Regulamentul Roma I
=== 50b688214b71939aa1d55170b3a6b494fccd97a6_397834_1 ===
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I DOMENIUL DE APLICARE AL REGULAMENTULUI ROMA I
Domeniul material de aplicare
Termenii „raport privind obligația contractuală” și „obligația contractuală”
Tipologia contractelor din perspectiva dreptului internațional privat
Raporturi de procedură și de armonizare în formularea Regulamentului
CAPITOLUL II DETERMINAREA LEGII APLICABILE CONTRACTULUI
2.1. Regula în materia legii aplicabile-localizarea subiectivă
2.1.1. Temeiul juridic al alegerii lex voluntatis
2.1.2. Obiectul voinței părților în privința lex voluntatis
2.1.3. Modalitările de exprimare a voinței părților
2.1.4. Întinderea voinței părților
2.1.5. Modificarea alegerii legii aplicabile
2.1.6. Limitele libertății de alegere a legii aplicabile
2.2. Legea aplicabilă contractului în absența alegerii părților-localizarea obiectivă
CAPITOLUL III DETERMINAREA LEGII APLICABILE CONTRACTULUI DE TRANSPORT
3.1. Precizări prealabile
3.2. Noțiunile de contract de transport de mărfuri, expeditor și transportator
3.3. Legea aplicabilă contractului de transport de mărfuri
3.4. Legea aplicabilă contractului de transport de pasageri
3.5. Clauza de opt-out în cazul contractului de transport
CAPITOLUL III DETERMINAREA LEGII APLICABILE CONTRACTELOR ÎNCHEIATE CU CONSUMATORII
4.1. Noțiunea de consumator și profesionist
4.2. Legea aplicabilă contractelor încheiate cu consumatorii
4.3. Alegerea legii aplicabile în cazul contractelor încheiate cu consumatorii
4.4. Excepții în materia legii aplicabile contractelor încheiate cu consumatorii
CAPITOLUL V DETERMINAREA LEGII APLICABILE DIFERITELOR TIPURI DE CONTRACTE
5.1. Contractul de asigurare
5.2. Contractele individuale de muncă
Legea aplicabilă cesiunii de creanță și subrogației convenționale
Legea aplicabilă subrogației legale
Legea aplicabilă obligațiilor cu pluralitate de debitori
CAPITOLUL VI PRACTICĂ JUDICIARĂ
6.1. Decizia nr. 854/2014, pronunțată în dosarul nr. 356/101/2011/a1
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ABREVIERI
alin. – alineatul
art. – articolul
C.proc.civ – Codul de procedură civilă
lit. – litera
M.Of. – Monitorul Oficial
N.C.C – Noul Cod civil
nr. – numărul
op.cit. – operă citată
p. – pagina
pct. – punctual
vol. – volumul
CAPITOLUL I
DOMENIUL DE APLICARE AL REGULAMENTULUI ROMA I
Domeniul material de aplicare
În conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (1) regulamentul se aplică “obligațiilor contractuale în materie civilă și comercială” în situații care implică un conflict de legi, adică în cazuri de conflict între sisteme juridice ale diferitelor țări în domeniul dreptului internațional privat.
În această situație, preambulul evidențiază că legislația se aplică raporturilor privind obligații civile și comerciale. Regulamentul 593/2008 al Parlementului European și al Consiliului armonizează legislația cu Regulamentul nr. 44/2001 și cu Regulamentul nr. 864/2007, cu care, potrivit considerentului (7) din preambul, regulamentul trebuie să fie în concordanță.
Această împrejurare este foarte importantă pentru explicarea unei serii de instituții utilizate de către regulament și de către dreptul contractelor.
Regulamentul nr. 44/2001 este cel care operează cu o jurisprudență foarte amplă, drept consecință a aplicării sale practice foarte intense, precum și pentru motive de ordin istoric, în cuprinsul acestuia regăsindu-se dispuse multe chestiuni contemporane, nu doar în domeniu procesual, ci și în domeniul dreptului material.
Poate fi menționat ca exemplu chestiunea contractelor încheiate cu consumatorii care face obiectul unei jurisprudențe ample în raport cu aspectul competenței (jurisdicției), într-un mod care este reglementat în special prin Regulamentul nr. 44/2001,
Unul dintre obiectivele regulamentului este unificarea standardelor normelor privind conflictul de legi de procedură c ear putea fi aplicată în cauze referitoare la interpretarea și aplicarea normelor privind conflictul de legi materiale, adică în interiorul domeniului material de aplicare a regulamentului.
Se poate remarca faptul că legiuitorul comunitar a consacrat obiectivul armonizării în chiar preambulul regulamentului exact cum a procedat și cu Regulamentul nr. 864/2007.
Dispoziția art. 1 din regulament stabilește și o limită și evidențiază că obligațiile contractuale în sensul regulamentului nu se aplică obligațiilor comerciale precum ar fi cele materie fiscală.
Textul primei fraze din art. 1 alin. (1) din regulament indică, în principal, că regulamentul nu se aplică unor aspecte pur naționale, adică în cauze care se află în legătură doar cu un stat.
Regulamentul are în vedere aplicabilitatea doar în cauze transfrontaliere, în sensul unei legături cu un alt stat în general, indiferent dacă statul este sau nu un stat membru al UE.
Singurul aspect decisiv este dacă statul a cărui instanță examinează chestiunea legii aplicabile are sau nu obligații prin regulament. Drept consecință a caracterului universal al regulamentului, nu are importanță întrebarea dacă există o legătură cu un alt stat membru ori cu o țară tetra.
În opoziție, de exemplu, cu Convenția de la Viena, părților contractante nu li se permite să excludă în mod consensual aplicarea regulamentului. Această restricție este echilibrată de o autonomie relative puternică în alegerea unei anumite legi aplicabile.
Cu toate acestea, în domeniul unor contracte cu trăsături specifice, cum ar fi contractul încheiat cu consumatorii ori tipuri de contracte cum ar fi contracte individuale de muncă, grupuri de contracte cum ar fi anumite tipuri de contracte de asigurare, sunt limitate posibilitățile de alegere a legii aplicabile, în special în vederea protejării uneia dintre părți (partea contractuală aflată într-o poziție contractuală dezavantajoasă).
Termenii „raport privind obligația contractuală” și „obligația contractuală”
Obligație versus raport privind obligația
Raporturile privind obligațiile contractuale sunt caracterizate prin autonomia de drept privat a părților în privința competenței lor de a-și asuma obligații. Un raport privind obligațiile contractuale este înțeles, de regulă, ca raport privind obligații create prin acceptarea de obligații de către părți drept consecință a autonomiei lor de drept privat ca manifestare a personalității lor juridice.
Conținutul acestor obligații apare fie sub forma contractului, fie din norme de drept civil, inclusiv garanțiile pentru asemenea obligații în anumite tipuri de contracte. Autonomia contractuală a părților provine din principiul general acceptat al liberei exprimări a voinței, cu consecințe de ordin juridic. În sensul temeiului unui raport de obligații, această autonomie se întemeiază pe categorii juridice, filosofice și, într-un anumit mod, chiar pedagogice.
Din perspectivă juridică, drept consecință a libertăților fundamentale garantate a entităților private, chestiunea este inclusă în categoria constituțională, urmată de reglementarea de drept civil, adică din perspectiva obligațiilor contractuale.
Concepția de drept civil
Potrivit concepției dreptului continentale, obligațiile contractuale sunt derivate de regulă atât din punct de vedere conceptual, cât și tipologic din obligații ori, în general, din raporturi de obligații.
Un raport de obligații este un raport în care o persoană are dreptul de a cere o prestație de la o altă persoană pe temeiul unui raport juridic special. O obligație are caracter relativ; un raport de obligații obligă între ele.
Concepția prezentă corespunde concepției continentale, în special celui german, dar încorporează și doctrine ale altor țări. Diferențe mici pot fi văzute în sistemele de drept roman.
Diferențe mai mari pot fi identificate, de exemplu, în dreptul olandez. De regulă este utilizat termenul „ raport de obligații ”, însă în anumite țări există diferențe terminologice.
Sticto sensu un raport de obligații este înțeles ca o obligație individuală particulară,
Lato sensu un raport de obligații este definit ca un raport special între persoane care provine dintr-o varietate de obligații, însemnând raporturi de obligații în sens restrâns.
Această distincție în planul definiției (în raporturi de obligații în sens restrâns și în sens larg) nu este codificată expressis verbis.
De regulă, condițiile pentru existența unui raport de obligații sunt: existența unei legături juridice care, în același timp, este legătură specială
Tipologia contractelor din perspectiva dreptului internațional privat
Contract în vederea evidențierii conținutului drepturilor subiective
De regulă, un contract este definit ca act juridic bilateral sau, în cazuri rare, multilateral care provine dintr-un acord, adică dintr-o acceptare completă și necondiționată a unei propuneri/oferte). Pentru a fi mult mai exacți un contract este un act juridic ce constă în acte de voință ce providn de regulă de la două sau mai multe părți pe baza unui consens/acord, prin consens înțelegându-se “voința comună obiectiv perceptibilă a părților care conduce la încheierea unui contract, o voință a părților după un acord privind o obligație reciprocă”: Din perspectiva practicii juridice această definiție este mai mult decât suficientă.
Însă, există situații special pentru care ar fi potrivit o definiție mai exactă a „consensului/acordului. Un acord/un consens nu este voința în sine, ci o intersectare compatibilă reciproc a unor acte coordonate de voință ale părților la un viitor raport juridic, care conduce la crearea, modificarea ori stingerea unui raport juridic prin conduita lor – acțiune ori inacțiune.
Deși comună în multe sisteme juridice potrivit doctrinelor lor materiale, o atare definiție nu este totuși suficientă pentru o calificare a conflictului.
Contract pentru soluționarea conflictului de legi
În vederea stabilirii legii aplicabile în cazul unui conflict de lege este foarte importantă calificarea corectă a unui raport juridic determinat pentru situația obligației contractuale din contract și pentru necesitățile dreptului internațional privat, în general.
La stabilirea acesteai ar trebui folosită următoarea procedură:
identificarea tipului de contract;
verificarea faptului că există un raport contractual de obligații;
determinarea prestației caracteristice a unui anumit tip de contract;
verificarea intensității legăturii unui anumit raport contractual cu statul (cu sistemul său juridic), definit prin prestația caracteristică;
specificarea legii aplicabile;
verificarea dacă etapele anterior precizate sunt permise prin lege, în special, însă nu doar de reglementările de drept internațional privat ale statului a cărui lege a fost identificată ca aplicabilă, în privința, desigur, a posibilei aplicări a normelor comunitare, în special a regulamentului), în calitate de norme direct de drept internațional privat cu origine internațională (alta decât cea națională).
Calificarea unui contract este fundamentală în cadrul identificării statutului obligației contractuale, deoarece pot apărea probleme cu tipuri speciale de contracte, în special în privința raporturilor contractuale mixte cu obligații ori a celor care creează în mod calitativ un nou tip de contract utilizând instituții contractuale mai simple.
Aceste noi tipuri de contracte sunt utilizate în mod comun în comerț, afaceri ori alte domenii de drept privat, or legea aplicabilă nu trebuie să reglementeze în mod explicit aceste tipuri particulare de contracte, În consecință, este necesar să se distingă în special între următoarele situații:
întreaga prestație realizată de o parte este înțeleasă a fi caracteristică pentru raportul privind obligația contractuală, ca întreg, adică în calitate de conglomerat de prestații care conduce la un tip unic de prestație.
De exemplu acest tip de contract includ contractele de închiriere, de distribuție și de franciză, contractele pentru constituirea de garanții pentru o persoană aflată în legături personale ori economice (denumite uneori drept contracte de sponsorizare), contractele de factoring și unele contracte financiare.
Aceste cazuri conțin o prestație caracteristică a uneia dintre părți compusă dintr-o prestație în cadrul ori în majoritatea raporturilor contractuale pe care respectivul tip de contract le poate conține în interiorul său.
Faptul că există un complex integrat aflat într-o legătură reciprocă referitor la varii prestații o determină să fie ceva mai mult decât o combinare a unor diferite contracte și prestații. Legătura constitutivă creează un nou tip de contract, fie că legea aplicabilă dispune sau nu în mod explicit un atare tip de contract.
Aceste cazuri nu sunt neobișnuite deoarece ele provin din practica comercială comună care a creat, în trecut, modele financiare și comerciale pentru astfel de construcții contractuale.
O altă situație este o intersectare a diferitelor tipuri de contracte care este totuși identificabilă ca prestație caracteristică a unei singure persoane.
Astfel, este posibilă indicarea unei prestații ca prestație caracteristică, iar celelalte prestații contractuale ale celeilalte părți ca prestații cu caracter suplimentar (prestații adiacente.
Cele mai frecvente combinații care se produc în practică includ combinarea furnizării de mărfuri cu o executare de lucrări (atunci când mărfurile sunt modificate potrivit voinței clientului, instalate sau stabilite la locul de livrare). De asemenea, o combinație a contractelor de vânzare-cumpărare și de transport, o combinație a contractelor de vânzare-cumpărare sau a contractelor de muncă cu contracte de consultanță, contracte de muncă cu reprezentare directă etc. În primul caz, prestația caracteristică este identificată în intersectarea tututor tipurilor și instituțiilor contractuale care o constituie, pe când în acest al doilea caz, al raporturilor contractuale cumulate din punct de vedere tehnic, cel care este mai important decât celelalte trebuie stabilit și doar astfel poate fi identificată partea care realizează prestația caracteristică.
O situație dificilă poate fi întâlnită, de exemplu, în cazul contractelor de schimb, în care ambele părți realizează prestații de tipuri diferite ori în cazul semnării a două sau mai multe contracte aflate în legătură reciprocă strânsă ori condiționate de atingerea unui obiectiv comun. Acestea urmăresc un interes al tuturor părților în îndeplinirea tuturor obligațiilor.
Procedura de bază pentru identificarea părții care realizează prestația caracteristică rezidă în încercarea aprecierii cât mai obiectiv posibile a raportului contractual dat ca întreg în privința legăturilor prestațiilor particulare într-un anumit domeniu.
În ipoteza unor acesmenea situații complexe cea mai importantă sarcină este identificarea scopului unui astfel de raport privind obligația contractuală.
Raporturi de procedură și de armonizare în formularea Regulamentului
După cum poate fi remarcat din consacrarea art. 1 alin. 1 din Regulamnet acestea privește situațiile care implică un conflict de legi în privința obligațiilor contractuale în materie civilă și comercială.
Se impune a preciza că deși formularea raporturi privind obligațiile contractuale potrivit dreptului civil și comercial formulare ce se regăsește consacrat în cuprinsul Regulamentului 44/2001, consacrarea din Regulamentul 593/2008-Regulamentul Roma I – nu suportă modificări substanțiale.
Articolul 1 din Regulament nu definește, în cadrul concepției regulamentului ca instrument independent de drept comunitar, sensul termenului „raport privind obligații contractuale” ori „ obligație contractuală” chiar dacă este termenul cheie care stabilește
întinderea domeniului material de aplicare a regulamentului.
Astfel, devine evident în această privință, natura regulamentului de compromis politic. În scopul evitării periclitării promovării și adoptării acestui instrument, regulamentul a ales să omită o definiție sau chiar o descriere a cerințelor esențiale pe care trebuie să le îndeplinească o obligație contractuală pentru a fi conformă regulamentului, deși aceasta ar fi mai mult decât necesară
În cadrul literaturii de specialitate e susține că „ar fi fost binevenit dacă această chestiune ar dobândi atenție în cadrul unei posibile viitoare amendări a regulamentului, întrucât,îintre timp, regulamentul a devenit parte a ordinii juridice comunitare valide”..
Regulamentul nu conține o condiție de încadrare, formulată în sens pozitiv, pentru a stabili dacă un raport juridic este sau nu un raport privind o obligație contractuală.
Din punctul de vedere al dreptului internațional privat, este important să se aibă în vedere că multe sisteme juridice instituie liste de condiții, uneori mai extinse, alteori mai restrânse, în privința conținutului manifestărilor privind consimțământul și a formei lor și, eventual, faptul dacă există sau nu uneori o obligație contractuală.
Așadar, se poate conchide că există o problemă privind interpretarea art. 1 alin. (1) din regulament.
Se impune a răspunde la întrebarea care sistem juridic decide ce constituie o obligație contractuală și care nu constituie o atare obligație. Nucleul problemei rezultă din diferențele între sistemele juridice ale statelor membre.
Cu titlul de exemplu, un stat membru ori un sistem juridic definește o obligație
contractuală și/sau un raport de obligații într-un mod diferit doar pentru că acea materie nu conține un aspect considerat parte esențială a unui contract, în timp ce un alt sistem juridic nu impune această condiție
Astfel, adesea, în general, un sistem juridic al unui stat (lex fori material ori al oricărei alte legi materiale aplicabile) cu origine națională ar califica un raport ca obligație contractuală ori drept contract, astfel încât, drept consecință a elementului de extraneitate calificat, acest stat și instanțele sale sunt obligați să aplice regulamentul al cărei stabilire a conflictului se află în legătură cu sistemul de drept cutumiar.
Drept consecință a posibilei absențe a unui element semnificativ pentru dreptul cutumiar, plata/contraprestația în contract poate conduce la nulitatea contractului și calificarea raportului ca obligație necontractuală.
Absența plății în scopul clasificării conflictului (calificarea raportului ca raport privind obligația contractuală în scopul aplicării convenției sau regulamentului și stabilirii legii aplicabile și a întinderii efectelor sale) nu constituie un obstacol în definirea raportului (deși prezintă o legătură cu dreptul englez) în calitate de raport privind obligația contractuală.
Nu constituie obstacol, întrucât calificarea materială a legii care poate fi determinată ca lege aplicabilă va conduce ulterior la o decizie potrivit căreia contractul este nul ori că raportul nu este deloc un raport privind o obligație contractuală.
Procedura pentru soluționarea unei probleme de calificare
Pentru calificarea autonomă a unui raport privind obligații contractuale și pentru
determinarea dacă un anumit raport intră în domeniul material de aplicare al regulamentului, instanțelor naționale le este interzisă aplicarea oricărei legi naționale sau a unei calificări a unui contract ori a unui raport contractual privind obligațjj potrivit oricărei legi naționale (lex fori sau orice altă lege).
De exemplu dacă o instanță română este sesizată cu o acțiune privind o prestație în cadrul unui contract, în care una din părți are reședința obișnuită în România, iar o a doua, de exemplu, în Franța, instanța va trebui să urmeze următoarele etape în abordarea problemei de calificare;
Instanța va constata existența unui element de extraneitate. În spența anterioară drept consecință a reședinței părților, existența elementului este evidentă.
Pentru a stabili care sistem juridic își va găsi aplicabilitate instanța trebuie să determine dacă contractul este un raport privind o obligație contractuală.
La determinarea faptului dacă este vorba despre un contract ori un raport privind o obligație contractuală, instanța nu trebuie să utilizeze vreo normă națională.
Pentru o calificare privind conflictul de legi, instanța română nu poate aplica vreo altă legislație națională a lex fori, adică din dreptul roman. Instanța trebuie să stabilească elemente care sunt conceptuale, fundamentale și adecvate concepției comunitare.
Aspectele cruciale care trebuie determinate sunt dacă: este un domeniu cu autonomie largă a părților, dacă este un raport de drept privat și dacă acel raport rezultă din manifestarea voinței părților care își exprimă în mod voluntar interesul lor calificat de a fi obligați (fiecare în mod separat ori ambii împreună) și dacă instituie drepturi subiective și obligații.
Această abordare autonomă se aplică și judecării actelor juridice ale părților.
Se aplică regulamentul dacă analiza faptelor cauzei și a statutului juridic conduce la o concluzie conform căreia raportul este un raport privind obligații contractuale.
Trebuie îndeplinite și alte condiții pentru aplicarea regulamentului astfel:
raportul contractual trebuie să nu fie unul exclus în mod explicit din domeniul de aplicare material a regulamentului;
trebuie îndeplinite și condițiile privind domeniul temporal (ratione temporis) et
Legea aplicabilă este aleasă conform regulamentului. În speța noastră, dacă raportul îndeplinește condițiile unui raport privind o obligație contractuală de cumpărare și vânzare, iar contractul de vânzare a fost încheiat ulterior datei de 18 decembrie 2009, se va aplica dreptul român, precum dispune art. 4 alin. (1) lit. a) din regulament.
Calificarea autonomă și întinderea efectelor lex causae încetează de a mai fi semnificative precum se întâmplă, în general, cu efectele regulamentului.
Ulterior alegerii legii aplicabile, calificarea și aplicarea sunt îndeplinite conform dispozițiilor legii aplicabile.
Cu toate acestea, regulamentul își produce efectele în cursul evaluăru dreptului material, precum se dispune prin legea aplicabilă, drept consecință a legăturii cu legea aplicabilă, astfel stabilită de către actul juridic respectiv.
Această situație exemplifică un cadru logic în care pot fi îmbinate considerații specifice privind soluționarea conflictului. Această procedură este întotdeauna individuală, specifică și supusă situației de fapt și de drept, precum și situației specifice de ordin procesual.
Definirea obligațiilor contractuiale și a obligațiilor necontractuale
Regulamentul nu oferă un răspuns mulțumitor la întrebarea privind distincția între obligații creanțe contractuale și obligații creanțe necontractuale/delictuale).
Calificarea autonomă ca soluție străină unui anumit sistem juridic caracteristică însă tuturor ordinilor juridice ale statelor membre și dreptului comunitar
Așadar, așa cum am afirmat deja regulamentul nu conține o definiție comună ori suficient de clară.
Faptul că este un aspect foarte sensibil în diferitele abordări ale doctrinelor naționale individuale este susținut și de împrejurarea că termeni analogi sunt utilizați ca echivalent în traducerea unor termenii fundamentali.
Și doar aceasta implică riscul unei interpretări eronate a termenilor de către instanțe naționale care nu vor dori să caute o interpretare diferită fată de înțelegerea națională a celor mai importante instituții juridice, adică o interpretare supranațională, comunitară.
Se impune a preciza că instanțele naționale trebuie să uite complet de dispoziții naționale în vigoare în domeniul dreptului contractelor și de orice calificări naționale ale altor raporturi privind obligația contractuală, oricare ar fi sistemul normativ național.
Această situație este de enimaginat, în general, unui mare grup de judecători și de avocați naționali. În sens metaforic, instanțele și întreaga comunitate juridică comunitară ar căuta o calificare care va fi asemănătoare, în anumite privințe, unor soluții naționale, deși în general întotdeauna diferite față de o soluție dispusă de către un anumit sistem juridic național.
Aceasta nu înseamnă că rezultatul unei calificări autonome nu ar fi identic cu rezultatul însușit din procedura dispusă de către lex fori ori de către orice alt sistem juridic național. Cu toate acestea, procedura însăși prin care se ajunge la rezultat nu trebuie să fie niciodată una națională.
Diferențele doctrinale privind calificarea din perspectiva dreptului civil și prin cea a dreptului cutumiar
Conceptul din limba engleză “contractual obligations” –concept folosit în regulament are un sens diferit în contextul dreptului englez față de termenul „vertragliche Schuldverhăltnisse” (în sens literal raporturi privind obligații contractuale), în sensul versiunii în limba germană a regulamentului.
Termenul în limba engleză „obligation” ar fi utilizat în dreptul englez pentru a descrie o datorie contractuală specifică/parțială); în timp ce termenul in limba germană
„Schuldverhăltnis” are un sens mult mai larg și descrie un întreg complex de drepturi și obligații al tuturor drepturilor și obligațiilor care decurg dintr-un contract.
Majoritatea celorlalte variante lingvistice – obligations contractuelles în limba franceză, obligations contractuales în limba spaniolă, obbligazioni contrattuali în limba italiană etc- sunt mai apropiate de versiunea în limba engleză.
Este evident că practica comunitară, exprimată în multe poziții publicate, tinde spre un noțiune mai amplă, adică spre complexul de drepturi și obligații, precum descrie în terminologia în limba germană.
Diferențe între concepții naționale de contract și temeiul unei calificări autonome a conflictului de legi
În reglementările naționale, noțiunea de contract este creată printr-o dispoziție de creare și executare de obligații, mai mult sau mai puțin diferită. În special în privința unor chestiuni specifice, diferențele conceptuale pot fi fundamentale.
Astfel, în dreptul englez, de exemplu, impune, pe lângă un acord de voință al părților, plata. În dreptul francez se impune un obiect determinat și o cauză licită. Potrivit dreptului german, manifestarea voinței comune a părților este singura condiție.
Compararea sistemelor juridice naționale ale statelor membre arată că termenii contract și în special raport de obligații rămân a fi definiți exclusiv la nivel național, la nivelul reglementărilor de drept național și în jurisprudența națională. În regimul raporturilor de drept privat, la nivel internațional sau cel puțin la nivel comunitar, lipsește o definiție de bază, general obligatorie ori cel puțin general apreciată. În schimb, numărul de interpretări corespunde numărului de sisteme juridice naționale.
În ciuda absenței unei concepții comunitare unificate, obligatorii ori general apreciate în prezent, există cel puțin două atribute de bază ale obligațiilor contractuale (raporturilor privind obligații contractuale), comun atât sensului larg, cât și sensului restrâns în planul formulării lingvistice, exprimat în versiunile lingvistice naționale ale regulamentului.
Aceste elemente unificatoare decurg din chiar principiile fundamentale ale contractelor cunoscute deja în vechiul drept roman.
O obligație contractual/raport privind obligația contractuală este aproape întotdeauna – cu excepția anumitor cazuri puțin relevante) un raport:
întemeiat pe exprimarea liberă a voinței a două sau mai multe părți, în care este necesară o intersectare a manifestării acestor voințe.
Definirea momentului în care se produce o atare intersectare și a momentului în care o obligație devine perfectă constituie totuși unul dintre detaliile menționate, având noțiuni și dispoziții juridice diferite în sisteme juridice diferite.
Încă un atribut comun poate fi adăugat la cele două deja menționate, atât din compararea dispozițiilor anumitor state membre, cât și din perspectivă comunitară.
Acesta este că: scopul unei obligații este de a îndeplini un anumit obiectiv specific în cadrul autonomiei părții (părților) la aceste obligații.
Condițiile dacă scopul trebuie exprimat și în ce formă calificată diferă încă o dată la nivel național, precum și abordarea chestiunilor caracterului perfect al obligației, în special în privința anumitor caracteristici ale tipurilor de contracte (în special în legătură cu subiectul sau obiectul).
Definirea explicită a subiectului și obiectului unui raport de obligații, întreprinsă la nivel național, este esențial din punctul de vedere al dreptului internațional privat, aici, în special, din punctul de vedere al regulamentului.
Aceasta privește în special faptul că unul dintre determinanții de bază pentru alegerea legii aplicabile în sensul art. 4 regulament (în cazurile absenței unei alegeri precizate la art. 3 din regulament) este locul în care are loc prestația caracteristică pentru raportul specific de obligații.
Căutarea unei interpretări caracteristice pentru dreptul comunitar unificat este posibilă în mod evident printr-o analiză precisă a caracteristicilor de bază ale obligațiilor specifice/raporturile de obligații de la nivel național și prin generalizarea lor la nivel comunitar, prin identificarea unor numitori comuni și a unor scopuri comune.
Astfel, balanța trebuie să fie, pe de o parte: obiectul, subiectul și obiectivul unui anumit tip de raport de obligații; iar pe de altă parte este necesară înțelegerea națională a condițiilor esențiale, în măsura în care acestea reprezintă elementele specifice ale dispozițiilor naționale.
În încercarea căutării semnificației concepției comunitare a noțiunii de contract, de obligația contractuală ori de raport privind obligația contractuală, se impune precizarea a ceea ce este tipic și caracteristic pentru reglementările naționale în acest domeniu de drept.
Acestea sunt, așa cum am precizat anterior, plata în dreptul englez ori cauza licită din dreptul francez, dar și cerințe privind forma și conținutul manifestării de voință în contextul anumitor dispoziții naționale.
Este necesar, prin urmare, să se sublinieze că reușita căutării unei înțelegeri conceptuale comunitare unificate a termenilor „contract”, „obligație contractuală" și „raport privind obligația contractuală” depinde nu doar de interpretarea dată dreptului material, ci și de abordarea întregii proceduri civile față de interpretarea obligațiilor. Ea va depinde de măsura în care o anumită instanță va fi obligată de către interpretarea autonomă să abandoneze schemele tradiționale de aplicare formală a legii.
Semnificația principiilor generale de drept
În vederea unei aplicări unificate a regulamentului – asemănător situației Regulamentului nr. 846/2007 – este importantă interpretarea noțiunii de contract într-un mod cât mai autonom posibil, cu ajutorul principiilor generale de drept.
Principiile generale de drept nu vor putea niciodată să substituie dispoziții compacte de drept material, ci ele pot oferi un ajutor semnificativ în căutarea unor numitori comuni, fară de care nu ar putea fi realizată o interpretare autonomă.
Chiar o examinare succintă a rezultatelor comparației dintre dispozițiile naționale arată existența unor atribute caracteristice comune și a unor elemente comune tuturor sistemelor juridice. De asemenea mai există și posibilitatea aplicării tratatelor international existente (dispoziții directe de drept internațional privat și de asemenea dispoziții direct aplicabile de drept material) în anumite domenii de drept.
Convenția de la Viena este potrivită pentru acest rol în legătură cu obligațiile contractuale. La ora actuală, acest tratat servește exemplu de instrument unificat de mare eficacitate în atingerea și menținerea stabilității mijloacelor juridice internaționale în domeniul raporturilor de obligații create cu ocazia cumpărării ori vânzării de mărfuri.
Refuzul practicii de a admite o aplicare extinsă a Convenției de la Viena și efortul invers de excludere a aplicării sale nu modifică acest fapt. O atare abordare negativă față de Convenția de la Viena încă apare deseori în practica juridică germană; în timp ce în Austria ori în Republica Cehă, practica juridică a descoperit rapid marile avantaje ale unui instrument uniform (de drept material) cu origine internațională pentru raporturi aflate în legătură cu cumpărarea și vânzarea de mărfuri cu element de extraneitate.
Definirea obligațiilor contractuale din perspectiva definirii obligațiilor necontractuale din Tratatul de la Bruxelles și prin REgulamentul 44/2001
Ar putea fi necesară ori cel puțin posibilă utilizarea jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru determinarea termenului „contract” și a obligațiilor delictuale ori necontractuale în sensul art. 5 alin. (1) din Tratatul de la Bruxelles și al succesorului său, Regulamentul nr. 44/2001, în raport cu definirea și calificarea raporturilor privind obligații contractuale.
Astfel, art. 5 alin. (1) din Regulamentul nr. 44/2001 stabilește competența specială a unei instanțe pentru locul prestației, „în materie contractuală”. CJUE susține, în legătură cu această jurisprudență stabilă, că termenul „contract” ori „cereri rezultate dintr-un contract” trebuie interpretat în mod autonom, iar nu în sensul interpretării reținute de către instanță și/sau potrivit normelor lex fori sau lex causae.
Scopul interpretării autonome este de a furniza aceleași reguli unificate pentru întreaga Comunitate, o interpretare unificată a drepturilor și obligațiilor.
Potrivit Curții de Justiție a Uniunii Europene unul dintre elementele decisive ale unui raport de obligații este faptul că o parte și-a asumat de bunăvoie o obligație sub forma îndeplinirii unor sarcini pentru o altă parte.
Consimțământul așteaptă o acțiune îndrumată de voința rezultată dintr-o decizie individuală autonomă. Potrivit concepției CEJ, nu este necesară intenția părții de dori să se oblige pe baza unui act juridic.
Este suficient ca destinatarul ofertei să poată recunoaște în mod rezonabil semnificația actului lor de a fi obligat printr-o acțiune juridică.
Această interpretare decurge din clasificarea și scopurile exprimate în Regulamentul nr. 44/2001. Pentru asigurarea unei desfășurări adecvate a procedurii, art. 5 alin. (1) din
Regulamentul nr. 44/2001 trebuie să țină cont de legătura strânsă între litigiu și instanța care îl judecă.
Prin urmare, pe baza acestei legături, are sens ca instanța să pronunțe o hotărâre privind toate chestiunile care ar putea apărea în legătură cu executarea contractului. Se ridică întrebarea dacă semnificația locului prestației și în special competența instanței de la locul prestației poate fi restabilită.
Potrivit interpretării autonome extinse a CJUE.pentru determinarea competențelor termenul „contract” conține și o întrebare cu privire la existența contractului.
Dispozițiile de conflict art. 10 din regulament se opune totuși unei atari interpretări extensive.
Potrivit interpretării autonome extinse a CJUE pentru determinarea competențelor (jurisdicției internaționale), cererile rezultate dintr-un contract nu sunt doar sarcinile
contractuale directe de a furniza respectiva prestație, ci și obligații care apar în cazul
neexecutării contractului, precum, de exemplu, cereri pentru repararea unui prejudiciu.
Această interpretare autonomă extensivă pentru determinarea competențelor nu se poate generaliza pentru o calificare autonomă a conflictului.
Considerentul (7) din preambulul regulamentului dispune în mod explicit concordanța domeniilor materiale al Regulamentului nr. 44/2001 și al Regulamentului nr. 846/2007.
Cu toate acestea, anumite principii constante, exprimate în cadrul regulamentului și Regulamentului nr. 44/2001 nu sunt compatibile în toate privințele.
Distincția între obligațiile contractuale și necontractuale stabilește în sine imposibilitatea unei aplicări generalizate a interpretării Regulamentului nr. 44/2001 pentru calificări ale conflictului.
Interacțiunea între domeniul de procedură și cel al conflictului (material) este, probabil, nu foarte intensă ori semnificativă, însă aceasta nu înseamnă că ele pot fi invocate fără excepție.
Interpretarea autonomă a unui contract în regulament trebuie să corespundă
caracteristicilor și scopurilor regulamentului.
Există, de asemenea, diferențe firești generate de diferențe normale între instituții materiale și de procedură. În interiorul domeniului material de aplicare a Regulamentului nr. 44/2001, aceasta încorporează protecția părților într-un litigiu, în special a pârâtului. în interiorul limitelor protecționiste imaginare, interesul ambelor regulamente „Roma" (regulamentul și Regulamentul nr. 864/2007) rezidă totuși în altă parte.
Regulamentul și Regulamentul nr. 864/2007 sunt menite să creeze un sistem uniform de dispoziții de conflict. Regulamentul servește în principal și la susținerea securității juridice atât în domeniul contractual, cât și în cel necontractual, și simplifică procedurile de soluționare a posibilelor litigii privind obligațiile contractuale și necontractuale.
Utilizarea paralelă a interpretărilor date termenilor „contract”, „obligație contractuală” și „raport privind obligații contractuale” în cele două acte juridice conduce la speranța că CJUE va începe o altă etapă de modernizare a interpretării anumitor instituții fundamentale de procedură, adică anterior Tratatului de la Bruxelles și eventual Regulamentului nr. 44/2001 și va crea o calificare uniformă a unui contract atât din perspectiva conflictului, cât și a dreptului procesual.
Un atare apel ar trebui ascultat cu siguranță în legătură cu CEJ.
Definirea conceptelormMateria civilă și comercială
În conformitate cu art. 1 alin. (1) din regulament, el se aplică obligațiilor contractuale în materie civilă și comercială. Această modificare a fost menită acomodării regulamentului cu regimul Regulamentului nr. 44/2001, care, în legătură cu determinarea întinderii sale materiale conține, potrivit art. 1 alin. (1) – din Regulamentul nr. 44/2001 -o formulare asemănătoare, „[…] prezentul regulament se aplică în materie civilă și comercială.
Termenul „materie civilă și comercială" este un termen autonom de drept comunitar și se interpretează în acord cu scopurile sale. Autonomia acestui termen, prin urmare independența sa privind determinarea/calificarea în planul definiției a materiilor civile și comerciale din sistemele juridice ale statelor membre, este presupusă a acorda o aplicare unificată a regulamentului, precum și o interpretare unificată a regimului de conflict (material) și a regimului de procedură (în special în legătură cu competența/ jurisdicția și cu recunoașterea hotărârilor privind aceste aspecte).
În privința practicii extensive referitoare la interpretarea Regulamentului nr. 44/2001 și, din contră, la absența practicii de interpretare a regulamentului, este evident că autonomie de interpretare a termenilor „materii civile și comerciale” va fi deplin subordonată, pentru un anumit timp, regimului termenilor analogi utilizați pentru stabilirea domeniului de aplicare material a Regulamentului nr. 44/2001.
Dispozițiile art. 1 alin. (1) din regulament precizează în mod explicit că termenul „materie civilă și comercială" nu se aplică în materie fiscală, vamală sau administrativă.
Această determinare negativă are prioritate față de termenul mai general materie civilă și comercială, de vreme ce chiar materiile civile și comerciale pot interfera uneori cu domeniul dreptului fiscal (aspecte fiscale și vamale) și cu dreptul administrativ, în general.
Demarcația între dreptul public – administrativ și fiscal – pe de o parte, și dreptul privat – civil și commercial – pe de alta, este diferită în anumite țări.
Această concepție este analogă celei utilizat de Regulamentul nr. 44/2001. CJUE a declarat că, la interpretarea noțiunii de materie civilă și comercială, raporturile juridice dintre părți sunt cele decisive, iar nu tipul de instanță care soluționează un anumit litigiu.
Împrejurarea că litigiul este judecat de către o instanță de drept comun competentă pentru litigii civile și comerciale nu înseamnă în mod automat că litigiul nu poate avea natură fiscală ori administrativă. Din contră, o competență a unei instanțe speciale în materie administrative – în sensul unui sistem judiciar care este diferit în fiecare țară – nu înseamnă în mod explicit excluderea unei hotărâri privind un raport cu caracter internațional din domeniul de aplicare material a convenției sau regulamentului.
Așadar, rezultă că nu există o legătură strânsă între interpretarea procesuală (ori interpretarea unor anumite dispoziții din Regulamentul nr. 44/2001 ori din Tratatul de la Bruxelles), pe de o parte, și interpretarea prevederilor necesare pentru soluționarea unui conflict, pe de alta.
CAPITOLUL II
CONDIȚIILE DOMENIULUI DE APLICARE A REGULAMENTULUI ROMA I
Elementul de extraneitate
Elementul de extraneitate și existența sa constituie o problemă esențială a dreptului privat international.
Existența unui element de extraneitate și, în consecință, în primul rând definirea sa nu se limitează la un aspect de teorie juridică, ci este o problemă cu semnificație practică însemnată. Doar atunci când există un element de extraneitate este posibilă luarea în considerare a aplicării unui alt sistem juridic unui anumit raport, întrucât doar atunci apare o problemă de conflict în sensul unui conflict între două sau mai multe sisteme juridice care se pot aplica în calitate de lege aplicabilă unui anumit raport și/sau unei obligații specifice.
Calificarea națională a elementului de extraneitate versus interpretarea autonomă (internațională) comunitară
Răspunsul la întrebarea fundamentală privind semnificația elementului de extraneitate în raporturi de drept privat este evident, de vreme ce orice situație se poate interpreta foarte diferit prin sisteme juridice diferite în comparație cu modul în care ar fi interpretat prin legea internă.
Nu trebuie să fie vorba nici chiar despre o situație pe care am putut-o descrie deja ca problemă de calificare, adică o situație în care o singură instituție poate fi înțeleasă în mod diferit în întregime prin concepțiile variilor sisteme juridice.
Întrucât fiecare stat are propriul drept internațional privat și chiar propriul drept civil material, care diferă semnificativ între diferite state, o cauză nu va fi evaluată în mod egal în temeiul legislației diferitelor țări.
Motivul pentru dreptul internațional privat nu este doar existența unor diferite sisteme juridice, care s-ar putea aplica anumitor raporturi juridice ci și principiul egalității și aplicarea cel puțin a abordării naționale privind tratamentul persoanelor de drept privat.
Elementul de extraneitate în calitate de condiție pentru aplicarea regulamentului în domeniul material de aplicare a acestor acte trebuie identificat și calificat în mod autonom, adică independent de doctrine naționale.
Domeniul vizat de drept internațional privat este foarte extins și nu s-a apropiat încă de unificare. Importanța practicii naționale va continua să joace un rol semnificativ. Problema este că un element de extraneitate poate consta în fapte care nu se află în sine în cadrul domeniului de aplicare a regulamentului, altor acte de drept comunitar ori a celor care se
întemeiază pe dreptul comunitar. Aceasta ar privi de regulă domeniul legii privind statutul și aspecte asemănătoare. În pofida faptului că, în aceste situații, evaluarea conflictului de legi (de exemplu, în domeniul privind legea statutului) va rezida pe reglementări naționale de drept internațional privat, interpretarea elementului de extraneitate în sensul obligațiilor contractuale (și într-un mod foarte asemănător pentru obligații necontractuale în temeiul Regulamentului nr. 864/2007) trebuie întreprinsă în mod autonom.
Un exemplu tipic al situației menționate anterior este cazul raporturilor de obligații între persoane juridice situate în interiorul aceluiași stat. Asemenea statutului, în sensul calificării personalității juridice a entităților, acestea vor fi considerate naționale, iar raportul privind obligația contractuală între ele ca raport intern, fără element de extraneitate.
Cu toate acestea, prin încheierea unui atare raport intenționat privind obligația contractuală, dacă părțile urmăresc executarea unor obligații mai extinse ale preocupărilor lor comerciale, care există la un nivel supranational, și dacă un atare factor determinant nu este lipsit de importanță, atunci un atare raport între două persoane juridice interne, care, în plus, este executat în întregime în țara comună de origine, pot fi evaluat, în circumstanțele descrie, ca raport cu element de extraneitate.
Motivul pentru această situație este gradul ridicat de autonomie a aprecierii existenței unui element de extraneitate. Mulțumită evaluării autonome în privința unui raport cu element de extraneitate, un raport privind obligații contractuale poate fi considerat a se situa în interiorul domeniului de aplicare a legislației comunitare privind conflictul chiar dacă raportul este evaluat ca raport pur intern (național), drept consecință a statutului părților.
Aceasta nu conduce totuși la vreo modificare privind abordarea națională referitoare la calificarea rezidenților și nerezidenților în sensul legislației privind conflictul statutului. Este o manifestare pură a calificării autonome a existenței unui element de extraneitate în raporturi privind obligații contractuale și în mod exclusiv în sensul soluționării unei chestiuni privind conflictul de legi.
Caracterizarea dreptului internațional privat și descrierea domeniului său de aplicare se realizează printr-o serie de elemente. Obiectul dreptului internațional privat constă în raporturi de drept civil cu element străin (adică internațional). Aceste raporturi de drept privat sunt distinse prin faptul că semnificația lor depășește granițele unui anumit stat în măsura în care se află în legătură cu o altă țară, în sensul că unul din elementele lor stabilesc o legătură cu un alt stat. Le putem desemna ca raporturi/relații de drept privat cu element de extraneitate.
De regulă, prezența unui element de extraneitate într-un raport juridic apare drept
consecință a faptului că: părțile ori una din părțile unui raport se află în legătură cu un stat străin sau obiectul unui raport juridic rezidă în străinătate sau un anumit fapt juridic care stabilește crearea, modificarea ori anularea unui raport juridic s-a produs în străinătate.
Orice raport cu element de extraneitate poate fi considerat raport internațional în sensul transcenderii frontierelor unui stat și intrării într-un domeniu care este supus jurisdicției a două sau mai multe astfel de state.
Un element de extraneitate, într-un raport social reglementat prin lege, poate fi definit teritorial (de exemplu, prin situarea unui lucru în străinătate) sau potrivit criteriilor privind natura personală (de exemplu, cetățenia sau naționalitatea străină ori domiciliul sau reședința uneia dintre părțile unui astfel de raport), în definirea unui element străin trebuie ținut cont de criteriile caracterului teritorial, precum și de criteriile de natură personală – cel puțin unul dintre aceste elemente trebuie să se întindă în două sau mai multe sisteme juridice.
Determinarea unui element de extraneitate
Determinarea împrejurării dacă o anumită situație implică sau nu un raport cu element de extraneitate este esențială atât pentru aprecierea unui atare raport, cât și pentru stabilirea metodei de soluționare a oricăror litigii apărute dintr-un astfel de raport.
Interpretarea acestui aspect este succintă; diveși autori exprimă, în general, puncte de vedere identice în privința evaluării existenței unui element de extraneitate într-un raport juridic, amintind, de regulă, următoarele:
există un element de extraneitate dacă una din părțile unui raport juridic are cetățenie ori naționalitate străină sau dacă o persoană juridică străină are domiciliul ori reședința în străinătate;
pe de altă parte, există element de extraneitate atunci când obiectul raportului juridic concret este un bun mobil sau imobil situat în străinătate și în cazuri în care crearea, modificarea ori stingerea raportului juridic s-a produs în străinătate
Un element de extraneitate se poate stabili în primul rând în raport cu (i) o parte a unui raport juridic, (ii) un fapt cu semnificație juridică pentru crearea ori existența unui raport juridic, (iii) un obiect al unui raport juridic (iv) sau în cazul unui raport juridic, care se află în legătură sau depinde de (este accesoriu) unui alt raport juridic, dacă acest alt raport este guvernat de legea străină.
În ultimul caz amintiti, putem exemplifica: un contract de împrumut este încheiat de două persoane interne, însă furnizarea concretă a împrumutului este condiționată de garantarea suficientă a împrumutului de către o persoană străină ori pe baza unei garanții care constă în drepturi de proprietate situate în străinătate, valori mobiliare emise de către o entitate străină etc. Din perspectiva unor autori existența unui element de extraneitate este evidentă într-o astfel de situație, atunci când garanția este înțeleasă ca parte integrantă a raportului de obligații (în special în cazul operațiunilor de credit ori a unora asemănătoare) și deseori în calitate de condiție fundamentală pentru furnizarea/utilizarea prestației respective.
Astfel de raporturi pot fi considerate raporturi cu element de extraneitate, independent de faptul că este posibil ca garanția să nu fie niciodată reclamată și că raportul va fi desfășura în mod exclusiv între părți interne și pe teritoriul unui singur stat.
Teoria și practica juridică convin asupra faptului că un anumit raport poate fi considerat element de extraneitate atunci când un astfel de element de extraneitate este suficient de semnificativ.
Într-o serie de țări, elementul de extraneitate și existența sa sunt definiți prea restrâns.
De exemplu, în practică se ridică frecvent o întrebare, aceea dacă un raport include un element de extraneitate între contractor și subcontractor, dacă subcontractorul are relații suplimentare în străinătate. În acest caz, cumpărătorul și vânzătorul sunt situați ambii într-un singur stat, însă executarea întregii obligații (ie livrarea de mărfuri) are loc în străinătate
În cazul unor livrări regulate pe parcurs, un astfel de element este de regulă nesemnificativ. Exemplul oferit apare într-o perspectivă foarte diferită în cazul în care contractul în cauză nu este un contract de vânzare-cumpărare, ci mai curând un contract de muncă sau un contract echivalent, al cărui obiect este prestarea ori realizarea unei activități în străinătate, la locul consumatorului final ori asemănător, raporturi echivalente privind furnizarea de unități de investiții, pentru care aceasta ar fi o situație tipică. În aceste situații, prestația convenită între două persoane interne este executată și furnizată într-un alt stat.
Dacă se poate ignora interpretarea pur finalist potrivit căreia, chiar un astfel de raport trebuie considerat ca unul cu element de extraneitate, însă doar pentru a stabili, de exemplu, competența arbitrilor de a judeca și soluționa litigii între un furnizor și un client, este necesar să se înțeleagă noțiunea de element de extraneitate și semnificația sa suficientă din perspectiva gradului ridicat de internaționalizare și globalizare a raporturilor comerciale care transcend orice nivel cunoscut până acum.
În anumite circumstanțe, executarea unui element unic și destul de discret, însă nu nesemnificativ, dislocată pe teritoriul unei țări, alta decât cea a reședinței, sediului de afaceri sau sediului social poate fi esențială pentru îndeplinirea obligațiilor. Este important ca la prima vedere elementul de extraneitate să poată apărea discret sau latent în întregime.
Indiferent de faptul dacă un element de extraneitate este evident sau nu sau este susținut de părți, fiecare instanță care apreciază un anumit raport juridic trebuie să găsească un răspuns la întrebarea dacă raportul include sau nu un element de extraneitate. Această chestiune trebuie să preceadă, în general, orice apreciere privind orice ată circumstanță a cauzei, fie ea de drept material sau procesual.
Elemente de extraneitate în raporturile juridice
Dintre posibilele variante exprimate anterior privind existența unui element de extraneitate într-un raport juridic, cel mai larg este elementul de extraneitate în cadrul obiectului raportului.
Un element de extraneitate există într-un anumit raport juridic, atât timp cât obiectul raportului juridic este un bun mobil sau imobil situat în străinătate sau care este afectat de către orice alte împrejurare care are un impact semnificativ asupra unui atare obiect.
Obiectul unui raport juridic trebuie înțeles nu doar în întregul său drept complex de drepturi și obligații, ci și în perspectiva drepturilor individuale și a obligațiilor corespondente în cadrul raportului juridic. În consecință, este întotdeauna necesară definirea a ceea ce este și ceea ce nu este obiectul unui raport juridic și dacă el este situat sau nu în străinătate.
În consecință, în cazul în care obiectul unui raport este situat în străinătate, trebuie apreciată semnificația rei sitae, adică locul prestării; trebuie stabilit dacă acest element de extraneitate este sau nu suficient de semnificativ pentru respectivul raport juridic. Legătura cu o țară străină trebuie apreciată totuși și în legătură cu fiecare drept individual în cadrul respectivului raport juridic.
În cadrul doctrinei dominante a dreptului comunitar un anumit raport juridic poate fi considerat raport de drept privat cu element de extraneitate, atât timp cât legătura cu o altă țară (în acest caz prin obiectul raportului juridic) nu poate fi descrisă ca fiind evident neglijabilă.
Cazurile în care raporturilor juridice le-ar fi refuzat statutul de raport juridic cu element de extraneitate se pot produce foarte rar, iar pentru protejarea securității juridice, ele sunt admisibile doar atunci când, ținând cont de toate circumstanțele și de așteptările părțile, ar fi evident inadecvată tratarea situației ca raport cu element de extraneitate.
Obiectivul normelor de drept internațional privat și a celor de procedură este de a stabili cărui sistem juridic va fi supus un raport cu element de extraneitate și, în consecință, de a ajuta cooperarea internațională. În consecință, obiectivul normelor privind conflictul este (inter alia) de a identifica o metodă rezonabilă și, în funcție de împrejurări, care nu este evident neadecvată pentru soluționarea litigiilor care apar dintr-un raport juridic care depășește granițele unui singur stat.
O astfel de interpretare oferă loc suficient pentru înțelegerea unui element de extraneitate (atunci când vorbim despre raporturi de obligații în legătură cu executarea unui schimb comercial, adică despre raporturi de obligații în cadrul unor relații comerciale., chiar în contextul unei situații în care nicio economie nu poate exista în izolare, limitată în granițele unui anumit stat.
Măsura necesară a caracterului internațional al faptelor unui raport juridic (de fapt, nu doar faptele fizice, ci și faptele juridice privind statutul raportului) nu trebuie să fie suficient de evidentă imediat. Nu se poate exclude posibilitatea ca existența elementului de extraneitate să fie sau să poată fi necunoscută părților. Împrejurarea că părțile ignoră un element de extraneitate nu semnifică în sine că, în cadrul unui anumit raport, elementul de extraneitate ar fi inexistent.
De asemenea, este importantă evaluarea semnificației elementului de extraneitate în privința raportului particular ca întreg și a obiectivului său, despre care se știe că părțile au cunoștință. Cu toate acestea, posibilul obiectiv internațional latent și, prin urmare, chiar un element de extraneitate latent, nu trebuie să fi provenit din ceea ce părțile avea» cunoștință (ori ar fi trebuit să aibă cunoștință) ca fiind element de extraneitate. Aceasta este situația și pentru cazurile în care dreptul material străin ar trebui aplicat la determinarea unui element de extraneitate, caz în care eventualul rezultat al unei posibile proceduri într-un litigiu ar trebui să fie în favoarea respectivei părți.
Un elementde extraneitate și existența (ori inexistența) sa este o categorie obiectivă care, într-o anumită măsură, trebuie evaluată în mod independent de voința subiectivă a părților de la data intrării în respectivul raport juridic. În consecință, normele de drept internațional privat au o aplicare substanțial mai extinsă decât ar putea părea la prima vedere.
Dreptul internațional privat și, în mod exclusiv, acest conflict de legi este cel care stabilește dacă un raport este sau nu pur intern sau dacă este un raport cu element de extraneitate. În această deliberare, se junge la concluzia că există un raport internațional., ceea c ear avea ca efect stabilirea dacă trebuie aplicat dreptul intern sau dacă aportul trebuie supus legii străine. De fapt, identificarea și calificarea subsecventă elementului de extraneitate au loc în temeiul legislației naționale privind dreptul international privat.
Doar legislația de drept internațional privat și aprecierea în acest context sunt cele care pot exclude existența unui element de extraneitate.
Trebuie avut în vedere, în consecință, că legislația de drept internațional privat se va aplica în toate împrejurările, chiar atunci când este absent elementul de extraneitate.
Este evident că în cazuri în care este absolut neechivoc că, inclusiv ulterior unei aprecieri rapide că un anumit raport juridic nu are niciun element de extraneitate, legislația de drept internațional privat se aplică, însă în procedura formală.
La evaluarea semnificației unui element de extraneitate într-un anumit raport, trebuie evaluată semnificația locului prestării, adică a locului în care trebuie executat obiectivul raportului juridic, luând în considerare toate împrejurările speței, precum și așteptările părților contractante.
Evaluarea decisivă a semnificației elementului de extraneitate va depinde întotdeauna de perspectiva organismului care adoptă decizia.
Există păreri potrivit cărora o circumstanță este susceptibilă să califice un raport juridic ca raport juridic cu element de extraneitate doar dacă se stabilește de exemplu prin acordul părților privind alegerea legii. Aceste opinii se întemeiază, în principal, pe teoriile franceze din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și de la începutului secolului XX, iar acestea, la rândul lor, decurg din înțelegerea inițială a autonomiei contractuale pe care s-a întemeiat Codul civil francez.
În același timp, această teorie se află în strânsă legătură cu teoria care stipulează că alegerea legii ori, în cazul procedurii arbitrale, alegerea căii procesuale implică alegerea legii.
Competența poate fi stabilită doar atunci când legea o permite și în modul pe care legea îl stabilește ca adecvat (care constituie parte a „arbitrabilității subiective”).
În consecință, atunci când normele unui stat exclud o anumită serie teoretică de litigii din arbitrabilitatea obiectivă, aceasta implicând că legea specifică se aplica fondului cauzei, indiferent de posibilitatea de separare a convenției de arbitraj aceasta să determine simultan nulitatea unei atare convenții de arbitraj.
Această opinie s-a format în practica juridică și în jurisprudența franceză, în temeiul cărora o cauză în care convenția de arbitraj stipulează locul procedurii, o astfel de alegere a căii va implica alegerea legii franceze. Cu toate acestea, Franța, în opoziție cu țările de drept cutumiar, common law a abandonat destul de prompt această teorie în forma sa strictă, în temeiul căreia alegerea instanței implică și alegerea legii materiale aplicabile.
Jurisprudența franceză a ajuns la concluzia că totuși calea procesuală aleasă de către părți într-o convenție de arbitraj poartă cu ea alegerea aplicării legii franceze, cel puțin în privința chestiunii arbitrabilității sau a aspectului validității convenției de arbitraj, în special în cazuri în care legea materială altfel aplicabilă s-ar referi la un atare sistem juridic, în temeiul căruia convenția de arbitraj ar fi nulă, în special drept consecință a faptului că atari norme privind legea aplicabilă ar fi trebuit considerate ca imperative.
Trebuie precizat, că dreptul francez este cel care limitează acestea, chiar atunci când ele sunt raporturi aflate în sens tipic în legătură cu comerțul internațional. În aceste situații, influența dreptului francez este inversă, în sensul în care invalidează convenția de arbitraj între părți.
În pofida faptului că părțile au convenit competența (jurisdicția) arbitrilor, legătura dintre locul procedurii și aplicarea exclusivă a lex arbitri a unui anumit stat, în special în cazuri în care părțile la un raport pur național de drept material aleg o cale procesuală străină în scopul eludării dispozițiilor lex arbitri acestea din urmă putând fi de fapt mai restrictive în abordarea lor față de arbitrabilitatea obiectivă decât cele în vigoare pentru calea procesuală convenită, poate fi discutabilă, rămâne faptul că această procedură este aprobată de cea mai mare parte a legislației lex arbitri, precum și de către practica juridică și de jurisprudența unei număr de țări ceea ce indică o tradiție avansată a procedurii arbitrale.
În doctrină se susține admisibilitatea acestei variante nu pentru că o atare alegere ar fi de natură să recalifice ca raport cu element de extraneitate un raport de drept material care ar fi altfel pur intern, ci întrucât stipulând prin acord de voință competența (jurisdicția) arbitrilor, părțile sunt cele care stipulează competența (jurisdicția) persoanelor cu natură pură de drept privat, iar această natură de drept privat este deja acceptată de către procedura unei atari instanțe, adică in fața arbitrilor.
Nu există, în consecință, niciun motiv semnificativ ca părțile la un raport juridic fară vreun element de extraneitate calificat în mod perceptibil să nu poată conveni calea procesuală atunci când ar dori astfel – aceasta este o atitudine susținută de către dispozițiile lex arbitri și aplicată în practică într-o serie de țări.
Este totuși adevărat că părțile într-o atare situație se expun riscului ca în propria lor țară, adică în țara de domiciliu (reședință, sediu social), hotărârea arbitrală adoptată în străinătate asupra litigiului lor să nu fie recunoscută drept consecință a devierii de la normele lex arbitri care reglementează, într-un mod restrictiv, problema arbitrabilității obiectiv.
Posibilitatea stabilirii competenței arbitrilor chiar în cazul în care asemenea litigii rezultă din caracterul de drept privat al procedurii arbitrale și a statutului de drept privat al arbitrilor, este competența asupra cărora au convenit părțile.
Pentru a exemplifica suplimentar aspectele prezentate, o astfel de competență este scutită de autoritate publică, față de a cărei suveranitate părțile sunt altfel supuse, în timp ce arbitrii sunt supuși în general cadrului juridic dispus în sensul normelor lex arbitri prin legea țării în care este situată calea de procedură.
Localizarea căii de procedură stabilește, în mod efectiv, arbitrabilitatea obiectivă a litigiului, deși doar în conformitate cu legea țării în care este situată acea cale. Acest principiu se întemeiază pe faptul că, deși arbitrii sunt persoane particulare, lor li se permite să acționeze ca arbitrii pe teritoriul unui anumit stat doar în conformitate cu sistemul juridic al statului in cauză, adică al țării în care este situată calea procesuală.
Teoria în temeiul căruia părțile unui raport de drept material pot modifica caracterul unui raport juridic stabilind, prin acord de voință, o cale de procedură din perspectiva dreptului internațional privat, adică din punctul de vedere al structurii subiective a acestui element de extraneitate, nu a fost niciodată dominant.
Majoritatea țărilor, adică majoritatea reglementărilor de drept internațional privat, califică un atare raport juridic ca internațional doar dacă are cel puțin un element/o legătură într-o țară străină și/sau cu un sistem juridic străin.
Efectele alegerii legii aplicabile nu trebuie să depășească domeniul autonomiei în privința contractării de care dispun părțile și care este definită prin norme fără aplicare imediată din sistemul țării de care raportul este legat (în mod exclusiv).
CAPITOLUL II
DETERMINAREA LEGII APLICABILE CONTRACTULUI
2.1. Regula în materia legii aplicabile-localizarea subiectivă
2.1.1. Temeiul juridic al alegerii lex voluntatis
Cu privire la contract, art. 3 alin. (1) din Regulament instituie primordialitatea aplicări lex voluntatis.
Dat fiind obiectivul Regulamentului Roma I, libertatea părților de alegere a legii aplicabile trebuie să devină una dintre pietrele de temelie ale sistemului normelor privind conflictul de legi în materia obligațiilor contractuale.
Cu privire la sistemul instituit de Convenția Roma I și apoi preluat de Regulamentul nr. 593/2008, în cauza C-l 33/08, din 6 octombrie 2009, Intercontainer Interfrigo SC (ICF) împotriva Balkenende Oosthuizen BV, MIC Operations BV par. 24, Curtea de la Luxemburg a subliniat că: „în ceea ce privește criteriile prevăzute de Convenție pentru a determina legea aplicabilă, este necesar să se arate că normele uniforme stabilite în titlul II din Convenție consacră principiul potrivit căruia se dă prioritate voinței părților, cărora li se recunoaște, la art. 3 din Convenție, libertatea de alegere a legii aplicabile.”
În cazul unor contracte comerciale (de exemplu: de asigurări, bancare, de transport, de expediție etc.) voința părților „pălește” în anumite situații, cum ar fi: contractele-tip, contractele de adeziune.
Art. 1.202 alin. (2) C. civ. reglementează acest tip de contracte, prevăzând că: ,Sunt clause standard stipulațiile stabilite în prealabil de una dintre părți pentru a fi utilizate în mod general și repetat și care sunt incluse în contract fără să fi fost negociate cu cealaltă parte.”
Clauza standard de alegere a legii aplicabile unui contract este o clauză standard neuzuală, în înțelesul art. 1203 C. civ., astfel încât, potrivit acestui text de lege, nu produce ef decâtte dacă este acceptată, în mod expres, în scris, de cealaltă parte.
2.1.2. Obiectul voinței părților în privința lex voluntatis
Voința părților are ca obiect sistemul de drept al unui stat și nu doar o anumită lege sau îl~. izvor de drept. In aceste din urmă ipoteze, izvorul de drept ales nu constituie lex causae (sub ’:rma lex voluntatis), ci, eventual, este menit să precizeze (completeze) actul juridic, prin mecanismul recepțiunii contractuale.
Potrivit art. 2.559 C. civ., legea străină cuprinde dispozițiile de drept material, inclusiv normele conflictuale, cu excepția unor dispoziții contrare.
În cazul nostru, având în vedere și dispozițiile art. 20 din Regulament, lex voluntatis cuprinde doar normele de drept material, nu și normele conflictuale ale sistemului de drept ales, fiind una dintre excepțiile la care face referire art. 2.559 C. civ.
Art. 208 din Legea nr. 71/2011 prevede că, atunci când dreptul substanțial aplicabil unor raporturi cu elemente de extraneitate, desemnat de părți sau, după caz, de autorul actului unilateral, conform dispozițiilor Cărții a Vil-a din Codul civil, a cunoscut modificări până la data aplicării sale, se aplică normele pertinente ale acestuia în vigoare la data desemnării, în lipsă de prevederi contrare în Cartea a VII-a.
2.1.3. Modalitările de exprimare a voinței părților
Din examinarea dispozițiilor art. 2,-637 alin. (2) C. civ. rezultă că două sunt modalitățile de exprimare a voinței părților, și anume: alegerea expresă și alegerea tacită a legii aplicabile.
În privința obligațiilor contractuale, Regulamentul nr. 593/2008 stipulează, în art. 3 alin. 1 teza a II-a, că “aceasta alegere trebuie să fie expresă sau să rezulte, cu un grad rezonabil de certitudine, din clauzele contractuale sau din împrejurările cauzei:”
Cu toate acestea, în măsura în care una dintre părți folosește un contract care cuprinde clauze standard, alegerea legii aplicabile va trebui să fie acceptată expres de către cealaltă parte.
Valabilitatea clauzei de alegere se apreciază în raport de legea aleasă de părți pentru actul principal (lex voluntatis). Dacă această lege declară nevalabilă alegerea făcută, actul principal va fi cârmuit de legea care rezultă din localizarea obiectivă a acestuia.
Art. 3 alin. (5) din Regulamentul nr. 593/2008 prevede în acest sens că: ,existența și valabilitatea consimțământului părților cu privire la alegerea legii aplicabile se determină în conformitate cu dispozițiile articolelor 10, 11 și 13.”
Prin urmare, și în Regulamentul Roma I, valabilitatea alegerii legii aplicabile este o chestiune care ține de legea aleasă de părți.
2.1.4. Întinderea voinței părților
În conformitate cu art. 2.637 alin. (3) C. civ., părțile pot alege legea aplicabilă pentru întregul contract sau numai pentru anumite părți ale acestuia.
Așadar, este admisă legal soluția supunerii unor sisteme de drept diferite inclusiv a condițiilor de fond ale contractului, soluție care trebuie evitată în practică, întrucât duce la „ruperea unității juridice a contractului”, cu posibile consecințe nefaste pentru părți.
Pe de altă parte, pot să apară dificultăți de interpretare a clauzelor contractuale supuse unor sisteme de drept diferite, din perspectiva art. 1.267 C. civ., care prevede că toate „clauzele convențiilor se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înțelesul ce rezultă din ansamblul contractului.
În privința obligațiilor contractuale, Regulamentul nr. 593/2008 stipulează, în art. 3 alin. (1) teza a IlI-a, că: “prin alegerea lor, părțile pot desemna legea aplicabilă întregului contract sau numai unei părți din acesta.”
În interpretarea acestui text, Curtea de la Luxemburg s-a pronunțat în cauza C-133/08, din 6 octombrie 2009, Intercontainer Interfrigo SC (ICF) împotriva Balkenende Oosthuizen BV, MIC Operations BV par. 43-49.
În această cauză, prin intermediul a două întrebări preliminare, instanța de trimitere a solicitat, în esență, să se stabilească în ce circumstanțe este posibilă aplicarea, în temeiul articolului 4 alin. (1) a doua teză din Convenție, a unor sisteme diferite de drept național în privința aceluiași raport contractual, în special în ceea ce privește prescripția drepturilor care decurg dintr-un contract, precum cel în cauză în acțiunea principală. În concret, în cauză instanța a întrebat în special dacă, în cazul aplicării criteriului de legătură prevăzut la art. 4 alin. (4) din Convenție în privința unui contract, pentru curse charter, acest criteriu are în vedere numai partea contractului referitoare la transportul de mărfuri.
Curtea a făcut următoarele precizări:
„Este necesar să se amintească faptul că, în temeiul art. 4 alin. (1) a doua teză din Convenție, o parte a contractului poate, prin excepție, să fie supusă unei legi diferite de cea aplicată în privința restului contractului atunci când aceasta prezintă o legătură mai strânsă cu o țară diferită de cea cu care au legătură celelalte părți ale contractului”.
Reiese din formularea acestei dispoziții că norma care prevede separarea contractului are caracter excepțional. În această privință, raportul Giuliano și Lagarde indică faptul că expresia “prin excepție” care figurează în ultima teză a art. 4 alin. (1) „trebuie interpretată […] în sensul că instanța trebuie să recurgă la divizare cât mai rar posibil”.
Pentru a stabili condițiile în care instanța poate să efectueze separarea contractului, este necesar să se ia în considerare faptul că obiectivul Convenției, (…) este ridicarea nivelului securității juridice, întărind încrederea în stabilitatea relațiilor între părțile contractante. Un astfel de obiectiv nu poate fi atins dacă sistemul de determinare a legii aplicabile nu este clar și dacă aceasta din urmă nu este previzibilă cu un anumit grad de certitudine.
(…) posibilitatea de a separa un contract în mai multe părți pentru a-1 supune unei pluralități de legi se opune obiectivelor Convenției și trebuie admisă numai dacă respectivul contract este format dintr-o pluralitate de părți care pot fi considerate autonome una față de cealaltă.
Prin urmare, pentru a stabili dacă o parte a contractului poate fi supusă unei legi diferite, este necesar să se stabilească dacă obiectul acestuia este autonom în raport cu cel al restului contractului.
Dacă aceasta este situația, fiecare parte a contractului trebuie supusă unei singure legi.
Prin urmare, în ceea ce privește în special normele privind prescripția unui drept, acesteatrebuie să facă parte din aceeași ordine juridică ca și cea aplicată obligației corespunzătoare. În această privință, este necesar să se amintească faptul că, în conformitate cu art. 10 alin. (1) lit. d) din Convenție, legea aplicabilă contractului reglementează, printre altele, prescripția obligațiilor.”
Având în vedere aceste considerații, răspunsul dat de Curte a fost acela că art. 4 alin. (1) a doua teză din Convenție trebuie interpretat în sensul că o parte a contractului poate fi supusă unei legi diferite de cea aplicată restului contractului numai atunci când obiectul acesteia este autonom.
În speța dedusă judecății, Curtea a concluzionat că, atunci când criteriul de legătură aplicat unui contract pentru curse charter este cel prevăzut la art. 4 alin. (4) din Convenție, „acest criteriu trebuie aplicat întregului contract, cu excepția situației în care partea contractului referitoare la transport nu este autonomă față de restul contractului.”
2.1.5. Modificarea alegerii legii aplicabile
În virtutea principiului autonomiei de voință, părțile pot nu numai să aleagă legea aplicabilă, ci să și modifice opțiunea inițială, posibilitate recunoscută de dispozițiile din art. 2.637 alin. (3) C. civ.
Modificarea alegerii inițiale are ca efect supunerea contractului, în mod retroactiv, noii legi alese de către părți, cu două excepții:
noua lege nu poate infirma validitatea formei contractului (recunoscută de legea aleasă anterior);
nu se poate aduce atingere drepturilor dobândite de terți în baza legii vechi.
În mod similar, art. 3 alin. (2) din Regulamentul nr. 593/2008 prevede că: părțile pot conveni, în orice moment, să supună contractul altei legi decât cea care îl guverna anterior, fie în baza unei alegeri anterioare în temeiul prezentului articol, fie în temeiul altor dispoziții ale prezentului Regulament.
Orice modificare efectuată de către părți cu privire la legea aplicabilă, care intervine ulterior încheierii contractului, nu aduce atingere validității formei contractului în sensul
art. 11 și nu afectează în mod negativ drepturile terților.’’
2.1.6. Limitele libertății de alegere a legii aplicabile
Recunoașterea posibilității părților de alegere (și modificare) a legii aplicabile ridică problema dacă libertatea de voință a părților este sau nu limitată. În alți termeni, lex voluntatis poate fi orice lege?
În literatura de specialitate s-au exprimat opinii diferite în legătură cu această problemă. Astfel, unii autori consideră că posibilitatea părților de alegere este limitată la sistemele juridice care se găsesc în conflict, fiind fără interes să se ceară aplicarea unui drept cu totul străin pârtilor contractante.
Alți autori consideră că nu este necesară o legătură substanțială între legea aleasă și contractul încheiat.
Cu toate acestea, libertatea de alegere a părților nu este nelimitată, ci ea cunoaște atât limite generale, cât și limite speciale. '
Cu titlul de limite generale, pot fi invocate excepțiile de ordine publică în dreptul internațional privat. Un exemplu în acest sens îl identificăm în art. 8 din Regulamentul nr. 593/2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I) cu referire la contractele individuale de muncă: „(1) Contractul individual de muncă este reglementat de legea aleasă de părți în conformitate cu art. 3. Cu toate acestea, o astfel de alegere nu poate priva angajatul de protecția acordată acestuia în temeiul dispozițiilor de la care nu se poate deroga prin convenție în virtutea legii care, în absența unei alegeri, ar fi fost aplicabilă în temeiul alin. (2), (3) și (4) din prezentul articol.”
Există, de asemenea, situații în care părțile nu pot alege orice lege, ci au libertatea de a alege legea aplicabilă, însă numai dintre legile expres indicate.
Cu titlul de exemplu, menționăm art. 5 alin. (2) teza a II-a din Regulamentul nr. 593/2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I) cu referire la contractele de transport de pasageri, care prevede că: părțile pot alege ca lege aplicabilă contractului de transport de pasageri în conformitate cu art. 3 numai legea țării în care:
se află reședința obișnuită a pasagerului; sau
se află reședința obișnuită a transportatorului; sau
se află sediul administrației centrale al transportatorului; sau
este situat locul de plecare; sau
este situat locul de sosire.”
Noțiunea de reședință obișnuită este calificată de art. 19 din Regulament ca fiind:
sediul administrației centrale a societăților sau altor organisme, constituite sau nu ca persoane juridice;
locul unde persoana fizică își are sediul principal de activitate când acționează în exercitarea activității profesionale;
locul unde se află sucursala, agenția sau altă unitate în cazul contractului încheiat în cadrul activității acestora.
Pentru toate situațiile de mai sus, prezintă relevanță data încheierii contractului.
O limitare asemănătoare celei de la art. 5 alin (2) regăsim și în art. 7 din același Regulament în privința contractelor de asigurare.
De asemenea, fraudarea legii constituie o limită generală. Pot fi apreciate ca limite speciale situațiile în care sistemul de drept ales este absolut impropriu să reglementeze contractul, deoarece nu conține reglementări corespunzătoare nici la nivelul analogiei legii, nici la nivelul analogiei dreptului. Constituie limită specială și situația în care legea aleasă „anihilează” actul principal, declarându-1 nevalabil. Într-o atare ipoteză, legea aplicabilă va fi determinată după criterii obiective.
În acest sens, art. 3 alin. (3) din Regulamentul nr. 593/2008 prevede următoarea regulă: “în cazul în care toate elementele relevante pentru situația respectivă, în momentul în care are loc alegerea, se află în altă țară decât aceea a cărei lege a fost aleasă, alegerea făcută de părți nu aduce atingere aplicării dispozițiilor legii acelei alte țări, de la care nu se poate deroga prin acord.”
Se pune întrebarea care sunt elementele relevante în acest context. De exemplu, cetățenia în general nu mai este un element relevant într-o cauză, dat fiind că în prezent se ține seama îndeosebi de reședința obișnuită. Doar situația în care ambele părți au aceeași cetățenie, aceasta poate deveni un element relevant (factor conector).
Art. 3 alin. (4) din Regulamentul nr. 593/2008 prevede o regulă aplicabilă în situația în care legea aleasă de părți este alta decât cea a unui stat membru: “în cazul în care toate elementele relevante pentru situația respectivă, în momentul în care are loc alegerea, se află în unul sau mai multe state membre, alegerea de către părți a unei legi aplicabile, alta decât cea a unui stat membru, nu aduce atingere aplicării în mod corespunzător a dispozițiilor de drept comunitar de la care nu se poate deroga prin convenție, după caz, astfel cum au fost transpuse în statul membru al instanței competente.”
Prin urmare, o lege dintr-un stat care nu este membru al Uniunii Europene poate fi aleasă de către părți, chiar dacă toate elementele relevante sunt situate într-un stat membru.
Însă, în afara legii naționale desemnate, se aplică și elementele principale ale legislației Uniunii Europene. Acest lucru este important în cazul în care dispoziții ale Uniunii Europene de la care nu se poate deroga prin acord au fost implementate în statele member.
Conchizând, se poate aprecia că în dreptul internațional privat român, deși părțile au o largă posibilitate de stabilire a lex voluntatis, nu pot să creeze efecte juridice peste lege sau în afara oricărei legi, deoarece temeiul alegerii este norma conflictuală lex fori.
2.2.Legea aplicabilă contractului în absența alegerii părților-localizarea obiectivă
Cu privire la sistemul instituit de Convenția Roma I, Curtea de la Luxemburg, în cauza C-133/08, din 6 octombrie 2009, Intercontainer Interfrigo SC (ICF) împotriva Balkenende Oosthuizen BV, MIC Operations BV, par. 43-49 a făcut următoarele precizări (par. 24-27):
„În absența alegerii de către părți a legii aplicabile contractului, art. 4 din Convenție prevede criteriile de legătură în temeiul cărora instanța trebuie să determine această lege. Aceste criterii se aplică oricărei categorii de contract.
Art. 4 din Convenție se întemeiază pe principiul general, consacrat la alin. (1) al acestui articol, potrivit căruia, pentru a stabili legătura unui contract cu un sistem de drept național, trebuie să se stabilească țara cu care acest contract prezintă „cele mai strânse legături”.
Astfel cum reiese din raportul Giuliano și Lagarde, flexibilitatea acestui principiu general este atenuată prin „prezumțiile” prevăzute la art. 4 alin. (2)-(4) din Convenție. Mai exact, art. 4 alin. (2) enunță o prezumție cu caracter general, care constă în a reține drept criteriu de legătură locul de reședință al părții contractante care execută prestația caracteristică, în timp ce art. 4 alin. (3) și (4) stabilește criterii de legătură speciale în ceea ce privește contractele care au ca obiect un drept real imobiliar și contractele de transport. Art. 4 alin. (5) din Convenție cuprinde o clauză care permite, prin excepție, înlăturarea prezumțiilor menționate.
Cele stipulate în această cauză sunt aplicabile mutatis mutandis în interpretarea art. 4 din Regulamentul nr. 593/2008.
Astfel, potrivit art. 4 din Regulamentul nr. 593/2008, în măsura în care legea aplicabilă contractului nu a fost aleasă în conformitate cu art. 3, și fără a aduce atingere art. 5-8, legea aplicabilă contractului se determină după cum urmează:
contractul de vânzare-cumpărare de bunuri este reglementat de legea țării în care își are reședința obișnuită vânzătorul;
contractul de prestări servicii este reglementat de legea țării în care își are reședința obișnuită prestatorul de servicii;
contractul privind un drept real imobiliar sau privind dreptul de locațiune asupra unui imobil este reglementat de legea țării în care este situat imobilul;
În ce privește contractele reale imobiliare (de exemplu: vânzare-cumpărare, credit ipotecar, uzufruct) sau cele privitoare la utilizarea proprietății intangibile (locațiunea), această dispoziție specială prevede că se va aplica legea țării în care este situată proprietatea.
Aceasta este aplicabilă doar atâta vreme cât clauza opt-out de la art. 4 alin. (3) din Regulament nu se aplică. Cu alte cuvinte, dispozițiile privind contractele din domeniul imobiliar, în forma lor din Convenția de la Roma din 1980 sunt încă în vigoare în Regulamentul Roma I.
contractul de locațiune având drept obiect folosința privată și temporară a unui imobil pe o perioadă de maximum șase luni consecutive este reglementat de legea țării în care își are reședința obișnuită proprietarul, cu condiția ca locatarul să fie o persoană fizică și să își aibă reședința obișnuită în aceeași țară (fară a aduce atingere ipotezei de la pct. 3);
Acest text se referă la locațiunea de vacanță. Contractul de locațiune nu este un contract încheiat cu un consumator, dată fiind opinia generalizată că între dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. d și ale art. 6 din Regulamentul Roma I nu există raport de concurență. În general, protecția locatarilor nu interzice alegerea legii aplicabile de către părți.
Art. 9 din Regulamentul Roma I (art. 7 din Convenția de la Roma din 1980) definește limitele pentru părți, de exemplu protecția locatarilor prin așa-numitele norme de aplicare imediată, ordine publică sau așa-numitele dispoziții de drept al Uniunii Europene de la care nu se poate deroga prin Convenție, în conformitate cu art. 3 alin. (4) din Regulament.
Dispozițiile obligatorii în ce privește protecția locatarului prevăzute în dreptul național din țara în care este situat imobilul constituie un exemplu de normă cu aplicare imediată în conformitate cu art. 9. Se pune însă întrebarea dacă preeminența acestor norme cu aplicare imediată subzistă chiar și în situația în care legea aplicabilă selectată de părți pentru contract este mai favorabilă locatorului?
contractul de franciză este reglementat de legea țării în care își are reședința obișnuită xxficiaml francizei;
În cadrul Convenției de la Roma din 1980 răspunsul cu privire la ce înseamnă prestația caracteristică într-un contract de franciză era controversat. În conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. e) din Regulamentul Roma I, prestația caracteristică este cea a beneficiarului fracizei.
contractul de distribuție este reglementat de legea țării în care își are reședința obișnuită distribuitorul;
contractul de vânzare-cumpărare de bunuri la licitație este reglementat de legea țării în care are loc licitația, dacă se poate stabili care este acest loc;
orice contract încheiat în cadrul unui sistem multilateral, care reunește sau facilitează reunirea de interese multiple de vânzare-cumpărare de instrumente financiare ale terților, astfel cum sunt definite la art. 4 alin. (1) pct. 17 din Directiva 2004/39/CE, în conformitate cu normele nediscreționare, și care este reglementat de o lege unică, este reglementat de legea respectivă.
Față de Convenția de la Roma din 1980, Regulamentul Roma I stabilește legea aplicabilă în mai multe tipuri de contracte. În conformitate cu art. 4 alin. (1) din Convenția de la Roma din 1980 aceste exemple de tipuri de contracte sunt doar prezumții asupra cauzei care are cele mai srânse legături cu o anumită lege. Prin Regulamentul Roma I, aceste prezumții s-au transformat în reguli.
În cazul în care contractul nu se încadrează în niciuna din aceste ipoteze sau elementelor contractului li s-ar aplica mai multe dintre acestea, contractul este reglementat de legea țării în care își are reședința obișnuită partea contractantă care efectuează prestația caracteristică.
Atât Regulamentul Roma I, cât și Convenția de la Roma din 1980 trimit în art. 4 la prestația caracteristică. Prestația caracteristică este prestația care nu constă în bani. Aceasta este în principal prestația care caracterizează contractul, de exemplu contractul de vânzare de bunuri.
Punctul de legătură pentru legea aplicabilă este reședința obișnuită sau sediul comercial al părții care trebuie să aducă la îndeplinire prestația caracteristică.
Există o diferență în această privință între art. 5 alin. (1) lit. b) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, respectiv Convenția de la Roma din 1980/Regulamentul Roma I: locul de executare a obligației este relevant sub aspectul determinării instanței competente, în timp ce în cadrul Regulamentului nr. 593/2008, reședința obișnuită a părții cu prestația caracteristică este factorul determinant pentru determinarea legii aplicabile.
În conformitate cu art. 19 din Regulamentul Roma I, reședința obișnuită a societăților și a altor organisme, constituite sau nu ca persoane juridice, este situată la sediul administrației lor centrale.
Reședința obișnuită a unei persoane fizice acționând în exercitarea activității sale profesionale este locul unde această persoană își are sediul principal de activitate.
În cazul în care contractul este încheiat în cadrul activității unei sucursale, a unei agenții sau a oricărei alte unități, sau în cazul în care, conform contractului, executarea acestuia incumbă unei astfel de sucursale, agenții sau unități, locul unde se află sucursala, agenția sau oricare altă unitate este considerat reședința obișnuită.
În scopul determinării locului unde se află reședința obișnuită, momentul relevant îl constituie data încheierii contractului.
În cazul în care legea aplicabilă nu poate fi determinată în temeiul criteriilor de mai sus, contractul este reglementat de legea țării cu care are cele mai strânse legături.
Contractele în materia bunurilor imobile sunt mai greu de clasificat sub aspectul prestației caracteristice pentru că în Regulamentul Roma I și Convenția de la Roma din 1980 nu există dispoziții specifice în această privință. Există diverse opinii cu privire la acest subiect. Potrivit unei opinii, prestația caracteristică o reprezintă abandonarea dreptului de proprietate intangibil, în timp ce într-o altă opinie, se susține, în sensul clauzei opt-out, că relevantă ar trebui să fie legătura cu țara în care partea își are reședința obișnuită și a cărei lege o aplică, această legătură fiind în mod vădit cea mai strânsă.
Potrivit art. 4 alin. (3) din Regulament, în cazul în care din ansamblul circumstanțelor cauzei rezultă fără echivoc că respectivul contract are în mod vădit o legătură mai strânsă cu o altă țară decât cea menționată la art. 4 alin. (1) sau (2), se aplică legea din acea altă țară.
O astfel de situație o constituie, de exemplu, contractele de schimb atunci când părțile nu au ales legea aplicabilă. Dispozițiile alin. (2) nu se aplică dat fiind că în cazul contractelor de schimb nu se poate defini o prestație caracteristică pentru părți.
Clauza opt-out de la art. 4 alin. (3) din Regulamentul Roma I trebuie interpretată mai strict decât cea similară de la art. 4 alin. (5) din Convenția de la Roma din 1980, ținând cont de diferența de formulare de la alin. (3) din Regulamentul Roma I („fără echivoc”) și alin. (5) die Convenția de la Roma din 1980.
La fel ca în Convenția de la Roma din 1980, clauza opt-out funcționează doar dacă dispozițiile art. 4 alin. (1) și (2) nu pot fi aplicate.
CAPITOLUL III
DETERMINAREA LEGII APLICABILE CONTRACTULUI DE TRANSPORT
3.1. Precizări prealabile
Art. 5 din Regulament reglementează legea aplicabilă contractului de transport, făcând distincția între transportul de mărfuri și transportul de pasageri. Dispozițiile sale privesc inclusiv consumatorul care încheie un contract.
3.2. Noțiunile de contract de transport de mărfuri, expeditor și transportator
În ceea ce privește interpretarea contractelor de transport de mărfuri, Regulamentul nu urmărește efectuarea niciunei modificări de substanță a art. 4 alin. (4) teza a III-a din Conveni de la Roma.
În consecință, contractele de navlosire pentru o singură călătorie și alte contracte care au ca obiect principal efectuarea unui transport de mărfuri trebuie considerate contracte transport de mărfuri. În sensul Regulamentului, termenul „expeditor” se referă la orice persoană care încheie un contract de transport cu transportatorul, iar termenul „transportator” definește partea din contract care își asumă răspunderea de a transporta mărfurile, indiferent dacă prestează ea însăși sau nu serviciul de transport.
Art. 4 alin. (4) ultima teză din Convenția de la Roma prevede că, la aplicarea acestui
alineat „contractele pentru curse charter pentru o singură călătorie sau alte contracte sunt considerate contracte de transport de mărfuri dacă au ca obiect principal efectuarea unui transport de mărfuri”..
Art. 4 alin. (4) ultima teză din Convenția privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale a fost interpretat de Curtea de la Luxemburg în cauza C-133/08, Intercontainer Interfrigo SC ICF) împotriva Balkenende Oosthuizen BV, MIC Operations BV, în sensul că, criteriul de legătură prevăzut la art. 4 alin. (4) a doua teză nu se aplică unui alt contract pentru curse charter în afara celui pentru o singură călătorie decât atunci când obiectul principal al contractului nu este simpla punere la dispoziție a unui mijloc de transport, ci transportul propriu-zis al mărfurilor.
Curtea a răspuns în acest mod la întrebarea preliminară adresată, reținând că, din fornularea art. 4 alin. (4) din Convenție reiese că această Convenție asimilează contractelor de transport nu numai contractele pentru curse charter pentru o singură călătorie, ci și alte contracte, în măsura în care respectivele contracte au ca obiect principal efectuarea unui transport de mărfuri.
Curtea a precizat că una dintre finalitățile dispoziției menționate este de a extinde domeniul de aplicare al normei de drept internațional privat prevăzute la art. 4 alin. (4) ultima teză din Convenție la contracte care, chiar dacă în dreptul național sunt calificate drept contracte pentru curse charter, au ca obiect principal transportul de mărfuri. Pentru a stabili acest obiect, este necesar să se ia în considerare scopul raportului contractual și, în consecință, ansamblul obligațiilor părții care execută prestația caracteristică.
Or, într-un contract pentru curse charter, proprietarul mijlocului de transport care execută o prestație caracteristică se obligă în mod normal să pună la dispoziția beneficiarului un mijloc de transport. Cu toate acestea, nu este exclus ca obligațiile respectivului proprietar să privească nu numai simpla punere la dispoziție a mijlocului de transport, ci și transportul propriu-zis al mărfurilor. În acest caz, contractul respectiv intră în domeniul de aplicare al
art. 4 alin. (4) din Convenție, atunci când obiectul său principal constă în transportul mărfurilor.
3.3. Legea aplicabilă contractului de transport de mărfuri
Ca regulă generală, contractul de transport de mărfuri este supus legii alese de părți (lex voluntatis) în conformitate cu art. 3..
Alegerea legii aplicabile este, în general, obligatorie, chiar dacă este vorba despre un contract între un consumator și un antreprenor.
În măsura în care nu a fost aleasă de părți, legea aplicabilă este legea țării în care își are reședința obișnuită transportatorul, cu condiția ca locul de încărcare sau cel de livrare sau reședința obișnuită a expeditorului să fie, de asemenea, situate în țara respectivă. În cazul în care niciunul dintre acești factori conectori (locul de încărcare, cel de livrare sau reședința obișnuită a expeditorului) nu se află în țara în care își are reședința obișnuită transportatorul, se aplică legea țării în care este situat locul de livrare convenit de către părți.
3.4. Legea aplicabilă contractului de transport de pasageri
Dispozițiile privind transportul de pasageri sunt diferite și determină o limită pentru alegerea legii aplicabile de către părți, părțile putând alege doar între legile prevăzute de text.
Astfel, potrivit art. 5 alin. (3) din Regulament, părțile pot alege ca lege aplicabilă contractului de transport de pasageri numai legea țării în care:
se află reședința obișnuită a pasagerului;
se află reședința obișnuită a transportatorului;
se află sediul administrației centrale al transportatorului;
este situat locul de plecare;
este situat locul de sosire.
În măsura în care nu a fost aleasă de părți, legea aplicabilă contractului de transport de pasageri este legea țării în care își are reședința obișnuită pasagerul, cu condiția ca locul de plecare sau cel de sosire să fie, de asemenea, situate în țara respectivă.
Dacă nici locul de plecare, nici cel de sosire nu se află în țara în care își are reședința obișnuită pasagerul, se aplică legea țării în care își are reședința obișnuită transportatorul.
3.5. Clauza de opt-out în cazul contractului de transport
În cazul contractelor de transport există o clauză opt-out prevăzută de art. 5 alin. (3) din Regulament, care prevede că, în cazul în care, în lipsa unei alegeri a legii aplicabile, rezultă fară echivoc din ansamblul circumstanțelor cauzei că respectivul contract are în mod vădit o legătură mai strânsă cu o altă țară decât cea menționată la art. 5 alin. (1) pentru contracte de transport de mărfuri sau la art. 5 alin. (2) pentru contractele de transport de pasageri, se aplică legea din acea altă țară.
CAPITOLUL IV
DETERMINAREA LEGII APLICABILE CONTRACTELOR ÎNCHEIATE CU CONSUMATORII
4.1. Noțiunea de consumator și profesionist
Consumatorul este definit de Regulament ca o persoană fizică care încheie un contract într-un scop care poate fi considerat ca neavând legătură cu activitatea sa profesională, în vreme ce „profesionistul” este definit ca o persoană care acționează în exercitarea activității sale profesionale.
4.2. Legea aplicabilă contractelor încheiate cu consumatorii
Potrivit art. 6 alin. (1) din Regulament, contractul încheiat de „consumator” cu un „profesionist” este reglementat de legea statului în care își are reședința obișnuită consumatorul cu condiția ca profesionistul:
să-și desfășoare activitatea comercială sau profesională în țara în care își are reședința obișnuită consumatorul; sau
prin orice mijloace, să-și direcționeze activitățile către țara în cauză sau către mi multe țări, printre care și țara în cauză; și
respectivul contract să se înscrie în sfera activităților respective.
Potrivit Preambulului Regulamentului (par. 24 și 25), normele care reglementează conflictul de legi în cazul special al contractelor încheiate cu consumatorii au ca scop să permită reducerea cheltuielilor de soluționare a litigiilor care implică adesea cereri de despăgubire cu ilori relativ scăzute și să ia în considerare evoluția tehnicilor de comercializare la distanță.
Această reglementare specială pornește de la ideea că, în cazul contractelor încheiate cu părți :cnsiderate a fi într-o poziție contractuală dezavantajoasă, acestea din urmă ar trebui protejate rrin norme care reglementează conflictul de legi care să fie mai avantajoase pentru interesele acestora decât normele generale.
Regula pe care art. 6 alin. (1) o prevede, din care rezultă că punctul de legătură este reședința obișnuită a consumatorului, nu poate fi înlăturată de către instanță decât în caz de ilegere expresă a părților. Acest punct de legătură continuă însă să joace un rol important chiar si în cazul alegerii exprese a legii aplicabile prin voința părților.
În țara în care își au reședința obișnuită, consumatorii trebuie să fie protejați prin norme ie la care să nu se poată deroga prin convenție, cu condiția ca respectivul contract cu consumatorii să fi fost încheiat în cadrul activităților comerciale sau profesionale desfășurate de către un profesionist în țara respectivă.
Aceeași protecție ar trebui garantată în cazul în care profesionistul, deși nu își exercită activitățile comerciale sau profesionale în țara în care consumatorul își are reședința obișnuită, își direcționează activitățile, prin orice mijloace, către țara respectivă sau către mai multe țări, printre care și țara respectivă, iar contractul este încheiat in cadrul unor astfel de activități.
Din spirit de consecvență cu Regulamentul (CE) nr. 44/2001 textul impune, pe de o parte, necesitatea unei trimiteri la conceptul de „activitate direcționată” ca și condiție pentru aplicarea normei de protecție a consumatorului [condiție prevăzută la lit. b)] și, pe de altă parte, interpretarea armonioasă a conceptului în acord cu Regulamentul (CE) nr. 44/2001, ținând cont de faptul că o declarație comună a Consiliului și a Comisiei referitoare la art. 15 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 afirmă că ”pentru ca art. 15 alin. (1) lit. c) să fie aplicabil, nu este suficient ca întreprinderile să își direcționeze activitățile către statul membru în care se cflă reședința consumatorului sau către un număr de state membre în care este inclus acel stat membru; contractele trebuie de asemenea să fi fost încheiate în cadrul activităților acestora”. în declarație se afirmă, de asemenea, că: „ simplul fapt că o pagină de internet este accesibilă nu este suficient pentru ca art. 15 să fie aplicabil, mai este necesar ca această pagină de internet să ofere posibilitatea încheierii de contracte la distanță și ca un contract să fi fost efectiv încheiat la distanță, indiferent prin ce mijloace. Limba sau moneda pe care le folosește
pagină de internet nu constituie un factor relevant în acest sens.”
Este deci suficient să încadrăm activitatea profesionistului ca activitate profesională desfășurată în țara consumatorului dacă, de exemplu, un consumator român poate comanda bunuri pe pagina de internet a unui profesionist care desfășoară o activitate comercială sau poate pur și simplu comanda bunuri disponibile pe internet care sunt accesibile consumatorului în țara sa.
Aceasta înseamnă că de fapt fiecare contract care a fost semnat sau inițiat pe o pagină de internet se încadrează în sfera de aplicare a art. 6 din Regulamentul Roma I, ca fiind un contract încheiat cu consumatorii, cu condiția ca încheierea contractului să fi fost inițiată pe aceste pagini de internet.
Însă, în situația în care un consumator încheie un contract cu un profesionist din altă țară, în urma găsirii de către consumator a numelui și adresei profesionistului în cartea de telefon, nu putem vorbi de o desfășurare sau direcționare a activității profesionistului; ca atare, acest contract nu poate fi privit ca fiind un contract încheiat cu consumatorii.
În cazul în care aceste cerințe nu sunt respectate, legea aplicabilă unui contract încheiat între un consumator și un profesionist se stabilește conform regulilor generale prevăzute la art. 3 și 4.
Domeniul de aplicare situațional al Regulamentului nr. 593/2008 prevede câteva diferențe cu privire la rolurile profesioniștilor și consumatorului față de art. 5 alin. (2) din Convenția de la Roma din 1980. Condiția ca un contract să poată fi considerat contract încheiat cu consumatorii este ca persoana care acționează în exercitarea activității sale profesionale să își desfășoare activitatea comercială sau profesională în mod activ în țara în care își are reședința obișnuită consumatorul, în timp ce consumatorul trebuie să rămână pasiv. Cu alte cuvinte, consumatorul trebuie să rămână în țara sa, confruntându-se cu activitatea comercială a profesionistului.
În conformitate cu art. 5 din Convenția de la Roma din 1980, este suficient dacă consumatorul trimite acordul cu privire la contract din țara sa în țara profesionistului. În cazul în care consumatorul își părăsește țara și semnează un contract cu un profesionist în țara acestuia, acest contract nu mai poate fi tratat drept contract încheiat cu consumatorii în înțelesul Convenției de la Roma din 1980.
Excepția o constituie situația în care consumatorul călătorește cu unicul scop de a semna contractul. în acest caz, contractul trebuie să aibă ca obiect vânzarea de bunuri.
Ultima posibilitate ca un contract să fie considerat contract încheiat cu consumatorii este ca profesionistul să se afle în țara consumatorului, față în față cu consumatorul, și să preia comanda în această țară.
Prin Regulamentul Roma I, domeniul de aplicare situațional s-a modificat față de Convenția de la Roma din 1890. Regulamentul se orientează după dispozițiile Regulamentului Bruxelles I. Nu mai există necesitatea ca locul semnării contractului de către consumator să fie țara în care acesta își are reședința obișnuită.
4.3. Alegerea legii aplicabile în cazul contractelor încheiate cu consumatorii
Fără a aduce atingere regulilor de mai sus, prevăzute la art. 6 alin. (1), părțile pot alege legea aplicabilă unui contract care îndeplinește cerințele prevăzute de acest text, în conformitate cu art. 3. Cu toate acestea, o astfel de alegere nu poate priva consumatorul de protecția acordată acestuia prin dispoziții de la care nu se poate deroga prin convenție, în temeiul legii care, în lipsa unei alegeri, ar fi fost aplicabilă în conformitate cu regulile prevăzute mai sus.
Prin urmare, motivul pentru care este important de știut dacă un contract se încadrează în dispozițiile de la art. 6, chiar dacă părțile au ales legea aplicabilă, este beneficiul adus de principiul îndoielii. În conformitate cu art. 6, legea aplicabilă aleasă de părți nu este valabilă atunci când alegerea are ca urmare pierderea de către consumator a protecției la care are dreptul în țara unde își are reședința obișnuită. Alegerea privind legea aplicabilă este valabilă doar atunci când îi conferă protecție, și nu numai. Instanța nu trebuie să facă o comparație a legii aplicabile alese versus legea aplicabilă în țara consumatorului. Instanța va face doar o comparație a situației juridice a consumatorului, limitată la cazul concret și problema juridică respectivă.
În cadrul aceluiași contract, aceasta poate conduce la posibilitatea de aplicare pe de o parte a legii consumatorului iar pe de altă parte a legii alese de consumator, în funcție de problema juridical respectivă.
4.4. Excepții în materia legii aplicabile contractelor încheiate cu consumatorii
Există mai multe excepții la art. 6 din Regulamentul Roma I, prevăzute de alin. (4) a] acestuia, care prevede că textul nu se aplică:
contractelor de prestări servicii în temeiul cărora serviciile sunt prestate consumatorului exclusiv într-o altă țară decât în cea în care acesta își are reședința obișnuită;
contractelor de transport, altele decât contractele privind pachetele de servicii turistice n înțelesul Directivei 90/314/CEE a Consiliului din 13 iunie 1990 privind pachetele de servicii turistice călătorii, vacanțe și circuite;
Rațiunea acestei excepții rezidă în natura specială a contractelor de transport, pentru care există dispoziții specifice, care asigură un nivel de protecție corespunzător pentru pasageri.
contractelor privind un drept real imobiliar sau privind dreptul de locațiune asupra unui bun imobil, altele decât contractele referitoare la dreptul de folosință pe o perioadă :r:erminată, în sensul Directivei 94/47/CE;
Domeniul de aplicare diferă între Convenția de la Roma din 1980 și Regulamentul Roma. În conformitate cu art. 5 din Convenția de la Roma din 1980, acest tratat se aplică, în ce rrivește capitolul dedicat consumatorilor, doar contractelor al căror obiect este livrarea de bumuri mobile corporale sau servicii către o persoană (consumator) pentru un scop aflat în afara activității sau profesiei sale sau acordarea unui credit pentru finanțarea acelui obiect.
Aceasta înseamnă că dispozițiile articolului dedicat consumatorilor nu sunt aplicabile contractelor de bunuri imobile în lumina Convenției de la Roma din 1980.
În conformitate cu dispozițiile art. 6 din Regulament, legea internațională a contractelor încheiate cu consumatorii include toate tipurile de contracte. în Regulamentul Roma I sunt prevăzute și contracte cu bunuri imobile (contractul de credit, contractul pe suport informatic, contractul de împrumut pentru construcții etc.).
Cu toate acestea, norma generală din art. 6 alin. (1) a Regulamentului nu se aplică contractelor privind drepturi reale referitoare la un imobil sau la dreptul de locațiune asupra unui imobil, cu excepția cazului în care contractele se referă la dreptul de folosință al unor imobile pe o perioadă determinată în înțelesul Directivei 94/47/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 octombrie 1994 privind protecția dobânditorilor în ceea ce privește anumite aspecte ale contractelor privind dobândirea dreptului de folosință pe durată limitată a bunurilor immobile.
Exceptând contractele referitoare la dreptul de folosință pe o perioadă determinată, toate contractele privind un drept real, de exemplu contractele de locațiune, sunt excluse din domeniul de aplicare al Regulamentului Roma I.
drepturilor și obligațiilor care constituie un instrument financiar și drepturilor și obligațiilor care constituie clauzele și condițiile care reglementează emisiunea sau oferta publică și ofertele publice de preluare de valori mobiliare negociabile și subscrierea și răscumpărarea de unități ale organismelor de plasament colectiv, cu condiția ca aceste activități să nu constituie prestări de servicii financiare;
Așa cum prevede par. 26 din Preambulul la Regulament, serviciilor financiare ca, de exemplu, serviciile și activitățile de investiții și serviciile conexe prestate de un profesionist unui consumator, la care se face referire în secțiunile A și B din Anexa I la Directiva 2004/39/CE, precum și contractelor pentru vânzarea de unități ale organismelor de plasament colectiv, indiferent dacă acestea sunt reglementate sau nu de Directiva 85/611/CEE a Consiliului din 20 decembrie 1985 de coordonare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind anumite organisme de plasament colectiv în valori mobiliare (OPCVM), ar trebui să li se aplice art. 6 din Regulament.
Prin urmare, atunci când se fac trimiteri la clauzele și condițiile care reglementează emisiunea sau oferta publică de valori mobiliare negociabile sau subscrierea sau răscumpărarea de unități ale organismelor de plasament colectiv, aceste trimiteri trebuie să includă toate aspectele care obligă emitentul sau ofertantul față de consumator, dar nu și acele aspecte care privesc prestarea de servicii financiare.
Cu toate acestea, așa cum prevede par. 28 din Preambulul la Regulament, este important să se asigure că drepturile și obligațiile care constituie un instrument financiar nu sunt reglementate de norma generală aplicabilă contractelor încheiate cu consumatorii, întrucât aceasta ar putea conduce la aplicarea unor legi diferite pentru fiecare instrument emis și, prin urmare, ar schimba natura acestora și ar împiedica tranzacționarea și ofertarea lor fungibilă. În același mod, ori de câte ori se emit sau se oferă astfel de instrumente, raportul contractual stabilit între emitent sau ofertant și consumator nu ar trebui să fie supus în mod necesar legii țării în care își are reședința obișnuită consumatorul, deoarece este necesară asigurarea uniformității clauzelor și condițiilor de emitere sau ofertare a acestora.
contractele încheiate în cadrul unui sistem multilateral, care reunește sau facilitează reunirea de interese multiple de vânzare-cumpărare de instrumente financiare ale terților, și care este reglementat de o lege unică.
În cazul acestora trebuie să se garanteze că legea în vigoare în țara în care își are reședința obișnuită consumatorul nu contravine normelor aplicabile contractelor încheiate în cadrul respectivelor sisteme sau cu operatorul acestora.
CAPITOLUL V
DETERMINAREA LEGII APLICABILE DIFERITELOR TIPURI DE CONTRACTE
5.1. Contractul de asigurare
Alegerea legii aplicabile în cazul contractelor de asigurare
Potrivit art. 7 alin. (2) din Regulamentul nr. 593/2008, contractele de asigurare care acoperă riscuri majore, în sensul art. 5 lit. d) din Prima Directivă 73/239/CEE a Consiliului din 24 iulie 1973 de coordonare a actelor cu putere de lege și actelor administrative privind inițierea și exercitarea activității de asigurare generală directă, alta decât asigurarea de viață sunt reglementate de legea aleasă de părți în conformitate cu art. 3 din Regulament.
În cazul unui contract de asigurare, altul decât cele cărora li se aplică alin. (2), părțile pot alege, în conformitate cu art. 3, numai una dintre următoarele legi:
legea oricărui stat membra în care este situat riscul în momentul încheierii contractului;
legea țării în care își are reședința obișnuită titularul poliței de asigurare;
în cazul asigurărilor de viață, legea statului membru al cărui cetățean este titularul poliței de asigurare;
pentru contractele de asigurare care acoperă riscuri limitate la evenimente care survin într-un alt stat membru decât cel în care este situat riscul, legea respectivului stat membru;
în cazul în care titularul poliței dintr-un contract căruia i se aplică aceste reguli exercită o activitate comercială sau industrială ori o profesie liberală, iar contractul de asigurare acoperă două sau mai multe riscuri legate de respectivele activități și sunt situate în state meembre diferite, legea oricăruia dintre statele membre în cauză sau legea țării în care își are rsedința obișnuită titularul poliței.
Atunci când, în cazurile vizate la pet. 1), 2) sau 5), statele membre menționate acordă o mai mare libertate în ceea ce privește alegerea legii aplicabile contractelor de asigurare, părțile se pot prevala de această libertate.
Regulile art. 7 se aplică contractelor de asigurare care acoperă riscuri majore, indiferent dacă riscul asigurat este situat sau nu într-un stat membru, precum și tuturor celorlalte contracte je asigurare care acoperă riscuri situate pe teritoriul statelor membre, cu excepția contractelor :e reasigurare.
Legea aplicabilă contractelor de asigurare în lipsa alegerii părților
În măsura în care legea aplicabilă nu a fost aleasă de părți, contractele de asigurare sunt reglementate de legea țării în care își are reședința obișnuită asigurătorul.
Atunci când din ansamblul circumstanțelor cauzei rezultă fără echivoc faptul că respectivul contract are în mod vădit legături mai strânse cu o altă țară, se aplică legea acelei țări.
Încazul contractelor de asigurare, altele decât cele cărora li se aplică art. 7 alin. (2), în măsura în care legea aplicabilă nu a fost aleasă de părți, acestor contracte li se aplică legea statului membru în care este situat riscul în momentul încheierii contractului.
Țara în care este situat riscul este determinată în conformitate cu art. 2 lit. d) din a Doua Directivă 88/357/CEE a Consiliului din 22 iunie 1988 de coordonare a actelor cu putere de lege și actelor administrative privind asigurarea generală directă, alta decât asigurarea de viață, de stabilire a dispozițiilor destinate să faciliteze exercitarea efectivă a libertății de a presta servicii iar, în cazul asigurărilor de viață, țara în care este situat riscul este țara angajamentului in sensul art. 1 alin. (1) lit. g) din Directiva 2002/83/CE.
Regula legii statului membru în care este situat riscul în momentul încheierii contractului își găsește aplicabilitatea în cel puțin trei situații, și anume:
În cazul contractelor de asigurare cu privire la un imobil, în care riscul este situat la locul situării imobilului;
În cazul contractelor de asigurare cu privire la un autovehicul, în care locul situării riscului se confundă cu al statului de înmatriculare;
În cazul contractelor de asigurare pe cel mult 4 luni care acoperă riscuri cu privire la vacanțe sau călătorii, cazuri în care riscul este situat în locul în care titularul poliței se găsea fizic la momentul exprimării consimțământului la încheierea contractului.
Contractul de asigurare care acoperă riscuri situate în mai multe state membre se consideră a constitui mai multe contracte, fiecare având legătură cu un singur stat membru.
Contractelor de asigurare care acoperă riscuri pentru care un stat membru impune obligativitatea asigurării li se aplică următoarele norme suplimentare:
contractul de asigurare nu îndeplinește obligația de asigurare, decât în cazul în care respectă dispozițiile specifice stabilite în legătură cu asigurarea respectivă de statul membru care impune obligația. În cazul în care legea statului membru în care este situat riscul conține dispoziții contrare celor ale legii statului membru care impune obligația de a încheia o asigurare, prevalează cea din urmă;
un stat membru poate stabili ca, prin derogare de la alin. (2) și (3) ale art. 7 din Regulament, contractul de asigurare să fie reglementat de legea statului membru care impune obligația de asigurare.
5.2. Contractele individuale de muncă
Alegerea legii aplicabile contractului individual de muncă
Potrivit art. 8 alin. (1) din Regulamentul nr. 593/2008, contractul individual de muncă este reglementat de legea aleasă de părți în conformitate cu art. 3.
Cu toate acestea, o astfel de alegere nu poate priva angajatul de protecția acordată acestuia în temeiul dispozițiilor imperative, de la care nu se poate deroga prin convenție, în virtutea legii care, în absența unei alegeri, ar fi fost aplicabilă în temeiul celorlalte alineate ale art. 8 din Regulament
Legea aplicabilă contractului individual de muncă în lipsa alegerii părților
}n măsura în care legea aplicabilă contractului individual de muncă nu a fost aleasă de părți, contractul este reglementat de legea țării în care sau, în lipsă, din care angajatul își desfășoară în mod obișnuit activitatea în executarea contractului.
}n cazul în care persoana respectivă este angajată temporar într-o altă țară, nu se consideră că și-a schimbat locul de desfășurare a muncii în mod obișnuit
}n subsidiar, în cazul în care legea aplicabilă nu poate fi determinată în temeiul acestui criteriu, contractul este reglementat de legea țării în care este situată unitatea angajatoare.
Cu toate acestea, în cazul în care reiese din circumstanțele de ansamblu ale cazului că respectivul contract are o legătură mai strânsă cu o altă țară decât țara în care/din care angajatul își desfășoară în mod obișnuit activitatea sau în care este situată unitatea angajatoare, se aplică legea acelei alte țări.
Legea aplicabilă consimțământului și validității de fond a contractului
Potrivit art. 10 alin. (1) din Regulamentul nr. 593/2008, existența și validitatea contractului (în întregime sau a oricărei clauze contractuale) sunt determinate de legea ce l-ar reglementa potrivit regulilor stabilite de acest act normativ, dacă contractul sau clauza respectivă ar fi valabile.
Alin. (2) al aceluiași articol prevede că, pentru a stabili faptul că nu și-a dat consimțământul, o parte poate să invoce legea țării în care își are reședința obișnuită, dacă din circumstanțele respective reiese faptul că nu ar fi rezonabil să se stabilească efectul comportamentului său în conformitate cu legea dete
Legea aplicabilă validității de formă a contractului
Potrivit art. 11 din Regulamentul nr. 593/2008, contractul încheiat între persoane sau reprezentanți ai acestora, care se află în aceeași țară în momentul încheierii contractului este considerat valabil din punct de vedere al formei dacă îndeplinește condițiile de formă prevăzute ie kgea care îl reglementează pe fond, în conformitate cu Regulamentul sau de legea țării în care se încheie contractul.
Contractul încheiat între persoanele sau reprezentanții acestora, care se află în țări diferite în momentul încheierii contractului este considerat valabil din punct de vedere al formei dacă îndeplinește condițiile de formă prevăzute de legea care îl reglementează pe fond, în conformitate cu acest Regulament, sau de legea oricărei țări în care se află oricare dintre părți reprezentanții acestora la momentul încheierii contractului, sau de legea țării în care, la data respectivă, își avea reședința obișnuită oricare dintre părțile contractante.
Actul juridic unilateral menit să producă efecte juridice aflat în legătură cu un contract încheiat sau care urmează să fie încheiat este considerat a fi valabil din punct de vedere al formei dacă îndeplinește cerințele de formă prevăzute de legea care reglementează sau ar reglementa contractul pe fond în conformitate cu prezentul Regulament, sau de legea țării în care a fost încheiat actul ori de legea țării în care autorul actului își avea reședința obișnuită la aceea dată.
Aceste reguli nu se aplică contractelor încheiate cu consumatorii, care intră în sfera de aplicare a art. 6 din Regulament și a căror formă este reglementată de legea țării în care își are reședința obișnuită consumatorul.
Contractul care are ca obiect un drept real imobiliar sau un drept de locațiune asupra unui imobil este supus condițiilor de formă prevăzute de legea țării în care este situat bunul imobil în măsura în care, conform legii respective, condițiile în cauză sunt aplicate indiferent de țara în care este încheiat contractul și indiferent de legea care îl reglementează și de la respectivele dispoziții nu se poate deroga prin convenție.
Domeniul legii aplicabile contractului
Art. 12 din Regulamentul nr. 593/2008 reglementează domeniul legii aplicabile contractului. Potrivit acestui text, legea aplicabilă contractului în temeiul Regulamentului reglementează în special:
interpretarea contractului;
executarea obligațiilor născute din contract;
în limitele competenței conferite instanței sesizate de legea sa procedurală, consecințele neexecutării totale sau parțiale a obligațiilor, inclusiv evaluarea prejudiciului în măsura în care aceasta este reglementată de norme de drept;
diferitele moduri de stingere a obligațiilor, precum și prescripția și decăderea din drepturi;
efectele nulității contractului.
Din formularea textului se deduce că nu este vorba de o enumerare exhaustivă, ci de una exemplificativă. La acestea se adaugă, de exemplu: modalitățile actului juridic, transmiterea și transformarea obligațiilor contractuale, drepturile creditorului asupra patrimoniului debitorului ș.a..
Însă, în ceea ce privește modalitatea de executare și măsurile care pot fi luate în cazul unei executări defectuoase, se va avea în vedere legea țării în care are loc executarea (lex loci executionis).
Această lege vizează următoarele aspecte: formalitățile concrete de executare; măsurile pe care trebuie să le îndeplinească creditorul pentru punerea în întârziere a debitorului; recepția cantitativă și calitativă a mărfurilor; măsurile luate de creditor pentru preîntâmpinarea neexecutării contractului ș.a.
Teoria interesului național în cazul legii aplicabile contractului
Capacitatea părților de a contracta este guvernată de legea lor națională. Cu toate acestea, potrivit art. 13 din Regulament, în cazul unui contract încheiat între persoane aflate în aceeași țară, persoana fizică care ar avea capacitate juridică, conform legii acelei țări, poate invoca incapacitatea sa rezultând din legea altei țâri numai în cazul în care, la data încheierii contractului, cealaltă parte contractantă avea cunoștință de respectiva incapacitate sau nu o cunoștea ca urmare a neglijenței sale.
Legea aplicabilă cesiunii de creanță și subrogației convenționale
Noțiunea de cesiune – în sensul textului art. 14 din Regulamentul nr. 593/2008 – include transferurile de creanțe pure și simple, transferurile de creanțe cu titlu de garanție, precum și gajul sau alte drepturi de garanție constituite asupra creanțelor.
Potrivit art. 14 din Regulamentul nr. 593/2008, raporturile dintre cedent și cesionar sau dintre creditor și subrogat cu privire la o creanță față de un terț („debitor”) în cadrul unei cesiuni de creanță sau a unei subrogații convenționale sunt reglementate de legea care se aplică, în temeiul Regulamentului, contractului dintre cedent și cesionar, respectiv dintre creditor și subrogat.
Legea care reglementează creanța cedată sau cu privire la care a avut loc subrogația determină caracterul cesionabil al acesteia, raporturile dintre cesionar și debitor, condițiile în care cesiunea sau subrogația îi este opozabilă debitorului, precum și caracterul liberator al prestației executate de către debitor.
Legea aplicabilă subrogației legale
Art. 15 din Regulamentul nr. 593/2008 prevede că, dacă în temeiul unei obligații contractuale, o persoană („creditorul”), are o creanță față de o altă persoană („debitorul”) și dacă un terț are obligația de a-1 dezinteresa pe creditor sau l-a dezinteresat pe creditor în executarea obligației respective, legea care reglementează obligația terțului de a-1 dezinteresa pe creditor determină dacă terțul este îndreptățit să exercite, în tot sau în parte, împotriva derbarului, drepturile pe care creditorul le avea în temeiul legii aplicabile raporturilor dintre
aceștia.
Legea aplicabilă obligațiilor cu pluralitate de debitori
În cazul în care un creditor are o creanță față de mai mulți debitori pentru care aceștia -răspund solidar, iar unul dintre debitori l-a dezinteresat pe creditor, în tot sau în parte, legea care reglementează obligația debitorului față de creditor determină și dreptul debitorului de a se îndrepta împotriva celorlalți debitori, potrivit art. 16 din Regulamentul nr. 593/2008.
Ceilalți debitori se pot prevala de drepturile de care dispuneau în raport cu creditorul, în măsura permisă de legea care reglementează obligațiile acestora față de creditor
Legea aplicabilă compensației
În lipsa unui acord între părți cu privire la compensație, aceasta este reglementată de legea aplicabilă obligației căreia i se opune compensația, potrivit art. 17 din Regulamentul nr. 593/2008.
Legea aplicabilă sarcinii probei
Legea care reglementează o obligație contractuală în temeiul Regulamentului se aplică în măsura în care cuprinde, în materia obligațiilor contractuale, norme care instituie prezumții legale sau repartizează sarcina probei, potrivit art. 18 din Regulamentul nr. 593/2008.
Contractul sau actul juridic menit să producă efecte juridice poate fi probat cu orice mijloace de probă admise fie de legea forului, fie de oricare dintre legile menționate la art. 11 din Regulament în temeiul cărora contractul sau actul respectiv este valabil din punct de vedere al formei, cu condiția ca mijloacele de probă respective să poată fi administrate în fața instanței sesizate.
CAPITOLUL VI
PRACTICĂ JUDICIARĂ
6.1. Decizia nr. 854/2014, pronunțată în dosarul nr. 356/101/2011/a1
Asupra cererilor de recurs de față, deliberând constată că, prin sentința nr. 10 din 6 februarie 2012 pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. 356/101/2011, s-a respins acțiunea formulată de reclamanta SC T. SRL, în contradictoriu cu pârâta M.C.V.I. SCA, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC D.G.A.E. SRL, în contradictoriu cu pârâta M.C.V.I. SCA, a fost obligată pârâta M.C.V.I. SCA, să-i plătească reclamantei SC D.G.A.E. SRL suma de 203.548,25 lei, reprezentând lipsă venituri pe 2 ani. S-au respins capetele de cerere privind rezoluțiunea contractului și repunerea părților în situația anterioară, s-a admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâta M.C.V.I. SCA. A fost obligată reclamanta – pârâtă SC T. SRL, să-i plătească, pârâtei – reclamante M.C.V.I. SCA suma de 44.289,56 EURO, reprezentând preț pentru butașii livrați, precum și 2.707,83 EURO, dobândă ce este calculată până la 31 august 2011, precum și în continuare, până la data plății efective. în temeiul art. 274 C. proc. civ., a fost obligată reclamanta pârâtă SC T. SRL, să-i plătească pârâtei – reclamanta M.C.V.I. SCA, suma de 6.003 lei, reprezentând taxă timbru și timbru judiciar și 14.650 EURO, reprezentând onorariu avocat și onorariu expert. A fost obligată reclamanta – pârâtă SC D.G.A.E. SRL să-i plătească pârâtei – reclamante M.C.V.I. SCA, suma de 151.731,90 EURO, reprezentând contravaloare butași viță de vie, dobândă în cuantum de 9.295,94 EURO, calculată până la 31 august 2011, precum și în continuare, până la data plății efective și 9.200 EURO, reprezentând contravaloare chirie pentru cele două tractoare, transport, asigurări, la care se va calcula dobânda legală până la data plății efective. S-a respins cererea pârâtei reclamante, cu privire la plata sumei de 10.206 EURO. în temeiul art. 274 C. proc. civ., a fost obligată reclamanta pârâtă SC D.G.A.E. SRL, să-i plătească pârâtei – reclamante M.C.V.I. SCA, suma de 14.650 EURO (onorariu avocat și onorariu expert) și 8.818 lei, taxă timbru și timbru judiciar.
În motivare, instanța a reținut următoarele:
Cu privire la reclamanta SC T. SRL s-a constatat că prin precizările depuse, la data de 15 aprilie 2011, s-a arătat că, obiectul cererii este rezilierea contractului de vânzare – cumpărare încheiat la 20 martie 2010 și repunerea părților în situația anterioară, cu cheltuieli de judecată.
Deși pe parcursul judecății au fost formulate încă două cereri de majorare a câtimii pretențiilor, una la data de 12 septembrie 2011, la care s-a renunțat la data de 26 septembrie 2011 și alta la 15 noiembrie 2011, cu ocazia concluziilor pe fond atât oral, cât și scris, în ceea ce privește pe această reclamantă, s-a solicitat doar rezilierea contractului și repunerea părților în situația anterioară, aspect față de care, instanța a analizat și s-a pronunțat numai pe acest obiect.
Reclamanta SC T. SRL avea ca principală obligație să plătească prețul pentru butașii livrați, scadența fiind perioada iulie – august 2010, odată cu primirea finanțării de la statul român și a încheierii procesului – verbal de constatare a înrădăcinării plantelor, însă nu și-a îndeplinit această obligație.
Instanța a reținut că debitorul care nu și-a executat obligațiile nu are dreptul de a pretinde rezoluțiunea contractului, chiar dacă, în cuprinsul acestuia, ar fi fost inserat un pact comisoriu expres de tipul cel mai sever.
Cât privește obligația principală a pârâtei M.C.V.I. SCA, se reține că aceasta și-a îndeplinit-o, livrând reclamantei butașii de viță de vie conveniți.
Referitor la asistența tehnică, așa cum rezultă în mod expres din contract, aceasta era limitată la vizita periodică a unui tehnician însărcinat de vânzător, în vederea realizării intervențiilor necesare până la transplantarea și începerea dezvoltării plantelor, respectiv sfârșitul lunii noiembrie 2010.
Din probatoriul administrat în cauză, înscrisurile depuse de către pârâtă, rapoarte tehnice, corespondență, inclusiv electronică, purtată între părți, declarația martorului F.St., rezultă că, pe podgoria de la Recea – Punghina, județul Mehedinți, reprezentantul M.C.V.I. SCA s-a deplasat de mai multe ori, respectiv în aprilie, mai, iulie 2010, ocazie cu care au fost acordate anumite soluții tehnice pentru combaterea buruienilor din plantație și că, în acest scop, reclamantele au contactat pe numitul F.F., care însă datorită neînțelegerilor pe care Ie-a avut cu reprezentanții reclamantei a demisionat, precum și alte persoane E.A., B.L. și B.A., pentru remedierea situației.
În raport de aceste considerente, instanța a apreciat că reclamanta SC T. SRL nu și-a îndeplinit propriile obligații contractuale și, ca urmare, nu poate solicita rezoluțiunea contractului, iar pe de altă parte nici nu a făcut dovada că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile admisibilității rezoluțiunii contractului în raport de obligațiile ce-i reveneau vânzătorului, astfel încât, acțiunea reclamantei privind rezoluțiunea contractului de vânzare – cumpărare este neîntemeiată și pe cale de consecință și capătul de cerere privind repunerea în situația anterioară, este neîntemeiat, aceasta neputând avea loc decât dacă se dispune rezoluțiunea contractului.
Pârâta M.C.V.I. SCA a solicitat, pe cale reconvențională, obligarea reclamantei SC T. SRL la plata sumei de 44.289,56 EURO, reprezentând contravaloare a 158.177 butași viță de vie livrați, la prețul de 0,28 EURO/buc, precum și la dobândă majorată de la 2.028,76 EURO la 3.601,11 lei, conform precizării de la data de 07 noiembrie 2011.
Având în vedere faptul că, pârâta M.C.V.I. SCA a livrat reclamantei SC T. SRL, cantitatea de 158.177 butași viță de vie, așa cum rezultă din facturile acceptate de reclamantă, din raportul de expertiză întocmit de expertul A.V., notele de recepție întocmite de către reclamantă, recunoașterile din cererile de chemare în judecată și precizările ulterioare, că potrivit adresei A.P.I.A. Mehedinți nr. 21604 din 17 august 2011, în cursul anului 2010 SC T. SRL, a beneficiat de subvenții în cuantum de 1.174.656,44 lei, fiind îndeplinită cerința prevăzută de art. 3.3 din contract, coroborată cu punctul 5 din anexa A la contract, iar procesul – verbal în care ar fi trebuit să se stabilească gradul de înrădăcinare al plantelor nu s-a întocmit urmare a faptului că reclamanta nu a dat curs solicitării pârâtei de a se încheia un asemenea act potrivit notificărilor M.C.V.I. SCA din 22 septembrie 2010 și din 24 septembrie 2010 și prin care au fost indicate datele de 04, 09, 11, 16 octombrie 2010, instanța văzând și dispozițiile art. 969 C. civ., a obligat reclamanta SC T. SRL, să-i plătească pârâtei M.C.V.I. SCA suma de 44.289,56 EURO, redus cu 25 %, reprezentând preț pentru butașii livrați.
Cu privire la cererea formulată de SC D.G.A.E. SRL, instanța constată că, prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat rezilierea contractului încheiat la 20 martie 2010, repunerea în situația anterioară și plata de despăgubiri în cuantum de 750.000 EURO, solicitare menținută și prin precizarea din 15 aprilie 2011, iar prin precizarea formulată la 15 noiembrie 2011, a solicitat, cu titlul de despăgubiri plata sumei de 2.231.540 lei, cerere care a fost menținută și prin concluziile orale și scrise depuse la dosar cu ocazia acordării cuvântului în fond.
Instanța de fond a apreciat că, în raport de clauzele contractuale, pârâta M.C.V.I. SCA nu avea obligația executării, în concret, a lucrărilor ce se impuneau cu privire la plantarea viței de vie și la întreținerea culturilor înființate, aceasta trebuind să dea anumite indicații tehnice pe care, de altfel, Ie-a și dat, reclamanta fiind cea care, în concret, trebuia să execute aceste indicații, fie cu mijloace proprii fie prin contactarea altor persoane.
În acest sens, de altfel, reclamanta a încheiat contracte de prestări servicii cu SC A.A.F.F., cu SC T. SNC., fiind contactați și numiții B.L. și B.A., împotriva acestora din urmă fiind promovată acțiune aflată pe rolul Tribunalului Mehedinți, secția civilă a ll-a de contencios administrativ și fiscal, sub nr. 355/101/2011.
În raport de aceste considerente, instanța a apreciat că cererea reclamantei SC D.G.A.E. SRL de rezoluțiune a contractului de vânzare – cumpărare, este neîntemeiată și, pe cale de consecință, și capătul de cerere privind repunerea în situația anterioară.
Pârâta M.C.V.I. SCA, reconvențional, a solicitat obligarea reclamantei SC D.G.A.E. SRL, la plata sumei de 151.731,90 EURO, reprezentând contravaloare butași viță de vie furnizați în temeiul contractului de vânzare – cumpărare încheiat 20 martie 2010, precum și dobândă de 6.950,52 EURO, plata sumei de 19.557,03 EURO, rezultată din închirierea de utilaje agricole și costuri aferente poliței de asigurare de 108,53 EURO, respectiv 42,50 EURO și dobândă în sumă de 632,71 EURO.
Potrivit contractului de vânzare – cumpărare încheiat la 20 martie 2010 și a raportului de expertiză întocmit de expertul A.V., rezultă că, pârâta M.C.V.I. SCA a livrat către reclamanta SC D.G.A.E. SRL, un număr de 168.591 butași viță de vie, pentru care au fost emise facturile nr. 143 din 28 aprilie 2010, nr. 145 din 28 aprilie 2010, nr. 192 din 30 aprilie 2010 și nr. 197 din 30 aprilie 2010, în valoare totală de 151.731,90 EURO, facturi pentru care s-au întocmit de către reclamantă notele de intrare – recepție nr. 105 din 28 aprilie 2010, nr. 98 din 28 aprilie 2010, nr. 99 din 30 aprilie 2010 și nr. 101 din 30 aprilie 2010, fiind înregistrate în evidența contabilă a acesteia conform Legii nr. 82/1991.
Pârâta M.C.V.I. SCA a livrat reclamantei SC D.G.A.E. SRL, cantitatea de 168.591 butași viță de vie, așa cum rezultă din facturile acceptate de reclamantă, din raportul de expertiză întocmit de expertul A.V., notele de recepție întocmite de către reclamantă, recunoașterile din cererile de chemare în judecată și precizările ulterioare, că potrivit adresei A.P.I.A. Mehedinți nr. 21604 din 17 august 2011, în cursul anului 2010 SC D.G.A.E. SRL, a beneficiat de subvenții pentru suprafața de 29,5 ha în cuantum de 466.671,56 lei, fiind îndeplinită cerința prevăzută de art. 3.3 din contract, coroborată cu punctul 5 din anexa A la contract, iar procesul – verbal în care ar fi trebuit să se stabilească gradul de înrădăcinare al plantelor, nu s-a întocmit urmare a faptului că reclamanta nu a dat curs solicitării pârâtei de a se încheia un asemenea act potrivit notificărilor M.C.V.I. SCA din 22 septembrie 2010 și din 24 septembrie 2010 și prin care au fost indicate datele de 04, 09, 11, 16 octombrie 2010.
Referitor la solicitarea pârâtei de plată a sumei de 19.557,03 EURO, instanța a reținut că, potrivit facturilor depuse la dosar de către pârâtă și a raportului de expertiză întocmit de expert A.V., pârâta a închiriat mai multe tractoare agricole, fiind emise facturile nr. 2673 din 10 septembrie 2010, furnizor A.R. nr. 15 din 31 decembrie 2010, furnizor T.L. și nr. 16 din 31 decembrie 2010, furnizor T.L., valoarea facturilor fiind de 10.206 EURO, iar prin factura nr. 427 din 30 aprilie 2010, pârâta a facturat către SC D.G.A.E. SRL, închirierea unui tractor agricol FEND 280 P și un tractor agricol MASSEY F LANDINI, inclusiv transport, asigurări și reparații, pentru suma de 9.200 EURO.
Din verificările efectuate de către expert, nu a fost identificat vreun contract de închiriere – subînchiriere, între părți cu privire la aceste utilaje agricole, factura invocată nr. 427 din 30 aprilie 2010, nu a fost găsită înregistrată în contabilitatea reclamantei însă instanța, verificând conținutul cererii de chemare în judecată, a constatat că reclamanta precizează că „trimiterea a două tractoare când subscrisele posedau mai mult de 20 de tractoare și a unei mașini de tăiat iarbă ..”, aspect față de care se poate concluziona că, factura nr. 427 din 30 aprilie 2010 este practic recunoscută de către reclamantă, aspect ce se coroborează și cu declarația martorului F.S., astfel încât, reclamanta SC D.G.A.E. SRL a fost obligată și la plata sumei de 9.200 EURO, reprezentând contravaloare chirie pentru cele două tractoare, transport, asigurări, la care se va calcula dobânda legală până la data plății efective.
Cât privește celelalte utilaje închiriate de la diferite societăți din Italia, s-a apreciat că nu s-a făcut dovada închirierii acestor utilaje pentru SC D.G.A.E. SRL și nici că acestea au fost trimise în România pentru a servi la întreținerea culturilor de viță de vie, aspect fată de care nu a fost acordată suma solicitată de 10.206 EURO.
Reclamanta SC D.G.A.E. SRL, a solicitat, cu titlul de despăgubiri, inițial suma de 750.118,10 EURO, iar ulterior, a solicitat cu titlul de despăgubiri suma de 2.231.540 lei, așa cum rezultă din suplimentul la raportul de expertiză.
Având în vedere aceste precizări și raportat la expertiza viticolă admisă de instanță și care a fost realizată de expert S.G., precum și obiectivele depuse la dosar de către această reclamantă și în virtutea rolului activ atribuit de art. 129 C. proc. civ., instanța a dispus ca reclamanta să precizeze, în concret, obiective la raportul de expertiză viticolă, cu privire la acest prejudiciu, obiective pe care apărătorul reclamantei Ie-a susținut oral la data de 12 septembrie 2011 și consemnate în încheierea de ședință din această dată, astfel încât, instanța a analizat această cerere de despăgubire.
Analizând raportul de expertiză viticolă întocmit în cauză de către expert S.G., răspunsurile la obiecțiunile la raportul de expertiză, suplimentul la raportul de expertiză, precum și declarația luată expertului în ședința din data de 05 decembrie 2011, dar și precizările la acțiune, instanța a constatat următoarele:
Cantitățile de butași de viță de vie ce au fost furnizate de către pârâtă reclamantelor au fost reținute de către instanță pe baza raportului de expertiză întocmit de către expertul A.V., a facturilor emise de către pârâtă și acceptate de către reclamante, precum și a notelor de intrare – recepție așa cum au fost ele menționate în contabilitatea celor două reclamante, astfel încât, neconcordanțele cu privire la diferite cantități reținute de expertul viticol, au fost apreciate de către instanță ca fiind nerelevante.
Suprafața totală plantată cu butași de viță de vie de către cele două reclamante în sat Recea, comuna Punghina, județul Mehedinți, potrivit răspunsului expertului de la dosar este de 208,4 ha din care 62,63 ha, butași proveniți de la pârâta M.C.V.I., restul de teren fiind cultivat cu butași de viță de vie furnizați de terțe persoane juridice. Din suprafața de 62,63 ha., SC D.G.A.E. SRL, potrivit contractului de vânzare – cumpărare din data de 20 martie 2010, a cultivat suprafața de 31,2 ha., iar reclamanta SC T. SRL, suprafața de 31,43 ha.
Cu ocazia verificărilor efectuate în teren, s-a constatat că, procentul plantelor lipsă este între 10 % și 25 % și că, același procent poate fi reținut și cu privire la cantitatea butașilor de viță de vie care nu erau viabili la momentul furnizării de către pârâtă, raport expertiză, iar cauzele care au dus la această stare, atât prin raportul de expertiză, cât și prin declarația expertului, au fost: neasigurarea condițiilor corespunzătoare pe timpul transportului, neefectuarea stratificării butașilor (condiții de păstrate de la descărcare și până la plantarea efectivă), neefectuarea fasonării (rădăcini mult prea lungi), neefectuarea mocirlirii plantelor (neînmuierea plantei într-o compoziție preparată în scop de fertilizare), lungimea portaltoiului, rădăcină nesimetrică, neîntocmirea prașilor, existența buruienilor, intervențiile tardive, folosirea anumitor pesticide interzise la plantele tinere.
În concret, plantarea butașilor de viță de vie s-a realizat de către reclamantă cu o altă firmă, respectiv SC T. SNC, conform contractului de prestări servicii nr. 66 din 14 aprilie 2010, reprezentantul acestei societăți S.T.A. fiind audiat ca a confirmat faptul că, a executat această operațiune, iar la momentul plantării verifica butașii livrați, inclusiv calitatea acestora, butașii care nu corespundeau fiind înlăturați de la plantare și că butașii livrați de către pârâtă au fost de bună calitate.
Pe de altă parte, potrivit contractului de prestări servicii încheiat de reclamantă cu A.A.F.F. la 11 martie 2010, pe perioada aprilie 2010 – noiembrie 2010, acesta din urmă avea obligația în vederea exercitării controlului și comunicarea comenzilor, către personalul societății în scopul deciderii și controlării tuturor lucrărilor necesare pentru prevenirea problemelor viței de vie (supraveghere, monitorizare, plivire buruieni, pregătire teren, transplantare, evaluare epidemiologică și controlul direct al viței de vie înainte de transplantare ș.a.).
Din probele administrate, raport de expertiză, declarații martori, inclusiv martorii reclamantelor, rezultă că pentru remedierea problemelor apărute în plantație (buruieni) s-au executat lucrări și de alte persoane, respectiv B.L. și B.A.
Ca urmare, instanța a apreciat că, prin asistența tehnică prevăzută în contract, pârâta M.C. V.I. SCA, nu avea obligația să planteze efectiv butașii livrați și să execute lucrările de întreținere, obligația acesteia fiind doar aceea de a furniza indicații tehnice cu privire la măsurile ce trebuie luate, răspunderea pentru cultivarea și întreținerea revenind persoanelor cu care reclamanta a contractat și mai sus arătate, astfel că nu se împărtășește de către instanță opinia expertului că, prin asistența tehnică prevăzută în contract, pârâtei îi reveneau obligațiile cu privire la neefectuarea stratificării butașilor (condiții de păstrate de la descărcare și până la plantarea efectivă), neefectuarea fasonării (rădăcini mult prea lungi), neefectuarea mocirlirii plantelor (neînmuierea plantei într-o compoziție preparată în scop de fertilizare), lungimea portaltoiului, rădăcină nesimetrică, neîntocmirea prașilor, existența buruienilor, intervențiile tardive, folosirea anumitor pesticide interzise la plantele tinere.
Cu referire la certificatele de calitate ale butașilor de viță de vie, așa cum a rezultat din declarațiile martorilor, respectiv persoanele care au plantat butașii de viță de vie, din cele depuse la dosar de către reclamantă, se reține că, reclamantele nu au contestat existența acestora, ba mai mult prin depunerea unora dintre acestea la dosar rezultă că au primit aceste certificate, eventuala nepăstrare a acestora și neprezentarea de către aceștia expertului, nu duce la concluzia că aceste certificate nu au însoțit marfa livrată.
Pesticidele utilizate în plantație și apreciate de expert ca fiind necorespunzătoare, pe de o parte, pentru vârsta plantației, iar pe de altă parte prin prisma efectelor negative pe care Ie-a avut asupra viței de vie, conform declarațiilor martorilor audiați, acestea au fost administrate de persoanele contactate de reclamantă, altele decât pârâta, astfel încât, s-a apreciat că implicațiile acestor tratamente asupra plantației nu pot fi imputate pârâtei.
Prin suplimentul la raportul de expertiză, expertul, plecând de la obiectivele solicitate de reclamante a calculat diferite sume aferente și care, în esență, vizau costul pentru eliminarea buruienilor, costuri pentru pesticidele folosite, cheltuielile de personal, costurile cu achiziționarea diferitelor mașini de tuns iarbă, replantarea butașilor lipsă, extirparea plantelor uscate, precum și lipsa veniturilor pe 2 ani și conform declarației acestuia, au fost calculate ipotetic, fără a face vreo verificare cu privire la executarea efectivă a lucrărilor pentru care se solicită despăgubiri, sau dacă asemenea costuri au fost înregistrate în contabilitate, precum și explicațiile date de către părți, iar la stabilirea lipsei veniturilor s-a avut în vedere proiectul ce a stat la baza obținerii autorizației de plantare.
Instanța, având în vedere, pe de o parte, prevederile contractuale art. 2.9 din contract și în temeiul cărora, în cazul în care gradul de înrădăcinare al plantelor este mai mic de 95 %, vânzătorul, va trebui să înlocuiască, total, pe propriile cheltuieli plantele lipsă, iar pe de altă parte, faptul că, costurile solicitate nu au fost dovedite fiind calculate de către expert ipotetic (dacă s-ar fi făcut ar fi costat atât), a apreciat ca neîntemeiată și nedovedită cererea cu privire la obligarea la costurile solicitate.
Cât privește solicitarea de obligare a pârâtei la producția nerealizată pe 2 ani, urmare a faptului că nu au fost înlocuite plantele lipsă, deși această obligație revenea pârâtei, conform clauzei contractuale, certitudinea că prin neînlocuirea acestor plante în termen de 15 zile de la data când s-a constatat că acestea nu s-au înrădăcinat, s-a amânat momentul când reclamanta va obține producție de struguri și având în vedere suprafața cultivată de SC D.G.A.E. SRL cu butași livrați de pârâtă de 31,2 ha., precum și procentul de 25 % de plante lipsă, a admis în parte cererea privind despăgubirile solicitate și a obligat pârâta să-i plătească suma de 203.548,25 lei, reprezentând lipsă venituri pe 2 ani, constând în producție struguri nerealizată (pentru suprafața de 31,2 ha., valoarea producției pe 2 ani ar fi de 1.628.380 lei, iar aferentă procentului de 25 % – 203.548,25 lei, supliment raport de expertiză).
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantele SC T. SRL și SC D.G.A.E. SR precum și pârâta M.C.V.I. SCA. La data de 03 iulie 2012 pârâta M.C.V.I. SCA a depus la dosar o precizare, arătând că a înțeles să declare apel incident în baza art. 2931 C. proc. civ.
Prin decizia nr. 150/2012 din 23 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a ll-a civilă, au fost admise apelurile declarate de reclamantele pârâte SC D.G.A.E. SRL prin administrator M.M., SC T. SRL și apelul incident declarat de pârâta reclamantă M.C.V.I. SCA. A fost schimbată sentința apelată, în sensul că a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamante în contradictoriu cu pârâta.
Pârâta a fost obligată să plătească reclamantelor suma de 1.628.380 lei reprezentând lipsă venituri pe 2 ani și suma de 104.404 lei reprezentând contravaloarea pesticidelor necorespunzătoare și costul lucrărilor de administrare. Au fost menținute dispozițiile de respingere a cererii privind rezoluțiunea contractelor și repunerea în situația anterioară. Pârâta SC T. SRL a fost obligată la plata sumei de 3.601,11 euro, iar pârâta SC D.G.A.E. SRL la plata sumei de 12.337,05 euro reprezentând dobândă către reclamante, calculată până la 31 august 2011 și în continuare până la data plății. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței privitoare la cererea reconvențională.
Pentru a pronunța această soluție, în ceea ce privește apelul formulat de reclamantele SC D.G.A.E. SRL și SC T. SRL, instanța de apel a reținut următoarele:
În ce privește capătul de cerere având ca obiect rezilierea contractelor de vânzare – cumpărare încheiate la data de 20 martie 2010 între reclamanta SC D.G.A.E. SRL respectiv SC T. SRL pe de o parte și pârâta M.C.V.I. SCA pe de altă parte, curtea de apel a apreciat soluția instanței de fond legală și temeinică.
Rezilierea contractului este o sancțiune a neexecutării culpabile a contractelor sinalagmatice cu executare succesivă, constând în desființarea acestuia pentru viitor, fără restituirea prestațiilor deja executate.
Contractele încheiate de părți au ca obligație principală vânzarea – cumpărarea de butași de viță de vie, sancțiunea aplicabilă fiind rezoluțiunea, nu rezilierea. Reprezentanta reclamantelor a insistat însă în calificarea cererii ca fiind reziliere, cerere nelegală raportat la caracterul contractului de vânzare-cumpărare ca fiind cu executare dintr-o dată.
Deși solicită rezilierea contractelor, reclamantele au cerut și repunerea părților în situația anterioară, consecință a rezoluțiunii și nu a rezilierii unui contract, rezilierea având efect doar pentru viitor, nu și pentru trecut, astfel încât în mod corect instanța de fond a respins ca neîntemeiat și acest capăt de cerere.
Curtea a apreciat că instanța de fond a calificat corect cererea ca fiind rezoluțiune și a stabilit corect că, atâta timp cât reclamantele refuză să-și îndeplinească obligația principală de plată a prețului, nu pot cere rezoluțiunea și nu pot invoca neexecutarea culpabilă de către pârâtă a obligației subsidiare de acordare a asistenței tehnice, ca temei al rezoluțiunii, neputând cere nici repunerea părților în situația anterioară.
În ce privește despăgubirile, curtea a constatat că ambele reclamante și-au majorat pretențiile la 1.753.484,40 euro, pentru ca, după efectuarea rapoartelor de expertiză suma să fie precizată, prin concluziile scrise, la 2.231.540 lei.
Pentru soluționarea acțiunii în despăgubiri se pune problema lămuririi culpei contractuale a pârâtei M.C.V.I. SCA. în executarea obligației de acordare a asistenței tehnice.
Deoarece părțile nu au stabilit prin contract la ce intervale se vor deplasa specialiștii italieni la podgoria din Recea, județul Mehedinți, acest lucru a fost determinat potrivit uzanțelor în materie, atât expertul viticol cât și martorul G.G., doctor în științe viticole, audiat în apel arătând că aceasta ar fi trebuit să constea în mai multe vizite lunare (la 10- 15 zile).
Reprezentantul M.C.V.I. SCA, F.St., a efectuat prima vizită după plantarea butașilor la 14 aprilie 2010, când a constatat doar că lucrările decurgeau normal, apoi la 25 – 26 mai 2010.
Ulterior acestei date, până la 26 iulie 2010, reprezentanții M.C.V.I. SCA nu s-au mai deplasat în România pentru a verifica stadiul podgoriei, deși acest lucru fusese solicitat de mai multe ori (potrivit corespondenței prin e-mail depusă de părți la dosar și a declarațiilor martorilor audiați la fond și în apel).
Pentru această perioadă de 2 luni (26 mai – 26 iulie) pârâta M.C.V.I. SCA nu a oferit nicio explicație a lipsei asistenței periodice, contestând inclusiv calitatea de reprezentanți ai săi a domnilor B.L. și B.A., persoane care au acordat asistență tehnică reclamantei în perioada când pârâta nu și-a trimis reprezentanți la podgoria din Recea, județul Mehedinți.
Potrivit corespondenței dintre pârâtă și reclamante din 6 august 2010, M.C.V.I. SCA prin reprezentantul său C.T., a recunoscut că în perioada 26 mai – 26 iulie niciun reprezentant al său nu s-a deplasat la podgorie, purtându-se însă numeroase discuții telefonice prin e-mail sau direct însă în alte locații decât podgoria, prin care pârâta recunoaște că a recomandat firma terță E.A. pentru acordarea de consultanță și management în cultivarea viței de vie, firmă cu care, însă, reclamantele trebuiau să trateze direct și să decidă în consecință.
După vizita din 26 iulie 2010, părțile au constatat întârzieri în creșterea și dezvoltarea viței de vie, apariția buruienilor (uneori mai înalte decât butașii) și a bolilor la plante, unele încetând chiar din evoluție.
În acest moment pârâta a recomandat o serie de intervenții manuale, mecanice și chimice, acestea din urmă, potrivit expertizei viticole efectuate în cauză și a declarațiilor martorilor, fiind efectuate cu substanțe necorespunzătoare, care fie nu au avut niciun efect, fie au dăunat butașilor de viță de vie.
Având în vedere toate aceste considerente: lipsa asistenței tehnice pe o perioadă de 2 luni, deși vizitele trebuiau efectuate la cel mult 15 zile, degradarea plantelor și consilierea întârziată sau necorespunzătoare a reclamantelor, curtea a constatat culpa pârâtei M.C.V.I. SCA în executarea obligației de acordare a asistenței tehnice conform contractului.
În consecință, pârâta M.C.V.I. SCA răspunde pentru prejudiciul creat reclamantelor prin executarea necorespunzătoare a obligațiilor sale, întinderea acestui prejudiciu fiind stabilită prin cele 2 rapoarte de expertiză efectuate în cauză și suplimentele la acestea.
Față de daunele suferite de reclamante, curtea a apreciat ca întemeiată cererea de acordare a despăgubirilor pentru întârzierea cu 2 ani față de data prevăzută inițial a obținerii de venituri de pe podgorie (potrivit punctului 6 din suplimentul raportului de expertiză viticolă). Această valoare a fost stabilită de expert la 1.628.380 lei, sumă pe care va fi obligată pârâta să o acorde celor două reclamante.
În întâmpinarea formulată pârâta a susținut că această evaluare este ipotetică și, în consecință, nu trebuie acordată.
Curtea a apreciat că, fiind vorba de producții viitoare, este evident că suma este ipotetică, fiind însă calculată prin intermediul unui expert în viticultură care a avut în vedere prețul și producția medie ce se obțin pe astfel de podgorii, evaluând astfel prejudiciul produs prin culpa pârâtei.
În ce privește celelalte cereri de despăgubiri, curtea a apreciat ca fiind întemeiate cele privind acordarea contravalorii pesticidelor achiziționate în urma recomandării reprezentanților pârâtei M.C.V.I. SCA (obiectivul 4 al suplimentului de expertiză), fiind vorba de substanțe inutile, ineficiente, neomologate sau amestecuri neadecvate, în valoare totală de 99.349 lei. De asemenea, costul de administrare al acestor pesticide de 5.055 lei urmează a fi suportat tot de pârâtă.
Curtea a apreciat, însă, ca nefondate, celelalte cereri de despăgubiri: costurile pentru eliminarea buruienilor cu tractorul sau cu mașina de tuns iarba, ca și costurile achiziționării a 30 de mașini de tuns iarba nu se impune a fi suportate de pârâtă deoarece acestea intră în categoria lucrărilor și dotărilor necesare pe care reclamantele trebuie să le facă oricum, în mod regulat, în activitatea normală de cultivare a viței de vie, chiar în situația în care s-ar fi acordat asistența tehnică.
La fel și pentru costurile cu personalul tehnic fără de care podgoria nu ar fi putut funcționa și cele privind prașila butașilor.
În ceea ce privește contravaloarea butașilor, ridicarea spalierilor, plantarea butașilor și remontarea spalierilor, ca și lucrările de extirpare și replantare, curtea a apreciat că și aceste cereri sunt neîntemeiate.
Potrivit contractelor încheiate de părți, acestea au convenit ca vânzătoarea pârâtă să înlocuiască plantele ce se usca, fără însă a stipula în sarcina acesteia și cheltuielile pentru replantare, ci doar furnizarea gratuită a plantelor ce trebuie înlocuite. în consecință, cheltuielile de ridicare/remontare a spalierilor și de pregătire a terenului rămân în sarcina beneficiarului, respectiv a reclamantelor.
Curtea a considerat că nu se impune nici acordarea contravalorii celor 278.400 butași ce trebuie înlocuiți, deoarece, potrivit clauzelor contractuale (art. 2.9) vânzătorul înlocuiește gratuit acești butași când există culpa sa.
În ce privește apelul pârâtei M.C.V.I. SCA curtea de apel a reținut următoarele:
Analizând înscrisurile aflate la dosar, respectiv facturile fiscale și corespondența prin e-mail, Curtea a constatat că părțile au convenit expedierea doar a 2 tractoare, pentru 10 zile, pentru care corespunde factura nr. 427 din 30 aprilie 2010. Chiar prin cererea de chemare în judecată reclamantele recunosc furnizarea acestor 2 tractoare. Închirierea altor tractoare, fără ca în acele facturi să fie înscrisă destinația lor, fără documente justificative de transport și expediere, precum și în lipsa oricărei probe care să susțină afirmațiile pârâtei, nu se poate aprecia că aceasta a expediat mai multe utilaje în România. În consecință, Curtea a apreciat că instanța de fond a soluționat corect acest capăt de cerere.
În ce privește contravaloarea butașilor furnizați de pârâtă către cele 2 reclamante, curtea a apreciat, de asemenea, că în mod corect instanța de fond a obligat reclamantele la plata acestora.
În baza contractelor de vânzare – cumpărare încheiate la 20 martie 2010, pârâta M.C.V.I. SCA a expediat reclamantelor SC D.G.A.E. SRL și SC T. SRL un număr de 168.591 plante, respectiv 158.177 plante. Deși acestea au fost plantate, reclamantele nu au achitat până în prezent prețul convenit prin contract și, în consecință, în mod corect instanța de fond Ie-a obligat la plata acestuia, ca fiind principala obligație a cumpărătorilor decurgând din contractele de vânzare-cumpărare.
În ce privește dobânzile aplicabile atât sumei de 44.289,56 euro contravaloarea butașilor, datorată de SC T. SRL, cât și sumei de 151.731,90 euro contravaloarea butașilor datorată de SC D.G.A.E. SRL, curtea a stabilit legea aplicabilă acestora.
Potrivit art. 9.1 și 9.2 din contract: „toate dezacordurile și controversele referitoare la prezentul contract, inclusiv cele referitoare la valabilitatea sa, interpretarea, executarea sau dizolvarea, vor fi rezolvate pe cale amiabilă.
În cazul în care părțile nu ajung la un acord, toate litigiile, controversele sau reclamațiile vor intra în incidența regulamentelor internaționale cu privire la furnizarea de produse”.
În consecință, părțile au stabilit ca legea aplicabilă contractului să fie regulamentele internaționale.
Cum toate părțile provin din state membre ale Uniunii Europene „legea” aplicabilă obligațiilor contractuale este Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I).
Potrivit art. 4 din Regulament, dacă părțile nu au stabilit care este legea aplicabilă, în tot sau în parte contractului încheiat de ele, norma aplicabilă se determină astfel: „contractul de vânzare – cumpărare de bunuri este reglementat de legea țării în care își are reședința obișnuită vânzătorul” [(art. 4 alin. (1), lit. a)]. Cum părțile nu au stabilit alte norme aplicabile contractului lor, devin aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Regulamentul (CE) nr. 593/2008, legea aplicabilă fiind cea a vânzătorului, în speță legea italiană, pârâta avându-și sediul comercial și desfășurându-și activitatea în Italia.
Reclamantele se află în eroare când invocă aplicarea legii române.
Este adevărat că, potrivit art. 9.3 din contract părțile au convenit în caz de controversă, competența să aparțină forurilor de la sediul achizitorului, însă această normă stabilește legea aplicabilă litigiului, respectiv instanța competentă în caz de litigiu, nu legea aplicabilă contractului.
Pentru aceste motive, curtea a apreciat ca întemeiate criticile pârâtei referitoare la modul de calcul al dobânzilor datorate de reclamante la prețul neachitat al bunurilor. Aceste dobânzi au fost calculate de expertul contabil potrivit legislației italiene astfel: dobânda pentru suma datorată de reclamanta SC D.G.A.E. SRL este de 12.377,05 euro, iar cea pentru suma datorată de reclamanta SC T. SRL este de 13.601,11 euro, reclamantele urmând să fie obligate la plata acestora (sume calculate până la 31 august 2011) precum și în continuare până la plata efectivă.
Cât privește ultima critică, referitoare la greșita obligare a pârâtei la plata contravalorii veniturilor întârziate pentru doi ani, curtea a analizat-o implicit, în cadrul analizei criticilor formulate de reclamante, găsind-o neîntemeiată.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele SC D.G.A.E. SRL și SC T. SRL precum și pârâta M.C.V.I. SCA.
Reclamantele SC D.G.A.E. SRL și SC T. SRL au declarat recurs și împotriva deciziei nr. 2/2012 din 11 decembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a ll-a civilă, prin care s-a respins cererea reclamantelor de completare a dispozitivului deciziei nr. 150/2012 din 23 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a ll-a civilă, pe care o consideră netemeinică și nelegală, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art. 3041 C. proc. civ., privitor la cheltuielile de judecată.
Privitor la decizia nr. 150/2012 din 23 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a ll-a civilă, recurentele reclamante SC D.G.A.E. SRL și SC T. SRL o consideră nelegală, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 304 alin. (9) C. proc. civ. și solicită admiterea recursului, modificarea deciziei civile criticate și, pe fondul cauzei, admiterea în totalitate a acțiunii.
Prezentând starea de fapt invocată în acțiune, reclamantele recurente arată că instanța de apel făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor cuprinse în contractul părților, că pârâta reclamantă M.C.V.I. SCA nu și-a îndeplinit obligațiile asumate în contract, reprezentantul pârâtei F.St. efectuând prima vizită la podgorie în aprilie 2010, fără a da indicații tehnice, la fel ca și în 25 mai 2010, că nu s-a încheiat procesul – verbal de constatare a situației de la fața locului potrivit art. 2 – 8 din capitolul 2 al contractului și că vizitele domnului F.St., au încetat fără a mai acorda indicații tehnice.
Când aceștia au încercat să remedieze situația, era deja prea târziu, iar indicațiile referitoare la produsele și tratamentele aplicabile au fost neconforme cu legislația română.
Reclamantele au mai susținut că instanța nu a avut în vedere toate probele administrate în cauză, că în mod eronat a reținut că și-au majorat sau au renunțat de mai multe ori la pretențiile solicitate, că a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală.
Recurenta pârâtă M.C.V.I. SCA a invocat dispozițiile art. 304, pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ., precum și art. 4 alin. (1) lit. a) al Regulamentului CE 593/2008, privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale solicitând admiterea recursului; modificarea în parte a deciziei nr. 150/2012 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a ll-a civilă, în sensul înlăturării din dispozitivul deciziei a prevederilor cu privire la obligarea recurentei la plata sumei 1.628.380 Ron, reprezentând lipsă venituri pe 2 ani și a sumei de 104.404 Ron, reprezentând contravaloarea pesticidelor necorespunzătoare și costul de administrare a acestora.
Recurenta pârâtă a susținut că instanța de apel a obligat recurenta la plata de daune către intimata SC T. SRL în condițiile în care aceasta din urmă a renunțat la pretențiile împotriva M.C.V.I. SCA.
În opinia pârâtei decizia instanței de apel este contradictorie în ce privește legea aplicabilă contractului și temeiul de drept al obligării recurentei la plata de despăgubiri către intimate (motiv prevăzut de art. 304, pct. 7 C. proc. civ.).
Potrivit celui de-al treilea motiv de recurs, decizia instanței de apel de obligare a recurentei la plata de daune este dată cu aplicarea greșită a legii, (motiv prevăzut de art. 304, pct. 9 C. proc. civ.), contractual fiind supus legii italiene și nu legii române.
Analizând deciziile recurate în raport de criticile formulate de către recurente, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele care succed:
Cât privește recursul declarat de SC T. SRL și SC D.G.A.E. SRL împotriva deciziei nr. 2/2012 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, în cuprinsul cererii formulate în fața instanței de apel, reclamantele fac vorbire atât de existența unor erori materiale cât și de necesitatea anumitor lămuriri. Verificând cuprinsul dispozitivului deciziei, curtea de apel a constatat că nu se regăsește nicio dispoziție cu privirea la soluționarea unei eventuale cereri accesorii de acordare a cheltuielilor de judecată, astfel că nu se impune vreo îndreptare de eroare materială și nici lămurirea unei dispoziții corespunzătoare din decizie.
De fapt, s-a solicitat ca instanța de apel să se pronunțe și asupra cheltuielilor de judecată, astfel că cererea formulată este o cerere de completare a hotărârii, temeiul de drept al acesteia fiind art. 2812 C. proc. civ., instanța nefiind ținută de termenii folosiți de parte și nici de textul de lege invocat, eventual eronat. Calificarea se face în raport de scopul urmărit de parte prin promovarea cererii.
Potrivit art. 2812 C. proc. civ., dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu, se poate cere completarea hotărârii, care nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului.
În speța de față se susține că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra cererii accesorii de acordare a cheltuielilor de judecată, conform dovezilor existente la dosar din faza judecății la fond.
În cuprinsul cererii de apel nu s-a formulat cererea accesorie de acordare a cheltuielilor de judecată și, așa cum rezultă din practicaua deciziei care este corespunzătoare dezbaterilor orale din ședința publică, nici cu ocazia dezbaterilor pe fond nu s-au solicitat cheltuieli de judecată, astfel că instanța de apel nu a fost investită legal cu judecarea acestei cererii accesorii.
Cheltuielile efectuate la fond și neacordarea acestora de către tribunal nu poate fi cenzurată de instanța de apel, întrucât, așa cum s-a arătat, potrivit art. 2812 C. proc. civ., îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor potrivnice sau completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului.
În consecință, instanța de apel a soluționat în mod corect cererea de completare promovată de recurentele-reclamante, având în vedere că nici prin apelul promovat de acestea și nici în cadrul dezbaterilor în fond, recurentele-reclamante nu au solicitat acordarea de cheltuieli de judecată și nici nu au făcut dovada acestora.
Cât privește recursul declarat de reclamantele SC D.G.A.E. SRL și SC T. SRL împotriva deciziei nr. 150/2012 din 23 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a ll-a civilă, acesta se va respinge pentru următoarele considerente:
Conform prevederilor art. 304 alin. (9) din vechiul C. proc. civ., modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Toate criticile celor două recurente-reclamante din cererea de recurs nu au nicio legătură cu motivul mai sus amintit, reprezentând doar o reiterare a situației de fapt, așa cum a fost expusă deja în cererea introductivă și în apel.
Din motivarea recursului depus de către D.G.A.E. SRL și T. SRL nu rezultă nici că hotărârea pronunțată de instanța de apel ar fi lipsită de temei legal, nici că aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Cererea de recurs și motivarea acesteia reprezintă o veritabilă reiterare a fondul cauzei care nu are nimic de-a face cu motivul prevăzut de art. 304 alin. (9) din vechiul C. proc. civ.
În ce privește probele (fotografii) depuse în susținerea recursului, acestea nu pot fi reținute ca și probe în soluționarea prezentului dosar, pentru faptul că ele nu au fost nicicând încuviințate, sau comunicate părții adverse, mai mult acestea nu au nicio legătură cu motivul de recurs prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ.
Susținerile recurenteior-reclamante din recursul promovat de acestea nu se încadrează în motivele de recurs prevăzute de art. 304, alin. (9) C. proc. civ., respectiv: în motivarea cererii de recurs, recurentele-reclamante nu au precizat în concret care sunt motivele de nelegalitate ale hotărârii atacate; în motivarea cererii de recurs, recurentele-reclamante nu au precizat în concret în cel fel a fost încălcată legea la momentul pronunțării hotărârii atacate; în cadrul motivării cererii de recurs, nu au precizat în concret în ce mod a fost aplicată greșit legea la momentul pronunțării hotărârii atacate.
Pentru toate considerentele de mai sus și având în vedere că motivarea recursului D.G.A.E. SRL și T. SRL nu se încadrează în niciun fel în prevederile art. 304 alin. (9) C. proc. civ., urmează a fi respins recursul formulat de către reclamante.
Cât privește recursul declarat de pârâta M.C.V.I. SCA împotriva deciziei nr. 150/2012 din 23 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a ll-a civilă
Privitor la critica susbsumată motivului prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., se va reține că, prin acțiunea principală, astfel cum a fost precizată, reclamantele SC T. SRL și SC D.G.A.E. SRL au solicitat: rezilierea contractului de vânzare – cumpărare încheiat la data de 20 martie 2010 și repunerea părților în situația anterioară; obligarea pârâtei la plata sumei de 750.118,10 euro reprezentând daune materiale (cerere ulterior majorată la 2.231.540 lei) și cheltuieli de judecată.
Daunele au fost calculate raportat la: costul pentru eliminarea buruienilor: 4400 euro (40 zile ori 110 euro/zi) cu tractorul și 12.480 euro (3 zile ori 208 ha ori 20 euro) cu mașina de tuns iarbă, costul achiziționării a 30 de mașini de tuns iarbă: 15000 euro, costul produselor inutile, mijloace și personal pentru distribuirea acestora: 65.000 euro, costurile cu personalul tehnic și MD: 45.000 euro, lipsa veniturilor pentru 2 ani: 147.300 euro, înlocuirea butașilor 98.219,20 euro, totalul daunelor la 18 august 2010 fiind de 1.369.594,40 euro.
La acestea se adaugă lucrările efectuate până la data precizării acțiunii: prășitul plantelor pe 100 ha, cu tractor (50 de zile): 5500 euro, extirparea și replantarea plantelor: 14.000 euro, îndepărtarea instalației de spalieri: 6300 euro, costul butașilor la plantare: 341.840 euro, remontarea spalierilor: 16.250 euro; total: 383.390 euro.
Aceste precizări au fost făcute cu motivări similare, atât de reclamanta SC D.G.A.E. SRL cât și de SC T. SRL, astfel încât în mod eronat M.C.V.I. SCA a reținut că cea de-a doua reclamantă a solicitat numai rezilierea contractului și repunerea părților în situația anterioară.
Cât privește criticile subsumate motivelor prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., se va reține că, instanța de apel a reținut în mod corect că, pentru soluționarea acțiunii în despăgubiri, se pune problema lămuririi culpei contractuale a pârâtei M.C.V.I. SCA în executarea obligației de acordare a asistenței tehnice.
Conform dispozițiilor contractuale, respectiv art. 2.1: „obiectul prezentului contract este constituit din vânzarea și asistența tehnică pentru plantarea și cultivarea viței de vie conform prețului și varietăților din anexa A. Asistența este limitată vizitei periodice a unui tehnician delegat de vânzător”.
Prin aceleași contracte, părțile detaliau aceste obligații la art. 2.4: „Vânzătorul va efectua sau va delega propriul tehnician pentru a efectua vizitele periodice la plantație cu scopul de a indica intervențiile necesare pentru un rezultat bun al acestuia, până la acceptarea completă a grefei și începerea procesului de dezvoltare a plantelor. Asistența se va extinde la furnizarea periodică de indicații tehnice necesare pentru a nu rezulta probleme datorită plantelor sau cultivării, conform normativelor europene competente în materie și reabilitarea acestor plante dacă pentru orice motiv ar fi defecte și fără rădăcină. Asistența tehnică garantează cel mai bun rezultat de înrădăcinare și să favorizeze începerea unei dezvoltări corespunzătoare a plantelor”.
Probele administrate în cauză au relevat: lipsa asistenței tehnice pe o perioadă de 2 luni, deși vizitele trebuiau efectuate la cel mult 15 zile, degradarea plantelor și consilierea întârziată sau necorespunzătoare a reclamantelor, iar curtea de apel a reținut în mod corect culpa pârâtei M.C.V.I. SCA în executarea obligației de acordare a asistenței tehnice conform contractului.
În aceste condiții, având în vedere dispozițiile contractuale redate mai sus, pârâta M.C.V.I. SCA răspunde pentru prejudiciul creat reclamantelor prin executarea necorespunzătoare a obligațiilor sale.
Întinderea acestui prejudiciu a fost stabilită prin cele 2 rapoarte de expertiză efectuate în cauză și suplimentele la acestea, iar cererea de acordare de despăgubiri pentru întârzierea cu 2 ani față de data prevăzută inițial a obținerii de venituri de pe podgorie (potrivit punctului 6 din suplimentul raportului de expertiză viticolă) este întemeiată. Această valoare a fost stabilită de expert la 1.628.380 lei, sumă pe care instanța de apel a obligat-o pe pârâtă să o acorde celor două reclamante.
Curtea de apel a reținut corect că, fiind vorba de producții viitoare, este evident că suma este ipotetică, fiind însă calculată prin intermediul unui expert în viticultură care a avut în vedere prețul și producția medie ce se obțin pe astfel de podgorii, evaluând astfel prejudiciul produs prin culpa pârâtei.
Și în ce privește celelalte cereri de despăgubiri, soluția este la adăpost de criticile formulate. Acordarea contravalorii pesticidelor achiziționate în urma recomandării reprezentanților pârâtei M.C.V.I. SCA (obiectivul 4 al suplimentului de expertiză), fiind vorba de substanțe inutile, ineficiente, neomologate sau amestecuri neadecvate, în valoare totală de 99.349 lei, de asemenea, costul de administrare al acestor pesticide de 5.055 lei trebuie suportat tot de pârâtă.
În baza contractelor de vânzare – cumpărare încheiate la 20 martie 2010, pârâta M.C.V.I. SCA a expediat reclamantelor SC D.G.A.E. SRL și SC T. SRL un număr de 168.591 plante, respectiv 158.177 plante. Deși acestea au fost plantate, reclamantele nu au achitat până în prezent prețul convenit prin contract și, în consecință, în mod corect instanța de fond Ie-a obligat la plata acestuia, ca fiind principala obligație a cumpărătorilor decurgând din contractele de vânzare-cumpărare.
În ce privește dobânzile aplicabile atât sumei de 44.289,56 euro contravaloarea butașilor, datorată de SC T. SRL, cât și sumei de 151.731,90 euro contravaloarea butașilor datorată de SC D.G.A.E. SRL, curtea de apel a stabilit legea aplicabilă acestora.
Potrivit art. 9.1 și 9.2 din contract: „toate dezacordurile și controversele referitoare la prezentul contract, inclusiv cele referitoare la valabilitatea sa, interpretarea, executarea sau dizolvarea, vor fi rezolvate pe cale amiabilă.
În cazul în care părțile nu ajung la un acord, toate litigiile, controversele sau reclamațiile vor intra în incidența regulamentelor internaționale cu privire la furnizarea de produse”.
În consecință, părțile au stabilit ca legea aplicabilă contractului să fie regulamentele internaționale.
Cum toate părțile provin din state membre ale Uniunii Europene „legea” aplicabilă obligațiilor contractuale este Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I).
Potrivit art. 4 din Regulament, dacă părțile nu au stabilit care este legea aplicabilă, în tot sau în parte contractului încheiat de ele, norma aplicabilă se determină astfel: „contractul de vânzare – cumpărare de bunuri este reglementat de legea țării în care își are reședința obișnuită vânzătorul” [(art. 4 alin. (1), lit. a)]. Cum părțile nu au stabilit alte norme aplicabile contractului lor, devin aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Regulamentul (CE) nr. 593/2008, legea aplicabilă fiind cea a vânzătorului, în speță legea italiană, pârâta avându-și sediul comercial și desfășurându-și activitatea în Italia.
Rezultă deci că instanța de apel a făcut aplicarea Regulamentului (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I), iar recurenta pârâtă se află în eroare când formulează această critică.
Potrivit art. 9.3 din contract părțile au convenit în caz de controversă, competența să aparțină forurilor de la sediul achizitorului, însă această normă stabilește legea aplicabilă litigiului, respectiv instanța competentă în caz de litigiu, nu legea aplicabilă contractului. Dobânzile au fost calculate de expertul contabil potrivit legislației italiene astfel: dobânda pentru suma datorată de reclamanta SC D.G.A.E. SRL este de 12377,05 euro, iar cea pentru suma datorată de reclamanta SC T. SRL este de 13601,11 euro, reclamantele urmând să fie obligate la plata acestora (sume calculate până la 31 august 2011) precum și în continuare până la plata efectivă.
Pentru toate considerentele reținute, conform art. 312 C. proc. civ., se va respinge recursul declarat de reclamantele SC D.G.A.E. SRL și SC T. SRL împotriva deciziei nr. 150/2012 din 23 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a ll-a civilă, ca nefondat, se va respinge recursul declarat de reclamantele SC D.G.A.E. SRL și SC T. SRL împotriva deciziei nr. 2/2012 din 11 decembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a ll-a civilă, ca nefondat, se va respinge recursul declarat de pârâta M.C.V.I. SCA împotriva deciziei nr. 150/2012 din 23 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a ll-a civilă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantele SC D.G.A.E. SRL și SC T. SRL împotriva deciziei nr. 150/2012 din 23 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a ll-a civilă, ca nefondat.
Respinge recursul declarat de reclamantele SC D.G.A.E. SRL și SC T. SRL împotriva deciziei nr. 2/2012 din 11 decembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a ll-a civilă, ca nefondat.
Respinge recursul declarat de pârâta M.C.V.I. SCA împotriva deciziei nr. 150/2012 din 23 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a ll-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
BIBLIOGRAFIE
Tratate. Cărți. Monografii
Belohlavek, Al. Convenția de la Roma. Regulamentul Roma I, vol. I, Editura C.H.Beck, București 2012;
Berlinker, D. Drept international privat, Editura Cordial Lex, Cluj-Napoca, 2012;
Buletinul Rețelei judiciare în materie civilă și comercială nr. 1/2015, Editura Hamangiu 2015;
Jakotă, M. Sistemul de rezolvare a conflictelor de legi în materie contractuală în dreptul inetrnațional privat român, în Analele Universității A.I. Cuza, Iași, 1958, vol. II;
Lupașcu, D., D. Ungureanu, Drept internațional privat, Editura Universul Juridic, București 2012;
Lupașcu, D. Drept international privat: actualizat în raport cu Noul Cod civil, noul Cod de procedură civilă și REgulementele Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, 2012;
Macovei, I. Drept internațional privat, Editura C.H. Beck, București 2011;
Rucăreanu, I. Dreptul comercial internațional, editat de Revista economică, București 1976;
Sitaru, D. Drept internațional privat. Partea generală. Partea specială, Editura C.H.Beck, București 2013;
Sitaru, D Drept internațional privat, Editura Hamangiu, București 2008;
Legi. Directive. Regulamente.
Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societății informaționale, în special ale comerțului electoronic, pe piața internă;
Directiva 2004/39/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 aprilie 2004 privind piețele instrumentelor financiare, indiferent dacă se bazează sau nu pe un sistem de contraparte central;
Directiva 2002/83/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 5 noiembrie 2002 privind asigurarea de viață;
Directiva 98/26/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 19 mai 1998 privind caracterul definitiv al decontării în sistemele de plăți și de decontare a titlurilor de valoare;
Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale;
Regulamentul CE nr. 662/2009 al Parlamentului European și al Consiliului;
Regulamentului (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind
competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială;
Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2201/2003 din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia responsabilității părintești;
Regulamentului (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Regulamentul Roma I (ID: 119726)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.