Reorganizare Judiciara

=== 9e04f4eb7c3bbae53e4cd8e8eeb4e14ce68c64f9_641815_1 ===

CUPRINS

CAPITOLUL I CARACTERISTICI GENERALE PRIVIND INSOLVENȚA

Dispoziții generale

Participanții la procedura insolvenței

Procedura insolvenței

Reorganizarea și falimentul

CAPITOLUL II REORGANIZAREA JUDICIARĂ

Dispoziții generale

Planul de reorganizare

Noțiuni generale privind planul de reorganizare

Persoanele, termenul și condițiile în care se propune planul de reorganizare

CAPITOLUL III PRACTICĂ JUDICARĂ

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Reglementarea dată procedurii de executare colectivă prin Cartea a III-a a Codului comercial român din 1887 impunea tribunalului de comerț să-l declare pe comerciant în stare de faliment atunci când condițiile necesare pentru aceasta erau îndeplinite, fie la cererea unuia dintre creditori, fie pe baza declarației făcute în acest sens de debitor, fie chiar și din oficiu, dacă încetarea plăților era notorie sau dacă rezulta din fapte neîndoioase.

Legea nr. 64/1995, în redactarea sa inițială, nu a înțeles să marcheze începerea sau continuarea procedurii reorganizării sau a lichidării judiciare prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești, care intervenea numai în ipoteza în care debitorul contesta cererea creditorilor sau a camerei de comerț și industrie teritoriale, legiuitorul făcând distincție între începerea procedurii și continuarea procedurii. Astfel, procedura începea pe baza unei cereri introductive formulate de debitor, creditori sau de camera de comerț și industrie teritorială, însă ea continua dacă era realizată una dintre următoarele premise: 1) procedura să fi început la solicitarea debitorului; 2) procedura să fi început la cererea creditorilor sau a camerei de comerț și industrie teritorială și debitorul să nu fi contestat, în termenul legal, această cerere; 3) procedura să fi început la solicitarea creditorilor sau a camerei de comerț și industrie teritorială, iar contestația debitorului a fost respinsă.

Abia în urma modificărilor aduse prin Titlul IV al Legii nr. 99/1999 privind unele
măsuri pentru accelerarea reformei economice, Legea nr. 64/1995 a prevăzut necesitatea deschiderii procedurii reorganizării judiciare sau a falimentului printr-o hotărâre
judecătorească pronunțată de tribunal, printr-un judecător-sindic.

Ca orice procedură judecătorească, și procedura insolvenței poate începe numai pe baza unei cereri introduse la instanța competentă de către persoanele cărora legea le recunoaște legitimare procesuală activă în acest sensm.

Articolul 26 din Legea nr. 85/2006, modificată, statuează următoarele: „(1) Procedura va începe pe baza unei cereri introduse la tribunal de către debitor sau de către creditori, precum și de orice alte persoane sau instituții prevăzute expres de lege. (2) Autoritatea de Supraveghere Financiară introduce cerere împotriva entităților reglementate și supravegheate de aceasta care,

prevăzute de dispozițiile legale speciale pentru inițierea procedurii prevăzute de prezenta lege”.

Ca atare, se poate spune că sfera persoanelor cărora le este recunoscut dreptul de a sesiza instanța este delimitată prin prevederile legale, fiind exclusă sesizarea din oficiu a tribunalului, cuprinsă în vechea reglementare din Codul comercial.

Codul insolvenței, în art. 65, prevede că „procedura începe pe baza unei cereri
introduse ia tribunal de către debitor, de către unul sau mai mulți creditori, ori de către persoanele sau instituțiile prevăzute expres de lege. (2) Autoritatea de Supraveghere Financiară introduce cerere împotriva entităților reglementate și supravegheate de aceasta care, potrivit datelor de care dispune, îndeplinesc criteriile prevăzute de dispozițiile legale speciale pentru inițierea procedurii prevăzute de prezenta lege.”

Se impune a preciza că prin Codul insolvenței se consacră în mod clar, la art. 66 alin. (1), că debitorul aflat în stare de insolvență este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariția stării de insolvență, putând să se adreseze tribunalului cu o astfel de cerere și debitorul în cazul căruia apariția stării de insolvență este iminentă. De asemenea, orice creditor îndreptățit să solicite deschiderea procedurii insolvenței împotriva unui debitor prezumat în insolvență are dreptul de a iniția, la rândul său, o cerere introductivă.

CAPITOLUL I
CARACTERISTICI GENERALE PRIVIND INSOLVENȚA

Dispoziții generale

Ezitările legiuitorului român contemporan s-au manifestat nu numai la nivelul reglementării procedurii insolvenței și a identificării subiecților de drept care pot deveni debitori în insolvență, ci și la nivelul denumirii și definirii stării de insolvență.

Noțiunea de „insolvență" este conceptul central în jurul căruia s-a edificat construcția juridică a procedurii insolvenței, astfel încât o definire clară a acestei noțiuni s-ar fi impus încă de la început.

Consacrarea legală a termenului „insolvență” s-a făcut destul de târziu, prin O.G. nr. 38/2002. În textul inițial al Legii nr. 64/1995, art.1 prevedea doar că procedura este aplicabilă debitorului care nu mai poate face față datoriilor sale exigibile cu sumele de bani disponibile.

Câțiva ani mai târziu O.G. nr. 38/2002 a denumit noțiunea de insolvență, definită ca fiind „incapacitatea vădită de plată a datoriilor exigibile cu sumele de bani disponibile”, însă abia în anul 2006, odată cu adoptarea Legii nr. 85/2006, s-a făcut un pas important în sensul stabilirii unei concordanțe terminologice între textul art. 1 în care se definea insolvență și titlul legii.

Legea insolvenței nr. 85/2006, în prezent abrogată, definea insolvență în cuprinsul art. 3 pct. 1 ca fiind „acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești pentru plata datoriilor certe, lichide și exigibile”.

La momentul publicării, Legea nr. 85/2006 prevedea că „insolvență este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor exigibile”. Legea nr. 277/2009 aduce o completare definiției legale, făcând precizarea că pentru a se stabili suficiența sau insuficiența fondurilor bănești de care dispune debitorul trebuie avute în vedere datoriile certe, lichide și exigibile.

Una dintre condițiile dobândirii statutului de economie de piață funcțională a României a fost și îmbunătățirea cadrului legislativ în materie de insolvență, în sensul accelerării și, totodată, al simplificării procedurilor judiciare de executare colectivă.

În acest sens, vechea Lege nr. 64/1995 a suferit numeroase modificări, care au urmărit accelerarea desfășurării procedurii reorganizării judiciare și a falimentului, prin eliminarea procedurilor de executare silită paralele și prin înăsprirea condițiilor de aprobare și confirmare a unui plan de reorganizare.

Apariția mai multor acte normative care au urmărit facilitarea operațiunilor legate de începerea unei activități comerciale atât prin simplificarea formalităților legale necesare pentru desfășurarea activităților economice de către persoane fizice, cât și prin simplificarea formalităților la înregistrarea în registrul comerțului a persoanelor fizice autorizate, a întreprinderilor individuale, a întreprinderilor familiale și a persoanelor juridice, la înregistrarea fiscală a acestora, precum și la autorizarea funcționării persoanelor juridice a avut drept consecință imediată creșterea numărului celor care au dorit să înceapă o afacere, adică să producă sau să distribuie mărfuri ori să execute anumite lucrări sau să presteze diverse servicii în scopul obținerii unui profit. În consecință, și sfera subiecților de drept care pot intra sub incidența procedurii de executare colectivă s-a lărgit în mod considerabil.

Totuși, dat fiind faptul că fenomenul de creștere explozivă a numărului acestor entități nu a fost însoțit, așa cum s-a preconizat, de o creștere economică pe măsură, conformându-se constatărilor și recomandărilor Băncii Mondiale, legislația insolvenței a marcat o nouă reformă care se caracterizează, printre altele, și prin răspunsul corect la imperativele etapei: facilitării intrării pe piață să îi corespundă o simplificare a ieșirii de pe piață a acelora care nu înregistrează performanțe economice.

Pentru prima dată, în legislația română, prin Legea nr. 85/2006, în prezent abrogată, a fost introdusă, pe lângă procedura generală, procedura simplificată, acest ultim tip de procedură înscriindu-se pe linia reglementărilor franceze în materie și reprezentând influența exercitată de Legile nr. 85-98 din 25 ianuarie 1985 privind redresarea și lichidarea judiciară a întreprinderilor și nr. 85-99 din 25 ianuarie 1985 privind administratorii judiciari, mandatarii lichidatori și experții în diagnosticarea întreprinderilor.

Nu în ultimul rând, reglementarea unei proceduri simplificate a răspuns necesității de gestionare operativă a numărului foarte mare de dosare având ca debitori entități cu activitate redusă sau chiar inexistentă, cu active derizorii ori lipsă, fără evidențe contabile, cu sedii fictive sau fără administratori de găsit, care frânau procedurile relevante și consumau mari resurse financiare, umane și de timp, fără vreun rezultat satisfăcător.

Prin Legea nr. 85/2006, în acord cu recomandările cuprinse în raportul întocmit în anul 2004 cu privire la progresele înregistrate de România în procesul de aderare la Uniunea Europeană, raport prin care Comisia Europeană a concluzionat că sistemul nostru legislativ nu prevede mecanisme adecvate și eficiente pentru ieșirea de pe piață a operatorilor economici, autoritățile statului român, urmărind alinierea reglementărilor interne în materie de insolvență cu acquis-ul comunitar, au considerat necesar să implementeze noi măsuri simplificate în vederea asanării mediului economic, prin eliminarea cât mai rapidă de pe piață a acelor entități care nu pot face față concurenței naționale și, cu atât mai mult, unei piețe unice europene.

Deși, în practică, au existat și înainte de apariția Legii nr. 85/2006, cazuri în care
instanțele de judecată au pronunțat hotărâri de deschidere directă a procedure falimentului față de un debitor chemat în judecată, fără a mai parcurge perioada de observație (de exemplu, deschiderea procedurii la cererea debitorului care își arăta intenția de a intra în faliment sau declanșarea procedurii față de societățile dizolvate anterior formulării cererii introductive ori în situația în care debitorul a mai fost supus procedurii de reorganizare judiciară în ultimii 5 ani precedenți), nu era reglementată, ca atare, o procedură simplificată.

Trăsătura definitorie a procedurii simplificate a insolvenței rezultă din chiar denumirea acesteia: simplificarea (ușurarea) circuitului care trebuia parcurs sub imperiul legislației insolvenței, eliminând din acest circuit posibilitatea acordată debitorului de a încerca, în mod inutil și cu un rezultat negativ previzibil încă de la început, reorganizarea judiciară a activității sale, în scopul accelerării procesului de lichidare a bunurilor care compun averea falitului, cu consecința radierii acestuia din registrul în care este înmatriculat.

Delimitarea celor două instituții juridice presupune, în primul rând, cunoașterea conceptelor în cauză și, mai apoi, semnalarea asemănărilor și a deosebirilor de regim juridic dintre ele.

Legea insolvenței instituie în cadrul procedurii speciale pe care o reglementează două regimuri juridice distincte – procedura generală și procedura simplificată -, care, amândouă, urmăresc același scop, enunțat de art. 2 – acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvență prin instituirea unei proceduri colective – în cadrul uneia dintre modalitățile concrete: reorganizarea judiciară sau, după caz, falimentul.

În concepția legii, starea de insolvență care caracterizează patrimoniul debitorului apt să intre sub incidența procedurii concursuale, în oricare dintre cele două regimuri menționate, are două componente: insolvență vădită (prezumată) și insolvență iminentă, care, deopotrivă, conduc la aplicarea acestei proceduri judiciare. Patrimoniul debitorului supus procedurii trebuie să se găsească în stare de insolvență, aceasta fiind prezumată în cazul în care debitorul nu a plătit datoria sa unuia sau mai multor creditori în 60 de zile de la data scadenței, ori trebuie să se afle în stare de insolvență iminentă, dacă se dovedește, cu mijloacele de probă admise de lege, că la momentul exigibilității datoriei acesta nu va putea onora plățile cu fondurile bănești disponibile la data scadenței.

Sfera participanților la procedura insolvenței, în ambele forme – generală sau simplificată-, care concură la realizarea scopului pentru care a fost inițiată procedura de executare colectivă, înglobează, în genere, aceleași persoane: debitorul, subiect pasiv al procedurii insolvenței; masa credală, cu cele două structuri reprezentative – adunarea creditorilor și comitetul creditorilor; administratorul special și practicianul în insolvență (care, după caz, este administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar).

În ipoteza cererii introductive promovate de creditori, judecătorul-sindic poate
desemna un administrator judiciar, excepție făcând situația în care debitorul se încadreazăîn dispozițiile art. 38 alin. (2), numirea directă a unui lichidator judiciar având loc, de regulă, în cazul în care procedura colectivă a fost deschisă la cererea debitorului care și-a declarat intenția de a fi supus procedurii falimentului. În alte ipoteze, administratorul judiciar desemnat provizoriu poate fi convertit în lichidator judiciar, la solicitarea creditorilor.

Ca trăsături de distincție între cele două forme ale procedurii de insolvență, în literatura juridică se menționează următoarele:

procedura generală se aplică debitorilor prevăzuți de art. 38 alin. (1), în timp ce procedura simplificată se aplică debitorilor enumerați de alin. (2) al aceluiași text de lege;

în cadrul procedurii generale, debitorul poate intra succesiv în reorganizare judiciară și apoi în faliment sau, separat, numai într-una dintre acestea, în timp ce în procedura simplificată debitorul intră direct în faliment;

în procedura generală trecerea unei perioade de observație este obligatorie în toate cazurile, pe când în procedura simplificată este posibil ca debitorul să nu treacă printr-o asemenea perioadă, ci, odată cu deschiderea procedurii colective, să intre direct în faliment;

în procedura simplificată activitatea debitorului se reduce la închiderea controlată a afacerii și la eventualele acte de conservare a patrimoniului, în timp ce în procedura generală debitorul are posibilitatea de a desfășura activități curente;

chiar dacă întreaga procedură a insolvenței se caracterizează prin efectuarea cu celeritate a actelor și operațiunilor prevăzute de lege, în procedura generală principiul celerității este mai puțin pregnant decât în procedura simplificată, care a fost concepută pe un asemenea principiu;

Într-o logică juridică elementară, procedura generală constituie regula în materie de insolvență, pe când procedura simplificată reprezintă excepția de la această regulă

Participanții la procedura insolvenței

Instanța de judecată

Codul insolvenței a păstrat concepția tradițională potrivit căreia, în aplicarea procedurii, rolul principal revine instanțelor judecătorești, ceea ce și determină caracterul judiciar al procedurii colective.

Totuși, trebuie precizat faptul că nu toate instanțele din sistemul judiciar român aplică procedura de insolvență, din interpretarea coroborată a art. 41 și art. 43 din Codul insolvenței, rezultând că, practic, acestea sunt două: tribunalul, ca instanță de fond, și curtea de apel, ca instanță de control judiciar, hotărârile curții fiind definitive.

Intervenția instanțelor de judecată este nu numai necesară pentru ocrotirea intereselor generale ale societății, ci și indispensabilă pentru soluționarea conflictelor de interese ce vor apărea, în mod inevitabil, între debitor și creditorii săi, precum și cu ceilalți participanți la procedură.

Judecătorul-sindic

Procedura insolvenței, fiind o procedură colectivă prin care se urmărește acoperirea datoriilor debitorului insolvent față de creditorii săi, care se desfășoară într-o succesiune de acte și operațiuni strict determinate de lege, a căror finalitate este prestabilită, a impus desemnarea unei persoane competente să supravegheze respectivele măsuri judiciare, pentru a conferi atât creditorilor, cât și debitorului garanția că drepturile și interesele lor-aflate pe poziții antagonice-vor fi respectate.

Potrivit art. 45 alin. (1) din Codul insolvenței, principalele atribuții ale judecătorului-sindic sunt următoarele:

pronunțarea motivată a hotărârii de deschidere a procedurii insolvenței și, după caz, de intrare în faliment, atât prin procedura generală, cât și prin procedura simplificată

închiderea procedurii insolvenței.

judecarea contestației debitorului împotriva cererii introductive a creditorilor pentru începerea procedurii

În acest caz, ne aflăm în situația în care un creditor îndreptățit a solicitat instanței judecătorești competente deschiderea procedurii insolvenței, iar debitorul a înțeles să formuleze contestație în condițiile art. 72 alin. (3) din Codul insolvenței.

judecarea opoziției creditorilor la deschiderea procedurii

În această ipoteză este vorba de situația în care însuși debitorul, în respectarea obligației impuse de lege în sarcina sa – debitorul aflat în stare de insolvență este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariția stării de insolvență – sau în exercitarea dreptului conferit de art. 66 alin. (4) din Codul insolvenței – va putea să adreseze tribunalului o cerere în acest sens și debitorul în cazul căruia apariția stării de insolvență este iminentă -, a depus o cerere de deschidere a procedurii colective în temeiul art. 66 și urm., iar creditorii, primind notificarea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar cu privire ia declanșarea procedurii, formulează, în condițiile art. 71 alin. (2), opoziție la deschiderea procedurii insolvenței.

În acest sens, articolele mai sus arătate stipulează că prin încheierea de deschidere a procedurii judecătorul-sindic va dispune practicianului să efectueze notificările prevăzute la art. 99 și art. 100, în termen de 10 zile de la primirea notificării creditorii având dreptul să se opună deschiderii procedurii cerută de debitor.

desemnarea prin sentința de deschidere a procedurii a practicianului în insolvență care urmează să administreze procedura

Având în vedere că procedura insolvenței este una complexă, care presupune desfășurarea a numeroase acte juridice și operațiuni specifice în vederea realizării scopului general stabilit prin art. 2-acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvență-, judecătorul-sindic având îndatorirea de a supraveghea măsurile adoptate în cadrul acestei proceduri, legiuitorul i-a conferit dreptul de a desemna provizoriu, prin chiar hotărârea de deschidere a procedurii, dintre practicienii care și-au depus ofertele de servicii la dosar, sau, în lipsă, din Tabloul Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România, a administratorului judiciar sau, după caz, a lichidatorului judiciar care va administra procedura până la momentul confirmării ori, după caz, al înlocuirii acestuia de către adunarea creditorilor sau de către creditorul care deține cel puțin 50% din valoarea creanțelor, stabiiindu-i, totodată, și remunerația în conformitate cu criteriile prevăzute de legea de organizare a activității practicienilor în insolvență, precum și atribuțiile pentru această perioadă.

confirmarea, prin încheiere, a administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar desemnat de adunarea creditorilor sau de creditorul care deține mai mult de 50% din valoarea creanțelor

Atributul alegerii administratorului judiciar sau, după caz, al lichidatorului judiciar revine creditorilor. Este și normal să fie așa, din moment ce prin aplicarea procedurii de insolvență se urmărește acoperirea datoriilor debitorului, adică plata creanțelor deținute față de acesta de către creditori, experiența și profesionalismul practicianului fiind elemente esențiale în administrarea judicioasă a dosarului respectiv, specialistul având o serie de prerogative potrivit cărora poate decide măsurile și soluțiile cele mai bune pentru gestionarea optimă a cazului.

înlocuirea, pentru motive temeinice, prin încheiere, a administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar

Chiar dacă legiuitorul conferă creditorilor dreptul de a-l desemna pe administratorul judiciar sau, după caz, pe lichidatorul judiciar în cadrul primei ședințe a adunării creditorilor, aceasta nu înseamnă că practicianul astfel ales nu poate fi dezînvestit din funcție.

Posibilitatea conferită de lege judecătorului-sindic de a dispune, chiar din oficiu,
înlocuirea practicianului este una logică și rațională atâta timp cât tot legea este cea care permite creditorilor să desemneze un alt administrator judiciar/lichidator judiciar decât cel numit provizoriu prin hotărârea de deschidere a procedurii, caz în care judecătorul trebuie să-l confirme în această calitate pe cel ales de creditori.

Adunarea creditorilor și comitetul creditorilor

Participarea activă a creditorilor la procedura insolvenței este unul dintre principiile de bază care guvernează această materie. Adunarea creditorilor este alcătuită din toți creditorii cunoscuți ai debitorului supus procedurii de executare colectivă.

Acest organism constituie cadrul juridic în care creditorii discută și aprobă, în condițiile legii, actele și operațiunile privind desfășurarea procedurii insolvenței față de debitorul aflat în insolvență Literatura de specialitate a caracterizat adunarea creditorilor ca fiind un organism deliberativ, cu caracter nepermanent și fără personalitate juridică.

Adunarea creditorilor deține un rol major în cadrul procedurii, în special când este chemată să se pronunțe cu privire la propunerea de intrare a debitorului în faliment, în privința metodei de valorificare a bunurilor din averea falitului sau a aprobării regulamentului de vânzare sau când analizează raportul final întocmit de lichidator. Toate aceste atribuții conturează importanța adunării creditorilor, entitate a cărei prezență este indispensabilă pentru a conferi procedurii insolvenței nu numai transparență, ci și un real caracter colectiv.

Adunarea creditorilor va putea fi convocată și de comitetul creditorilor sau la cererea creditorilor deținând creanțe în valoare de cel puțin 30% din valoarea totală a acestora.

În această privință, Codul insolvenței a acoperit o situație nereglementată până în prezent, respectiv aceea în care practicianul, cu rea-credință, refuza să prezideze ședința adunării generale a creditorilor ca urmare a convocării legal făcute de creditori.

Comitetul creditorilor reprezintă o altă modalitate, prevăzută de lege, de apărare a intereselor creditorilo.

Față de legislația anterioară, Codul insolvenței aduce unele lămuriri în privința modului de desemnare a comitetului creditorilor prevăzând, în alin. (4) al art. 50, că în cadrul primei ședințe a adunării creditorilor, aceștia vor putea alege un comitet format din 3 sau 5 creditori, dintre primii 20 de creditori cu drept de vot, dintre cei cu creanțele beneficiind de o cauză de preferință, bugetare și chirografare cele mai mari în ordinea valorii și care se oferă voluntar, selecția fiind efectuată prin întrunirea acestor criterii cumulative pe baza celui mai mare procentaj de vot din valoarea creanțelor prezente, comitetul astfel desemnat urmând să înlocuiască comitetul desemnat anterior de judecătorul-sindic.

Este binevenită această precizare legată de modul de alegere a membrilor comitetului creditorilor pentru că nu de puține ori au fost creditori – de regulă cei bugetari -, care susțineau că, raportat la vechea reglementare, ei trebuie să facă parte din acest organ colegial, deși nu fuseseră aleși de adunarea creditorilor în acest sens.

Dacă adunarea creditorilor este un organ colectiv cu caracter esențialmente deliberativ, comitetul creditorilor este, în concepția Codului insolvenței, un organ executiv al adunării creditorilor, un organ operativ de lucru, caracter subliniat de împrejurarea că, în conformitate cu prevederile art. 51, această entitate are calitate procesuală de a cere judecătorului-sindic ridicarea dreptului de administrare al debitorului atunci când, după deschiderea procedurii colective, debitorul, păstrându-și dreptul de administrare, nu depune suficiente diligențe sau nu reușește o gestiune eficientă a averii sale sau când lipsește probabilitatea realizării unui plan rațional de activitate.

De asemenea, cu autorizarea judecătorului-sindic, comitetul creditorilor poate introduce acțiuni pentru anularea unor transferuri cu caracter patrimonial făcute de debitorîn dauna creditorilor, atunci când astfel de acțiuni nu au fost introduse de administratorul judiciar sau de lichidator. La acestea am putea adăuga și prerogativa conferită de art. 169 alin. (2) din Codul insolvenței, referitoare la cererea de angajare a răspunderii patrimoniale personale, este adevărat, exercitabilă prin președintele comitetului.

Administratorul special

Administratorul special, ca participant la procedura insolvenței, este una din inovațiile aduse de Legea nr. 85/2006, care a înlocuit reprezentantul membrilor sau acționarilor debitorului persoană juridică. Cu toate acestea, trebuie să precizăm că noțiunea de administrator special nu este una străină sistemului nostru legislativ.

Astfel, administratorul special a fost reglementat pentru prima dată prin O.U.G. nr. 137/2001 pentru modificarea și completarea Legii bancare nr. 58/1998121, iar ulterior, prin Legea nr. 503/2004, instituția a fost introdusă și în domeniul asigurărilor. înlocuirea adunării generale a membrilor sau asociaților/acționarilor și a reprezentantului membrilor sau asociaților/acționarilor debitorului persoană juridică cu un administrator special a reprezentat un pas înainte în legislația insolvenței, eliminând, astfel, problemele apărute în practică atunci când debitorul era reprezentat de fostul administrator, iar organele statutare de către o altă persoană, fizică sau juridică.

În vederea desemnării administratorului special adunarea generală a acționarilor, asociaților sau membrilor persoanei juridice va fi convocată de administratorul judiciar ori de lichidatorul judiciar, în termen de maximum 10 de zile de la notificarea deschiderii procedurii de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar provizoriu.

Dacă adunarea asociaților/acționarilor nu desemnează un administrator special, debitorului i se va ridica dreptul de administrare, dacă acesta nu a fost deja ridicat, iar debitorul, respectiv asociații/acționarii sunt decăzuți din drepturile recunoscute de procedură și care sunt exercitate prin administrator special.

Dacă un administrator special nu a fost desemnat, pentru soluționarea acțiunilor prevăzute la art. 84 și de art. 117-122 din Codul insolvenței, debitorul va fi reprezentat de un curator special desemnat dintre organele de conducere statutare aflate în exercițiul funcțiunii la data deschiderii procedurii, desemnarea urmând a fi făcută de către judecătorul-sindic, în camera de consiliu, fără citarea părților. în cazul în care, ulterior, adunarea asociaților/acționarilor alege un administrator special, acesta va prelua procedura în stadiul în care se găsește la data desemnării.

Cu toate că legea prevede că desemnarea administratorului special se face de către adunarea generală a acționarilor, asociaților sau membrilor persoanei juridice, în urma convocării acesteia de către practician (art. 53), considerăm și noi că această normă nu poate îngrădi dreptul acționarilor/asociaților sau al administratorilor sociali ai debitorului de a convoca din proprie inițiativă adunarea, dat fiind faptul că rolul principal al administratorului special este de a le reprezenta interesele.

În caz contrar, drepturile asociaților/acționarilor de a-și apăra interesele în cadrul procedurii insolvenței, precum și ale debitorului în perioada de observație, până la ridicarea dreptului de administrare, ar fi îngrădite, mai ales în acele situații în care practicianul desemnat ar rămâne în pasivitate și nu ar convoca, în termenul prevăzut de lege, adunarea generală a acționarilor, asociaților

Administratorul judiciar

În realizarea procedurii insolvenței, un rol important revine administratorului judiciar.

Administratorul judiciar este persoana fizică sau juridică compatibilă, practician în insolvență, autorizat în condițiile legii, desemnat să exercite atribuțiile prevăzute de lege, în perioada de observație și pe durata procedurii de reorganizare.

Potrivit Legii nr. 85/2014, administratorul judiciar persoană fizică sau persoară juridică, inclusiv reprezentantul acesteia trebuie să aibă calitatea de practician insolvență, în condițiile legii.

Statutul juridic al practicienilor în insolvență este reglementat prin O.U.G nr. 86/2006 privind organizarea activității practicienilor în insolvență. În concepția Legii nr. 85/2006, administratorul judiciar acționează ca mandatar a justiției.

Procedura insolvenței

Spre deosebire de procedura simplificată, procedura generală reprezintă, în conformitate cu art. 5 pct. 46 din Codul insolvenței, „procedura de insolvență prevăzută de prezenta lege, prin care un debitor care îndeplinește condițiile prevăzute la art. 38 alin. (1), fără a le îndeplini simultan și pe cele de la art. 38 alin. (2), intră, după perioada de observație, succesiv, în procedura de reorganizare judiciară și în procedura falimentului sau, separat, numai în reorganizare judiciară ori doar în procedura falimentului:”

Reorganizarea și falimentul

Procedura reorganizării este definită în cadrul art. 5 pct. 54 din Codul insolvenței astfel: „este procedura ce se aplică debitorului în insolvență, persoană juridică, în vederea achitării datoriilor acestuia, conform programului de plată a creanțelor. Procedura de reorganizare presupune întocmirea, aprobarea, confirmarea, implementarea și respectarea unui plan, numit plan de reorganizare, care poate să prevadă, ne- mitativ (s.n.), împreună sau separat: a) restructurarea operațională și/sau financiară a debitorului; b) restructurarea corporativă prin modificarea structurii de capital social; c) restrângerea activității prin lichidarea parțiaiâ sau totală a activului din averea debitorului”.

Noile modificări introduse prin Codul insolvenței, raportat la prevederile corelative ale art. 3 pct. 20 din Legea nr. 85/2006, nu sunt de substanță, ci vin numai să uniformizeze termeni, să stabilizeze sensul noțiunilor juridice sau să aducă un plus de interpretare.

Astfel, menționarea „debitorului în insolvență" este firească, pentru că numai un astfel de debitor se supune unei proceduri de reorganizare; includerea și a etapei „confirmării" în cadrul etapelor pe care le parcurge un plan de reorganizare era, în egală măsură, necesară, fiind o procedură obligatorie; caracterul evident nelimitativ al celor trei opțiuni de restructurare este dedus, oricum, și din enumerarea prevăzută de alin. (5) al art. 133, și care este, ea însăși, nelimitativă, iar departajarea expresă a formelor pe care le poate îmbrăca un plan de reorganizare prin lichidare este, din nou, o corelare cu dispozițiile art. 133 alin. (5)

Spre deosebire de dispozițiile corelative ale art. 2 din Legea nr. 85/2006 („Scopul prezentei legi este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvență"), noile dispoziții ale Codului insolvenței, stabilesc în art. 2 astfel: „Scopul prezentei legi este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului, cu acordarea, atunci când este posibil, a șansei de redresare a activității acestuia".

Diferența specifică este dată de recunoașterea și sprijinirea la nivel legislativ a șansei de redresare a debitorului.

Cu alte cuvinte, structura logică a normei juridice este condensată într-o propoziție dublu condiționată: scopul procedurii este principial acela al acoperirii pasivului, însă el devine exclusiv dacă și numai dacă debitorul nu poate fi redresat și reinserat în circuitul economic, situație în care regimul juridic al pasivului se supune regulilor specifice procedurilor de prevenire sau, după caz, de reorganizare.

Propunerea practicianului privind intrarea în faliment a debitorului, în procedura generală, trebuie să fie supusă aprobării adunării generale a creditorilor la prima ședință a acesteia. Adunarea generală a creditorilor va aproba propunerea administratorului judiciar prin votul titularilor a cel puțin două treimi din creanțele prezente la vot. Indiferent de rezultatul votului, propunerea nu va fi aprobată în cazul în care unul sau mai mulți creditori, deținând împreună peste 20% din creanțele cuprinse în tabelul preliminar de creanțe, își anunță intenția de a depune, în termenul legal, un plan de reorganizare a debitorului.

Dacă adunarea generală a creditorilor aprobă propunerea administratorului judiciar de intrare a debitorului în faliment, judecătorul-sindic va decide prin sentință acest lucru, în condițiile art. 145 alin. (1) lit. D.

Totuși, aceste prevederi nu se aplică pentru raportul privind propunerea de intrare în faliment, în cazul în care, până la data primei ședințe a adunării generale a creditorilor de aprobare a acestuia, a fost confirmat un plan de reorganizare de către judecătorul-sindic.

Și în cazul intrării în faliment în procedura generală, prin derogare de la dispozițiile Legii nr. 53/2003, cu modificările și completările ulterioare, desfacerea contractelor
individuale de muncă ale personalului debitorului se va face de urgență de către lichidatorul judiciar, practicianul urmând a acorda personalului concediat doar preavizul de 15 zile lucrătoare. De asemenea, Codul insolvenței introduce o prevedere nouă, față de legislația anterioară, care prevedea că, pentru efectuarea concedierilor colective, nu trebuie urmată procedura de concediere colectivă. Conform art. 123 alin. (8) din Codul insolvenței, se aplică prevederile art. 71 și art. 72 alin. (1) din Codul muncii privind procedura concedierii colective, cu precizarea expresă că termenele stabilite de aceste din urmă texte de lege se înjumătățesc.

După intrarea în faliment în procedura generală, lichidatorul va trimite o notificare tuturor creditorilor indicați în lista depusă de debitor/administratorul judiciar, prevăzută la
art. 145 alin. (2) lit. e), ale căror creanțe s-au născut după deschiderea procedurii, debitorului și registrului unde debitorul este înmatriculat, pentru efectuarea mențiunii, dispozițiile alin. (2) și (3) ale art. 99 aplicându-se în mod corespunzător.

Notificarea va cuprinde:

termenul limită pentru înregistrarea cererii de admitere a creanțelor născute după data deschiderii procedurii, specificate la alin. (3) al art. 146, în vederea întocmirii tabelului suplimentar, careva fi de maximum 45 de zile de la data intrării în faliment, precum și cerințele pentru ca o creanță înregistrată să fie considerată valabilă;

termenul de verificare a creanțelor menționate la alin. (3) al art. 146, de întocmire și publicare a tabelului suplimentar al acestora, care nu va depăși 30 de zile de la expirarea termenului prevăzut la lit. a);

termenul de depunere la tribunal a contestațiilor, care va fi de 7 zilede la publicarea în BPI a tabelului suplimentar;

termenul de întocmire a tabelului definitiv consolidat, care nu va depăși 30 de zile de la expirarea termenului prevăzut la lit. b).

Vor fi supuse verificării toate creanțele asupra averii debitorului, inclusiv cele
bugetare, născute după data deschiderii procedurii sau, după caz, al căror cuantum a fost modificat față de tabelul definitiv de creanțe sau față de programul de plată din planul de reorganizare, ca urmare a plăților făcute după deschiderea procedurii.

Creanțele admise în tabelul definitiv de creanțe nu vor mai fi supuse verificării, însă toți creditorii vor putea să formuleze contestații cu privire la tabelul suplimentar. Tabelul definitiv consolidat va cuprinde totalitatea creanțelor admise împotriva averii debitorului, existente la data intrării în faliment, cu respectarea dispozițiilor art. 112.

Titularilor de creanțe născute după deschiderea procedurii, care nu depun cererea de admitere a creanțelor în termenul prevăzut la alin. (2) lit. a) al art. 146, li se aplică, în mod corespunzător, prevederile art. 114 privitoare la decăderea din drept.

Inventarul averii debitorului se desfășoară în conformitate cu art. 151-153, iar lichidarea averii falitului în condițiile art. 154-158, eventualele sume obținute din această operațiune urmând să fie distribuite în conformitate cu regulile prevăzute de art. 159-168 din Codul insolvenței.

Închiderea procedurii colective și radierea debitorului din registrul în care este
înmatriculat se va putea dispune, în orice stadiu al procedurii, dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative și niciun creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare, judecătorul-sindic procedând la audierea de urgență a creditorilor într-o ședință, în care se va consemna refuzul acestora (neprezentarea fiind asimilată refuzului) – art. 174 din Codul insolvenței. De asemenea, închiderea procedurii se va dispune și atunci când judecătorul-sindic a aprobat raportul final, când toate fondurile sau bunurile din averea debitorului au fost distribuite și când fondurile nereclamate au fost depuse la bancă, în urma unei cereri a lichidatorului, judecătorul pronunțând o sentință de închidere a procedurii, în cazul persoanelor juridice dispunând și radierea acestora.

CAPITOLUL II
REORGANIZAREA JUDICIARĂ

Dispoziții generale

Procedura generală este aplicabilă debitorilor, astfel cum sunt ei nominalizați de
alin. (1) al art. 38 din Codul insolvenței, care nu se află în niciuna dintre situațiile speciale la care se referă alin. (2) al aceluiași articol și care intră succesiv, după perioada de observație, în procedura de reorganizare judiciară și în procedura de faliment sau, după caz, separat, numai în reorganizare ori numai în faliment.

Spre deosebire de procedura simplificată, sfera subiecților care pot intra în procedura generală este mai restrânsă, legiuitorul excluzându-i, de plano, pe profesioniștii, persoane fizice, care acționează în mod individual sau în întreprinderi familiale, precurr și pe debitorii care au intrat în dizolvare voluntară anterior formulării cererii introductive.

Explicația unei asemenea limitări este una simplă: persoanele fizice care au calitatea de profesionist, indiferent de forma de organizare în care desfășoară activități economice, nu pot să beneficieze de procedura reorganizării judiciare, știut fiind că aceasta este, potrivit pct. 54 al art. 5 din Codul insolvenței, „procedura ce se aplică debitorului în insolvență, persoană juridică, în vederea achitării datoriilor acestuia, conform programului de plată a creanțelor (…)”. Definiția legală a procedurii de reorganizare judiciară nu lasă loc niciunei alte interpretări, această procedură fiind concepută și destinată exclusiv persoanelor juridice care au o organizare mai complexă și desfășoară o activitate de o mai mare amploare decât profesioniștii persoane fizice.

Procedura de reorganizare presupune întocmirea, aprobarea, implementarea și
respectarea unui plan, numit plan de reorganizare, care poate să prevadă, împreună sau separat: a) restructurarea operațională și/sau financiară a debitorului; b) restructurarea corporativă prin modificarea structurii de capital social; c) restrângerea activității prin lichidarea parțială sau totală a activului din averea debitorului.

Or, în cazul unui profesionist persoană fizică, este de la sine înțeles că nu poate fi vorba de niciuna dintre aceste modalități de redresare a activității economice.

De asemenea, în cazul persoanelor juridice dizolvate, este clar că etapa următoare dizolvării nu poate fi decât lichidarea judiciară, etapă care este incompatibilă cu reorganizarea judiciară și presupune în mod necesar procedura simplificată și falimentul.

Procedura generală se extinde și asupra oricărei persoane juridice de drept privat care desfășoară și activități economice, dacă se află în stare de insolvență sau de insolvențâ iminentă.

Dacă cererea debitorului de a fi supus dispozițiilor Codului insolvenței corespunde condițiilor prevăzute la art. 66, judecătorul-sindic va pronunța o încheiere de deschidere a procedurii generale, cu excepția cazului în care, prin declarația făcută conform art. 67 alin. (1) lit. g), debitorul își arată intenția de a intra în procedura simplificată ori se încadrează în una dintre categoriile prevăzute la art. 38 alin. (2), când judecătorul va pronunța o încheiere de deschidere a procedurii simplificate.

În cazul cererilor introductive formulate de creditori, dacă judecătorul-sindic stabilește că debitorul este în stare de insolvență, îi va respinge eventuala contestație și va deschide, printr-o sentință, procedura generală, în afară de cazul în care, din documentele depuse la dosar, rezultă că acesta se încadrează în una dintre categoriile prevăzute la art. 38 alin. (2) sau a mai beneficiat de reorganizare în ultimii 5 ani anteriori declanșării procedurii, când instanța va pronunța o sentință de deschidere a procedurii simplificate.

Prin sentința de declanșare a procedurii generale, judecătorul-sindic va dispune
administratorului judiciar să efectueze notificările prevăzute la art. 100, efectele deschiderii procedurii insolvenței fiind cele enumerate de art. 71-98 din Codul insolvenței.

Administratorul judiciar va întocmi și va supune judecătorului-sindic, în termenul stabilit de acesta, care nu va putea depăși 20 de zile de la desemnarea sa, un prim raport prin care trebuie să propună fie intrarea în procedura simplificată, fie continuarea perioadei de observație din procedura generală, iar ulterior, tot în termenul stabilit de judecător, dar care nu va putea depăși 40 de zile de la desemnarea sa, un raport asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția insolvenței debitorului, cu menționarea eventualelor indicii sau elemente preliminare privind persoanele cărora le-ar fi imputabilă. În situația în care debitorul nu se încadrează în categoriile prevăzute la art. 38 alin. (2), acest al doilea raport trebuie să indice dacă există o posibilitate reală de reorganizare efectivă a activității debitorului ori, după caz, motivele care nu permit reorganizarea și, în acest caz, propunerea de intrare în faliment.

În cazul în care, prin raportul său, administratorul judiciar arată că activitatea
debitorului poate fi redresată pe baza unui plan de reorganizare judiciară, acesta va trebui să precizeze dacă recomandă ca planul de reorganizare să fie propus de debitor, dacă, la cererea debitorului, colaborează la întocmirea planului ori dacă intenționează să propună un alt plan singur sau împreună cu unul ori mai mulți creditori.

Conform art. 181 alin. (2) din Codul insolvenței, la data confirmării unui plan de reorganizare, debitorul este descărcat de diferența dintre valoarea obligațiilor pe care le avea înainte de confirmarea planului și cea prevăzută în plan.

Planul de reorganizare

Noțiuni generale privind planul de reorganizare

Reorganizare judiciară este procedura ce se aplică debitorului în insolvență, persoană juridică, în vederea achitării datoriilor acestuia, conform programului de plată a creanțelor și presupune întocmirea, aprobarea, confirmarea, implementarea și respectarea unui plan, numit plan de reorganizare.

Această definiție, conținută de art. 5 pct. 54 din Codul insolvenței, a preluat nuanțat definiția conținută de art. 3 pct. 20 din Legea nr. 85/2006.

Din punct de vedere al naturii juridice a planului, acesta are o structură complexă îmbinând atât elementele acordului de voință contractual – prin obligațiile de plată asumate de către debitor, cât și pe cele ale actului jurisdicțional – hotărârea de confirmare având valențele unei hotărâri irevocabile de executare silită împotriva debitorului, da' și caracterul legal – prin limitele și condițiile impuse de textul actului normativ.

Astfel, potrivit unor opinii ”planul de reorganizare reprezintă un act juridic multilateral complex, având natură convențională, jurisdicțională și legală, care se încheie prin manifestarea de voință a categoriilor de creditori care îl votează și care poate încorpora o remitere parțială forțată de datorie, schimbarea termenelor de plată și modalități noi de plată, efectele acestuia producându-se în temeiul hotărârii de confirmare a planului de către judecătorul-sindic”.

Conceptul de reorganizare include trei variante, respectiv:

restructurarea (operațională, financiară, și/sau corporativă, prin modificarea structurii capitalului social) și continuarea activității debitorului;

lichidarea parțială sau totală a activului din averea debitorului, prin restrângerea activității;

o combinație a celor două variante de mai sus.

Consider că se impune a fi făcută o observație raportat la corelarea art. 5 pct. 54 lit. c) (din cadrul definiției reorganizării) și art. 132 alin. (3) – Subsecțiunea 1 – „Planul".

Astfel, în capitolul introductiv al definițiilor, reorganizarea poate fi implementată prin „lichidarea parțială sau totală a activului din averea debitorului", în timp ce opțiunile pe care le poate prevedea un plan de reorganizare, în cadrul art. 132 alin. (3) se referă la „lichidarea unor bunuri din averea debitorului".

Consider că această aparentă necorelare trebuie soluționată prin interpretarea în sensul că, într-adevăr, reorganizarea poate avea loc inclusiv printr-o lichidare totală a activelor, argumentat astfel:

în primul rând, enumerarea „totală sau parțială" este situată în cadrul definițiilor actului normativ, astfel încât, pe întreg parcursul legii, constituind instrumente specifice și uniforme de lucru, definițiile trebuie utilizate ca atare;

în al doilea rând, în cadrul art. 132 alin. (3), legiuitorul utilizează verbul „va putea", ca atare norma este una permisivâ, legiuitorul neînțelegând astfel să restrângă libertatea părților de a opta și pentru alte variante decât cele expres menționate;

în al treilea rând, dispozițiile art. 5 pct. 54 lit. c) se referă la „activul din averea debitorului", în timp ce dispozițiile art. 132 alin. (3) se referă la „bunuri", or, activul patrimonial include și drepturi de creanță, și bunuri, fiind noțiunea generală, care le înglobează pe celelalte.

Persoanele, termenul și condițiile în care se propune planul de reorganizare

Dispozițiile art. 132 alin. (1) din Codul insolvenței – echivalentul art. 94 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, prevăd persoanele care pot propune un plan de reorganizare, precum și condițiile specifice pe care acele persoane trebuie să le îndeplinească pentru a putea propune un astfel de plan.

Astfel, aceste persoane sunt: debitorul, administratorul judiciar și unul sau mai mulți creditori.

Debitorul

Conform dispozițiilor art. 132 alin. (1) lit. a) din Codul insolvenței, debitorul deține în continuare calitate procesuală activă de a propune un plan de reorganizare. În concret, exercitarea acestui drept are loc cu respectarea următoarelor condiții:

formularea intenției de reorganizare de către debitor, dacă cererea de deschidere a procedurii îi aparține, conform art. 67 alin. (1) lit. g).

De altfel, prin corelare cu dispozițiile art. 67 alin. (2) fraza a doua, sancțiunea nedepunerii acestei intenții de reorganizare este însăși respingerea cererii, exceptând procedura simplificată sau cea solicitată de lichidatorul voluntar desemnat în procedura Legii nr. 31/1990 privind societățile, republicată, cu modificările și completările ulterioare;

de asemenea, formularea acestei intenții de reorganizare de către debitor, dacă cererea de deschidere a procedurii a aparținut creditorului/creditorilor, în interiorul termenului prevăzut la art. 74 din Codul insolvenței, și anume maxim 10 zile de la deschiderea procedurii;

depunerea planului de reorganizare se face de către debitor, cu aprobarea adunării generale a acționarilor/asociaților, în termen de 30 de zile de la publicarea tabelului definitiv de creanțe.

În privința condiției privind formularea intenției de reorganizare de către debitor, sub imperiul Legii nr. 85/2006, considerăm că transformarea acestui act tîntr-o condiționare a dreptului de reorganizare al debitorului este, uneori, excesivă și restricționează nejustificat șansa unei restructurări, care poate fi una viabilă.

Astfel, pot exista situații în care debitorul, din neștiință sau necunoaștere, omite a depune acest act procedural împreună cu cererea introductivă. Or, raportat la însuși scopul reorganizării, care este acela al salvării afacerilor viabile, aplicarea sancțiunii pierderii dreptului de a solicita reorganizarea pentru un act nedepus la un moment la care nu se pot face, totuși, judecăți definitive în privința evoluției afacerii, este prea drastică.

O astfel de opinie, justificată însă pe aprecieri în privința calificării exacte a tipului de sancțiune aplicabilă, a fost exprimată și la nivel jurisprudențial.

În această opinie s-a apreciat judicios că lipsa manifestări intenției debitorului pentru reorganizare, prin nedepunerea acestei cereri formale în termenul legal, este o simplă prezumție, în sensul că debitorul este de acord cu trecerea la faliment.

Sancțiunea decăderii a intervenit abia prin dispozițiile Legii nr. 277/2009 prin modificarea art. 28 alin. (2) din Legea nr. 85/2006. Or, prezumția fiind una simplă s-a apreciat că aceasta poate fi răsturnată prin chiar depunerea – în termen – a planului de reorganizare de către debitor.

Mai mult decât atât, chiar acceptând aplicabilitatea sancțiunii decăderii, aceasta, pentru a putea opera, trebuia invocată în termen de către creditori, iar aceștia, hotărând aprobarea planului de reorganizare cu majoritatea cerută de lege, au înțeles astfel să nu invoce o astfel de decădere.

Dacă analizăm depunerea acestei intenții de reorganizare sub imperiul Codului insolvenței, există două situații: (i) dacă debitorul formulează cererea de deschidere și nu depune intenția de reorganizare, cererea sa se respinge; (ii) dacă creditorul formulează cererea și debitorul, ulterior admiterii cererii de deschidere, nu depune intenția sa de reorganizare în termen de 10 zile, sancțiunea este, într-adevăr, pierderea dreptului de a solicita el însuși reorganizarea.

Tocmai de aceea, de lege ferenda, propunem eliminarea acestei sancțiuni pentru ipoteza în care cererea de deschidere aparține creditorului, procedura se deschide în temeiul admiterii acestei cereri, însă debitorul nu depune intenția sa de reorganizare în termenul de 10 zile menționat de art. 74 din Codul insolvenței.

Se impugn a fi făcute două observații pe marginea noilor prevederi legislative, și anume:

Codul insolvenței a conturat mult mai clar instituția administratorului special, care reprezintă, în esență, singurul mandatar al acționarilor/asociaților debitorului, în
procedura insolvenței.

Astfel, după deschiderea procedurii, prin noile dispoziții ale art. 55, adunarea generală a acționarilor/asociaților își suspendă activitatea, reprezentarea acestora fiind făcută exclusiv prin administratorul special.

De asemenea, cu titlu de excepție, adunarea generală a acționarilor/asociaților se va putea întruni, la convocarea administratorului judiciar, în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege.

Conform dispozițiilor art, 56 alin. (1) lit. c) se prevede faptul că administratorul special este cel care propune un plan de reorganizare. în aceste condiții, concluzia interpretării corelate a acestor dispoziții normative este în sensul că administratorul special este, în drept, titularul propunerii unui plan de reorganizare din partea debitorului, bineînțeles dacă o astfel de propunere este aprobată de către adunarea generală a acționarilor/asociaților.

reprezentând o altă materializare a principiului stabilit de art. 4 pct. 5 din Codul insolvenței (principiul transparenței și a previzibilității în procedură), termenul de 30 de zile curge nu de la afișarea tabelului definitiv de creanțe [astfel cum prevedea art. 94 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 64/1995], ci de la publicarea acestuia în Buletinul Procedurilor de Insolvență.

Astfel, se asigură, pe de o parte, efectivitatea transmiterii informației către cei interesați și se obține și un moment unic și obiectiv al cunoașterii faptului juridic al depunerii acestui tabel definitiv de creanțe.

Pe de altă parte, o precizare suplimentară credem că se poate face din perspectiva sancțiunii și a titularului acesteia, în ipoteza în care debitorul nu depune intenția de reorganizare la dosarul cauzei, în procedura deschisă de unul sau mai mulți creditori ai săi.

O astfel de sancțiune (decăderea din dreptul de a depune un plan de reorganizare) se aplică, cum este și firesc, doar față de subiectul de drept care a încălcat o obligație procedurală, adică față de debitor.

O astfel de sancțiune nu afectează și nu va putea afecta creditorii, care beneficiază de același termen în formularea și depunerea planului de reorganizare, fără a mai fi necesară depunerea unor intenții prealabile, având în plus și anumite mijloace remediu pentru completa și eficienta exercitare a dreptului recunoscut de lege.

Unul sau mai mulți creditori

Raportat la formularea de către creditorii care dețin un procent de 20% din masa credală, a intenției de reorganizare, în literatura de specialitate s-a susținut întemeiat faptul că exercițiul acestui drept poate fi unul ineficient, atâta timp cât „ne aflăm la momentul deschiderii procedurii, când nu se știe care va fi totalul masei credale, ci numai valoarea creanțelor înscrise în contabilitatea debitorului și pe care acesta a acceptat să le arate; fiind vorba de un debitor care contestă că ar fi în insolvență, este greu de crezut că debitorul va fi de acord să furnizeze la timp aceste informații judecătorului-sindic, pentru ca acesta să poată adopta soluția trecerii la procedura generală, în loc de trecerea la faliment ca sancțiune aplicată debitorului pentru negarea stării de insolvență; pe de altă parte, nimic nu garantează că, în urma verificării creanțelor și a soluționării contestațiilor la tabelul preliminar, procentul de 20% apreciat de judecătorul-sindic la momentul deschiderii procedurii va rămâne neschimbat”.

O astfel de observație era una cu atât mai justă, cu cât momentul limită până la care creditorii puteau formula această intenție de reorganizare, considerată element sine quo non pentru formularea în termen a unui plan de reorganizare, era momentul aferent raportului prevăzut de art. 59 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, și care trebuia depus maxim 40 de zile de la deschiderea procedurii, moment la care nu expirase nici măcar termenul de declarare la masa credală a creanțelor, care era de maxim 45 de zile de la deschiderea procedurii.

Noua reglementare a Codului insolvenței a remediat aceste disfuncționalități, în
sensul următor: (i) a eliminat condiția prealabilă a exprimării intenției de reorganizare din partea acestor creditori, până la întocmirea raportului de 40 de zile și (ii) a asigurat accesul real și efectiv al creditorilor interesați în obținerea informațiilor de natură a contura premisele viabilității unui plan propriu de reorganizare.

Dispozițiile art. 132 alin. (1) lit. c) din Codul insolvenței stabilesc un termen maximal de 30 de zile (același și pentru debitor sau administratorul judiciar), calculat de la data publicării în BPI a tabelului definitiv de creanțe, adică de la momentul la care masa credală poate fi considerată relativ stabilă (sub rezerva soluțiilor pronunțate în calea de atac a apelului față de sentința judecătorului-sindic de soluționare a contestațiilor).

De asemenea, noua reglementare stabilește o serie de instrumente de natură a facilita în mod real accesul creditorilor la informațiile relevante: administratorul judiciar este obligat să pună la dispoziția acestor creditori informațiile existente și necesare pentru redactarea planului.

În acest sens, debitorul, prin administrator special, sau administratorul judiciar, dacă a fost ridicat dreptul de administrare și dacă, bineînțeles, acesta deține aceste informații, au obligația ca, în termen de maximum 10 zile de la primirea solicitării, să pună la dispoziția creditorului actele și informațiile prevăzute de art. 67 alin. (1) lit. a) („ultima situație financiară anuală, certificată de către administrator și cenzor/auditor, balanța de verificare pentru luna precedentă datei înregistrării cererii de deschidere a procedurii"), b) („lista completă a tuturor bunurilor debitorului, incluzând toate conturile și băncile prin care debitorul își rulează fondurile") și e) („Contul de profit și pierdere pe anul anterior depunerii cererii"), actualizate corespunzător depunerii tabelului definitiv de creanțe.

Se va pune la dispoziția creditorului și lista tuturor creanțelor născute în timpul procedurii, precum și orice alte documente solicitate, care sunt utile pentru redactarea unui plan de reorganizare.

Acest text normativ trebuie coroborat și cu dispozițiile art. 82 din Codul insolvenței care reia și dezvoltă conținutul obligației de comunicare, astfel: toate informațiile și
documentele apreciate ca necesare cu privire la activitatea și averea sa, precum și lista
cuprinzând plățile efectuate în ultimele 6 luni anterioare deschiderii procedurii și transferurile patrimoniale făcute în cei 2 ani anteriori deschiderii procedurii, sub sancțiunea ridicării dreptului de administrare.

În privința sancțiunilor care intervin pentru neîndeplinirea acestei obligații, acestea sunt următoarele:

în ipoteza în care cererea de deschidere a procedurii aparține debitorului, pentru nedepunerea actelor și a informațiilor prevăzute la art. 67 alin. (1) lit. a), b) și e), aceasta este chiar respingerea cererii

în ipoteza în care cererea de deschidere a aparținut creditorului, debitorul trebuie să depună toate actele și informațiile prevăzute la art. 67 alin. (1) în termen de 10 zile de la deschiderea procedurii – art. 74; nedepunerea de către debitor a tuturor informațiilor și documentelor apreciate ca necesare, menționate la art. 82, în care sunt incluse însă, ratio legis, și cele menționate la art. 67 alin. (1) lit. a), b) și e), inclusiv lista cuprinzând plățile efectuate în ultimele 6 luni anterioare deschiderii procedurii și transferurile patrimoniale făcute în cei 2 ani anteriori deschiderii procedurii, atrage sancțiunea ridicării dreptului de administrare.

Rațiunea instituirii unei sancțiuni, considerată drastică din perspectiva șanselor unei reorganizări, vine ca o materializare a noilor principii enunțate în cadrul art. 4 pct. 3 și 5 din Codul insolvenței, și anume „asigurarea unei proceduri eficiente, inclusiv prin mecanisme adecvate de comunicare și derulare a procedurii într-un timp util și rezonabil, într-o manieră obiectivă și imparțială, cu un minim de costuri", respectiv „asigurarea unui grad ridcat de transparență și previzibilitate în procedură”.

Cu alte cuvinte, tratamentul echitabil în formularea și susținerea unui plan de
reorganizare trebuie asigurat tuturor participanților la procedură care dețin o astfel de vocație: în ipoteza în care debitorul, cu rea-credință, împiedică realizarea drepturilor celorlalți participanți, reversul este pierderea dreptului raportat la propriul plan de reorganizare, cu posibilitatea unei preluări ostile de către creditori, printr-un plan separat de reorganizare.

de asemenea, situația menționată la lit. b) de mai sus atrage și sancțiuni pecuniare în sarcina persoanelor responsabile pentru nepunerea la dispoziție a acestor informații și documente, și anume amenda judiciară de la 1.000 lei la 5.000 lei.

Administratorul judiciar

Și față de cel de-al treilea participant la procedură care deține vocația depunerii unui plan de reorganizare, regimul de propunere al acestuia a fost uniformizat.

Astfel, și față de administratorul judiciar a fost eliminată condiția formulării, în prealabil, a intenție de reorganizare, cel târziu la momentul votării raportului de 40 de zile, rămânând doar obligația acestuia de a depune efectiv planul de reorganizare în termen de
30 de zile de la publicarea tabelului definitiv de creanțe în BPI.

Posibilitatea de prelungire a termenului de depunere a planului de reorganizare

Dispozițiile art. 94 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 prevedeau posibilitatea judecătorului-sindic, la cererea oricărei părți interesate, de a scurta, pentru motive temeinice, perioadele prevăzute la alin. (1) al art. 94 – deci inclusiv în privința termenului de 30 de zile de depunere a planului.

Întrebarea care s-a ridicat în practică, sub imperiul Legi nr. 85/2006, era aceea de a stabili daca acest termen ar putea fi prelungit, în sensul de a da posibilitatea persoanelor cărora legea le-a recunoscut o astfel de vocație, să depună totuși planul de reorganizare după expirarea termenului de 30 de zile de la data „afișări tabelului definitiv de creanțe”.

Din interpretarea textelor de lege incidente, s-a considerat ca o astfel de prelungire nu este posibilă.

În primul rând, s-a argumentat în sensul că trebuia observat faptul că, ori de câte ori legiuitorul a dorit să existe posibilitatea de prelungire a unor termene, a prevăzut în moc expres acest lucru. Astfel, conform art. 62 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei și pentru motive temeinice, judecătorul-sindic putea hotărî o majorare a termenelor de înregistrare a cererilor de admitere a creanțelor, de verificare a creanțelor și de întocmire, afișare și comunicare a tabelului preliminar de creanțe, precum și termenul de definitivare a acestuia.

În al doilea rând, s-a considerat că legea prevedea în mod expres posibilitatea de modificare a acestui termen, dar numai în sensul scurtării acestuia, pentru motive temeinice.

Nu în ultimul rând, s-a considerat că trebuie observate și dispozițiile alin. (5) a art. 94, care prevedeau în mod expres faptul că nerespectarea termenelor prevăzute pentru depunerea planului de reorganizare, conducea la decăderea părții respective dir dreptul de a mai propune un plan și, ca urmare, la trecerea la procedura falimentului, din dispoziția judecătorului-sindic – prevedere care a fost preluată și în Codul insolvenței, prin dispozițiile art. 132 alin. (5).

Tocmai de aceea, noul alin. (2) al art. 132 din Codul insolvenței aduce o cu totul
abordare, marcată de tendința încurajării restructurărilor viabile, în detrimentul unei rigori excesive a termenelor procedurale.

Astfel, acest alineat prevede posibilitatea pentru judecătorul-sindic de a prelungi cu maxim 30 de zile, pentru motive temeinice, termenul privind depunerea planului de reorganizare, la cererea oricărei părți interesate sau a administratorului judiciar.

Există autori care consideră că este o dispoziție benefică, pentru că experiența practică poate confirma situații în care, cu toate eforturile anterioare în conceperea, consolidarea și materializarea formei finale a unui plan de reorganizare, timpul s-a dovedit a fi insuficient.

Cu toate acestea, Legea nr. 85/2006 nu oferea soluții clare în această privință, ceea ce a condus, în unele cazuri, la apelarea la diverse alte soluții juridice, pentru considerente de temporizare a cauzei, cum ar fi depunerea unor completări la rapoartele de evaluare existente, ce determinau necesitatea modificării (prin rectificare) a tabelului definitiv de creanțe, cu efectul curgerii unui nou termen pentru depunerea planului de reorganizare sau formularea unor modificări la planul de reorganizare deja depus, deși au existat soluții de jurisprudență care au stabilit faptul că, prin aplicarea principiului simetriei, dispozițiile art. 101 alin. (5) din Legea nr. 85/2006 au în vedere faptul că, pentru a exista o modificare a planului de reorganizare, trebuie să existe, anterior, o aprobare și o confirmare a acestuia.

Raportând aceste considerente la situația concretă, a pregătirii, sintetizării și
structurării unui plan de reorganizare, rezultă faptul că termenul de 30 de zile este uneori dificil de respectat, pentru a se putea acoperi toate aceste etape, ele însele laborioase,
implicând în același timp și discuții și negocieri intense cu creditorii, pentru a reuși plasarea acestora pe poziții de acceptanță a reorganizării.

Tocmai de aceea, și sub imperiul Legii nr. 85/2006 și, cu atât mai mult, sub cel al Codului insolvenței, conceptul de pre-pack-restructuring plan, existent în sistemul legii americane a insolvenței, a fost recunoscut ca fiind o formă utilă și eficientă de manage- riere a procedurilor de insolvență autohtone.

Cu alte cuvinte, noua formă a alin. (2) din art. 132 al Codului insolvenței, care permite prelungirea termenului de 30 de zile pentru depunerea planului de reorganizare cu maxim alte 30 de zile, trebuie văzută ca o soluție limită, la care se poate apela însă, sub rezerva probării, în concret, a „motivelor temeinice", de natură a fundamenta în drept o astfel de cerere.

De asemenea, considerăm că rămâne pe deplin aplicabilă și posibilitatea, existentă și sub reglementarea Legii nr. 85/2006, de a depune un plan de reorganizare chiar după expirarea termenului de 30 de zile, prin formularea unei cereri de repunere în termen, în temeiul art. 186 NCPC, bineînțeles în ipoteza în care partea poate dovedi că a fost împiedicată să depună pianul printr-o împrejurare mai presus de voința sa, iar planul a fost depus în terem de 15 zile de la data la care a încetat împiedicarea.

Durata reorganizării

Executarea planului de reorganizare nu va putea depăși 3 ani, socotiți de la data confirmării.

Actuala lege prevede faptul că modificarea Planului de reorganiyare, inclusiv prelungirea acestuia se poate face oricând pe parcursul procedurii de reorganiyare însă nu se poate depăși o durată totală maximă a derulării planului de 4 ani de la confirmarea inițială.

Această modificare poate fi propusă de oricare dintre cei care au vocația de a propune un plan, indiferent dacă au propus sau nu planul.

CAPITOLUL III
PRACTICĂ JUDICARĂ

3.1. Propunerea unui plan de reorganizare

Potrivit art. 139 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, dacă sunt trei categorii de creanțe, planul se consideră acceptat în cazul în care cel puțin două categorii votează planul, cu condiția ca una dintre categoriile defavorizate să accepte planul și ca cel puțin 30% din totalul valoric al masei credale să accepte planul.

Votul asupra planului de reorganizare se exercită în condițiile expres prevăzute de art. 138 din Legea nr. 85/2014, care împarte creanțele în cinci categorii distincte (creanțe garantate, salariale, bugetare, creanțele creditorilor indispensabili și celelalte creanțe chirografare). Fiecare categorie de creanță votează separat. Creanțele chirografare sunt împărțite de lege în două categorii, respectiv creanțele creditorilor indispensabili și celelalte creanțe chirografare. în plus, trebuie subliniat că în cadrul categoriei creanțelor chirografare obișnuite, reglementate de art. 138 alin. (3) lit. e) din Legea nr. 85/2014, nu se mai face nicio distincție în funcție de izvorul efectiv ai creanței și nu se mai subclasifică în maniera în care se face în art. 161 din Legea nr. 85/2014. De asemenea, Legea insolvenței prevede în mod expres la art. 138 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 că fiecare creanță beneficiază de un drept de vot, pe care titularul acesteia îl exercită în categoria de creanțe din care face parte creanța respectivă.

Singura interdicție în exercitarea dreptului de vot este prevăzută de art. 138 alin. (5) din Legea nr. 85/214. în acord cu această prevedere legală, creditorii care, direct sau indirect, controlează, sunt controlați sau se află sub control comun cu debitorul, în sensul legislației pieței de capital, pot vota cu privire la plan doar în cazul în care acesta le acordă mai puțin decât ar primi în cazul falimentului

Potrivit art. 49 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, votul condiționat este considerat vot negativ. Legea insolvenței nu cuprinde vreo definiție a noțiunii de „vot condiționat”, astfel că interpretarea acestei sintagme se realizează potrivit sensului din limbajul comun nejuridic.

Ca atare, pentru a fi considerat condiționat, votul exprimat de creditor ar trebui să impună anumite condiții, în raport de chestiunea concretă asupra căreia adunarea creditorilor deliberează.

În situația în care, în adunarea creditorilor este supus spre aprobare un plan de reorganizare, pentru a fi în prezența unui vot condiționat este necesar ca creditorul să solicite, pentru a-și exprima votul pozitiv, modificarea sau completarea planului de reorganizare (a anumitor componente ale acestuia, inclusiv a programului de plată a creanțelor). Prin urmare, în ipoteza în care creditorul nu face altceva decât să reamintească administratorului judiciar modalitatea de plată a creanțelor curente, atunci nu se poate spune că suntem în prezența unui vot condiționat, întrucât însăși legea stabilește modalitatea de plată a acestor creanțe.

Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, decizia nr. 403 din 17 iunie 2016

Prin sentința nr. 40 din 15.01.2016, Tribunalul Specializat Argeș a infirmat planul de reorganizare propus de debitoarea R&G.C. SRL, prin administrator special P.E. și, în temeiul art. 145 pet. A lit. c) din Legea nr. 85/2014, a dispus intrarea în faliment în procedura generală a debitoarei; a desemnat în calitate de lichidator judiciar provizoriu societatea S.Q. SPRL, care va îndeplini atribuțiile prevăzute de art. 25 din Legea nr. 85/2014, cu o retribuție lunară de 500 lei, la care se adaugă TVA, potrivit legii; a dispus dizolvarea societății debitoare; a fixat termen maxim de predare a gestiunii către lichidator împreună cu lista actelor și operațiunilor efectuate după deschiderea procedurii de 10 zile și a dispus predarea în termen de 5 zile de la data pronunțării sentinței a listei cuprinzând numele și adresele creditorilor și toate creanțele acestora la data intrării în faliment, cu indicarea celor născute după data deschiderii procedurii; a dispus notificarea intrării în faliment a debitoarei tuturor creditorilor și Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Argeș, în vederea efectuării mențiunilor și publicării în BPI, precum și sigilarea și inventarierea bunurilor din averea debitoarei în cel mai scurt timp și îndeplinirea celorlalte operațiuni de lichidare; a dat dispoziție tuturor băncilor la care debitoarea are disponibil în conturi, să nu dispună de acestea fără un ordin al lichidatorului judiciar; a fixat termenele pentru înregistrarea cererii de admitere a creanțelor, pentru verificarea creanțelor, de întocmire și publicare în BPI a tabelului suplimentar, pentru depunerea contestațiilor și pentru soluționarea eventualelor contestații și întocmirea tabelului definitiv consolidat la 27.04.2016.

De asemenea, a dispus lichidatorului judiciar întocmirea la fiecare 3 luni, începând cu data începerii lichidării și prezentarea comitetului creditorilor, a raportului asupra fondurilor obținute din lichidare și a planului de distribuție, dacă este cazul, fixând și termen pentru continuarea procedurii.

Pentru a hotărî astfel, judecătorul-sindic a reținut că, prin încheierea de ședință din 19.06.2015, Tribunalul Specializat Argeș, prin judecătorul-sindic, a admis cererea debitoarei R&G.C. SRL și a deschis procedura generală de insolvență împotriva acesteia, fiind numită ca administrator judiciar provizoriu, S.Q. SPRL.

Prin declarația anexată la cererea introductivă, debitoarea și-a manifestat intenția de intrare în procedură de reorganizare, conform planului de restructurare a activității sale, indicând modalitățile prin care înțelege să-și reorganizeze activitatea. Totodată, a anexat declarațiile prevăzute de art. 67 alin. (1) lit. i) și j), sub sancțiunea decăderii din dreptul de a depune un plan de reorganizare.

La data de 18.09.2015, a fost depus la dosar tabelul definitiv al creanțelor, în care au fost înscrise creanțe în valoare totală de 4.955.390,84 lei.

La 19.10.2015, debitoarea R&G.C. SRL, prin administrator special P.E., a depus planul de reorganizare, întocmit în baza hotărârii AGA din 16.102.2015.

Conform preambulului, termenul de executare a planului este de 3 ani de la data confirmării lui de către judecătorul-sindic, fiind prevăzută plata integrală a creanțelor garantate și bugetare, singura categorie de creanțe defavorizate fiind cea a creanțelor chirografare, eșalonarea în timp a plății acestora fiind efectuată în funcție de rangul de prioritate a creanțelor, conform programului de plăți – anexa 1 la raport.

S-a constituit o categorie specială de creditori chirografari, care au un rol hotărâtor în desfășurarea viitoare a activității societății, în care a fost menționat creditorul V. SA, furnizorul de energie electrică.

S-au încheiat acorduri de rescadențare a creanțelor cu S.H. SRL, pentru suma de 1.463.706,78 lei, pe o perioadă de 10 ani – prima zi de scadență fiind după ce se va închide procedura de reorganizare cu succes sau la data intrării în procedura de faliment -, și cu T.R. SRL, pentru suma de 2.202.298,76 lei, pe o perioadă de 10 ani, în aceleași condiții prezentate anterior.

Judecătorul-sindic a reținut că, în drept, conform art. 134 din Legea nr. 85/2014, în vederea votării planului de reorganizare se poate constitui categoria creditorilor indispensabili, astfel cum este aceasta definită la art. 5 alin. (1) pct. 23 din Legea nr. 85/2014. Administratorul judiciar confirmă, în tot sau în parte, ori infirmă lista acestor creditori. Lista creditorilor indispensabili, menționați la alin. (1), este depusă de către debitor împreună cu celelalte documente prevăzute la art. 67 alin. (1), listă ce se anexează, menționându-se și creanțele acestora, la raportul întocmit de administratorul judiciar/lichidatorul judiciar, potrivit art. 97.

Nedepunerea acestei liste conduce la decăderea debitorului din dreptul de a propune, în vederea votării planului de reorganizare, categoria creditorilor indispensabili.

În planul de reorganizare s-a menționat constituirea categoriei creditorilor indispensabili, formată din creditorul C.V. SA, însă debitoarea R&G.C. SRL nu a anexat cererii introductive o listă a acestor creditori, care să fi fost confirmată de administratorul judiciar, astfel că aceasta era decăzută din dreptul de a propune această categorie.

Judecătorul-sindic a constatat că, deși menționată ca și categorie distinctă de cea a creanțelor chirografare, C.V. SA nu a votat planul, astfel că, indiferent că este privită sau nu drept o categorie distinctă, acest aspect nu influențează aprecierile judecătorului-sindic asupra acceptării planului de către creditori. Articolul 138 alin. (3) din Legea nr. 85/2014 prevede că următoarele creanțe se constituie în categorii distincte, care votează separat: a) creanțele care beneficiază de drepturi de preferință; b) creanțele salariale; c) creanțele bugetare; d) creanțele creditorilor indispensabili; e) celelalte creanțe chirografare.

S-a mai arătat de către judecătorul-sindic că planul a fost suspus votului în adunarea creditorilor ce a avut loc la 17.11.2015, iar conform procesului-verbal al adunării, au fost prezenți la adunare T.R. SRL – creditoare cu drept de vot de 54,05% din categoria creanțelor chirografare (50,05% din totalul masei credale); S.H. SRL – creditoare cu drept de vot de 36,03% din categoria creanțelor chirografare (33,72% din totalul masei credale) și, au votat prin corespondență, A.J.F.P. Argeș – creditoare cu drept de vot de 100% din categoria creanțelor garantate și 87,52% din categoria creanțelor bugetare (5,81% din totalul masei credale).

S-a consemnat exercitarea votului pe trei categorii de creanțe, respectiv creanțe garantate, creanțe bugetare și creanțe chirografare, reținându-se că toate aceste categorii au exprimat un vot favorabil planului de reorganizare, în procent de 100% (creanțe garantate), de 87,52% (creanțe bugetare) și, respectiv, de 90,08% (creanțe chirografare). A fost anexat votul trimis prin corespondență de creditorul G.R.F.P. Ploiești – A.J.F.P. Argeș.

Judecătorul-sindic a apreciat că planul de reorganizare propus prevede obținerea în faliment de către creditoarea S.H. SRL a unei sume mai mici decât cea prevăzută a fi plătită în ipoteza reorganizării, respectiv de 26.934,88 lei, în loc de 203.123 lei (în faliment), având în vedere că operațiunea de rescadențare convenită de părți nu a fost cuprinsă în perioada de reorganizare. în plus, în programul de plăți s-a prevăzut în favoarea creditoarei ca plata sumelor să se facă în ultimele trei luni de reorganizare, în același timp cu ceilalți creditori defavorizați, respectiv pro rata și nu pari passu, conform ordinii de prioritate a creanțelor subordonate prevăzute la art. 161 pct. 10 lit. a) din Legea nr. 85/2014. Astfel, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 138 alin. (5) din Legea nr. 85/2014, pentru exercitarea dreptului de vot asupra planului de către creditoarea S.H. SRL.

Cu toate acestea, judecătorul-sindic a constatat că în categoria creanțelor chirografare, procentul covârșitor, de 54,05%, îl deține creditoarea T.R. SRL, care a votat favorabil planul, astfel că se apreciază că planul a fost acceptat cu majoritatea absolută din valoarea creanțelor din această categorie.

În categoria creanțelor bugetare și cea a creanțelor garantate, votul a fost exercitat de către creditoarea D.G.R.F.P. Ploiești – A.J.F.P. Argeș, prin corespondență, în baza procesului-verbal din 12.11.2015 al Comisiei de analiză a planurilor de reorganizare, constituită la nivelul A.J.F.P. Argeș. Conform acestui proces-verbal, creditoarea D.G.R.F.P. Ploiești – A.J.F.P. Argeș a votat favorabil planul, cu condiția achitării creanțelor fiscale născute în timpul procedurii, conform documentelor, inclusiv a accesoriilor, a plății ratelor cel târziu la data de 25 a ultimei luni a trimestrului, conform programului de plăți și a achitării creanțelor născute între data deschiderii procedurii și data depunerii planului de reorganizare, în conformitate cu angajamentul de plată înregistrat la A.J.F.P. Argeș la data de 12.11.2015 – anexă a planului de reorganizare.

S-a considerat de către judecătorul-sindic că votul acestei creditoare este condiționat, conform art. 49 din Legea nr. 85/2014, și prin urmare este considerat vot negativ.

În consecință,Tribunalul Specializat Argeș a apreciat că nu este îndeplinită prima condiție prevăzută de art. 139 alin. (1) pct. B din Legea nr. 85/2014 pentru ca planul să poată fi confirmat, dispoziție ce prevede că, în cazul în care sunt trei categorii, planul se consideră acceptat în cazul în care cel puțin două categorii votează planul, cu condiția ca una dintre categoriile defavorizate să accepte planul și ca cel puțin 30% din totalul valoric al masei credale să accepte planul.

Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe, debitoarea R&G.C. SRL a formulat apel, considerând că instanța de fond a interpretat greșit votul exprimat de D.G.R.F.P. Ploiești – A.J.F.P. Argeș, ca fiind un vot negativ, deoarece, așa cum reiese din procesul-verbal din 12.11.2015 al Comisiei de analiză, precum și din procesul-verbal al ședinței adunării creditorilor din 17.11.2015, votul a fost clar și neechivoc exprimat în sensul aprobării planului de reorganizare.

Faptul că se menționează de către comisia de analiză anumite aspecte cu privire la plata creanțelor curente, nu echivalează cu o condiție pur juridică, în sensul că planul de reorganizare conține programul de plăți doar pentru creanțele născute anterior deschiderii procedurii de reorganizare (creanțe istorice), nu și pentru creanțele curente.

Instanța de fond a reținut în mod eronat că sumele pe care S.H. SRL – deținătoare de drept a unei participații de 97,23% din capitalul social al R&G.C. SRL – urmează să le primească în situația reorganizării sunt mai mari decât în faliment.

Apelanta recunoaște faptul că debitoarea are dificultăți financiare și din acest motiv a solicitat declararea sa în insolvență, deoarece Legea insolvenței este un instrument care poate oferi celor aflați în dificultate financiară o reală șansă de redresare economică, procedura insolvenței neavând ca și scop închiderea societății, ci o veritabilă oportunitate pentru a găsi o modalitate de redresare, falimentul fiind ultima opțiune dintre cele existente.

Hotărârea instanței de apel

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor invocate și în raport de probatoriul administrat în cauză, curtea a constatat următoarele:

În ce privește apelul exercitat de creditoarea S.E. SRL, curtea a reținut că aceasta nu are legitimare procesuală activă în exercitarea apelului împotriva hotărârii de invalidare a planului de reorganizare, o astfel de legitimare aparținând doar persoanelor care au propus un plan de reorganizare în condițiile art. 132 din Legea nr. 85/2014.

În ceea ce privește apelul exercitat de debitoare este de reținut că, potrivit art. 139 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, în cazul în care sunt trei categorii, planul se consideră acceptat în cazul în care cel puțin două categorii votează planul, cu condiția ca una dintre categoriile defavorizate să accepte planul și ca cel puțin 30% din totalul valoric al masei credale să accepte planul.

Curtea a reținut că votul asupra planului de reorganizare se exercită în condițiile expres prevăzute de art. 138 din Legea nr. 85/2014, care împarte creanțele în cinci categorii distincte (creanțe garantate, salariale, bugetare, creanțele creditorilor indispensabili și celelalte creanțe chirografare). Fiecare categorie de creanță votează separat. Creanțele chirografare sunt împărțite de lege în două categorii, respectiv creanțele creditorilor indispensabili și celelalte creanțe chirografare.

În plus, trebuie subliniat că în cadrul categoriei creanțelor chirografare obișnuite, reglementate de art. 138 alin. (3) lit. e), legea nu mai face nicio distincție în funcție de izvorul efectiv al creanței și nu le mai subclasifică în maniera în care o face art. 161 din Legea nr. 85/2014.

De asemenea, Legea insolvenței prevede în mod expres la art. 138 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 că fiecare creanță beneficiază de un drept de vot, pe care titularul acesteia îl exercită în categoria de creanțe din care face parte creanța respectivă. Singura interdicție în exercitarea dreptului de vot este prevăzută de art. 138 alin. (5) din Legea nr. 85/214. în acord cu această prevedere legală, creditorii care, direct sau indirect, controlează, sunt controlați sau se află sub control comun cu debitorul, în sensul legislației pieței de capital, pot vota cu privire la plan doar în cazul în care acesta le acordă mai puțin decât ar primi în cazul falimentului.

Potrivit art. 2 alin. (1) pct. 16 lit. b) din Legea nr. 297/2004, controlul este definit ca fiind relația dintre societatea-mamă și o filială sau o relație similară între orice persoană fizică sau juridică și o societate comercială; orice filială a unei filiale va fi considerată o filială a societății-mamă, care este în fapt entitatea care controlează aceste filiale; se consideră legătura strânsă și situația în care două sau mai multe persoane fizice sau juridice sunt legate permanent de una și aceeași persoană printr-o relație de control.

Potrivit art. 49 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, votul condiționat este considerat vot negativ. Legea insolvenței nu cuprinde vreo definiție a noțiunii de „vot condiționat”, astfel că interpretarea acestei sintagme se realizează potrivit sensului din limbajul comun nejuridic.

Ca atare, pentru a fi considerat condiționat, votul exprimat de creditor ar trebui să impună anumite condiții, în raport de chestiunea concretă asupra căreia adunarea creditorilor deliberează.

În situația în care în adunarea creditorilor este supus spre aprobare un plan de reorganizare, pentru a fi în prezența unui vot condiționat este necesar ca creditorul să solicite, pentru a-și exprima votul pozitiv, modificarea sau completarea planului de reorganizare (a anumitor componente ale acestuia, inclusiv a programului de plată a creanțelor).

Prin urmare, în ipoteza în care creditorul nu face altceva decât să reamintească administratorului judiciar modalitatea de plată a creanțelor curente, atunci nu se poate spune că suntem în prezența unui vot condiționat, întrucât însăși legea stabilește modalitatea de plată a acestor creanțe.

În speță, planul de reorganizare propus de administratorul special al debitoarei R&G.C. SRL a structurat creditorii înscriși în tabelul definitiv de creanțe în trei categorii, și anume: creditori garantați, creditori bugetari și creditori chirografari.

Potrivit programului de plăți ce însoțește planul de reorganizare, dintre cele trei categorii de creanțe, urmează să beneficieze de distribuiri în perioada de reorganizare titularii creanțelor garantate și bugetare.

Conform procesului-verbal al adunării creditorilor din data de 17.11.2015, au fost prezenți la adunare T.R. SRL – creditoare cu drept de vot de 54,05% din categoria creanțelor chirografare (50,05% din totalul masei credale); S.H. SRL – creditoare cu drept de vot de 36,03% din categoria creanțelor chirografare (33,72% din totalul masei credale) și, au votat prin corespondență, A.J.F.P. Argeș – creditoare cu drept de vot de 100% din categoria creanțelor garantate și 87,52% din categoria creanțelor bugetare (5,81% din totalul masei credale).

S-a consemnat exercitarea votului pe trei categorii de creanțe, respectiv creanțe garantate, creanțe bugetare și creanțe chirografare, reținându-se că toate aceste categorii au exprimat un vot favorabil planului de reorganizare, în procent de 100%

(creanțe garantate), de 87,52% (creanțe bugetare) și, respectiv, de 90,08% (creanțe chirografare).

În categoria creanțelor bugetare și cea a creanțelor garantate, votul a fost exercitat de către creditoarea D.G.R.F.P. Ploiești – A.J.F.P. Argeș, prin corespondență, în baza procesului-verbal din 12.11.2015 al Comisiei de analiză a planurilor de reorganizare constituită la nivelul A.J.F.P. Argeș. Conform acestui proces-verbal, creditoarea D.G.R.F.P. Ploiești – A.J.F.P. Argeș a votat favorabil planul, cu condiția achitării creanțelor fiscale născute în timpul procedurii, conform documentelor din care rezultă, inclusiv a accesoriilor, a plății ratelor cel târziu la data de 25 a ultimei luni a trimestrului, conform programului de plăți și a achitării creanțelor născute între data deschiderii procedurii și data depunerii planului de reorganizare, în conformitate cu angajamentul de plată înregistrat la A.J.F.P. Argeș din 12.11.2015 – anexă a planului de reorganizare.

Curtea apreciază că votul exercitat de creditorul D.G.R.F.P. Ploiești – A.J.F.P. Argeș nu poate fi considerat ca fiind un vot negativ în condițiile în care, astfel cum rezultă din analiza procesului-verbal sus-menționat, nu se realizează decât o reamintire a administratorului judiciar a dispozițiilor art. 102 alin. (6) din Legea nr. 85/2014, împrejurare care nu este de natură a reprezenta o condiție, astfel cum s-a arătat anterior.

Prin urmare, având în vedere dubla calitatea a creditoarei D.G.R.F.P. Ploiești – A.J.F.P. Argeș, curtea a reținut că planul a fost votat de către categoria creditorilor bugetari și a creditorilor garantați.

În plus, în mod corect a reținut judecătorul-sindic că în categoria creanțelor chirografare, procentul covârșitor, de 54,05%, îl deține creditoarea T.R. SRL, care a votat favorabil planul, astfel că planul a fost acceptat cu majoritatea absolută din valoarea creanțelor din această categorie.

Prin urmare, curtea a reținut că toate categoriile de creanțe au votat planul, astfel că a fost îndeplinită condiția prevăzută de art. 139 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014.

Fiind îndeplinite condițiile prevăzute de lege atât în privința conținutului, cât și a aprobării cu majoritate în adunarea creditorilor, în mod greșit judecătorul-sindic a respins cererea de confirmare a planului de reorganizare.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 480 alin. (1) NCPC, curtea a respins apelul formulat de S.E. SRL, a admis apelul formulat de R&G.C. SRL, a schimbat sentința apelată, în sensul că s-a confirmat planul de reorganizare propus de debitoare și s-a trimis cauza la judecătorul-sindic pentru a dispune celelalte măsuri.

CONCLUZII

  Procedura insolvenței este o procedură de sacrificiu, necesară și eficientă, societățile care pot fi salvate trebuie să primească șansa de a funcționa, întrucât acestea creează sau mențin locuri de muncă, plătesc impozite și contribuții bugetului consolidat al statului și chiar posibilitatea de a încheia contracte cu instituțiile financiare.

Legea insolvenței conține norme de procedură colectivă a executării silite față de anumite entități. Ea se extinde și la dispozițiile legale care reglementează efectele mai ample ale fenomenului economic, reglementări aparținând legii societăților comerciale, ale activității bancare, ale creditului pentru consum, concurenței comerciale, legislației muncii, fiscalității, dreptului procesual etc.

În situația în care o societate comercială se află în dificultate, dar ea mai poate fi salvată, atunci activitatea acesteia trebuie condusă de un specialist, pentru că ea reprezintă mai multe interese, după cum am prezentat în prezenta lucrare.

Consider, că în momentul apariției stării de dificulate sau într-o fază incipientă a acestei stări, trebuie a fi consultat un practician în insolvență pentru că situația se poate înrăutăți ireversibl într-un timp foarte scurt.

Cu avantajele oferite de lege, din care enumerăm, suspendarea măsurilor de executare silită, reeșalonarea plății datoriilor acumulate sau suspendarea calculării penalităților de către creditorul bugetar, care sunt zdrobitoare, vine și un dezavantaj, dacă îl putem numi așa, și anume, supravegherea activității de către practicianul în insolvență.

Acesta, ca urmare a poziției oferite de lege, are, consider, obligația, de a se implica activ în activitatea societății, propunând măsuri în vederea salvării acesteia, oferind o imagine transparentă a activității desfășurate în relația cu furnizorii restanți sau viitori, precum și în implicarea în a găsi noi oportunități de afaceri (noi clienți) privind domeniul de activitate al societății, precum și evitarea de a se încheia contracte într-un mod defectuos.

​ În cazul societăților comerciale ale căror administratori consideră că activitatea nu mai trebuie continuată din diferite motive obiective sau subiective, ori în cazul societăților care nu mai au adminstratori, documente contabile ori active, acestea trebuie eliminate din piață prin procedura falimentului.

În cazul societăților comerciale ale căror administratori nu mai doresc continuarea, practicianul în insolvență, trebuie să depună toate diligențele în vedera valorificării la maxim a averii acesteia (expunerea la vânzare și vânzarea prin toate mediile posibile) și a distriburii sumelor obținute într-un termen cât mai scurt.

Pe rolul instanțelor de specialitate sunt deschise dosare cu o vechime mai mare de 3 ani de zile și ale căror active valorificabile sunt deja depășite din punct de vedere tehnic (în cazul mobilelor) și într-o stare de degradare (în cazul imobilelor). De asemenea, șansele creditorilor de a-și mai recupera creanța în integralitate sunt minime, deoarece, onorariul lichidatorului judiciar pe parcursul acestor ani se acumulează.

Deoarece în cadrul procedurii sunt angrenate mai multe categorii de creditori, fiecare dintre aceștia (vorbim despre creditorii bugetari și cei garantați) încearcă prin amendamentele propuse să aducă modificări în cadrul legii și o cât mai rapidă recuperare a creanțelor sale.

Consider că perioada de reorganizare este cea mai importantă perioadă din viața unei societăți aflate în insolvență și atenția acordată acesteia trebuie să fie una specială.

​Cu toate că insolvența este considerată de multă lume un eșec, lăsând în urmă creditori nemulțumiți și debitori sacrificați, dispariția acestora din urmă nu rezolvă și problema creditorilor care au rămas cu creanțe nerecuperate, de aceea, după cum am prezentat mai sus, consider reorganizarea judiciară ca fiind soluția cea mai potrivită în vederea acoperirii datoriilor societății.

Planul de reorganizare reprezintă balanța dintre ceea ce primesc creditorii prin menținerea societății în viață și ce primesc prin eliminarea din circuitul economic.

BIBLIOGRAFIE

Tratate, cursuri, monografii

Bufan,R., A.D.Diaconescu, F. Moțiu, Tratat practic de insolvență, Editura Hamangiu, București 2014;

Cărpenaru, St.D. Drept comercial român, Editura Universul Juridic, București 2007;

Cărpenaru, St.D. Tratat de drept comercial român, ediția a IV-a actualizată, Editura Universul Juridic, București 2014;

Cărpenaru, St D. Carpenaru, ș.a., Codul insolvenței comentat, Ediția a II-a, Revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, 2017;

Costin, M.N., A. Miff, Falimentul. Evoluție ți actualitate, Editura Lumina Lex, București 2000;

Lupulescu, A.M. Reorganizarea societăților comerciale în contextul integrării europene, Strategii și cadru juridic, Editura Wolters Kluwer, București 2008;

Nasz, C.B Declanșarea procedurii insolvenței, Editura HAmangiu, București 2014;

Nemeș, V Drept comercial, Editura Hamangiu, București 2012;

Piperea, Ghe. Insolvența, Legea, regulile, realitatea, Editura Wolters Kluwer, București 2008;

Schiau, I. Regimul juridic al insolvenței, Editura C.H.Beck, București 2001;

Stanca, I.A. Dizolvarea și lichidarea societăților comerciale, Editura Hamangiu, București 2011;

A. Stănescu, S. Milos, S. Dumitru, O. Milu, Planul de reorgnizare. Reorganizarea,Editura Universul juridic, București 2013;

E. Tănăsică, Reorganizare judiciară- o șansă acordată debitorului în procedura general de insolvență, Editura Hamangiu București 2006;

Turcu, I. Codul insolvenței, Legea nr. 85/2014, Comentariu pe articole, Ediția 5, Editura C.H.Beck, București 2015;

Articole din reviste de specialitate

S.M. Miloș, Procedura simplificată, în Phoenix nr. 16-17/2006;

I. Turcu, M. Stan, Pledoarie pentru o necesară înnoire a conceptului de insolvență, în Phoenix nr. 23/2008;

A. Miff, Noua procedură a insolvenței-actualitate, tradiție și perspectivă, în R.R.D.A. nr. 1/2007;

M.Comșa, Procedura simplificată, Elemente de noutate în Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvențe, în Dreptul nr. 10/2006;

I. Adam, C.N.Savu, Câteva considerații referitoare la procedura simplificată în lumina Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, în R.D.C. nr. 3/2007;

E. Tănăsică, Deschiderea procedurii insolvenței la cererea creditorilor, în RDC nr. 4/2008;

A. Pușcaș, Înlocuirea administratorului judiciar și a lichidatorului. Responsabilitatea acestora, în Phonixnr.5/2003;

Legislație

*** Legea nr. 85/2014 privind Codul insolven’ei