Relatiile Economice Si Culturale Intre Romania Si Grecia

=== a9b877729fbb13bb40f3c9128103c3e26a449de1_639377_1 ===

1. INTRODUCERE

Grecia sau Republica Elenă este o țară din sud-estul Europei membră a Tratatului Nord-Atlantic, Uniunii Europene și zonei Euro. Grecia este situată în Peninsula Balcanică la sud de Bulgaria, Macedonia și Albania și la vest de Turcia, având o suprafață de 131.940 km2 și o populație de 10.665.989 loc. Are un litoral de 13.676 km la Mările Egee, Ionică și Mediterană. Considerată de mulți drept leagănul civilizației occidentale, Grecia are o istorie lungă și bogată, timp în care și-a răspândit influența pe trei continente. Grecia a aderat la NATO în 1952, la UE în 1981 și a adoptat euro ca moneda în anul 2001,renunțând la drahmă.

Din punct de vedere geografic, Grecia este formată dintr-o parte continentală cu numeroase golfuri și peninsule și o parte insulară , aproximativ 3 000 de insule în Marea Egee, Marea Ionică și Marea Mediterană, dintre care cele mai importante sunt Creta, Rodos, Corfu și grupele Dodecaneze și Ciclade. Relieful este predominant muntos, principalul șir montan îl reprezintă Munții Pindului, care traversează partea centrală a Greciei, cea mai mare altitudine întâlnindu-se însă în Muntele Olimp 2971 m.

În ceea ce privește economia Greciei, sectorul public asigură aproximativ 40% din PIB, iar turismul 15%. Grecia este o beneficiară majoră de ajutor de la Uniunea Europeana. Economia grecească a crescut cu aproximativ 4% pe an în perioada 2003-2007, asta datorită pe de o parte cheltuielilor cu infrastructura legate de Jocurile Olimpice de la Atena din 2004, iar pe de altă parte datorită disponibilității creditului, care a susținut niveluri record ale cheltuielilor consumatorilor. În anul 2008 însă, datorită crizei financiare mondiale și datorită înăspririi condițiilor de acordare a creditelor, economia Greciei a scăzut cu 2.8%.

Pe lângă vorbitorii de limba greacă, există și câteva limbi vorbite de minorități: albaneza, aromâna, bulgara, macedoneană și turcă. Aproximativ 95% din populație aparține Bisericii Ortodoxe Grecești, iar pe lângă ortodoxism există și comunități musulmane, catolice, protestante sau iudaice.

România este o țară situată în sud-estul Europei Centrale, pe cursul inferior al Dunării, la nord de peninsula Balcanică și la țărmul nord-vestic al Mării Negre.[4] Pe teritoriul ei este situată aproape toată suprafața Deltei Dunării și partea sudică și centrală a Munților Carpați. Se învecinează cu Bulgaria la sud, Serbia la sud-vest, Ungaria la nord-vest, Ucraina la nord și est șiRepublica Moldova la est, iar țărmul Mării Negre se găsește la sud-est.

De-a lungul istoriei, diferite porțiuni ale teritoriului de astăzi al României au fost în componența sau sub administrația Daciei, Imperiului Roman, Imperiului Otoman, Imperiului Rus și a celui Austro-Ungar.

România a devenit stat suveran în 1859 prin unirea dintre Moldova și Țara Românească condusă de Alexandru Ioan Cuza și a fost recunoscută ca țară independentă 19 ani mai târziu. În 1918, Transilvania, Bucovina și Basarabia s-au unit cu România formând România Mare sau România interbelică, care a avut extinderea teritorială maximă din istoria României (295.641 km2).

În ajunul celui de-al Doilea Război Mondial (1940), România Mare (Întregită), sub presiunea Germaniei naziste condusă deHitler, a fost nevoită, în timpul guvernului pro-nazist ondos de Gigurtu, să cedeze teritorii Ungariei (nordul Transilvaniei),Bulgariei (Cadrilaterul) și Uniunii Sovietice (Basarabia, Herța și Bucovina de nord). După abolirea regimului lui Antonescu de la23 august 1944 și întoarcerea armelor contra Puterilor Axei, România s-a alăturat Puterilor Aliate (Anglia, Statele Unite, Franța și Uniunea Sovietică) și a recuperat Transilvania de Nord, fapt definitivat prin Tratatul de pace de la Paris semnat la 10 februarie 1947.

La momentul destrămării Uniunii Sovietice și a înlăturării regimului comunist instalat în România (1989), țara a inițiat o serie de reforme economice și politice. După un deceniu de probleme economice, România a introdus noi reforme economice de ordin general (precum cota unică de impozitare, în 2005) și a aderat la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007.

România este o republică semi-prezidențială. Este a noua țară după suprafața teritoriului (238 391 km²) și a șaptea după numărul populației (peste 22 milioane locuitori) dintre statele membre ale Uniunii Europene. Capitala țării, București, este și cel mai mare oraș al ei și al șaselea oraș din UE după populație (1,9 milioane locuitori). În 2007, orașul Sibiu a fost alesCapitală Europeană a Culturii. România este membră a unor organizații internaționale: ONU din 1955, CoE din 1993, Uniunea Europeană de la 1 ianuarie 2007, NATO din 29 martie 2004, OSCE, OIF din 2003, Uniunea Latină din 1980 și unor instituții economice: Grupul Băncii Mondiale, FMI din 1972, BERD din 1991, OCDE.

2. ROLUL CULTURII ÎN DEZVOLTAREA ECONOMICĂ

Cultura este un concept vag. În jargonul formal al economiștilor, cultura poate fi tradusă ca norme sociale și convingeri individuale care susțin echilibrul Nash ca puncte focale în interacțiunile sociale repetate. O definiție mai generală este că, cultura se referă la un sistem de valori comune de bază care ajută la modelarea comportamentului poporului într-o anumită societate. Hofstede a mutat ulterior conceptul de cultură în arena interculturală prin descrierea valorilor culturale (societale) ca "programarea colectivă a minții care distinge membrii unui grup sau a unei categorii de oameni de alta". Această programare are loc de obicei la începutul vieții și conduce la modele de comportament care continuă în timp, formând mediul instituțional. Cu toate acestea, realizarea lui Hofstede a fost aceea că a oferit științelor sociale o mapare empirică a țărilor în patru (mai târziu cinci) dimensiuni ale culturii și, astfel, a cunoscut o foamete academică din ce în ce mai accentuată pentru structura culturală. Nu există nicio îndoială că, cadrul Hofstede, în care cultura națională este exprimată într-o serie de dimensiuni culturale, a deschis calea pentru cercetători care caută modalități de măsurare a impactului culturii. Impactul asupra dezvoltării economice poate fi inclus aici.

Părerea că, cultura este un determinant fundamental al dezvoltării economice nu este nouă. Teza de etică protestantă a lui Weber, în care argumentează că ridicarea protestantismului este un eveniment crucial în modernizarea Europei, este probabil cel mai cunoscut exemplu. Chiar dacă este posibil să susținem că în ultimii cincizeci de ani ai secolului al XX-lea, Europa Catolică a arătat rate de creștere economică mai mari decât țările protestante, conceptul mai general al lui Weber, că anumiți factori culturali influențează creșterea economică, reprezintă o perspectivă importantă și valabilă. Mai sus, ne-am referit la remarcile lui Porter cu privire la impactul culturii, iar în literatură el a definit cultura economică drept "credințele, atitudinile și valorile care afectează activitățile economice ale indivizilor, organizațiilor și altor instituții". Presupunerea că astfel de credințe, atitudini și valori sunt împărtășite de oameni născuți și crescuți într-un context cultural specific, ne determină să căutăm modalități de a aplica cultura națională ca variabilă independentă.

Pentru a măsura cultura națională, se poate folosi cadrul Hofstede. Motivul pentru alegerea lui Hofstede față de alții, cum ar fi măsurile utilizate în studiul GLOBE, se bazează pe două motive principale. În primul rând, culturile naționale ale tuturor statelor membre UE au fost măsurate de Hofstede, ceea ce nu este cazul GLOBE. Cel de-al doilea motiv este că numărul variabilelor culturale folosite de Hofstede este mai mic, ceea ce face mai ușor respectarea abordării lui Shenkar, care susține că, în utilizarea culturii ca variabilă independentă, fiecare variabilă ar trebui utilizată separat, nu ca agregat. Prin urmare, se pot folosi cinci dimensiuni culturale originale ale lui Hofstede pentru a determina care dimensiuni particulare au un efect asupra performanței economice, precum și asupra variațiilor performanței economice ale unei țări. Decizia de a folosi Hofstede trebuie privită și în lumina rezultatelor lui Kirkman et.al.. Ei au analizat 180 de studii din ultimii 20 de ani, folosind cadrul Hofstede. Ei comentează că dimensiunile sale au prezis cu succes variațiile dintre statele-națiuni și legăturile dintre cultura și comportamentul organizațional. Cele cinci dimensiuni culturale ale lui Hofstede pot fi descrise în felul următor:

1. Distanța energetică – definește măsura în care o societate acceptă o distribuție inegală a puterii în instituții și organizații.

2. Evitarea incertitudinii – definește măsura în care oamenii dintr-o cultură se simt amenințați de incertitudine și de situații ambigue.

3. Masculinitatea / feminitatea – unde masculinitatea indică măsura în care valorile dominante ale unei societăți sunt "masculine", de ex. asertiv și agresiv, în timp ce valorile feminine vor fi de obicei modestie, solidaritate și calitatea vieții.

4. Individualismul / colectivismul – în care individualismul implică un cadru social tanglic, iar culturile colectiviste se caracterizează prin grupuri.

Orientarea pe termen lung – accentuează valorile asociate cu perseverența, persistența și au o înclinație puternică de a investi și de a salva, în timp ce societățile orientate pe termen scurt sunt direcționate către trecut și prezent, arată o tendință scăzută de a investi și salva și concentra obținând rezultate rapide.

După cum am discutat pe scurt mai sus, nici o măsură unică sau chiar un set limitat de măsuri nu poate furniza toate informațiile necesare pentru a evalua performanța economică a unei firme sau a unei țări. Având în vedere lipsa de previziune a crizei economice recente, au fost ridicate întrebări dacă sunt valabile măsurile utilizate pentru evaluarea nu numai a performanței firmelor, ci și a performanțelor economice naționale.

Datele prezentate de Forumul Economic Mondial (WEF) în Raportul lor privind competitivitatea globală (GCR) contribuie la înțelegerea factorilor cheie care determină creșterea economică și ajută la explicarea motivului pentru care unele țări au un succes mai mare decât alții în ceea ce privește creșterea nivelului de venituri și oportunități pentru populațiile lor. GCR analizează 142 de economii majore și emergente, inclusiv cele 27 de state membre ale UE. Acesta conține un profil detaliat pentru fiecare dintre economiile prezentate în studiu, precum și o secțiune extinsă de tabele de date cu clasamente globale care acoperă peste 100 de indicatori / variabile. Variabilele sunt organizate în douăsprezece piloni, fiecare pilon reprezentând o zonă considerată ca un factor determinant important al competitivității. Mai jos, oferim o scurtă descriere a celor doisprezece piloni.

Cei doisprezece piloni ai GCR:

1. Instituțiile, adică, cadrul juridic și administrativ al unei societăți

2. Infrastructura, adică, calitatea și extinderea drumurilor, a căilor ferate, a energiei electrice etc.

3. Mediul macroeconomic, adică rata de economisire, inflația, excedentul / deficitul guvernamental

4. Sănătatea și educația primară

5. Învățământul superior și formarea profesională

6. Eficiența pieței bunurilor, și anume capacitatea de a produce o combinație corectă de produse și servicii, precum și de a asigura că aceste bunuri pot fi efectiv comercializate în economie

7. Eficiența pieței muncii, și anume gradul ridicat de flexibilitate și utilizarea eficientă a talentului

8. Dezvoltarea pieței financiare, adică un sector bancar solid, schimburi de titluri bine reglementate, capital de risc și alte produse financiare

9. Pregătirea tehnologică, adică nivelul de adaptare tehnologică și utilizarea TIC

10. Dimensiunea pieței, unde accentul se pune pe piețele internaționale

11. Sofisticarea afacerii, adică cantitatea și calitatea furnizorilor locali, natura avantajului competitiv și lățimea lanțului de valori

12. Inovare, adică brevete de utilitate, instituții de cercetare științifică, achiziții publice de produse tehnologice avansate

Există cel puțin două motive fundamentale pentru care un economist ar putea fi interesat să înțeleagă funcționarea instituțiilor religioase și relația lor cu dezvoltarea economică. Primul provine din rolul pe care îl joacă religia în influențarea normelor culturale și a convingerilor într-o societate. Astfel de norme și convingeri s-au dovedit a fi extrem de persistente în timp și de a juca un rol-cheie în conducerea performanței economice pe termen lung; cu toate acestea, s-au înregistrat progrese mult mai mici în ceea ce privește explicarea originilor normelor culturale. Înțelegerea religiei ne-ar permite să avansăm în această direcție și să "săpăm mai adânc" pentru a descoperi această relație dintre cultură și performanță economică. În al doilea rând, religia este o sursă principală de identificare socială într-o societate preindustrială.

Dacă identitatea are importanță pentru anumite aspecte-cheie ale comportamentului economic, cum ar fi cooperarea și furnizarea de bunuri publice – și, așa cum s-a spus, de exemplu, de Akerlof și Kranton, în contextul țărilor în curs de dezvoltare, trebuie să înțelegem efectele identificării religioase și ale intensității acesteia asupra comportamentului indivizilor, precum și a forțelor care formează identificarea religioasă și intensitatea acesteia. Tentativele timpurii de a înțelege efectul religiei asupra dezvoltării economice au fost sub forma regresiilor între țări, încercând să găsească modele de corelații între religie și nivelul prosperității economice.

În ultimii ani, a apărut o nouă literatură interesantă, examinând empiric dacă evenimentele istorice sunt determinanți importanți ai dezvoltării economice de astăzi. Originile acestei literaturi pot fi urmărite pe trei linii de cercetare care au început aproximativ un deceniu în urmă. Engerman & Sokoloff au examinat importanța dotărilor cu factori și a regulii coloniale pentru dezvoltarea economică ulterioară a coloniilor din America. Acemoglu și colab. a elaborat o agendă de cercetare care a căutat să înțeleagă mai bine originea istorică a instituțiilor actuale și importanța acestora pentru dezvoltarea economică pe termen lung. Linia de anchetă întreprinsă de La Porta et al. au examinat, de asemenea, importanța regulii coloniale, dar s-au concentrat asupra instituțiilor juridice care au fost transplantate de diferitele puteri coloniale și a consecințelor pe termen lung pe care acestea le-au avut asupra protecției investitorilor și asupra dezvoltării financiare.

Ceea ce a reunit aceste trei linii de cercetare și ceea ce le-a făcut deosebit de citite la acea vreme a fost analiza lor cu privire la importanța potențială a unui eveniment istoric, a unei reguli coloniale, pentru dezvoltarea economică pe termen lung. Aceste trei studii au dat naștere unei mari literaturi de studii empirice care încearcă să identifice importanța evenimentelor istorice pentru dezvoltarea economică. Cele mai vechi studii ulterioare au examinat în mod tipic corelațiile dintre variabilele care cuantificau impactul evenimentelor istorice, care au fost aproape exclusiv de regulă colonială, cu o țară ca unitate de observare. Aceste studii inițiale au reușit să evidențieze corelațiile din datele în concordanță cu ideea că istoria poate avea importanță, chiar și pe termen lung. Cu toate acestea, din cauza incapacității lor de a stabili cauzalitatea, dovezile prezentate au fost sugestive în cel mai bun caz. Pentru exemplele acestor studii timpurii, amintim Grier (1999), Englebert (2000a, b), Bertocchi & Canova (2002) și Price (2003).

Evaluarea rolului instituțiilor politice în performanța economică nu este o sarcină ușoară. Provocările politice și sociale de lungă durată, înrădăcinate, au influențat astăzi fiecare instituție și economie națională. Instituțiile politice similare, stabilite în două țări diferite, pot afecta economia lor în diferite moduri. În același timp, instituțiile care diferă politic, stabilite în două țări diferite, pot conduce țările lor la performanțe economice similare.

S-a demonstrat deja că principalele surse de creștere economică în toate țările sunt instituțiile economice (cum ar fi drepturile de proprietate, instituțiile de reglementare, instituțiile pentru stabilizarea macroeconomică, instituțiile de asigurări sociale, instituțiile pentru gestionarea conflictelor etc.). Printre altele, instituțiile economice au o influență decisivă asupra investițiilor în capitalul fizic și uman, tehnologia și producția industrială. De asemenea, este bine de înțeles că, pe lângă faptul că au un rol esențial în creșterea economică, instituțiile economice sunt, de asemenea, importante pentru distribuirea resurselor.

În consecință, anumite grupuri sau persoane fizice vor putea obține mai multe beneficii decât altele, având în vedere setul de condiții economice existente și alocarea resurselor. Cu alte cuvinte, instituțiile economice sunt endogene și reflectă un conflict continuu de interese între diferite grupuri și indivizi în ceea ce privește alegerea instituțiilor economice și distribuirea resurselor.

Designul instituțional predominant al instituțiilor economice depinde în principal de alocarea puterii politice în rândul grupurilor de elită. Instituțiile politice, formale și informale, determină atât constrângerile și stimulentele cu care se confruntă principalii actori într-o anumită societate. Având în vedere caracterul endogen al instituțiilor politice și alocarea strategică a puterilor pe care le oferă, instituțiile alese în mod corespunzător pot contribui la dezvoltarea unor mecanisme credibile capabile să reducă riscurile comportamentului oportunist al actorilor politici și economici.

Pentru a evalua importanța instituțiilor politice asupra creșterii economice, Pereira și Teles au elaborat un model econometric (un sistem de estimare a GMM cu un decalaj distribuit autoregresiv) utilizând datele anuale într-un eșantion mare de 109 țări, acoperind un interval de timp maxim între 1975 și 2004. Variabila dependentă cheie este PIB pe cap de locuitor. Am luat în considerare mai multe instituții politice ca variabile explicative, cum ar fi regulile electorale (regula pluralității vs. reprezentare proporțională – liste deschise și închise – și magnitudinea districtului); formă de guvernare (sisteme parlamentare vs. prezidențiale); regimul politic (dictatura vs. democrație măsurată în termeni de ani sub democrație); fracționarea guvernului; mărimea partidului sau a coaliției executivului executiv în Congres (numărul de locuri deținute de partidul sau coaliția executivului); federalismul și robustețea structurii federale (gradul în care statele / provinciile au autoritate în ceea ce privește impozitarea, cheltuielile sau reglementarea); și ani în care același grup de elită se află în funcție de durabilitate în funcție sau în funcție de guvern.

Controlarea altor variabile economice, principalele noastre constatări indică faptul că instituțiile politice au o importanță fundamentală numai pentru democrațiile incipiente, și nu pentru democrațiile consolidate. Instituțiile politice demonstrează că democrațiile consolidate și instituțiile politice sunt substituturi pentru determinarea creșterii economice. Democrațiile consolidate au internalizat deja efectul instituțiilor politice. Noile democrații, pe de altă parte, au nevoie de prezența efectivă și ostentativă a instituțiilor politice. În consecință, impactul acestora asupra performanței economice este mai vizibil și necesar. Consolidarea democrației, prin urmare, diminuează importanța instituțiilor politice în raport cu performanța economică: odată consolidată democrația și sunt asigurate condiții instituționale favorabile pentru investiții, importanța variabilei politice pierde intensitate.

3. ROLUL CULTURII ÎN PROMOVAREA COMERȚULUI INTERNAȚIONAL

Afacerea internațională impune managerilor să evalueze atractivitatea și potențialul de piață al unei țări, urmată de determinarea tipului și a modului de intrare. Pentru a determina viabilitatea efortului, managerii se vor concentra asupra datelor demografice, economice, juridice și altele. Managerii ar fi înțelepți să includă o analiză aprofundată a culturii, întrucât eșecul în a face în mod corespunzător acest lucru va ridica riscul de eșec. Valoarea în înțelegerea efectelor culturii asupra afacerii nu este limitată la managerii de afaceri. Factorii de decizie politică, care inițiază, negociază și adoptă acorduri privind comerțul și investițiile, ar fi înțelept să adauge cultură calculului lor. Mulți factori de decizie recunosc că, creșterile activității străine a corporațiilor multinaționale sunt însoțite de creșteri ale activității interne. În același timp, "investitorii străini din Statele Unite plătesc salarii mai mari decât angajatorii americani – chiar și multinaționalele americane, care se numără printre cele mai mari plăți ale tuturor firmelor din SUA". Astfel, factorii de decizie recunosc beneficiile și încurajează activitatea multinațională, atât în ​​țară cât și în străinătate, prin politică.

O înțelegere a culturii și a legăturilor sale cu comerțul și investițiile ar fi o informație valoroasă pentru factorii de decizie politică, deoarece acestea determină țările potențial partenere pentru afaceri internaționale. Este evident că cultura are importanță în ceea ce privește afacerile internaționale. Și ar fi greu să găsim pe cineva care crede altfel, deoarece există dovezi ample care să demonstreze legătura dintre cultură și creștere.

În funcție de tipul de afacere pe care o analizăm, unele aspecte ale culturii pot promova sau împiedica perspectivele de afaceri internaționale atât în ​​comerțul, cât și în investițiile străine directe. În timp ce unii recunosc importanța culturii în teorie, ei pot găsi noțiunea de cultură enigmatică și nu o includ în analiza afacerilor internaționale. Alții recunosc importanța sa, dar pur și simplu caută partenerii din punct de vedere cultural apropiați de ei înșiși, simțindu-se că cel mai bine se poate face afaceri cu cei ca ei înșiși. Unii lideri de afaceri pot considera diferențele în ceea ce privește cultura ca pe o oportunitate de a explora noi piețe și de a vinde pe baza varietății sau produselor bazate pe o cultură favorabilă producției. În esență, diferențele în cultură pot fi atât un cost cât și o oportunitate pentru afacerile internaționale.

Care aspecte ale culturii promovează afacerile internaționale și care sunt aspectele care o împiedică? Cum poate o înțelegere a diferitelor aspecte ale culturii să orienteze întreprinderile în alegerea între investirea într-o țară străină sau producerea acasă și tranzacționarea cu țara străină? Pentru a înțelege mai bine efectele culturii asupra perspectivelor de afaceri internaționale, este necesară și posibilă o analiză mai sofisticată. Programul de cercetare privind conducerea globală și eficacitatea comportamentului organizațional (GLOBE) condus de Robert J. House a dezvoltat nouă dimensiuni pentru a caracteriza o cultură a unei țări, care poate și ar trebui să fie încorporată în analiza oricărui partener de afaceri internațional. Câteva studii investighează legătura dintre distanța culturală și afacerile internaționale folosind o măsură agregată a celor patru / șase dimensiuni ale lui Hofstede. Aceste studii investighează comerțul și investițiile străine directe. Alte studii au folosit limbajul comun, religia sau istoria colonială ca mandat pentru cultură.

Secretarul de stat al SUA, Hillary Clinton spunea că ”națiunile vor fi împărțite nu între est și vest, nici pe linii religioase, ci între societăți deschise și închise. Țările care sunt închise pentru schimbare, idei, culturi și credințe care sunt diferite de ale lor vor vedea rapid că într-o lume a internetului vor fi lăsate în urmă".

Vorbind la întâlnirea inaugurală a Parteneriatului Guvernului Deschis din Brazilia, ea a afirmat că țările ar putea deveni mai sigure și mai pașnice dacă ar fi deschise.

"Noi credem că guvernele care se ascund de viziunea publică și resping ideile de deschidere și aspirațiile poporului lor pentru o mai mare libertate vor găsi din ce în ce mai greu să creeze o societate sigură".

Războiul coreean s-a încheiat în 1953 și de atunci, Peninsula Coreană a fost împărțită de o zonă demilitarizată (DMZ), care separă Republica Populară Democrată Coreeană (RPDC) în nord și Republica Coreea (ROK) în sud.

În timp ce pacea se menține în baza unui acord de armistițiu, cele două țări sunt încă în război, din punct de vedere tehnic, iar relațiile inter-coreene sunt extrem de tensionate. Situația de securitate din Peninsula Coreeană ar putea să se deterioreze în orice moment.

Coreea de Nord este statul comunist; este sigur să presupui că dacă vei locui aici, vei fi în permanență supravegheat. Personalul de securitate al guvernului nord coreean monitorizează îndeaproape activitățile și conversațiile străinilor. Camerele hotelului, telefoanele și faxurile pot fi monitorizate, iar posesiunile personale din camerele hoteliere pot fi căutate. Coreea de Nord este o societate închisă, cu puține, dacă este cazul, informații disponibile despre evoluțiile politice interne. Cu toate că accesul la canalele internaționale de televiziune prin satelit este disponibil în hoteluri utilizate de străini, accesul poate fi redus într-o criză.

Coreea este singura țară (oficială) încă divizată în lume. Poate fi mai dificil să se creeze un acord de durată cu coreenii care se mișcă rapid, decât cu oficialii chinezi, japonezi sau birocratici foarte bine structurați. Din punct de vedere istoric, experiența lor colectivă este că, compromisul duce la înfrângere. Acest lucru le face extrem de competitive și continuu în căutarea de avantaje suplimentare. Acest lucru este enervant pentru occidentali, care încearcă să negocieze o situație avantajoasă.

O altă societate închisă este reprezentată de Japonia. Japonezii sunt foarte diferiți din punct de vedere cultural față de oricine altcineva, unicitatea lor derivând probabil în principiu de la trei factori principali: istoria lor de izolare, condițiile aglomerate impuse de geografia lor și limba japoneză în sine. Deși Japonia de mai multe secole a avut o legătură culturală strânsă cu China, perioada de guvernare autocratică Tokugawa începând din 1603 a dus la o izolare aproape completă față de restul lumii până la sosirea lui Commodore Matthew Perry din Statele Unite în 1853. În timpul celor 250 ani de izolare, Japonia a dezvoltat o societate distinctă și o cultură care încă nu are egal în ceea ce privește cooperarea în grup, în pofida schimbărilor evidente care au avut loc în secolul al XX-lea. Amplasate împreună în număr mare în orașele mari, japonezii au dezvoltat abilități sociale complexe, ceea ce a condus la fenomenul cunoscut ca societatea web – adică o mare interdependență între toți membrii unui grup și o abundență de obligații morale și sociale.

SUA doresc "comert echitabil"' (fair trade). Aceasta pozitie denotă o schimbare radicală de viziune in relațiile comerciale externe. n mod traditional, conceptul de "fair trade" nu este in retorica tarilor dezvoltare. Si in tari din UE se cresc accente suveraniste nationale, dar regulile din Uniune mentin ordinea liberului schimb. După Al Doilea Razboi Mondial, SUA au fost campion al comertului international liber. Democratia liberala era gandita in relatie simbiotica cu comert liber. Caderea Zidului Berlinului a accentuat aceasta viziune. Uniunea Europeana si ordinea mondiala post-belica au avut menirea de a pacifica relatiile dintre state, de a preveni conflicte economice si nu numai. Aceasta constatare nu ignora marea confruntare geopolitica din secolul trecut. Dar nu dintotodeauna SUA au fost pentru comert liber. Emanciparea fata de coroana britanica a avut suport in masuri protectioniste; Germania a facut la fel tot in relatia cu Regatul Unit, in timp ce Japonia a raspuns la asaltul puterilor occidentale printr-o politica de dezvoltare ce a utilizat mijloace protectioniste. Protectionismul a facut parte din arsenalul de constructie economica, de modificare a balantei de putere.

4. STRATEGII DE DEZVOLTARE ECONOMICĂ

Conceptul de "dezvoltare socială" se referă la îndrumarea unei comunități sau a unei instituții în vederea realizării unei situații dorite, ”obiectiv care trebuie atins într-un proces planificat în timp, rezultatul unui set de acțiuni conjugate”.

Strategia este definită ca acel cadrul care orientează alegerile, care determină natura și direcția unei comunități. Aceasta ajută la stabilirea unei direcții unitare pentru comunitate în termenii obiectivelor sale operaționale și oferă fundamentul alocării resurselor necesare pentru îndrumarea acesteia în vederea atingerii acestor obiective. Planurile strategice reprezintă documente elaborate pe termen lung revizuite periodic și care se alătură planificării eforturilor de acțiune. Un astfel de exercițiu permite unei comunități să realizeze o prioritizare, o ierarhizare a problemelor în funcție de resursele disponibile.

Principiile de bază privind planificarea strategică sunt:

– șansele comunității de a avea succes cresc atunci când există un plan strategic care include utilizarea oportunităților apărute pe plan extern;

– șansele comunității de a avea succes cresc dacă liderii săi își proiectează viziunea împreună cu membrii organizației și, prin urmare, toți aceștia sunt implicați în procesul de realizare a acestei perspective.

Conceptul de dezvoltare susținută (sustenabilă) sau durabilă aparține teoriei noi a dezvoltării economice, ea însăși ramură relativ nouă a teoriei economice generale de care s-a desprins și individualizat ca un corp teoretic autonom la nivelul anilor ′50-′60. Deși generoasă și acoperitoare prin temele pe care le problematizează, trimițând, consistent, pentru atingerea scopurilor sale demonstrative la sociologie, filosofie, etică, morală, drept, etc. teoria dezvoltării economice și-a făurit un minim soclu epistemologic propriu; un sistem noțional și categorial la care recurge spre a opera și expune. Din această perspectivă, socotim necesară o explicitare, chiar expeditivă, a acestui uzual bagaj metodologic la care teoria despre dezvoltare recurge în mod curent. La modul sintetic exprimat, principalele categorii operante în domeniul supus discuției sunt: expansiune, creștere, progres, dezvoltare, subdezvoltare.

Este clar că dezvoltarea presupune o ascensiune a întregului sistem social, economic, politic, cultural etc. Tot atât de clar este și faptul că progresele dorite a se realiza într-unul dintre domeniile enumerate depind de rezultatele din celelalte domenii; că, altfel spus, relația dintre componentele progresului social generalizat este una de interdependență și că o verigă lipsă sau cu o dimensiune aflată sub nivel atrage consecințe asupra ansamblului.

Dezvoltarea durabilă reprezintă un proces complex a cărui metrică presupune un sistem de indicatori comuni, dar și care diferă de la o țară la alta. Sistemele comune de indicatori ai dezvoltării durabile, adoptați prin consens la nivel internațional (ONU, OECD, UE etc.), grupați pe cei trei piloni ai dezvoltării durabile sunt următorii: PIB per capita; ponderea investițiilor în PIB, FBCF; economisirea netă ca procent din PIB rata inflației; rata datoriei față de venitul național brut; rata ocupării față de populație; productivitatea muncii și costul unitar al muncii, Export, import, ISD ca procent din PIB, proporția consumului material intern (domestic material consumption față de PIB, energointensivitatea PIB (consum de energie kg ep. la 1 euro PIB) cantitatea totală de deșeuri pe unitatea valorică de PIB; proporția deșeurilor reciclabile față de total deșeuri, intensitatea energetică a sectoarelor și subsectoarelor energetice. Monitorizarea dezvoltării durabile în cadrul Eurostat se realizează pe baza unui număr de 100 indicatori care acoperă următoarele 10 arii tematice: dezvoltarea economico-socială; producția și consumul durabil; incluziunea socială; pentru fiecare dintre acești indicatori fiind stabiliți așa numiții indicatori principali (headline indicators) după cum urmează: – dezvoltarea socio-economică (rata de creștere reală a PIB per capita); – producția și consumul durabil (productivitatea resurselor calculate ca raport între PIB și consumul material intern – domestic material consumption, DMC ; – incluziunea socială (persoane cu risc de sărăcie și excluziune socială); – schimbări demografice (rata de ocupare a persoanelor în vârstă); – sănătate publică (anii de viață sănătoasă ai speranței de viață la naștere pe sexe); – schimbări climatice și energie (emisii de gaze cu efect de seră, ponderea energiei regenerabile în consumul final brut de energie, consumul de energie primară); – transportul sustenabil (consumul de energie în transporturi ca proporție față de PIB); – resurse naturale (indicele păsărilor2 aparținând speciilor comune asociate cu habități specifice, excluzându-se speciile rare; peștele prins din stocuri în afara limitelor biologice securizate; – parteneriatul global (asistența oficială pentru dezvoltare ca proporție din venitul național); – buna guvernare (fără indicator principal). Potrivit Agendei 21, adoptată la Rio de Janeiro, în anul 1992 și Planului de Implementare de la Johannesburg (2002), dezvoltarea durabilă trebuie abordată strategic pe următoarele componente complementare:

Dimensiunile sociale și economice care cuprind: cooperarea internațională în scopul accelerării dezvoltării durabile în țările în curs de dezvoltare cu implicarea unor strategii și politici naționale adecvate, având ca obiectiv reducerea decalajelor economice și sociale, creșterea bunăstării „pentru toți”, promovarea convergenței; combaterea sărăciei la nivelurile local, regional și național, considerată de către unii specialiști drept factorul poluator cel mai nociv; schimbarea structurii consumului în direcția economisirii resurselor de mediu, a creșterii ponderii consumului de produse bio, curate, a reducerii reziduurilor și creșterii recuperării deșeurilor; îmbunătățirea raportului dintre dinamicile demografice și sustenabilitate; protejarea și promovarea unor condiții favorabile sănătății umane și, în general, vieții; promovarea dezvoltării așezărilor umane durabile; integrarea mediului și dezvoltării sustenabile în procesele decizionale la diferite niveluri.

Mijloace de implementare: mecanisme și resurse financiare ca mijloc de creștere economică sustenabilă, prevenire a crizelor și relansare a creșterii; intensificarea transferului de tehnologie curată, cooperare și construcție instituțională în țările în curs de dezvoltare; mecanisme, instrumente legale și aranjamente instituționale internaționale; îmbunătățirea sistemului informațional pentru fundamentarea deciziilor.

Germania este statul cu cea mai mare contribuție la bugetul european, cel din care vin fondurile europene destinate dezvoltării estului. Economia germană este esențială pentru stabilitatea economică a zonei euro și a întregii Uniuni Europene.

Audi, constructor auto german, a construit cea mai mare fabrică de motoare din lume în Ungaria, unde produce și mașini finite. Astfel de investiții fac din Ungaria un centru european al industriei auto, atrăgând diverși furnizori, mai mari sau mai mici, de piese și componente care creează locuri de muncă pe plan local. Industria maghiară este atât de dependentă de producătorii nemți încât când vreo fabrică auto mare se închide sau își încetinește producția pentru mentenanță se simte imediat în activitatea economică, trezind speculații că este vreo avertizare din partea Berlinului cu privire la deriva anti-Bruxelles a guvernului maghiar.

Toți producătorii auto germani și-au construit baze de producție puternice în Europa de Est. Daimler a devenit în special activ în extinderea prezenței în regiune. Anul trecut, compania a anunțat construirea celei de-a doua fabrici din Ungaria și a unei fabrici de motoare în Polonia cu investiții de 500 de milioane de dolari în prima fază. Unitatea poloneză va fi a doua fabrică de motoare a Daimler din afara Germaniei. Producția va începe în 2019. În România, Daimler, cu producția de cutii de viteze ultramoderne, este pe cale să devină a doua cea mai mare companie din industria auto, locală după Dacia. Volkswagen și Daimler, în această ordine, sunt cele mai mari companii europene din industria manufacturieră, un creator important de locuri de muncă. În perioada 2003 – mai 2017, companiile germane au creat 654.922 de locuri de muncă în Europa de Est, dintre care 33% în sectorul auto.

China este pe cale să devină principalul rival economic al Germaniei. Cea mai mare economie europeană se simte amenințată de influența în creștere a chinezilor în economia mondială. China va deveni în următorii 50 de ani cea mai solidă economie a lumii. Pe următoarele locuri se situează India și SUA, în timp ce economiile țărilor membre UE vor cumula 10% din cota globală.

Realizarea cresterii spectaculoase a fluxului de capitaluri straine spre China a fost posibilă prin aplicarea unor politici preferentiale, în rândul carora cel mai frecvent folosite au fost concesiile si exceptarile de taxare. Astfel, în cazul implantarii întreprinderilor cu finantare straina în zonele economice speciale si în ariile de experimentare economica rata de impozitare a profitului este de 15%, iar pentru întreprinderile de înalta tehnologie si pentru cele de export aceeasi rata se reduce la 10%; în plus, remiterile de profit, importul bunurilor de capital si exportul de produse sunt scutite de taxe, iar noile întreprinderi beneficiaza de o perioada de gratie de doi ani, dupa care înca trei ani taxa pe venit este redusa la jumatate din cea normala.

 Politica de atragere a capitalului strain a fost sustinuta dupa 1989 de adoptarea unei serii de legi – a impozitarii, a muncii, a managementului schimburilor, a înregistrarii întreprinderilor, a contractelor economice externe etc., destinate sa asigure un mediu de afaceri favorabil, atractiv, capabil sa ofere conditii cât mai bune pentru initierea si dezvoltarea afacerilor. In timp ce guvernul Chinei , inca incurajeaza ISD-urile , fluxul de capital starin si competitia a determinat o serie de intrebari referitoare la beneficiile efective ale acestor investitii masive. Sectoarele care au fost modificate sau care contin elemente de incurajare a investitiilor:

Productia de hartie

Manufacturarea fibrelor chimice

Productia si manufactura de substante chimice

Manufactura vehiculelor si echipamentelor de transport

Echipamente electronice si de comunicatii

Realizarea creșterii spectaculoase a fluxului de capitaluri străine spre China a fost posibilă prin aplicarea unor politici preferențiale, în rândul cărora cel mai frecvent folosite au fost concesiile și exceptările de taxare. Astfel, în cazul implantării întreprinderilor cu finanțare străină în zonele economice speciale și în ariile de experimentare economică rata de impozitare a profitului este de 15%, iar pentru întreprinderile de înalta tehnologie și pentru cele de export aceeași rată se reduce la 10%; în plus, remiterile de profit, importul bunurilor de capital și exportul de produse sunt scutite de taxe, iar noile întreprinderi beneficiază de o perioadă de grație de doi ani, după care încă trei ani taxa pe venit este redusă la jumătate din cea normală.

 Politica de atragere a capitalului străin a fost susținută după 1989 de adoptarea unei serii de legi – a impozitării, a muncii, a managementului schimburilor, a înregistrării întreprinderilor, a contractelor economice externe etc., destinate să asigure un mediu de afaceri favorabil, atractiv, capabil să ofere condiții cât mai bune pentru inițierea și dezvoltarea afacerilor. În timp ce guvernul Chinei , încă încurajează ISD-urile , fluxul de capital starin și competiția a determinat o serie de întrebări referitoare la beneficiile efective ale acestor investiții masive. Sectoarele care au fost modificate sau care conțin elemente de încurajare a investițiilor:

Producția de hârtie

Manufacturarea fibrelor chimice

Producția și manufactura de substanțe chimice

Manufactura vehiculelor și echipamentelor de transport

Echipamente electronice și de comunicații

5. ROLUL UE PENTRU DEZVOLTAREA RELAȚIILOR ECONOMICE INTERNAȚIONALE

Uniunea Europeană, rezultatul „unui lung proces de cooperare și integrare” al cărei scop este „de a organiza relațiile dintre statele membre și între popoarele acestea, într-o manieră coerentă, având drept suport solidaritatea”, își are originile după cel de-al Doilea Război Mondial, când șase țări fondatoare (Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Țările de Jos) pun bazele colaborării politice și economice. Amenințarea Războiului Rece dintre Europa de Est și Europa de Vest este mobilul care face utilă înființarea, în 1949, a Consiliului Europei, primul pas către o cooperare reală. Pe lângă politica de apărare comună, un moment esențial este înființarea Comunității Economice Europene (CEE), numită și „piața comună” (în martie 1957), pilonul asigurării libertății de circulație a persoanelor, mărfurilor și serviciilor între statele membre.

Un alt eveniment fundamental este și introducerea, în 1962, a „politicii agricole comune, referitoare la controlul comun asupra producției de alimente a țărilor membre. După aceste etape care definesc bazele UE, perioada 1970- 1979 reprezintă, datorită încrederii în bunul mers al gestionării în comun a Europei, primul val de extindere prin includerea, în 1973, a Danemarcei, Irlandei și Regatului Unit. Tot în această perioadă se pun bazele adoptării unei monede unice pentru a limita fluctuațiile monedelor naționale.

Fondul European de Dezvoltare Regională (care asigură transferul de resurse financiare către zonele mai sărace), alegerea prin vot liber a membrilor Parlamentului European, o legislație solidă, discuțiile pentru crearea unui spațiu de liberă circulație, căderea regimurilor comuniste sunt premise pentru intrarea Greciei în UE, la 1 ianuarie 1981, ca al zecelea membru, căreia i se adaugă treptat noi state: Spania și Portugalia (în 1986), Austria, Finlanda, Suedia (în 1995), Republica Cehă, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria, Malta, Polonia, Slovenia, Slovacia (în 2004), Bulgaria și România (în 2007).

Adoptarea monedei unice este, de asemenea, un pas important în consolidarea UE, prin crearea Zonei Euro la care trebuie să adere statele membre odată ce îndeplinesc condițiile de aderare și adoptă moneda euro. Adoptarea euro înseamnă un proces de integrare economică mult mai strânsă, o convergență economică și juridică, ce a pus multe state la încercare. Acceptarea Greciei în Zona Euro, în 2001, are, așa cum vom vedea, consecințe dintre cele mai neașteptate.

Criza financiară care lovește economia mondială în septembrie 2008 (începută în Statele Unite ale Americii prin problema creditelor ipotecare și extinsă apoi ca un joc de domino) confruntă UE cu probleme și scepticism, revolte și neîncredere, cu nevoia unei mai strânse cooperări, cărora Grecia le face față mai greu.

Aderarea Greciei la UE a presupus un pas prealabil, asocierea la UE, fapt stipulat în tratatul semnat în 1961 și intrat în vigoare în 1962. Prin această etapă preliminară se dorea pregătirea condițiilor de aderare ca membru cu drepturi depline a Greciei la Comunitatea Economică Europeană. Principalul beneficiu al acestei inițiative a fost ruperea dependenței economice a Greciei de SUA, Grecia devenind prima țară cu statutul de membru asociat după cele șase state fondatoare. O clauză financiară din tratatul de aderare stipula o subvenționare de 300 de milioane de dolari pentru a mări competitivitatea economiei elene, acordată între 1962- 1972.

Sprijinul financiar și protocolul de aderare au cunoscut o perioadă de șapte ani de suspendare (între 1967- 1974), când Grecia a fost exclusă din CEE din cauza dictaturii și au fost reluate în 1975. Această etapă condiționată a durat până în 1979 când a fost semnat la Atena tratatul de aderare care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1981, cu trei ani mai devreme decât prevedea inițial protocolul.

După aderarea Greciei la UE s-a stabilit o perioadă de cinci ani de tranziție pentru alinierea noii membre la politica economică și comercială a CEE. Pentru ca această aliniere să fie rapidă și eficientă, Grecia a beneficiat de o asistență financiară de 1,8 miliarde de dolari, destinați consolidării economiei naționale.

Având în vedere progresele pe care Grecia le-a raportat în această perioadă, în 1986 au fost înlăturate taxele vamale de import între Grecia și CEE pentru majoritatea produselor industriale și agricole. De asemenea, în perioada de tranziție de cinci ani s-a făcut alinierea cu CEE a tarifului vamal comunitar între Grecia și terți.

Chiar dacă exista această perioadă de aliniere, din 1 ianuarie 1981 Grecia este membru cu drepturi depline al UE, participând la activitatea tuturor instituțiilor UE, având 24 de deputați în Parlamentul Comunitar.

Politica agricolă comună

Într-o țară precum Grecia, cu un foarte mare potențial agricol, aplicarea politicii agricole comune era o piatră de încercare din cauza protecționismului național, a intereselor naționale foarte puternice. Dificultățile administrării politicii agricole comune erau legate și de diferențele mari de prețuri, absența unui mecanism comun de administrare a prețurilor, lipsa finanțării comune a măsurilor de sprijin.

Odată cu aderarea Greciei la UE, s-a creat speranța că agricultura țării va fi schimbată radical, va fi eficientizată, va genera o creștere a veniturilor producătorilor, o deschidere a piețelor de desfacere a produselor.

În realitate, multiplele reforme ale politicii agricole comune, în favoarea țărilor cu o organizare mai bună și cu probleme structurale mai mici, a afectat negativ agricultura Greciei. Astfel, dacă în anul aderării 27,43% din populația țării lucra în agricultură, în 2006 acest procent a scăzut la 13,4%. Pe de altă parte, puternica subvenționare a domeniului a avut drept consecință creșterea veniturilor agricultorilor dar și micșorarea importanței agriculturii ca domeniu de activitate economică, pentru a ajunge la nivelul european. Astfel, dacă în 1981 participarea agriculturii la PIB-ul țării era de 17,73%, în 2000 era de doar 6,59% și în 2006 de 3,71%.

În ce privește prioritatea actuală a agriculturii Greciei, aceasta constă în producția de produse concurențiale pe piața mondială, promovarea agroturismului și mica agricultură agroalimentară.

Politica monetară comună

Dacă unul dintre dezideratele economice ale UE este crearea unei piețe comune a produselor și serviciilor, acest lucru este posibil doar în contextul unei bune gestionări a fluctuațiilor valutare ale monedelor statelor membre. Acest lucru este urmărit de Politica Monetară Comună. Astfel, Planul Delors și Tratatul de la Maastricht au prevăzut etapele evoluției graduale a statelor membre spre o unitate monetară europeană și condițiile pe care participanții la Uniunea Monetară trebuie să le îndeplinească. În acest sens, s-au stabilit patru importanți indicatori de performanță macroeconomică ce trebuie avuți în calcul în vederea adoptării monedei unice, euro: rata inflației, ratele dobânzilor pe termen lung, deficitul bugetar și datoria publică.

Cu tot sprijinul Băncii Centrale Europene, cu rol în aplicarea politicii monetare comune, armonizarea celor patru criterii cu UE a fost dificilă în cazul Greciei, astfel încât aceasta este ultima acceptată din cele 12 țări care doreau participarea la Zona Euro. Totuși, adoptarea monedei euro în 2001, deși suspectată acum în lumina crizei pe care Grecia o traversează, presupune aspecte pozitive dar și negative. Printre beneficiile adoptării monedei unice amintim adoptarea unei monede puternice, nesupusă fluctuațiilor valutare, intrarea într-o zonă de stabilitate monetară, întărirea pieței de desfacere, stabilizarea în mai mare măsură a exporturilor. Printre aspectele negative resimțite se regăsesc perioada lungă de adaptare la noua monedă unică și la scara de valori, pierderea suveranității monetare (care permitea un reglaj financiar cu piața orientală), limitarea posibilităților de aplicare a politicii bugetare și financiare naționale, concurența redusă a produselor și serviciilor grecești pe piața regională și internațională din cauza supraevaluării euro față de dolar.

Toate aspectele negative s-au resimțit, evident, mai pregnant în contextul crizei economico- financiare căreia Grecia încă încearcă să-i reducă efectele dezastruoase.

Rolul Uniunii Europene în elaborarea și aplicarea politicii naționale a Greciei

Dintre cele primele zece state membre ale UE, Grecia, deși un stat cu puternică tradiție și cultură, potențial și resurse, era statul care avea nevoie de cel mai mare sprijin pentru aplicarea politicilor UE, pentru armonizarea economică și financiară cu ceilalți parteneri. Pentru a dezvolta zonele mai puțin competitive, statul a beneficiat de importante sume din partea fondurilor structurale europene ce au vizat domenii de activitate precum agricultura, pescuitul, industria agroalimentară, IMM-urile, energia, turismul, infrastructura. Astfel, doar în perioada 1987-1992, Greciei i-au revenit 2,5 miliarde de dolari pentru întărirea economiei în regiunea mediteraneană, iar în perioada 1989-2006 s-au derulat trei cadre de sprijin comunitar cu scopul de a scădea diferența dintre PIB-ul Greciei și media europeană, creșterea ritmului de dezvoltare (cu 0,8%) și dublarea investițiilor publice. În această perioadă vorbim așadar de o subvenție totală de 7,808 milioane de euro, din care 7,528 milioane de euro din Fonduri Structurale, 280 milioane euro din Fondul de coeziune.

Efectele benefice ale acestei finanțări s-au resimțit în infractructura generală, agricultură, dezvoltarea regiunilor rurale, industrie, turism, dezvoltarea regiunilor de frontieră și a insulelor, a zonelor de munte cu intensă activitate turistică.

După 1993, prin al doilea Cadru de Sprijin Comunitar, obiectivele de dezvoltare urmărite vizau marile lucrări de infrastructură, îmbunătățirea condițiilor de viață, dezvoltarea economiei, dezvoltarea resurselor umane, reducerea inegalităților în dezvoltarea regională. În decurs de cinci ani, până în 1999, în urma proiectelor finanțate, Grecia a reușit o convergență a PIB-ului spre PIB-ul mediu al UE, cunoscând chiar o creștere de 2,8%, în timp ce media de creștere a PIB-ului UE era de 2,3%.

A treia etapă de susținere prin Cadrul de Sprijin Comunitar, din 2000 în 2006, s-a axat pe dezvoltarea infrastructurii și transporturilor, administrarea rațională a resurselor de mediu, modernizarea sectorului productiv (turismul și agricultura), inovația și cercetarea, investiții în potențialul urban, egalitatea între femei și bărbați, protecția mediului natural, cultural și al sănătății, dezvoltarea echilibrată între mediul rural și urban. Finanțarea a presupus un spijin financiar de 52,4 miliarde de euro, din care 22,7 miliarde de euro din fonduri structurale, 10,73 miliarde de euro din fonduri private, plus Fonduri Comunitare și Inițiative Comunitare.

În perioada 2003- 2007 economia Greciei a crescut cu aproximativ 4% pe an, lucru influențat de disponibilitățile de creditare care au susținut cheltuielile consumatorilor și de Jocurile Olimpice de la Atena din 2004.

Între 2007-2013 Grecia a beneficiat de sprijin prin Planul Strategic Național de Referință care presupune 8 Programe Operaționale Sectoriale, 5 Programe Operaționale Regionale și 12 Programe de Colaborare Teritorială. Domeniile favorizate de finanțări au fost mediu- dezvoltare durabilă, infrastructura, concurență și antreprenoriat, coeziune în comunicații și informații, dezvoltarea potențialului uman, educație, formare continuă, administrație publică. Grecia a reușit să atragă fonduri în valoare de aproximativ 3% din PIB pe an.

Dar economia Greciei a intrat în recesiune în 2009, sub influența crizei financiare mondiale, înregistrând o scădere a economiei de 2% în 2009 și de 4% în 2010. Au crescut cheltuielile guvernamentale iar PIB-ul a ajuns la un deficit de 15,4%, deși Pactul de Creștere și Stabilitate al UE prevedea un deficit de 3% din PIB. S-au impus măsuri de austeritate care au redus acest deficit în 2010 la 9,4%. Crește datoria publică, inflația și șomajul, scade venitul pe cap de locuitor, se erodează finanțele publice, iar Grecia este acuzată de statistici inexacte și declarații eronate în mod intenționat. Măsurile de austeritate impuse de UE și de participanții pe piața internațională (tăierea cheltuielilor guvernamentale, reducerea dimensiunilor sectorului public, reducerea evaziunii fiscale, reforma în sănătate și pensii, îmbunătățirea competitivității) au generat revolte ale sindicatelor și ale publicului larg.

În 2010 s-au angajat împrumuturi de urgență în valoare de 147 miliarde de dolari pentru a fi rambursate datoriile statului pentru creditori, în schimbul cărora Grecia susține reforme structurale majore.

6. STRATEGIA ROMÂNIEI PENTRU DEZVOLTAREA RELAȚIILOR BILATERALE

Relațiile româno-elene au o istorie seculară, facilitată de proximitatea geografică și cimentată de legăturile culturale, economice și politice. Aceste relații au caracter de continuitate, coborând în epoca Imperiului Bizantin, trecând prin domniile prinților de origine greacă în Țara Românească și Moldova din secolele XVIII-XIX și continuând până în epoca modernă și contemporană.

Existența unei numeroase comunități elene omniprezente în viața socio-economică și culturală a Principatelor Române reprezintă o altă mărturie a lianturilor solide care unesc cele două țări. Numele a numeroase personalități care au marcat istoria Greciei se leagă și de România, precum doctorul Apostol Arsache (Apostolos Arsakis), devenit în 1862 prim-ministru interimar al României, sau Evangelos Zappas, care a sprijinit activitatea Academiei Române, finanțând, printre altele, și publicarea, în 1869, a gramaticii limbii române scrise de Timotei Cipariu.

La începutul epocii moderne, cele două popoare reușesc să își afirme independența de sub dominația otomană, Grecia în 1830, iar România în 1878. Făurirea celor două state independente dă un nou impuls dialogului diplomatic bilateral, momentul de referință constituindu-l anul 1880 care marchează stabilirea oficială a relațiilor diplomatice dintre România și Grecia prin deschiderea de legații la Atena și București. Revelatoare pentru viziunea comună asupra păcii în Balcani este și semnarea, la Atena, la 9 februarie 1934, a Pactului Înțelegerii Balcanice, tratat care aducea împreună, într-o întreprindere defensivă de securitate, România, Grecia, Iugoslavia și Turcia. După decembrie 1989, raporturile româno-elene au cunoscut o nouă dinamică, reflectată în intensificarea dialogului bilateral, precum și în sprijinul constant acordat de autoritățile de la Atena aspirațiilor de integrare euro-atlantică ale României. Semnificativă pentru noua deschidere a fost vizita efectuată la București, la 19 ianuarie 1990, de către ministrul elen al afacerilor afacerilor externe de la acea dată, Antonis Samaras, aceasta fiind prima vizită oficială a unui demnitar străin în România imediat după evenimentele din decembrie 1989. Parametrii excelenți ai relației româno-elene sunt definiți de cooperarea în cadrul diferitelor organizații regionale (SEECP, OCEMN), precum și de concertarea la nivel european și internațional, substanțiată pe abordări politice convergente și subsumată obiectivului comun de promovare a valorilor democratice și stabilității.

7. STUDIU DE CAZ

1. Considerații istorice

Relațiile româno-elene au o istorie seculară, facilitată de proximitatea geografică și cimentată de legăturile culturale, economice și politice. Aceste relații au caracter de continuitate, coborând în epoca Imperiului Bizantin, trecând prin domniile prinților de origine greacă în Țara Românească și Moldova din secolele XVIII-XIX și continuând până în epoca modernă și contemporană.

Existența unei numeroase comunități elene omniprezente în viața socio-economică și culturală a Principatelor Române reprezintă o altă mărturie a lianturilor solide care unesc cele două țări. Numele a numeroase personalități care au marcat istoria Greciei se leagă și de România, precum doctorul Apostol Arsache (Apostolos Arsakis), devenit în 1862 prim-ministru interimar al României, sau Evangelos Zappas, care a sprijinit activitatea Academiei Române, finanțând, printre altele, și publicarea, în 1869, a gramaticii limbii române scrise de Timotei Cipariu.

La începutul epocii moderne, cele două popoare reușesc să își afirme independența de sub dominația otomană, Grecia în 1830, iar România în 1878. Făurirea celor două state independente dă un nou impuls dialogului diplomatic bilateral, momentul de referință constituindu-l anul 1880 care marchează stabilirea oficială a relațiilor diplomatice dintre România și Grecia prin deschiderea de legații la Atena și București.

Revelatoare pentru viziunea comună asupra păcii în Balcani este și semnarea, la Atena, la 9 februarie 1934, a Pactului Înțelegerii Balcanice, tratat care aducea împreună, într-o întreprindere defensivă de securitate, România, Grecia, Iugoslavia și Turcia.

După decembrie 1989, raporturile româno-elene au cunoscut o nouă dinamică, reflectată în intensificarea dialogului bilateral, precum și în sprijinul constant acordat de autoritățile de la Atena aspirațiilor de integrare euro-atlantică ale României. Semnificativă pentru noua deschidere a fost vizita efectuată la București, la 19 ianuarie 1990, de către ministrul elen al afacerilor afacerilor externe de la acea dată, Antonis Samaras, aceasta fiind prima vizită oficială a unui demnitar străin în România imediat după evenimentele din decembrie 1989.

Parametrii excelenți ai relației româno-elene sunt definiți de cooperarea în cadrul diferitelor organizații regionale (SEECP, OCEMN), precum și de concertarea la nivel european și internațional, substanțiată pe abordări politice convergente și subsumată obiectivului comun de promovare a valorilor democratice și stabilității.

3. Relațiile politice

Grecia și România au o îndelungată istorie cu elemente comune. Expresia diplomatică a relațiilor bilaterale a prins corp în urmă cu 133 de ani. Rememorarea unor evenimente, personalități și instituții din acest răstimp confirmă cooperarea mereu ascendentă între cele două țări.

Relațiile diplomatice dintre România și Republica Elenă au fost stabilite la 20 februarie 1880, la nivel de legație, fiind ridicate la rang de ambasadă la 1 ianuarie 1939. Întrerupte în contextul celui de-al doilea război mondial, au fost restabilite la 25 august 1956, la nivel de ambasadă. 

O istorie multimilenară îi unește pe greci și pe români. Fără granițe comune, acești locuitori ai Balcanilor au tradiții de cooperare devenite adevărate modele de înțelegere reciproc avantajoasă.

Relațiile româno-elene au o istorie seculară, facilitată de proximitatea geografică și cimentată de legăturile culturale, economice și politice.

Colaborarea strânsă între cele două state contribuie la întărirea stabilității în Balcani și în același timp la consolidarea intereselor lor particulare. Afinitățile între Grecia și România sporesc tot mai mult și pentru că parcurg împreună un drum european comun. Ambele țări au în vedere păstrarea aceluiași statut de stabilitate și prosperitate. Si așa vor continua. Relațiile diplomatice greco-române au avut o conotație aparte câtă vreme Grecia era un stat independent iar România avea să-l dobândească abia după războiul din 1877-1878. Existența comunităților grecești în România, a spațiului epirot ca pepinieră de emigrație la nord de Dunăre și îndelungata tradiție de apropiere (exprimată, între altele, în căsătorii mixte, achiziționare de proprietăți în țările române, comerț prosper, transhumanță) au făcut posibilă materializarea noilor raporturi diplomatice româno-elene. Anume precedente dovedesc preocuparea constantă a autorităților în acest sens. În 1863, Dimitrie Bolintineanu, ministrul de Externe al principelui Cuza efectuează o vizită în Grecia. Peste patru ani, diplomatul Iancu Bălăceanu e trimis la Atena de regele Carol I spre a-l saluta pe regele elenilor George I.

O serie de evenimente cauționează bunele raporturi între cele două regate: în 1866 ia ființă Asociația Centrală Filantropică pentru ajutorarea cretanilor, la inițiativa lui Constantin Suțu, descendent al familiei fanariote. În 1877, grecii, prin intermediul everghetului Evanghelie Zappa, întemeiază Comitetul de ajutorare a combatanților români în războiul de independență. În fine, în 1878, se semnează convenția comercială greco-română (valabilă până în 1887). Aceasta prevedea drepturi reciproce egale pentru desfășurarea activităților comerciale și industriale pe teritoriul celeilalte țări și acordarea, în sistemul vamal, a clauzei națiunii celei mai favorizate. A fost un impuls dat în primul rând întreprinzătorilor greci din România.

În 1875, în ajunul războiului oriental, Cleon Rangavis, consulul general al Greciei la București, face prima tentativă de transformare a agenției în reprezentanță diplomatică. Concomitent, generalul Iancu Ghica, agentul diplomatic al României la Constantinopol, începe demersuri în același sens pentru înființarea agenției diplomatice române la Atena. Pe atunci trăiau în România 30.000 de greci.

4. Relațiile economice

Principala caracteristică a relațiilor dintre Grecia și România – în sectorul economic – o reprezintă prezența apreciabilă a investitorilor greci în România, care au venit printre primii aici, atunci când investitorii altor țări erau ezitanți. Legăturile istorice și culturale dintre cele două state au contribuit în mod decisiv la hotărârea multor oameni de afaceri greci de a investi în România, loc în care se simt foarte bine primiți atât de societate cât și de autoritățile statale. În hotărârea lor, investitorii greci au avut în vedere dimensiunea pieței românești și mediul de afaceri favorabil, precum și faptul că este o țară membră a UE. Contribuția investițiilor elene la economia țării reiese și din faptul că în firmele românești cu capital grecesc lucrează astăzi aproximativ 40.000 persoane. Multe dintre companiile cu capital elen sunt orientate spre export, contribuind în acest fel la performanțele de export ale României. Un exemplu în acest sens este compania ICME ECAB, producător de cabluri, care înregistrează o cifră de afaceri de peste 120 mil. EUR.

În anul 2011, în ciuda crizei, mai mult de 260 de noi companii cu capital grecesc au fost înființate în România. Potrivit datelor furnizate de ONRC (Oficiul Național al Registrului Comerțului), la data de 31.12.2011 existau în România 5212 firme cu capital grecesc, față de 4943 câte existau la 31.12.2010. Conform aceleiași surse, capitalul grecesc investit în România depășea 1,72 mld. EUR la data de 31.12.2011, iar potrivit datelor Băncii Naționale (BNR) – care aplică o metodologie diferită – valoarea investițiilor grecești ajunge la 3 mld. EUR.
Biroul pentru Afaceri Economice și Comerciale al Ambasadei Elene la București apreciază însă că valoarea investițiilor elene în România – dacă acestora le adăugăm și investițiile companiilor grecești afiliate care își au sediul în alte țări – depășește valoarea de 4 mld. EUR. Investițiile elene, care acoperă o gamă largă de activități economice, sunt foarte vizibile în domeniul telecomunicațiilor (Romtelecom, Cosmote), precum și în cel bancar (Bancpost, Alpha Bank, Piraeus Bank, Banca Românească, Emporiki Bank, ATE Bank, Marfin Bank). Importantă este, de asemenea, prezența investițiilor elene în sectorul producerii de alimente și băuturi, în domeniul comerțului cu ridicata și cu amănuntul, în cel al producției de materiale feroase și neferoase, dar și în cel al serviciilor. Foarte active sunt și companiile grecești de construcții, care dețin în București o mare parte a utilajelor specializate și care speră că le vor fi acordate iarăși proiecte majore de infrastructură pe baza licitațiilor publice, pe care statul român le anunță la anumite intervale de timp.
În sectorul comerțului exterior cele două țări au reușit în anul 2008 – potrivit datelor statistice ale INS – să crească volumul schimburilor comerciale la 1,45 mld. EUR. Concret, Grecia a exportat în 2008 mărfuri în valoare de 831 mil. EUR, iar România a exportat către Grecia produse în valoare de 619 mil. EUR. România era în anul 2009 al șaselea client al produselor grecești. În 2009 criza globală economică și financiară (care a debutat în septembrie 2008 odată cu falimentul Lehman Brothers) a avut consecințe negative, afectând și comerțul bilateral eleno-român, acesta înregistrând o scădere dramatică. Volumul schimburilor comerciale eleno-române s-a micșorat în 2009 cu 21,1%, ajungând la 1,14 mld. EUR. În 2010 însă a crescut cu 4,3 % (1,94 mld. EUR). Exporturile românești către Grecia au crescut în 2011 din nou cu 8,6%, ajungând la 612 mil. EUR, iar exporturile grecești s-au micșorat cu 5,7%, rămânând la 595 mil. EUR. Balanța comercială înclină acum în favoarea României. Volumul comerțului bilateral a înregistrat o creștere de 1%, datorită creșterii considerabile a exporturilor românești către Grecia.
Exportatorii greci intenționează să depună eforturi speciale în 2013 pentru a crește iarăși prezența lor în România. În afara intensificării participării grecilor la expoziții de profil în București (Construct Expo, Alimenta), urmează ca în luna iunie a acestui an să se organizeze în București, în contextul programului „GO INTERNATIONAL”, o misiune de afaceri la care va lua parte o delegație compusă din oameni de afaceri greci (80 persoane) care își doresc să colaboreze cu firme românești pe o gamă largă de domenii și produse. Cei interesați de această misiune de afaceri pot obține mai multe informații de la Biroul pentru Afaceri Economice și Comerciale al Ambasadei Elene la București. Organizația Elenă de Turism depune de asemenea eforturi pentru a menține și a crește numărul turiștilor români care vizitează în fiecare an Grecia. În 2011 numărul acestora a depășit 300.000, ceea ce dovedește faptul că Grecia reprezintă principala destinație a românilor.

Grecia se situează pe locul 6 între investitorii străini din țara noastră. La data de 30 septembrie 2012 erau înregistrate în România 5.415 societăți cu capital elen, cu o valoare a investițiilor de 1,68 miliarde euro. La acestea se adăugă investițiile realizate în procesul de privatizare (Romtelecom, Bancpost, ICME-ECAB București, Sometra Copșa Mică, Pescarul SA București etc.) și investițiile de portofoliu.

Principalele domenii în care au fost efectuate investițiile de capital elen sunt: serviciile de telecomunicații (Romtelecom, Cosmorom), sectorul bancar (National Bank of Greece, Alpha Bank, Eurobank, Emporiki Bank si Piraeus Bank, adică principalele 5 banci elene ), societăți de asigurări (Interamerican, Garanta Ethniki Insurance), societăți de investiții financiare (Alpha Finance, Global Finance), industria producătoare de echipamente electronice și de telecomunicații (Intrarom, ICME-ECAB), industria alimentară (morărit panificație Titan SA Bucuresti, Mopan Targu Mures, Chipita, Best Foods, Star Foods), industria laptelui (Tyrom Baraolt, Olympus Diary, Dorna Lactate, Delta Dairy, Parametru); prelucrarea cărnii (Ifantis), ape minerale și băuturi răcoritoare (Coca Cola Hellenic Bottling Co), metalurgia neferoasă (Sometra Copșa Mica), producția de echipamente de refrigerare (Frigorex Timisoara), construcții (Diekat, AEGEK, Mochlos), industria mobilei (Neoset), industria de mase plastice (Petzetakis), industria ambalajelor (Maillis), industria tutunului (Papastratos), comerț general (Germanos, Elgeka, Speider, Romsar Cosmetics, Pescarul, Genko, Elmec Sport etc ), alimentație publică (Gregory’s, Everest), consultanță juridică (Rokas) etc.

Indicatori la nivelul economiei naționale

a) Suprafața -km2 –

Așa cum arată și graficul de mai sus, cu o suprafață de 238.391 km2, teritoriul României este aproape dublu față de cel al Greciei, ocupând locul 9 ca suprafață dintre țările membre ale UE. Relieful României este caracterizat printr-un număr mare de forme de relief, având de altfel și o repartiție aproximativ egală a principalelor unități de relief: 35% munți, 35% dealuri și podișuri și 30% câmpii. Cea mai joasă regiune a țării este Delta Dunării, sub 10 m altitudine, cu întinderi de mlaștini, lacuri și stuf. De cealaltă parte, Grecia este formată dintr-o parte continentală cu numeroase golfuri și peninsule și o parte insulară,având aproximativ 15000 km de coastă. Relieful este caracterizat prin predominarea masivelor muntoase, dispuse sub forma unor aliniamente paralele.

b) Populație

-mil.locuitori-

Din punct de vedere demografic, România are o populație cu aproximativ 91% mai mare față de cea a Greciei, acest lucru datorându-se în principal suprafeței mult mai mari pe care o ocupă România. Cu toate acestea, trebuie specificat faptul că nr. locuitorilor României este în scadere in fiecare an, în timp ce Grecia a înregistrat o populatie din ce în ce mai mare până în 2009. În cazul nostru, cauzele pentru un astfel de trend ar fi o rată a natalității destul de scăzută, dar și un nr de locuitori din ce în ce mai mare ce paărăsește teritoriul țării noastre, îndreptându-se astfel spre un trai mai bun. De cealaltă parte, valorile ascendente ale populației Greciei se explică printr-un spor natural pozitiv, survenit în urma unui nivel de trai mai ridicat, dar și printr-un fenomen de migrație bun. Astfel, alături de Spania și Portugalia, Grecia reprezintă unul din statele către care se îndreaptă cei mai multi emigranți, în căutarea unui loc de muncă,aceștia reprezentând o cincime din forța de muncă, fiind repartizată în mare parte în agricultură și în munca necalificată. Peste 50% din populația migratoare în Grecia este albaneză, urmată de migranți din Bulgaria, Georgia, România, Rusia și Ucraina. Cu toate acestea, viitorul demografic nu “sună” bine pentru nimeni, și asta în primul rând datorită unor politici nefavorabile din perspectiva îngrijirii copiilor, rata natalității din UE de 1.5 la mie, fiind considerata “anormal de scăzută”. Consider că atât România, cât și Grecia duc lipsă de un program de susținere al natalității adecvat, respectiv de o politică demografică corespunzătoare.

c) Rata inflației

%

România a înregistrat în perioada 2003-2012 un real progres în ceea ce privește rata inflației ajungând de la 15.3% în anul 2003 la 4.9 % în anul 2012. Acesta a fost,ca și în 2007 anul cu cel mai favorabil procent din punct de vedere al inflatiei, întrucat în anul 2008 a realizat iarăși un salt destul de îngrijorător ajungând la aproape 8%, pentru ca în 2009 să scadă iar la 5.6%. Acest trend pozitiv în perioada 2003-2012 s-a datorat politicilor practicate de stat : monetară mai riguroasă care să evite excedentul de monedă, bugetară care a fost orientată mai mult spre reducerea deficitului bugetar, spre menținerea la un nivel a cheltuielilor publice și spre ridicarea în anumite limite a impozitelor și taxelor care să frâneze creșterea cererii și a prețurilor, dar și o politică a dobânzilor la creditele acordate, prin care să nu se ajungă la ieftinirea creditelor. În anul 2008 însă situația s-a depreciat iarăși,inflația ajungând la 7.9%, dezechilibrul din economie fiind prezent iarăși, prin creșterea generală a prețurilor și scăderea puterii de cumpărare a leului.

În ceea ce privește Grecia,aceasta a înregistrat valori oscilante ale ratei inflației, cea mai mare fiind în anul 2012, 6,4%, iar cea mai mică înregistrându-se în anul 2009 și anume 1.3%. Acest lucru denotă un oarecare echilibru în economia Greciei cel puțin până în anul 2008,după care a urmat o perioada dominată de creșteri ale prețurilor, de efectele creditelor foarte ușor acordate. În anul 2009 însă inflația Greciei a scăzut considerabil la 1.3%, ca urmare a presiunilor în vederea adoptării unor măsuri de austeritate de statul grec. Cu toate acestea, Grecia are una din cele mai ridicate rate ale inflatiei din zona euro, aflându-se în momentul de față într-o situație mai puțin favorabilă, supusă riscului chiar de a fi exclusă din zona euro.

d)Rata șomajului -%-

Graficul precedent ne indică o rată a șomajului în Grecia mai mare decât cea înregistrată în România, fenomen ce se menține în fiecare an în perioada 2000-2012. Pentru ambele state însă, acest fenomen este în scadere, cu excepția anului 2009 când a început din nou să crească. În cazul României, este evident că investitiile străine realizate după anul 2000, au antrenat o forță de muncă din ce în ce mai mare. În ceea ce priveste anul 2009, reducerile de personal bugetar, cât și la nivelul sectorului privat ca urmare a crizei financiare și a scăderii investițiilor din sectorul privat au dus la o rată a șomajului de 6.9%. Cât despre Grecia, situația este și mai gravă, rata șomajului ajungând la 9.5% în anul 2009.Aici șomajul se resimte cu precădere în rândul tinerilor până în 25 de ani, ca urmare a efectelor devastatoare pe care le-a produs și aici criza financiară. Cea mai mare rată a șomajului se întâlnește în rândul femeilor, iar în ceea ce privește România situația stă exact invers, cei mai multi șomeri fiind de sex masculin.

f) Importuri, exporturi și balanța comercială

● Importuri – miliarde euro –

Din graficul anterior se poate observa cum importurile României cât și Greciei au crescut considerabil în ultimii ani, în special cele ale Greciei ajungând la 49,7 miliarde euro în anul 2009,după care au început să scadă. În ceea ce privește România era evident, ca odată cu intrarea pe piața comună a UE, importurile țării noastre vor crește și mai mult, piața românească fiind invadată la ora actuală de produse străine. Raportându-ne la statul elen, Grecia este unul din statele membre ale UE, de unde România se aprovizionează cu următoarele categorii de produse: produse din aluminium, produse minerale, azbest și articole din azbest. Cu excepția unor produse din aluminiu, necesare pentru industria de băuturi, pe care le importăm de la greci, unii analiști susțin că Grecia nu reprezintă o țară strategică din punct de vedere al aprovizionării cu resurse naturale necesare dezvoltării economiei românești.

Cât despre Grecia, aceasta este o țară dependentă de importuri. Principalele țări frunizoare sunt Germania, Italia, Rusia, Franța, Olanda, precum și SUA, Japonia și Coreea de Sud. Produsele care fac obiectul importurilor grecești sunt: echipamente industriale, mașini și aparate electrice, produse chimice, petrol, alte produse minerale și materii prime, autoturisme, produse metalice, materiale de construcții, confecții și încălțăminte, băuturi, mobilă și material lemnos și produse alimentare.

● Exporturi – miliarde euro –

Vorbind de exporturi, în ultimii ani acestea au crescut pentru România ajungând la aproximativ 20 miliarde de euro în anul 2012, în timp ce Grecia a ajuns la 23 miliarde euro. Principalele țări partenere la export ale României sunt: Italia, Germania, Turcia, Franța, Marea Britanie, SUA, Ungaria, Austria, Olanda, Spania.Cele mai importante produse de export ale României sunt cele din industria constructoare de mașini, constructoare de nave dar și combustibili: benzina și motorina. Grecii au importat din România în principal metale comune și articole adiacente de 150 de milioane de euro și mașini și echipamente de 103 milioane de euro.

În ceea ce privește țările de destinație ale exporturilor grecești acestea sunt Germania, Italia și Cipru, urmate de Bulgaria, Marea Britanie, România, Franța, SUA și Turcia. Principalele produse exportate de greci sunt: echipamente electronice și de telecomunicații, tehnica de software, produse chimice, produse alimentare, băuturi și tutun, fructe și legume.

● Balanța comercială -miliarde euro-

Graficul de mai sus, ne indică o situație destul de îngrijorătoare, cu precădere pentru Grecia, care în ultimii ani, și-a adâncit substanțial deficitul comercial la -35,1 miliarde euro în 2009.Acest lucru se datorează în mare parte importurilor extraordinar de mari ale Greciei, în raport cu o valoare a exporturilor destul de mică doar 14,6 miliarde euro în 2009.Cum Grecia se află în primele 10 destinații turistice ale lumii, bazându-se destul de mult pe acest sector, și-au neglijat importante sectoare cum sunt industria, agricultura, neputând să susțină nevoile populației din producție proprie.Cam așa stau lucrurile și în cazul României, cu diferența că, deficitul comercial al țării noastre este mai mic decât al Greciei.

CONCLUZII

Toți indicatorii economici arată clar că economia României nu poate ajunge în situația în care se află cea a Greciei. Și totuși, lecția elenă este una din care guvernul țării noastre are ce învăța. Grecia are datorii de peste 340 de miliarde de euro și se confruntă și cu mișcări sindicale care blochează aplicarea măsurilor de austeritate. România nu poate ajunge în aceeași situație. Într-adevăr, dacă Ministerul Finanțelor din țara noastră va continua să se împrumute pentru plata pensiilor și salariilor în ritmul în care a făcut-o anul trecut, în doi ani am putea avea o datorie publică de circa 60% din PIB, limita maximă impusă de Uniunea Europeană pentru a adopta moneda euro. Însă nici atunci, Româna nu se va confrunta cu problemele prin care trece acum statul elen. De ce? Acordul încheiat cu FMI a reușit să-i disciplineze într-o bună măsură pe guvernanții noștri, care au aplicat de voie, de nevoie măsurile impuse de finanțatorii internaționali. Le-au pus în practică stângaci, preferențial – în sensul că aparatul bugetar a rămas neatins, în timp ce din companiile de stat, spitale și școli au fost concediați mii de angajați-, dar le-au aplicat. Adrian Vasilescu considera că situația României nu este similară Greciei. “Problema Greciei este complicată. Grecia are o datorie publică de 340 miliarde euro, care a ajuns la un PIB și jumătate ca nivel al datoriei. Este limpede că țara a trăit pe datorie și s-a dus pe o pantă de consum. Datoria publică a României este de 22 miliarde euro. Problema pentru noi este creșterea datoriei. Aceasta a crescut de trei ori, din 2006 încoace. Fluxurile de bani care au intrat până în 2008, inclusiv, care atingeau și 16 miliarde euro pe an, nu au mai venit. Pe noi ne-a salvat acordul cu FMI”, a subliniat Adrian Vasilescu, citat de Agerpres. Consilierul guvernatorului susține că băncile din România cu capital majoritar grecesc nu pot declanșa efecte negative în economia românească: “Nu vă gândiți cumva că am putea avea necazuri de la băncile românești cu capital grecesc. Aceste bănci sunt în acest moment într-o stare de echilibru. Banca Națională le supraveghează atent. Grecii nu vor să strice această sursă de stabilitate din România”.

Președintele Greciei, aflat într-o vizită în România, a dat asigurări în acest sens. “Băncile grecești din România au capitalizare suficientă și sunt de părere că acesta este un instrument deosebit de important atât pentru oamenii de afaceri din România, cât și din Grecia“, a spus Karolos Papoulias. Grecia are autostrăzi, plaje superbe, peste 6.000 de insule, turism, salarii medii de 1.000 euro și o speranță de viață de 80 de ani. Noi n-avem nimic din toate astea, dar nici problemele imense ale grecilor. Deocamdată. România și Grecia se aseamănă în multe privințe. Productivitatea muncii nu este una prea bună – oricum departe de cea din țările nordice –, exisă probleme semnificative cu corupția, ușurința de a face afaceri e la un nivel redus, salariile bugetarilor și asistența socială mănâncă o bună parte din veniturile statului – care este nereformat și anacronic –, taxele sunt mari și nu prea se plătesc și altele asemenea. Pe de altă parte, oricine a vizitat Republica Elenă a apreciat infrastructura bună de transport, serviciile turistice cu mult peste cele din România, nivelul mai ridicat de trai al grecilor și alte lucruri care fac Grecia să arate ca o țară europeană. Însă, în acest moment, și poate pentru câțiva ani buni, Grecia este într-o situație mai proastă decât România.