Renunțarea LA Aplicarea Pedepsei
=== 40214ab2b8beb96689695dc42bb0aadc26d655b2_32691_1 ===
CUPRINS
CAPITOLUL I CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR
Definirea noțiunii. Criterii
Împrejurări care agravează răspunderea penală
Istoric; noțiune; precedente legislative
Istoric
Noțiune și caracterizare
Precedente legislative
CAPITOLUL II RENUNȚAREA LA APLICAREA PEDEPSEI
2.1. Cadrul legislativ
2.2. Definirea conceptului
2.3. Concițiile în care poate fi dispusă renunțarea la aplicarea pedepsei
2.3.1. Condiții privind infracțiunea
2.3.2. Condiții privind infractorul
2.3.3. Situații excepționale
CAPITOLUL III EFECTELE RENUNȚĂRII LA APLICAREA PEDEPSEI
CAPITOLUL IV ANULAREA RENUNȚĂRII LA APLICAREA PEDEPSEI
4.1. Condiții
4.2. Efectele anulării
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ABREVIERI
alin. – alineatul
art. – articolul
B.J – Buletinul Jurisprudenței
C.A.B. – Curtea de Apel București
C.D – Culegere de decizii
C.S.J. – Curtea Supremă de Justiție
H.G. – Hotărârea Guvernului
Î.C.C.J – Înalta Curte de Casație și Justiție
lit. – litera
M.Of. – Monitorul Oficial
N.C.P. – C. pen.
N.C.P.P. – Noul Cod de Procedură Penală
nr. – numărul
op.cit. – operă citată
p. – pagina
pct. – punctual
R.R.D. – Revista Română de Drept
ș.a. – și alții
T.M.B – Tribunalul Municipiului București
vol. – volumul
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR
Definirea noțiunii. Criterii
Potrivit art. 74 alin. (1) C. pen., instanța de judecată, în vederea satisfacerii scopurilor pedepsei, trebuie să țină seama la stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei stabilite persoanei fizice de gravitatea infracțiunii săvârșite și de periculozitatea infractorului, care se evaluează după următoarele criterii generale:
împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum și mijloacele folosite;
Se va avea în vedere locul și timpul săvârșirii infracțiunii (de pildă, în timpul nopții, al unei calamități, într-un aeroport etc), precum și modul de pregătire și de executare a infracțiunii.
Mijloacele folosite la comiterea infracțiunii pot releva, de asemenea, un pericol social sporit al faptei (de exemplu, în cazul în care fapta este săvârșite prin mijloace care pun în pericol viața a mai multor persoane sau prin incendiere ori prin folosirea de material explozibil).
starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită;
Starea de pericol creată prezintă o importanță deosebită la individualizarea pedepsei în cazul infracțiunilor formale (de pericol) ori al tentativei idonee.
natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii;
Vor fi avute în vedere în cazul infracțiunilor materiale (de rezultat).
La individualizarea pedepsei, se va avea în vedere nu numai rezultatul direct produs prin săvârșirea infracțiunii, ci și alte urmări indirecte produse de aceasta [de pildă, în cazul săvârșirii unui furt calificat prin scoaterea din funcțiune a sistemului de supraveghere, vor fi avute în vedere nu numai valoarea bunurilor sustrase, dar și celelalte urmări produse persoanei vătămate determinate de punerea în starea de nefuncționare a sistemului de supraveghere (costuri de reparare, de înlocuire a sistemului etc.).
motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit;
Mobilul și scopul din structura laturii subiective a infracțiunii constituie, în același timp, elemente de care se va ține seama la individualizarea pedepsei.
natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale
infractorului;
Se va avea în vedere specializarea infractorului într-un anumit domeniu infracțional (de exemplu, furturi din locuințe), precum și intervalul de timp de la condamnările anterioare în care și-a reluat activitatea infracțională; în acest context, urmează a fi avut în vedere faptul că infractorul a săvârșit o pluralitate de infracțiuni, ceea ce conduce la reținerea concursului, recidivei ori a pluralității intermediare.
conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal;
Prezintă importanță pentru individualizarea pedepsei comportamentul infractorului după săvârșirea faptei și înainte de începerea procesului penal (de exemplu, autodenunțare, încercarea de a împiedica producerea rezultatului, restituirea bunurilor sustrase, încercarea de a ascunde urmele infracțiunii etc), dar și comportamentul acestuia în cadrul procesului penal (de pildă, recunoașterea faptei, încheierea unui acord de recunoaștere a vinovăției cu procurorul, sustragerea de la urmărire penală, încercarea de intimidare a martorilor etc).
Nu sunt temeiuri care să justifice reducerea pedepsei, chiar dacă inculpatul a regretat comiterea faptei, având în vedere gradul de pericol social mărit al faptelor comise, împrejurările și modul cum au fost săvârșite, constând în aceea că inculpatul, în urma rezoluției luate, s-a deplasat la domiciliul victimei unde a așteptat-o și când a realizat că poate pătrunde în locuința acesteia, pentru a-și atinge scopul, a intrat, i-a aplicat trei lovituri cu un briceag, în zone vitale și de intensitate mărită, ceea ce a avut drept rezultat decesul victimei la scurt timp, iar pentru a ascunde urmele infracțiunii a incendiat imobilul, punând în pericol și pe ceilalți membri ai familiei.
nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială.
Pot fi avute în vedere aspecte referitoare la abandonul școlar, vârsta adolescenței, starea de sănătate precară ori existența unor tulburări psihice (care nu îi afectează discernământul), mediul familial în care a crescut și s-a dezvoltat infractorul, influența anturajului etc.
Aceste criterii generale de individualizare sunt obligatorii și se iau în considerare împreună la stabilirea și aplicarea pedepsei;
În situația în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedepse alternative, se va fine seama de criteriile enumerate mai sus, mai întâi pentru alegerea uneia dintre aceste pedepse, iar apoi pentru individualizarea acesteia.
La stabilirea numărului zilelor-amendă pentru infractorul persoană juridică se ține seama tot de criteriile generale prevăzute în art. 74 C. pen.; determinarea cuantumului unei zile-amendă se va face în funcție de criteriile speciale prevăzute de art. 137 alin. (3) teza a II-a C. pen.
Instanța va trebui să țină cont la individualizarea pedepsei de principiul pro-porționalității pedepsei cu natura și gradul de pericol al faptei săvârșite, avându-se în vedere drepturile și libertățile fundamentale sau alte valori sociale protejate care au fost vătămate prin comiterea infracțiunii; de asemenea, trebuie avut în vedere și gradul de participare al infractorului la activitatea infracțională.
C. pen. prevede și o serie de criterii speciale de individualizare a pedepsei care sunt avute în vedere în procesul de individualizare, alături de criteriile generale prevăzute de art. 74 C. pen, dintre care amintim următoarele:
în cazul participanților la o infracțiune comisă cu intenție, art. 49 C. pen. prevede că aceștia se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor, iar la stabilirea pedepsei se ține seama de contribuția fiecăruia la săvârșirea infracțiunii, precum și de criteriile generale de individualizare, prevăzute de art. 74 C. pen.;
la stabilirea pedepsei amenzii pentru infractorul persoană fizică, dacă numărul zilelor-amendă se stabilește potrivit criteriilor generale de individualizare a pedepsei (art. 74 C. pen.), cuantumul sumei corespunzătoare unei zile-amendă se stabilește ținând seama de situația materială a condamnatului și de obligațiile legale ale condamnatului față de persoanele aflate în întreținerea sa [art. 61 alin. (3) teza a II-a]; în ipoteza în care potrivit art. 62 C. pen.. amenda însoțește pedeapsa închisorii la determinarea cuantumului unei zile-amendă se va avea în vedere criteriul special prevăzut de art. 62 alin. (3) C. pen. constând în valoarea folosului patrimonial obținut sau urmărit;
la stabilirea pedepsei amenzii pentru infractorul persoană juridică instanța va stabili, mai întâi, numărul zilelor-amendă la care va fi obligat pe persoana juridică inculpată, având în vedere criteriile generale de individualizare a pedepsei, prevăzute de art. 74 C. pen.
Ulterior, instanța va stabili cuantumul unei zile-amendă, ținând seama de cifra de afaceri (în cazul persoanei juridice cu scop lucrativ), respectiv de valoarea activului patrimonial, în cazul altor persoane juridice, precum și de celelalte obligații ale persoanei juridice. [art. 137 alin. (3) teza a II-a C. pen.];
la aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi, art. 67 alin. (1) C. pen. prevede că instanța trebuie să constate că, față de natura și gravitatea infracțiunii, împrejurările cauzei și persoana infractorului, aplicarea acestei pedepsei este necesară.
În susținerea celor ce mai sus voi aduce în discuție cateva aspecte de practivă judiciară.
Astfel, într-o speță instanța de apel a încălcat tehnica de individualizare, deoarece, cum pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață, alternativ cu închisoarea de la 15 la 25 de ani, instanța de apel trebuia să argumenteze alegerea pedepsei alternative a detențiunii pe viață, iar nu să motiveze simplist că, în raport cu criteriile expuse în considerente, se impune majorarea pedepsei, întrucât în speță nu este vorba de o majorare a pedepsei de 18 ani închisoare aplicată de instanța de fond, ce putea atinge maxim 25 de ani, ci de alegerea altei pedepse alternative prevăzute de lege.
În al doilea rând, indiferent de modalitatea în care a ajuns să aplice pedeapsa
respectivă – a detențiunii pe viață – instanța de fond a făcut o individualizare greșită, întrucât, deși circumstanțele de fapt sunt corect reținute, iar gravitatea faptelor este de necontestat, în raport cu circumstanțele personale ale inculpatului – care a recunoscut, nu neapărat formal, faptele și este la prima încălcare a legii penale – Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că nu se justifică aplicarea pedepsei detențiunii pe viață, aceasta nefiind în măsură să asigure reeducarea inculpatului, în vârstă de doar 22 de ani la momentul comiterii faptei, practic acesta nemaiîntrevăzând nicio perspectivă socială.
Cu privire la inculpatul Spitalul clinic de urgență „SF. I", la stabilirea și aplicarea pedepsei principale pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală gravă din culpă instanța va reține în principal specificul acestui inculpat, respectiv faptul că este o unitate spitalicească, o persoană juridică care desfășoară un serviciu de interes public – servicii medicale. Instanța va mai avea în vedere natura serviciilor prestate, faptul că pentru îngrijirea pacienților trebuie acordată o atenție deosebită în îndeplinirea oricăror obligații stabilite în sarcina sa. Față de cele sus-menționate, instanța va porni de la prezumția (de mult ori neconfirmată de realitățile din țara noastră) că natura serviciilor medicale prestate impune existența la nivelul conducerii spitalului a unor persoane bine pregătite profesional, pentru care respectarea obligațiilor legale care le revin în desfășurarea activităților și grija pentru siguranța pacienților sunt primordiale asigurării unor servicii medicale corespunzătoare.
Prin urmare, la aplicarea sancțiunii în ceea ce îl privește pe acest inculpat, instanța nu va reține nicio circumstanță atenuantă sau vreun alt element care să permită o justificare pentru neîndeplinirea îndatoririlor legale care le revin.
Nicio altă circumstanță nu poate justifica producerea unor vătămări corporale unui pacient minor, nou-născut, ca urmare a funcționării necorespunzătoare a unui incubator pentru care nu fusese obținut o evaluare a performanțelor acestuia și un aviz de funcționare din partea O.T.D.M.
Totodată, instanța va mai avea în vedere și urmările faptei acestuia, respectiv producerea unor leziuni de arsură care au necesitat 200 de zile îngrijiri medicale și care prin amploarea acestora (20% din suprafața corpului), profunzimea lor (5% zone de carbonizare), vârsta extremă a pacientului la momentul producerii leziunilor (3 zile post natal), răsunetul sistemic al leziunilor (șoc com-bustional), necesitatea terapiei intensive, complexe de lungă durată, caracterul extins al leziunilor post arsură grad III-IV i-au pus în pericol viața nou-născu-tului, producând în prezent o sluțire pentru dezvoltarea armonioasă a trăsăturilor sale fizice.
Pe cale de consecință, instanța apreciază că, în cauză, aplicarea față de inculpatul Spitalul clinic de urgență „SF. I." a unei pedepse de 300.000 lei amendă penală, pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă, este de natură a reglementa asigura rolul educativ-preventiv și punitiv al pedepsei și a atrage atenția pe viitor că furnizarea unor servicii medicale pacienților ar trebui realizată cu respectarea primordială a principiului securității și integrității corporale a pacientului.
Împrejurări care agravează sau atenuează răspunderea penală
Istoric; noțiune; precedente legislative
Istoric
De-a lungul istoriei, omenirea a luat act și a pedepsit pe cei care încălcau normele, regulile statuate în cadrul grupului lor și mai târziu în cadrul societății. O dată cu apariția societății și cu cristalizarea primelor reguli de drept, măsurile punitive au început și ele să fie stabilite prin norme de drept, norme care au continuat să se dezvolte în permanență de-a lungul timpului, culminând cu normele dreptului modern, în speță a dreptului penal modern.
De-a lungul timpului s-a pus deseori problema aplicării unei pedepse drepte făptuitorului, pedeapsă care să corespundă gradului de vinovăție pe care acesta l-a avut în săvârșirea faptei penale, grad care depinde de diferite circumstanțe, împrejurări, situații.
Dar acestor împrejurări în care a fost săvârșită o faptă penală nu li s-a acordat întotdeauna importanța cuvenită. În diferite sisteme de drept aceste împrejurări au fost și continuă să fie privite încă în funcție de înțelesul ce se dă noțiunii de infracțiune, de criteriile de stabilire a vinovăției și de scopurile urmărite prin aplicarea pedepsei. Astfel, uneori acordarea circumstanțelor atenuante era legată de anumite întâmplări, deseori cu caracter mistic, ca de exemplu: ruperea frânghiei în timpul executării condamnatului prin spânzurătoare, creștinarea infractorului, declarația unei fete de a se căsători cu cel osândit, etc. Alteori, aplicarea circumstanțelor atenuante rămânea la bunul plac al judecătorilor.
Pentru a evita un asemenea arbitrariu, C. pen. francez din 1791 a introdus sistemul pedepselor absolut determinate. Aceste dispoziții au rămas în vigoare până în 1810 când au fost introduse pedepsele mărginite, iar circumstanțele atenuante puteau să fie recunoscute, dar numai în materie corecțională și anume pentru faptele prin care se cauzau prejudicii de o valoare mai mică de 25 franci, apoi, în 1824, aplicarea circumstanțelor atenuante a fost extinsă și la alte infracțiuni.
În alte legislații penale se prevedea posibilitatea de a coborî pedepsele numai atunci când circumstanțele se refereau exclusiv la persoana vinovatului. Astfel în Condica Sturza, din 1826 în paragraful 174 se prevede : „hotărârea din pravilă a pedepsei vreunei fapte, când se va judeca a fi foarte aspră, după gingășia persoanei vinovatului, atunci se micșorează, pentru că trebuie să se socotească duhul pravilei și sfârșitului ei, care privește, și nu totdeauna să se ia după glăsuirea cuvintelor”. Spre deosebire, în alte legislații, se preciza faptul că acordarea „împrejurărilor micșorătoare” și reducerea pedepsei pe baza acestora este de atributul exclusiv al domnitorului.
Sesizând că prin stabilirea împrejurărilor în care au fost săvârșite infracțiunile pot fi identificate adevăratele cauze ale acestor fapte, în sistemele penale moderne, infractorul nu este cercetat izolat de fapta săvârșită și invers. Trăsăturile subiective și cele obiective care caracterizează infracțiunea se influențează reciproc.
Mai mult, pentru a se putea stabili cu mai multă certitudine gradul de pericol social pe care îl prezintă făptuitorul și fapta comisă, trebuie avute în vedere nu numai trăsăturile care caracterizează în mod obligatoriu conținutul infracțiunii, dar și celelalte împrejurări anterioare, concomitente și posterioare săvârșirii faptei.
De aceea o pedeapsă nu poate fi corect individualizată fără o analiză temeinică a împrejurărilor în care a fost săvârșită infracțiunea. Numai luând în considerare aceste împrejurări se poate justifica de ce unui anumit infractor i-a fost aplicată o anume pedeapsă și nu alta; de ce într-un anume caz a fost aplicată suspendarea condiționată a executării pedepsei, iar în altul n-a fost aplicată o asemenea măsură, de ce pentru acțiuni (inacțiuni) aproape similare, instanța a pronunțat o pedeapsă penală, iar în altul a dispus înlocuirea răspunderii penale cu o altă sancțiune disciplinară sau administrativă, etc.
Noțiune și caracterizare
După cum am mai arătat, unele împrejurări sunt prevăzute ca trăsături ce caracterizează însuși conținutul infracțiunii, de cele mai multe ori dând faptei forma atenuantă sau agravantă; altele sunt prevăzute de lege ca circumstanțe agravante sau atenuante si alte împrejurări pot fi considerate de instanță ca fiind circumstanțe atenuante sau agravante. Sub aspectul consecințelor juridice, legea penală și practica judiciară nu fac nici o deosebire intre circumstanțele prevăzute expres de lege și împrejurările considerate ca atare de către instanțele judecătorești.
Desigur, nu orice împrejurare va putea fi considerată fie circumstanță atenuantă, fie circumstanță agravantă. Din multitudinea de împrejurări în care a fost săvârșită o infracțiune vor putea constitui circumstanțe numai cele care sunt în măsură să reducă ori să sporească simțitor gradul de pericol social al făptuitorului sau a faptei săvârșite.
Într-o altă opinie, sub denumirea de împrejurări care agravează sau atenuează răspunderea penală sunt cuprinse diferite stări, situații, întâmplări, calități sau alte date ale realității care stau în afara conținutului infracțiunii, dar care, având legătură fie cu fapta săvârșită, fie cu persoana infractorului, sporesc sau atenuează gradul de pericol social al faptei ori periculozitatea infractorului, putând determina datorită acestei influențe, fie o agravare, fie o atenuare a pedepsei concrete.
Aceste împrejurări sau circumstanțe au un caracter accidental, deoarece ele nu însoțesc în mod obligatoriu un anumit act infracțional și nu sunt legate de persoana oricărui infractor.
De asemenea aceste circumstanțe nu trebuie confundate cu acele stări, situații, calități, etc, pe care legiuitorul le-a introdus în conținutul infracțiunii ca elemente ale conținutului agravat sau calificat al acesteia.
Elementele circumstanțiale ale infracțiunii, denumite uneori în mod greșit circumstanțe legale, deși sunt la origine circumstanțe, au fost ridicate de legiuitor la rangul de elemente ale infracțiunii și au încetat prin aceasta să mai stea în afara conținutului infracțiunii, fiind incluse în aceasta. Astfel, de exemplu, împrejurarea că delapidarea a avut consecințe grave este folosită de legiuitor pentru a caracteriza variantele agravate ale acestei infracțiuni; timpul nopții sau timpul unei calamitați au fost folosite la caracterizarea infracțiunii de furt calificat; împrejurarea ca informațiile transmise de trădător priveau alte date sau documente decât secretele de stat a fost folosită la caracterizarea variantei atenuante a infracțiunii de trădare prin transmitere de secrete etc. În toate aceste cazuri avem de-a face nu cu circumstanțe, ci cu elemente circumstanțiale care servesc la calificarea infracțiunii și nu la stabilirea și aplicarea pedepsei pentru această infracțiune.
Într-o alta opinie întâlnită în doctrină, termenul de circumstanțe este folosit în dreptul penal pentru a denumi împrejurări, calități, stări sau situații care însoțesc fapta, contribuind la determinarea gradului de pericol social, la gravitatea și calificarea acesteia sau care privesc situația personală a infractorului, determinând periculozitatea socială a acestuia, felul vinovăției sale și incidența răspunderii penale.
Aceste circumstanțe se găsesc în afara conținutului esențial al infracțiunii, ele alcătuind așa-zisul conținut circumstanțial al acesteia. Prevăzând o anumită faptă ca infracțiune, legea are în vedere numai acele elemente și cerințe fără de care acea faptă nu poate prezenta gradul de pericol social specific infracțiunii. Realizarea acestor elemente și cerințe în conținutul faptei concrete determina calificarea acesteia ca infracțiune. Săvârșirea faptei are loc însă întotdeauna într-un complex de realități variabile cu fiecare caz concret și care, fără a caracteriza fapta ca infracțiune și persoana ca subiect al acesteia, contribuie totuși la determinarea gradului de pericol social sau a gravitații faptei săvârșite și la cunoașterea persoanei făptuitorului și a periculozității sociale a acestuia.
Având o asemenea înrâurire asupra gradului de pericol social al faptei săvârșite și asupra răspunderii penale a infractorului; circumstanțele au un rol deosebit de important în proporționalitatea și individualizarea sancțiunilor penale. De aceea în reglementarea operei de individualizare a pedepselor penale nu a lipsit preocuparea legiuitorului de a stabili care sunt sau care ar putea constitui aceste circumstanțe, în ce măsura ar putea ele influența la stabilirea pedepsei concrete și cum trebuie să fie folosite de către judecător în realizarea individualizării.
Examinând problema influenței pe care circumstanțele o au asupra gradului de pericol social al faptei și asupra periculozității infractorului trebuie să avem în vedere că ele constau în împrejurări sau situații care în mod întâmplător însoțesc pregătirea, săvârșirea sau consecințele faptei (de exemplu, împrejurări privind locul, timpul sau modul săvârșirii, fapte extrinseci care au pregătit, înlesnit sau desăvârșit infracțiunea, situația sau starea victimei) sau care au legătură cu persoana infractorului (de exemplu, vârsta , sexul, calitatea făptuitorului, premeditarea, mobilul, condiția psihologică în momentul săvârșirii faptei antisociale).
Aceste circumstanțe nu trebuie confundate cu alte acuze de modificare a pedepsei cum ar fi stările de agravare sau cauzele de diferențiere a pedepsei. Într-adevăr, sunt unele stări sau situații care, deși nu au o legătură directă cu fapta penală săvârșită, se răsfrâng totuși asupra persoanei făptuitorului, relevând periculozitatea socială a acestuia și, deci, implicit, și gradul concret de pericol social al faptei săvârșite de el (de exemplu concursul de infracțiuni, recidiva), din care cauza pot atrage o agravare a pedepsei.
De asemenea există și unele situații care pot antrena o diminuare a pedepsei, o atenuare a acesteia (de exemplu rămânerea infracțiunii în stare de tentativă.) Aceste cauze de modificare a pedepsei exercită o influență de sine stătătoare asupra acesteia, influență la care se poate adăuga întotdeauna aceea a circumstanțelor care însoțesc săvârșirea faptei penale sau care caracterizează persoana infractorului.
Din caracterul accidental al circumstanțelor reiese că acestea nu însoțesc și nu caracterizează în mod obligatoriu orice faptă penală și nu sunt legate de persoana oricărui infractor. Aceste circumstanțe nu au deci caracterul de circumstanțe particulare ale unui anumit fel de infracțiuni, fiindcă în raport cu același tip de activitate infracțională, ele pot fi uneori prezente sau alteori pot să lipsească.
Cu tot caracterul lor accidental, circumstanțele, odată existente, pot determina uneori o schimbare simțitoare a tratamentului juridic prevăzut de lege a se aplica faptei săvârșite, bineînțeles în măsura și în condițiile prevăzute de dispozițiile care reglementează aceste cauze de modificare a sancțiunilor penale.
În explicațiile privitoare la criteriile generale de individualizare a pedepsei s-a arătat că nesocotirea, la stabilirea și aplicarea pedepsei a vreunuia din aceste criterii conduce la netemeinicia sau ilegalitatea pedepsei. Cum printre criteriile generale de individualizare sunt enumerate și împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală, iar în cadrul acestor împrejurări circumstanțele ocupă locul principal, neobservarea dispozițiilor privitoare la circumstanțele atenuante sau agravante va putea duce la netemeinicia sau ilegalitatea pedepsei aplicate de către instanța de judecată.
Circumstanțele atenuante și agravante constituie unul din criteriile generale de individualizare a răspunderii penale, de aceea căutarea și stabilirea lor reclamă o atenție sporită din partea celor chemați să înfăptuiască opera de justiție. Organele de urmărire penală și instanțele de judecată au datoria de a descoperi, constata și stabili orice împrejurare, situație, stare, relație, etc. care, având direct sau indirect legătură cu fapta sau cu făptuitorul, este susceptibilă a servi la justa aplicare a pedepsei. Această îndatorire privește deopotrivă atât circumstanțele legale cât și pe cele judiciare. În cazul circumstanțelor prevăzute de lege, dacă dispoziția care le caracterizează este imperativă, ea produce efecte în mod obligatoriu; dacă dispoziția enunță anumite circumstanțe cu titlu explicativ, acele circumstanțe nu produc efecte decât atunci când instanța apreciază că pot fi caracterizate în sensul indicat de lege, exact ca și în cazul circumstanțelor legale. Circumstanțele judiciare, atât cele atenuante, cât și cele agravante, dacă trebuie să fie constatate și caracterizate fiecare în parte, în schimb, ele trebuie să fie apreciate și evaluate în raport cu ansamblul circumstanțelor reținute ca existente în cauza respectivă, precum și în raport cu fapta și cu situația personală a infractorului , cântărite în lumina acestor circumstanțe.
Pentru corecta aplicare a regulilor referitoare la efectele circumstanțelor trebuie, în primul rând, ca organele de urmărire penală și instanțele de judecată să facă deosebire între circumstanțele care modifică însăși calificarea faptei și cele care nu atrag decât modificarea pedepsei.
Concluziile instanței cu privire la stabilirea existenței de fapt a diferitelor circumstanțe și aprecierea valorii fiecăreia dintre ele trebuie să fie arătate în hotărârea judecătorească, pentru ca aceasta să cuprindă temeiurile care justifică agravarea sau atenuarea sancțiunii penale și să facă totodată posibilă verificarea legalității și temeiniciei sale, sub raportul sancțiunii aplicate. Aceasta nu constituie o simplă recomandare pentru instanța de judecată, ci o îndatorire.
Obligația instanței de a motiva hotărârea din acest punct de vedere derivă din faptul că aplicarea circumstanțelor, atunci când ele există, constituie pentru judecător o îndatorire și nu ceva facultativ; ei constată și nu „acordă” circumstanțe. De aici rezultă că instanța judecătorească trebuie să pornească de la constatarea circumstanțelor la fixarea pedepsei și nu invers.
Totodată motivarea aplicării circumstanțelor nu numai că oferă instanței ierarhic superioare posibilitatea să verifice temeinicia concluziilor la care a ajuns prima instanță, dar ea are și o valoare educativă, întrucât întărește convingerea că pedeapsa stabilită este o măsură dreaptă, iar inculpatul își va da mai bine seama de ce a fost condamnat la o anumită pedeapsă și nu la alta. Neobservarea acestei reguli de drept, la fel ca și celelalte dispoziții referitoare la circumstanțele atenuante, va putea constitui un caz de netemeinicie sau ilegalitate a pedepsei aplicate.
Stabilirea în fapt a unei circumstanțe se exprimă printr-o concluzie care conține, pe de o parte, o judecată de existență asupra circumstanței iar pe de altă parte, o judecată de valoare asupra efectului agravant sau atenuant al acesteia.
Așadar, modul de stabilire a unei circumstanțe se răsfrânge în dubla obligație a instanței: mai întâi de a indica în fapt împrejurarea reținută în fapt ca circumstanță agravantă sau atenuantă și apoi de a motiva eficiența concretă a acesteia.
Precedente legislative
Printre primele încercări de legiferare a circumstanțelor, de reglementare a acestora în cadrul unor acte legislative, se încadrează dispozițiile din paragraful 174 al Condicii Sturza din 1826 sau art. 262 și 293, lit. e din Regulamentul Organic al Munteniei, dispoziții care prevedeau posibilitatea de a reduce pedepsele atunci când existau anumite circumstanțe referitoare la persoana făptuitorului sau se refereau la acordarea „împrejurărilor mișcătoare” și reducerea pedepsei pe baza acestora.
De asemenea dispoziții referitoare la instituția circumstanțelor întâlnim atât în C. pen. de la 1864, cât și în cel din 1936.
În sistemul Codului penal de la 1864 erau prevăzute sub denumirea de „scuze atenuante”, atât unele cauze de diferențiere (exemplu minoritatea cât și unele circumstanțe atenuante (de exemplu provocarea). Circumstanțele atenuante judecătorești erau generic prevăzute în art. 60, care lăsa acordarea acestor circumstanțe cu totul la aprecierea judecătorilor, legea prevăzând numai limitele în care pedeapsa putea fi redusă în prezența circumstanțelor atenuante. În partea specială a Codului penal erau prevăzute unele circumstanțe atenuante legale speciale. Circumstanțele agravante generale nu erau prevăzute. Codul prevedea printre cauzele generale de agravare unele stări de agravare (de exemplu recidiva), iar în partea specială se prevedeau circumstanțe agravante legale speciale (de exemplu în materie de furt).
Același sistem, cu oarecare îmbunătățiri se găsește și în C. pen. de la 1936, care îngloba în același despărțământ (Titlul VII din Partea generală), cauzele care apără de răspundere cu cele care micșorează răspunderea, lăsând în afară cauzele de agravare.
CAPITOLUL II
RENUNȚAREA LA APLICAREA PEDEPSEI
2.1. Definirea conceptului
Renunțarea la aplicarea pedepsei este o instituție nouă care poate fi dispusă de instanța de judecată atunci când constată că infracțiunea săvârșită de inculpat prezintă o gravitate redusă, având în vedere natura și întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul și împrejurările în care a fost comisă, motivul și scopul urmărit.
Conform Expunerii de motive a noului Cod penal, renunțarea la aplicarea pedepsei constă în dreptul recunoscut instanței de judecată de a renunța cu titlu definitiv la aplicarea unei pedepse pentru o persoană găsită vinovată de comiterea unei infracțiuni, pentru îndreptarea căreia, ținându-se seama de infracțiunea concret săvârșită, de persoana infractorului și de alte condiții, se consideră suficientă aplicarea unui avertisment, deoarece stabilirea, aplicarea sau executarea unei pedepse ar risca să producă mai mult rău decât să ajute la reintegrarea inculpatului.
Instituția a mai fost definită în literatura de specialitate ca fiind acea instituție de drept penal substanțial care constă în dreptul și aptitudinea instanței de judecată ca, în anumite condiții și cazuri, să nu aplice inculpatului nicio pedeapsă de natură penală, ci doar un avertisment.
Cât timp natura juridică a avertismentului rămâne un subiect de discuție interesant, pe care îl vom aborda pe larg pe parcursul acestei lucrări, subliniem faptul că, în realitate, prin renunțarea la aplicarea pedepsei, instanța renunță la stabilirea unei pedepse, veritabila situație de renunțare la aplicarea efectivă a unei pedepse fiind reprezentată de instituția amânării aplicării pedepsei.
Cu privire la natura juridică a instituției analizate, același autor afirma faptul că renunțarea la aplicarea pedepsei reprezintă o cauză care înlătură caracterul penal al faptei. In susținerea acestei poziții, autorul remarca subtilitatea legiuitorului în a alege sintagma „infractor” în pofida celei de „inculpat", interpretând-o în sensul unui indiciu cu privire la lipsa caracterului penal al faptei și, în mod inerent, cu privire la pierderea calității de inculpat odată cu dispunerea soluției de renunțare.
Ne limităm la a invoca prevederile mai mult decât sugestive ale art. 396 alin. [4] NCPP, potrivit cărora „renunțarea la aplicarea pedepsei se pronunță dacă instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, în condițiile art. 80-82 din Codul penal".
Cu privire la natura instituției analizate, s-a opinat, de asemenea, că deși apare în cadrul Capitolului V, din cadrul Părții generale a noului Cod penal, capitol intitulat „Individualizarea pedepselor", renunțarea la aplicarea pedepsei nu este o modalitate de individualizare a pedepsei, ci o modalitate de înlocuire a răspunderii penale cu cea administrativă.
În opinia unor autori, renunțarea la aplicarea pedepsei este o instituție nouă, o măsură alternativă stabilirii unei pedepse, care nu are un corespondent veritabil în cadrul Codului penal din 1968 și care reprezintă o prelungire în faza de judecată a principiului oportunității urmăririi, oferind astfel judecătorului
Ca atare, câtă vreme, din punct de vedere procesual, renunțarea la aplicarea pedepsei reprezintă una dintre soluțiile procesuale (distincte de condamnare] prin care este rezolvat raportul juridic penal născut ca urmare a comiterii unei infracțiuni sub aspectul dreptului substanțial, instituția reprezintă singura măsură de individualizare judiciară ce se poate valorifica înaintea etapei stabilirii pedepsei.
2.3. Condițiile în care poate fi dispusă renunțarea la aplicarea pedepsei
Sediul materiei îl reprezintă art. 80 NCP, care impune o serie de condiții pozitive în cadrul alin. (1) și o serie de condiții negative în cadrul alin. (2). Totuși, pentru o expunere pe care o considerăm mai potrivită și deopotrivă logică, voi continua analiza instituției utilizând o altă manieră de clasificare, și anume una din perspectiva obiectului vizat, rezultând condiții privind infracțiunea și condiții privind infractorul.
După cum bine s-a observat în literatura de specialitate, gravitatea infracțiunii urmează a fi apreciată în funcție de o paletă de criterii prevăzute de lege, care este similară criteriilor generale de individualizare a pedepselor prevăzute de art. 74 lit. a)-d) NCP, iar inoportunitatea stabilirii unei pedepse raportată la persoana inculpatului se va determina în raport de anumite criterii care, în linii mari, sunt asemănătoare cu criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute în cadrul art. 74 lit. e]-g] NCP.
2.3.1. Condiții privind infracțiunea
pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită să fie închisoarea de cel mult 5 ani
Deși într-o formă incipientă a noului Ocd, incidența instituției renunțării la aplicarea pedepsei a fost limitată cu privire la infracțiunile de o gravitate relativ redusă, și anume în cazul celor sancționate cu închisoarea de cel mult 3 ani, prin modificările suferite prin intrarea în vigoare a Legii de punere în aplicare a noului Cod penal, acest prag maximal s-a majorat la 5 ani de închisoare, tocmai pentru a corela instituția în cauză cu instituția renunțării la urmărirea penală, prevăzută de art. 318 NCPP, deși opiniile doctrinare timpurii sugerau tocmai contrariul.
Astfel, s-a propus de lege ferenda scăderea pragului maximal de la 3 la 2 ani, soluție care, analizând gama reziduală de infracțiuni, raportat la care s-ar fi putut dispune renunțarea, ar fi „sugrumat", instituția. Aceasta deoarece, în primul rând, din prisma maximului special de pedeapsă al infracțiunilor susceptibile de a cădea sub incidența acesteia, instituția nu ar fi fost corelată cu renunțarea la urmărirea penală (deși corelarea lipsește și în prezent). În al doilea rând, prin scăderea pragului la 2 ani de închisoare, instituția s-ar prăbuși sub acțiunea propriei dificultăți de aplicare din perspectiva în care marea majoritate a infracțiunilor de o gravitate redusă au încadrări de la 6 luni la 3 ani sau de la 1 la 5 ani.
Legiuitorul se referă numai la pedeapsa închisorii, dar din moment ce amenda penală reprezintă o specie de pedeapsă mai blândă comparativ cu închisoarea, indiferent de cuantumul acesteia, este limpede că limitele legale ale pedepsei amenzii nu vor putea impieta asupra dispunerii instituției analizate.
Așadar, interpretând condiția analizată in extenso, putem afirma că renunțarea la aplicarea pedepsei se poate aplica în cazul în care legea prevede pentru infracțiunea comisă doar pedeapsa amenzii, pedeapsa amenzii alternativ cu închisoarea sau numai pedeapsa închisorii, în aceste din urmă două cazuri dispunerea instituției fiind restricționată la infracțiunile a căror pedeapsă prevăzută de lege este de cel mult 5 ani, inclusiv. în mod evident, pedeapsa prevăzută de lege se va raporta la maximul special indicat de către legiuitor în cadrul normei de incriminare.
De asemenea, după cum bine s-a observat în literatura de specialitate, modificarea concepției sancționatorii privind infractorii minori face să dispară, în actuala reglementare, pseudocontroversa referitoare la pedeapsa prevăzută de lege în cazul acestora, care s-a manifestat în condițiile legislației penale și procesual-penale anterioare.
Potrivit art. 187 NCP, „prin pedeapsă prevăzută de lege se înțelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârșită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei". Textul de lege preia dispozițiile fostului art. 1411 C. pen. 1968, introdus prin Legea nr. 278/2006.
Prima facie, ar părea că textul este destul de clar, dar totuși există anumite aspecte sensibile care merită atenția noastră.
Considerăm că se impune efectuarea unei distincții între cauzele de reducere (tentativă, circumstanțe atenuante, recunoașterea vinovăției, cazuri speciale de reducere a pedepsei) sau de majorare a pedepsei (circumstanțe agravante, infracțiune continuată, concursul de infracțiuni, recidiva), pe de o parte, și formele agravate sau atenuate ale unei infracțiuni, pe de altă parte
Spre exemplu, ce se va întâmpla în cazul infracțiunii de ucidere din culpă asupra a două sau mai multe persoane, în contextul în care pedeapsa prevăzută de lege pentru comiterea infracțiunii de ucidere din culpă [art. 192 alin. (1) NCP] este de la 1 la 5 ani, iar în cadrul art. 192 alin. (3) NCP se prevede majorarea cu jumătate a limitelor de pedeapsă? Care este efectiv pedeapsa prevăzută de lege? Fără îndoială, pedeapsa prevăzută de lege este de la 1 an și 6 luni la 7 ani și 6 luni, deoarece, în opinia noastră, și nu numai, vorbim despre o formă agravată a infracțiunii, iar nu despre o cauză de majorare a pedepsei, astfel încât „pedeapsa prevăzută de lege" este cea obținută prin majorarea limitelor cu jumătate.
În aceeași manieră trebuie determinată pedeapsa prevăzută de lege în cazul săvârșirii unei infracțiuni de loviri sau alte violențe, în forma sa agravată [art. 193 alin. (2) NCP], comisă asupra unui membru de familie, în condițiile art. 199 NCP. Astfel, maximul special al infracțiunii de bază, și anume 5 ani, se va majora cu o pătrime, noile limite devenind închisoarea de la 6 luni la 6 ani și 3 luni, situație în care dispunerea renunțării la aplicarea pedepsei nu va mai fi posibilă.
Bineînțeles, există și situații în care avem de-a face cu o formă atenuată a infracțiunii, de pildă, în cazul infracțiunilor de corupție și de serviciu, săvârșite în condițiile art. 308 NCP.
Bunăoară, într-o speță, s-a dispus amânarea aplicării pedepsei în cazul unei infracțiuni de luare de mită (3-10 ani], săvârșită în condițiile art. 308, deci cu reducerea cu o treime a limitelor speciale ale pedepsei (2 ani-6 ani și 8 luni], astfel încât maximul special, „pedeapsa prevăzută de lege", s-a situat sub pragul de 7 ani prevăzut de art. 83 alin. (2) NCP.
Discuția își găsește utilitatea atât în cazul renunțării la aplicarea pedepsei, cât și în cazul amânării aplicării pedepsei, raționamentul expus fiind identic în ceea ce privește circumscrierea noțiunii de „pedeapsă prevăzută de lege”.
Relevanța acestei dezbateri este evidentă, din perspectiva în care, în funcție de această „pedeapsă prevăzută de lege”, o faptă concretă poate cădea sau nu sub domeniul de incidență a uneia dintre instituțiile analizate.
Infracțiunea săvârșită să prezinte o gravitate redusă, în raport cu natura și întinderea urmărilor produse, cu mijloacele folosite, cu modul și împrejurările în care a fost comisă, precum și cu motivul și scopul urmărit.
Cât timp legiuitorul a stabilit in abstracta faptele în cazul cărora poate fi incidență instituția renunțării, prin stabilirea pragului maximal al pedepsei prevăzute de lege, de 5 ani de închisoare, rămâne la latitudinea judecătorului să constate, in concreta, dacă fapta efectiv comisă prezintă o gravitate redusă, așa încât să se dispună renunțarea la stabilirea unei pedepse.
Stabilirea gravității in concreta a faptei se va raporta deci la întinderea urmărilor produse, natura infracțiunii, mijloacele folosite la comiterea faptei, modul și împrejurările în care a fost comisă fapta, motivul și scopul urmărit de făptuitor.
În legătură cu primul criteriu, și anume natura și întinderea urmărilor produse, conform unei opinii exprimate în doctrină se consideră că este vorba doar de componenta materială a urmărilor infracțiunii. Astfel, s-a opinat că întinderea urmărilor produse ar trebui raportată atât la prejudiciul efectiv cauzat (damnum emergens), cât și la câștigul nerealizat (lucrum cessans).
Potrivit unei alte păreri, această condiție se referă atât la urmările negative din punct de vedere material, cât și la urmările negative din punct de vedere psihic sau moral.
Natura și întinderea urmărilor produse nu poate fi raportată decât la gradul de lezare al obiectului juridic aferent normei de incriminare încălcate la „urmare", în concepția sa juridică.
Așa fiind, urmările negative din punct de vedere psihic nu pot fi luate în calcul decât în cazul infracțiunilor care protejează valori sociale de sorginte psihică, cum este cazul infracțiunii de șantaj.
În acest sens, cu ocazia dispunerii renunțării la aplicarea pedepsei în sarcina unei persoane care a comis o infracțiune de mărturie mincinoasă, instanța a reținut drept „întindere a urmărilor produse" faptul că declarația mincinoasă a fost lipsită de consecințe juridice, nefiind luată în considerare de către instanță cu ocazia soluționării fondului, din moment ce alți 10 martori au declarat tocmai contrariul.
Mijloacele folosite de infractor pentru săvârșirea infracțiunii și modul și împrejurările în care a fost comisă fapta pot denota gravitatea acesteia și periculozitatea infractorului, motiv pentru care legiuitorul le-a prevăzut drept criterii pe baza cărora instanța să ia în considerare oportunitatea stabilirii unei pedepse. Astfel, cât timp profitarea de vârsta înaintată a victimei reprezintă o conjunctură perfidă de comitere a unei infracțiuni, amplificând astfel gravitatea faptei, dimpotrivă, ipoteza comiterii unui furt dintr-un autoturism, în condițiile neglijenței părții vătămate, care uitase geamul autoturismului larg deschis, poate fi privită drept o conjunctură ce denotă o gravitate mai redusă a faptei comise.
În mod evident, cu ocazia comiterii unei infracțiuni, făptuitorul este impulsionat de un mobil și urmărește un anumit scop. în opinia noastră, aceste două elemente de sorginte subiectivă nu vor fi avute în vedere de către instanță pentru determinarea oportunității stabilirii unei pedepse decât atunci când acestea nu reprezintă elemente de tipicitate ale infracțiunii.
Prin urmare, considerăm că în cazul infracțiunilor care presupun un mobil special [de exemplu, infracțiunea de abuz în serviciu pe temei de rasă, prevăzut de art. 297 alin. (2) NCP] sau un scop special [de exemplu, infracțiunea de furt, prevăzută de art. 228 NCP), acestor elemente psihologice nu trebuie să li se imprime o dublă valență, fiind deja valorificate cu ocazia verificării elementelor de tipicitate ale infracțiunii.
Bunăoară, în practica judiciară s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei în beneficiul unei persoane care a comis infracțiunea de mărturie mincinoasă, instanța reținând faptul că martorul/ inculpat a fost impulsionat de „starea de amiciție existentă între el și celălalt inculpat”.
Deși instanța a calificat această relație drept „o împrejurare a săvârșirii infracțiunii", în opinia noastră, aceasta ar fi trebuit să fie valorificată sub forma motivului săvârșirii infracțiunii. Aceasta deoarece, din prisma faptului că legiuitorul a ales să indice în mod expres mijloacele, motivul, scopul și urmările infracțiunii, care, fără doar și poate, reprezintă „împrejurări ale săvârșirii infracțiunii", această din urmă categorie va cuprinde acele împrejurări care nu pot fi înglobate în celelalte categorii menționate, căpătând astfel forma unei game reziduale.
Cu privire la motivul comiterii faptei, într-o ipoteză de loviri sau alte violențe, s-a mai reținut drept temei de renunțare la aplicarea pedepsei faptul că inculpatul, candidat la primăria localității, a asaltat partea vătămată deoarece aceasta distribuia materiale electorale denigratoare la persoana sa.
În misiunea sa de constatare a gravității reduse sau nu a faptei, judecătorului îi revine sarcina de a evalua global întreaga paletă de repere menționate anterior, subliniindu-se astfel, încă o dată, obiectivarea principiului oportunității urmăririi în faza de judecată.
La urma urmei, aprecierea gravității in concreto a faptei este prerogativa exclusivă a instanței de judecată (partajată, în cazuri excepționale, cu reprezentanții Ministerului Public, cum este situația încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției), astfel încât, elaborarea unei practici judiciare unitare reprezintă, în opinia noastră, un deziderat îndepărtat, dacă nu chiar irealizabil.
Aceasta deoarece, în primul rând, cauzele în care s-ar putea pronunța o hotărâre de renunțare la aplicarea pedepsei (infracțiuni a căror maximul special este de 5 ani sau mai mic] nu se vor ivi pe rolul înaltei Curți de Casație și Justiție decât în mod cu totul accidental, dovadă a acestei constatări fiind faptul că, până în prezent, instanța supremă nu a pronunțat nici hotărâri de amânare a aplicării pedepsei, nici hotărâri de renunțare la aplicarea pedepsei.
Astfel, va fi de datoria curților de apel să contureze, măcar pe plan local, o practică judiciară unitară în acest sens.
Observăm faptul că, până în prezent, viziunea instanțelor naționale asupra gravității faptei și implicit asupra oportunității dispunerii renunțării la aplicarea unei pedepse fluctuează mai mult decât ne-am aștepta.
Spre exemplu, cât timp unele instanțe au dispus renunțarea la aplicarea unei pedepse în situații precum: conducerea pe drumurile publice a unui vehicul având o îmbibație alcoolică de 1,35, 1,40 1,70 sau chiar 2,35 g/l alcool pur în sânge; conducerea unui vehicul fără a deține permis de conducere; conducerea unui vehicul fără a deține permis de conducere, în concurs cu infracțiunea de conducere pe drumurile publice a unui vehicul având o îmbibație alcoolică de 1,70 g/l alcool pur în sânge; conducerea pe drumurile publice a unui vehicul având o îmbibație alcoolică de 2,50 g/l alcool pur în sânge, în concurs cu infracțiunea de furt de folosință și cu infracțiunea de conducerea a unui vehicul fără a deține permis de conducere sau chiar într-o ipoteză de punere în circulație a unui autovehicul neînmatriculat, cu număr de înmatriculare falsificat și, totodată, fără a deține permis de conducere alte instanțe au apreciat că o ipoteză de conducere a unui vehicul având o îmbibație alcoolică de 1,15 g/l alcool pur în sânge nu poate fi poate fi privită drept o situație de o „gravitate redusă”.
Bineînțeles, nu putem pretinde crearea unui șablon, a unei game de comportamente infracționale referitor la care s-ar putea renunța la aplicarea unei pedepse, dar chiar și așa, este limpede că fapta de conducere pe drumurile publice a unui vehicul având o îmbibație alcoolică de 1,15 g/l alcool pur în sânge, ipoteză care, în general, prezintă o gravitate relativ redusă, nu trebuie exclusă de plano de la beneficiul renunțării la aplicarea pedepsei.
Ca adaptare a concluziilor unor mari penaliști francezi, renunțarea la aplicarea pedepsei își găsește utilitate atunci când soluție de amânare a aplicării pedepsei sau o soluție de condamnare apar ca fiind inechitabile și excesive raportat la gravitatea in concreto a faptei.
În ipoteza unui concurs de infracțiuni judecate împreună, să nu existe fapte concurente pentru care s-ar impune dispunerea unei soluții de amânare a aplicării pedepsei sau a unei soluții de condamnare
Ab initio, precizăm faptul că în conformitate cu art. 80 alin. (3) NCP, „în caz de concurs de infracțiuni, renunțarea la aplicarea pedepsei se poate dispune dacă pentru fiecare infracțiune concurentă sunt îndeplinite condițiile prevăzute în alin. (1) și alin. (2)”.
În doctrină s-a afirmat că, în situația în care instanța constată că pentru o parte dintre infracțiunile concurente, care prezintă pericol social ridicat, se impune condamnarea inculpatului, nu se va putea dispune renunțarea la aplicarea pedepsei pentru restul
infracțiunilor aflate în concurs, însă în ipoteza în care pentru o parte dintre infracțiunile concurente se impune amânarea aplicării pedepsei, se va putea dispune renunțarea la aplicarea pedepsei pentru restul infracțiunilor.
Nu putem fi decât parțial de acord cu susținerile autorului. în opinia noastră, renunțarea la aplicarea pedepsei nu poate fi dispusă decât cu privire la toate faptele concurente deduse judecății.
Principalul argument constă în interpretarea art. 80 alin. (2} NCP, în conformitate cu care instanța trebuie să aprecieze că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecințelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia. Stricto sensu, ar părea că, din moment ce amânarea aplicării pedepsei nu implică aplicarea unei pedepse, cele două instituții pot coexista, putând fi dispuse concomitent în sarcina inculpatului, cu privire la două sau mai multe infracțiuni concurente.
Totuși, credem că maniera înșelătoare de redactare a Codului, despre care am făcut vorbire anterior, reprezintă cauza confuziei. După cum am subliniat condiția sus-menționată trebuie interpretată în sensul ca instanța să aprecieze că stabilirea unei pedepse ar fi inoportună. Or, într-o asemenea interpretare, dispunerea amânării aplicării pedepsei nu va fi posibilă, deoarece, în mod evident, această din urmă instituție presupune stabilirea efectivă unei pedepse.
Oricum, chiar și pe baza terminologiei existente în prezent în cadrul noului Cod, se creează o diferențiere între „aplicarea unei pedepse” (renunțare) și „aplicarea imediată a unei pedepse” (amânare), astfel încât, indiferent de unghiul din care privim situația, nici de lege lata nu va fi posibilă dispunerea renunțării aplicării pedepsei pentru o parte din faptele concurente și amânarea aplicării pedepsei pentru celelalte.
Mai mult decât atât, din analiza art. 403 alin. (3) NCPP, în conformitate cu care „dacă instanța reține în sarcina inculpatului numai o parte dintre faptele ce formează obiectul trimiterii în judecată, se va arăta în hotărâre pentru care anume fapte s-a pronunțat condamnarea ori, după caz, renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei și pentru care anume fapte, încetarea procesului penal sau achitarea", ar părea că soluțiile de condamnare, de amânare a aplicării pedepsei sau de renunțare la aplicarea pedepsei nu pot fi dispuse decât cu privire la toate infracțiunile pentru care nu este incidență încetarea procesului penal sau achitarea.
Acestea fiind spuse, considerăm că în cazul unui concurs de infracțiuni, dacă instanța dorește să dispună renunțarea la aplicarea pedepsei, trebuie să dispună această măsură raportat la toate infracțiunile concurente, bineînțeles, sub rezerva ca, pentru toate acestea, să fie îndeplinite condițiile prevăzute de art. 80 alin. (1) și NCP.
În doctrină s-a exprimat opinia potrivit căreia soluția de renunțare la aplicarea pedepsei nu va putea fi dispusă global, ci instanța va trebui să pronunțe câte o soluție de renunțare pentru fiecare infracțiune săvârșită, iar nu o singură soluție de renunțare la aplicarea pedepsei pentru infracțiunile ce intră în structura concursului. În sens contrar, în practica judiciară există în prezent mai multe hotărâri prin care s-a dispus o singură soluție de renunțare la aplicarea pedepsei pentru toate infracțiunile concurente ce formau obiectul dosarului.
Sunt autori care susțin opinia majoritară Subscriem opiniei majoritare exprimate în jurisprudență, în sensul că, deși instanța este datoare să constate verificarea condițiilor pentru toate infracțiunile concurente, în litera art. 80 alin. (3), renunțarea la aplicarea pedepsei se poate dispune „dacă pentru fiecare infracțiune concurentă sunt îndeplinite condițiile iar nu pentru fiecare infracțiune.
2.3.2. Condiții privind infractorul
infractorul să nu fi suferit anterior o condamnare, cu exceppa cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a] și lit. b) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare
În mod evident, textul face referire la o soluție definitivă de condamnare, excluzându-se astfel soluțiile de amânare sau de renunțare de care a beneficiat inculpatul, dacă au rămas definitive cu mai mult de 2 ani anterior datei comiterii infracțiunii pentru care este judecat.
Cu ocazia verificării acestei condiții, nu prezintă importanță nici forma de vinovăție cu care a fost săvârșită infracțiunea pentru care s-a dispus condamnarea definitivă, nici pedeapsa prevăzută de lege pentru aceasta și nici specia, durata sau cuantumul pedepsei care i-a fost aplicată anterior infractorului.
În literatura de specialitate s-a formulat opinia potrivit căreia instituția renunțării la aplicarea pedepsei ar trebui să fie incidență și în cazul celor condamnați anterior pentru săvârșirea infracțiunilor din culpă, întrucât aceștia nu dovedesc o perseverență infracțională, existând premisele îndreptării lor viitoare și fără aplicarea unei pedepse. Nu suntem de acord cu această propunere, deoarece condiția analizată nu vizează perseverența infracțională, cât lipsa antecedentelor penale. Intenția legiuitorului în acest sens este cât se poate de clară, condițiile restrictive de dispunere ale instituției fiind invers proporționale cu efectele pe care le implică.
Tocmai aceasta a fost viziunea legiuitorului în momentul în care a conceput succesiunea progresivă a instituțiilor renunțării la aplicarea pedepsei, amânării aplicării pedepsei și suspendării executării pedepsei sub supraveghere în noul Cod penal, și anume ca ariile de aplicabilitate a acestora să reprezinte trei cercuri concentrice, cu diametre care cresc progresiv.
Astfel, atâta timp cât dispunerea renunțării este exclusă în cazul existenței a oricărei condamnări anterioare, condițiile de dispunere a amânării sunt mai permisive, din perspectiva în care condamnările cu amenda penală nu reprezintă impedimente, iar, mai departe, suspendarea sub supraveghere poate fi dispusă atât în cazul existenței unei condamnări pentru o faptă din culpă, indiferent de specia, durata sau cuantumul pedepsei, cât și în cazul unei condamnări pentru o faptă comisă cu intenție, atâta timp cât pedeapsa aplicată pentru aceasta este amenda penală sau închisoarea de cel mult 1 an.
Cât despre infracțiunile din culpă, atâta timp cât nu au fost amnistiate, dezincriminate, infractorul nu a fost reabilitat și nici nu s-a împlinit termenul de reabilitare pentru condamnarea suferită, acestea vor face imposibilă renunțarea la aplicarea pedepsei.
Este, de asemenea, de precizat faptul că, potrivit art. 9 alin. (2) din Legea nr. 187/2012, „Infracțiunile comise în timpul minorității, pentru care s-au aplicat pedepse în baza dispozițiilor Codului penal din 1969, nu constituie impedimente pentru dispunerea renunțării la aplicarea pedepsei, amânării aplicării pedepsei sau suspendării executării pedepsei sub supraveghere pentru o infracțiune comisă ulterior condamnării definitive”.
Astfel, chiar dacă infractorul a mai fost condamnat anterior pentru o faptă săvârșită cât timp acesta era minor, iar pedeapsa a fost pronunțată în baza dispozițiilor Codului penal din 1968, această condamnare nu reprezintă un impediment în dispunerea instituției renunțării la aplicarea pedepsei, indiferent de forma de vinovăție cu care a fost săvârșită fapta și indiferent de specia, durata, cuantumul pedepsei aplicate. Cu atât mai mult, folosind raționamentul
a fortiori, în lipsa unei dispoziții exprese a
legiuitorului în acest sens, se impune concluzia potrivit căreia nu constituie un impediment în dispunerea instituției renunțării la aplicarea pedepsei o măsură educativă dispusă în baza vechii reglementări.
să nu se fi luat față de infractor o măsură educativă în baza noului Cod penal, pentru o faptă comisă în timpul minorității, care fie nu s-a executat, fie a fost executată sau este considerată ca executată cu mai puțin de 2 ani înainte de data comiterii infracțiunii pentru care este judecat
Conform art. 239 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, „termenul condamnare utilizat în cuprinsul art 80 alin. [2) lit. a] din Codul penal se referă și la hotărârile prin care, față de inculpat, s-a luat, în timpul minorității, o măsură educativă, în afară de cazul în care au trecut cel puțin 2 ani de la data executării sau considerării ca executată a acestei măsuri".
Din moment ce condiția identificată prin interpretarea art. 239 privește situațiile în care nu au trecut 2 ani de la executarea sau considerarea ca executată a măsurii educative, ca impedimente la dispunerea renunțării la aplicarea pedepsei, în mod evident că vor fi vizate și ipotezele în care fie nu s-a început executarea măsurii educative, fie aceasta este în curs de executare.
Din formularea, deficitară a textului art. 239, ar părea că acesta se referă exclusiv la situațiile în care inculpatul era încă minor la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus măsura educativă. Aceasta deoarece textul „se referă la hotărârile prin care,față de inculpat, s-a luat, în timpul minorității, o măsură educativă (…)" deși referirea ar fi trebuit făcută la data săvârșirii infracțiunii, iar nicidecum la data „luării măsurii educative”.
Practic, se face abstracție de art. 134 alin. (1] NCP, potrivit căruia, „dispozițiile prezentului titlu [n.a., Titlul V, Minoritatea) se aplică și majorilor care, la data săvârșirii infracțiunii, aveau vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani". Orice interpretare contrară trebuie exclusă, fiind de neconceput ca vârsta inculpatului la momentul pronunțării hotărârii să influențeze vocația acestuia de a beneficia de renunțarea la aplicarea unei pedepse pentru o infracțiune comisă ulterior.
Reamintim cu această ocazie prevederile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 187/2012, potrivit cărora „infracțiunile comise în timpul minorității, pentru care s-au aplicat pedepse în baza dispozitiilor Codului penal din 1968, nu constituie impedimente pentru dispunerea renunțării la aplicarea pedepsei, amânării aplicării pedepsei sau suspendării executării pedepsei sub supraveghere pentru o infractiune comisă ulterior condamnării definitive".
Alegerea legiuitorului este oarecum stranie, din perspectiva în care, prima facie, ar părea că inculpatul care a executat o pedeapsă pentru o faptă comisă în minorat are vocație spre renunțarea la aplicarea unei pedepse, dar inculpatul care a fost sancționat în baza Codului penal din 1968, să spunem, cu măsura educativă a mustrării, nu va avea această vocație, doar dacă au trecut cel puțin 2 ani de la executarea sau considerarea ca executată a măsurii.
Analizând situația din prisma legii sub imperiul căreia s-a aplicat măsura educativă, apreciem că se impun a fi făcute următoarele precizări:
Observăm faptul că art. 9 alin. (2} este plasat în cadrul Capitolului III, „Dispoziții privind aplicarea și executarea sancțiunilor penale", din Titlul I, „Dispoziții privind aplicarea în timp a legii penale", iar art. 239 se încadrează în Capitolul I, „Dispoziții interpretative”, din Titlul III, „Dispoziții referitoare la Codul penal".
Concluzia este că art. 9 privește situațiile tranzitorii, iar art. 239 privește situațiile aflate sub imperiul noului Cod penal, așa încât susținem faptul că sintagma „măsuri educative" folosită în cadrul art. 239 se referă exclusiv la măsuri educative dispuse în baza prevederilor noului Cod penal, iar nu la cele reglementate de Codul penal din 1968. Aceasta deoarece, analizând dispozițiile legii de punere în aplicare, observăm că unde s-a dorit efectuarea unei trimiteri la prevederile Codului penal din 1968, legiuitorul a făcut-o în mod expres, un exemplu în acest sens fiind tocmai art. 9 alin. (2] din Legea nr. 187/2012.
În opinia unor autori, important de reținut este faptul că măsurile educative și pedepsele dispuse sub imperiul vechiului Cod penal pentru infracțiuni săvârșite în minorat nu vor constitui impedimente pentru dispunerea renunțării la aplicarea pedepsei.
În schimb, măsurile educative dispuse în baza dispozițiilor noului Cod penal atrag imposibilitatea temporară a dispunerii renunțării la aplicarea pedepsei pentru o infracțiune comisă ulterior, pe un termen de 2 ani de la data executării sau considerării ca executată a măsurii educative dispuse.
Infractorul să nu fi beneficiat de renunțarea la aplicarea pedepsei sau de amânarea aplicării pedepsei în ultimii 2 ani anterior datei comiterii infracțiunii pentru care este judecat.
Legea exclude de la beneficiul renunțării la aplicarea pedepsei inculpatul care a mai beneficiat de o asemenea soluție în ultimii 2 ani anterior săvârșirii faptei deduse judecății și care, deși a fost avertizat anterior cu privire la conduita sa viitoare și la consecințele la care se expune dacă va mai comite infracțiuni, în disprețul indulgenței societății, dovedește perseverență infracțională, care impune cu necesitate stabilirea unei pedepse în contul acestuia însă, cu ocazia stabilirii unei pedepse, nu este exclusă dispunerea instituției ce reprezintă următorul stagiu în ierarhia modalităților de individualizare prevăzute în cadrul noului Cod penal, și anume amânarea aplicării pedepsei.
Tocmai din prisma existenței acestei ierarhii,se consideră că deși textul nu face referire la existența unei amânări a aplicării pedepsei în ultimii 2 ani anterior datei comiterii infracțiunii pentru care este judecat inculpatul, dispunerea beneficiului renunțării la aplicarea pedepsei trebuie exclusă a fortiori. în mod evident, din moment ce legiuitorul exclude dispunerea unei noi renunțări la aplicarea pedepsei în cazul în care inculpatul mai beneficiase de efectele acestei instituții în ultimii 2 ani anterior comiterii celei de-a doua fapte, este clar că interdicția se extinde și asupra amânării aplicării pedepsei, din perspectiva în care, după cum am arătat anterior, această instituție se aplică în situații „mai grave" decât cele aferente renunțării la aplicarea pedepsei.
Tocmai pentru a evita o analogie in malam partem și pentru a acoperi această lacună existentă în forma actuală a reglementării, propunem de lege ferenda modificarea textului, în sensul includerii în cadrul condiției negative prevăzute de art. 80 alin. [2] lit. b) NCP, și dispunerea unei amânări a aplicării pedepsei în ultimii doi ani anterior datei comiterii infracțiunii pentru care este judecat.
Raționamentul este confirmat în mod voalat și de Expunerea de motive a noului Cod penal, unde se arată că „într-un stat de drept, întinderea și intensitatea represiunii penale trebuie să rămână în limite determinate, în primul rând, prin raportare la importanța valorii sociale lezate pentru cei care înfrâng pentru prima oară legea penală, urmând să crească progresiv pentru cei care comit mai multe infracțiuni înainte de a fi definitiv condamnați și cu atât mai mult pentru cei aflați în stare de recidivă”.
Chiar dacă motivarea privește sistemul sancționator al pluralității de infracțiuni, se discerne totuși viziunea legiuitorului cu privire la aceste aspecte, și anume acordarea unei „șanse" la renunțarea la aplicarea pedepsei îndeosebi infractorilor primari.
Alegerea legiuitorului cu privire la introducerea acestei interdicții de dispunere a instituției renunțării la aplicarea pedepsei este menită să evite situațiile existente sub imperiul vechiului Cod penal, în care, cel puțin în teorie, o persoană se putea bucura de un număr nelimitat de sancțiuni administrative ca urmare a achitării pentru lipsa pericolului social al unei infracțiuni.
Termenul de 2 ani este unul substanțial și se calculează regresiv de la data comiterii infracțiunii. în literatura de specialitate s-a arătat că în situația în care noua infracțiune este una cu durată de consumare, având caracter continuat, continuu sau de obicei, momentul comiterii infracțiunii, momentul la care trebuie raportat termenul de 2 ani, este cel al consumării, iar nu la cel al epuizării infracțiunii.
Inculpatul să nu se fi sustras de la urmărirea penală sau judecată sau să nu fi încercat zădărnicirea afiării adevărului ori zădărnicirea identificării și tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanților
Aceste condiții similare celor privind dispunerea măsurii arestării preventive vizează atitudinea procesuală loială a inculpatului. Prin urmare, opinăm că acest text nu privește situațiile în care inculpatul se prevalează de dreptul său la tăcere sau uzează de dreptul de a nu se autoincrimina.
Potrivit unei păreri din moment ce sustragerea infractorului de la urmărirea penală sau de la judecată, precum și încercarea acestuia de a zădărnici aflarea adevărului ori identificarea și tragerea la răspunderea a autorului sau a participanților înlătură vocația infractorului de a beneficia de renunțare, de amânarea aplicării pedepsei sau de suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, prezentarea infractorului în fața organelor de urmărire penală și a instanței de judecată, recunoașterea faptei în cursul urmăririi penale și a judecății, facilitatea identificării și a tragerii la răspundere a autorului sau a participanților trebuie avute în vedere de instanță, constituind elemente de comportament favorabile infractorului.
Deși suntem în principiu de acord cu precizările autoarei, menționăm faptul că aceste comportamente sunt favorabile infractorului numai în eventualitatea încadrării lor printre reperele enumerate în cadrul art. 80, iar nu ca revers al condiției negative de la art. 80 alin. (2) lit. c].
Astfel, nu credem că acțiunea unei persoane de a nu zădărnici aflarea adevărului trebuie valorificată pozitiv, aceasta deoarece o asemenea manifestare reprezintă o normalitate, un comportament la care persoana în cauză era, de altfel, obligată și a cărui nerespectare ar putea constitui chiar și o infracțiune distinctă (contra înfăptuirii justiției), în alte cuvinte, din moment ce zădărnicirea aflării adevărului are o valoare negativă în economia acordării beneficiului renunțării, iar, spre exemplu, eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea efectelor infracțiunii au o valoare pozitivă, putem afirma că o conduită normală, precum cea descrisă mai sus, nu se poate încadra decât într-un plan neutru, neîngreunând niciun „taler al balanței".
Prin sustragerea de la urmărire penală sau de la judecată înțelegem conduita prin care persoana în cauză, cu rea-credință, încearcă să eludeze tragerea sa la răspundere penală. Astfel, o primă condiție a constatării unei asemenea conduite este ca inculpatul să aibă cunoștință despre faptul că împotriva lui există un proces penal în curs și, cu toate acestea, să se sustragă de la urmărirea penală sau de la judecată. Mai mult decât atât, condiția nu se verifică în mod automat în eventualitatea în care inculpatul nu s-a prezentat la termenul la care a fost citat, ci este, de asemenea, necesară examinarea motivelor pentru care a absentat, tocmai pentru a stabili reaua-credință despre care făceam vorbire anterior.
Pe lângă conduita neloială, considerăm că se impune stabilirea cu certitudine a existenței unei lezări, raportat la bunul mers al urmăririi penale sau al judecății. Aceasta deoarece textul vizează sustragerea de la urmărirea penală, nefiind suficientă o încercare a inculpatului în acest sens, cum se cere în ipoteza zădărnicirii aflării adevărului.
De pildă, dacă inculpatul este prins de către organele de urmărire penală în fața ușii locuinței sale, cu bagajele făcute și având asupra sa un bilet de avion doar dus, înspre o țară cu care România nu a încheiat o convenție de extrădare, chiar dacă este evidentă atât reaua sa credință, cât și dorința sa de a eluda tragerea la răspundere penală, din moment ce bunul mers al urmăririi penale nu a fost efectiv lezat, considerăm că inculpatul nu își va pierde de plano vocația de a beneficia de efectele renunțării la aplicarea pedepsei, din perspectiva îndeplinirii condiției analizate. Cu toate acestea, având în vedere intenția inculpatului de a se sustrage, este puțin probabil ca instanța să își formeze convingerea cum că stabilirea unei pedepse în sarcina acestuia este inoportună, cel puțin raportat la „posibilitățile de îndreptare ale infractorului”, menționate în cadrul art. 80 alin. (1} lit. b) NCP.
Pentru existența unei situații de încercare de zădărnicire a aflării adevărului se impune, după părerea noastră, ca inculpatul să săvârșească o faptă concretă, având drept finalitate zădărnicirea dezideratului expus mai sus.
Zădărnicirea presupune rea-credință, inducerea în eroare a autorităților, alterarea sau distrugerea de probe, comportamente care nu pot reieși dintr-o simplă stare de pasivitate.
Spre deosebire de ipoteza sustragerii, condiția zădărnicirii se verifică și în situația în care aceasta rămâne fără rezultat. Spre exemplu, în ipoteza în care, la presiunile inculpatului, un martor prezintă o stare de fapt nereală, iar ulterior instanța înlătură declarația mincinoasă, din perspectiva în care nu se corobora cu alte mijloace de probă, lipsind-o astfel de consecințe juridice, ne vom afla în prezența unui caz încercare de zădărnicire a aflării adevărului, așa încât renunțarea la aplicarea unei pedepse în sarcina inculpatului nu va fi posibilă. în mod evident, condiția negativă impusă este cu atât mai mult verificată în situația în care inculpatul a și izbutit să zădărnicească aflarea adevărului..
De asemenea, se mai poate pune și problema idoneității manierei prin care s-a încercat zădărnicirea. Ne referim aici la ipotezele în care avem de-a face cu o „tentativă absolut improprie” de zădărnicire a aflării adevărului. De pildă, nu va constitui o încercare de zădărnicire a aflării adevărului, în sensul impus de art. 80 alin. (2) lit. c), situația în care inculpatul apelează la divinitate (bunăoară, prin intermediul rugăciunilor) pentru a influența declarațiile martorilor.
Există totuși o linie fină de demarcație între exercitarea cu bună-credință a apărării și zădărnicirea (cu rea-credință) aflării adevărului, linie a cărei apreciere poate ridica probleme în practica judiciară.
Astfel, într-o ipoteză de conducere pe drumurile publice a unui vehicul având o îmbibație alcoolică peste limita legală, s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei, deși inculpatul a recunoscut inițial fapta, ulterior a revenit asupra acestei declarații afirmând că nu el a condus autovehiculul, a cooptat un martor mincinos care să îi susțină declarațiile neadevărate (martor condamnat la 8 luni de închisoare cu suspendarea condiționată a executării pentru comiterea infracțiunii de mărturie mincinoasă, înainte de dispunerea soluției de renunțare la aplicarea pedepsei) și a denunțat un terț, susținând nu numai faptul că în realitate acesta ar fi condus, ci și că i-ar fi sustras în prealabil vehiculul. în ciuda evidentei încercări de zădărnicire a aflării adevărului, instanța a catalogat conduita inculpatului drept „o măsură de protecție”.
Instanța să aprecieze că, în raport cu persoana infractorului\, cu conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, cu eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea urmărilor infracțiunii, precum și cu posibilitățile sale de îndreptare, aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecințelor pe care le-ar avea asupra persoanei acesteia
Nu este suficient ca instanța să remarce gravitatea redusă a faptei, ci este necesar ca aceasta să constate inoportunitatea aplicării unei pedepse, din cauza consecințelor pe care le-ar avea asupra persoanei inculpatului.
Terminologia utilizată denaturează, din nou, esența constatării instanței asupra oportunității dispunerii renunțării la aplicarea unei pedepse. Practic, din moment ce instanța trebuie să aprecieze că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună, ar părea că această condiție vizează instituția amânării aplicării pedepsei, iar nu cea a renunțării. în realitate, condiția trebuie interpretată într-o altă manieră, și anume că instanța trebuie să aprecieze că stabilirea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecințelor pe care le-ar avea asupra persoanei inculpatului, o modificare a textului de lege în acest sens fiind oportună de lege ferenda.
}n mod evident, dacă pedeapsa nu se stabilește, nu mai intră în discuție aplicarea acesteia și, invers, pentru a putea vorbi despre renunțarea la aplicarea unei pedepse, aceasta ar trebui să fie deja stabilită.
Cu toate acestea, în cadrul marii majorități a hotărârilor de renunțare la aplicarea pedepsei pronunțate până în prezent, se arată că instanța apreciază faptul că „aplicarea unei pedepse ar fi inoportună", astfel încât „renunță la aplicarea unei pedepse".
Într-adevăr, cu ocazia redactării Codului, legiuitorul a creat o diferențiere la nivel terminologic, prin introducerea mențiunii „aplicarea unei pedepse", în ceea ce privește renunțarea la aplicarea pedepsei, spre deosebire de „aplicarea imediată a unei pedepse", în cazul amânării aplicării pedepsei. Caracterul „imediat" al aplicării pedepsei în cazul instituției amânării este strâns legat de posibilitatea revocării beneficiului acesteia, posibilitate care nu se regăsește în cazul renunțării la aplicarea pedepsei.
Persoana infractorului prezintă o deosebită importanță în alegerea unei modalități de individualizare. Astfel, încadrarea în muncă, studiile absolvite, relațiile familiale, caracterul, personalitatea și inclusiv preocupările infractorului pot constitui elemente în baza cărora instanța să constate oportunitatea dispunerii renunțării la aplicarea pedepsei.
Așa fiind, aprecierea instanței în raport cu persoana infractorului se va putea realiza pe baza elementelor prevăzute în art. 74 alin. (1) lit. g), și anume: nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială, dar nu numai.
Cu privire la persoana infractorului, în practica judiciară au fost valorificate: încadrarea în muncă a infractorului ca taximetrist, imaturitatea în luarea unor decizii responsabile, vârsta fragedă și lipsa studiilor, faptul că este student sau faptul că este cadru militar.
Prin sintagma „conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii” sunt vizate, în primul rând, antecedentele penale ale persoanei în cauză. Sunt avute în vedere aici alte antecedente decât cele care înlătură în mod stringent vocația de a beneficia de renunțarea la aplicarea pedepsei potrivit art. 80 alin. (2) lit. a] NCP.
La o analiză mai profundă, observăm că ar putea fi avute în vedere măsurile educative exceptate de art 239 din Legea nr. 187/2012, pedepsele aplicate în baza Codului penal din 1968 pentru infracțiuni comise în timpul minorității la care face referire art. 9 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 și soluțiile de renunțare sau de amânare a aplicării pedepsei rămase definitive cu mai mult de 2 ani înainte de data comiterii celei de-a doua fapte.
În al doilea rând, ar putea fi luate în calcul, dar cu maximă prudență și cu o motivare corespunzătoare, pedepsele amnistiate, i midamnările pentru care a intervenit reabilitarea sau pentru care s-a împlinit termenul de reabilitare, cele aferente faptelor care nu mai sunt prevăzute de legea penală și măsurile educative, altele decât cele menționate anterior, dar nu drept antecedente penale, ci sub forma unor indicii privind conduita infractorului înainte de comiterea infracțiunii.
În al treilea rând, credem că pot fi luate în considerare și faptele care au atras răspunderea administrativă, disciplinară, antecedentele contravenționale sau chiar delictele civile comise în trecut de persoana evaluată.
Spre exemplu, trebuie luat în considerare faptul că inculpatul cercetat pentru conducerea unui autoturism pe drumurile publice sub influența alcoolului [art. 336 alin. (1] NCP] a mai fost sancționat contravențional pentru același tip de faptă, cu precizarea că nu depășise pragul îmbibație alcoolică de 0,80 g/l alcool pur în sânge aferent sferei infracționale [art. 102 alin. (3) lit. a) din O.U.G. nr. 195/2002]. Într-un asemenea caz perseverența inculpatului în sfera ilicitului, fie el contravențional sau penal, se poate constitui într-un indiciu relevant cu privire la conduita sa anterioară. în același sens, trebuie ținut cont, spre exemplu, de faptul că inculpatul cercetat pentru comiterea infracțiunii de distrugere din culpă (art. 255 NCP) a mai comis fapte asemănătoare, numai că, neîndeplinind elementele constitutive ale infracțiunii (spre exemplu, cerința generării unei stări de pericol), acestea nu au căzut sub incidența legii penale, persoanei în cauză antrenându-i-se numai răspunderea civilă delictuală pentru pagubele generate.
Nu în ultimul rând, trebuie studiată atitudinea inculpatului în relațiile interumane și alte asemenea repere care pot ajuta la o mai bună conturare a personalității acestuia prin raportare la comportamentul său în mediul social. Cu alte cuvinte, toate elementele ce țin de conduita precedentă a infractorului trebuie să conveargă spre denotarea faptului că infracțiunea a intervenit în mod accidental în viața acestuia.
În practica judiciară s-a reținut drept element favorabil dispunerii renunțării în sarcina unei persoane care a comis o infracțiune contra siguranței circulației pe drumurile publice faptul că „deși a obținut și folosește permisul de conducere de mai bine de 8 ani, nu apare înscris în cazierul auto nici măcar cu o contravenție”.
În mod asemănător, s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei într-o speță în care inculpatul a comis o infracțiune de evaziune fiscală, generând un prejudiciu nerecuperat în valoare de 48.153 lei, instanța marșând pe conduita inculpatului, mai exact, pe laptul că „inculpatul a prestat o activitate utilă în calitate de administrator al societății, până în acel moment”.
Eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea urmărilor infracțiunii trebuie raportate întotdeauna la obiectul juridic al infracțiunii, la valoarea socială lezată.
Astfel, efectele unei infracțiuni contra libertății sexuale nu pot fi înlăturate sau diminuate, în adevăratul sens al cuvântului, pe cale patrimonială. Deși la prima vedere ar părea că numai efectele infracțiunilor contra patrimoniului ar putea fi înlăturate sau diminuate, pot fi imaginate și alte ipoteze precum: transportarea victimei la spital după accidentarea acesteia sau stăruința unei persoane care a comis infracțiunea de seducție de a se căsători cu victima sa.
Există autori care susțin că posibilitățile de îndreptare ale infractorului suportă o apreciere de la caz la caz. Nu putem formula o regulă aplicabilă erga omnes, dar ceea ce trebuie avut în vedere este
gradul de inserție socială, concretizat prin raportare la anturaj, posibilitatea dobândirii mijloacelor de trai în mod licit, susținerea familiei și modus vivendi-ul infractorului, privit global. În acest sens s-au pronunțat și instanțele, reținându-se, spre exemplu, faptul că „inculpatul se află la primul contact cu legea penală, are o conduită bună în familie și în societate, nu are nici măcar abateri contravenționale, este în relații bune cu cetățenii comunei, cu autoritățile statului și cu colegii din cadrul Asociației Vânătorilor, este corect, sociabil și un bun gospodar”.
De asemenea, constatarea subzistenței mobilului comiterii infracțiunii, cu ocazia verificării condiției, reprezintă un element negativ în economia posibilităților de îndreptare a infractorului. Astfel, infractorul care a comis un furt din cauza situației patrimoniale precare nu prezintă posibilități mari de îndreptare dacă nu s-a redresat din punct de vedere financiar, neavând nicio sursă de venit licită. Bineînțeles, oportunitatea dispunerii renunțării la aplicarea pedepsei va fi și mai clară dacă reinserția socială a infractorului s-a produs deja la momentul pronunțării hotărârii.
În practică s-a reținut drept indiciu al posibilităților de îndreptare ale infractorului „faptul că inculpatul nu s-a implicat în comiterea altor fapte penale pe parcursul procesului", aspect care, în opinia noastră, reprezintă o normalitate, iar nicidecum obiectivarea posibilităților de îndreptare ale acestuia. Într-o altă speță, posibilitățile de îndreptare au fost raportate, în mod corect, în opinia noastră, la „faptul că inculpatul este tânăr, este angajat cu forme legale, a avut o conduită foarte sinceră încă de la momentul constatării infracțiunii flagrante și a înțeles pe deplin consecințele faptei sale.
În egală măsură, s-a arătat că pot constitui indicii cu privire la posibilitățile de îndreptare ale infractorului recunoașterea și regretul manifestat față de comiterea faptei sau semnarea unui angajament de plată integrală a prejudiciului cauzat.
Într-o manieră asemănătoare, sub vechea reglementare, s-a statuat că posibilitățile de îndreptare a infractorului pot rezulta din încadrarea acestuia într-o formă de învățământ sau în muncă, precum și din perspectivele favorabile ale reintegrării sale în societate.
Instanța trebuie, de asemenea, să constate faptul că stabilirea unei pedepse în sarcina inculpatului este inoportună din cauza consecințelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia.
Într-o exprimare plastică, cu ocazia stabilirii oportunității dispunerii unei asemenea măsuri, instanța trebuie să își pună întrebarea dacă „stabilirea unei pedepse i-ar face mai mult rău decât bine inculpatului".
Spre exemplu, într-o speță, s-a dispus renunțarea la aplicarea unei pedepse, instanța motivând că aplicarea sau executarea unei pedepse, chiar și cu suspendare, ar produce mai mult rău în recuperarea inculpatului, acesta având statutul de pompier militar, urmarea directă a aplicării unei pedepse fiind pierderea locului de muncă.
În mod asemănător, într-o ipoteză de conducere pe drumurile publice având o îmbibație alcoolică de 2,35 g/l, urmată de un accident rutier, s-a dispus renunțarea la aplicarea unei pedepse, unul dintre motive fiind faptul că inculpatul era un militar recompensat cu „Emblema NATO" și cu „Emblema de onoare a Statului Major General al Armatei Române”.
Într-o altă cauză, s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei în beneficiul inculpatului care a condus pe drumurile publice având o îmbibație alcoolică de 2,35 g/l, instanța constatând, pe de o parte, că există șanse reale de îndreptare, din perspectiva în care are un loc de muncă stabil, iar, pe de altă parte, că inculpatul și-ar pierde locul de muncă, fiind angajat la Ocolul Silvic.
În același sens, s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei în sarcina unui subofițer din cadrul MApN, deși acesta a condus un autovehicul pe drumurile publice, având în sânge o îmbibație alcoolică de 1,75 g/l, tot pe considerentul pierderii locului de muncă.
Se observă o oarecare favorizare a persoanelor cu privire la care o soluție de condamnare ar atrage, în mod direct, pierderea locului de muncă (spre exemplu, militari, agenți de poliție, pompieri etc.). Totuși, în opinia noastră, soluția procesuală adecvată acestui gen de situații ar fi fost amânarea aplicării pedepsei, soluție distinctă de cea de condamnare și care, în general, nu implică pierderea locului de muncă.
Aici își face simțită importanța utilizarea unei terminologii adecvate. Așadar, dacă raportarea se face la „inoportunitatea aplicării unei pedepse", ar părea că instanța efectuează un procedeu virtual de comparație între renunțarea la aplicarea pedepsei și o soluție de condamnare, iar nu cu amânarea aplicării pedepsei, ca treaptă imediat superioară în ierarhia modalităților de individualizare.
Astfel, este de observat faptul că, de regulă, numai o soluție de condamnare atrage pierderea locului de muncă, soluțiile de renunțare sau de amânare a aplicării pedepsei având aceleași efecte, sub acest aspect.
Concluzia noastră este că argumentele jurisprudențiale expuse mai sus și, implicit, construcția juridică creată de instanțe nu este atât de solidă precum pare, din perspectiva în care aceasta demonstrează exclusiv inoportunitatea dispunerii unei soluții de condamnare, iar nu oportunitatea dispunerii unei soluții de renunțare.
Consecințele la care face textul referire pot fi atât de ordin juridic, cât și psiho-social. După cum s-a arătat și în practica judiciară, aplicarea unei pedepse inculpatului pentru comiterea unei fapte de o gravitate redusă în termenul de încercare a unei suspendări condiționate, dispuse pentru o faptă comisă în timpul minorității, „ar avea consecințe deosebit de grave asupra persoanei acestuia, din perspectiva în care se impune revocarea suspendării pedepselor aplicate în timpul minorității”.
Așadar, am putem nominaliza drept consecințe juridice pierderea locului de muncă, revocarea unor suspendări anterioare, incidența anumitor incapacități, decăderi sau interdicții sau alte consecințe directe ca urmare a comiterii unor infracțiuni prevăzute în legi speciale, în funcție de specificul acestora.
De asemenea, s-a arătat că în vederea aprecierii acestor criterii, instanța de judecată va putea să dispună efectuarea unui referat de evaluare de către serviciul de probațiune.
Toate elementele expuse anterior, privite global, trebuie să convingă instanța că stabilirea unei pedepse nu este oportună și, implicit, că se impune pronunțarea unei soluții de renunțare la aplicarea pedepsei.
constatarea, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de către inculpat
Această condiție se subînțelege din analiza art. 80 NCP, care face trimitere la „infracțiunea săvârșită" de către „infractor" și este prevăzută expres în cadrul art. 396 alin. (3) NCPP, care prevede că „renunțarea la aplicarea pedepsei se pronunță dacă instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat".
infractorul să fi fost major la data săvârșirii faptei
Având în vedere faptul că, potrivit noului Cod penal, infractorii minori nu sunt pasibili de pedepse, ci numai de măsuri educative privative sau neprivative de libertate, apreciem că aceștia nu vor putea beneficia de instituția renunțării la aplicarea pedepsei.
Constatarea reiese chiar din analiza terminologiei folosite de legiuitor. Astfel, având în vedere sintagme precum „renunțarea la aplicarea pedepsei" sau „aprecierea instanței că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună", considerăm că beneficiul renunțării este aplicabil exclusiv infractorului care avea vârsta de 18 ani la data comiterii infracțiunii. infractorul să fie o persoană fizică
Deși nu suntem, în principiu, de acord cu privarea persoanelor juridice de acest beneficiu, opinăm că, deși nu se prevede în mod expres, aceasta este voința reală a legiuitorului. Spre deosebire de amânarea aplicării pedepsei sau de suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, care implică anumite măsuri și obligații ce pot fi impuse cu succes numai persoanelor fizice, prima facie, analizând condițiile în care poate fi dispusă, instituția renunțării la aplicarea pedepsei nu pare incompatibilă cu infractorul persoană juridică.
În ciuda acestei ultime precizări, observăm că legiuitorul a presărat indicii care atestă întocmai contrariul. Un exemplu în acest sens îl constituie Legea nr. 290/2004 privind cazierul judiciar, care, în urma modificărilor suferite prin intrarea în vigoare a noilor Coduri și a legilor de punere în aplicarea a acestora, prevede în cadrul art. 9 că „în ceea ce privește persoanele fizice, în cazierul judiciar se înscriu date privind (…) b) renunțarea sau amânarea aplicării pedepsei (…)", mențiune care nu se regăsește și la art. 10, privind înscrierea în cazierul judiciar a datelor privind persoanele juridice. Concluzia noastră este că legiuitorul a apreciat ca fiind imposibilă dispunerea unei soluții de renunțare sau de amânare a aplicării pedepsei în sarcina infractorului persoană juridică.
Aceasta pare a fi și orientarea practicii judiciare. Astfel, într-o speță în care inculpatul a fost trimis în judecată alături de societatea a cărui asociat unic și administrator era, instanța a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei în ceea ce privește inculpatul persoană fizică, dar a condamnat inculpata persoană juridică la pedeapsa amenzii în valoare de 5.000 RON atingând, credem noi incidental, problema în discuție, deși nu s-a oferit vreo motivare în sensul existenței diferenței de tratament între inculpați
2.3.3. Situații excepționale
În urma modificărilor aduse de Legea de punere în aplicare a noului Cod penal asupra Legii nr. 143/2000, în cazul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 4ˡ, procurorul dispune evaluarea consumatorului de către centrul de prevenire, evaluare și consiliere antidrog, în scopul includerii inculpatului în circuitul integrat de .isistență a persoanelor consumatoare de droguri, iar în situația în care, până în momentul pronunțării hotărârii, acesta respectă protocolul acestui program, instanța de judecată poate dispune renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei, chiar dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru acestea.
Există două precizări care trebuie făcute într-o asemenea situație:
În primul rând, din analiza condițiilor celor două instituții aflate în balanță, dublată de raționamentul evitării unui regim hibrid, putem afirma că, în situația în care s-a mai dispus renunțarea la aplicarea pedepsei în ultimii doi ani anterior datei comiterii infracțiunii, instanța ar putea alege numai amânarea aplicării pedepsei.
În al doilea rând, spre deosebire de infracțiunile prevăzute în cadrul art. 378 și art. 380 NCP, alegerea uneia dintre cele două instituții reprezintă o facultate a instanței, aceasta rezervându-și dreptul de a dispune o soluție în regim obișnuit.
CAPITOLUL III
EFECTELE RENUNȚĂRII LA APLICAREA PEDEPSEI
Principalul efect al dispunerii unei soluții de renunțare la aplicarea unei pedepse este imposibilitatea dispunerii unei noi renunțări la aplicarea pedepsei pentru o faptă comisă în termen de ani de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus inițial renunțarea la aplicarea pedepsei.
De asemenea, art. 82 alin. (1] NCP prevede faptul că persoana față de care s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei nu este supusă niciunei decăderi, interdicții sau incapacități ce ar putea decurge din infracțiunea săvârșită. Credem, alături de alți autori, că este vorba despre acele decăderi, interdicții și incapacități ce sunt intrinseci unei soluții de condamnare.
Totodată, renunțarea la aplicarea pedepsei nu produce efecte asupra măsurilor de siguranță prevăzute în hotărârea judecătorească. Se subliniază astfel natura distinctă a măsurilor de siguranță față de cea a pedepselor, deoarece primele au menirea de a înlătura o stare de pericol și de a preîntâmpina săvârșirea de noi infracțiuni, și nu de a exercita o acțiune represivă împotriva făptuitorului ce a săvârșit o infracțiune (măsurile de siguranță au în principal caracter preventiv și curativ și doar în subsidiar pot fi considerate măsuri de constrângere); ca atare, ele se mențin chiar dacă se renunță la aplicarea efectivă a unei pedepse.
De asemenea, renunțarea nu produce efecte asupra obligațiilor civile, deoarece persoana sau persoanele care au suferit anumite prejudicii în urma infracțiunii săvârșite nu pot fi lipsite de un drept al lor. Chiar mai mult, rezolvarea amiabilă a laturii civile a i .uizei poate reprezenta un puternic catalizator în dispunerea enunțării la aplicarea pedepsei, această acțiune de regret a Inculpatului circumscriindu-se „eforturilor depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii".
În egală măsură, instanța care dispune renunțarea la aplicarea pedepsei principale nu va putea aplica infractorului pedepse accesorii sau complementare.
Prin hotărâre, instanța dispune renunțarea la aplicarea pedepsei și aplică infractorului un avertisment ce constă în prezentarea motivelor care au determinat renunțarea la stabilirea pedepsei și atragerea atenției infractorului cu privire la compor- lamentul său viitor, precum și la consecințele pe care le va suporta dacă va mai săvârși noi infracțiuni. În realitate, singura veritabilă consecință la care se va expune infractorul dacă va mai săvârși infracțiuni pe viitor este că nu va putea beneficia de renunțarea la .iplicarea pedepsei pentru o faptă comisă în următorii 2 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus inițial instituția.
Însă, chiar și în ipoteza în care fapta este comisă după l recerea termenului de 2 ani, este greu de crezut că instanțele vor ,i preria din nou inoportunitatea stabilirii unei pedepse în sarcina infractorului.
În mod cu totul surprinzător, unele instanțe au ales să confere o interpretare proprie a consecințelor la care se va expune inculpatul dacă va mai comite alte infracțiuni.
Spre exemplu, într-o speță în care s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei, prin intermediul avertismentului, infractorului i s-a comunicat că, în cazul în care va mai comite infracțiuni, fie i se va aplica o pedeapsă cu închisoarea cu suspendare sub supraveghere, fie i se va aplica o pedeapsă privativă de libertate. Cât timp apreciem rolul preventiv exercitat de către instanță, informațiile sunt numai parțial corecte, fiind, teoretic, posibilă și dispunerea amânării aplicării pedepsei în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni.
Cu altă ocazie, instanța a atenționat inculpatul „că săvârșirea unei noi infracțiuni în terrnen de 2 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare (sic!) atrage anularea renunțării la aplicarea pedepsei”. Trecând peste faptul că, în mod evident, renunțarea la aplicarea pedepsei reprezintă o soluție procesuală distinctă față de condamnare, instanța pare că a înțeles „pe dos” mecanismul anulării instituției analizate, conturându-1 precum o ipoteză de revocare, instituție care nu există în cazul renunțării.
Din păcate, interpretarea nu este una singulară, fiind reiterată și sub altă formă, și anurne: „Potrivit art. 81 NCP, când dispune renunțarea la aplicarea pedepsei, instanța aplică un avertisment care constă în atenționarea inculpatului asupra conduitei sale viitoare și a consecințelor la care se expune dacă va mai comite infracțiuni, riscând anularea acestei măsuri și aplicarea unei pedepse alături și de cea de a doua pedeapsă, cu atragerea a diferite decăderi, incapacități și interdicții ce decurg dintr-o condamnare” (s.n., Al.R., l.C.).
Și cu această ocazie, anulării renunțării la aplicarea unei pedepse i se imprimă valența unei veritabile revocări. Mai mult decât atât, instanța folosește sintagma „aplicarea unei pedepse alături de cea de a doua pedeapsă", sugerând, ca modalitate de contopire, aplicarea unui cumul aritmetic, soluție îndepărtată de reglementarea noului Cod penal.
În realitate, pentru o infracțiune săvârșită ulterior rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei, instanța va dispune de întreaga paletă de modalități de individualizare, cu excepția unei noi renunțări, în cazul în care nu au 11ecut 2 ani până la data săvârșirii noii infracțiuni, dar nu se va pune ineio clipă problema stabilirii unei pedepse pentru infracțiunea față de care instanța a renunțat la aplicarea unei pedepse și, în consecință, nici de contopire.
Ceea ce apreciem, în schimb, este faptul că instanța a atins, voalat, prin procedeul interpretativ per a contrario, un veritabil elect sau, mai bine zis, o lipsă de efect a dispunerii renunțării la aplicarea pedepsei, și anume neatragerea niciunei decăderi, incapacități și interdicții ce ar putea decurge, în schimb, dintr-o .oluție de condamnare.
Este, de asemenea, de menționat faptul că, ulterior modilicărilor suferite de Legea nr. 290/2004 privind cazierul judiciar, u t. 9 din acest act normativ prevede faptul că „în ceea ce privește persoanele fizice, în cazierul judiciar se înscriu date plivind (…) b) renunțarea sau amânarea aplicării pedepsei”. Interesant este că art. 15 din aceeași lege, privind scoaterea din evidență a persoanelor fizice cu privire la care s-au făcut notări provizorii, acoperă toate situațiile, mai puțin cea în care față de persoana a cărei faptă a fost înscrisă inițial în cazierul judiciar s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei.
CAPITOLUL IV
ANULAREA RENUNȚĂRII LA APLICAREA PEDEPSEI
4.1. Condiții
Conform art. 82 alin. (3) NCP, „dacă în termen de 2 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei se descoperă că persoana față de care s-a luat această măsură săvârșise anterior rămânerii definitive a hotărârii o altă infracțiune, pentru care i s-a stabilit o pedeapsă chiar după expirarea acestui termen, renunțarea la aplicarea pedepsei se anulează și se stabilește pedeapsa pentru infracțiunea care a atras inițial renunțarea la aplicarea pedepsei, aplicându-se apoi, după caz, dispozițiile privitoare la concursul de infracțiuni, recidivă sau pluralitate intermediară”.
infractorul să fi săvârșit anterior dispunerii renunțării Ia aplicarea pedepsei o altă infracțiune
Din moment ce legea nu distinge, considerăm că renunțarea se va anula indiferent de forma de vinovăție cu care a fost săvârșită infracțiunea săvârșită anterior dispunerii instituției.
Spre deosebire de instituția revocării, care nu este posibilă în cazul renunțării, cauza generatoare a anulării este întotdeauna anterioară rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei.
Esențial este ca data comiterii infracțiunii susceptibilă de a atrage anularea să fie anterioară datei rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei, iar această infracțiune să fi făcut imposibilă dispunerea renunțării la aplicarea pedepsei, subliniindu-se astfel caracterul de măsură-remediu al instituției anulării
Un segment al doctrinei afirmă faptul că această primă condiție presupune ca inculpatul să fi săvârșit anterior dispunerii renunțării la iplicarea pedepsei o altă infracțiune „despre care instanța nu a avut cunoștință în momentul în care a dispus renunțarea".
Textul art. 82 alin. [3] NCP se referă la descoperirea faptului că inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care i s-a stabilit o pedeapsă. Se conturează, așadar, două ipoteze distincte: fie inculpatul era urmărit penal sau judecat pentru comiterea unei alte infracțiuni, la momentul rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a „dispus renunțarea la aplicarea pedepsei, fie inculpatul avea deja o pedeapsă definitiv stabilită înainte de rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus renunțarea.
În prima dintre ipoteze, nu are relevanță cunoașterea de către instanța de judecată a acestei situații, deoarece, în acel moment, „situația" inculpatului nu constituia un impediment la acordarea renunțării. Mai mult decât atât, nici din perspectiva celorlaltor c ondiții (persoana infractorului, conduita acestuia) nu s-ar fi putut valorifica această informație, din cauza prezumției de nevinovăție care plana asupra faptei.
În cea de-a doua situație, trebuie făcută o nouă distincție, cu privire la cunoașterea instanței asupra existenței unei pedepse definitiv stabilite anterior. Astfel, dacă instanța cunoștea situația penală a inculpatului, dar fie a omis, fie a apreciat în mod eronat că poate dispune renunțarea la aplicarea pedepsei, singurul remediu procesual al acestei erori rezidă în exercitarea căilor ordinare sau extraordinare de atac împotriva hotărârii cu pricina.
Pe de altă parte, dacă instanța nu avea cum să cunoască faptul că inculpatul avea o pedeapsă stabilită definitiv anterior rămânerii definitive, neexistând astfel nicio culpă din partea acesteia, se va putea valorifica măsura-remediu a anulării renunțării la aplicarea pedepsei, deoarece instituția nu putea fi dispusă ab initio.
Aceeași manieră de interpretare s-a propus și sub vechea reglementare, cu privire la anularea suspendării condiționate a executării pedepsei, arătându-se că trebuie făcută deosebire, sub raportul consecințelor nerespectării acestor condiții, între nerespectarea din eroare a acestora și nerespectarea datorită imposibilității de cunoaștere de către instanță a datelor care, potrivit legii, constituie obstacole în calea acordării beneficiului suspendării.
Astfel, când instanța a cunoscut toate datele cauzei, deci implicit și existența unei pedepse anterior stabilite în contul inculpatului, dar, fie a apreciat în mod greșit situația, fie a omis să examineze cu atenție îndeplinirea tuturor condițiilor de dispunere a instituției, îndreptarea erorilor sau omisiunilor nu va fi posibilă decât prin folosirea căilor de atac ordinare sau extraordinare. Dacă însă nesocotirea condițiilor de aplicare a suspendării se datorează necunoașterii situației penale a inculpatului, iar această necunoaștere nu îi este imputabilă instanței, ar fi total nedrept ca inculpatul să profite de o favoare la care nu era îndreptățit.
Așadar, este posibil ca, în momentul în care se dispune renunțarea la aplicarea pedepsei, instanța să fie perfect conștientă de faptul că inculpatul este urmărit penal sau chiar judecat pentru săvârșirea unei alte infracțiuni. Aspectul pe care nu trebuie să îl cunoască instanța este faptul că s-a stabilit definitiv o pedeapsă pentru această infracțiune, descoperirea efectivă a faptei în materialitatea ei fiind lipsită de pondere, la acest moment, din perspectiva condițiilor de acordare a instituției.
această infracțiune să fie descoperită cel târziu la 2 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei
Comparând textele din vechea și noua reglementare, raportat la anularea suspendării condiționate, respectiv anularea renunțării la aplicarea pedepsei, observăm o aparentă schimbare de optică a legiuitorului.
Aceasta deoarece, conform art. 85 alin. (1) și (2) C. pen. 1968, „dacă se descoperă că cel condamnat mai săvârșise o infracțiune (…) anularea suspendării executării pedepsei nu are loc, dacă infracțiunea care ar fi putut atrage anularea a fost descoperită după expirarea termenului de încercare", astfel încât, utilizând procedeul de interpretare per a contrario, constatăm că intervalul de timp în care putea fi descoperită fapta era determinat numai în ceea ce privește momentul de final al intervalului, mai precis, până la expirarea termenului de încercare. Deci momentul de la care debuta acest interval era cel al comiterii infracțiunii ce putea atrage iimlarea, în lipsa unei alte precizări cu privire la acest aspect.
Or, art. 82 alin. (3) NCP stipulează: „dacă în termen de 2 ani de rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus renunțarea aplicarea pedepsei se descoperă așa încât ar părea că „descoperirea” trebuie să aibă loc, în mod obligatoriu, în termenul (le 2 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii de renunțare.
Pentru a opera anularea renunțării pedepsei, este necesar ca infracțiunea susceptibilă de a o atrage să fie descoperită fie în termen de 2 ani de la data rămânerii definitive, fie înainte de rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei. Aceasta deoarece, evocând caracterul de măsură-remediu al instituției anulării, ar fi inechitabil ca inculpatului a cărui faptă a fost descoperită de organele de urmărire penală înainte de rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus renunțarea să nu i se mai poată anula beneficiul i-enunțării la aplicarea pedepsei.
Așadar, schimbarea de optică a legiuitorului este, cum am precizat mai sus, aparentă, rațiunea celor două texte supuse comparației fiind în realitate identică.
pentru infracțiunea nou-descoperită să se stabilească o pedeapsă, chiar și după expirarea termenului de 2 ani.
Pentru a putea opera anularea renunțării la aplicarea pedepsei, este stringentă stabilirea unei pedepse, indiferent de specia, durata sau cuantumul acesteia și indiferent de momentul în care aceasta s-a stabilit definitiv.
Desigur, din moment ce textul face referire la stabilirea unei pedepse, dispunerea unei noi renunțări, în situația în care se verifică întreg repertoriul de condiții atașate unui asemenea demers, nu va atrage anularea renunțării dispuse inițial. într-un asemenea caz, inculpatul va avea două renunțări la aplicarea pedepsei dispuse la momente diferite în timp, ipoteză perfect compatibilă cu prevederile art. 80 alin. [3) NCP.
Pornind de la această premisă, ne întrebăm ce tip de situații discutabile pot apărea în practica judiciară. în acest sens, propunem drept ipoteză de lucru situația în care inculpatul a comis trei infracțiuni concurente I1, I2, și I3, raportat la care s-a dispus definitiv renunțarea la aplicarea pedepsei pentru primele două fapte, în continuare Reni și Ren2, dar pentru a treia faptă, i se stabilește o pedeapsă. Să spunem că termenul de 2 ani, aferent descoperirii faptei care ar putea atrage anularea renunțării, se va încheia la momente diferite în timp, deoarece Reni și Ren2 au rămas definitive la momente diferite. În ipoteza în care I3 este descoperită în termenul aferent ambelor renunțări, situația este destul de clară, operând anularea cu privire la ambele, concomitent.
Să presupunem însă că infracțiunea I3 este descoperită la mai mult de 2 ani de la rămânerea definitivă a Reni, dar în mai puțin de ani de la rămânerea definitivă a Ren2.
Deși prima facie ar părea că numai Ren2 va fi anulată, într-o asemenea ipoteză, stabilirea unei pedepse pentru I3 va atrage anularea lui Ren2, efectul direct al acestui demers fiind stabilirea unei pedepse pentru I2. Or, prin stabilirea unei pedepse pentru I2, infracțiune descoperită în termenul de 2 ani de la rămânerea definitivă a Reni, se verifică condițiile de anulare a acestei din urmă renunțări la aplicarea pedepsei, astfel încât se impune stabilirea unei pedepse și pentru I1.
4.2. Efectele anulării
Conform art. 82 alin. (3) NCP, dacă sunt îndeplinite condițiile anulării renunțării la aplicarea pedepsei, „se stabilește o pedeapsă pentru infracțiunea care a atras inițial renunțarea la aplicarea pedepsei, aplicându-se apoi, după caz, dispozițiile privitoare la concursul de infracțiuni, recidiva sau pluralitate intermediară”, în funcție de forma pluralității de infracțiuni ce există între cele două lapte.
Recidiva sau pluralitatea intermediară vor exista numai atunci când infracțiunea pentru care s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei constituie cel de-al doilea termen al uneia dintre aceste instituții, întrucât este necesară constatarea existenței unei hotărâri definitive de condamnare. În mod evident, într-o asemenea ipoteză unii se va putea dispune amânarea aplicării pedepsei rezultante.
În cazul concursului, în schimb, concluzia preliminară care s-ar desprinde din analiza coroborată a art. 82 alin. (3) și art. 89 alin. (2) NCP este în sensul posibilității dispunerii amânării aplicării pedepsei rezultante, din moment ce se prevede că pedepsele pentru cele două infracțiuni concurente sunt numai stabilite, iar nu aplicate.
În doctrină au fost exprimate păreri atât cu privire posibilitatea dispunerii amânării aplicării pedepsei rezultante, cât și în favoarea imposibilității acesteia. Analizând exclusiv prevederile Codului penal, posibilitatea dispunerii amânării aplicării pedepsei rezultante în urma anulării renunțării la aplicarea pedepsei pare mai mult decât evidentă, desigur, sub rezerva îndeplinirii condițiilor art. 83 și urm. NCP. Totuși, din analiza prevederilor art. 581ˡ NCPP, se pare că legiuitorul a exclus de plano posibilitatea amânării aplicării pedepsei rezultante.
Această „incongruență în aplicarea practică”, cum a numit-o autorul care a sesizat în premieră această inadvertență, se datorează necorelării dintre textele din Codul penal cu cele din Codul de procedură penală.
Așadar, potrivit art. 581ˡ NCPP, „Dacă constată că sunt îndeplinite condițiile art. 83 alin. (3) din Codul penal, instanța, anulând renunțarea la aplicarea pedepsei, dispune condamnarea inculpatului pentru infracțiunea cu privire la care se renunțase la aplicarea pedepsei, stabilește pedeapsa pentru aceasta, aplicând apoi, după caz, dispozițiile cu privire la concursul de infracțiuni, recidivă sau pluralitate intermediară”.
Prima mare problemă de corelare între aceste două texte o reprezintă trimiterea făcută în cadrul art. 581ˡ NCPP, la art. 83 alin. (3] NCP, în loc de art. 82 alin. (3) NCP.
A doua mare problemă de corelare o reprezintă faptul că, în cadrul art. 82 alin. (3] NCP, se vorbește despre descoperirea unei infracțiuni pentru care s-a stabilit o pedeapsă, urmată de anularea renunțării la aplicarea unei pedepse și stabilirea unei pedepse pentru infracțiunea care a atras inițial renunțarea la aplicarea pedepsei, iar, în contrapartidă, în litera art. 581ˡ NCPP, instanța, anulând renunțarea, dispune condamnarea inculpatului pentru infracțiunea cu privire la care se renunțase la aplicarea unei pedepse, urmată de stabilirea pedepsei pentru aceeași infracțiune
Observăm o mică scăpare a legiuitorului din perspectiva cronologiei firești a dispunerii unei soluții de condamnare, și anume stabilirea pedepsei, urmată de aplicarea pedepsei.
Practic, se propune condamnarea inculpatului pentru comiterea unei infracțiuni care nu are o pedeapsă prestabilită, ceea ce este absurd.
Mai mult decât atât, din analiza prevederilor art. 581ˡ NCPP reiese cu claritate faptul că în cazul anulării renunțării la aplicarea pedepsei, singura soluție de care dispune instanța este condamnarea (suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau executare efectivă), amânarea aplicării pedepsei rezultante fiind astfel exclusă.
După cum bine s-a observat în literatura de specialitate, „instanța va putea încerca să corecteze din severitatea (sau superficialitatea!) legiuitorului și să dispună o soluție de condamnare (!), suspendând sub supraveghere executarea pedepsei”..
Deși pertinentă, observația este validă numai în situația în care pedeapsa rezultantă are în structura sa o pedeapsă cu închisoarea, deoarece în ipoteza în care pedeapsa rezultantă este numai amenda, singura soluție de care va dispune instanța este executarea efectivă a acesteia, deoarece, potrivit art. 91 alin. (3) lit. a) NCP, suspendarea sub supraveghere a unei asemenea pedepse nu este posibilă
De lege ferenda, propunem modificarea acestor două texte, în sesnul corelării lor, în ideea permiterii dispunerii amânării aplicării pedepsei pentru pedeapsa nou-obținută, în caz de concurs de infracțiuni. Considerăm că aceasta reprezintă voința legiuitorului substanțial și este firesc să fie așa, din moment ce pentru două Infracțiuni concurente judecate împreună se va putea dispune amânarea aplicării pedepsei rezultante, în condițiile art. 83 NCP.
Or, legiuitorul procedural și-a depășit sfera atribuțiilor, interferând cu instituțiile de drept substanțial și distorsionând considerabil concepția legiuitorului inițial asupra acestor instituții.
În lipsa unei modificări legislative în acest sens, am ajunge în it nația absurdă în care o persoană care a beneficiat de renunțarea aplicarea unei pedepse, anulată ulterior, să nu poată obține o amânare a aplicării pedepsei rezultante, pe când persoana care a beneficiat inițial de instituția amânării aplicării pedepsei (la rândul său anulată), instituție a cărei aplicare reflectă o gravitate mai sporită a faptei și a făptuitorului comparativ cu renunțarea aplicării pedepsei, să aibă totuși această posibilitate [potrivit art. 89 alin. (2) NCP].
Cel puțin aceasta a fost voința legiuitorului substanțial, deoarece, după cum vom vedea, în ciuda acestui text expres, nici în cazul anulării amânării nu se va putea dispune o nouă amânare a aplicării pedepsei pentru pedeapsa rezultantă, în cazul unui concurs de infracțiuni.
Sunt, de asemenea, de amintit dispozițiile art. 581ˡ alin. (3) NCPP, potrivit cărora, „la stabilirea pedepsei pentru infracțiunea cu privire la care se anulează renunțarea la aplicarea pedepsei, instanța va avea în vedere exclusiv criteriile de individualizare și circumstanțele din cauza în care s-a pronunțat inițial soluția de renunțare la aplicarea pedepsei". Credem că instanțele trebuie să manifeste o prudență și o rigurozitate deosebită în momentul în care dispun renunțarea la aplicarea pedepsei, în sensul reținerii tuturor circumstanțelor atenuante, dacă acestea sunt incidente, chiar dacă urmează să renunțe la aplicarea pedepsei, deoarece reținerea ulterioară a acestora, în eventualitatea anulării beneficiului, nu va fi posibilă.
4.3. Legea penală mai favorabilă
Renunțarea la aplicarea pedepsei este o instituție nouă, care, deși nu are un corespondent veritabil în cadrul Codului penal din 1968, va trebui comparată cu dispozițiile art. 181 C. pen. 1968, pentru determinarea legii penale mai favorabile în cursul judecății, întrucât ambele instituții vizează fapte ce prezintă o gravitate redusă.
Legiuitorul a „permis” această comparație prin introducerea art. 19 din Legea de punere în aplicarea a noului Cod de procedură penală (Legea nr. 255/2013), potrivit căruia „atunci când, în cursul procesului, se constată că în privința unei fapte comise anterior intrării în vigoare a Codului penal sunt aplicabile dispozițiile art. 18ˡ din Codul penal din 1968, ca lege penală mai favorabilă, procurorul dispune clasarea, iar instanța dispune achitarea, în condițiile Codului de procedură penală” .
Art. 19 este menit să își găsească aplicarea în situația în care se constată că dispozițiile art. 181 C. pen 1968 reprezintă legea penală mai favorabilă, constatare care nu poate fi efectuată decât comparând aceste dispoziții cu instituția renunțării la urmărirea penală, prevăzută de art. 318 NCPP, în faza de urmărire penală, respectiv cu instituția renunțării la aplicarea unei pedepse prevăzute de art. 80 și urm. NCP, în faza de judecată.
Chiar și așa, unele instanțe au ținut să precizeze în mod expres și să motiveze faptul că renunțarea la aplicarea pedepsei reprezintă legea penală mai favorabilă comparativ cu instituția suspendării condiționate a exeecutării pedepsei prevăzute de vechiul Cod penal, constatare care, în opinia noastră, este de domeniul evidentului
După cum bine s-a observat atât în literatura de specialitate, cât și în jurisprudență deși, privite global, dispozițiile art. 181 C. pen. 1968 sunt favorabile comparativ cu cele două instituții, din prisma condițiilor restrictive de aplicabilitate ale acestora din urmă, în ipoteza în care s-ar impune aplicarea unei amenzi cu caracter administrativ, favorabile ar fi dispozițiile art. 318 NCPP, respectiv art. 80 NCP. Acesta fiind contextul, nu trebuie pierdut din vedere laptul că aplicarea dispozițiilor art. 181 C. pen 1968, în lipsa aplicării sancțiunii administrative a amenzii, reprezenta o raritate chiar și în vechea reglementare.
Posibilitatea achitării inculpatului datorită lipsei pericolului social al faptei, ulterior intrării în vigoare a noilor reglementări.
Potrivit art. 19 din Legea nr. 255/2013, „atunci când, în cursul procesului, se constată că în privința unei fapte comise anterior intrării în vigoare a Codului penal sunt aplicabile dispozițiile art. 181 din Codul penal din 1968, ca lege penală mai favorabilă, procurorul dispune clasarea, iar instanța dispune achitarea, în condițiile Codului de procedură penală”.
Conform art. 2 lit. a] din aceeași lege, prin Codul de procedură penală se înțelege Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în M. Of. nr. 486 din 15 iulie 2010, cu modificările și completările aduse prin prezenta lege (Legea nr. 255/2013).
Astfel, clasarea sau achitarea inculpatului trebuie dispuse în condițiile Codului de procedură penală, așa cum apare acesta definit în cadrul art. 2 lit. a) din Legea nr. 255/2013.
Problema devine interesantă în contextul în care achitarea pentru lipsa pericolului social al unei infracțiuni nu se regăsește printre motivele de achitare prevăzute în cadrul art. 16 NCPP.
Într-o interpretare extensivă a definiției conferite Codului de procedură penală de către art. 2 lit. a) din Legea nr. 255/2013, ar părea că această sintagmă se referă atât la Legea nr. 135/2010, cât și la Legea nr. 255/2013, privite în ansamblu. Astfel, achitarea sau clasarea ar putea fi dispuse în condițiile Legii nr. 255/2013, deci direct în baza art. 19.
Într-o asemenea viziune, atât procurorul, cât și instanța de judecată ar avea posibilitatea de a dispune clasarea, respectiv achitarea, existând actualmente soluții pronunțate în acest sens, fie în baza art. 396 alin. (5) NCPP, raportat la art. 19 din Legea nr. 255/2013 și coroborat cu art. 18ˡ și art. 91 C. pen. 1968, fie în baza art. 19 din Legea nr. 255/2013, raportat la art. 181 și art. 91 C. pen. 1968.
Totuși, abordând o analiză stricto sensu, ar părea că trebuie infirmată justețea interpretării prezentate anterior. Astfel, se pune întrebarea dacă „modificările și completările aduse prin prezenta lege” se referă strict la completările și modificările aduse Legii nr. 135/2010 sau la toate interpretările și explicațiile cu privire la situațiile tranzitorii, oferite în cadrul Legii de punere în aplicare.
Observăm că art. 19 din Legea nr. 255/2013 nu modifică și nu completează în niciun fel Legea nr. 135/2010, ci reprezintă simpla voință a legiuitorului cu privire la dăinuirea dispozițiilor fostului art. 181 C. pen 1968, dorință care, după cum vom demonstra în rândurile ce urmează, nu își poate găsi aplicabilitatea decât într-o manieră „forțată", din cauza lipsei unui veritabil mecanism procesual de aplicare.
Observăm că Legea nr. 255/2013 prezintă patru Titluri: Titlul I, „Dispoziții Generale” (art. 1 24], Titlul 2, „Dispoziții privind modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale" (art. 25-101), Titlul III, „Dispoziții de modificare și completare a Codului de procedură penală" (art. 102) și Titlul IV, „Dispoziții tranzitorii și finale" (art. 103-109).
După cum lesne se poate observa, numai art. 102 din Titlul III modifică și completează efectiv „prezenta lege”, restul textelor de lege vizând fie modificarea altor acte normative, fie gestionarea situațiilor tranzitorii și finale.
Așa fiind, definiția oferită de art. 2 lit. a) din Legea nr. 255/2013 Codului de procedură penală nu include decât Legea nr. 135/2010, așa cum a fost completată și modificată de art. 102 din Legea nr. 255/2013.
Ca atare, observăm că achitarea sau clasarea direct în baza art. 19 din Legea nr. 255/2013 nu pare a fi posibilă, deoarece lipsește un mecanism procesual de aplicare a acestui text în condițiile Codului de procedură penală. în practica judiciară au apărut și astfel de soluții, arătându-se, de pildă, faptul că „în raport de vechea reglementare, în cauză ar fi incidente dispozițiile art. 181 și art. 91 Cod penal și deci s-ar impune achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b)1 Cod procedură penală, respectiv aplicarea unei amenzi administrative, însă, cum în prezent, asemenea instituții de drept material și procesual penal nu mai există, instanța găsește că sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art. 80-82 din noul Cod penal, privind instituția renunțării la aplicarea pedepsei”.
În cadrul lucrării sale de documentare, un ilustru doctrinar susținea oportunitatea introducerii dispoziției tranzitorii prevăzute de art. 19 din Legea nr. 255/2013, dar redactată, oarecum, într-o altă manieră, și anume: „Atunci când, în cursul procesului, se constată că, în privința unei fapte comise anterior intrării în vigoare a Codului penal, sunt aplicabile dispozițiile art. 181 din Codul penal din 1968 ca lege penală mai favorabilă, procurorul dispune clasarea, iar instanța dispune achitarea”, deci fără imperativul aplicării normei tranzitorii „în condițiile Codului de procedură penală”.
Într-adevăr, într-o asemenea formulă, norma tranzitorie ar fi putut fi aplicată cu ușurință, fără doar și poate, dar, luând în considerare existența acestei condiționări, suntem de părere că aplicarea dispozițiilor art. 181 C. pen. 1968, raportat la art. 19 din Legea nr. 255/2013, ulterior intrării în vigoare a noilor Coduri, este posibilă mai degrabă într-o manieră fundamentată pe rațiuni de echitate, dublate de voința evidentă a legiuitorului cu privire la acest aspect, decât în litera textului sus-menționat.
În situația în care acceptăm posibilitatea dispunerii achitării în baza art. 19, se pune problema existenței unei proceduri de aplicare a amenzii administrative corelative. Deși, în trecut, punerea în executare a sancțiunilor prevăzute de art. 18ˡ C. pen. 1968 era legiferată în cadrul art. 4411-443 C. proc. pen. 1968, actualul Cod nu prevede niciun asemenea mecanism.
Totuși, chiar dacă prima facie ar părea că art. 19 nu va putea fi aplicat numai în situațiile în care nu se aplică și sancțiunea administrativă a amenzii, din cauza acestei carențe procedurale, suntem de părere că, în ciuda lipsei unei reglementări în cadrul Codului de procedură penală, aceste sancțiuni vor putea fi puse în executare în continuare, în baza dispozițiilor de drept comun în materie fiscală mai precis, în baza art. 110 alin. (3) lit. h) C. pr. fisc., potrivit căruia, printre altele, pot constitui titluri de creanță și „ordonanța procurorului, încheierea sau dispozitivul hotărârii instanței judecătorești ori un extras certificat întocmit în baza .icestor acte, în cazul creanțelor fiscale stabilite, potrivit legii, de procuror sau de instanța judecătorească".
După cum am arătat anterior, în opinia noastră, adevărata problemă de incidență a art. 19 este condiționarea aplicării acestuia „în condițiile Codului de procedură penală", și nicidecum lipsa prevederii în cadrul Legii nr. 135/2010 a unei proceduri de punere in executare a amenzii administrative.
Deosebiri între renunțarea Ia aplicarea unei pedepse și dispozițiile privind achitarea pentru lipsa de pericol social al unei infracțiuni. Criterii de determinare a legii penale mai favorabile
Spre deosebire de Codul penal actual, unde fapta care nu prezintă pericol social nu este infracțiune, din perspectiva lipsei unuia dintre elementele constitutive prevăzute de fostul art. 17, în conformitate cu noul Cod penal, fapta cu privire la care se renunță la aiplicarea pedepsei rămâne o infracțiune.
Această constatare se desprinde din analiza art. 396 alin. (3) NCPP, în litera căruia instanța renunță la aplicarea unei pedepse atunci când constată dincolo de orice dubiu rezonabil că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, în condițiile art. 80-82 NCP. în mod evident, în aceeași manieră s-au pronunțat și instanțele naționale, arătând în motivarea soluțiilor de renunțare la aplicarea pedepsei că „deși fapta inculpatului este infracțiune, instanța apreciază că aplicarea măsurii avertismentului îl va preveni pe .icesta, pe viitor, în legătura cu conduita sa”,
Cât timp sub imperiul Codului penal din 1968, în ipoteza lipsei pericolului social al unei infracțiuni, instanța pronunța o soluție de achitare, lecturând art. 396 NCPP, observăm că renunțarea la aplicarea unei pedepse reprezintă o soluție procesuală distinctă.
Avertismentul prevăzut de art. 81 NCP nu reprezintă o veritabilă sancțiune, spre deosebire art 91 C. pen. 1968, ce prevedea drept sancțiuni administrative mustrarea, mustrarea cu avertisment sau amenda administrativă de la 10 la 1.000 de lei.
Mai mult decât atât, potrivit art. 81 NCP, „când dispune renunțarea la aplicarea pedepsei, instanța aplică infractorlui un avertisment" fiind limpede că aplicarea avertismentului este obligatorie în cadrul instituției renunțării. în schimb, în cadrul art. 18ˡ alin. (3) C. pen. 1968, se stipulează că „în cazul faptelor prevăzute în prezentul articol, procurorul sau instanța poate aplica una dintre sancțiunile cu caracter administrativ prevăzute la art. 91 subliniindu-se astfel caracterul facultativ al sancțiunii administrative prevăzute de vechea reglementare.
O deosebire semnificativă apare din prisma subiecților cărora le poate fi aplicată instituția. Fiind vorba despre renunțarea la aplicarea unei „pedepse", în mod evident, minorii, care potrivit noii reglementări nu sunt pasibili de sancționare prin pedepse, nu vor putea beneficia de această instituție, spre deosebire de achitarea datorată lipsei pericolului social al unei infracțiunii, care le era aplicabilă și acestora. De asemenea, spre deosebire de ipoteza de achitare în baza lipsei pericolului social, în opinia noastră, instituția renunțării la aplicarea unei pedepse nu poate fi aplicată nici în cazul persoanelor juridice.
O altă diferență notabilă constă în faptul că, spre deosebire de fostul art. 18ˡ C. pen. 1968, instituția renunțării la aplicarea unei pedepse nu poate fi aplicată exclusiv în baza voinței judecătorului, deoarece legiuitorul a stabilit condiții concrete cu privire la faptă și la persoană, care limitează incidența instituției numai la cazurile care prezintă o gravitate redusă. Ca o decizie de politică penală, legiuitorul a exclus de plano anumite infracțiuni și anumite persoane de la beneficiul renunțării la aplicarea unei pedepse.
Ca regulă, una sau alta dintre cele două instituții va constitui legea penală mai favorabilă, atunci când cealaltă nu poate fi dispusă, din prisma lipsei întrunirii condițiilor de dispunere.
Așadar, cu titlu exemplificativ, precizăm faptul că în cazul persoanelor juridice sau al minorilor, subiecți ce nu pot beneficia de efectele renunțării la aplicarea pedepsei, este limpede că legea penală mai favorabilă va fi cea veche, aplicabilă inclusiv acestora. Aceeași va fi soluția și în cazul neîndeplinirii oricăreia dintre condițiile prevăzute de art. 80 NCP (spre exemplu, pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea mai mare de 5 ani).
În schimb, situațiile în care noua reglementare constituie legea penală mai favorabilă, din perspectiva condițiilor de dispunere, vor fi destul de rare, dacă nu chiar inexistente. Un exemplu în acest sens ar fi fost constituit de infracțiunile silvice asupra cărora plana o prezumție de pericol social al unei infracțiuni, fiind astfel imposibil tie aplicat dispozițiile art. 18ˡ C. pen. 1968, după cum prevedea art 120 Cod silvic, numai că textul de lege este actualmente abrogat, ca urmare a intrării în vigoare a Legii de punere în aplicare a noului Cod penal.
Discuții în acest sens s-ar putea purta și cu privire la imposibilitatea dispunerii achitării pentru lipsa de pericol social al unei infracțiuni în cazul infracțiunilor de pericol abstract. în opinia noastră, a fost dintotdeauna evident că, în cazul infracțiunilor de pericol, atâta timp cât se prezuma existența unui pericol, gradul acestuia putea fluctua, astfel încât se putea ca, in concreto, fapta efectiv comisă să nu fi prezentat gradul de pericol social al unei infracțiuni. Chiar și așa, nenumărate instanțe au îmbrățișat opinia contrară1. Or, într-o asemenea interpretare, legea penală mai favorabilă va fi renunțarea la aplicarea pedepsei, instituție aplicabilă indiferent de natura infracțiunii săvârșite, datorită lipsei vreunei condiționări cu privire la „pericolul social al infracțiunii”.
În egală măsură, în cazul în care judecata se desfășura în condițiile art. 320 C. pr. pen. 1968, opinăm că legea penală mai favorabilă va fi renunțarea la aplicarea pedepsei, din moment ce admiterea cererii de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate impunea constatarea caracterului infracțional al faptei, așa încât era exclusă de plano achitarea ulterioară a inculpatului pe motivul lipsei de pericol social al unei infracțiuni
Pe de altă parte, când ambele instituții vor fi aplicabile unei situații date, după cum am subliniat anterior, dacă instanța consideră oportună aplicarea unei amenzi administrative, indiferent de cuantumul acesteia, instituția renunțării la aplicarea pedepsei va reprezenta legea penală mai favorabilă.
CONCLUZII
Noua legislație penală aduce modificări substanțiale în privința gamei modalităților de individualizare judiciară neprivative de libertate de care dispune instanța, introducând două noi instituții: renunțarea la aplicarea pedepsei și amânarea aplicării pedepsei, instituții ce reprezintă o veritabilă inovație legislativă în spațiul juridic românesc.
După cum reiese din Expunerea de motive a noului Cod penal, raționamentul introducerii acestor instituții este acela de a realiza mecanisme juridice care să permită instanței alegerea celei mai potrivite forme de tragere la răspundere penală. Aceste noi forme de individualizare au ca principală preocupare stabilirea modului în care infractorul va suporta coerciția aplicată ca urmare a infracțiunii săvârșite, operațiune, de asemenea, sensibilă, deoarece are aptitudinea de a influența direct și într-o proporție semnificativă procesul de recuperare socială a infractorului.
Caracterul proporțional al sancțiunii penale în raport cu gravitatea infracțiunii și cu periculozitatea infractorului nu trebuie să se reflecte doar în natura, durata sau cuantumul acesteia, ci și în modalitatea concretă de individualizare, în caz contrar existând riscul ca efortul depus pentru reintegrarea infractorului să producă efecte contrare scopului urmărit.
După cum anticipa și ilustrul profesor Traian Pop, încă din perioada interbelică, noua paradigmă a sancțiunilor neprivative de libertate aspiră către aplicarea unor măsuri centrate pe reintegrarea în comunitate și reabilitare, pornind de la inconvenientele sistemului prisonocentric al încarcerării și ale efectelor sale. Astfel, în cadrul operei sale, marele doctrinar arăta că instituțiile de acest gen iau naștere din ideea pozitivistă conform căreia pedeapsa nu este o retribuție pentru vinovăție, ci un mijloc al apărării sociale, ce nu trebuie sub nicio formă să depășească limitele necesității sale. în continuare, s-a arătat că renunțarea la aplicarea sancțiunilor are șanse de a folosi apărării și liniștii sociale mai mult decât executarea lor.
De asemenea, se anticipa și politica penală a legiuitorului noului Cod penal, cu privire la corelația ce ar trebui să existe între intensitatea represiunii penale și perseverența infracțională, arătându-se în acest sens că „în baza principiului necesității apărării sociale și a individualizării, tratamentul și măsurile de apărare în contra criminalilor de obicei, profesionali, primejdioși, recidiviști vor diferi de acelea în contra criminalilor primari, ocazionali sau pasionali. La categoriile de criminali din urmă, poate fi cazul, că nu este necesar ca să execute pedeapsa, fiindcă nu au nevoie de reformare, îndreptare, nu sunt corupți, perverși, ci de un avertisment sau chiar de o intimidare
Considerentele expuse anterior au stat la baza reglementării acestor două instituții noi, respectiv renunțarea la aplicarea pedepsei și amânarea aplicării pedepsei și au fundamentat reformarea instituției suspendării executării pedepsei sub supraveghere, aceste trei modalități de individualizare fiind concepute într-o succesiune progresivă, determinată de gravitatea infracțiunii comise, periculozitatea infractorului, gradul de intervenție pentru îndreptarea infractorului și consecințele imprimate asupra acestuia.
BIBLIOGRAFIE
Basarab, M. Drept procesual penal vol.I, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj, Facultatea de Drept, 1973;
Damaschin, M. Drept procesual penal, Editura Wolters Kluwer, București 2010;
David, B. Drept procesual penal, Partea generală și specială, Editura Pro Universitară București 2003;
Dongoroz, V. ș.a Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea specială, vol. I, București, Editura Academiei 1975;
Hanga, V. Drept privat roman, Editura Didactică și Pedagogică, 1977;
J. Larguier, Procédure pénale, 17e édition, Ed. Dalloz, Paris, 1999;
Mateuț, Ghe. Procedură penală. Partea generală, vol. II, Editura Chemarea, Iași 1994;
Mitrache, C-tin, C. Mitrache, Drept penal român, Partea generală, Editura Universul Juridic, București 2014;
Neagu, I. Tratat de procesual penal, parte generală, ediția
a II-a,revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București 2010;
Neagu, I. Tratat de procesual penal, parte generală, ediția
a III-a,revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București 2013;
Oancea, I. Drept penal. Partea generală, București, Editura Didactică și Pedagogică 1971;
Rămureanu, V. Competența penală a organelor judiciare, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1980;
Theodoru, Gr. Tratat de drept procesual penal, Ediția a-2-a, Editura Hamangiu București 2008;
Traversi Alessandro La défence pénale. Techniques de l’argumentasion et de l’art ortaroire, Ed. Bruylant, Bruxelles 1999;
Udroiu, M. Procedură penală. Partea generală. Noul Cod de procedură penală, Editura C.H. Beck, București 2014;
Udroiu,M. Drept penal. Partea generală, Editura C.H.Beck, București 2015;
Legislație
*** Constituția României revizuită
*** Codul penal român
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Renunțarea LA Aplicarea Pedepsei (ID: 119798)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.