadă obligativitatea rezoluțiunii judiciare în ipoteza unei neexecutări suficient de importante; b) prin care părțile să determine prestațiile care pot atrage rezoluțiunea (calificându-le aprioric drept suficient de importante pentru a justifica acest remediu); c) care ar stipula că rezoluțiunea este posibilă în contracte pentru care rezoluțiunea nu este în principiu posibilă sau este posibilă numai în condiții speciale; d) prin care să se prevadă că rezoluțiunea nu este posibilă decât pe cale judiciară (înlăturându-se astfel alternativa rezoluțiunii unilaterale); e) care să stipuleze alte condiții pentru punerea în întârziere decât cele prevăzute de cod.
Pactul comisoriu
Conform art. 1553 alin. 1 C CIV. „pactul comisoriu produce efecte dacă prevede, în mod expres, obligațiile a căror neexecutare atrage rezoluțiunea sau rezilierea de drept a contractului”. Așadar, codul se referă la acele clauze contractuale care prevăd o posibilitate a creditorului de a invoca o anume „rezoluțiune de drept” a contractului în ipoteza neexe- cutării obligațiilor contractuale1. În măsura în care aceste prevăd posibilitatea rezoluțiunii unilaterale, ele nu fac decât să menționeze o tehnică legală, reprezentând nu mai mult decât o clauză de stil. în sfârșit, în cazurile în care pactul comisoriu nu prevede o punere de drept în întârziere (or ni se pare că acesta ar fi rolul său primordial), „rezoluțiunea sau rezilierea este subordonată punerii în întârziere a debitorului (…)”
CAPITOLUL IV
REZOLUȚIUNEA UNILATERALĂ
4.1. Condițiile rezoluțiunii unilaterale
În ce privește această formă de rezoluțiune, ea prezintă un element absolut de noutate.
De aceea, jurisprudența elaborată deja sub imperiul Codului civil actual, nu poate fi utilizată decât în privința condiției de fond a rezoluțiunii care rămâne neexecutarea cu caracter determinant. Această condiție se prezintă absolut identic în cazul ambelor tipuri de
rezoluțiune și este singura cerință substanțială și în cazul rezoluțiunii unilaterale.
Ceea ce deosebește radical cele două tipuri de rezoluțiune, se regăsește la nivelul condițiilor formale. Dacă în cazul rezoluțiunii judiciare, punerea în întârziere nu reprezintă o condiție propriu-zisă de pronunțare a rezoluțiunii, lipsa ei reprezentând doar un risc al creditorului, în cazul rezoluțiunii unilaterale, întâlnim un număr de trei acte juridice cu o fizionomie proprie acestui tip de desființare a contractului: punerea în întârziere și acordarea unui termen de executare (i), declarația unilaterală de rezoluțiune (ii) și notificarea declarației unilaterale de rezoluțiune (iii).
Care este conexiunea dintre aceste trei acte și care este modul de funcționare a rezoluțiunii unilaterale? Pe scurt, odată aflat în prezența unei neexecutări rezo- lutorii, creditorul este obligat să acorde un termen suplimentar de executare debitorului odată cu punerea sa în întârziere.
Dacă debitorul nu își execută obligațiile, creditorul poate declara rezoluțiunea contractului. Această rezoluțiune trebuie comunicată debitorului pentru ca ea să fie efectivă (să producă efecte). Să analizăm fiecare din cele trei acte.
Legătura dintre ele și modul lor de funcționare sunt date de art. 1552 alin. 1C CIV. conform căruia „rezoluțiunea sau rezilierea contractului poate avea loc prin notificarea scrisă a debitorului atunci când părțile au convenit astfel, când debitorul se află de drept în întârziere ori când acesta nu a executat obligația în termenul fixat prin punerea în întârziere”. Astfel cum acest text conține și descrierea sumară a celor trei elemente formale care marchează rezoluțiunea judiciară.
Notificarea debitorului și acordarea unui termen pentru executare
Noul cod spre deosebire de vechiul cod acordă acestui act juridic un spațiu amplu și efectivitate juridică. Considerăm că această optică este de natură să aducă un real beneficiu dreptului național. O eventuală obiecțiune la sistemul pus în valoare de Noul Cod civil, poate fi însă aceea că modalitatea efectivă de reglementare este prea complicată, de natură a se îndepărta prea mult de modelele existente în materie și care își dovediseră deja funcționalitatea.
Din prevederile art. 1522 alin. 3 și 1552 alin. 1 C CIV. se deduce că, prin somarea
debitorului să-și execute obligațiile , creditorul trebuie să „acorde debitorului un termen de executare, ținând seama de natura obligației și de împrejurări”.
Mai departe, se prevede că, dacă notificarea nu include un asemenea termen, se poate considera că debitorul are dreptul să-și execute obligația „într-un termen rezonabil, calculat din ziua comunicării notificării”.
În al doilea rând, existența termenului de executare suplimentar produce efecte specifice, asemănându-1 într-o oarecare măsură cu ceea ce se numea sub imperiul vechiului cod „termen de grație”. În interiorul termenului suplimentar, debitorul are dreptul să își execute propriile obligații, chiar dacă această executare se produce cu întârziere față de termenele stabilite contractual, iar creditorul nu are dreptul să refuze executarea. În același timp, conform art. 1522 alin. 4 C CIV.. creditorul, deși poate ridica excepția de neexecutare și desigur, va putea ulterior solicita daune-interese, nu poate invoca niciun alt remediu din cele prevăzute de art. 1516 C CIV..
Odată expirat termenul suplimentar fără ca debitorul să-și fi executat obligațiile asupra cărora a fost somat, creditorul poate declara rezoluțiunea/ rezilierea.
În al treilea rând, mai reținem că atât notificarea de executare a obligației, cât și termenul suplimentar de executare inclus în notificare, reprezintă o condiție prealabilă a declarării unilaterale a rezoluțiunii.
Din prevederile art. 1552 alin. 1 C CIV. se deduce că rezoluțiunea sau rezilierea nu pot avea loc prin notificarea debitorului „decât atunci când părțile au convenit astfel, când debitorul se află de drept în întârziere ori când acesta nu a executat obligația în termenul fixat prin punerea în întârziere.”
De aceea, deși principiul este acela că rezoluțiunea/ rezilierea unilaterală nu poate fi invocată decât dacă există notificare prealabilă de executare și dacă se acordă un termen
suplimentar de executare, textul citat prevede câteva excepții:
ipoteza în care părțile au stipulat o derogare de la prevederile art 1522 C CIV., incluzând în contract posibilitatea creditorului de a declara rezoluțiunea fără formalitatea somării și acordării termenului suplimentar de executare;
ipoteza în care debitorul se află de drept în întârziere (adică în situațiile prevăzute de art. 1523 C CIV.
și în alte ipoteze speciale prevăzute de cod
Reamintim că intenția legiuitorului este aceea de a include în sfera acestor excepții, prin art. 1550 C CIV. și așa-zisa „rezoluțiune legală de plin drept” în ipotezele pe care legea ar putea să le prevadă (și pe care, deocamdată nu le prevede). Presupunem că, în viitor această situație va fi recalificată doar ca o a treia excepție față de prevederile art. 1523 alin. 1, adică o a treia situație în care debitorul este pus în întârziere de drept – cum se întâmplă în cazurile prevăzute de art. 1725 și 1728 N.C. civ. la contractul de vânzare-cumpărare.
4.2. Rezoluțiunea convențională întemeiată ăe pactele comisorii
Rezoluțiunea convențională este prevăzută de art. 1550 alin. (2) și de art. 1553 C. civ. ea reprezintă acea rezoluțiune care poate opera (judiciar sau unilateral) în virtutea unei clauze rezolutorii (numită chiar de legiuitor pact comisoriu), prin care părțile stabilesc în prealabil care neexecutare contractuală poate să atragă rezoluțiunea.
Așadar, avantajul pactelor comisorii este acela că, arbitrariul aprecierii neexecutării ca fiind însemnată sau nu este înlăturat prin clauza rezolutorie. Această stipulație, atrage după sine o diferențiere radicală a rezoluțiunii convenționale față de celelalte tipuri de rezoluțiune – ea prevede condițiile neexecutării pentru ca ea să aibă un caracter rezolutoriu și eventual, modul de funcționare al rezoluțiunii.
Pentru o înțelegere corectă a condițiilor în care operează rezoluțiunea convențională sunt necesare următoarele observații legate de condițiile de validitate și de funcționare/invocare a pactelor comisorii:
condiția transparenței pactelor comisorii
Din prevederile art. 1553 alin. (1) C. civ. se deduce că, pentru ca rezoluțiunea convențională să opereze, este necesar că pactele comisorii să fie stipulate expres și ca ele să prevadă în manieră neechivocă „obligațiile a căror neexecutare atrage rezoluțiunea sau rezilierea de drept a contractului”. Cenzura pactului comisoriu de către instanța de judecată poate opera numai atunci când pretinsa clauză rezolutorie este lipsită de transparență contractuală, pe calea interpretării contractului precum și atunci când acestea au un conținut abuziv și disproporționat Cenzura trebuie să opereze însă excepțional. Nu trebuie să se uite că pactul comisoriu este rezultatul libertății de voință a părților și că el trebuie să reprezinte substanța forței obligatorii;
pactul comisoriu trebuie invocat cu bună-credință
Asemeni oricărui drept subiectiv, și dreptul rezolutoriu trebuie exercitat cu
bună-credință. Cu atât mai mult, condiția este valabilă în privința invocării unei clauze rezolutorii. Nerespectarea exigenței este de natură să ducă la respingerea pretenției creditorului de a se declara rezoluțiunea sau la considerarea retroactivă de către instanță a neoperării rezoluțiunii;
neexecutarea definită în pactul comisoriu trebuie să se fi produs și să aibă o gravitate suficientă. Dacă neexecutarea definită în pactul comisoriu se produce, funcționarea rezoluțiunii convenționale este simplă.
Dar, chiar și neexecutarea definită contractual este posibil să fie parțială. Într-o asemenea situație, este necesară revenirea la criteriile generale de determinare a neexecutării rezolutorii. În această privință, se cuvine subliniat că neexecutarea trebuie să aibă un caracter însemnat prin raportare la pactul comisoriu;
condiția formală pentru operarea rezoluțiunii convenționale este aceea a notificării specializate.
Dacă pactul comisoriu definește neexecutarea rezolutorie, el stabilește și operarea „de drept” a rezoluțiunii. De aceea, punerea prealabilă în întârziere (adică acordarea termenului suplimentar de executare) este necesară numai dacă pactul comisoriu prevede acest lucru [art. 1553 alin. (2) C. civ.].
De regulă însă, rolul pactului comisoriu este acela de a înlătura exigența unei puneri în întârziere – dacă se prevede lipsa acestei condiții în pact, punerea în întârziere nu mai este necesară [art. 1553 alin. (1) și art. 1523 alin. (1) C. civ.].
Cu toate acestea, pentru efectivitatea rezoluțiunii convenționale, adică, pentru ca aceasta odată invocată să opereze este necesară notificarea specializată a debitorului – ceea ce semnifică obligația creditorului de a aduce la cunoștința debitorului, prin intermediul unei notificări, faptul că a invocat rezoluțiunea contractului și condițiile în care acesta operează.
4.3. Reducerea pestațiilor
Este un remediu prevăzut explicit de art. 1551 alin. (2) C. civ. înțelesul său este următorul: dacă neexecutarea obligațiilor nu este suficient de însemnată pentru a se putea invoca rezoluțiunea totală a contractului [în condițiile art. 1551 alin. (1) C. civ.], creditorul, deși nu are dreptul să invoce rezoluțiunea, va avea dreptul la reducerea proporțională a prestațiilor, cu condiția ca aceasta să fie posibilă.
Dacă nici reducerea prestațiilor nu poate avea loc, atunci creditorul va avea dreptul doar la daune-interese [art. 1551 alin. (3) C. civ.]. Astfel cum se poate observa, reducerea proporțională a prestațiilor este, în realitate, o rezoluțiune parțială, în măsura neexecutării obligațiilor uneia din părți.
Dacă obligațiile au fost executate din partea creditorului, el are dreptul la restituirea prestației în proporție cu neexecutarea obligațiilor debitorului. Dacă prestațiile creditorului nu au fost executate în întregime, el poate să nu mai execute partea rămasă, din nou, proporțional cu neexecutarea din partea debitorului. Pentru o corectă înțelegere a mecanismului reducerii prestațiilor, trebuie să facem următoarele precizări:
condiția substanțială a reducerii prestațiilor este existența unei neexecutări.
Din prevederile art. 1551 C. civ., se înțelege că este indiferentă gravitatea acesteia: poate fi vorba de o neexecutare obiectiv gravă, dar apreciată de către creditor ca nefiind esențială (astfel încât acesta își păstrează interesul în a primi prestațiile rămase neexecutate sau a păstra beneficiul prestațiilor debitorului deja executate) sau poate fi vorba de o neexeeutare neimportantă (neînsemnată).
În ambele situații, creditorul are dreptul la reducerea prestațiilor. în cazul unui contract plurilateral, dacă executarea acestuia este divizibilă, se poate invoca o rezoluțiune parțială a contractului [art. 1549 alin. (2) C. civ.] – este vorba tot de o reducere a prestațiilor;
condiția substanțială a posibilității reducerii prestațiilor. Această condiție este prevăzută expres de art. 1551 alin. (2) C. civ. în ipoteza în care, de exemplu, creditorul mai are de plătit prețul și neexecutarea parțială din partea debitorului s-a produs, remediul reducerii prestației nu ridică nicio problemă – creditorul va plăti doar partea din preț echivalentă cu partea executată, invocând reducerea prestațiilor.
Este posibil însă ca prestația creditorului să fie indivizibilă, astfel încât, nu se poate pune problema reducerii sale. Într-o atare situație, reducerea prestației nu este posibilă și creditorul nu are dreptul decât la daune-interese;
condiții formale ale reducerii prestațiilor
În primul rând, ca și pentru orice alt remediu, și în cazul reducerii prestațiilor este necesară acordarea prealabilă a termenului suplimentar de executare, adică punerea în întârziere a debitorului [art. 1514 alin. (2) C. civ.], în condițiile art. 1522 C. civ. prin excepție, dacă punerea în întârziere operează de drept (art. 1523 C. civ.), creditorul este scutit de acordarea termenului suplimentar pentru executare.
Tot sub aspect formal, trebuie să reținem că reducerea prestațiilor poate opera în voința creditorului (adică pe cale unilaterală) sau judiciar. Toate condițiile formale ale rezoluțiunilor unilaterală respectiv judiciară trebuie respectate și de creditorul care invocă reducerea prestațiilor.
Astfel, de exemplu, dacă creditorul înțelege să invoce unilateral remediul reducerii prestației, va fi necesară declarația unilaterală de reducere a prestațiilor, după cum, cu titlu de condiție de efectivitate, va fi necesară comunicarea acestuia către debitor.
4.4. Rezoluțiunea anticipată
Rezoluțiunea anticipată este aproape uniform recunoscută în dreptul comparat modem.
În esență, este vorba de situațiile în care evidența neexecutării esențiale din partea debitorului există deja anterior scadenței obligațiilor sale, astfel încât este neeconomic și injust pentru creditor să aștepte scadența obligațiilor creditorului pentru a putea invoca rezoluțiunea.
Din păcate, legiuitorul român nu a acordat atenția cuvenită acestui remediu, nefacând nicio mențiune în legătură cu o posibilă rezoluțiune anticipată a contractului. Din această lipsă nu trebuie să se deducă însă inadmisibilitatea unei rezoluțiuni anticipate a contractului.
Lipsa unei reglementări speciale în materie de rezoluțiune anticipată ne poate determina să credem, la prima vedere, că lipsește o condiție esențială a rezoluțiunii și anume neexecutarea determinantă și actuală, astfel cum aceasta se desprinde din prevederile art. 1551 alin. (1) C. civ., întrucât, în contextul textului citat, trebuie să fie vorba de neexecutarea unei obligații exigibile – adică de o neexecutare actuală. Cu toate acestea, o cu totul altă abordare a subiectului este posibilă și necesară.
Neexigibilitatea actuală a obligației debitorului are la bază un termen suspensiv, întrucât executarea acesteia depinde de un eveniment viitor și sigur [art. 1411 alin. (1) C. civ.] care constă în împlinirea unui termen. In anumite situații, debitorul poate fi decăzut din beneficiul termenului suspensiv, astfel cum prevede art. 1417 C. civ.
Dacă avem în vedere generalitatea cu care este tratată noțiunea de „stare de insolvabilitate” a debitorului în contextul legal citat, nu se poate să nu observăm gama largă de împrejurări (dispariția intempestivă a debitorului, neplata unor datorii devenite scadente, declanșarea împotriva sa a unei proceduri de executare silită etc.) pe care creditorul le poate reține ca temeiuri pentru a invoca sancțiunea decăderii debitorului din beneficiul termenului, conform art. 1417 C. civ.
Consecința imediată a acestei sancțiuni este aceea că obligația devine exigibilă anticipat (conform art. 1418 C. civ.), adică de la data pronunțării decăderii din termen.
De la această situație și până la rezoluțiunea anticipată nu este decât un pas. Odată exigibilă actualmente obligația debitorului, creditorul poate invoca rezoluțiunea chiar în condițiile art. 1551 C. civ., adică chiar în condițiile rezoluțiunii obișnuite.
Utilizând acest detur, prin sfera de aplicare a termenului suspensiv, putem acoperi lipsa unei reglementări speciale în materie de rezoluțiune anticipată și putem da chiar un răspuns afirmativ chestiunii admisibilității acestui remediu în contextul noii reglementări.
Desigur că, întreaga discuție de mai sus, o considerăm a fortiori valabilă și cu privire la rezilierea anticipată.
În egală măsură, este posibilă rezoluțiunea anticipată și în contextul punerii de drept în întârziere a debitorului. Conform art. 1523 alin. (2) lit. c) C. civ., debitorul este de drept pus în întârziere dacă „și-a manifestat neîndoielnic față de creditor intenția de a nu executa obligația sau când, fiind vorba de o obligație cu executare succesivă, refuză ori neglijează să își execute obligația în mod repetat”.
Or, de îndată ce debitorul este pus în întârziere, înseamnă că obligațiile sale sunt actual exigibile, ceea ce, înseamnă, mai departe, că neexecutarea viitoare puternic prezumată, poate fi considerată neexecutare actuală. Debitorul fiind deja pus în întârziere [conform art. 1516 alin. (2) C. civ.], poate invoca orice remediu împotriva debitorului, în manieră anticipată, așadar și rezoluțiunea unilaterală sau judiciară.
CAPITOLUL V
REZILIEREA
Rezilierea contractului reprezintă o formă de rezoluțiune a acestuia ale cărei efecte nu au caracter retroactiv, ci numai pentru viitor (ex nunc). Ceea ce înseamnă că diferența esențială între reziliere și rezoluțiune se observă în dreptul nostru, la nivelul efectelor acestora.
Adesea se mai subliniază însă și o a două diferență față de rezoluțiune și anume aceea că rezilierea este specifică acelor contracte în care executarea este succesivă, spre deosebire de rezoluțiune care se aplică în general contractelor cu executare uno ictu.
Condițiile de invocare a rezilierii, atât la nivel substanțial, cât și la nivel formal sunt identice cu cele ale rezoluțiunii însă au specificul lor – conform art. 1549 alin. (2) C. civ. „Dacă nu se prevede altfel, dispozițiile referitoare la rezoluțiune se aplică și în cazul rezilierii”. Astfel, la nivelul condițiilor substanțiale este necesară și în cazul rezilierii o neexecutare însemnată.
Particularismul este dat de caracterul repetat al prestațiilor care imprimă și condiției particularismul său. Astfel: „în cazul contractelor cu executare succesivă, creditorul are dreptul la reziliere, chiar dacă neexecutarea este de mică însemnătate, însă are un caracter repetat.” [art. 1551 alin. (1) teza a II-a C. civ.].
La nivelul condițiilor de formă, invocarea rezilierii trebuie să îndeplinească exact condițiile formale ale rezoluțiunii unilaterale (dacă creditorul înțelege să rezilieze unilateral contractul), respectiv cele ale rezoluțiunii judiciare (dacă creditorul înțelege să invoce rezoluțiunea în instanță).
Efectele rezoluțiunii și rezilierii
În principiu, întocmai ca și în vechea reglementare, efectele rezoluțiunii și nulității contractului sunt guvernate de aceleași reguli generale. în centrul acestor efecte, se regăsește ideea restituirii prestațiilor. Astfel cum s-a arătat, este practic imposibilă elaborarea unei teorii generale a restituirii prestațiilor datorită complicațiilor extreme pe care aceasta le prezintă.
În Codul civil, se încearcă totuși o sintetizare esențialistă a regulilor care trebuie urmate în ipoteza rezoluțiunii contractului (și implicit, și în cazul nulității unui contract).
Reglementarea de bază este cuprinsă în art. 1635-1649 C. civ.
Conform art. 1635, regulile titlului intitulat „restituirea prestațiilor” se aplică în toate situațiile în care avem de a face cu desființarea unui contract cu efect retroactiv (putem include aici rezoluțiunea, condiția rezolutorie și nulitatea contractului), în cazul imposibilității fortuite de executare cu efecte retroactive, în cazul în care condiția viitoare nu s-a mai îndeplinit (referința privește, în principiu, ipoteza de deficiente conditione).
Efectele între părți
Pronunțarea rezoluțiunii de către instanță sau declararea unilaterală a acesteia, are ca efect desființarea temeiului juridic care leagă părțile – a contractului. O asemenea desființare, va avea ca efect nașterea obligațiilor reciproce de restituire a prestațiilor executate. Dacă însă acestea nu au fost executate, lipsirea de suport a lor are drept consecință faptul că ele nu mai trebuie executate.
Aceste noțiuni desemnează toate un raport extracontractual (deși sursa principală este tocmai contractul), cu efecte oarecum simetric inverse contractului care a fost desființat. In ipoteza în care prestațiile au fost deja executate, sau parțial executate, se pune problema restituirii lor – regula aplicabilă este restitutio in integrum.
Regula fundamentală este aceea că restituirea prestațiilor se va face în natură. Potrivit art. 1639 C. civ. „restituirea prestațiilor se face în natură, prin înapoierea bunului primit.”
Regula cunoaște nuanțări și excepții:
în ipoteza în care restituirea în natură nu mai este posibilă din cauza „imposibilității sau a unui impediment serios ori aceasta privește prestarea unor servicii deja efectuate, restituirea se face prin echivalent” [art. 1640 alin. (1) C. civ.];
la restituirea prestațiilor este aceea că, la restituirea în natură a acestora, se va ține seama de „momentul în care debitorul a primit ceea ce trebuie să restituie” [art. 1640 alin. (2) C. civ.].
atunci când debitorul se află în imposibilitate de a restitui prestațiile în natură sau este împiedicat de un impediment serios' sau este vorba de prestații constând în servicii deja efectuate restituirea se va face prin echivalent, adică în bani [art. 1640 alin. (1) C. civ.].
Regula restituirii prin echivalent are ca pandant o serie de alte sub-reguli prezente în situații speciale.
Aceste sub-reguli, nu se limitează la o restituire obiectivă prin echivalent, ci sunt impregnate de ipotetizări specifice răspunderii (delictuale sal contractuale), reguli în cadrul cărora buna sau reaua-credință a debitorului obligat la restituire au o înrâurire aparte asupra întinderii acestei obligații.
Noua reglementare prevede și o serie de reguli speciale în materie de restituire prin echivalent în situația în care bunul ce face obiectul restituirii a pierii parțial (art. 1643 C. civ.) – ipoteză care, de fapt, se circumscrie imposibilității de restituire în natură;
altă limitare a restituirii, de importanță tradițională în dreptul privat, se referă la restituirea prestațiilor de către incapabili (art. 1647 C. civ.).
Textul legal face o aplicare a regulii minor restituitur non tanquam minor sed tanquam laesus prevăzând că incapabilul va fi ținut la restituirea prestațiilor doar în limita îmbogățirii sale, apreciată la data cererii de restituire [alin. (1)]. Prin excepție, persoana incapabilă „poate fi ținută la restituirea integrală atunci când, cu intenție sau din culpă gravă, a făcut ca restituirea să fie imposibilă” [alin. (2)].
cumulul restituirii cu executarea prin echivalent.
Restituirea în natură sau prin echivalent poate fi dublată de o cerere de despăgubiri – daune-interese, în măsura în care creditorului obligației contractuale neexecutate i-a fost cauzat un prejudiciu. Facem în acest sens trimitere la regulile referitoare la așa-numita executare prin echivalent (art. 1530 și urm. C. civ.), reguli care trebuie utilizate ca etalon și în acest caz.
Efectele rezoluțiunii și rezilierii în raporturile față de terți
Regula de bază care guvernează aceste efecte este cea a desființării drepturilor terților constituite de către dobânditorul inițial între momentul încheierii contractului și cel al desființării acestuia: resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis. (art. 1648 C. civ.). Evitând să vorbească de desființarea actelor de dispoziție subsecvente, legiuitorul se rezumă să precizeze că „acțiunea în restituire poate fi exercitată și împotriva terțului dobânditor”. Mai departe, sunt menționate excepțiile de la această regulă:
acțiunea în restituire nu poate fi formulată față de terțul dobânditor, dacă regulile de carte funciară îl împiedică să o facă;
acțiunea în restituire nu poate fi utilizată nici împotriva dobânditorului de bună-credință a unui bun mobil, dacă acesta dovedește întrunirea tuturor condițiilor pentru dobândirea proprietății asupra bunurilor mobile prin posesie de bună-credință;.
restituirea nu va putea fi solicitată nici terțului care a uzucapat bunul ce face obiectul acțiunii în restituire;
În sfârșit, toate actele juridice, cu excepția celor de dispoziție și cu excepția celor cu executare succesivă (care vor putea fi menținute cel mult un an de la data desființării titlului constituitorului, dacă au fost supuse formalităților de publicitate prevăzute de lege), vor fi menținute, conform art. 1649 C. civ., dacă au fost făcute în favoarea unui terț de bună-credință-
CAPITOLUL VI
PRACTICĂ JUDICIARĂ
Rezoluțiunea unui contract. Condiții de admisibilitate
În materie comercială, pentru a opera instituția rezoluțiunii se cer a fi întrunite două condiții de admisibilitate; una din părți să nu-și fi executat obligațiile ce-i revin neexecutarea să fi fost imputabilă părții care nu și-a îndeplinit obligația.
În raport de prima condiție enunțată s-a stabilit cu valoare de principiu că neexecutarea parțială a contractului poate atrage rezoluțiunea însă doar în cazul în care partea din obligația neexcutată este esențială la încheierea contractului.
Î.C.C.J,
Secția comercială decizia nr.1341 din 3 aprilie 2008
Prin acțiunea înregistrată la data de 17 ianuarie 2007 reclamanta S.C. A.T.N.R. S.R.L. a chemat în judecată pârâta S.C. P. S.A. solicitând ca în baza sentinței ce se va pronunța să se dispună rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare și prestări servicii și repunerea părților în situația anterioară, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că între părți convenția încheiată s-a derulat prin îndeplinirea obligațiilor de către aceasta, iar pârâta deși a livrat cantitatea de marfă nu a și montat întreaga suprafață de mochetă, fapt ce a condus la pronunțarea sentinței nr.9159 din 22 noiembrie 2006 de către Judecătoria Ploiești prin care a fost obligată la plata penalităților de întârziere.
Tribunalul Prahova – Secția comercială și de contencios administrativ – prin sentința nr.513 din 11 aprilie 2007 a respins acțiunea ca nefondată.
În motivarea soluției, instanța de fond a reținut că neexecutarea parțială a contractului poate atrage rezoluțiunea, însă doar în cazul în care parte din obligația neexecutată este considerată esențială la încheierea contractului.
Curtea de Apel Ploiești –Secția Comercială și de Contencios Administrativ – prin decizia nr.186 din 1 octombrie 2007 a respins apelul ca nefondat.
Reclamanta a declarat recurs criticile vizând aspecte de nelegalitate fiind invocate dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Recursul este nefondat.
Potrivit art.1020 Cod civil, rezoluțiunea se aplică numai în cazul contractelor sinalagmatice cu executare imediată ca urmare a executării culpabile a obligațiilor asumate de una din părți.
Este de principiu că rezoluțiunea contractului este o sancțiune a neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic, constând în desființarea retroactivă a acestuia și repunerea părților în situația avută anterior încheierii lor .
În materie comercială, pentru a opera instituția rezoluțiunii se cer a fi întrunite două condiții de admisibilitate; una din părți să nu-și fi executat obligațiile ce-i revin neexecutarea să fi fost imputabilă părții care nu și-a îndeplinit obligația.
În raport de prima condiție enunțată s-a stabilit cu valoare de principiu că neexecutarea parțială a contractului poate atrage rezoluțiunea însă doar în cazul în care partea din obligația neexecutată este esențială la încheierea contractului.
În speță însă intimata a livrat 215 mp mochetă și a montat o suprafață de165 mp din 250 mp contractați conform procesului-verbal de recepție preliminară, situație în care nu se poate proceda la repunerea părților în situația anterioară.
Așa cum au reținut și instanțele anterioare în cap. IX din contractul încheiat, care reprezintă legea părților s-a stipulat că „denunțarea prezentului contract de către cumpărător este interzisă sub sancțiunea plății de către acesta a daunelor-interese care vor putea atinge cuantumul valorii mărfurilor care au fost comandate”.
Din economia acestui text nu se poate desprinde existența vreunui prejudiciu în patrimoniul recurentei-cumpărătoare.
Executarea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale de către vânzătoare a fost sancționată conform clauzei penale inserată în convenția intervenită cu penalități de întârziere conform sentinței nr.9159 din 22 noiembrie 2006.
Față de cele arătate, nu se poate reține că hotărârea criticată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii astfel că în conformitate cu art.312 Cod procedură civilă recursul a fost respins ca nefondat
Rezoluțiunea – contract de întreținere
Judecătoria Bacău,
Sentința civilă nr. 134/2009
Prin cererea înregistrată, pe rolul Judecătoriei Buzău, reclamantul I.C. a chemat în judecată pe pârâții P.I. și R.O. ( fostă P ), pentru ca instanța, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună rezoluțiunea contractului de întreținere autentificat de BNP LS, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că pârâtul P.I. este văr primar cu reclamantul, mama acestuia fiind sora tatălui său, iar pârâta a fost soția acestuia până la data de 12.09.2008, când Judecătoria Buzău, prin Sentința civilă a pronunțat desfacerea căsătoriei acestora prin divorț. Între părți s-a încheiat la data de 02.10.2003 un contract de întreținere cu clauză de uzufruct viager, autentificat la BNP LS, contract prin care reclamantul și soția a cestuia IT, decedată la data de 10.11.2007 au transmis pârâților nuda proprietate a imobilului, proprietatea reclamanților, imobil constând în corp de clădire C 1 – locuință în suprafață construită la sol de 73,99 mp, construcție din cărămidă, acoperită cu țiglă, corpul clădire C 2 – anexă gospodărească, în suprafață construită la sol de 33, 94 mp împreună cu terenul aferent în suprafață de 424 mp imobil cu următoarele vecinătăți, imobil cu nr. cadastral provizoriu.
În schimbul acestei transmisiuni imobiliare dobânditorii s-au obligat să le asigure pe tot restul vieții întreținere și îngrijire, care constau în hrană, îmbrăcăminte, iluminat, încălzit, medic, medicamente, la nevoie spitalizare, iar la deces să suporte cheltuielile cu înmormântarea, pomeniri și parastase, conform datinilor bisericești, creștine ortodoxe ale locului.
Contractul de întreținere fiind un contract sinalagmatic pentru neexecutarea obligației de întreținere sub diferite forme stabilită prin contract, obligație privită în integralitatea sa, beneficiatul întreținerii are dreptul să ceară rezoluțiunea contractului în temeiul art. 1020 Cod civil pentru desființarea contractului aspect inserat chiar în cuprinsul contractului încheiat între părți.
Pârâții nu și-au îndeplinit obligațiile asumate prin contract începând chiar cu data încheierii contractului de întreținere ceea ce l-a determinat să formuleze această cerere.
Reclamantul la data încheierii contractului de întreținere avea vârsta de 82 de ani în prezent 87 de ani, iar soția sa IT, avea vârsta de 77 de ani, vârste care în mod implicit presupun probleme grave de sănătate neputințe fizice obiective, venituri din pensii, care impuneau un real și necesar ajutor din partea altor persoane, argumentele acestea, respectiv nevoile lor de întreținere morală și materială reprezentând cauza contractului de întreținere încheiat între părți. Proprietarii transmițători nu au avut copii astfel în considerarea calității de văr primar a pârâtului PI au acceptat propunerea acestuia de a încheia contractul de întreținere.
Reclamantul a fost și se consideră în continuare o persoană onorabilă, decentă iar până la pensionare a îndeplinit mai multe funcții importante, respectiv, președinte al Cooperativei Muncitorești Steaua roșie și director comercial al OCL Produse Industriale iar soția sa a lucrat în sistemul comercial căsnicia lor a fost exemplu pentru cei din jur, trăind în respect în moralitate o perioadă de 63 de ani de căsătorie, cu atât mai mult cu cât nu am dus lipsă de venituri și posibilități materiale niciodată.
Imobilul pe care l-au transmis pârâților este valoros. Încheierea contractului de întreținere între părți a reprezentat o gravă eroare, deoarece cei doi pârâți nu și-au respectat niciuna dintre obligațiile asumate, mai mult s-au dovedit de o totală rea credință fiind animați de sentimente mercantile, lipsiți de umanitate.
La data încheierii contractului de întreținere pârâta RO, fostă P se afla în Spania prestând activități de menajeră și nu și-a respectat promisiunea de a reveni în țară pentru a le asigura ajutor și întreținere, caracteristice activității de femeie, deși vârsta lor și starea lor de sănătate impunea cu stringență acest lucru cu atât mai mult soția lui suferise un accident vascular și rămase cu sechele, pareza mâinii și piciorului stâng. El și soția sa până la deces s-au gospodărit singuri s-au întreținut singuri fără niciun fel de contribuție din partea pârâților, pârâta RO venind în țară doar pentru înmormântarea soției lui, din luna noiembrie 2007 iar după acest eveniment a plecat din nou în Spania întorcându-se în cursul anului 2008 când de altfel a promovat acțiune de divorț împotriva pârâtului PI.
În perioada cât pârâta RO a fost plecată în străinătate, nu a primit niciun fel de întreținere din partea acesteia , nici măcar sub aspectul remiterii unei sume de bani, iar în ceea ce privește îngrijirea efectivă nici nu poate fi pusă în discuție însă probabil mai mult din motive de umanitate și față de imposibilitatea lui reală de a se preocupa de organizarea înmormântării soției sale, fiind afectat în mod evident, a participat fizic și cu diferite sume de bani la înmormântarea acesteia. Pârâtul PI nu le-a asigurat îngrijire, întreținere și nu a suportat cheltuielile la care s-a obligat prin contract niciodată, și chiar dacă în mod sporadic le făcea diverse servicii de aprovizionare cu alimente, acestea se făceau pe cheltuiala lor invocând lipsa veniturilor proprii suficiente, despărțirea în fapt de soția lui, propriile nevoi.
Atitudinea acestuia a fost în permanență lipsită de decență de respect față de reclamant, cât și de soția sa, în viață și după deces în sensul că venea în vizită în domiciliul lor însoțit de femei cu moralitate îndoielnică și cu care avea relații extraconjugale iar pe de altă parte chiar cu prilejul pomenirii de înmormântare acesta o insulta folosind cu privire la persoana sa apelativul de „surdica”, făcând referire la hipo-acuzia acesteia. Pârâtul făcea exprimări indecente și se lăuda îndeosebi când se afla în anturajul altor persoane în sensul că ”am terminat-o pe surdică și urmează și bătrânul.“ Evident că imoralitatea pârâtului sub toate aspectele sale cât și nerespectarea totală a obligațiilor asumate prin contract unele din obligații impunând implicația soției sale, respectiv cele ce priveau îngrijirea sa sub toate aspectele de persoană feminină pârâtul nefiind apt să desfășoare activități de îngrijire, la care se adaugă și împrejurarea despărțirii în fapt de soția sa, au fost împrejurări care l-au determinat și în contextul nerespectării celorlalte obligații ce constau în procurarea hranei, a îmbrăcămintei, plata utilităților a medicamentelor să discute în mod civilizat și decent problema rezoluțiunii contractului de întreținere pe cale amiabilă.
Aceeași problemă i-a avansat-o și pârâtei care cu bună credință a recunoscut neimplicarea în întreținerea lor și imposibilitatea ca pe viitor să se realizeze executarea obligațiilor aceasta fiind de acord cu desființarea contractului de întreținere.
Însă pârâtul a avut o atitudine scandaloasă, agresivă, amenințătoare, în scopul de a-l intimida i-a adus insulte și calomnii, adresându-i cuvinte urâte (bețiv, handicapat) i-a adus imputații ireale, în sensul că s-ar fi asociat cu soția acestuia, pârâta.
Amenințările pârâtului i-au provocat o stare de stres și de panică deosebită, chiar i-a sădit frica unui atac de cord, el fiind suferind de tensiune oscilantă, boală de care are cunoștință pârâtul astfel încât a fost pus în situația de a apela la sprijinul poliției pentru a-și proteja viața.
Pârâtul este cunoscut ca o persoană recalcitrantă, amenințătoare, lipsită de decență, făcând scandal în permanență. Vârsta la care se află, în prezent respectiv 87 de ani problemele sale grave de sănătate îi impun să fie mai prevăzător cu situația sa viitoare fiind inerente situații de agravare a bolilor și alterare a stării sale fizice, astfel încât și-a pierdut total încrederea în posibilitățile pârâților de a-și asuma obligațiile provăzute prin contractul de întreținere, contract ce a fost încheiat pe un raport de încredere și apropiere afectivă, raport ce a dispărut între părți.
Cererea a fost legal timbrată cu suma de 1.431lei taxă judiciară de timbru și 3 lei timbru judiciar.
Pârâtul PI prin întâmpinare, a solicitat respingerea acțiunii, arătând că este în mod neplăcut surprins de susținerile reclamantului din cererea de chemare în judecată, de natură să prezinte cu totul și cu totul deformat realitatea.
Nu este adevărat că nu și-au achitat obligațiile asumate prin contract începând cu data încheierii acestuia astfel cum se arată în cererea de chemare în judecată.
În realitate reclamantul și defuncta lui soție au mai transmis anterior nuda lor proprietate altei familii, familiei MI și MCE, ei fiind nepoți de soră ai reclamantului, în aceleași condiții prin contractul de întreținere autentificat de BNP Filip ER. Dobânditorii de bună credință au efectuat îmbunătățiri la imobilul reclamantului însă acesta s-a răzgândit ceea ce face și în prezent, și i-a îndepărtat refuzându-le ajutorul. Contravaloarea despăgubirilor față de familia M a fost achitată de către pârât, în valoare de 20.000.000 lei vechi.
Aceeași atitudine a avut-o și față de o altă familie ( AI și V) cărora reclamantul și soția sa le-a promis că le va face acte, beneficiind de ajutor permanent din partea acelor soți în perioada 1988-1995, promisiuni nefinalizate. Defuncta soție a reclamantului a suferit accidentul vascular ca urmare a faptului că reclamantul a împrumutat o sumă considerabilă de bani unor persoane, pe care s-a aflat în imposibilitatea de a o recupera în anul 1997, însă în acel an el a fost cel care s-a ocupat de realizarea tuturor cerințelor și necesităților reclamantului și soției sale, nemaivorbind de întreținerea și îmbunătățirea condițiilor de locuit la imobilul pârâților.
El a fost cel care le-a procurat alimente, i-a transportat la medici pentru investigații, analize medicale, tratamente stomatologice, le-a procurat medicamente, chiar și în perioada de criză în farmacii, a asigurat examinarea medicală și la domiciliu, și tratamente injectabile ce erau administrate de o asistentă medicală la interval de 6 ore, adusă de el. S-a preocupat de menaj, constând în curățenie, el scutura covoarele, le spăla rufe, le călca, uneori aducând și o femeie ( menajeră ) pentru a-l ajuta. În permanență le asigura întreținerea gospodăriei, mătura în curte, iarna îndepărta zăpada, avea grijă de păsări, cărora le asigura din surse proprii alimentația cu grâu și semințe de floarea soarelui, a preparat vin și țuică pentru reclamant.
Orice reparație era necesară era efectuată de el, a înlocuit 2 porți la intrarea în curte, a vopsit toată tâmplăria la casă în exterior iar la bucătăria de vară interior și exterior a refăcut suportul cazanului de baie. Toate aceste activități efectuate în permanență din 1997 l-au determinat probabil pe reclamant să încheie contractul pe care acum dorește fără motiv să-l rezoluționeze, în condițiile în care la acel moment fosta lui soție era plecată în Spania, în deplină cunoștință de cauză că el este cel care îl îngrijește, fără să țină cont de faptul că sunt loviți de soartă prin decesul uneia din fiicele lor în plină tinerețe și activitate profesională
(medic) în anul 2001. Nu are nimic să-și reproșeze cu privire la realizarea obligaților asumate prin contract , având în vedere că s-a comportat ca și cu un frate mai mare, sprijinindu-l în orice problemă, inclusiv în a-i construi un cavou, achiziționând toate materialele necesare ulterior acesta răzgândindu-se și hotărând să edifice doar un pod la morminte ceea ce a și făcut.
De asemenea l-a transportat și susținut în demersurile de a recupera terenurile ce au aparținut defunctei sale soții reprezentându-l în proces . la decesul soției reclamantului, a efectuat toate cheltuielile, soția sa venind acasă și contribuind alături de el.
Văzând atitudinea soției sale de la primul termen de judecată, , crede că la insistențele acesteia a întreprins acest demers urmărind să scoată din patrimoniul comun acest bun imobil, în detrimentul său. Suspiciunile lui s-au produs în luna iunie 2008, când reclamantul a refuzat categoric întreținerea lui, fără explicații, alungându-l din casă, moment ce coincide cu introducerea acțiunii de divorț de către fosta lui soție.
Pârâta RO nu a depus întâmpinare însă s-a prezentat în instanță și a arătat că este de acord cu admiterea acțiunii.
În cauză instanța a administrat la solicitarea părților proba cu înscrisuri, fiind depuse la dosar următoarele înscrisuri: contract de întreținere cu clauză de uzufruct viager autentificat, certificat de deces, testament autentificat de BNP LS, copie, chitanțe privind plata onorariului avocațial, contract de întreținere autentificat de BNI FR, chitanță din data de 13.11.2007, chitanță, chitanță nr., certificat medical, buletin de analize medicale, chitanțe privind plata impozitului, chitanța, chitanțe emise de Distrigaz Sud chitanțe emise de RER chitanțe emise de Romtelecom , chitanțe emise de RAM chitanțe emise de Astral pe anul 2005, chitanțe emise pe anul 2006 de RER, Romtelecom SA, Distrigaz Sud, chitanțe emise în anul 2006 de SC UPC România SA, , SC Astral SA RAM, , chitanțe emise în anul 2006 de SC Electrica SA,chitanțe emise în anul 2007 de RAM, UPC România SA, chitanțe emise în 2007 de SC Electrica SA, RER, chitanțe emise în anul 2007 de SC Distrigaz SA, ROMTELECOM, chitanțe emise în anul 2008 de RER, , bon de comandă 27.05.2008, chitanțe emise în anul 2008 de UPC România SA, Romtelecom SA, Compania de Apă SA, chitanțe emise pe anul 2008 de Electrica SA, , Distrigaz SA, chitanțe emise pe anul 2009 de Compania de Apă, UPC România SRL, Distrigaz, RER Ecologic, Electrica SA, cerere de chemare în judecată, întâmpinare, încheiere de renunțare la judecată, cerere de chemare în judecată, Sentința civilă a Judecătoriei Buzău, adresa emisă de Primăria– Direcția economică, adeverință medicală, interogatoriul părților, proba testimonială în cadrul căreia au fost audiați martorii ȘM și MS,propuși de reclamant și ES și BE , propuși de pârât.
Analizând actele și lucrările dosarului , instanța reține următoarele:
Prin contractul de întreținere autentificat de BNP LS, reclamantul IC și soția acestuia IT, decedată la data de 10.11.2007 au transmis pârâților PI și RO ( fostă P ), nuda proprietate, cu rezerva dreptului de uzufruct viager, asupra imobilului casă de locuit împreună cu terenul aferent în suprafață de 424 mp.
În schimbul acestei transmisiuni, pârâții PI și RO ( fostă P) și-au asumat obligația față de reclamantul IC și soția acestuia IT, să le asigure întreținerea și îngrijirea completă pentru tot restul vieții, constând în hrana, îmbrăcăminte, iluminat, încălzit, medic, medicamente, la nevoie spitalizare, iar la deces să le facă înmormântarea conform datinilor locului. Martorul ȘM propus de reclamant a arătat că înainte de moartea soției reclamantului timp de un an și ceva pârâtul PI îi ducea lapte reclamantului de 2 ori pe săptămână, ulterior tot înainte de moartea soției sale reclamantul și-a făcut abonament la lapte și își cumpără singur laptele, că pârâtul îl ducea pe reclamant la piață pentru a-și face cumpărăturile cam o dată la trei săptămâni.
Tot acest martor a menționat că ori de câte ori reclamantul avea nevoie îl chema să îi facă diverse treburi prin gospodărie și reclamantul era cel care îl plătea, cu excepția unei singure date când a fost plătit de către pârât. Cu ocazia efectuării unor lucrări la o magazie a reclamantului, pârâtul a adus două bucăți de linoleum pe care le-a folosit la acoperirea acestei magazii. Martorul a mai arătat că înainte și după moartea soției reclamantului o nepoată de la țară a reclamantului venea la acesta și la soția lui, să-i ajute să spele rufele, reclamantul deseori mergea singur la magazin să-și cumpere alimente, iar pe pârât nu l-a văzut niciodată să facă treabă în gospodăria reclamantului, acesta venea în vizită bea o cafea iar apoi pleca.
Martorul MS propus de reclamant, care este de altfel vecin cu reclamantul a arătat că l-a văzut pe pârât iarna trecută dând zăpada din fața porții reclamantului, o singură dată, iar în ultima vreme l-a văzut pe reclamant mergând singur să-și cumpere alimente, iar cu privire la medicamente a arătat că reclamantul i-a spus că pentru că este veteran de război are gratuitate la medicamente, aspect confirmat și de către pârât prin răspunsul la interogatoriu.
A mai arătat că vara trecută reclamantul a plătit trei vecine să-i curețe iarba de pe trotuar, soția reclamantului când trăia făcea singură menajul, spăla, făcea mâncare, călca rufe, iar toate facturile cu privire la utilități, apă, gunoi., gaze, curent electric și le achită reclamantul singur, reclamantul se întreține singur, are două pensii, pensia pentru veterani de război și pensia de serviciu, câștigă aproximativ 1300, 1400 lei lunar.
Martorul ES propus de pârât, a arătat că acum 8, 9 ani a fost contactat de pârât ca să meargă acasă la reclamant pentru a-i monta două porți, materialul pentru porți a fost dat de către pârât, pentru că și le cumpărase pentru a-și face el porți, însă nu le-a mai folosit, iar manopera a achitat-o reclamantul, aspect confirmat și de către reclamant prin răspunsul la interogatoriu.
Acest martor a arătat că în aceeași perioadă pârâtul mergea la reclamant și-i ducea lapte de trei, patru ori pe săptămână. În urmă cu trei ani la solicitarea pârâtului a mers la reclamant acasă și i-a montat un suport la boilerul din baie fiind plătit de către reclamant.
Cât privește declarația martorei BE, care este fostă colegă de serviciu a pârâtului, și i-a făcut acestuia menajul, în perioada 2000, 2002 până în urmă cu un an, perioadă în care soția pârâtului era în Spania, instanța o apreciază subiectivă dat fiind faptul că nu se coroborează cu declarațiile celorlalți martori audiați în cauză, motiv pentru care o va înlătura din cauză.
Din facturile pentru utilități depuse la dosar, coroborate cu răspunsurile pârâtului la interogatoriu instanța reține că pe durata derulării contractului de întreținere reclamantul și soția acestuia până la deces, au suportat singuri costurile pentru plata facturilor la lumină, apă, canal, telefon cablu TV, gunoi, pentru imobilul în care locuiește reclamantul și care a făcut obiectul contractului.
Pârâta PO, în interogatoriul consemnat în încheierea de ședință din data de 11.12.2008 a arătat că din 2001 este plecată în Spania, că nu a fost prezentă la încheierea contractului de întreținere, fiind semnat de soțul ei, căruia i-a dat mandat, a recunoscut că nu și-a îndeplinit nicio obligație față de reclamant, și că din respect a venit la înmormântarea soției reclamantului și l-a ajutat să facă cumpărături pentru înmormântare, dar contravaloarea acestora au fost suportate de către reclamant, sicriul s-a cumpărat din banii săi, însă reclamantul i-a restituit în integralitate. Pârâta PO, în prezent a divorțat de pârâtul PI și nu are nicio pretenție cu privire la drepturile transmise prin contractul de întreținere și a aratat că nu și-a îndeplinit personal nicio obligație față de reclamant.
Coroborând întregul material probator administrat în cauză instanța constată că
într-adevăr pârâtul PI l-a ajutat pe reclamant și pe soția sa, în timpul vieții acesteia.
Instanța constată că acest ajutor a constat în chemarea unui meseriași, când reclamantul avea nevoie pentru a efectua diverse reparații prin gospodărie, însă care era plătit tot de către reclamant, că l-a dus pe reclamant la piață cu mașina pentru ca reclamantul să-și cumpere alimente, pe banii reclamantului, că atunci când soția reclamantului a făcut accidentul vascular, anterior încheierii contractului de întreținere, pârâtul l-a adus pe ginerele lui care este medic, să o consulte pe soția reclamantului, și ginerele pârâtului i-a pus la dispoziție o asistentă medicală care îi făcea injecții soției reclamantului, că atunci când era criză de medicamente pârâtul îi ținea reclamantului rând la farmacie pentru ca reclamantul să-și procure medicamente, reclamantul beneficiind gratuit de medicamente.
De asemenea anterior încheierii contractului de întreținere pârâtul a pus un meseriași care a instalat două porți la curtea reclamantului, materialele fiind ale pârâtului, și tot anterior încheierii contractului de întreținere pârâtul îi aducea de 2 ori pe săptămână lapte reclamantului, timp de aproximativ un an de zile.
În ceea ce o privește pe pârâta R ( PO) aceasta a recunoscut că nu și-a îndeplinit obligațiile față de reclamant și soția acestuia, venind doar la înmormântarea soției reclamantului pe care într-adevăr l-a ajutat cu această ocazie, însă toate cheltuielile efectuate de către pârâta PO, i-au fost restituite. Pe de altă parte instanța constată că pe perioada derulării contractului de întreținere, reclamantul și-a achitat singur facturile pentru utilități, pentru medicamente beneficiază de gratuitate, reclamantul a solicitat ajutorul altor persoane pentru a efectua treburi prin gospodărie pe care le plătea, în timpul vieții soției reclamantului, aceasta făcea mâncare, spăla, călca rufe. Instanța apreciază că ajutorul acordat de pârâtul PI reclamantului este insuficient pentru a se putea considera că acesta și-a îndeplinit în mod corespunzător obligația de întreținere. Mai mult pârâta R ( PO), a recunoscut că nu și-a îndeplinit obligațiile asumate prin contract, nici nu și le poate îndeplini, fiind plecată în Spania și este de acord cu desființarea contractului. Instanța constată că obligația de întreținere este indivizibilă atât activ cât și pasiv, ceea ce înseamnă că în ipoteza în care există mai mulți debitori obligați la întreținere, unul dintre el poate îndeplini și obligația celuilalt.
În același timp instanța constată că obligația de întreținere este intuitu personae, adică în momentul încheierii contractului de întreținere, creditorul obligației de întreținere are în vedere persoana care își asumă această obligație, iar debitorul obligației de întreținere nu poate fi substituit cu o altă persoană, fără acordul creditorului. Instanța reține că sunt anumite aspecte ale obligației de întreținere, respectiv, gătit, spălat , călcat, pe care pârâtul PI nu le-ar putea îndeplini personal, din moment ce el însuși cât timp soția sa a fost în Spania și-a angajat o femeie să-i facă menajul, și nici nu ar putea angaja o menajeră pentru efectuarea acestor treburi gospodărești și pentru reclamant, din moment ce reclamantul nu este de acord cu acest lucru, iar obligația de întreținere are un caracter intuitu personae.
Pentru a se dispune rezoluțiunea contractului de întreținere trebuie îndeplinite mai multe condiții, după cum urmează: respectiv una dintre părți să nu-și fi îndeplinit obligația, asumată prin contract, neexecutarea obligației să fie imputabilă părții care nu și-a îndeplinit obligația și debitorul obligației neexecutate să fi fost pus în întârziere în modurile prevăzute de lege. Instanța constată că prestațiile efectuate de către pârâtul PI nu echivalează cu o îndeplinire corespunzătoare a obligației de întreținere, față de reclamant și soție acestuia, iar în ceea ce o privește pe pârâta PO acesta a și recunoscut că nu și-a îndeplinit obligațiile asumate prin contract și că există anumite aspecte esențiale ale obligației de întreținere care puteau fi îndeplinite numai de către pârâta PO.
În condițiile în care unul dintre debitorii obligației de întreținere nu și-a îndeplinit această obligație, iar cel de-al doilea debitor și – a îndeplinit-o necorespunzător, și acesta din urmă nici nu poate îndeplini personal unele activități ce țin de esența obligației de întreținere, cum ar fi gătit, spălat,călcat, instanța apreciază că în cauză sunt îndeplinite condițiile pentru a se dispune rezoluțiunea contractului de întreținere. Astfel în temeiul art. 1020 Cod civil potrivit căruia condiția rezolutorie este subînțeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice, în caz când una din părți nu îndeplinește angajamentul său, instanța apreciază cererea de chemare în judecată întemeiată, urmând să o admită și să dispună rezoluțiunea contractului de întreținere încheiat între părți.
Potrivit art. 274 Cod procedură civilă pârâtul PI fiind în culpă procesuală va suporta cheltuielile de judecată efectuate de reclamant, constând în onorariu avocațial, taxă judiciară de timbru și timbru judiciar.
În ceea ce o privește pe pârâta RO, acesta având în vedere că la primul termen de judecată a recunoscut pretențiile reclamantului, în conformitate cu art. 275 Cod procedură civilă nu va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. În ceea ce privește cheltuielile de judecată constând în onorariu avocațial efectuate de către reclamant instanța constată că acestea sunt exagerat de mari, față de complexitatea cauzei și munca depusă de avocat, astfel că în baza art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă instanța va dispune reducerea acestora de la suma de 5000 lei la suma de 1500 lei.
CONCLUZII
În dreptul roman clasic rezoluțiunea era ignorată. În ipoteza în care una dintre părți nu își executa obligațiile ceallată parte avea la dispoziție doar executarea silită în natură, fiind considerate inadmisibilă orice altă soluție.
Astfel, de exemplu, vânzătorul care a predat bunul fără a primi prețul, nu avea dreptul să solicite cumpărătorului restituirea bunului. Treptat, sub presiunea practicii, a început să fie admisă și rezoluțiunea, însă doar în ipoteza formală a inserării în contract a unei lex commissoria, adică a unei clauze rezolutorii a contractului". Așadar rezoluțiunea avea, în continuare, un conținut formal și excepțional.
Adevărata expresie a rezoluțiunii, astfel cum ea se regăsește partial și în reglementările modeme este cea pe care i-au dat-o canoniștii medievali.
Rezoluțiunea se prezenta în dreptul canonic drept o consecință a principiului forței obligatorii (pacta sunt servanda). Temeiul pentru care a fost admisă rezoluțiunea era unul identic cu cel pe care se fundamentase excepția de neexecutare – cel care nu își ține cuvântul dat nu prezintă încredere (frangenti fidem non est fides servanda).
Pe de altă parte, rezoluțiunea a fost asociată și ideii de sancțiune pentru un păcat – cel al încălcării cuvântului dat. Ideea de sancțiune s-a perpetuat și insinuat în dreptul modem, multe sisteme de drept fiind atașate extrem de condiția culpei părții care nu își execută obligația și de aceea a rezoluțiunii-sancțiune pentru neexecutarea obligațiilor contractuale.
În sfârșit, concepția canoniștilor asupra rezoluțiunii este evidențiată de concepția care stă la baza reglementării rezoluțiunii în Codul civil francez (așadar, implicit și în vechiul Cod civil român) care încearcă să o împace cu tradiția romană a stipulării pactului comisoriu, prevăzând că rezoluțiunea poate fi oricând invocată în ipoteza unei neexecutări, în temeiul unei pretinse condiții rezolutorii tacite (art. 1184 C. civ. fr., art. 1020-1021 din vechiul Cod civil) și asociind rezoluțiunea ideii de sancțiune .
Tocmai de aceea, în această concepție, deja totuși modernă, este subliniat constant caracterul judiciar al rezoluțiunii.
Treptat, sub influența reglementărilor modeme, rezoluțiunea și-a schimbat înfățișarea. Schimbarea majoră în această privință au adus-o în peisajul dreptului privat continental Codul civil german și apoi Codul civil italian. BGB a renunțat la ideea rezoluțiunii judiciare conferindu-i un caracter unilateral și apoi a renunțat la condiția culpei debitorului.
Codul civil italian a permis opțiunea parțială a creditorului între rezoluțiunea unilaterală și cea judiciară, rămânând totuși partial atașat ideii de culpă a debitorului sau mai degrabă celei de imputabilitate legală. În sfârșit, majoritatea propunerilor majore de codificare a dreptului privat prevăd o rezoluțiune unilaterală, extrajudiciară și nu rețin condiția unei neexecutări culpabile a obligațiilor, deși toate rețin condiția unei neexecutări suficient de importante pentru declararea rezoluțiunii.
Legiuitorul român, prin noua reglementare conferită rezoluțiunii, s-a adaptat parțial acestei ambianțe juridice europene, prevăzând, după modelul prezent în Anteproiectul Catala de reformă a dreptului obligațiilor în dreptul francez o rezoluțiune fără condiția culpei, bazată pe o neexecutare suficient de importantă, dar a prevăzut în favoarea creditorului un drept de opțiune între versiunile judiciară și unilaterală ale rezoluțiunii.
BIBLIOGRAFIE
Tratate. Cursuri. Monografii
Popa, I-F. Rezoluțiunea și rezilierea contractelor în Noul Cod civil, Editura Universul Juridic, București 2012;
Adam I., Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura All Beck, București, 2004;
Crișu C-tin, Acțiuni civile în justiție, Ediția a-II-a, Editura Agressis 1993;
Ispas, Maris-Cristia, Rezilierea și rezoluțiunea în contractele comerciale, Practică judiciară, Editura Univesrul Juridic București 2010;
Ionașcu A., Drept civil. Parte generală, Editura Didactică și pedagogică București, 1963;
Motica R.I, E. Lupan, Teoria generală a obligațiilor civile, Editura Lumina Lex, București, 2005;
Pivniceru, Mona-Maria, Rezoluțiunea și rezilierea contractelor, Practică judiciară, Editura Hamangiu 2006;
Plastara, G., Curs de drept civil, vol. IV, Editura Cartea Românească, București, 1925
Pop, Liviu , Teoria generală a obligațiilor, Editura Lumina Lex, București 2000;
Pop, Liviu, Tratat de drept civil. Obligațiile, vol. II, Editura Universul Juridic, 2009;
Pop, Liviu, Tratat de drept civil. Obligațiile, vol. II, Editura Universul Juridic, 2012;
Stătescu, C. C.Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ediția a-IX-a Editura Hamangiu 2008;
Stoica V., Rezoluțiunea și rezilierea contractelor civile, Editura All, București 1997
II. Legislație
Constituția României
Codul civil român
Codul de procedură civilă
III. Articole din reviste de specialitate
M.Mureșan, Principiul forței obligatorii a contractului, în Contribuția practicii judecătorești la dezvoltarea principiilor dreptului civil român, vol.I, Editura Academiei București 1973
I.Fl.Popa, Remediile neexecutării contractului de vânzare-cumpărare, din perspectiva Convenției de la viena privind vânzarea internațională de mărfuri, în Revista Română de Drept nr. 3/2008
IV. Practică judiciară
Trib. Suprem, secția civilă, decizia nr.2266/1984 în C.D. 1984
Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 265/1959, în Repertoriul pe anii 1952-1969
Decizia civilă nr. 715/2007-R din 14 iunie 2007 Dosar nr. 5615/111/2006
Î.C.C.J, Secția comercială, Decizia nr. 806 din 2 martie 2010
Judecătoria Bacău, Sentința civilă nr. 134/2009
Tribunalul București, Secția a VI-a comercială, sentința comercială nr. 1782 din 7 februarie 2008
Tribunalul București, Secția a VI-a comercială, sentința comercială nr. 266 din 13 ianuarie 2010
Tribunalul București, Secția a VI-a comercială, sentința comercială nr. 9.029 din 3 iulie 2007
Curtea de Apel București, Secția a V-a comercială, decizia comercială nr. 517 din 25 martie 2009
Articole din reviste de specialitate
F. Roșioru, Considerații privind executarea în natură a obligațiilor contractuale, în Revista de drept internațional privat și drept comparat 2006;
Legislație internă și europeană
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Rezolutiunea Si Rezilierea Contractelor. Analiza Teoretica Si Practica (ID: 119850)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.