Referate Master Drept European

=== dfe19a6f46290bbfe42e9dfa1b84b9c2e9b15c00_315351_1 ===

CUPRINS

CAPITOLUL I CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

Noțiunea de cetățenie europeană

Statutul cetățeanului European

Dreptul cetățenilor europeni

Dreptul la liberă circulație

Dreptul la stabilire

Alte drepturi ale cetățeanului European

Dreptul de a alege și de a fi ales în Parlamentul European

Dreptul cetățenilor europeni de a înainta petiții

Dreptul cetățenilor europeni de a se adresa Mediatorului European

Protecția diplomatică a cetățenilor europeni

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

alin. – alineat

art. – articolul

A.U.E. – Actul Unic European

C.E. – Comunitățile europene

C.E.E – Comunitatea economică europeană

CEEA/ – Comunitatea europeană a energiei atomice

EURATOM

C.E.C.O – Comunitatea europeană a cărbunelui și oțelului

nr. – numărul

op.cit. – operă citată

p. – pagina

TCE – Tratatul constituind comunitatea Europeană

TUE – Tratatul asupra UE (Tratatul de la Maastricht)

UE – Uniunea Europeană

urm. – următoarele

INTRODUCERE

Trebuie subliniat faptul că în primul rând conceptul general de „cetățenie” are o latură politică prin aceea că modalitățile de stabilire și cadrul legal de instituire nu reprezintă altceva decât expresia voinței suverane a unui popor.

Mai mult decât atât, orice om dintr-o societate își poate singur da seama că participă, în calitatea sa de cetățean, la exercitarea puterii, astfel încât se poate spune că oricăruia dintre noi îi revine o foarte mică parte din puterea suverană a poporului. Ca exemplu elocvent în acest sens, poate fi dat dreptul cetățenilor de a alege și de a fi aleși în instituțiile parlamentare.

O altă latură a cetățeniei este cea civilă, care se referă, spre exemplu, la drepturile privind libertatea individuală.

În fine, cea de-a treia latură a cetățeniei este cea socială, care include, spre exemplu, drepturile cetățenilor la un standard decent de viață, dreptul la sănătate, dreptul al educație, dreptul la locuință etc.

Cetățenia reprezintă cu aceeași forță un statut (juridic și politic) dar și un rol, un rol social. Astfel, ca statut cetățenia reprezintă atât totalitatea drepturilor și libertăților pe un care un stat le recunoaște cetățenilor săi sau li le protejează, dar și totalitatea obligațiilor pe care aceștia le au față de stat.

Din perspectiva rolului său social, cetățenia reprezintă una dintre identitățile individului și presupune dezvoltarea anumitor competențe sau a unei culturi civice care fac posibilă exercitarea efectivă a statutului de cetățean.

Ca statut de drepturi, cetățenia europeană ajută la observarea naturii compozite a Uniunii Europene, care este ea însăși o comunitate de drept, un sistem socio-economic și, din ce în ce mai mult, o entitate politică

Sub aspect politic, cetățenia europeană este expresia tuturor proceselor politice sau de negociere interguvernamentale, a interpretărilor, impulsurilor unionale și a mobilizărilor sociale.

Noțiunea de cetățenie europeană

Noțiunea de cetățenie își găsește originea în dreptul intern.

Astfel, potrivit concepției propuse de Aristotel, cetățeanul se definea prin participarea la funcțiile judiciare și la cele publice în general.

În dreptul pozitiv, cetățenia continuă să desemneze calitatea juridică ce permite unei persoane să ia parte la viața statului, bucurându-se de drepturi civice și politice și fiind supusă, în schimb, anumitor obligații cum ar fi votul obligatoriu sau serviciul militar.

Ca regulă, cetățenia e recunoscută de către stat cetățenilor săi care, ca membri ai Cetății, participă la guvernarea Cetății. Însă există excepții, ca de exemplu „cetățenia britanică de peste mări” sau cea a Uniunii franceze.

În drept internațional se recunoaște acest statut privilegiat, condiționat de naționalitate, care presupune dreptul de ședere pe teritoriul național, participarea la viața politică (dreptul de a alege și de a fi ales), accesul la funcțiile publice, dreptul la protecția diplomatică.

În doctrină s-a subliniat că noțiunea de cetățenie europeană ar putea să fie bazată pe aceste drepturi și obligații corespondente. Ea implică faptul că cetățenii Uniunii Europene beneficiază, în această calitate, de aceleași drepturi care sunt acordate în mod tradițional propriilor cetățeni în ordinea juridică internă. Aceste drepturi corespund, aproape în totalitate, cu ceea ce în anii 1975-1985 erau „drepturi speciale”, rezervate cetățenilor statelor membre ale Comunității.

Ceea ce trebuie remarcat este că, în mod esențial, structura Uniunii implică exercitarea anumitor drepturi la nivelul Uniunii Europene și exercitarea altora la nivelul statelor membre

După Consiliul european de la Fontainebleau din 1984 o altă noțiune s-a dezvoltat și anume cea de Europă a cetățenilor. Această noțiune poate fi distinsă cu dificultate de anterioara, mai ales că se dovedește greu de definit.

Practic, ideea de bază este că cetățeanul european trebuie plasat în centrul construcției europene, pentru a-i dezvolta sentimentul de apartenență la Uniunea Europeană, iar în acest sens Comitetul ad-hoc privind Europa cetățenilor, numit și Comitetul ADONNINO, creat la inițiativa Consiliului European de la Fontainebleau din 25-26 iunie 1984 a propus „măsuri în vederea întăririi și promovării identității și imaginii Comunității față de cetățenii săi în lume”.

Printre drepturile speciale recunoscute în perspectiva unei Europe a cetățenilor figurează, fără îndoială, drepturile speciale inerente cetățeniei europene și care instituie o veritabilă cetățenie politică.

Totodată, se pot regăsi drepturi care rezultă din integrarea economică, cum ar fi liberul acces la un loc de muncă într-o țară aleasă și drepturi noi care consacră lărgirea domeniului integrării, cum ar fi dreptul la cultură sau protecția mediului, acestea încadrându-se mai bine concepției celei mai largi a cetățeniei.

Însă această concepție „răpește” conceptului o parte întinsă a specificității sale, deoarece „drepturile cetățeanului nu se mai disting de drepturile oricărei alte ființe umane”.

Confuzia dintre cele 2 perspective, cea de cetățenie europeană și cea de Europă a cetățenilor, este des întâlnită.

Astfel, în Rezoluția din 17 mai 1995 asupra funcționării Tratatului Uniunii Europene în perspectiva Conferinței Interguveraamentale din 1996, Parlamentul European a cerut ca cetățenia europeană să fie întărită mai ales prin aderarea Uniunii Europene la Convenția europeană a drepturilor omului, interzicerea pedepsei cu moartea, protecția minorităților, egalitatea între bărbați și femei ca și prin întărirea cetățeniei politice.

În mod evident, aceste drepturi, deși sunt recunoscute în dreptul Uniunii Europene sunt drepturi ale ființei umane în general, deci nu sunt rezervate cetățenilor statelor membre și nici drepturi inerente calității de cetățean european.

Drepturile cetățenilor europeni

Documentul care a introdus oficial pentru prima dată conceptul de „cetățenie unională” a fost Tratatul de la Maastricht intrat în vigoare în 1993.

În urma modificărilor aduse de tratatul sus-amintit asupra Tratatului Comunităților Europene (TCE), a fost introdusă Partea a II-a (art. 8-8E), intitulată „Cetățenia Uniunii”, unde s-a stipulat într-un mod foarte clar că „este cetățean al Uniunii Europene orice persoană care are cetățenia unui stat membru”.

Cetățenii Uniunii se bucură de toate drepturile și au toate obligațiile prevăzute de tratate. Astfel, cetățenii europeni:

au dreptul de a circula liber;

au dreptul de a alege și de a fi aleși la alegerile Parlamentului European în statul membru în care își au reședința, fără nici o discriminare fată de cetățenii acelui stat.

au dreptul de a adresa petiții Parlamentului European, sau se pot adresa Ombudsman-ului.

beneficiază de protecție din partea autorităților diplomatice și consulare ale oricărui stat membru.

Ca un corolar al cetățeniei europene, toți cetățenii Uniunii, se bucură de toate aceste drepturi fără nici o discriminare, dar, desigur cu anumite rezerve, instituite prin dispozițiile tratatelor pe care le voi aminti, cu titlu de exemplu, în cadrul prezentării.

Dreptul la liberă circulație

Libertatea de circulație a persoanelor constituie expresia cea mai ușor perceptibilă a apartenenței la un spațiu european comun, fără bariere interne.

Libera circulație a persoanelor în cadrul Comunității Europene a fost definită de Actul Unic European (1987) drept una dintre cele patru libertăți fundamentale ale Pieței Interne

Totodată, potrivit Tratatului de la Roma, se poate spune că libera circulație a persoanelor a fost unul dintre obiectivele fundamentale de îndeplinit în vederea realizării pieței comune.

Tratatul de la Amsterdam a introdus prevederile legate de aceste aspecte în Tratatul de la Roma și a prevăzut o perioadă de 5 ani până la momentul în care se vor aplica procedurile comunitare și în aceste domenii.

Beneficiarii libertății de circulație au fost lucrătorii salariați și membrii de familie ai acestora.

Dreptul la liberă circulație a fost subordonat cetățeniei unuia dintre statele membre UE, acestea din urmă determinând în mod suveran condițiile în care se acordă cetățenia, inclusiv dubla cetățenie.

Conceptul de „liberă circulație a persoanelor” s-a modificat in timp.

Dacă inițial se avea în vedere numai libera circulație a persoanelor individuale agenți economici, angajați sau prestatori de servicii, implicațiile conceptului s-au extins ulterior în legătură cu ideea de cetățean al Uniunii, în mod independent de activitatea economică sau de alte deosebiri de cetățenie.

La ora actuală, după intrarea în vigoare, la 1 decembrie 2009, a Tratatului de la Lisabona, dispozițiile în materia liberei circulații a persoanelor cuprinse în cadrul Titlului IV al părții a III-a din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE) se împart în două capitole: Capitolul I – Lucrătorii și Capitolul II – Dreptul de stabilire.

Lucrătorii

Potrivit art. 45 TFUE (ex-articolul 39 TCE), libera circulație a lucrătorilor este garantată în cadrul Uniunii. Libera circulație implică eliminarea oricărei discriminări pe motiv de cetățenie între lucrătorii statelor membre în ceea ce privește încadrarea în muncă, remunerarea și celelalte condiții de muncă.

Sub rezerva restricțiilor justificate de motive de ordine publică, siguranță publică și sănătate publică, libera circulație a lucrătorilor implică dreptul:

(a) de a accepta ofertele reale de încadrare în muncă;

(b) de a circula liber în acest scop pe teritoriul statelor membre;

(c) de ședere într-un stat membru pentru a desfășura o activitate salarizată în conformitate cu actele cu putere de lege și actele administrative care reglementează încadrarea în muncă a lucrătorilor statului respectiv;

(d) de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce a fost încadrat în muncă în acest stat, în condițiile care vor face obiectul unor regulamente adoptate de Comisie.

Aceste dispoziții nu se aplică însă încadrării în administrația publică.

Art. 45 TFUE și Directiva 38/2004 directivă ce reglementează toate aspectele legate de libera circulație-conferă noțiunii de „lucrător” o sferă largă, potrivit criteriului obiectiv al relației de muncă.

Trăsătura distinctivă a relației de muncă este aceea că o persoană prestează o activitate cu valoare economică în favoarea unei alte persoane și în subordonarea ei, activitate în schimbul căreia primește o remunerație.

Domeniile în care se prestează munca și natura legăturii juridice dintre lucrător și angajator, care poate fi de drept privat, de drept public sau de natură statutară, nu prezintă interes pentru aplicarea art. 45 TFUE.

Activitatea desfășurată trebuie să fie reală și efectivă, astfel că persoana care prestează munci cu caracter neregulat sau pe durată limitată, dar în cadrul unui contract de muncă ocazional, cum este cel prevăzut de legislația olandeză, intră sub incidența reglementărilor unionale.

Cerința ca munca să fie efectivă presupune contribuția activității depuse de lucrător la ameliorarea cantitativă sau calitativă a producției întreprinderii.

Dreptul de stabilire

În conformitate cu dispozițiile TFUE, sunt interzise restricțiile privind libertatea de stabilire a cetățenilor unui stat membru pe teritoriul altui stat membru. Această interdicție vizează și restricțiile privind înființarea de agenții, sucursale sau filiale de către cetățenii unui stat membru stabiliți pe teritoriul altui stat membru.

Libertatea de stabilire presupune accesul la activități independente și exercitarea acestora, precum și constituirea și administrarea întreprinderilor și, în special, a societăților în înțelesul articolului 54 par. 2 TFUE, în condițiile definite pentru cetățenii proprii de legislația țării de stabilire, sub rezerva dispozițiilor cuprinse în TFUE privind libera circulație a capitalurilor.

În vederea realizării libertății de stabilire cu privire la o activitate determinată, Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară și după consultarea Comitetului Economic și Social, decide prin intermediul directivelor.

Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă directive privind coordonarea dispozițiilor și măsurilor amintite.

Alte drepturi ale cetățeanului european

Dreptul de a alege și a de a fi ales în Parlamentul European

Tratatul asupra Uniunii Europene din 1992 a atribuit și a recunoscut, prin dispozițiile sale, dreptul cetățenilor Uniunii Europene de a alege (prin vot) și de a fi aleși la alegerile europene, în statul de rezidență, pe de o parte, și în cel de apartenență (de origine), pe de altă parte. Normele privind eligibilitatea candidaților au cunoscut modificări substanțiale pe parcursul dezvoltării construcției comunitare.

Astfel, fiecărui stat membru îi era permis organizarea sufragiului în funcție de propriile reguli, trebuind să respecte numai un set de condiții minime comune:

nimeni nu poate vota decât o singură dată;

vârsta minimă pentru vot este de 18 ani;

alegerile se desfășoară la datele fixate de către fiecare stat membru, începând cu joi dimineața până duminică în cursul aceleiași săptămâni;

deschiderea urnelor se poate face numai după închiderea scrutinului în toate statele membre.

Alegătorul Uniunii își exercită dreptul de a alege fie în statul membru de reședință, fie în statul membru de origine. Nimeni nu poate vota mai mult de o dată în timpul acelorași alegeri.

Nimeni nu poate fi candidat în mai mult de un stat membru, în timpul acelorași alegeri. În cazul în care cetățenii statului membru de reședință, pentru a fi alegători sau persoane eligibile, trebuie să-și aibă reședința pe teritoriul electoral de o perioadă de timp minimă, se consideră că alegătorii și persoanele eligibile comunitar îndeplinesc această condiție dacă au avut reședința în alte state membre o perioadă de timp echivalentă. Această dispoziție se aplică fără a aduce atingere condițiilor specifice legate de durata rezidenței într-o circumscripție sau colectivitate locală determinată.

Orice cetățean al Uniunii care-și are reședința într-un stat membru fără a avea cetățenia acestuia și care, prin efectul unei hotărâri judecătorești în materie civilă sau penală, este decăzut din dreptul de a fi ales fie în temeiul dreptului statului membru, fie al dreptului statului membru de origine, este exclus de la exercitarea acestui drept în statul membru de reședință în cazul alegerilor pentru Parlamentul European.

Dreptul cetățenilor europeni de a înainta petiții

În sens general, petiția este o cerere prezentată unei instituții politice de către una sau mai multe persoane în scopul preîntâmpinării unei presupuse injustiții sau a unei situații nesatisfăcătoare sau pentru a obține încetarea unei astfel de situații.

Din punct de vedere al dreptului comunitar petiția poate consta într-o cerere individuală, o plângere, o sesizare referitoare la aplicarea dreptului comunitar sau un apel adresat Parlamentului pentru a lua o poziție într-o.anumită chestiune.

Astfel de petiții îi oferă Parlamentului European posibilitatea de a atrage atenția asupra oricărei încălcări a drepturilor unui cetățean european de către un stat membru, de către autoritățile locale sau orice altă instituție.

Parlamentul European a avut o poziție ingrată în cadrul eșafodajului instituțional al construcției europene. Pe de o parte, fiind singura instituție în care cetățenii Uniunii își puteau alege în mod direct reprezentanții exista o mare așteptare din partea acelorași cetățeni cu privire la modul în care aleșii lor vor influența procesul decizional, mai ales că, denumirea de „Parlament” aducea în conștiința publică imaginea unei instituții cu mare putere de decizie.

Astfel, au apărut și noile reglementări cuprinse în articolul 8D TCE, care au conferit noi drepturi cetățenilor Uniunii, drepturi care sunt în legătură și cu întărirea rolului intermediar pe care îl are Parlamentul European între instituțiile comunitare și cetățean.

Astfel, se consacră dreptul pentru orice cetățean al Uniunii de a adresa în scris o petiție Parlamentului European, conform dispozițiilor de la articolul 138D.

De altfel, trebuie remarcat că normele cuprinse în cadrul noului articol 8D și dispozițiile art. 138D la care se face trimitere, aduc două modificări substanțiale dreptului de petiționare în ceea ce privește subiecții beneficiari și în legătură cu modalitățile de exercitare. Astfel, referitor la subiecții beneficiari se poate constata o extindere a câmpului de aplicare ratione personae a dreptului de petiționare, întrucât beneficiul său nu este limitat la cetățenii Uniunii ci acest este conferit și persoanelor juridice unionale, precum și persoanelor fizice care nu sunt cetățeni ai Uniunii dar își au reședință într-un stat membru.

În ceea ce privește însă modalitățile de exercitare, există unele restricții, întrucât petiția (plângerea, cererea) trebuie să poarte nu numai asupra unui subiect legat de domeniile de activitate ale Comunității, ci să se refere totodată în mod direct la autorul petiției.

Petiția poate fi individuală sau colectivă. Chiar dacă în practică petițiile individuale sunt majoritare, există și un număr deloc neglijabil de petiții colective.

Dar cea mai mare parte a petițiilor sunt transmise Comisiei Europene, care joacă un rol crucial în rezolvarea problemelor. În schimb, cooperarea se dovedește mult mai puțin satisfăcătoare la nivelul Consiliului și la nivelul statelor membre.

Dreptul cetățenilor europeni de a se adresa Mediatorului European

Consacrată mai întâi în Suedia, unde primul Ombudsman a fost ales în 1766, și statuată constituțional pentru prima dată în anul 1809, instituția Ombudsman-ului a căpătat o largă popularitate în deceniile de după al doilea Război Mondial, fiindu-i dedicate tot mai multe studii, monografii, articole, în numeroase țări de pe toate continentele au fost create instituții similare, la nivel național sau provincial, ori local.

Dezvoltarea actuală a instituției și răspândirea ei în peste 85 de țări a fost posibilă datorită forței morale pe care a inspirat-o persoana Ombudsman-ului, în special în țara sa de origine. Astfel, chiar și Uniunea Europeană, din anul 1995, are propriul său Ombudsman (Mediator).

Instituția Ombudsman-ului este organic legată de problema asigurării legalității în activitatea organelor și aparatului de stat, a respectării drepturilor și libertăților cetățenești, contra oricăror abuzuri, acțiuni arbitrare sau erori ale autorităților publice. Ea privește raporturile dintre cetățean și stat, persoană și putere publică, problematică aflată în atenția a numeroși gânditori, filozofi, politologi, juriști – de-a lungul istoriei, căpătând o importanță deosebită.

Cuvântul „Ombudsman” este de origine suedeză, având semnificația de reprezentant, agent, delegat, împuternicit, adică o persoană autorizată să acționeze în numele și în serviciul cuiva.

În terminologia științifică, denumirea instituției „Ombudsman” este practic generalizată, în unele țări fiind chiar preluată în legislație (spre exemplu în Irlanda, Olanda); sunt folosite, spre exemplu, denumiri precum „mediator" în legislația franceză, „Apărătorul Poporului" {Defensor del Pueblo) în Spania, „Slujitorul Dreptății”{Provedor de la Justiça) în Portugalia, „Avocatul Poporului" (Volksanwaltschaft), în Austria etc..

O atare diversitate de denumiri nu influențează însă asupra esenței instituției ombudsmaniene care, în pofida unor nuanțe de reglementare, își păstrează trăsăturile sale originale: apărarea drepturilor cetățeanului în fața abuzurilor administrației.

CONCLUZII

Orice persoană care are cetățenia unui stat membru al Uniunii Europene este considerat cetățean european. Cetățenia Uniunii nu înlocuiește cetățenia națională, ci se adaugă acesteia. Așa cum am subliniat și în cuprinsul analizei cetățenii Uniunii au drepturile și obligațiile prevăzute în tratate, aceștia bucurându-se, printre altele, de:

dreptul de liberă circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre;

dreptul de a alege și de a fi aleși în Parlamentul European, precum și la alegerile locale în statul membru unde își au reședința, în aceleași condiții ca și cetățenii acestui stat;

dreptul de a se bucura, pe teritoriul unei țări terțe în care statul membru ai cărui cetățeni sunt nu este reprezentat, de protecție din partea autorităților diplomatice și consulare ale oricărui stat membru, în aceleași condiții ca și cetățenii acestui stat;

dreptul de a adresa petiții Parlamentului European, de a se adresa Ombudsmanului European, precum și dreptul de a se adresa instituțiilor și organelor consultative ale Uniunii în oricare dintre limbile tratatelor și de a primi răspuns în aceeași limbă.

Aceste drepturi se exercită în condițiile și limitele definite prin tratate și prin măsurile adoptate pentru punerea în aplicare a acestora.

Orice cetățean al Uniunii are dreptul de liberă circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de tratate și de dispozițiile adoptate în vederea aplicării acestora.

BIBLIOGRAFIE

Doctrină

Ciocan, Vasile, Nuna,Emil Instituții europene: noțiuni de drept comunitar, Editura Gerofnet, Oradea 2004

Diaconu, Nicoleta Dreptul Uniunii Europene.Tratat, Editura Lumina Lex, București 2008

Diaconu Nicoleta Sistemul instituțional al Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, Bucuresti 2001

Dragomir, Eduard Tratatul de la Lisabona, Editura Nomina Lex, București 2009

Dragomir, Eduard, Dan Niță, Cetățenia europeană, Editura Nomina Lex, București 2010

Fuerea, Augustin Manualul Uniunii Europene, Ediția a III-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București 2006

Fuerea, Augustin Instituțiile Uniunii Europene, Editura Universul Jurdic, București 2000

Filipaș, Ion, Augustin Fuerea, Drept instituțional comunitar european, ediția a V-a, Editura Actami, București 2000

Groza, Anamaria Uniunea Europană. Drept instituțional, Editura C.H. Beck, București 2008

Ținca, Ovidiu Drept comunitar general, Editura Didactică și Pedagogică R.A, București 1999

Fuerea, Augustin Instituțiile Uniunii Europene, Editura Universul Jurdic, București 2000

Articole din reviste de specialitate

V. Duculescu, Tratatul de la Amsterdam-instrument juridic de referință în procesul integrării europene, în R.D.C. nr. 2/1999

Tiberiu Savu Obiectivele și competențele Uniun ii euepene consecrate de Tratatul de la Lisabona, Revista Română de Drept Comuntar nr. 1/2008

Surse electronice

www. europa.eu

www. europarl.europa.eu

=== dfe19a6f46290bbfe42e9dfa1b84b9c2e9b15c00_315351_2 ===

CUPRINS

INTRODUCERE

ABREVIERI

alin. – alineatul

art. – articolul

C.proc.civ – Codul de procedură civilă

lit. – litera

M.Of. – Monitorul Oficial

N.C.C – noul Cod civil

nr. – numărul

op.cit. – operă citată

p. – pagina

pct. – punctual

R.R.D. – Revista română de drept

vol. – volumul

INTRODUCERE

Introducere

Odată cu abrogarea în anul 1954 a dispozițiilor art. 1223-1293 din Codul civil de la 1864 privitoare la contractul de căsătorie și drepturile respective ale soților, lunga și bogata tradiție în România în materia regimurilor matrimoniale a fost întreruptă, Codul familiei impunând un regim matrimonial unic, legal, imperativ și imutabil.

Convențiile matrimoniale prin care s-ar fi modificat regulile privind comunitatea legală de bunuri erau interzise în mod expres, sub sancțiunea nulității absolute. Reconsiderarea concepției în segmentul raporturilor patrimoniale dintre soți, prin instituirea unei reglementări flexibile care să lase viitorilor soți libertatea de a organiza aspectele pecuniare ale vieții conjugale, este realizată prin noul Cod civil.

Regimuri matrimoniale în legislațiile europene

În această materie, cea mai spectaculoasă, dar și cea mai așteptată soluție legislativă o reprezintă consacrarea principiului libertății convențiilor matrimoniale, legislația română fiind astfel racordată reglementărilor moderne și permisive din dreptul comparat.

Regimul matrimonial al comunității de bunuri, cu unele modificări, rămâne regimul legal, dar va avea un caracter flexibil, urmând a fi aplicabil doar în cazurile în care viitorii soți nu au optat, prin convenție matrimonială, pentru unul din cele două regimuri matrimoniale alternative, respectiv pentru regimul separației de bunuri sau pentru regimul comunității convenționale.

Deși textul face referire in terminis la „viitorii soți”-situația cea mai frecventă, când convenția matrimonială se încheie înainte de căsătorie, prevederea legală își găsește aplicare și în cazul soților, când se pune problema modificării/înlocuirii regimului matrimonial prin încheierea unei convenții matrimoniale în timpul căsătoriei.

În ceea ce privește întinderea libertății de alegere a regimului matrimonial concret aplicabil, noul Cod civil adoptă o concepție restrictivă, sub imperiul noii reglementări soții neavând posibilitatea să configureze un regim matrimonial propriu, spre exemplu, prin combinarea mai multor tipuri de regimuri.

După modelul dreptului elvețian, se limitează astfel dreptul de opțiune al soților la regimurile matrimoniale alternative prevăzute de lege. în context, trebuie precizat faptul că, în general, în dreptul comparat regula este dată de legislațiile flexibile, care nu stabilesc viitorilor soți restricții în ceea ce privește alegerea sau, după caz, construcția propriului regim matrimonial.

Regimul primar (imperativ).

După modelul Codului civil francez care a constituit principala sursă de inspirație, prin noua reglementare în materie se instituie un regim matrimonial primar, adică un ansamblu de norme imperative și esențiale, aplicabile raporturilor patrimoniale dintre soți, precum și raporturilor dintre aceștia și terți, indiferent de regimul matrimonial concret al soților.

În structura regimului primar se articulează în mod armonios un set de reguli imperative de la care nu se poate deroga prin convenție matrimonială, respectiv regulile consacrate în Secțiunea 1 „Dispoziții comune" din cadrul Capitolului VI „Drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților”; spre exemplu: regimul juridic al locuinței familiei, modul de exercitare a drepturilor soților asupra bunurilor în situația de criză, obligația reciprocă de a contribui la cheltuielile căsătoriei etc.

În condițiile în care viața în comun creează, inevitabil, în raporturile personale și patrimoniale dintre soți o interdependență, finalitatea regimului primar, oricare ar fi regimul matrimonial concret aplicabil, este aceea de a asigura zilnic „coeziunea în libertate, interdependența în independență”.

Astfel, regulile imperative care se aplică în perioadele normale au drept scop să stabilească un just echilibru între coeziunea patrimonială a cuplului și autonomia economică și socială a fiecăruia dintre soți, în vreme ce în situațiile de criză conjugală regimul primar urmărește dozarea puterilor soților, fie în sensul extinderii puterilor unuia dintre ei, fie prin diminuarea puterilor celuilalt.

Prin urmare, regimul primar, acest nucleu de ordine publică al regimurilor matrimoniale, are meritul de a atenua neajunsurile inerente regimului matrimonial concret aplicabil, fie el de tip separatist sau comunitar.

Regimul primar imperativ este un regim matrimonial incomplet, întrucât cuprinde numai ceea ce s-a considerat că reprezintă dreptul imperativ și comun al raporturilor patrimoniale dintre soți, precum și dintre aceștia și terți.

În raporturile soților cu terții, regimul primar este chemat să concilieze două obiective aparent contrare: de a se evita ca starea patrimonială a soților să constituie o frână a autonomiei lor juridice și, implicit, a libertății circuitului civil, iar, pe de altă parte, de a se evita ca această autonomie să dăuneze scopurilor căsătoriei.

6.2. Efectele regimului matrimonial

Dincolo de particularitățile unor sisteme de drept care ignoră practic regimurile matrimoniale, elementul caracteristic fiind ideea de separație-spre exemplu, sistemul de drept musulman, în majoritatea reglementărilor naționale fiecărei căsătorii i se aplică un regim matrimonial, de origine legală sau convențională.

Fundamentul regimului matrimonial îl constituie căsătoria, de aici postulatul că „nu există căsătorie fără regim matrimonial”

Un principiu esențial care guvernează această materie este acela al subordonăm regimului matrimonial scopului căsătoriei și intereselor familiei, regimul matrimonial având menirea de a susține familia proiectată din punct de vedere material, economic.

De aici consecința firească: nu există regim matrimonial în afara căsătoriei sau, în alți termeni, regimul matrimonial este dependent temporal de instituția căsătoriei. Prin urmare, înainte de încheierea căsătoriei nu există încă un regim matrimonial aplicabil, efectele oricărui regim matrimonial, indiferent de sorgintea legală sau convențională a acestuia, producându-se numai de la momentul încheierii căsătoriei.

Astfel, dacă viitorii soți nu au încheiat o convenție matrimonială sau aceasta este ineficace, efectele regimului comunității legale se vor produce ope legis de la data încheierii căsătoriei. În principiu, tot de la acest moment obiectiv se vor produce și efectele regimului matrimonial convențional, pentru care viitorii soți au optat prin încheierea unei convenții matrimoniale înainte de căsătorie; există însă și posibilitatea afectării convenției matrimoniale de o modalitate (termen sau condiție), ipoteză în care efectele se vor produce la o dată ulterioară încheierii căsătoriei.

În vederea protejării propriilor interese, terții care intenționează să stabilească raporturi juridice cu soții sau cu unul dintre ei trebuie să aibă posibilitatea de a cunoaște statutul patrimonial al familiei (regimul juridic al bunurilor soților, puterile de dispoziție ale fiecăruia dintre ei etc), în măsura în care acesta dictează validitatea actelor încheiate de soți sau de unul dintre aceștia cu privire la o categorie sau alta de bunuri.

Așadar, în realitate, publicitatea prezintă interes în cazul regimurilor matrimoniale convenționale, ceea ce coincide cu publicitatea convențiilor matrimoniale.

Lipsa formalităților de publicitate atrage inopozabilitatea față de terții de bună-credință a regimului matrimonial instituit prin convenția matrimonială, soții fiind considerați căsătoriți sub imperiul regimului comunității legale. În cazuri speciale, neîndeplinirea formalităților de publicitate prescrise de lege nu atrage totuși inopozabilitatea față de terți a acelei convenții matrimoniale, dacă se face dovada că prin actele încheiate cu terții soții au adus la cunoștință acestora existența convenției matrimoniale.

În privința sferei persoanelor care sunt îndreptățite să invoce sancțiunea inopozabilității, trebuie precizat că în condițiile în care formalitățile de publicitate a convenției matrimoniale sunt instituite numai în vederea protejării intereselor terților de bună-credință, doar aceștia sunt în măsură să invoce față de soți neîndeplinirea respectivelor formalități, nu și un soț față de celălalt soț ori soții în contra terților.

CONCLUZII

La baza celei mai importante forme de comunitate umană se află familia. Instituția familiei a constituit și constituie obiectul de cercetare a mai multor discipline.

Însă, din punct de vedere juridic familia reprezintă “grupul de persoane între care există drepturi și obligații ce izvorăsc din căsătorie, rudenie, precum și din alte raporturi asimilate relațiilor de familie.”

Principalul element în definirea familiei este căsătoria, și asta deoarece căsătoria stă la baza familiei Din multitudinea de raporturi generate de căsătorie între soți, numai unele cad sub incidență juridică

Reglementarea juridică a raporturilor patrimoniale dintre soți se constituie, de fapt, în regimul matrimonial al soților.

De-a lungul timpului, statutul patrimonial al soților a fost reflexia sistemului de stat și de drept al vremii, fiecare dintre aceste sisteme având față de instituția căsătoriei o atitudine proprie.

BIBLIOGRAFIE

Tratate, cursuri, monografii

Bacaci, Al., ș.a Dreptul familiei în regelementarea noului Cod civil, ediția 7 Editura C.H.Beck, București 2012;

Baias, Fl.A., E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod civil, Editura C.H.Beck, București 2012;

Banciu, Al.A. Raporturile patrimoniale dintre soti, Editura Hamangiu 2011;

Beleiu, Ghe. Drept civil român, Introducere în drept civil, Subiectele dreptului civil, ediția a XI-a revăzută și adăugită de M. Nicolae și P. Trușcă., Editura Universul Juridic, București 2007;

Boroi, G Liviu Stănciulescu, Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012;

Florian, Emese, Dreptul familiei, ediția 3, Editura C.H. Beck, București 2010;

Imbrescu, I. Tratat de dreptul familiei, Editura Lumina Lex, București 2010;

Lupașcu, D., Dreptul famileiei, Ediția a IV-a amendată și actualizată, Editura Universul Juridic, București 2009;

Lupan, E., I.Sabău-Pop, Tratat de drept civil român, Persoanele, Vol.II, Editura C.H. Beck, București 2007;

Vasilescu,P. Regimuri matrimoniale, partea generală, ediția a II-a, revizuită, Editura Universul Juridic, București 2009;

Articole din reviste de specialitate

O. Ungureanu, C. Munteanu, Observații privind persoana fizică și personalitatea juridică, în P.R. nr. 4/2005

=== dfe19a6f46290bbfe42e9dfa1b84b9c2e9b15c00_315357_1 ===

CUPRINS

Căsătoria în dreptul intern

Căsătoria în dreptul internațional privat

Legea aplicabilă condițiilor de fond la încheierea căsătoriei

Legea aplicabilă efectelor personale și patrimonlaie ale căsătoriei

Desfacerea căsătoriei

Legea aplicabilă desfacerii căsătoriei

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

alin. – alineatul

art. – articolul

C.proc.civ – Codul de procedură civilă

lit. – litera

M.Of. – Monitorul Oficial

N.C.C – Noul Cod civil

nr. – numărul

op.cit. – operă citată

p. – pagina

pct. – punctual

R.R.D. – Revista română de drept

vol. – volumul

Căsătoria în dreptul intern

Principalul element în definirea noțiunii de familie, prezent la majoritatea autorilor doctrinari și care îi unește, din punct de vedere juridic, pe membrii acesteia, este “căsătoria”.

Deoarece căsătoria stă la baza familiei, ocrotirea ei este prima condiție a ocrotirii familiei, în întregul ei.

Din multitudinea de raporturi generate de căsătorie între soți, numai unele cad sub incidență juridică, altele nu, cum sunt cele de natura etico-spirituală, întrucât reglementarea acestora ar însemna o imixtiune în viața intimă a soților.

Căsătoria, așa cum au fost exprimate opinii în literatura noastră juridice, nu se multumește să creeze între soți doar raporturi personale nepatrimoniale, „ci dă nastere între ei și la raporturi juridice patrimoniale, care sunt în principiu opozabile și terțelor persoane”.

Familia este o realitate biologică, prin uniunea ce se realizează între bărbat și femeie, precum și prin procreație; este o realitate socială, pentru că reprezintă cadrul comunității de viață și de interese a celor ce o compun, uniți prin esența morală a căsătoriei și prin descendența într-un model unic al solidarității umane; este o realitate juridică, fiind recunoscută și ocrotită juridicește.

Dacă vorbim despre dimensiunea juridică a familiei, direcțiile principale ale intențiilor normative pot fi considerate următoarele: protejarea familiei ca entitate socială, inclusiv prin stabilirea cerințelor legale care să asigure accesul la un asemenea statut; stabilirea drepturilor și îndatoririlor reciproce dintre membrii familiei.

Sub primul aspect, potrivit Constituției României, autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privata, familia se întemeiază pe căsătoria liber consimtiță între soți, statul ocrotește căsătoria și familia, familia având la bază căsătoria liber consimțită între soți, condițiile de fond și de formă ale încheierii actului juridic al căsătoriei fiind stabilite riguros.

Sub cel de-al doilea aspect, al reglării relațiilor din interiorul familiei, Legea
fundamentală proclamă principiul egalității soților, precum și dreptul și îndatorirea acestora de a asigura creșterea, educația și instrucția copiilor, textele N.C.C. fixează cadrul general al relațiilor personale și patrimoniale dintre soți, precum și dintre părinți și descendenții lor, mai puțin cele derivând din rudenia civilă, care sunt reglementate prin Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, republicată, Legea pentru dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor, recunoscând soțului rămas în viață dreptul la moștenire în concurs cu oricare dintre clasele de moștenitori legali-aceste clase constituindu-se exclusiv în considerarea relațiilor de rudenie cu defunctul, inclusiv dreptul la rezervă succesorală, precum și anumite drepturi succesorale accesorii.

Din punct de vedere al dreptului civil, institutia căsătoriei are o importanță covârșitoare. Starea de căsătorie dobândită prin încheierea căsătoriei cu întreg cortegiul de drepturi și obligații, completând gama atributelor de identificare a persoanei fizice, însoțește și adesea întregește implicarea subiectului de drept în raporturi juridice civile.

În textele actualei legislații termenul “căsătorie” are două accepțiuni.

Mai întâi, desemnează actul juridic al căsătoriei încheiat de viitorii soți, ale cărui condiții de fond și de formă sunt imperativ stabilite.

Într-un al doilea sens, termenul „căsătorie” desemnează starea, situația juridică dobândită prin încheierea actului juridic al căsătoriei și care există pe toată durata căsătoriei.

La această accepțiune se face apel, de exemplu, în cuprinsul art. 311 N.CC.
”soții sunt obligați să poarte în timpul căsătoriei numele comun declarat”.

Literatura de specialitate mai adaugă un al treilea înțeles noțiunii de „căsătorie”, pentru a desemna astfel instituția juridică ce reunește ansamblul normelor referitoare la actul juridic al căsătoriei și la statutul juridic al soților.

Astfel, căsătoria este definită, în cuprinsul art. 259 N.C.C. “ca uniunea liber consimțită dintre un bărbat și o femeie, încheiată în condițiile legii”, în scopul întemeierii unei familii.

Termenul „uniune” din cuprinsul definiției sugerează dubla accepțiune legală a „căsătoriei”, de act juridic și de statut juridic.

Căsătoria în dreptul internațional privat

Problemele mariajului și divorțului sunt reprezentate prin legea personală a părților, altfel spus prin legea religioasă a autorităților componente israeliene și legea națională (lex patriae) a autorităților componente străine.

În anumite cazuri, puterea legislativă de stat intervine în mod indirect în dreptul religios prin intermediul dreptului penal, îndeosebi în materie de bigamie. Mai mult, situația persoanelor care trăiesc împreună fără a fi căsătorite beneficiază de o amplă protecție juridică.

În dreptul religios israelian se prevede că încheierea căsătoriilor sau divorțul se face numai prin imam – pentru religia musulmană, corner – pentru religia creștină, rav -pentru cea ebraică și seen – pentru religia druză. Numai ei sunt autorizați să încheie căsătoriile și divorțurile și sunt supuși la rândul lor, instanțelor religioase.

Mai există și un cod religios cu reguli interne la care populația are acces și este supus reglementărilor Ministerului Religiilor.

Și în dreptul familiei israelian există aceleași condiții de fond și impedimente privind căsătoria ca și în dreptul românesc sau francez.

În ceea ce privește căsătoria unei persoane deja căsătorite, infracțiunea de bigamie nu există când se aplică legea israeliană noului mariaj, iar acesta, a fost autorizat printr-o sentință definitivă a unui tribunal rabinic și sentința a fost confirmată de Marele Rabin al Israelului. Totuși. Tribunalul Rabinic nu va autoriza al doilea mariaj doar pentru că primul a fost încheiat printr-o ceremonie civilă.

În dreptul israelian, căsătoria unui evreu religios cu un non-israelian evreu este nulă și fără valoare. Apar însă în dreptul israelian conflicte de legi dificile când legea religioasă personală a partenerului non-israelian autorizează căsătoria. Când părțile aparțin unor comunități religioase diferite. Președintele Curții Supreme are dreptul de a stabili care tribunal de drept civil israelian sau instanță religioasă israeliană are atribuția de a soluționa cauza.

În Israel există mai multe religii diferite, fiecare dintre acestea având instanțe religioase speciale care se ocupă numai de procedura personală a respectivelor persoane.

Astfel, încheierea căsătoriei se face numai la instanțele respective, excepție făcându-se atunci, când, ambele părți merg la un tribunal civil pentru încheierea căsătoriei.

În dreptul druz, încheierea căsătoriei este autorizată de instanța religioasă druză, prin intermediul unui delegat ales dintre bărbații religioși. În cazul divorțului însă, soțul merge la instanța religioasă, excluzând intervenția delegatului religios.

Condiții de fond ale căsătoriei în țările Maghrebului

Dreptul musulman este un drept esențialmente religios care își are originea în revelațiile primite de Profetul Muhammad, revelații care cuprind reglementări religioase și juridice. Instituția căsătoriei ilustrează profund acest aspect.

În Algeria, de exemplu, nu există niciun cod al familiei și, după părerea cercetătorilor avizați, dreptul aplicabil este fără îndoială dreptul musulman după ritul „malekite”, fapt confirmat în mod constant de jurisprudența Curții Supreme.

În Maroc s-a publicat între 1957-1958 un cod al statutului personal „Mu-dawwana” care se aplica tuturor naționalităților, cu excepția marocanilor de confesiune iudaică care sunt supuși statutului personal ebraic marocan.

În ceea ce privește condițiile de fond ale căsătoriei, acestea sunt vârsta și absența impedimentelor. Legătura profundă dintre religia musulmană și reglementările juridice islamice se poate observa la o primă lectură a Coranului, care cuprinde numerose precepte morale, juridice și bineînțeles religioase. Astfel, în Sura a II-a (Sura vacii), versetul 236, li se cere credincioșilor musulmani: „Nu încheiați legătura căsătoriei până ce nu trece timpul orânduit”.

Impedimentele la căsătorie în țările Maghrebului pot fi grupate în:

impedimente permanente;

impedimente temporare:

dota;

consimțămîntul.

Din cadrul impedimentelor permanente care își au originea în Sura a IV-a (Sura muierilor) fac parte: rudenia directă, alianța și alăptarea care este esențialmente o prohibiție de tip religios reluată în dreptul clasic.

Acest impediment este profund ancorat în mentalitatea musulmană și este la fel de grav să se ceară în căsătorie sora de lapte ca și sora legitimă. De asemeni, jurământul de respingere (de condamnare) este un impediment ce interzice bărbatului care s-a despărțit de soția sa pe motiv de adulter de a se recăsători cu aceasta.

Printre impedimentele temporare se numără: cele religioase, poligamice, impedimentul retragerii în abstinență, cei rezultat din logodnă și impedimentul triplului divorț.

Țările Maghrebului râmân fidele tradiției islamice în domeniul impedimentelor religioase, cu toate că excepție există mai ales prin realizarea indirectă a mariajului în străinătate. În cazul unei căsătorii în străinătate dispozițiile

Coranului riscă să nu fie aplicate, căsătoria fiind recunoscută în țările Maghrebului. Aceasta însă nu rezolvă la meniul general problema căsătoriilor mixte.

În Maroc, impedimentul religios creează cele mai multe și mai grave conflicte de legi în materia căsătoriei, întrucât Mudawwana menține regulile cutumiare „malekite”, prevăzând că „musulmanii se pot căsători numai cu musulmani”.

În Algeria și Maroc legea nu prevede nimic pentru a împiedica poligamia, posibilitatea de a avea patru soții subzistă atâta timp cât aceasta este prevăzută de Coran.

Se pare însă că monogamia care nu se poate stabili pe cale legislativă tinde a se realiza ca urmare a condițiilor socio-economice existente. Frecvența poligamiei este în scădere tocmai datorită posibilităților materiale reduse ale multor bărbați. În schimb, având o fermă opțiune pentru o societate monogamică Tunisia a interzis poligamia, prevăzând pedeapsa cu amenda sau închisoarea în cazul încălcării acestei interdicții.

În ceea ce privește dota, această noțiune este diferită de cea admisă în limbajul curent în Occident. În dreptul musulman, dota este un bun evaluabil remis soției de către soț.

Fixarea dotei este obligatorie pentru validitatea căsătoriei. Dota este folosită de către soție după cum dorește.

Consimțământul soților stă la baza căsătoriei, legislațiile prevăzând nulitatea căsătoriei dacă s-a efectuat fără consimțământul soției. În dreptul musulman clasic de tradiție malekite se apreciază însă, că față poate fi căsătorită fără a fi consultată și chiar împotriva voinței sale.

Se poate observa existenta unor elemente de o specificitate frapantă în cadrul instituției căsătoriei în unele țări islamice, rezultat al controlului pe care religia musulmană îl are asupra societății civile în general.

De altfel, dezvoltarea economică redusă, contactul încă labil cu civilizația occidentală și caracterul refractar al religiei și culturii musulmane față de orice alte ingerințe, fac ca laicitatea mariajului să rămână deocamdată doar un deziderat.

Legea aplicabilă condițiilor de fond la încheierea căsătoriei

Pentru valabilitatea încheierii căsătoriei se cere să fie îndeplinite condițiile de fond prevăzute de legea națională a fiecăruia dintre viitorii soți.

Condițiile de fond trebuie îndeplinite la momentul celebrării căsătoriei.

Raportat la dispozițiile art. 2586 N.C.C. au fost exprimate păreri diferite, care au susținut aplicarea cumulativă sau distributivă a legilor celor doi soți

În lipsa altor precizări, formularea legiuitorului presupune raportarea fiecărui soț numai la legea proprie, nu și la legea celuilalt soț.

Legea națională a fiecăruia dintre viitorii soți se aplică și impedimentelor la căsătorie.

În această materie, alin. (2) al art. 2586 N.C.C. prevede și o măsură de protecție a cetățenilor români. Dacă unul dintre viitorii soți este cetățean român și căsătoria se încheie pe teritoriul țării noastre, un eventual impediment menționat de legea străină va fi considerat ca inaplicabil. Prin înlăturarea unor asemenea impedimente se asigură ocrotirea ordinii publice de drept internațional privat.

Legea aplicabilă efectelor personale și patrimoniale ale căsătoriei

În accepțiunea actualei reglementări, efectele generale ale căsătoriei sunt diferențiate de regimurile matrimoniale.

Astfel, potrivit alin. (1) al art. 2589 N.C.C., efectele generale ale căsătoriei sunt supuse mai multor legi, care se aplică în mod succesiv, în baza criteriilor reținute, se va aplica, în principal, legea reședinței obișnuite comune a soților, iar în lipsă, legea cetățeniei comune a soților.

Dacă soții nu au nici cetățenie comună, se va aplica legea statului pe teritoriul căruia căsătoria a fost celebrată.

Legea aplicabilă efectelor generale ale căsătoriei va guverna efectele personale și cele patrimoniale dintre soți. Efectele căsătoriei fiind reglementate de lege, soții nu pot deroga de la ele, indiferent de regimul matrimonial pe care l-au ales.

Prevederile alin. (3) al art. 2589 NCC admit totuși o derogare. Astfel, drepturile soților și regimul unor acte juridice asupra locuinței familiei sunt supuse

Desfacerea căsătoriei

Divorțul poate fi definit ca acea formă de disoluție a căsătoriei, care constă în desfacerea ei, cu efecte pentru viitor, prin acordul soților sau pe cale judecătorească.

În doctrină s-a evidențiat faptul că există mai multe concepții privind divorțul. Care stau la baza reglementării acestuia: divorțul remediu – când acesta nu este condiționat de culpa vreunuia dintre soți, ci de imposibilitatea continuării căsătoriei cel puțin pentru unul dintre ei; divorțul sancțiune –când desfacerea căsătoriei se dispune ca o sancțiune împotriva soțului culpabil de degradarea căsniciei și concepția mixtă-potrivit căreia, din cauza conduitei culpabile a unui soț, continuarea căsniciei a devenit imposibilă.

Desfacerea căsătoriei prin acordul soților pe cale judiciară

După cum se poate remarca, art. 374 N.C.C. reglementează divorțul prin acordul soților în fața instanței de judecată.

De vreme ce art. 375 alin. (2) N.C.C. prevede că divorțul prin acordul soților poate fi constatat și de notarul public, chiar dacă există copii minori născuți din căsătorie, din afara căsătoriei ori adoptați, se pune întrebarea care mai este utilitatea practică a art. 374 NCC?

Ipoteza în care soții ar recurge la instanță pentru ca aceasta să pronunțe divorțul prin acordul lor nu este totuși de neimaginat. O astfel de situație ar putea interveni atunci când soții se înțeleg asupra divorțului, dar nu se înțeleg asupra unor efecte ale acestuia, cum sunt numele soților după căsătorie, partajul bunurilor, fie ele dobândite în devălmășie, în cadrul comunității legale sau convenționale, fie dobândite pe cote-părți, în cadrul regimului separației de bunuri, exercitarea autorității părintești după divorț față de copiii născuți din căsătorie sau adoptați etc.

Spre deosebire de reglementarea din Codul familiei, N.C.C. nu mai pune nicio condiție pentru divorțul prin acordul soților: acesta poate fi pronunțat oricând, fără nicio prevedere restrictivă referitoare la durata căsătoriei și chiar dacă există copii minori rezultați din căsătorie. Menționăm că textul actual din N.C.C. trebuie interpretat în sensul că se referă atât la copiii născuți din căsătorie sau la copiii rezultați din conviețuirea celor doi soți anterior căsătoriei, cât și la cei adoptați de ambii soți.

Acordul soților cu privire la divorț reprezintă un adevărat act juridic, iar art. 374 N.C.C. conține prevederi exprese referitoare la capacitate-alin. (2) prevăzând că acest tip de divorț nu poate fi pronunțat dacă unul dintre soți este pus sub interdicție-și consimțământ, alin. (3) instituind obligația instanței de a verifica existența consimțământului liber și neviciat al fiecărui soț

Normele de procedură speciale pentru divorțul prin acordul soților pe cale judiciară se regăsesc în art. 613¹ C.proc.civ., respectiv în art. 917-919 N.C.P.C..

Legea de punere în aplicare a noului Cod civil conține o prevedere referitoare la divorțul prin acordul soților, și anume art. 40, care prevede că, “în cazul cererilor de divorț formulate anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, instanța poate să dispună divorțul în această modalitate, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 373 lit. a) și art. 374 N.C.C., întrucât prin Legea nr. 202/2010 art. 38 C.fam. a fost modificat, conținutul său fiind identic cu art. 374, singura interpretare posibilă a art. 40 Legea de punere în aplicare a Noului Cod Civil este în sensul că acesta are în vedere nu cererile de divorț prin acordul soților, ci acele cereri de divorț întemeiate pe culpă, care ar putea fi transformate în cereri de divorț prin acord în condițiile noii reglementări, soluție ce nu exista, reglementată expres, în Codul familiei.

Divorțul prin acordul soților pe cale administrativă sau notarială

Condițiile desfacerii căsătoriei pe cale administrativă sau notarială

Reglementare nouă, divorțul în fața ofițerului de stare civilă sau a notarului public a fost prevăzut inițial în noul Cod civil adoptat de Parlament în 2009, după care a fost preluat prin Legea nr. 202/2010 și introdus în Codul familiei.

Această modalitate de desfacere a căsătoriei nu presupune intervenția instanței de judecată și se finalizează ca emiterea unui certificat de divorț.

Competența materială de a constata divorțul în această modalitate aparține, alternativ, ofițerului de stare civilă sau notarului public, excepție făcând cazul în care soții au copii minori rezultați din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați, când competent să constate divorțul prin acordul soților este numai notarul public, astfel cum prevede alin. (2).

Altfel spus,, soții se pot adresa oricăruia dintre cei doi pentru a constata divorțul.

Desigur, dacă un soț se adresează ofițerului de stare civilă, iar celălalt dorește să divorțeze în fața notarului, înseamnă că, de fapt, acordul dintre ei privind divorțul nu s-a realizat, iar cel sesizat mai întâi (oricare dintre cei doi) va da o dispoziție de respingere a cererii și îi va îndruma pe soți la instanță.

Competența teritorială este alternativă și aparține ofițerului de stare civilă sau notarului public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuințe comune a soților.

Întrucât notarul public are o competență teritorială circumscrisă teritoriului unei judecătorii, rezultă că oricare notar public din circumscripția unei judecătorii poate constata divorțul prin acord al unor soți care s-au căsătorit ori și-au avut ultima locuință comună în raza de competență a judecătoriei pe teritoriul căreia și el, notarul public, își are sediul profesional.

În ceea ce îl privește pe ofițerul de stare civilă, întrucât el își desfășoară activitatea pe teritoriul unei unități administrativ-teritoriale (comună, oraș, municipiu sau sector al Municipiului București), va putea să constate divorțul prin acord al unor soți care s-au căsătorit ori și-au avut ultima locuință comună în acea unitate administrativ-teritorială.

Ținând cont de conținutul alin. (1), comparativ cu alin. (2) al art. 375 N.C.C., condițiile trebuie analizate separat, pentru fiecare alineat în parte.

Pentru ca ofițerul de stare civilă sau notarul public să constate divorțul în condițiile alin. (1), sunt necesare două condiții:

acordul soților în vederea divorțului

Soții să nu aibă copii minori, născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați.

Legea aplicabilă desfacerii căsătoriei

Dacă soții nu și-au exprimat voința, legea aplicabilă divorțului se determină după criterii obiective. Divorțul va fi supus, în principal, legii reședinței obișnuite comune, iar, în lipsă, legii cetățeniei comune a soților. În absența criteriilor menționate, se va aplica legea română.

Determinarea criteriilor se face de autoritatea competentă în ordinea stabilită de lege, adică în mod succesiv. Prin această soluție, se asigură previzibibtatea legii aplicabile divorțului.

În situația în care legea străină nu permite divorțul ori îl admite în condiții deosebit de restrictive, se va aplica legea română.

Această soluție va fi posibilă numai dacă, la data cererii de divorț, unul dintre soți este cetățean român sau are reședința obișnuită în țara noastră.

Dispozițiile stabilite de alin. (2) al art. 2600 NCC, care apără ordinea publică de drept internațional privat, se aplică și în cazul în care divorțul este cârmuit de legea determinată de soți.

BIBLIOGRAFIE

Doctrină

Aioanei, G. Căsătoria și divorțul, Editura Hamangiu, București 2008;

Albu, I. Dreptul familiei, Editura Dicadcică și Pedagocică, București 1975;

Anitei, Nadia Cerasela, Dreptul familiei-conform Noului Cod Civil, Editura Hamangiu, București 2012;

Bacaci, Alexandru, Cristina Codruța Hageanu, Viorica Dumitrache, Dreptul familiei, ediția a IV-a, Editura All Beck, București 2005;

Banciu, Adrian Alexandru Raporturile patrimoniale dintre soți, Editura Hamangiu București 2011;

Banciu, Maria Dreptul familiei, Curs, vol. I, Editura Argonaut,
Cluj-Napoca, 1995;

Baias, Fl.A., E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul cod civil, Editura C.H.Beck, București 2012;

Filipescu, Ion Tratat de dreptul familiei, Ediția 8, Editura C.H. Beck, 2006;

Filipescu, I.P. , Tratat de dreptul familiei, ediția a VIII-a, Editura Universul Juridici, București 2006;

Florian, Emese, Dreptul Familiei, Editia 3, Editura C.H. Beck, București 2010;

Florian, Emese Florian, Veaceslav Pînzari Căsătoria în legislația României și a Republicii Moldova, Editura Sfera, Cluj-Napoca 2006;

Lupașcu, Dan Curs de drept internațional privat, Editura Universul Juridic, București 2012;

Pricopi, Adrian Dreptul familiei, Editura Fundația « România de Mâine », ediția a 4-a, București, 2008 ;

Legislație

*** Constituția României, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 429/2003

*** Legea nr. 287/2009 privind Noul Codul civil, publicat în M. Of. al României, Partea I, nr.505 din 15 iulie 2011

***Codul de procedură civilă

=== dfe19a6f46290bbfe42e9dfa1b84b9c2e9b15c00_315551_1 ===

CUPRINS

INTRODUCERE

Sistemul monetar european

Uniunea Economică și Monetară

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

A.U.E. – Actul unic european

B.C.E. – Banca Centrală Europeană

B.E.I. – Banca Europeană de Investiții

C.E. – Comunitatea europeană

C.E.S. – Comitetul economic și social

F.E.D. – Fondul European de Dezvoltare

F.M.I. – Fondul Monetar Internațional

G.A.T.T. – Acordul general pentru tarife și comerț

I.M.E. – Institutul Monetar European

J.O.C.E. – Jurnalul Oficial al Comunităților europene

O.C.E.D. – Organizația pentru cooperare economică și

dezvoltare

S.M.E. – Sistemul Monetar European

T.C.E. – Tratatul instituind Comunitatea europeană

T.U.E. – Tratatul asupra Uniunii Europene

U.E. – Uniunea Europeană

1.1. Sistemul Monetar European

Scurt istoric

Odată realizat primul obiectiv al CE și anume crearea unei uniuni vamale în 1968 atenția s-a îndreptat spre un obiectiv mult mai ambițios: Uniunea Economică și Monetară (UEM). La simitul de la Haga din 1-2 decembrie 1969, șefii de stat și de guvern europeni s-au pronunțat în favoarea creării UEM. Aceasta a fost determinată de tendințele economice tot mai divergente din Europa și de nevoia de ajustare a ratei de schimb. Ceea ce se întâmplă periclita politica agrară comună care era bazată pe prețuri uniforme exprimate într-o unitate comună de cont, convertită în monede naționale la rate fixe de schimb. Un al doilea factor a fost ideea prevalentă, în special, în Franța, că UME ar poate pune capăt hegemoniei dolarului american.

S-a solicitat unui grup de lucru prezidat de premierul luxemburghez Berre Werner să precizeze premisele pentru realizarea Uniunii Economice Monetare Recomandările grupului respectiv de lucru au fost publicate în octombrie 1970 și includeau alinierea etapizată a monedelor europene și constituirea unei bănci centrale europene și a unei autorități bugetare europene căreia să-i fie atribuite responsabilități monetare și bugetare. La 22 martie 1971, Consiliul a adoptat decizia de principiu de a realiza UEM în etape și de a o înfăptui deplin în 1980. Dar a fost o înșelăciune politică în realitate, raportul Werner nu a fost acceptat. Transferul atribuțiilor bugetare unui organism european, controlat democratic – un centru de decizie asupra politicii economice – a fost inclus în raport în primul rând la insistența nemților și olandezilor. Aceasta era contrară punctului de vedere gaullist despre CE ca un acord interguvernamental și în consecință Consiliul de Miniștri n-a putut să ajungă la consens cu privire la definiția preciză a ultimei faze a UEM. Decizia de principiu a fost astfel un pas în neant: nimeni n-a știut unde va duce. De fapt, n-a fost clar ceea ce s-a căzut de acord la Haga.

Oamenii interpretaseră greșit semnele și prăbușirea rapidă a sistemului Bretton Woods, care a însemnat și sfîrșitul ratelor fixe de schimb, a făcut aproape imposibilă realizarea de progrese ale UEM în Europa. Șocul provocat de prețul petrolului în 1973-1974, care a afectat în diverse moduri țările europene, a jucat rolul lui. Dar nu era numai o chestiune de "nu se poate": lipsea de asemenea voința politică. Cele 6 state membre ale CE au decis în martie 1972 să-și unească valutele într-un sistem cu marje de fluctuații reciproc limitate, cunoscut sub denumirea de "șarpe".

S-au alăturat șarpelui și alte țări europene, deși uneori pentru foarte puțin timp, ca de ex. Regatul Unit, care n-a putut însă ține pasul cu forța valutelor continentale și a trebuit să părăsească Șarpele după câteva luni și Franța a trebuit să se retragă în februarie 1973, și, deși i s-a alăturat iarăși în 1975, n-a fost totuși pe multă vreme. Cooperarea monetară europeană ajunsese la un impas și motivul era clar: politicile economice ale țărilor membre erau prea divergente și rezistența lor la șocuri externe varia considerabil.

Când Regatul Unit, Irlanda și Danemarca s-au alăturat CE la 1 ianuarie 1973, statele membre, acum în număr de 9, au început să învețe să vorbească fiecare limbile celorlalți. Aderarea Regatului Unit, a reîntărit opinia celor care aveau rezerve în privința unor aranjamente supranaționale.

1.2. Uniunea Economică și monetară

Decizia clară în formarea Unității Monetare Europene (U.M.E.) a necesitat și o decizie politică, în sensul forțării unei politici monetare comune. A fost nevoie de un angajament clar al băncilor centrale din mai multe țări membre ale Comunității Europene, pentru susținerea reciprocă a monedelor naționale și urmărirea unei politicii monetare comune.

Obiectivul urmărit era unul singur: trecerea definitivă, de la monede naționale și politici monetare separate, către o singură politică monetară și o singură monedă. Elementele principale ale unei perioade de tranziție către o astfel de structură economică, stabilite în Tratatul de la Maastricht sunt:

criterii de convergență (egalizare) privind inflația, rata dobânzii pe termen lung, deficitul fiscal, datoria publică și participarea la Sistemul Monetar European;

un calendar lung de până la 6 ani și inflexibil;

un salt de la Sistemul Monetar European (S.M.E.) la – Unitatea Monetară Europeană (U.M.E.) condus de o instituție ce nu există încă, criteriile de convergență constituind problema cheie. În acest context o țară va trebui să respecte următoarele condiții:

moneda națională va respecta marjele de fluctuație ale ratei de schimb stabilite de S.M.E., încercând să neutralizeze eventualele tensiuni pe o perioadă de doi ani;

o rată a dobânzii pe termen lung care să nu depășească cu mai mult de 2% pe cea a primelor trei țări;

o rată medie a inflației care să nu depășească cu mai mult de 15% pe cea a primelor trei țări;

o poziție financiară stabilă concretizată în: deficitul anual sau planificat să fie mai mic de 3% din P.I.B. cu excepția cazului când, deși este mai mare, a scăzut continuu și substanțial până la un nivel ce se apropie de 3% sau când depășirea acestui plafon este excepțională sau temporară.

În condițiile în care rata dobânzii nu este un criteriu independent, iar inflația este un indicator relativ și nu absolut, singurul criteriu cu adevărat valabil rămâne limita datoriei fiscale, în legătură cu care, s-a stabilit cea mai mare flexibilitate, dat fiind că, insolvabilitatea unui stat membru ar putea periclita independența Băncii Centrale Europene. Testele fiscale constituie în același timp și o verificare a dorinței de angajare deplină a statelor comunitare, în favoarea unei stabilități monetare. Cele patru criterii reprezintă condiții obligatorii pentru realizarea Uniunii Economice și Monetare, fiecare în parte și toate împreună, fiind destinate să măsoare intensitatea integrării europene.

Prima condiție se referă la realizarea unui nivel înalt al stabilității prețurilor. Criteriul de evaluare a acestei stabilități presupune, ca nivelul mediu anual al indicelui de creștere a prețurilor la bunurile de consum, existent în țara candidată la U.E.M., cu un an înainte de efectuarea cererii de intrare în Uniune, să fie superior cu maximum 1,5 %, nivelului calculat prin medie, între indicii de creștere ai primelor trei țări membre, slab inflaționiste.

Al doilea criteriu se referă la posibilitățile de susținere a finanțelor publice, avându-se în vedere două raporturi:

a) raportul dintre nevoia de finanțare a administrației publice și Produsul Intern Brut (P.I.B.), nu trebuie să depășească o valoare de referință fixată la 3%;

b) raportul dintre datoria publică și Produsul Intern Brut (P.I.B.), nu trebuie să depășească 60%.

A treia condiție prevedea respectarea marjelor normale de fluctuație prevăzute prin mecanismul de schimb al Sistemului Monetar European, pentru cel puțin doi ani. Țara care candidează la Uniune, nu trebuie să-și devalorizeze moneda pe parcursul a doi ani, care preced cererea de admitere și nici să nu beneficieze de marje lărgite ale fluctuației, ca de exemplu 6% în loc de 0,25 %.

Caracterul durabil al convergenței, constituie cea de a parte condiție. Se prevede ca dobânda pe termen lung asupra obligațiunilor de stat, să nu fi depășit, la un an înainte de cererea de admitere în U.E.M., cu mai mult de 2%, media dobânzilor celor trei țări membre, cel mai puțin inflaționiste.

Potrivit estimărilor efectuate de Comisia Europeană în 1992, țările care îndeplineau atunci, toate criteriile erau: Franța, Germania, Luxemburg și Danemarca (în ciuda unui nivel de 67,2% al raportului datorie/P.I.B., dar cu evidente tendințe de scădere). Alte țări din zona mărcii germane nu îndeplineau unul sau două criterii referitoare la deficitul public: Belgia –datoria publică 129 %, Olanda – datoria publică 78,4% și necesarul de finanțare – 4,4%.

Recunoașterea celor patru criterii, drept condiții pentru admiterea în U.E.M., a constituit prilejul unor intense discuții, între adepții doctrinei gradualismului și convergenței și adepții "marșului forțat", fiind acceptată în cele din urmă convergența. Raportul Werner din 1970 propunea un compromis, între ideile teoreticienilor "economiști", care susțineau crearea U.E.M. printr-o inițială coordonare a politicilor economice și prin integrarea progresivă a economiilor și cele ale teoreticienilor "monetariști", care susțineau teza declanșării imediate a uniunii monetare, ce ar impune țărilor angajate, obligația de a-și integra cât mai rapid economiile. Alegerea criteriilor nu s-a făcut direct, pe baza unui model macroeconomic propus de Comisie, ci a fost rezultatul deliberărilor din cadrul conferinței interguvernamentale. Prin stabilirea lor, s-a încercat atingerea unui punct de echilibru: criteriile prea suple ar fi întârziat crearea U.E.M., în timp ce criteriile prea stricte ar fi accelerat constituirea U.E.M., dar ar fi angrenat autodistrugerea ei, printr-un eventual dumping social.

În legătură cu criteriile de convergență, se apelează la conceptul de "zonă monetară optimală" (Z.M.O.), zonă monetară formată prin hotărârea mai multor țări de a se uni, stabilind o relație fixă între ratele lor de schimb, așa cum este cazul U.E.M. La această situație se adaugă un criteriu suplimentar, referitor la mobilitatea forței de muncă: dacă șomajul, apărut într-o țară, poate fi resorbit de o deplasare a forței de muncă spre altă țară, membră U.E.M., viabilitatea zonei monetare este asigurată.

Criteriile de convergență stabilite la Maastricht erau așadar necesare, dar nu și suficiente. De aceea era recomandată corelarea lor cu aspecte economice reale, pentru a fi posibilă analiza cu luciditate a șanselor de realizare a unei uniuni monetare și pentru delimitarea zonei optime în care s-ar putea înfăptui. Referindu-se la aceasta, Roy Denman lua în considerare o serie de elemente, dintre care amintim:

Mobilitatea factorilor de producție. Țările cu un grad înalt de mobilitate a factorilor sunt candidate preferențiale la integrarea monetară, întrucât mobilitatea factorilor este un substitut al flexibilității cursurilor valutare, în procesul de adaptare internațională la șocuri economice.

Flexibilitatea veniturilor salariale și a prețurilor. Ea facilitează adaptarea la șocuri exogene și reduce efectul negativ al acestora asupra șomajului și a inflației. Ca urmare, țările în care piața muncii este mai flexibilă, au șanse mai mari de integrarea fiscală.

Integrarea fiscală se concretizează în armonizarea sistemului de plăți la nivel interguvernamental.

Diversificarea structurilor de producție. Economiile diversificate asigură o protecție crescută împotriva șocurilor specifice, care ar putea afecta un anumit sector economic.

Similaritatea structurilor de producție. Șocurile economice vor avea un impact simetric asupra țărilor cu structuri de producție similare, condiție în care nu va mai fi nevoie de folosirea ratei de schimb ca instrument de ajustare.

Gradul de deschidere economică, factori politici etc.

Uniunea Economică și Monetară poate fi susținută numai dacă, economiile țărilor participante reacționează la schimbările intervenite, cu aceeași flexibilitate și dacă mobilitatea geografică și ocupațională a mâinii de lucru este deosebit de ridicată. Altfel, șocurile economice vor avea un impact puternic asimetric la nivel regional.

Dacă însă convergența economică reală nu va avea loc, iar U.E.M. se va baza doar pe criteriile de convergență de la Maastricht, nefavorizând similaritatea răspunsului la șocuri, atunci există pericolul apariției unor pronunțate diferențieri între regiuni, diferențieri referitoare la șomaj, venituri și creștere economică.

Câtă vreme șocurile economice vor afecta diferit țările Uniunii Europene, iar mobilitatea capitalurilor și a forței de muncă va fi mai scăzută, nu va exista o zonă optimă de înfăptuire a uniunii monetare.

Dacă totuși va fi creată o uniune monetară, ea va cunoaște, printre urmări, diferențe regionale mari, sub raportul ocupării forței de muncă, inegalității importante în nivelul veniturilor, propagate de la centru înspre marginile uniunii și, mai ales, va ridica la cote nebănuite tensiunile sociale și politice.

Conferința interguvernamentală a statelor membre ale Uniunii Europene, care a avut loc la Torino, la 29 martie 1996 și-a propus să redefinească coordonatele integrării în funcție de problemele noi, care au apărut în viața economică, politică și socială a Europei și a lumii.

CALENDARUL CONSTITUIRII UEM

Potrivit înțelegerii realizate la Maastricht, UEM urma să fie edificată în trei etape. Elementul central al primelor două faze îl constituie efortul guvernelor țărilor membre de a realiza convergența urmărită în baza celor cinci criterii menționate mai sus.

Faza l (de la 1 iulie 1990)

Principalele obiective care trebuiau atinse în această etapă se referă la:

• liberalizarea circulației intracomunitare a capitalurilor (cu unele excepții în cazul Irlandei, Greciei, Spaniei și Portugaliei);

• integrarea tuturor monedelor naționale în SME și “înghețarea” compoziției coșului de monede în funcție de care este definită valoarea monedei comunitare (ECU):

• întărirea mecanismelor de cooperare în materie monetară (prin extinderea atribuțiilor Comitetului Guvernatorilor băncilor centrale) și coordonării politicilor fiscal-bugetare naționale.

Evoluțiile înregistrate în cadrul acestei faze nu au confirmat în întregime așteptările. Deși lira sterlină a aderat la SME în 1990 (drahma grecească rămânând singura monedă europeană din afara sistemului), acesta a avut de suportat șocuri speculative extrem de puternice, determinate în principal de situația particulară a celei mai puternice monede din sistem (marca germană) ca urmare a introducerii sale în fosta R.D.G.

Aceste presiuni au avut ca prim rezultat ieșirea din SME a lirei sterline și a lirei italiene (septembrie 1992), precum și un val de devalorizări ale altor monede, incapabile să se mențină în interiorul marjelor de fluctuație admise de Mecanismul Cursurilor de Schimb (MCS) al SME: peseta spaniolă, escudo – 1 portughez și lira irlandeză. Atacurile speculative, devenite mult mai puternice odată cu liberalizarea circulației capitalurilor, au continuat în 1993 extinzându-se și asupra altor monede. A fost astfel necesară lărgirea substanțială a marjelor de fluctuație admise în cadrul MCS, de la 2,25% (și 6% în cazul anumitor monede), la 15 %.

Paradoxal însă, acest eșec al SME nu a făcut decât să scoată și mai mult în evidență că singura modalitate de a asigura stabilitatea cursurilor valutare într-un context de liberă circulație a capitalurilor o reprezintă trecerea la moneda unică. De asemenea, respingerea de către țările membre ale UE a opțiunii reintroducerii controlului pe scară largă asupra mișcărilor de capital a confirmat cu putere atașamentul acestora față de principiile pieței interne unice și, în perspectivă, ale UEM.

Faza a II-a (de la 1 ianuarie 1994)

Coordonatele principale ale acestei faze pot fi rezumate astfel:

• înființarea Institutului Monetar European (IME), precursor și embrion al viitoarei Bănci Centrale Europene (BCE). Amplasat la Frankfurt, IME avea ca membri toate băncile centrale (autoritățile monetare) din țările membre ale UE. Rolul acestuia consta în a planifica detaliile funcționării viitoarei Bănci Centrale Europene și de a monitoriza tranziția la uniunea monetară.

Funcțiile sale, subsumate acestor obiective, cuprind:

– întărirea cooperării între băncile centrale în domeniul reglementărilor contabile și de supraveghere bancară, ca și în sistemele informatice:

– formularea de recomandări și facilitarea coordonării în materie de politică monetară:

– supravegherea funcționării SME:

– dezvoltarea utilizării private a ECU:

– ameliorarea sistemelor statistice și de plăți:

– pregătirea emisiunii monedei unice.

• Desăvârșirea liberei circulații a capitalurilor

• Asigurarea independenței băncilor centrale din țările membre UE și interzicerea refinanțării de către acestea a autorităților publice.

Pe parcursul acestei faze, are loc transferul gradual al prerogativelor autorităților monetare naționale către BCE. Realinierea cursurilor de schimb în cadrul SME nu mai poate avea loc decât în circumstanțe cu totul excepționale. Tot în cursul fazei a doua, Comisia Europeană elaborează anual orientări macroeconomice pe care le supune dezbaterii ECOFIN, care poate formula pe baza lor recomandări concrete la adresa guvernelor din statele membre.

Durata acestei faze depinde de situația îndeplinirii criteriilor de convergență: dacă majoritatea țărilor membre satisfac aceste criterii în 1996, trecerea la faza următoare se produce începând cu 1997. În caz contrar (care, de altfel, este mai mult decât probabil), trecerea la ultima fază se va produce cu începere din 1999, și numai în țările care vor fi îndeplinit criteriile de convergență.

Faza a III-a are trei coordonate principale:

• începerea activității BCE, care va înlocui IME

• fixarea irevocabilă a cursurilor de schimb între monedele țărilor participante

• introducerea efectivă a monedei unice

Punerea în aplicare a acestor măsuri reclamă o planificare detaliată si se va produce, la rându-i, în trei etape.

PRINCIPALELE ELEMENTE ALE UEM

Autoritatea monetară unică

Obiectivul principal al autorității monetare, stabilit prin tratatul de la Maastricht, este asigurarea stabilității prețurilor. În acest scop, este garantată deplina ei independență față de instituțiile și organismele europen, ca și față de orice guvern sau altă instituție națională.

Politica monetară curentă va fi pusă în aplicare de un Consiliu Executiv compus din 6 persoane independente, numite de Consiliul European pentru un mandat (nereînnoibil) de 8 ani.

Strategia monetară de ansamblu va fi formulată de un Consiliu al Guvernatorilor, compus din membrii Consiliului Executiv și din guvernatorii băncilor centrale din țările participante la UEM.

Mandatul membrilor Consiliului Guvernatorilor va fi de minimum 5 ani, ceea ce presupune că, în țările unde guvernatorul băncii centrale este numit pentru o perioadă mai scurtă, reglementările respective trebuie modificate.

Deciziile Consiliului Guvernatorilor urmează a fi luate, în majoritatea cazurilor, prin majoritatea simplă a membrilor săi.

Banca Centrală Europeană împreună cu băncile centrale participante vor forma “Sistemul European al Băncilor Centrale” (SEBC).

Banca Centrală Europeană nu are dreptul să crediteze autoritățile publice, fie ele europene, naționale sau regionale. De asemenea este interzisă achiziționarea (pe piața secundară) a titlurilor de credit emise de aceste autorități.

Atribuțiile Băncii Centrale Europene, atotcuprinzătoare în materie de politică monetară, sunt mai nuanțate în alte domenii aflate îndeobște sub răspunderea băncilor centrale.

Politica cursului de schimb: Aceasta urmează a fi determinată de Consiliul UE, dar cu consultarea Băncii Centrale Europene. Atribuțiile Consiliului în acest domeniu se referă în principal la încheierea de acorduri privind eventuale sisteme ce leagă moneda comună de monede terțe. încheierea unor asemenea acorduri necesită întrunirea votului unanim al Consiliului, dar pentru modificarea ulterioară a parităților dintre moneda comună și cele terțe este suficientă majoritatea calificată.

Rolul de reglementare și supraveghere a sistemului bancar: Atribuțiile specifice în materie ale Băncii Centrale Europene urmează a fi definite de Consiliul UE, prin decizii unanime pe baza propunerilor formulate de Comisia Europeană. Băncile centrale naționale vor continua să dețină prerogative importante în materie de reglementare și de aplicare a normelor prudențiale.

Faptul că, în domeniile susmenționate, BCE împarte responsabilitățile cu alte entități are unele influențe și asupra politicii monetare promovate de aceasta. Astfel:

• politica monetară promovată de BCE trebuie să fie compatibilă cu menținerea parității la care moneda unică este legată de monedele terțe:

• atribuțiile legate de asigurarea sănătății sistemului bancar pot uneori să slăbească caracterul antiinflaționist al politicii monetare (de exemplu, practicarea unor dobânzi înalte poate antrena, în anumite circumstanțe, reducerea calității portofoliilor băncilor comerciale, în măsura în care clienții acestora întâmpină dificultăți în rambursarea creditelor primite).

Moneda comună

În urma deciziei Consiliului European întrunit la Madrid (decembrie 1995), moneda unică a UEM urma să fie denumită „EURO".

În expresie fizică, ea urma să-și înceapă circulația la 1 ianuarie 2002 și să devină singurul mijloc legal de plată în țările participante la UEM de la 1 iulie 2002.

Introducerea monedei unice presupunea o serie de operații pregătitoare legate de soluționarea unor probleme logistice și de creșterea gradului său de utilizare din momentul definirii sale ca monedă de sine stătătoare, substitut perfect al monedelor naționale pe teritoriul țărilor participante la UEM (1999).

În ce privește cea de-a doua problemă, atât IME cât și Consiliul European se situează pe poziția potrivit căreia operatorilor privați nu trebuie să li se impună utilizarea predilectă a monedei comune înainte ca aceasta să devină singurul mijloc legal de plată. EURO a devenit însă, începând cu 1999, moneda în care vor fi exprimate atât tranzacțiile desfășurate de BCE cât și instrumentele datoriei publice a statelor participante. Pentru a facilita această “tranziție”, încă înainte de 1999 o anumită proporție (ce urmează a fi definită) a datoriei publice a statelor participante va fi emisă în EURO.

Problemele logistice vor fi destul de complicate și vor necesita o pregătire timpurie și amănunțită. Ele se referă la:

• tipărirea bancnotelor necesare și producerea monedei metalice divizionare în cantități suficiente;

• modificarea instrumentelor de plată (cecuri, cărți de credit) și a sistemelor informatizate de plăți:

• desfășurarea unor campanii vaste de informare și conștientizare a publicului larg.

Se estima că durata necesară pentru derularea în bune condiții a tuturor acestor activități se ridică la 3-4 ani, ceea ce făcea necesară lansarea lor cât mai curând cu putință.

CONCLUZII

În perioada 2014-2020 Uniunea Europeană și-a propus ca principal deziderat îndeplinirea principalelor obiective ale Strategiei Europa 2020, strategie ce vizează creșterea economică, accentual fiind pus pe elementele necesare depășirii crizei economice și financiare.

Noul buget al Uniunii Europene este considerat un buget modern, adaptat necesităților secolului 21, principalele puncte ce se regăsesc în cuprinsul bugetului evidențiind importante inovații ce fac dovada unei valori sporite europene.

Astfel, un prim punct al noului buget îl reprezintă crearea de noi locuri de muncă prin intermediul Fondului Sociale european și al Fondului european de dezvoltare regională. În această direcție bugetul Uniunii a estimat alocarea a 70 miliarde Euro.

În ceea ce privește programul ERASMUS-cel care vizează a promova competențele și capacitatea de inserție profesională- acesta are alocat aproape 15 miliarde Euro, estimându-se ca de acest program să beneficieze peste 4 miloane de persoane.

În ceea ce privește cultura, noul buget al Uniunii alocă, și în acest domeniu, mai multe resurse, estimându-se a fi alocat 1,5 miliarde Euro în următorii 7 ani.

Domeniul cercetării și inovării, respectiv programul Orizont 2020, i s-a alocat un buget de aproape 80 miliarde Euro, cu 30% mai mult față de bugetul anterior. Acest program are ca principal deziderat consolidarea poziției de lider în domeniul inovării prin investiții în tehnologii.

Conform noului buget pentru 2014-2020 instrumentele financiare-împrumuturi, garanții, capitaluri proprii etc. vor putea fi folosite la scară mult mai mare, fiind puse în aplicare în cooperare cu Banca Europeană, Fondul European de Investiții și băncile naționale

Astfel, se poate remarca faptul că, în următorii ani, Uniunea Europeană pune accent pe dezvoltarea resurselor umane, crearea locurilor de muncă reprezentând o prioritate, pe protecția mediului, pe cultuă și cercetare.

BIBLIOGRAFIE

Literatură de specialitate

Bărbulescu, Iordan Ghe. U.E Politicile extinderii, Editura Tritonic, București 2006;

Ciocan, Vasile, Nuna, Emil Instituții europene: noțiuni de drept comunitar, Editura Gerofnet, Oradea 2004;

Diaconu Nicoleta Sistemul instituțional al Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, Bucuresti 2001;

Diaconu, Nicoleta Dreptul Uniunii Europene privind politicile economice, Editura Universul Juridic, București 2010;

Diaconu, Nicoleta Dreptul Uniunii Europene, ediția a 2-a, Editura Lumina Lex, București 2011;

Dragomir, Eduard Tratatul de la Lisabona, Editura Nomina Lex, București 2009;

Fuerea, Augustin Instituțiile Uniunii Europene, Editura Universul Jurdic, București 2000;

Fuerea, Augustin Manualul Uniunii Europene, Ediția a III-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București 2006;

Fuerea, Augustin Finanțele Uniunii Europene, Editura Pro Universitaria, București 2012;

Manolescu, Gheorghe Politica bugetară și fiscală a Uniunii Europene, Editura Fundației România de Mâine, București 2011;

Surse electronice

www. europa.eu

www. europarl.europa.eu

http://www.adrnordest.ro/index.php?page=pdr_ce_buget,

=== dfe19a6f46290bbfe42e9dfa1b84b9c2e9b15c00_315649_1 ===

CUPRINS

INTRODUCERE

Pricipiile generale ale dreptului

Principiul protecției drepturilor fundamentale ale omului

Principiul respectării dreptului la apărare

Principiul autorității de lucru judecat

Principiul certitudinii juridice

Principiul egalității

Principiul loialității

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

A.U.E. – Actul unic european

B.C.E. – Banca Centrală Europeană

B.E.I. – Banca Europeană de Investiții

C.E. – Comunitatea europeană

C.E.S. – Comitetul economic și social

F.E.D. – Fondul European de Dezvoltare

F.M.I. – Fondul Monetar Internațional

G.A.T.T. – Acordul general pentru tarife și comerț

I.M.E. – Institutul Monetar European

J.O.C.E. – Jurnalul Oficial al Comunităților europene

O.C.E.D. – Organizația pentru cooperare economică și

dezvoltare

S.M.E. – Sistemul Monetar European

T.C.E. – Tratatul instituind Comunitatea europeană

T.U.E. – Tratatul asupra Uniunii Europene

U.E. – Uniunea Europeană

Introducere

În ultimele decenii Uniunea Europeană a cunocut o dezvoltare fără precedent, atât în ceea ce privește expansiunea către noi arii geografice, cât și în ceea ce privește creșterea nivelului integraționist.

În acest sens cea mai elocventă este succesiunea de tratate care au apărut cu o frecvență de aproximativ cinci ani între ele: Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa, proeictul de Tratat instituind o Constituție pentru Europa și recent, Tratatul de la Lisaboona.

Modificările aduse de tratate în ultimii ani au adus și o modificare a raportului de forțe în bătălia veșnică ce s-a dus în domeniul unional, între suveranitatea națională a statelor membre și nivelul comunitar de reglementare și acțiune.

Pricipiile generale ale dreptului

Principiile generale ale dreptului european, ca izvoare juridice, se impun, în mod deosebit, datorită caracterului de noutate a dreptului european, care se află încă în etapa consolidării sale, spre deosebire de ordinea internă a fiecărui stat care cunoaște o lungă perioadă în care ea s-a sedimentat. S-ar putea distinge trei categorii de principii:

principii juridice obligatorii care sunt o moștenire juridică comună Europei ca formă a dreptului natural; ele sunt mai greu de definit, dar dacă sunt încorporate în reglementările comunitare, caracterul lor obligatoriu este de netăgăduit;

reguli de reglementare comune legislației statelor membre, cu sau fară elemente de echitate și imparțialitate; ele își au originea în apropierea sistemelor lor juridice, produsă de-a lungul anilor și în nivelul lor de dezvoltare economică, socială și culturală sensibil egal (este, în fapt, o condiție a dobândirii calității de membru al Uniunii Europene);

reguli generale inerente ordinii juridice comunitare care sunt promovate independent de ordinea juridică națională; ele sunt o creație a instituțiilor comunitare (inclusiv a Curții de justiție) ca urmare a interpretărilor și motivărilor legale și pot lua conturul unor principii generale.

Principiile generale ale dreptului comunitar au fost inițiate și formulate în hotărârile Curții de Justiție de la Luxemburg și, apoi, introduse în T.C.E. sau în tratatele modificatoare, fiind, în sfârșit, consacrate, ca atare, în Tratatul instituind o Constituție pentru Europa Roma, la 29.X.2004:

Natura juridică și semnificația dreptului comunitar și aplicabilitatea directă, au fost creația principală din hotărârile Costa — Enel (1994). Walt Wilhelm (1968), Internationale H. (1970), și Limmenthal II (1978) și altele în care se afirmă și alte principii:

TCE a creat propria ordine juridică comunitară, care a devenit parte integrantă a ordinii juridice ale statelor membre, pe care instanțele acestora sunt obligate să o respecte (Costa-Enel)

Sistemul juridic născut din Tratat, izvor independent de drept, nu poate fi, datorită, naturii sale speciale, surclasat de normele juridice interne, fiind superior acestora (Costa-Enel);

conflictele între reglementările comunitare și cele naționale trebuie rezolvate aplicând principiul priorității dreptului comunitar (Walt Wilhelm);

validitatea măsurilor adoptate de instituțiile comunitare poate fi interpretată numai în lumina dreptului comunitar, ca și efectul său direct (Internationale H.);

respectarea drepturilor fundamentale este parte integrantă a principiilor generale de drept apărate de Curtea de Justiție (Internationale H.);

Aplicabilitatea directă a dreptului comunitar înseamnă aplicarea deplină și uniformă a reglementărilor sale în toate statele membre, începând cu data intrării lor în vigoare și cât timp vor fi în vigoare (Limmenthal II);

O instanță națională are obligația să aplice dreptul comunitar și să-i asigure efectul direct deplin, înlăturând, chiar din oficiu, orice normă contrară internă (Simmenthal III).

Între alte principii generale ale dreptului comunitar conturate de Curtea de Justiție amintesc:

considerente importante ținând de principiul siguranței juridice fac imposibilă, în principiu, redeschiderea problemei, căci ar afecta efectul direct al dreptului comunitar și neretroactivitatea acestuia (Defrenne – 1976);

Principiul nediscriminării se aplică tuturor raporturilor juridice, indiferent de locul unde se nasc și unde își produc efectele (Walrave și Koch – 1974);

în raport de importanța fundamentală a principiului tratamentului egal al persoanelor, sub toate aspectele, dispozițiile dreptului comunitar trebuiesc, în acest domeniu, interpretate strict (Speța Marshall – 1986);

în aplicarea principiului cooperării, prevăzut de art. 5 din Tratat, instanțele naționale trebuie să asigure protecția legală la care persoanele au dreptul ca efect direct al dreptului comunitar (Factosfane II – 1990);

Principiul libertății de asociere, consacrat de CEDO (art. 11) și de tratatele constituționale ale statelor membre, constituie unul din drepturile fundamentale garantate în ordinea juridică comunitară (Boasman – 1995);

Principiul subsidiarității nu poate permite ca libertatea internă a asociaților de drept privat să aducă atingere exercițiului drepturilor conferite de Tratat (Bosman p. 9 – 1995);

În aplicarea principiului proporționalității, ridicat la rangul de principiu general de drept comunitar, legalitatea reglementării comunitare este subordonată condiției ca mijloacele folosite să fie adecvate realizării obiectivului urmărit în mod legitim și nu să depășească ceea ce este necesar (Industrias P. – 1996).

Principiul protecției drepturilor fundamentale ale omului

Tratatul de la Maastricht prevede în art. 6 că Uniunea Europeană se întemeiază pe principiile libertății, democrației, respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și al statului de drept, principii care sunt comune statelor membre și respectă drepturile fundamentale așa cum sunt ele garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950 și așa cum rezultă ele din tradițiile constituționale comune statelor membre.

Drepturile fundamentale constituie o parte integrantă a principiilor de drept a căror respectare o asigură organele comunitare de jurisdicție și, în acest sens, Curtea de justiție și Tribunalul de primă instanță se inspiră din tradițiile menționate și din orientările oferite de tratatele internaționale pentru protecția drepturilor omului la care statele membre au colaborat sau pe care le-au semnat, Convenția Europeană a Drepturilor Omului având o semnificație specială în acest sens.

La Consiliul european de la Nisa din 7-11 decembrie 2000, Parlamentul, Consiliul Uniunii Europene și Comisia au proclamat solemn Carta drepturilor fundamentale ale omului.

Prin tratatul instituind o Constituție pentru Europa Carta a dobândit forță juridică obligatorie, fiind integrată în textul Constituției.

Principiul respectării dreptului la apărare

Un alt principiu care trebuie să fie luat în considerare în procesul aplicării dreptului european este principiul dreptului la apărare sub multiplele sale aspecte. Astfel, sub aspectul dreptului de a fi audiat, respectarea principiului se impune atât în privința audierii în procedurile în care pot fi aplicate sancțiuni, chiar în procedurile administrative, cât și în problema audierii martorilor asupra unor probleme determinate, când aceasta a fost cerută.

Sub un alt aspect, dreptul la apărare trebuie să fie asigurat și în privința dreptului de asistență din partea autorităților naționale și a dreptului de asistență și reprezentare legală în legătură cu care există privilegiul profesional legal.

Principiul dreptului la apărare trebuie să călăuzească întreaga procedură în fața organelor comunitare de justiție.

Principiul autorității de lucru judecat

Principiul autorității de lucru judecat – un principiu larg acceptat- înseamnă că o acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată – non bis în idem. In practică, însă, dacă o sancțiune este aplicată de două ori pentru același act, într-o procedură diferită, dar potrivit unor reguli având în întregime scopuri diferite, se consideră că principiul este respectat

Principiul certitudinii juridice

Principiul certitudinii juridice este un principiu fundamental, potrivit căreia aplicarea legii la o situație specifică trebuie să fie previzibilă. Principiul poate fi descris ca obligația ce revine autorităților publice de a asigura ca legea să fie ușor de stabilit de către aceia cărora li se aplică și ca aceștia să poată, nu fară temei, să prevadă existența ei, ca și modul în care ea va fi aplicată și interpretată.

Principiul că o măsură nu poate fi modificată odată ce ea a fost adoptată de autoritățile competente constituie – a arătat Curtea de justiție – un factor esențial care contribuie la certitudinea juridică și la stabilitatea situațiilor juridice în ordinea juridică comunitară, atât pentru instituțiile comunitare, cât și pentru persoanele a căror situație juridică și de fapt este afectată printr-o decizie adoptată de aceste instituții.

Principiul egalității

Acest principiu considerat ca derivând din natura dreptului european presupune, în primul rând, excluderea discriminării, adică un tratament egal al părților în situații identice și comparabile. El este prevăzut, prin aplicații, în chiar textele tratatelor comunitare.

Astfel, art. 141 CE interzice discriminarea între sexe prin aplicarea principiului că femeile și bărbații trebuie să primească plată egală pentru muncă egală, iar art. 12 CE interzice expres discriminarea pe motive de naționalitate.

Alte dispoziții interzic discriminarea în materia liberei circulații a mărfurilor, persoanelor și capitalului.

Principiul nediscriminării se aplică tuturor relațiilor juridice care pot fi statornicite în cadrul teritoriului comunitar în virtutea locului unde au fost convenite sau a locului unde își produc efectele.

Principiul loialității

Acest principiu, consacrat de Tratat și promovat, de asemenea, de Curtea de justiție a Uniunii Europene, denumit și principiul solidarității, este prevăzut la art. 10 CE, care dispune că statele membre vor lua toate măsurile corespunzătoare, indiferent că sunt generale sau speciale, de a asigura îndeplinirea obligațiilor ce rezultă din Tratat ori din acțiunea întreprinsă de instituțiile

Comunității și că ele facilitează acesteia îndeplinirea misiunilor ei. Ele se vor abține de la orice măsură care ar periclita realizarea obiectivelor Tratatului.

În acest principiu, considerat și el ca derivând din natura dreptului comunitar, se constată că sunt trei obligații în sarcina statelor membre, două pozitive și una negativă:

Prima obligație pozitivă este precizată în partea I a art. 10 alin. 1, în sarcina statelor membre, în sensul de a lua toate măsurile corespunzătoare, indiferent că sunt generale sau speciale, spre a asigura îndeplinirea obligațiilor ce rezultă din Tratat ori din acțiunea întreprinsă de instituțiile Comunității.

Cea de-a dona obligație pozitivă – prevăzută în partea a doua din alin. 1 al art. 10 – privind facilitarea realizării sarcinilor comunitare vizează îndatorirea statelor membre de a furniza Comisiei informațiile cerute spre a se verifica dacă măsurile pe care ele le-au luat sunt conforme dreptului comunitar, adică legislației primare sau secundare.

Cea de-a treia obligație – negativă – constă în aceea că, potrivit art. 10 alin. 2 statele membre trebuie să se abțină de la orice măsură care ar primejdui realizarea obiectivelor comunitare. Aceste obiective sunt prevăzute la art. 2 CE, dar, acest articol conține și mijloacele de realizare a obiectivelor, prin care, la rândul lor, se face trimitere la activitățile implicate în acest proces, menționate la art. 3 și 4.

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

Literatură de specialitate

Bărbulescu, Iordan Ghe. U.E Politicile extinderii, Editura Tritonic, București 2006;

Ciocan, Vasile, Nuna, Emil Instituții europene: noțiuni de drept comunitar, Editura Gerofnet, Oradea 2004;

Diaconu Nicoleta Sistemul instituțional al Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, Bucuresti 2001;

Diaconu, Nicoleta Dreptul Uniunii Europene privind politicile economice, Editura Universul Juridic, București 2010;

Diaconu, Nicoleta Dreptul Uniunii Europene, ediția a 2-a, Editura Lumina Lex, București 2011;

Dragomir, Eduard Tratatul de la Lisabona, Editura Nomina Lex, București 2009;

Fuerea, Augustin Instituțiile Uniunii Europene, Editura Universul Jurdic, București 2000;

Fuerea, Augustin Manualul Uniunii Europene, Ediția a III-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București 2006;

Fuerea, Augustin Finanțele Uniunii Europene, Editura Pro Universitaria, București 2012;

Manolescu, Gheorghe Politica bugetară și fiscală a Uniunii Europene, Editura Fundației România de Mâine, București 2011;

Surse electronice

www. europa.eu

www. europarl.europa.eu

http://www.adrnordest.ro/index.php?page=pdr_ce_buget,

=== dfe19a6f46290bbfe42e9dfa1b84b9c2e9b15c00_315853_1 ===

CUPRINS

Introducere

Programende acțiune în materie de mediu

Concluzii

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

A.U.E. – Actul unic european

B.C.E. – Banca Centrală Europeană

B.E.I. – Banca Europeană de Investiții

C.E. – Comunitatea europeană

C.E.S. – Comitetul economic și social

F.E.D. – Fondul European de Dezvoltare

F.M.I. – Fondul Monetar Internațional

G.A.T.T. – Acordul general pentru tarife și comerț

I.M.E. – Institutul Monetar European

J.O.C.E. – Jurnalul Oficial al Comunităților europene

O.C.E.D. – Organizația pentru cooperare economică și

dezvoltare

S.M.E. – Sistemul Monetar European

T.C.E. – Tratatul instituind Comunitatea europeană

T.U.E. – Tratatul asupra Uniunii Europene

U.E. – Uniunea Europeană

Introducere

Politica comunitară în domeniul mediului se înscrie în rândul așa-ziselor politici de „acompaniament, denumite astfel pentru a se evidenția rolul lor secundar, în raport cu cele aferente „pieței unice”. Drept criteriu principal într-o asemenea clasificare (și de diferențiere față de „politicile comunitare majore”) este utilizată mărimea alocației din bugetul comunitar afectat, insuficient însă pentru a determina exact adevărata importanță a unei problematici.

Și aceasta, din cel puțin din două puncte de vedere: pe de o parte, întrucât o politică comună puternică se poate exprima mai ales prin texte și decizii (ca în cazul politicii concurenței), iar, pe de alta, Banca Europeană de Investiții (BEI) acordă fonduri cu destinații pentru politicile sectoriale, suplinind astfel contribuțiile bugetare și semnificațiile lor ca un criteriu de determinare a importanței unui domeniu.

În același timp însă, ea face parte și din categoria politicilor de protecție (alături de protecția consumatorului sau de protecția socială) dezvoltate prin afirmarea ideii că piața interioară nu este numai un spațiu de creștere, ci și unul de proteguire în care se aplică o legislație armonizată, care urmărește să ofere cetățenilor europeni un minimum de garanții contra principalelor riscuri antrenate de societatea modernă, statele membre păstrându-și posibilitatea de a întări aceste garanții prin măsuri naționale mai proteguitoare.

Europa s-a construit pe ideea unei priorități acordate dezvoltării economice („un plan Marshall”) ca principal factor de integrare. Politica și dreptul european al mediului sunt astfel profund marcate de această „amprentă ideologică” și au introdus într-un asemenea context alte dimensiuni ale interesului general, cu un puternic accent de solidaritate. Așadar, în primii ani, CEE a urmărit mai ales libertatea circulației produselor, serviciilor, persoanelor și dezvoltarea cantitativă a producției; abia ulterior, sub impactul exceselor civilizației industriale,

Comunitatea s-a interesat și de dezvoltarea calitativă. în plus, protecția mediului, ca atare, nu era reflectată în tratatele constitutive, preocupările de acest gen fiind încă periferice din moment ce criza ecologică majoră, cu toate implicațiile sale, avea să izbucnească abia în anii 1960.

Totuși, la numai câțiva ani după instituirea structurilor vest-europene, s-a recunoscut necesitatea stabilirii de norme comune pentru protejarea consumatorilor, în vederea garantării liberei circulații a mărfurilor între statele membre. Astfel, primele reglementări comunitare în materie de mediu s-au referit la produse (substanțe chimice periculoase, autovehicule și detergenți).

Legislația de mediu privind produsele și apoi industria s-a bazat într-o primă perioadă pe art. 100 din Tratat, care privea armonizarea legilor statelor membre ce aveau o incidență directă asupra stabilirii sau funcționării pieței comune.

Alte dispoziții în domeniu aveau ca bază art. 235 care se referă la măsurile apărând necesare pentru realizarea unuia dintre obiectivele Comunității. Până în 1987, orice reglementare comunitară în materie de mediu s-a fondat pe unul sau altul dintre aceste articole.

La sfârșitul anilor 1960 a devenit evident faptul că se impun o intervenție energică și adoptarea unor măsuri globale pentru a proteja mediul Comunității în fața exigențelor creșterii economice.

Declarația Consiliului din 22 noiembrie 1973 a relevat necesitatea unei politici generale având ca scop protejarea și ameliorarea „cadrului de viață” al omului, prin evitarea ori suprimarea poluărilor, protejarea mediului natural, menajarea resurselor naturale și, de o manieră generală, prin ameliorarea condițiilor de viață și de muncă.

Punctul de plecare l-a reprezentat, în acest sens, reuniunea de la Paris, din 19-20 octombrie 1972, a șefilor de stat și de guvern ai Comunității, câteva luni după Conferința ONU de la Stockholm (iunie 1972) și care, în urma unei comunicări a Comisiei din 24 martie 1972, a adoptat unele măsuri importante în direcția promovării protecției mediului printre preocupările CEE.

Cu acest prilej s-a recunoscut faptul că expansiunea economică nu este un scop în sine, și că ea trebuie „să se traducă printr-o ameliorare a calității, cât și a nivelului vieții, și o atenție particulară va fi acordată valorilor și bunurilor nemateriale și protecției mediului”. Ca atare, s-a hotărât dezvoltarea unei politici comune în domeniul mediului, iar instituțiile CEE au fost invitate să pregătească un prim program de acțiune în materie de mediu.

Programe de acțiune în materie de mediu

Prin amploarea măsurilor pe care le implică, politicile de mediu, inclusiv cea comunitară, trebuie să fie, în mod necesar, programate. Această caracteristică se exprimă la două niveluri: programele generale (supuse procedurii de codecizie) și, respectiv, programele specifice.

Din 1973 și până în prezent, în cadrul CEE și ulterior al UE, au fost elaborate și adoptate 7 programe de acțiune plurianuale în 1973, 1977, 1983, 1987, 1993 și 2002, 2013.

Ele au exprimat o veritabilă „filosofie” comunitară în privința protecției și ameliorării mediului și au stabilit un calendar de acțiuni specifice întreprinse în anii acoperiți de către fiecare program în parte. Documentele respective nu au forța juridică și constituie numai declarații politice care prezintă obiective de atins conform unui calendar precis, dar au jucat și joacă un rol în stimularea reglementărilor în materie și precizarea semnificațiilor acestora.

Primul program de acțiune (1973-1976) a fost adoptat la 22 noiembrie 1973, printr-o declarație a Consiliului; el definea principiile de bază (precum cel al acțiunii preventive și „poluatorul plătește” și obiectivele fundamentale ale politicii comunitare în domeniul mediului și identifică acțiunile generale de realizat).

Cel de-al doilea program de acțiune (1977-1981) a continuat, și particulariza acțiunile generale stabilite anterior.

Primele două programe de acțiune în domeniul mediului au fost axate, mai ales, asupra căutării de răspunsuri imediate la problemele grave ridicate de poluare. Dar, în foarte scurt timp, s-a ajuns la concluzia că, în domeniul mediului, a preveni este mult mai important decât a combate, a repara răul înfăptuit.

Totodată, ele au prezentat listele detaliate ale acțiunilor necesare pentru controlarea marii diversități a problemelor ridicate de poluare. Au fost enunțate, de asemenea, 11 principii care au fost preluate și aplicate și în programele de acțiune care au urmat:

Este mai bine de prevenit decât de reparat. Acest principiu a devenit primordial în cadrul celui de-al patrulea program de acțiune.

Consecințele asupra mediului ar trebui luate în considerare la stadiul cel mai precoce posibil al procesului de decizii.

Orice formă de exploatare a resurselor și a mediului natural care provoacă pagube sensibile echilibrului ecologic trebuie evitată. Nivelul cunoștințelor științifice trebuie să fie ameliorat pentru a permite o acțiune eficace în acest domeniu.

Principiul „poluatorul plătește”: costul prevenirii și eliminării vătămărilor trebuie să fie în sarcina poluatorului.

Activitățile întreprinse într-un stat membru nu trebuie să antreneze degradarea mediului într-un alt stat.

Politica de mediu dusă în statele membre trebuie să țină seama de interesele țărilor în curs de dezvoltare.

Comunitatea Europeană și statele membre trebuie să promoveze protecția mediului la eșalon internațional și planetar prin intermediul organizațiilor internaționale.

Protecția mediului este afacerea tuturor, astfel că un efort de educare devine necesar.

Măsuri de protecție a mediului trebuie luate la nivelul cel mai adaptat, ținând seama de tipul de poluare, de acțiunea care se impune și de zona geografică de protejat (principiul subsidiarității).

Programele naționale în materie de mediu trebuie coordonate între ele pe baza unui concept comun pe termen lung și politicile naționale trebuie să fie armonizate în interiorul Comunității.

Al treilea program (1983-1986), a stabilit, pentru prima dată, prioritățile acțiunii comunitare în domeniu și a introdus un anumit număr de noi concepte precum: integrarea aspectelor ecologice în celelalte politici comunitare, abordarea preventivă etc. Astfel, a fost definită o strategie globală și preventivă de salvare a mediului și a resurselor naturale. Ca atare, lupta împotriva poluării și degradării resurselor rare și mai puțin costisitoare, mai eficace și mai favorabilă unei dezvoltări economice sănătoase, și imperativele ecologice au fost luate în calcul la debutul proceselor de concepere și de decizie a oricărei acțiuni economice, indiferent dacă e vorba de agricultură, energie, industrie, transporturi ori turism.

Prioritatea a trecut de la controlul la prevenirea poluării, iar protecția mediului a devenit o misiune mai largă, înglobând și afectarea solului ori integrarea intereselor mediului în celelalte politici comunitare.

Această strategie preventivă s-a exprimat într-o directivă comunitară adoptată în 1985, care a subordonat autorizarea construirii marilor lucrări industriale și de infrastructură unui studiu prealabil al impactului lor asupra mediului. Prevenirea a determinat, de asemenea, o revizuire a conceptelor numeroaselor procedee industriale, context în care Comisia CEE a lansat programul ACE care a vizat, între altele, promovarea dezvoltării de tehnologii curate și de reciclare. Totodată, programul a relevat necesitatea integrării nevoilor în materie de mediu în alte politici comunitare, în scopul de a atinge ceea ce denumim astăzi „o dezvoltare durabilă”.

Confirmând această strategie preventivă, cel de-al patrulea program de acțiune (1987-1992) a urmărit să facă din protecția mediului un element esențial al oricărei politici comunitare economice și sociale. Astfel, acesta conținea și o declarație relativă la necesitatea de a urmări o abordare mai integratoare în materie de control și reducere a poluării, în scopul de a evita transferul poluării dintr-o regiune în alta. Principalele direcții de acțiune ale acestei noi abordări s-au exprimat sub diverse forme și dimensiuni. Patru tipuri de activitate au fost considerate prioritare:

aplicarea completă și eficace a legislației comunitare în vigoare;

controlul impactului asupra mediului al tuturor substanțelor și surselor de poluare;

un acces mai bun la informare pentru public și o mai bună difuzare a informației;

crearea de locuri de muncă.

Documentul a subliniat necesitatea armonizării legislațiilor pentru a se permite gestiunea riscurilor ecologice legate de utilizarea și diseminarea organismelor modificate genetic; se cerea, de asemenea, crearea unui nou instrument care să permită asigurarea integrării preocupărilor în materie de mediu în politica și în pregătirea programelor în toate sectoarele de activitate economică și socială. în sfârșit, cel de-al patrulea program de acțiune s-a dovedit deosebit de sensibil la necesitatea de a promova cooperarea internațională în domeniul mediului, mai precis, la ajutorul ce ar trebui acordat țărilor în curs de dezvoltare pentru a putea surmonta dificultățile particulare cu care se confruntă în materie.

Pornind de la „imperativul ecologic”, Declarația Consiliului CEE de la Dublin, din iunie 1990, a exprimat preocupări crescânde față de amenințările care apasă asupra mediului natural și a recunoscut necesitatea intensificării eforturilor în vederea protejării și ameliorării mediului, specificând că „desăvârșirea pieței interioare în 1992 va da un puternic impuls dezvoltării economice în Comunitate”. Trebuia ca, în paralel, să se intensifice eforturile în scopul de a asigura o dezvoltare durabilă, fără pericol pentru mediu.

Multe din aceste idei au fost preluate și de către cel de-al cincilea program de acțiune (1993-2000), intitulat sugestiv: „Către o dezvoltare durabilă”, care prelua și noile dezvoltări teoretice în materie.

Astfel, programul s-a înscris mai ales în prelungirea documentului anterior de acest gen, dar a adoptat, în același timp, o nouă abordare a problemelor mediului. Aceasta, fondată pe principiul dezvoltării durabile, implică nu numai autoritățile, ci și toți cetățenii care au o responsabilitate comună față de mediu.

Documentul promova ca principii: dezvoltarea durabilă, recurgerea la măsuri preventive și răspunderea împărțită, enunțate în Tratatul de la Maastricht. El viza stabilirea unei structuri pentru aplicarea Agendei 21, la care au subscris Uniunea Europeană și statele membre, în cadrul Conferinței ONU privind mediul și dezvoltarea (Rio de Janeiro, 1992).

Sub raportul conținutului său, Programul cuprindea trei părți.

Prima parte rezumă starea mediului în statele Uniunii Europene și amenințările crescânde ale viitorului (un veritabil raport asupra stării mediului), și expunea o nouă strategie destinată să rupă tendințele anterioare și să promoveze cerințele dezvoltării durabile.

Partea a II-a prezenta o sinteză a amenințărilor și problemelor ecologice în context internațional și indica ceea ce Uniunea Europeană și statele membre trebuiau să facă, în cadrul unei cooperări internaționale sau bilaterale, în ceea ce privește chestiunile care se puneau la eșalon regional sau mondial.

Un loc aparte era acordat corelațiilor dintre obiectivele Uniunii Europene în materie de mediu și documentele Conferinței de la Rio de Janeiro, din 1992. În sfârșit, în partea a III-a a documentului, foarte scurtă și generală, erau tratate probleme precum: alegerea priorităților, costurile ori măsurile de a trece la realizarea lor.

O evaluare a aplicării și a rezultatelor programului s-a realizat la jumătatea termenului implementării sale, în 1995. Era prevăzută, de asemenea, o listă a măsurilor orizontale și a domeniilor de acțiune care trebuiau să fie urmărite cu prioritate. Documentul sublinia, cu precădere, dificultatea deosebită de a preciza costurile aplicării sale și prezintă, în acest sens, un plan in cinci puncte în vederea determinării unei structuri a costurilor corespunzătoare în viitor.

El exprimă nevoia lărgirii panopliei de instrumente menite să contribuie la aplicarea prevederilor sale. Unele dintre acestea erau instrumente economice și fiscale, care fac apel la legile pieței, altele se referă la angajamentele voluntare ale celui care poluează ori răspunderea civilă a poluatorului.

Pentru prima dată se menționa printre acțiunile comunitare ameliorarea mediului urban.

Cel de-al VI-lea program de acțiune intitulat „Mediul 2010, viitorul nostru, alegerea noastră”, adoptat în 2002, nu poate fi perceput decât ca un instrument sectorial. Documentul prevede în mod expres că toate politicile economice trebuie să conveargă, cu respectarea priorităților definite (lupta împotriva schimbărilor climatice, protecția naturii și conservarea biodiversității, legătura mediu/sănătate, utilizarea durabilă a resurselor naturale și gestiunea durabilă a deșeurilor), prin promovarea unei abordări novatoare și căutarea de noi maniere de a viza o cât mai mare parte a societății.

Cele patru domenii de acțiune prioritară sunt:

eforturile sporite de atenuare a schimbărilor climatice (stabilizarea concentrațiilor atmosferice de gaze cu efect de seră la un nivel care să nu provoace variații artificiale ale climatului pe Terra);

protejarea naturii și biodiversității (protejarea și restaurarea funcționării sistemelor naturale și oprirea sărăcirii biodiversității în Uniunea Europeană și în lume. Protejarea solurilor contra eroziunii și poluării);

mediul și sănătatea (atingerea unei calități a mediului în care nivelul de contaminanți artificiali, inclusiv diferitele tipuri de radiații, nu antrenează incidențe ori riscuri notabile pentru sănătatea persoanelor);

utilizarea durabilă a resurselor naturale și gestiunea durabilă a deșeurilor (vegherea ca și consumul de resurse renovabile și nerenovabile să nu depășească ceea ce poate suporta; disocierea utilizării resurselor naturale de creșterea economică, prin ameliorarea notabilă a eficacității utilizării lor, dezvoltarea unei economii mai puțin materialiste și prin prevenirea producerii de deșeuri).

Cel de-al șaptelea program, noul program de acțiunea pentru mediu al UE, Calea spre 2020 își propune ca până în 2050 cetățenii Uniunii să ducă o viați mai bună, respectând limitele ecologice ale planetei.

Acest ultim program, adoptat în 2013, enumeră 9 obiectuve esențiale dintre care: protejarea naturii; utilizarea mai eficientă a resurselor și crearea unei economii cu emisii reduse de carbon; protejarea sănătății umane în fața presiunilor mediului.

Alte obiective instiuite prin acest program se focusează asupra măsurilor pe care le pot lua UE și statele membre pentru a realiza aceste deziderate, iar ultimele două obiective sunt de tip orizontal și vizează îmbunătățirea mediului urban și cooperarea globală.

Concluzii

Conchizând este de domeniul evidenței că aceste programe au o funcție esențialmente politică; ele nu servesc decât ca bază pentru adoptarea ulterioară a unor documente cu valoare juridică. Din această perspectivă ele au avut însă un rol important în configurarea strategiei și acțiunii comunitare în materie și stimularea procesului de reglementare juridică.

BIBLIOGRAFIE

Literatură de specialitate

Bărbulescu, Iordan Ghe. U.E Politicile extinderii, Editura Tritonic, București 2006;

Diaconu, Nicoleta Dreptul Uniunii Europene, ediția a 2-a, Editura Lumina Lex, București 2011;

Duțu, M. Dreptul mediului, Editura C.H.Beck, București 2007

Fuerea, Augustin Manualul Uniunii Europene, Ediția a III-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București 2006;

Marinescu, D. Tratat de dreptul mediului, ediția a III-a revuzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București 2008

Surse electronice

www. europa.eu

www. europarl.europa.eu

http://ec.europa.eu/environment/news/efe/articles/2014/04/article_20140429_02_ro.htm

=== dfe19a6f46290bbfe42e9dfa1b84b9c2e9b15c00_315853_2 ===

CUPRINS

INTRODUCERE

Pricipiile generale ale dreptului

Principiul protecției drepturilor fundamentale ale omului

Principiul respectării dreptului la apărare

Principiul autorității de lucru judecat

Principiul certitudinii juridice

Principiul egalității

Principiul loialității

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

A.U.E. – Actul unic european

B.C.E. – Banca Centrală Europeană

B.E.I. – Banca Europeană de Investiții

C.E. – Comunitatea europeană

C.E.S. – Comitetul economic și social

F.E.D. – Fondul European de Dezvoltare

F.M.I. – Fondul Monetar Internațional

G.A.T.T. – Acordul general pentru tarife și comerț

I.M.E. – Institutul Monetar European

J.O.C.E. – Jurnalul Oficial al Comunităților europene

O.C.E.D. – Organizația pentru cooperare economică și

dezvoltare

S.M.E. – Sistemul Monetar European

T.C.E. – Tratatul instituind Comunitatea europeană

T.U.E. – Tratatul asupra Uniunii Europene

U.E. – Uniunea Europeană

Introducere

În ultimele decenii Uniunea Europeană a cunocut o dezvoltare fără precedent, atât în ceea ce privește expansiunea către noi arii geografice, cât și în ceea ce privește creșterea nivelului integraționist.

În acest sens cea mai elocventă este succesiunea de tratate care au apărut cu o frecvență de aproximativ cinci ani între ele: Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa, proeictul de Tratat instituind o Constituție pentru Europa și recent, Tratatul de la Lisaboona.

Modificările aduse de tratate în ultimii ani au adus și o modificare a raportului de forțe în bătălia veșnică ce s-a dus în domeniul unional, între suveranitatea națională a statelor membre și nivelul comunitar de reglementare și acțiune.

Pricipiile generale ale dreptului

Principiile generale ale dreptului european, ca izvoare juridice, se impun, în mod deosebit, datorită caracterului de noutate a dreptului european, care se află încă în etapa consolidării sale, spre deosebire de ordinea internă a fiecărui stat care cunoaște o lungă perioadă în care ea s-a sedimentat. S-ar putea distinge trei categorii de principii:

principii juridice obligatorii care sunt o moștenire juridică comună Europei ca formă a dreptului natural; ele sunt mai greu de definit, dar dacă sunt încorporate în reglementările comunitare, caracterul lor obligatoriu este de netăgăduit;

reguli de reglementare comune legislației statelor membre, cu sau fară elemente de echitate și imparțialitate; ele își au originea în apropierea sistemelor lor juridice, produsă de-a lungul anilor și în nivelul lor de dezvoltare economică, socială și culturală sensibil egal (este, în fapt, o condiție a dobândirii calității de membru al Uniunii Europene);

reguli generale inerente ordinii juridice comunitare care sunt promovate independent de ordinea juridică națională; ele sunt o creație a instituțiilor comunitare (inclusiv a Curții de justiție) ca urmare a interpretărilor și motivărilor legale și pot lua conturul unor principii generale.

Principiile generale ale dreptului comunitar au fost inițiate și formulate în hotărârile Curții de Justiție de la Luxemburg și, apoi, introduse în T.C.E. sau în tratatele modificatoare, fiind, în sfârșit, consacrate, ca atare, în Tratatul instituind o Constituție pentru Europa Roma, la 29.X.2004:

Natura juridică și semnificația dreptului comunitar și aplicabilitatea directă, au fost creația principală din hotărârile Costa — Enel (1994). Walt Wilhelm (1968), Internationale H. (1970), și Limmenthal II (1978) și altele în care se afirmă și alte principii:

TCE a creat propria ordine juridică comunitară, care a devenit parte integrantă a ordinii juridice ale statelor membre, pe care instanțele acestora sunt obligate să o respecte (Costa-Enel)

Sistemul juridic născut din Tratat, izvor independent de drept, nu poate fi, datorită, naturii sale speciale, surclasat de normele juridice interne, fiind superior acestora (Costa-Enel);

conflictele între reglementările comunitare și cele naționale trebuie rezolvate aplicând principiul priorității dreptului comunitar (Walt Wilhelm);

validitatea măsurilor adoptate de instituțiile comunitare poate fi interpretată numai în lumina dreptului comunitar, ca și efectul său direct (Internationale H.);

respectarea drepturilor fundamentale este parte integrantă a principiilor generale de drept apărate de Curtea de Justiție (Internationale H.);

Aplicabilitatea directă a dreptului comunitar înseamnă aplicarea deplină și uniformă a reglementărilor sale în toate statele membre, începând cu data intrării lor în vigoare și cât timp vor fi în vigoare (Limmenthal II);

O instanță națională are obligația să aplice dreptul comunitar și să-i asigure efectul direct deplin, înlăturând, chiar din oficiu, orice normă contrară internă (Simmenthal III).

Între alte principii generale ale dreptului comunitar conturate de Curtea de Justiție amintesc:

considerente importante ținând de principiul siguranței juridice fac imposibilă, în principiu, redeschiderea problemei, căci ar afecta efectul direct al dreptului comunitar și neretroactivitatea acestuia (Defrenne – 1976);

Principiul nediscriminării se aplică tuturor raporturilor juridice, indiferent de locul unde se nasc și unde își produc efectele (Walrave și Koch – 1974);

în raport de importanța fundamentală a principiului tratamentului egal al persoanelor, sub toate aspectele, dispozițiile dreptului comunitar trebuiesc, în acest domeniu, interpretate strict (Speța Marshall – 1986);

în aplicarea principiului cooperării, prevăzut de art. 5 din Tratat, instanțele naționale trebuie să asigure protecția legală la care persoanele au dreptul ca efect direct al dreptului comunitar (Factosfane II – 1990);

Principiul libertății de asociere, consacrat de CEDO (art. 11) și de tratatele constituționale ale statelor membre, constituie unul din drepturile fundamentale garantate în ordinea juridică comunitară (Boasman – 1995);

Principiul subsidiarității nu poate permite ca libertatea internă a asociaților de drept privat să aducă atingere exercițiului drepturilor conferite de Tratat (Bosman p. 9 – 1995);

În aplicarea principiului proporționalității, ridicat la rangul de principiu general de drept comunitar, legalitatea reglementării comunitare este subordonată condiției ca mijloacele folosite să fie adecvate realizării obiectivului urmărit în mod legitim și nu să depășească ceea ce este necesar (Industrias P. – 1996).

Principiul protecției drepturilor fundamentale ale omului

Tratatul de la Maastricht prevede în art. 6 că Uniunea Europeană se întemeiază pe principiile libertății, democrației, respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și al statului de drept, principii care sunt comune statelor membre și respectă drepturile fundamentale așa cum sunt ele garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950 și așa cum rezultă ele din tradițiile constituționale comune statelor membre.

Drepturile fundamentale constituie o parte integrantă a principiilor de drept a căror respectare o asigură organele comunitare de jurisdicție și, în acest sens, Curtea de justiție și Tribunalul de primă instanță se inspiră din tradițiile menționate și din orientările oferite de tratatele internaționale pentru protecția drepturilor omului la care statele membre au colaborat sau pe care le-au semnat, Convenția Europeană a Drepturilor Omului având o semnificație specială în acest sens.

La Consiliul european de la Nisa din 7-11 decembrie 2000, Parlamentul, Consiliul Uniunii Europene și Comisia au proclamat solemn Carta drepturilor fundamentale ale omului.

Prin tratatul instituind o Constituție pentru Europa Carta a dobândit forță juridică obligatorie, fiind integrată în textul Constituției.

Principiul respectării dreptului la apărare

Un alt principiu care trebuie să fie luat în considerare în procesul aplicării dreptului european este principiul dreptului la apărare sub multiplele sale aspecte. Astfel, sub aspectul dreptului de a fi audiat, respectarea principiului se impune atât în privința audierii în procedurile în care pot fi aplicate sancțiuni, chiar în procedurile administrative, cât și în problema audierii martorilor asupra unor probleme determinate, când aceasta a fost cerută.

Sub un alt aspect, dreptul la apărare trebuie să fie asigurat și în privința dreptului de asistență din partea autorităților naționale și a dreptului de asistență și reprezentare legală în legătură cu care există privilegiul profesional legal.

Principiul dreptului la apărare trebuie să călăuzească întreaga procedură în fața organelor comunitare de justiție.

Principiul autorității de lucru judecat

Principiul autorității de lucru judecat – un principiu larg acceptat- înseamnă că o acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată – non bis în idem. In practică, însă, dacă o sancțiune este aplicată de două ori pentru același act, într-o procedură diferită, dar potrivit unor reguli având în întregime scopuri diferite, se consideră că principiul este respectat

Principiul certitudinii juridice

Principiul certitudinii juridice este un principiu fundamental, potrivit căreia aplicarea legii la o situație specifică trebuie să fie previzibilă. Principiul poate fi descris ca obligația ce revine autorităților publice de a asigura ca legea să fie ușor de stabilit de către aceia cărora li se aplică și ca aceștia să poată, nu fară temei, să prevadă existența ei, ca și modul în care ea va fi aplicată și interpretată.

Principiul că o măsură nu poate fi modificată odată ce ea a fost adoptată de autoritățile competente constituie – a arătat Curtea de justiție – un factor esențial care contribuie la certitudinea juridică și la stabilitatea situațiilor juridice în ordinea juridică comunitară, atât pentru instituțiile comunitare, cât și pentru persoanele a căror situație juridică și de fapt este afectată printr-o decizie adoptată de aceste instituții.

Principiul egalității

Acest principiu considerat ca derivând din natura dreptului european presupune, în primul rând, excluderea discriminării, adică un tratament egal al părților în situații identice și comparabile. El este prevăzut, prin aplicații, în chiar textele tratatelor comunitare.

Astfel, art. 141 CE interzice discriminarea între sexe prin aplicarea principiului că femeile și bărbații trebuie să primească plată egală pentru muncă egală, iar art. 12 CE interzice expres discriminarea pe motive de naționalitate.

Alte dispoziții interzic discriminarea în materia liberei circulații a mărfurilor, persoanelor și capitalului.

Principiul nediscriminării se aplică tuturor relațiilor juridice care pot fi statornicite în cadrul teritoriului comunitar în virtutea locului unde au fost convenite sau a locului unde își produc efectele.

Principiul loialității

Acest principiu, consacrat de Tratat și promovat, de asemenea, de Curtea de justiție a Uniunii Europene, denumit și principiul solidarității, este prevăzut la art. 10 CE, care dispune că statele membre vor lua toate măsurile corespunzătoare, indiferent că sunt generale sau speciale, de a asigura îndeplinirea obligațiilor ce rezultă din Tratat ori din acțiunea întreprinsă de instituțiile

Comunității și că ele facilitează acesteia îndeplinirea misiunilor ei. Ele se vor abține de la orice măsură care ar periclita realizarea obiectivelor Tratatului.

În acest principiu, considerat și el ca derivând din natura dreptului comunitar, se constată că sunt trei obligații în sarcina statelor membre, două pozitive și una negativă:

Prima obligație pozitivă este precizată în partea I a art. 10 alin. 1, în sarcina statelor membre, în sensul de a lua toate măsurile corespunzătoare, indiferent că sunt generale sau speciale, spre a asigura îndeplinirea obligațiilor ce rezultă din Tratat ori din acțiunea întreprinsă de instituțiile Comunității.

Cea de-a dona obligație pozitivă – prevăzută în partea a doua din alin. 1 al art. 10 – privind facilitarea realizării sarcinilor comunitare vizează îndatorirea statelor membre de a furniza Comisiei informațiile cerute spre a se verifica dacă măsurile pe care ele le-au luat sunt conforme dreptului comunitar, adică legislației primare sau secundare.

Cea de-a treia obligație – negativă – constă în aceea că, potrivit art. 10 alin. 2 statele membre trebuie să se abțină de la orice măsură care ar primejdui realizarea obiectivelor comunitare. Aceste obiective sunt prevăzute la art. 2 CE, dar, acest articol conține și mijloacele de realizare a obiectivelor, prin care, la rândul lor, se face trimitere la activitățile implicate în acest proces, menționate la art. 3 și 4.

CONCLUZII

Asemeni oricărei ramuri de drept și dreptul european se fundamentează pe anumite principii, principii ce reprezintă izvoare juridice. Acestea se impun, cu precădere, datorită caracterului de noutate a dreptului european, care compatariv cu de ordinea internă a fiecărui stat, se află încă în etapa consolidării sale..

BIBLIOGRAFIE

Literatură de specialitate

Bărbulescu, Iordan Ghe. U.E Politicile extinderii, Editura Tritonic, București 2006;

Ciocan, Vasile, Nuna, Emil Instituții europene: noțiuni de drept comunitar, Editura Gerofnet, Oradea 2004;

Diaconu Nicoleta Sistemul instituțional al Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, Bucuresti 2001;

Diaconu, Nicoleta Dreptul Uniunii Europene privind politicile economice, Editura Universul Juridic, București 2010;

Diaconu, Nicoleta Dreptul Uniunii Europene, ediția a 2-a, Editura Lumina Lex, București 2011;

Dragomir, Eduard Tratatul de la Lisabona, Editura Nomina Lex, București 2009;

Fuerea, Augustin Instituțiile Uniunii Europene, Editura Universul Jurdic, București 2000;

Fuerea, Augustin Manualul Uniunii Europene, Ediția a III-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București 2006;

Fuerea, Augustin Finanțele Uniunii Europene, Editura Pro Universitaria, București 2012;

Manolescu, Gheorghe Politica bugetară și fiscală a Uniunii Europene, Editura Fundației România de Mâine, București 2011;

Surse electronice

www. europa.eu

www. europarl.europa.eu

http://www.adrnordest.ro/index.php?page=pdr_ce_buget,