Regulile Tactice de Respectat In Cursul Interogatoriului

=== a0fee3b777dd5d117a40ad17425cbf2c3a994913_306445_1 ===

REGULILE TACTICE DE RESPECTAT

ÎN CURSUL INTEROGATORIULUI

În prezent, multe dintre infracțiunile actuale se săvârsesc sub semnul anonimatului, al clandestinității, astfel că descoperirea și administrarea probelor unei anumite infracțiuni implică o muncă calificată și o măiestrie profesională ce rezultă din capacitatea de adaptarea a anchetatorului la particularitățile specifice fiecărui caz în parte.

În ceea ce privește aspectul tehnico-tactic, strângerea probelor necesare investigării unei infracțiuni cuprinde operația de adunare (strângere) a probelor, precum și operația de examinare și evaluare a lor cu scopul de a constată dacă acestea sunt suficiente, înainte de a lua hotărârea referitoare la trimiterea sau netrimiterea respectivei cauze în judecată.

O modalitate specifică de abordare a persoanei pe durata procesului penal este ascultarea. Desfășurarea procesului penal, atât în etapa de urmărire penală, cât și în etapa de judecată este de neconceput fără a se realiza ascultarea persoanei în jurul căreia se concretizează activitatea organelor judiciare, persoana ce deține cele mai ample și mai utile informații, denumită în literatura de specialitate învinuit sau inculpat.

Pregătirea audierii implică studierea tuturor datelor existente la dosar, stabilirea persoanelor ce trebuie să fie audiate, împreună cu o analiză a personalității acestora și a relațiilor pe care le au acestea cu subiecții infracțiunii. Urmează apoi stabilirea locului și a momentului audierii, precum și pregătirea materialelor utilizate de organul judiciar.

Adițional termenului de ascultare, se mai utilizează destul de frecvent și termenul de audiere, dar și acela de anchetă judiciară. În situația în care activitatea de audiere îl are în vedere tocmai pe învinuitul sau inculpatul în această cauză, activitatea poartă denumirea de interogatoriu.

Interogatoriul curpinde contactul interpersonal verbal desfășurat sistematic și organizat într-un mod științific, pe care îl are reprezentantul organelor de stat cu o persoană bănuită de comiterea unei infracțiuni, contact desfășurat cu scopul de a culege date și informații referitoare la fapta infracțională în vederea lămuririi împrejurărilor specifice în care fapta a fost comisă, a identificării făptuitorilor și în a stabilirii răspunderilor.

Definiția interogatoriului pornește nu doar de la problematica dificilă a investigației, dar și de la aspectele diverse la care autoritatea publică trebuie să se adecveze în scopul îndeplinirii obiectivelor sale:

strângerea probelor constă în operația de adunare, examinare și coroborare a acestora în vederea stabilirii dacă acestea sunt suficiente pentru a soluționa cauza respectivă.

existența unor infracțiunil consumate sau a unor infracțiuni rămase în stadiul de tentativă.

identificarea făptuitorilor respectivelor infracțiuni, precum și a poziției pe care aceștia o au față de infracțiune (instigatori, autori, sau complici).

stabilirea răspunderii penale a făptuitorilor.

Practică judiciară din țara noastră a impus unele caracteristici proprii interogatoriului judiciar. Acestea sunt opozabilitatea intereselor și inegalitatea statutului părților, tensiunea comportamentului expresiv, demersul neuniform, intimitatea, stresul și riscul profesional.

Opozabilitatea intereselor. Anchetatorul este motivat în cadrul muncii sale de standardele profesionale, urmărind aflarea adevărului în ceea ce privește făptașul infracțiunii și fapta, elucidarea împrejurărilor comiterii faptei. Infractorul este motivat în cadrul interogatoriului de diminuarea pedepsei și responsabilităților sale. Opozabilitatea de interese între cele două părți este explicată de statutul diferit pe care îl au cei doi participanți la interogatoriu.

Inegalitatea statutului. Inculpatul apare în poziția unei persoane ce a săvârșit o infracțiune, nesocotind legea, iar în situația confirmării învinuirii acesta va suporta consecințele faptei comise. Organul judiciar este investit cu autoritate de stat, cu prerogative specifice funcției exercitate în vederea tragerii la răspundere a învinuitului. În mod aparent avantajul este deținut de către organul judiciar, însă se întâlnesc în practică și unele cazuri în care organul judiciar se află în situația în care duce o confruntare incorectă, inegală. Organul judiciar este pus în poziția de a folosi în exclusivitate mijloace legale, însă învinuitul poate uza orice tip de mijloace, inclusiv unele mijloace ilegale, fără să fie sancționat.

Tensiunea comportamentului expresiv. Atitudinea învinuitului în interogatoriu este una voluntară, astfel persoana autoare își dirijează comportarea și ține cont de situația reală prezentă, prevăzând însă urmările actelor înfăptuite. Atitudinea acestuia este rezultatul prezenței si persistenței în scoarța cerebrală a unor focare de excitație dominante, reprezentând pericolul ce amenință îngrădirea libertății lui. Interogatoriul aduce pe poziții diametral opuse protagoniștii, ca persoane care nu colaborează, ci se confruntă. Comunicarea dintre anchetator și inculpat, nu se efectuează doar în plan verbal, ci se realizează transferul de informații și pe alte canale, prin comunicarea non-verbală (gestică, mimică sau fond sonor al vorbirii).

Demersul neuniform, contradictoriu. Practica demonstrează că infractorii ajung să mărturisească la un moment dat din ce în ce mai multe detalii din fapta comisă, urmând ca în final, în funcție de abilitatea anchetatorului, să ajungă la mărturisiri complete. În aceste situații dominanța defensivă se manifestă prin ajustări ale realității.

De multe ori infractorul merge în zig-zag, recunoscând parțial, negând apoi cu înverșunare totul, revenind câteodată asupra celor declarate la început, pentru ca la final să facă mărturisirea finală. Această atitudine este expresia unei poziții tactice a infractorului determinate nu doar de gradul de vinovăție, ci și de poziția avută față de anchetator.

În situația în care învinuitul îl consideră pe anchetator inferior, atunci va fi atent, va mărturisi puțin și nu va renunță la poziția lui. În situația în care superioritatea anchetatorului este clară, dominanța defensivă a inculpatului se manifestă doar prin unele ajustări ale faptelor comise.

Intimitatea, stresul și riscul reprezintă aspecte specifice derulării interogatoriului. Mărturisirea este atât o chestiune tehnică, cât și una psihologică. Relația interpersonală dintre părți devine una specială printr-o oarecare intimidate, astfel că în cabinetul de interogare nu au voie să pătrundă alte persoane, camerele sunt izolate fonic, au luminozitate bună, însă confort minim.

Învinuitul va trebui să treacă peste rușine și peste teamă, fiind extrem de greu să fie mărturisite fapte reprobabile în prezența altor persoane decât anchetatorul, iar mărturisirea este posibilă doar după câștigarea încrederii.

Pe de altă parte, există unele riscuri pentru anchetator, astfel că acesta rămas singur cu învinuitul, se poate găsi față în față cu o persoană disperată, răzbunătoare și capabilă de gesturi agresive. Stresul și riscul profesional implicat de această meserie este o realitate la care anchetatorul consimte și pe care și-o asumă.

Pregătirea ascultării martorului sub raport tactico-criminalistic se desfășoară în funcție de obiectivele principale ale anchetei, dar și de activitățile reaalizate în vederea soluționării cazului, așa cum au fost aceste obiective și activități planificate de organul judiciar în vederea aflării adevărului.

Prima etapă a audierii se referă la identificarea martorului. Această etapă cuprinde și depunerea jurământului de către acesta, conform prevederilor articolului 84 din Codul de procedură penală. În cadrul acestei etape a interogatoriului martorul este întrebat despre numele său, prenume, vârsta, domiciliul sau reședința, dacă este cazul, și despre ocupația sa.

Martorul este primit martorului într-o manieră corectă, civilizată, creându-se un cadru adecvat ascultării, sobru și caracterizat de seriozitate. Într-un cuvânt, se încearcă crearea unui climat psihologic favorabil confesiunii prin discuții libere și abordarea degajată a anumitor probleme ce nu intră pe terenul faptelor investigate.

Atitudinea calmă, încurajatoare și sobră, dar nu rigidă, trebuie să fie menținută de către anchetator pe întreaga perioadă pe care are loc ascultarea martorului, mai ales în condițiile primei audieri, momentul acesta corespunzând de fapt primului contact între anchetator și martor.

Conduita tactică a anchetatorului în momentul relatării libere a martorului. În cea de a doua etapă a audierii, denumită și etapa de relatare liberă, ulterior creării unui cadrul psihologic favorabil declarațiilor sincere, martorului i se va aduce la cunoștință obiectul cauzei și i se vor prezenta faptele sau împrejurările pentru care a fost propus ca martor, urmând ca acesta să declare tot ceea ce știe referitor la aceasta, conform articolului 86 din Codul de procedură penală.

Reguli tactice în etapa formulării de întrebări. Etapa finală a audierii nu are, cel puțin teoretic, caracter obligatoriu. În practica judiciară sunt des întâlnite situațiile în care martorii fac declarații complete și clare în faza relatării libere, fără a mai fi necesară o audiere suplimentară. Întrebările adiționale sunt necesare deoarece depoziția martorului poate uneori să conțină denaturări obiective sau subiective.

Interogatoriul este declaratia prin intermediul căreia una din partile aflate în litigiu recunoaste ca adevarat un anumit fapt, determinând astfel unele consecințe juridice împotriva respectivei persoane.

Interogatoriul este obținut pe durata judecății în fața instanței de judecată, printr-un set de întrebări formulat de partea adversă, căreia instanța de judecată i-a încuviințat anterior o asemenea proba. Interogatoriul poate fi solicitată fie de reclamant prin cererea de chemare în judecată, fie de părat prin întâmpinare.

Interogatoriul poate fi solicitat și la un moment ulterior, în situația în care necesitatea acestuia rezultă din modificarea cererii de chemare în judecată, în situația în care nevoia administrării probei interogatoriului reiese din cercetarea judecătorească sau în situația în care din motive temeinic justificate, partea nu a putut propune în termen interogatoriul.

Instanța de judecată poate încuviința interogatoriul chiar și în situația în care administrarea acestuia nu ar determina amânarea judecății și dacă există acordul expres al părților din proces.

Interogatoriul se încuviințează de către instanța de judecată numai în situația în care este vorba de fapte personale ale persoanei ce urmează a fi interogate, fapte care au legătură cu litigiul în cauză și care pot duce la rezolvarea acesteia. Faptele străine părții interogate vor fi dovedite cu ajutorul altor tipuri de mijloace de probă.

Din punct de vedere tactico-criminalistic, în formularea și adresarea întrebărilor trebuie să se respecte următoarele reguli:

Întrebările trebuie să fie formulate într-o manieră cât mai clară, precisă și concisă

Întrebările trebuie să vizeze numai faptele ce au fost percepute de martor

Ascultarea răspunsurilor presupune respectarea conduitei tactice specifice.

Dacă s-a încuviințat o asemenea probă trebuie să fie formulate în scris toate întrebările care vor fi puse. În practică, se consemnează întrebările în partea stângă a foii, iar în partea dreaptă, în dreptul fiecărei întrebări, se consemnează răspunsurile.

Întrebările din interogatoriu trebuie să fie prezentate instanței, ca această să poată proceda la întrebarea părții. Partea care formulează interogatoriul îl va depune la dosar cu puțin timp înainte, pentru ca partea adversă să nu își poată pregăti răspunsurile.

Persoana chemată la interogatoriu va fi întrebată de către președintele completului de judecată asupra fiecărui fapt în parte. Persoana interogată nu are voie să citească răspunsuri scrise de dinainte, dar poate folosi unele însemnări referitoare la cifre sau denumiri. Dacă persoana căreia i se ia interogatoriul trebuie să cerceteze înscrisuri pentru a putea răspunde, instanța de judecată are posibilitatea să fixeze un nou termen pentru interogatoriu. După ce persoana interogată a citit și a luat la cunoștință aspectele consemnate, trebuie să semneze interogatoriul pe fiecare pagină.

Dacă persoana ce urmează să fie interogată nu dorește să răspundă la anumite întrebări sau nu poate să semneze interogatoriul, se va menționa aceast aspect în josul interogatoriului.

Statul și persoanele juridice de drept public și privat au posibilitatea de a răspunde în scris la interogatoriu, însă răspunsul comunicat trebuie să fie semnat și parafat de către organul ce reprezintă persoana juridică. În cazul societăților comerciale, asociații cu drept de reprezentare sunt citați personal la interogatoriu.

Strategii de interogare a inculpatului

Tactica interogării inculpatului include numeroase metode și mijloace legale utilizate în activitatea de ascultare, cu scopul de a obține declarații complete și veridice, care să ducă la aflarea adevărului și la clarificarea tuturor aspectelor neclare. O tactică adecvată de interogare presupune adaptarea regulilor generale ale interogatoriului la fiecare caz în parte, la personalitatea individului interogat și la poziția acestuia. Procedeele tactice de ascultare a învinuitului, conform practicii autorităților judiciare sunt:

Strategii de interogare prin întrebari de detaliu

Întrebările de detaliu se utilizează în scopul obținerii de amănunte referitoare la împrejurările faptei săvârșite. Scopul întrebărilor de detaliu este de a demonstra netemeinicia declarațiilor inculpatului și de a-l determina pe acesta să renunțe la negare. Acest procedeu tactic da rezultate bune în cazul învinuiților recidiviști care, deși își pregătesc atent declarațiile, comit erori și inconsecvențe logice. Întrebările de detaliu sunt adesea utilizate în situația în care inculpatul dă declarații contradictorii, nesigure.

Strategii de interogare repetată

Procedeul interogării repetate constă în reaudieri ale inculpatului cu privire la anumite fapte, împrejurări sau amănunte, la diferite intervale de timp. Între declarațiile învinuitului vor apare contraziceri și nepotriviri, chiar dacă acesta încearcă să reproducă aspectele relatate anterior, demonstrându-se astfel netemeinicia afirmațiilor anterioare și determinându-se inculpatul să recunoască adevărul.

Strategii de interogare sistematică

Interogarea sistematică se utilizează atât în cazul inculpatului sincer, pentru a-l ajută pe acesta să lămurească problematica cauzei, cât și în cazul învinuitului nesincer pentru a-l oblige pe acesta să dea explicații logice și cronologice. În cadrul acestui procedeu prin întrebările-problemă, învinuitul va clarifica cum a conceput și pregătit infracțiunea, precum și persoanele care au participat la săvârșirea acesteia și modul în care fiecare dintre acestea a acționat.

Strategii de interogare încrucișată

Scopul interogării încrucișate este de a înfrânge sistemul de apărare al inculpatului nesincer, care neagă faptele săvârșite. Interogarea încrucișată este un procedeu ofensiv în cadrul căruia inculpatul este ascultat de doi sau mai mulți anchetatori. Avantajul acestui procedeu constă în faptul că inculpatul nu are posibilitatea să-și pregătească răspunsuri mincinoase, întrebările fiind adresate de anchetatori alternativ, într-un ritm susținut, alert. Dezavantajul constă în derutarea, încurcarea indivizilor cu o structură psihică slabă, chiar și anchetatorii putându-se încurcă reciproc, mai ales în cazul în care nu stăpânesc la fel de bine problema.

Strategii de interogare vizând tactica complexului de vinovăție

Procedeul constă în adresarea alternativă a unor întrebări care conțin critici referitoare la faptă și a unor întrebări care nu au legături directe cu cauza. În vederea obținerii unor declarații sincere trebuie observate reacțiile învinuitului la întrebările ce i se adresează, întrucât reușită procedeului nu depinde numai de răspunsurile celui ascultat, ci și de observarea și aprecierea acestuia.

Strategii de interogare vizând folosirea probelor de vinovăție

Procedeul tactic de utilizare a probelor se folosește în ascultarea inculpatului nesincer, care încearcă să îngreuneze cercetările, recunoscând faptele pentru care este cercetat numai în situația în care este convins de faptul că există probe clare împotriva sa.

Acest procedeu se utilizează după cunoașterea exactă a poziției învinuitului. Învinuitului ascultat i se consemnează declarația indiferent de poziția pe care acesta o are față de faptele pentru care este cercetat, deoarece numai astfel se poate adopta un procedeu de ascultare adecvat.

Obținerea de rezultate bune este asigurată de respectarea unor cerințe:

cunoașterea tuturor probelor din dosar, a legăturii dintre probe și activitatea ilicită desfășurata de învinuit

cunoașterea valorii fiecarei probe

stabilirea momentului indicat pentru folosirea probelor de vinovăție și stabilirea ordinii în care ele vor fi prezentate

stabilirea întrebărilor ce vor însoți prezentarea probelor.

Se acordă o atenție deosebită utilizării acestui procedeu, deoarece orice eroare a anchetatorului poate duce la compromiterea întregii munci desfășurate pentru determinarea învinuitului să facă declarații veridice și complete; luând cunoștință prematur de probele existente, cel ascultat va recunoaște numai aspectele dovedite cu probe, sau, convingându-se de insuficiența sau forța probantă redusă a dovezilor de vinovăție prezentate, va continua să persevereze în a respinge învinuirea adusă.

Strategia interogării inculpatului referitor la activitatea celorlalți participanți la săvârșirea infracțiunii

Procedeul se aplică când există mai mulți participanti la săvârșirea aceleiași infracțiuni. Cunoașterea inculpaților implicați permite anchetatorului să găsească veriga slabă și să înceapă ascultarea cu aceasta. Individul interogat va fi rugat să declare tot ce știe referitor la activitatea celorlalți participanți la infracțiunea comisă, lăsându-i-se impresia că el este mai puțin important pentru organul de urmărire penală.

Învinuitul poate prezenta date valoroase în legătură cu infracțiunea săvârșită, date pe care va trebui să le explice, iar apoi să facă declarații despre propria activitate. Procedeul prezintă și dezavantaje pentru că nu întotdeauna cel ascultat este dispus să divulge activitatea participanților, având în vedere înțelegerile stabilite înainte, dar mai ales după săvârșirea infracțiunii, în ceea ce privește comportamentul în eventualitatea descoperirii respectivelor fapte. Neștiind dacă și ce au declarat ceilalți participanți, fiecare va avea rețineri, dar va manifesta interes deosebit pentru a afla poziția celorlalți învinuiți. Cu multă răbdare, tact și perseverență anchetatorii pot determina inculpații să facă mărturisiri, să declare fapte comise de alți participanți.

Prin confruntarea datelor obținute din declarațiile participanților, chiar dacă aceștia nu au declarant chiar tot referitor la propria activitate infracțională, anchetatorul poate să desprindă concluzii importante referitoare la sinceritatea celor implicați. Acest procedeu permite obținerea unor rezultate pozitive, întrucât fiecare învinuit aflat în fața unor date cunoscute de anchetator, despre care inculpatul nu a declarat nimic anterior, astfel că acesta va fi mult mai cooperant și va relata activitățile infracționale ale celorlalți participanți, în măsură în care le cunoaște.

Strategia interogării vizând spargerea alibiului și justificarea timpului critic

Conform acestei strategii, timpul critic include suma duratei activităților precedente săvârșirii infracțiunii, a acțiunilor ce caracterizează săvârșirea infracțiunii și perioada post-infracțională. Acest procedeu se folosește în situația în care inculpatul refuză să facă declarații. Deoarece se cunoaște activitatea infracțională a acestuia, i se va solicită să declare unde a fost, cu cine a luat legătura, ce a făcut înainte, în timpul sau după săvârșirea infracțiunii. Procedeul se folosește și pentru infractorii nesinceri care îngreunează aflarea adevărului. Verificarea datelor furnizate oferă anchetatorului posibilitatea constatării nesincerității, întrucât în declarații apar neconcordanțe. Pe baza rezultatelor verificărilor efectuate, inculpatul va fi determinat să recunoască faptele cu ocazia unei noi ascultări. În cazul acestui procedeu se poate solicita inculpatului să justifice sursa mijloacelor de existență, precum și proveniența bunurilor sau a valorilor găsite cu ocazia perchezițiilor.

BIBLIOGRAFIE

BUTOI Tudorel, Interogatoriul. Psihologia confruntării în procesul judiciar, București, Editura Pinguin Book, 2008.

BUTOI Tudorel, Psihologia interogatoriului judiciar, București, Editura Enmar. 2002.

BUTOI Tudorel, Tratat universitar de psihologie judiciară, București, Editura Pinguin Book, 2006.

CIOPRAGA Aurel, Criminalistica. Tratat de Tactică, București, Editura Gamma, 1996.

MITROFAN Nicolae, BUTOI Tudorel, ZDRENGHEA Voicu, Psihologie judiciară, București, Editura Șansa, 1992.

NEDELCU Constantin, Criminalistică. Tehnică și tactică criminalistică, București, Editura Hamangiu, 2014.