Realismul In Sec 19

=== 70c02aeb28d1e63d89b893047842eba112e5452d_329931_1 ===

CUPRINS

ARGUMENT

CAPITOLUL I REALISMUL

Trăsături fundamentale ale curentului realist

Realismul în literatura română

Realismul în literatura europeană

CAPITOLUL II ROMANE REALISTE

2.1Romanul balzacian “Eugenie Grandet”

2.2 Romanul “Cronică de familie” de Petru Dumitriu

2.3Romanul “Dezmoștenita” de Benito Perez Galdos

CAPITOLUL III CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ARGUMENT

Această lucrare își propune studierea unor aspecte caracteristice realismului din secolul al XIX-lea, perioadă în care au coexistat mai multe curente în literatură, fiecare dintre acestea având caracteristici proprii, din ciocnirea diverselor idei luând ființă numeroase opere care sunt catalogate între cele mai valoroase realizări ale literaturii din toate timpurile.

A fost de bun augur faptul că lumea s-a trezit din exaltarea specifică romantismului pentru ca aspectele specifice cu adevărat vieții să își redobândească importanța.

Realitatea este infinită, de aceea este inevitabil de aceea și sursa de inspirație a romanelor realiste este alcătuită dintr-o diversitate de teme care prezintă variații deosebit de interesante .

Realismul s-a manifestat preponderent în domeniul romanului, deoarece nu este posibil să se discute despre un curent realist în poezie, foarte mulți prozatori îmbrățișând această formulă de exprimare artistică, curentul având reprezentanți în majoritatea țărilor europene.

Apariția curentului realismului a fost favorizată în mod deosebit de revoluția industrială care a avut loc la începutul secolului al XIX-lea, precum si de ascensiunea vertiginoasă a burgheziei, care preia puterea economica si politica din mâinile aristocrației ce nu mai avea puterea de a fi clasa conducătoare, vremea ei de strălucire apunând definitiv.
Conceptul de realism poate avea în mod obișnuit două sensuri, care se deosebesc prin faptul că se rezumă sau nu la o anumită epocă, elemente realiste fiind prezente atât în operele unor scriitori care au creat înainte de apariția oficială a curentului, cât și de scriitori din epoci mai apropiate, ce sunt considerați reprezentanți ai altor mișcări artistice.

Efervescența culturală și socială care a caracterizat secolul al XIX-lea a condus la apariția unor concepte și cercetări revoluționare, ce au influențat lumea până în zilele de azi, marile minți ale perioadei fiind recunoscute drept personalități puternice, animate de năzuințe pe care le-au urmărit cu ardoare.

Este semnificativ faptul că în secolul al XIX-lea și la debutul secolului XX a existat o mare concentrare de romancieri cu o putere de creație uriașă ce au creat adevărate capodopere.

Este de ajuns să ne aducem aminte de Balzac, Stendhal, Flaubert, reprezentanți ai literaturii franceze, de Dickens care a marcat literatura din Anglia, sau de Gogol, Tolstoi și Dostoievski care sunt considerați scriitori foarte importanți nu numai pentru ruși, ci pentru întreaga lume.

Însă nu numai acești scriitori ce reprezintă realismul au reprezentat și reprezintă valori inestimabile pentru patrimonial cultural universal la a cărui continuă îmbogățire au contribuit.

Există și în alte literaturi, mai puțin cunoscute, opere semnificative pentru current, inspirate din principiile acestuia, care pot constitui oricând un model pentru societatea din zilele noastre..

Se poate spune că influențe ale realismului se simt încă în opera contemporane scrise de prozatori care împărtășesc opiniile reprezentanților de seamă ai realismului, acesta fiind încă un motiv pentru care cărțile scrise cei care au urmat principiile curentului merită să fie studiate atent, pentru a li se descoperi noi valențe.

Secolul al XIX-lea este fascinant prin evenimentele și curentele care s-au succedat pe parcursul său, de aceea este esențial ca oamenii din zilele noastre să îi înțeleagă atât măreția, cât și limitările inerente, pentru ca evoluția noastră să se desfășoare în sens pozitiv.

Furați de realitatea din ziua de azi, consider că ar trebui să ne aplecăm măcar din când asupra realizărilor din perioadele precedente, care ne pot conduce spre noi descoperiri, pentru a fi din ce în ce mai umani.

Realismul a reprezentat o adevărată revoluție în literatură, iar generațiile actuale sunt mai puțin înclinate să citească romane de sute de pagini care le pot îmbogăți mintea în mod uimitor, de aceea poate că ar trebui să le fie deschis interesul prin discuții referitoare la operele scriitorilor din veacurile trecute .

De aceea, am decis ca în cadrul acestei lucrări să prezint, pe lângă romanul foarte cunoscut al lui Balzac “Eugenie Grandet”, două romane mai puțin cunoscute unul aparținând literaturii române “Cronică de familie” scris de Petru Dumitriu și celălalt literaturii spaniole”Dezmoștenita”, operă a unuia dintre cei mai importanți scriitori iberici Benito Perez Galdos.

CAPITOLUL I REALISMUL

1.1Trăsături fundamentale ale curentului realist

Curentul realist a apărut ca o mișcare revoluționară, care și-a propus să se constituie într-un mod prin care unii oameni de cultură au dorit să reacționeze la modalitățile de exprimare propuse de romantismul aflat în vogă în acele vremuri, romantismul fiind caracterizat de subiectivitate, exaltare și reverie, lucru care li se părea desuet noilor oameni de litere.

In opoziție cu scriitorii romantici , pentru care fantezia era o condiție sine qua non , realiștii consideră ca principala lor obligație este prezentarea cu obiectivitate a adevărului, a realității cotidiene, într-o manieră necosmetizată, care să reflecte esența epocii.

O mare influență în dezvoltarea gândirii din secolul al XIX-lea au avut-o progresele deosebite care s-au înregistrat în știință, în special teoria evoluționistă elaborată de Charles Darwin.

De aceea, unii scriitori au dorit să pună în aplicare în creațiile lor a unor metode care erau de obicei folosite în știință, pentru ca operele lor să reflecte cu cât mai mare fidelitate ceea ce se întâmplă în viața reală.

Principiul pe care se bazează realismul este acela de a oglindi cu obiectivitate, într-o modalitate veridică a realității, tonul folosit fiind neutru, fără o implicare evidentă afectivă a autorului în opera pe care o crează.

Un mare scriitor francez și anume Stendhal încerca o definire a romanului realist utilizând formularea următoare ”Romanul este o oglinda purtată de-a lungul unui drum.Câteodată ea reflectă cerul albastru, altă dată noroiul din băltoacele de la picioarele dumneavoastră.Vreți să acuzați de imoralitate omul care poartă oglinda? Acuzați mai bine drumul pe care se afla băltoacele sau, și mai bine, inspectorul de drumuri care permite ca apa să se adune si băltoacele să se formeze.”

Romanele realiste au unele trăsături comune, care au fost observate de toți cercetătorii care s-au aplecat asupra lor, de aceea voi încerca să prezint câteva dintre acestea .

După cum observa Guy Larroux, chiar cu multă vreme înainte ca termenul „ realism” să apară existau discuții cu privire la raportul dintre literatură și realitate.1

Roman Jakobson a dorit să lămurească într-un text foarte valoros al cărui autor este și anume „Du realisme artistique” orice confuzie referitoare la conceptul de realism, care era privit ca un termen pe care majoritatea revoluțiilor care au avut loc din punct de vedere estetic l-au proclamat drept inovație proprie.

Semnificativ este faptul că Jakobson spune despre realism că este o convenție, fiind caracterizat de mai multe reguli care trebuie respectate.

Majoritatea scrierilor realiste prezintă nu evenimente care s-au întâmplat în realitate, ci fapte ce ar fi fost verosimil să se petreacă, convenția fiind că acestea sunt considerate posibile de ambele părți, atât de cititor, cât și de autor.

Această idee a verosimilului se regăsește într-un text mai vechi care a fost scris de

Maupassant într-o prefață la romanul său „Pierre et Jean”, unde scriitorul francez a enunțat ideea potrivit căreia toate tipurile de realism au în același timp un caracter iluzoriu.

Cu toate acestea, cu adevărat important pentru realiști s-a dovedit a fi „semnificația fragmentului de viață, adevărul cuprins într-o scenă obișnuită”2, prozatorii dorind să poată să cuprindă toate detaliile caracteristice epocii, pentru ca veridicitatea operei să se mărească.

În opoziție cu predilecția romanticilor față de o tematică istorică, realiștii doresc să aducă în fața cititorilor teme sociale, pe care pot cu atât mai bine să le aprecieze ca veridice, deoarece sunt inspirate în majoritate din epoca în care scriitorii trăiesc.

Prozatorii realiști au vrut să demonstreze că și existența oamenilor de rând poate să fie, după cum precizează Gh.Crăciun „ la fel de dramatică și complexă ca și lumea eroică a clasicismului sau lumea personajelor excepționale a romantismului”

Personajele sunt construite ținând cont de evenimentele descrise în operă, romancierii punând accent pe fiecare termen al relației existente între individ și mediul social în care acesta evoluează.3

Multe personaje din scrierile realiste doresc să își depășească condiția obținută prin naștere, să acceadă la condiția pe care le-o poate conferi o clasă socială superioară, ce le poate oferi oportunități mult mai bune decât aceea căreia îi aparțin.

Scriitorii au urmărit să creioneze personaje tipice, care vor acționa în împrejurări tipice, interesant fiind faptul că unele dintre acestea au devenit arhetipuri, fiind la fel de cunoscute ca și cei care le-au creat, două exemple în acest sens fiind Moș Goriot sau Julien Sorel.

Tipuri specifice de personaje create de realiști pot fi considerate avarul, arivistul, femeia de moravuri ușoare, tipuri umane pe care acești scriitori le-au descris cu fidelitate.

În romanele realiste nu se realizează o analiză foarte aprofundată, esențiale pentru realiști fiind evenimentele narate și prezentarea relațiilor interumane care apar între personajele respectivei opere.

După cum precizează Nicolae Manolescu “ Evoluția romanului realist se datorează așadar unei

încercări de a naturaliza retorica, ascunzând artificiile și voind să pară spontan ca viața însăși: această încercare e sesizabilă printr-o reorientare a naratorului de la autor (omniscient, supraindividual, nepsihologic) la personaj (implicat, individualizat, psihologic), de la o pură transcendență la o pură imanență, printr-o interiorizare adică a viziunii narative care ne lasă să bănuim o schimbare de optică asupra lumii și a omului”4

Autorii realiști manifestă în mod constant o preferință față de un stil ponderat carcterizat în cele mai multe situații de sobrietate, fiind departe de stilul în majoritatea cazurilor plin de emfază pe care îl abordau romanticii.

Incipitul nu recurge la convenții,( de exemplu mărturisirile făcute de un personaj- martor ori găsirea unor însemnări de către un erou) , în cele mai multe cazuri operele debutând prin stabilirea unor coordonate ce precizează locul și timpul acțiunii.

Personajele sunt oameni cu adevărat, fiind prezentați fără a se căuta să li se atribuie numai calități prin estomparea defectelor specific umane, deci sunt departe de a fi doar oameni răi sau buni, respectându-se complexitatea specifică umană.

Deși de cele mai multe ori realiștii au creat romane, se poate spune că și alte creații epice au fost în centrul preocupărilor lor și ne referim la schiță sau nuvelă și bineînțeles la creațiile dramatice, bine reprezentate în curentul realist.

O altă caracteristică este cultivarea detaliului, deoarece reprezentanții curentului considerau că detaliile contribuie la crearea impresiei de veridicitate a celor relatate, verosimilul fiind un atribut de bază al realismului.

Operele realiste au un caracter de frescă a mediului social pe care îl înfățișează , fiind accentuat caracterul monografic al acestora.cititorul având în minte întregul tablou, construit cu minuțiozitate și cu o atenție delicată .

Relatarea se face la persoana a III a, aceasta fiind o altă trăsătură deosebită a operelor realiste, tot ceea ce este prezentat de autor fiind privit din exterior pentru o mai mare obiectivitate a narațiunii.

Evenimentele sunt prezentate în mod treptat, nu se dorește ca faptele să evolueze în mod spectaculos prin utilizarea unor răsturnări de situație care să țină cititorii încordați, esențială fiind existența unei coerențe care însoțește tot firul epic pe care autorul dorește să îl relateze.

Realismul s-a născut din necesitatea de exprimare a unor scriitori cărora curentele anterioare nu le-au oferit suficiente mijloace de exprimare in conformitate cu concepțiile lor, de aceea au creat propriile mijloace prin care s-au putut evidenția, mișcarea lor fiind după o vreme apreciată în toate țările de pe continentul nostru.

Realismul în literatura română

Se poate spune că în acest colț al Europei, în secolul al XIX-lea, tot ceea ce reprezenta o noutate în țările avansate ale continentului ajungea mai târziu, de aceea în literature română au coexistat până târziu influențe ale unor curente care nu mai erau “la modă” în Franța, Italia, Germania ori Anglia.

Românii se pot mândri cu Rebreanu, Călinescu, Ion Luca Caragiale, Marin Preda, care au preluat in operele lor elemente specifice realismului pe care le-au adaptat la contextul autohton, creațiile lor fiind o bogăție a întregului continent..

Criticul literar Saint-Beauve spunea referitor la unul dintre părinții realismului că “oricât de mare si rapid a fost succesul domnului Balzac în Franța el a fost poate și mai mare și necontestat in Europa.Detaliile care s-ar putea da în aceasta privință ar părea fabuloase si n-ar fi decât adevărate”
Educația pariziană a multor oameni de litere originari din Țara Românească si Moldova a lăsat urme adânci în cultura și societatea românească, gândirea lor fiind influențată de ideile pe care le întâlneau în Franța.
Ajunși in capitala Franței , ei au ajuns sa cunoască una dintre cele mai avansate civilizații europene din acel moment care reprezenta un pol de interes uriaș pentru mulți savanți si oameni de cultură din întreaga lume, acești oameni ajungând să-și făurească destinul în acea parte a lumii .
Vrăjiți de farmecul pe care îl degaja Parisul, la întoarcerea in țară ei au continuat sa mențină pe cât posibil legătura cu noutățile orașului luminilor, prin intermediul corespondenței cu cei pe care îicunoscuseră în orașul francez și cu care legaseră relații cordiale. .
Cunoașterea limbii si literaturii franceze marca o educație aleasă si era pașaportul spre oportunitățile oferite de înalta societate românească, de aceea copiii celor care aveau o stare materială bună erau îndrumați spre acest tip de educație..
Citirea operelor balzaciene a influențat gândirea multor scriitori români,ce s-au regăsit în modul de a pune problemele caracteristic marelui scriitor, de aceea ei începând să se ralieze noilor tendințe, astfel încât aproape de jumătatea secolului al XIX-lea, Balzac a devenit un scriitor la modă. .
Unul dintre principalele subiecte de conversație in saloanele literare din Principate era referitor la cele mai noi opere ale domnului Balzac, care erau analizate amănunțit de cei care le citeau.
Nu a reprezentat pentru nimeni o minune faptul că mentalitatea oamenilor de litere români a fost influențat mai curând de verva realismului francez , în care se regăsesc o parte din trăsăturile caracteristice nației noastre, decât de atmosfera mai calmă si mai sobră existente in operele lui Tolstoi si Turgheniev , scriitori ce au marcat profund realismul în Rusia.
Pe de altă parte, condițiile istorice au făcut ca transilvănenii și bucovinenii să fie educați preponderent la Berlin sau Viena, ei luând contact îndeosebi cu realismul german.

Multe probleme si situații existente in Franța pe vremea lui Balzac erau prezente și în societatea românească din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, de aceea cărturarilor români nu le-a fost deloc greu să le înțeleagă și să le adapteze la cazul țării noastre..
Principalii susținători entuziaști ai creației balzaciene in Țările Române au fost Ion Heliade Rădulescu si Mihail Kogalniceanu, doi savanți care au avut mereu o mare deschidere față de nou, fiind mereu în concordanță cu vremurile .
Apariția romanului “Tainele inimii”, scris de marele cărturar moldovean M.Kogalniceanu reprezintă un pas important in preluarea tehnicilor scrierilor balzaciene, care erau o noutate în acele vremuri în care romantismul constituia literă de lege .
Influențe ale lui Balzac in literatura română se manifestă și la Vasile Alecsandri care în scrierea “Istoria unui galbân” ne prezintă o multitudine de medii sociale din Principatele Române ceea ce ne poartă cu gândul spre ideile promovate de realiști care studiau societatea acelor vremuri .

În acea epocă era așteptată cu ardoare apariția unui roman valoros românesc după cum mărturisește Tudor Vianu într-una din scrierile sale:” În momentul în care realismul artistic și liric crease forma nuvelei și istovise aproape toate posibilitățile schiței, tot mai ades se auzeau glasuri cerând romanul românesc, crearea vastului cadru care să cuprindă zugrăvirea întregului nostru mediu de viață(…) după metoda de integrare naturalistă, practicată în sânul marilor culturi”. 5
Unul dintre creatorii romanului românesc este Nicolae Filimon iar în opera sa reprezentativă si anume romanul “Ciocoii vechi si noi” ni se relevă o tendință balzaciană prin zugrăvirea unor scene de epocă, portrete redate cu fidelitate si trăsături de caracter specifice anumitor tipologii umane promovate de scriitorii care îmbrățișaseră ideile realiste .
Dinu Păturica personajul principal al romanului este una dintre puținele figurile de ariviștirealizate magistral in literatura română, el fiind conceput de către autorul cărții ca un fel de Julien Sorel al plaiurilor dâmbovițene.

Cu toate acestea, “Filimon nu are (…) profunditatea lui Stendhal și –de fapt, nici nu putea să și-o propună-investigația psihologică adâncă nu-i este proprie, spre a face din Dinu Păturică un erou problematic”,6 deoarece nu dispunea de rafinamentul caracteristic autorului francez.

In cartea scrisă de Ion Rotaru “O istorie a literaturii române” autorul ajunge la următoarele concluzii:”Balzacianismul mai mult instinctiv, desigur se face simțit in minuția in care romancierul “vede”(cu toate ca avea de descris un București anterior nașterii sale ) topografia orașului de pe malul Dâmboviței”7.

Elemente de realism pur găsim și in opera lui Duiliu Zamfirescu, mai ales in “Viața la țara” si “Tănase Scatiu”, acestea prefigurând elemente balzaciene din romane scrise ulterior de alți scriitori români.
Se remarcă mai ales revolta maselor de țărani răsculați împotriva lui Tănase Scatiu unde ne sunt redate gesturile, vorbele oamenilor simpli a căror răbdare a ajuns la limită, fiind înșelați în mod grosolan de către acest personaj odios . 

“Ca și Filimon, Duiliu Zamfirescu este un moralist și-și sancționează cu severitate personajul. Tănase este brutal, venal, lipsit de sentimente și scrupule ; un singur țel :averea, parvenirea “8
Creația unuia dintre marii scriitori ardeleni și anume Liviu Rebreanu a fost de asemenea influențată de realism, pe care l-a cultivat în romanele sale și pe care l-a înțeles pe deplin.

Memorabile între romanele în care se manifestă influențe realiste sunt “Ion “ și “Răscoala”, care se înscriu între puținele romane veridice legate de traiul în mediul rural pe care le-a dat literatura română.

Ov.S.Crohmălniceanu afirmă despre romanul lui Rebreanu”Cu Rebreanu romanul nostru se apropie cel mai mult de formula unui realism modern, dur, necruțător nestrăin chiar de anumite ecouri ale naturalismului”9

Situația materială pe care au dobândit-o prin originea lor influențeaza covârșitor evoluția personajelor din operele lui Rebreanu ,autorul acordând acestei probleme o importanța mult mai mare decât alți scriitori români.
Ideea centrală prezentă în romanul emblematic din creația rebreniană “Ion”, este dezumanizarea produsă de goana pentru dobândirea prosperitații, care devine pentru o perioadă singurul țel al vieții în cazul personajului principal, scop pentru care este gata să își sacrifice inclusiv fericirea personală.
Victima setei de înavuțire a lui Ion este Ana, ale cărei sentimente le calcă în picioare atât Ion, cât si Vasile Baciu, tatăl său, două personaje puternice a căror idée fixă este dobândirea și deținerea a cât mai mult pământ, aceste fiind pentru ei o garanție a împlinirii.
Aceasta ambiție de a poseda cât mai mult îl determină pe Ion să nesocotească toate legile spre a-și potoli ambiția de a avea tot mai mult pământ, pentru a nu mai trăi o viață chinuită, în sărăcie,așa cum avusese parte în copilărie..

Tudor Vianu ne reliefează magistral ceea ce reprezintă romanul “Ion “ pentru literatura română “ Ion era o largă frescă a vieții românești în Ardealul revenit, eposul permanenții elementului românesc în mijlocul unor împrejurări neprielnice,evocat însă nu în motivația ei eroică ci prin înțelegerea resorturilor statornice ale sufletului țărănesc “10

Opera lui Rebreanu cuprinde pe lângă romanele sale care l-au făcut celebru și un număr impresionant de nuvele, în care se regăsesc teme dezvoltate în scrierile sale de mare întindere.

Referitor la creația sa Rebreanu spunea:”E de prisos să arăt ce greșeală ar face cine ar crede că niște creații sunt identice cu făpturi din viața de toate zilele.Artistul nu copiază niciodată.Realitatea pentru mine a fost numai un pretext pentru a-mi crea o altă lume, nouă, cu legile ei, cu întâmplările ei”11

„Ion” este primul mare roman cu tematică rurală scris de Liviu Rebreanu, a carui apariție a anunțat nașterea unui romancier de forță,un simbol al Transilvaniei care a cunoscut atâtea secole de oprimare și care își găsise în romancier un glas răsunător , capabil să îi prezinte suferințele în fața cititorilor de pretutindeni.

Ov.S.Crohmălniceanu ne atrage atenția că „În personajul Ion există două chemări ancestrale care se ciocnesc în sufletul lui:cea a pământului care îl face să calce totul în picioare pentru a poseda tot mai mult și cea a iubirii pentru Florica, pasiune ce i-a adus moartea.”

Ion este pentru Rebreanu țăranul în genere, prezent în toți tăranii români, glasul pământului fiind atât de puternic în sufletul țăranului, din cauza lipsei mijloacelor de subsistență, pământul fiind acela care le asigura bunăstarea.

La primirea sa în Academie, scriitorul declara:”În viața altor neamuri țărănimea a putut avea și a avut un rol secundar, șters, pentru noi e izvorul românismului pur și etern”

Legătura între cele două romane cu tematică rurală „Ion” și „Răscoala” este prezența lui Titu Herdelea, fiul dascălului din Pripas venit la București pentru a deveni ziarist.

În acest roman ni se prezintă ca într-un caleidoscop diverse medii sociale românești , in care Herdelea își face multe cunoștințe și în care încearcă să se integreze.

Poftit de prietenul său, boierul Grigore Iuga să vadă conacul familiei acestuia, ardeleanul ia contact cu viața grea a țăranilor din regat, cu suferințele și umilințele trăite de oamenii de rând asupriți de moșieri, suferințe care erau fără sfârșit, fiecare zi fiind la fel de cenușie ca și cea de dinainte.

Rebreanu ne prezintă răzbunarea cumplită a celor împilați care și-au omorât boierii și le-au incendiat conacele, sătui de viața amară pe care o duceau.

Scriitorul surprinde cu acuratețe disprețul boierilor față de țărani, care reprezentau pentru ei numai o nesecată sursă de venit, sufletul lor fiind o necunoscută pentru aceia care îi stăpâneau.

Realismul lui Rebreanu îl face să surprindă o adevărată „frăție” a intereselor între marea boierime și burghezia aflată în ascensiune, în acele timpuri, în pofida aparentei lupte politice duse între partidele ce reprezentau interesele celor două clase sociale.

„Ceea ce aduce Rebreanu cu totul nou (…), este viziunea stărilor de mulțime și a omului element al grupului social"12

Țăranii acționează ca un singur om, durerea unuia devine durerea tuturor, individualitatea se pierde în spiritul masei, atunci când simt că suferința devine de neîndurat.

Un alt autor care are în creația sa influențe realiste este Ion Creangă, considerat unul dintre marii scriitori ai literaturii române, îndeosebi pentru opera sa principală, lucrarea „Amintiri din copilărie” care este studiată de toți elevii încă din clasele primare .
G.Călinescu spunea despre Ion Creangă” Realismul rezultat din cultivarea detaliului și punerea în evidență a unei individualități stilistice nu aparține la Creangă oralității, ci artei de scriitor.Întâi, Creangă fixează o dată pentru totdeauna textul, făcând imposibilă o altă ediție improvizată”13

Umorul pe care îl are Ion Creangă izvorăște din înțelepciunea tăranilor din rândul cărora provenea, scrierile sale fiind și în ziua de astăzi pline de prospețime, împletind în ele răul cu binele, prostia și inteligența, rezultatul fiind un întreg armonios.

Mediul pe care îl prezintă în scrierile sale este cel pe care îl cunoaște cel mai bine, adică satul moldovenesc plin de personaje pitorești, care au un farmec deosebit, aducându-ne și în ziua de azi parfumul unor vremuri de mult apuse.

Despre Creangă, Tudor Vianu afirmă că “Artistul se vădește în Creangă nu numai prin puternicul lui simț musical care îl făcea să-și citească tare frazele, ca Flaubert altădată pentru a le proba în ritmul și soonoritatea lor, dar și prin puterea vie cu care își reprezintă scenele văzute”14

Alt scriitor român reprezentativ pentru perioada marilor clasici este Ion Luca Caragiale, cunoscut în calitate de dramaturg, nuvelist, pamfletar, ziarist, director de teatru, unul dintre cei mai importanți scriitori români.

În toată opera sa Caragiale urmărește creionarea unor produse specifice ale realităților din vremea sa și realizează portretele unor personaje memorabile, fiecare dintre ele fiind profund legat de perioada în care trăiește și totodată prezentând caracteristici ale oamenilor din orice perioadă de timp.

În opera sa pot fi distinse cu ușurință trei universuri diferite care își pun pecetea asupra personajelor:universul comic, universul tragic și cel fantastic.

Personajele lui Caragiale provin din toate mediile sociale: sunt obișnuiți ai vieții mondene, politicieni, negustori, mărunți funcționari , servitor, aceștia fiind prezentați în schițe, nuvele sau piese de teatru..

Autorul evocă atmosfera întâlnită în saloane, berării,școală, casele oamenilor, deci în majoritatea mediilor sociale care puteau fi întâlnite în vremea sa.

Caragiale s-a bucurat de faptul că opera sa a fost recunoscută în timpul vieții sale, dar a fost de nenumărate ori și criticat pentru operele sale, atât de către confrați, cât și de către criticii literari.

Caragiale a scris nouă piese de teatru, care sunt reprezentate și în zilele noastre cu mare succes, fiind considerat cel mai bun dramaturg român, care a reflectat în operele sale cel mai bine realitățile existente în România, limbajul folosit de români și comportamentul acestora.

Despre Caragiale, Tudor Vianu scria: “ Printr-o diferențiere individuală, proprie creației de geniu, realismul povestitorilor români din veacul al XIX-lea atinge neașteptatea lui plenitudine în opera lui I.L.Caragiale”15

Cu toate ca apariția romanelor lui Rebreanu a fost un pas important in fundamentarea curentului realist la noi in țară, primul mare roman de factura balzaciana “Enigma Otiliei”, a fost scris de criticul literar George Călinescu.

Romanul „Enigma Otiliei” poate fi considerat o replică polemică la romanul de tip balzacian, deoarece a fost scris cu mijloacele modernității, respectând multe elemente caracteristice romanului realist

N.Manolescu susține că George Călinescu , creatorul romanului „ Enigma Otiliei” a experimentat „ un balzacianism fără Balzac”.

Într-o epocă în care în literatura română se creau romane de tip ionic, de analiză psihologică, George Călinescu încearcă o formulă balzaciană de roman, în care introduce și elemente moderne pe lângă cele de factură clasică.

Romancierul fixează niște cadre sociale definite cu claritate, realizând o frescă a vieții burgheziei bucureștene din primii ani ai secolului XX.

Evenimentele sunt relatate de un narator, iar cel care completează perspectiva este personajul martor, Felix Sima , care introduce în scenă celelalte personaje și le descrie, atrăgând atenția asupra lor .

Un element specific romanelor balzaciene este conflictul generat de moștenirea lui moș Costache și provocat de tensiunea care era prezentă între familiile Tulea și Giurgiuveanu din cauza îmbolnăvirii lui Costache Giurgiuveanu.

Romanele lui Călinescu apărute după anul 1944 sunt elaborate după aceeeași “rețeta”, adică sunt puternic influențate de realism..
Titluri reprezentative pentru această perioadă din creația criticului Călinescu sunt “Bietul Ioanide” si “”Scrinul Negru”.
Cele două romane prezintă suferința artistului genial, căruia vremurile tulburi i-au răpit copiii si care incearcă să-și găsească menirea vieții si să rămână nepieritor prin creație.

Hortensia Papadat Bengescu este un caz destul de rar în literatura română, de reușită a unei femei într-o lume dominată de bărbați, romanele sale profunde, psihologice fiind apreciate mult de critica literară a acelor vremuri.

„ Scriitoarea a surprins la început printr-o literatură de observație a sufletului feminin, pe care nimeni nu-l sondase cu mai multă luciditate și mai mult curaj.” .Acest citat în care se exprimă prețuirea față de opera scriitoarei îi aparține lui Tudor Vianu, cunoscut critic literar care a fost unul dintre cei care au promovat opera scriitoarei.

În operele autoarei caracteristic este faptul că acțiunea se petrece în mediul citadin în care își duc viața eroii și mai ales eroinele sale, pe care scriitoarea le pune mereu în prim plan.

Între stilul de viață al personajelor create de Hortensia Papadat Bengescu cum ar fi Ada Razu, Elena Drăgănescu, Lenora și modul în care trăiesc marea parte din personajele lui Rebreanu este o diferență colosală, deoarece economicul nu constituie un element determinant al evoluției eroilor în romanele scriitoarei, ci este un element auxiliar căruia nu i se acordă o importanță deosebită.

Mediul în care iși desfășoară existența aceste personaje este o „ burghezie de formație recentă, fără tradiții, fără morală, fără gust”.

Ciclul Halipilor este format din cele mai cunoscute opere ale autoarei și anume: „ Fecioarele despletite”, „ Concert din muzică de Bach”, „Drumul ascuns”.

Galeria de personaje feminine este de o mare varietate și scriitoarea le expune ca într-o galerie a degradării, a imoralității și a falsității, însușiri ce caracterizează o mare parte a eroinelor sale.

Hortensia Papadat Bengescu a creat femei ușuratice, extravagante, pline de snobism, docile, ce acționează mânate de instinct( Mika-Le) sau femei bibelou ( Coca Aimee).În toată această faună,a romanelor sale există un singur personaj care tinde să se apropie de normal, Elena Drăgănescu, deși și aici sunt multe abateri de la ceea ce ar trebui să fie un model feminin.

Referitor la cărțile scriitoarei,Eugen Lovinescu scria cu admirație „Nimeni n-a proiectat în literatura română o lumină mai orbitoare asupra sufletului feminin”.

Analizându-se pe sine, autoarea a reușit să creeze multe personaje feminine, alcătuind o întreagă lume, deoarece o femeie poate înțelege psihologia feminină în alt mod față de un bărbat. Romanele sale sunt modele în privința creionării cu tușe delicate sau ferme a personalității unor femei aparținând societății burgheze ale epocii în care și-a desfășurat activitatea scriitoarea.

Un alt scriitor care a excelat în domeniul romanului și la care sunt prezente numeroase elemente realiste a fost Marin Preda, născut în anul 1922 la Siliștea Gumești în Teleorman.

Frânturi din viața personală a copilului Marin Preda sunt evocate în unul dintre cele mai mari romane ale sale „Moromeții”.

Romanul fundamental al lui Marin Preda „Moromeții” are două volume, care au fost publicate la doisprezece ani diferență, primul în 1955, iar al doilea în 1967.

Romanul prezintă drama unei familii de țărani din Teleorman care se confruntă cu ruperea relațiilor care existau în mod tradițional în sânul unei familii, fapt care duce la destrămarea acesteia.

„Moromeții” este o frescă a unui sat tradițional, în perioada de dinainte și după cel de al doilea război mondial.

În toată această perioadă, personajele se transformă , caracteristicile personajelor care sunt prezentate în volumul II fiind diferite de cele care au definit aceleași personaje în primul volum.

Absența unei comunicări reale între personajul principal Ilie Moromete și membrii familiei sale amplifică sentimentul de disociere a familiei, fiecare membru al acesteia evoluând în mod independent, legăturile rămase între membrii familiei fiind mai degrabă formale.

Alt roman important al lui Marin Preda „Cel mai iubit dintre pământeni” prezintă caracteristicile unui roman total reunind între paginile sale mai multe tipuri de roman:

de dragoste, social, politic, psihologic.

Scriitorul încearcă să dezvolte tema raportului care există între o ființă umană și istorie, puterea sorții, a inevitabilului care face din om o jucărie, Eugen Simion spunând despre această lucrare că este „ romanul unui destin care-și asumă o istorie, romanul unei istorii care trăiește printr-un destin”.
Putem deci spune că realismul a fost reprezentat în literatura română în creația multor autori din secolul al XIX-lea, până aproape de timpurile noastre , fiind una dintre cele mai folosite formule de roman pe care au utilizat-o românii.

1.3Realismul în literatura europeană

Pe plan european realismul a fost un fenomen prezent în majoritatea literaturilor, de la cele nordice, care l-au dat umanității pe Ibsen, la cele sudice, realismul având în Spania câțiva scriitori remarcabili.

Guy Larroux afirmă despre realism că” narațiunea realistă nu recurge, pentru a se instaura la artificiile stridente la care apelau scriitorii secolelor precedente: confesiunilr făcute de către un personaj naratorului, manuscrise regăsite și alte forme de hazard bine ordonate”16

Scriitorii francezi care au creat opere în care se regăsesc abordări realiste sunt Balzac, Stendhal, Flaubert. Deși lucrările lor cuprind numeroase elemente realiste, Zola și Maupassant sunt considerați mai degrabă reprezentanții curentului naturalist, deoarece elementele caracteristice acestui curent sunt în cărțile lor mult mai evidente decât cele specific realismului.

Englezii au avut un mare scriitor realist și anume pe Charles Dickens, iar rușii o pleiadă de autori de mare valoare exemple în acest sens fiind Tolstoi, Dostoievski, Gogol .

Opera lui Charles Dickens cuprinde foarte multe romane care sunt apreciate și astăzi de cititori din lumea întreagă dintre acestea cele mai cunoscute fiind “David Copperfield”, “Oliver Twist” și “Marile speranțe”.

În prefața la romanul “David Copperfield”, autoarea spune că “ Este incontestabil că la prima vedere Dickens nu posedă “arta compoziției” în cazul selectării, ordonării și proporționării episoadelor. Este incontestabil că la o privire retrospectivă, ultimul lucru care ne rămâne clar într-un roman Dickensian este desfășurarea intrigii, Și totuși, farmecul său specific stă în fertilitatea invenției de episoade și caractere, care transformă fiece roman dickensian într-o prezentare panoramică a epocii sale.”17

Întreaga societate engleză din prima jumătate a secolului al XIX-lea apare în operele pe care le-a scris autorul englez, o lume pestriță, în care existau decalaje foarte mari între mediile sociale caracteristice orașelor englezești și satelor din această tară.

Acțiunea romanelor ne poartă prin prăvălii, palate, școli, case umile de la țară, palate, conace și o caracteristică a epocii respective, închisoarea datornicilor, unde ajungeau oamenii care nu erau capabili să returneze împrumuturile pe care le luau.

Toate personajele poartă amprenta mediului în care trăiesc, a epocii lor și a factorilor ereditari, unele personaje fiind capabile să își depășească condiția pe care au dobândit-o prin naștere.

În această lume respectul de care se bucura o persoană era condiționat de banii pe care aceasta îi posedă și de rangul pe care îl ocupa în societate, sentimentele fiind prea puțin importante în acest univers.

Unul dintre cel mai cunoscute romane ale lui Dickens este “Marile speranțe”, ce prezintă drumul pe care îl urmează Pip, crescut inițial ca nepot al unui fierar din mediul rural, care dorește să devină un om important, cu o educație deosebită.

Dar banii care l-au ajutat să își obțină statutul proveneau de la un fost pușcăriaș care a fost recunoscător pentru faptul că băiatul l-a ajutat să scape din necaz.

Avocatul Jaggers, cel care i-a spus că are un protector care dorește ca Pip să devină un om bine situate în societate, i-a ascuns băiatului cine este de fapt persoana care îl protejează.

Din clipa în care se consider un privilegiat, Pip începe să îndepărteze pe cei care i-au stat alături în perioada când era sărac.

Atunci când află cine este binefăcătorul său, el renunță la avantajele oferite de banii acestuia și își va construi prin propriile forțe o situație onorabilă în societate, dovedind că poate să răzbată și singur.

Personajele principale ale altor romane dickensiene sunt copiii( David Copperfield, Oliver Twist), care evoluează în medii care nu le încurajează dezvoltarea, dar care în urma unor întâmplări neprevăzute devin oameni cu o înfloritoare situație socială.

Ceea ce apare ca foarte evident la scriitorul englez este simțul umorului, evident în multe dintre paginile pe care le-a scris și minuțiozitatea cu care consemnează toate aspectele vieții cotidiene englezești.

Frescele pe care le realizează reflectă cu fidelitate epoca în care scriitorul a trăit, consemnând toate aspectele pe care le prezenta aceasta, indiferent că erau pozitive sau negative.

Majoritatea eroilor lui Dickens sunt caracterizați de un simț dezvoltat al dreptății, de generozitate și de devotament față de persoanele apropiate, familia fiind nucleul societății, mediul în care se forma caracterul fiecărui erou dickensian

Însă un om nu se poate împlini cu adevărat decât cu ajutorul unei educații care îl face să realizeze care sunt adevăratele valori, care îl fac să devină om în adevăratul sens al cuvântului..

Realismul francez este marcat puternic de opera lui Balzac, ce a fost unul dintre scriitorii ce au pus bazele acestui current, dar nume importante în acest current sunt alți doi romancieri francezi, Flaubert și Stendhal.

După cum spunea Flaubert” Omenirea este așa cum este. Problema constă nu în a o schimba, ci în a o cunoaște.”, prin aceste cuvinte autorul exprimându-și întreaga filosofie de viață.

Toți cititorii operei lui Flaubert au fost încântați să descopere un autor care s-a priceput de minune să conducă acțiunea romanelor sale astfel încât aceasta decurge lin, fără întreruperi, stilul folosit de scriitor fiind remarcabil prin simplitatea sa.

După cum afirmă istoricul literar Vera Călin, la Flaubert “ vizualul domină, căci epitetele cu valoare afectivă sunt extreme de rare, pe când cele optice au o mare frecvență.”.

Cartea sa “Educație sentimentală” este o operă ce descrie fidel societatea cu care a fost contemporan o lume în care arivismul este la modă, fiind tolerat de mediocritatea burgheză ale cărei scopuri erau reprezentate de obținerea unui rang și a unei averi care să permită un trai îmbelșugat, dublat de recunoaștere socială.

Sriitorul francez a căutat cu disperare perfecțiunea, în acest sens el sciind și rescriind în .care a elaborat-o în șapte variante.

Dar cartea cu adevărat reprezentativă pentru Flaubert a fost “Doamna Bovary”, la un moment dat scriitorul spunând “ Doamna Bovary sunt eu”, în această carte autorul srătând adevărata măsură a talentului său.

Acest roman se bazează pe o întâmplare reală, talentul scriitorului făcând mai profundă drama trăită de soția unui medic ce a fost incapabilă să se adapteze societății mărginite în care își ducea existența și vieții alături de un soț bun la suflet dar limitat, ce nu îi putea înțelege năzuințele.

Din creația lui Stendhal se remarcă două romane care sunt văzute ca adevărate capodopere și care sunt cunoscute în lumea întreagă “ Roșu și negru” și “Mănăstirea din Parma”

În romanul “Roșu și negru” Stendhal crează tipul unui arivist care a devenit clasic, un termen de comparație pentru toate personajele de acest gen creionate în romanele autorilor care au realizat ulterior personaje cu caracteristici asemănătoare.

Julien Sorel provenea din pătura săracă a societății trăsătura lui fundamentală fiind ambiguitatea, deoarece în moment diferite ale acțiunii el este naiv ori de un cinism revoltător, astfel încât personalitatea lui nu este cunoscută de niciunul dintre apropiații săi.

Determinarea și inteligența îl vor ajuta să urce pe scara socială și să pătrundă în înalta societate a vremii, dovedind că este capabil să se strecoare printre cetățenii influenți, în ciuda handicapului dat de origine cu care a plecat în viață.

Cartea “Mănăstirea din Parma “ este unul dintre cele mai mari romane ale literaturii franceze , iar la data apariției sale a fost considerată un “miracol literar”.

Eroul cărții este Fabrice del Dongo, un tânăr aristocrat italian contaminat de ideile bonapartiste, care merge să lupte pentru aceste idealuri în trupele lui Napoleon, participând direct la dezastrul de la Waterloo.

Fabrice pendulează între viața de cleric, care era însoțită de privațiuni și cea de om de lume, căruia îi plac distracțiile și femeile.

Despre acest roman, marele scriitor Balzac spunea “Este o operă care nu poate fi apreciată decât de oamenii cu adevărat superiori […], este romanul pe care l-ar fi scris Machiavelli, dacă ar fi fost exilat din Italia secolului al XIX-lea”.

Literatura unde au fost create multe romane realiste valoroase în afara celei franceze este cea rusă, și vom aminti aici numai numele lui Gogol, Tolstoi și Dostoievski.

Lev Tolstoi este scriitorul rus care provenea din clasa celor favorizați de soartă din punct de vedere material, fiind aristocrat, având rangul de conte.

Lucrările pe care le-a elaborat nu reflectă doar observarea cu obiectivitate a realității, ci înfățișează și propriile trăiri, concepții și experiențe.

Modele din care s-a inspirat au fost chiar membrii ai familiei sale, sau cunoștințe pe care le-a întâlnit în diverse etape ale vieții sale.

Una dintre capodoperele sale este “Război și pace”, în care redă o frescă a Rusiei în perioada în care țara era în conflict cu Franța condusă de Napoleon.

Referitor la acest roman criticul G.Călinescu spunea” Război și pace este un roman proustian, fără metoda lui Proust:monografia aristocrației așezate experimental în toate situațiile posibile, la umbră și în lumină, spre a i se studia umanitatea.Și aici, ca și în alte părți, avem de-a face cu oameni eterni, studiați pe loc, în societatea lor.Romanul nu este nici ierbar, nici seră, ci o sublimă expediție în sufletul omenesc”.

Opera lui Tolstoi narează evenimentele epocii prin ochii câtorva familii din nobilimea rusă, în mod deosebit prin cele două personaje cheie, Andrei Bolkonski și Pierre Bezuhov, care doresc să descopere înțelesul vieții.

Din multitudinea de personaje create de Tolstoi în acest roman se detașează Natașa Rostova, Andrei Bolkonski și Pierre Bezuhov.

Criticii literari care au analizat romanul au considerat că Natașa Rostova este una dintre eroinele care au fost realizate magistral în literatura universală, ea având numeroase calități( spontaneitate, delicatețe , devotament atât față de familie cât și față de persoana iubită), dar și slăbiciuni ( una dintre acestea fiind legătura nefericită cu prințul Kuraghin).

Prințul Andrei este tipul omului dotat cu o inteligență superioară, de o vastă cultură, puternic interiorizat, care are conștiința declinului lent al clasei sociale din care făcea parte și care trăiește un puternic sentiment de dezamăgire fiind conștient de realitățile lumii care îl înconjoară.

Pierre Bezuhov este un personaj de un gen total diferit față de prințul Andrei, fiind de o mare timiditate și delicatețe, un visător, care este preocupat de înfăptuirea dreptății sociale.

Acestui personaj îi lipsește spiritual practic, viața lui căpătând un sens bine precizat odată cu căsătoria cu Natașa, căsătorie care a fost un factor de echilibru pentru amândoi .

“Anna Karenina” este un roman inspirat dintr-o întâmplare reală din anumite puncte de vedere existând asemănări între contesa rusoaică și Emma Bovary, eroina lui Flaubert, ambele fiind prizoniere într-o căsnicie lipsită de iubire și supusă convențiilor și având parte de o moarte tragică datorată inadaptării la cerințele societății în care trăiau.

Plictisită de convențiile lumii bune, Anna Karenina renunță la confortul pe care i-l oferea relația cu contele Karenin și fuge de acasă cu un ofițer pe care îl iubește, care aparține și el aristocrației ruse, contele Vronski.

Încercarea Annei de a fi fericită cu bărbatul pe care și l-a ales dă greș, deoarece lumea nu poate accepta legătura lor iar aceasta nu rezistă probei timpului.

George Călinescu spunea despre acest roman că” Anna Karenina era romanul lui Tolstoi cel mai popular înainte în Occident și protagoniștii săi Vronski și Anna ajunseseră ca și Werther și Lotte sau cavalerul Des Grieux și Manon să se desprindă din file și să trăiască o experiență independentă, alimentată de imaginația cititorilor.Vronski se înscrie drept bărbatul și amantul desăvârșit, iar Anna o femeie sublimă, victimă a dragostei ei vibrante.”

Dragostea profundă dintre contele Vronski și Anna se sfârșește tragic, cu moartea eroinei care își găsește sfârșitul aruncându-se în fața trenului, o mare vină în acest final revenindu-i societății ruse din acea epocă, în care ipocrizia era la mare preț, legăturile adulterine fiind acceptate tacit dacă nu săreau în ochii lumii.

Anna a plătit cu viața pentru sinceritatea sa și pentru curajul de a nu se conforma rânduielilor lumii în care trăia, pentru dorința de a evada din închisoarea aurită reprezentată de căsnicia, în care femeia simțea că se sufocă.

Și acest roman are foarte multe personaje ( în jur de 150), cadrul social fiind foarte bine conturat de către scriitorul rus.

Scopul autorului nu a fost acela de a prezenta o poveste deosebită de dragoste, ci de a înfățișa cititorului diverse aspecte ale societății ca și idei filosofice referitoare la relațiile care se stabilesc între dragoste și fericire, viață și moarte, valorile morale care trebuie respectate.

Un alt scriitor rus care este considerat unul dintre titanii literaturii universale este Dostoievski, ale cărui personaje în marea lor majoritate nu sunt din cercurile înalte ale societății, ci sunt oameni simpli care au trăit într-un mediu care le-a fost ostil din punct de vedere al sănătății fizice și psihice, un mediu care nu le-a permis dezvoltarea deplină.

Multe dintre personaje sunt torturate de gânduri care îi fac deseori să se sinucidă, să devină nebuni, sau care favorizează descompunerea morală.

Scriitorul a creat un tip de personaj "omul de prisos nou" , care este prins în vârtejul creat de schimbarea societății și în acest sens pot fi enumerați Raskolnikov din romanul "Crimă și pedeapsă", Ippolit din"Idiotul" sau Ivan Karamazov din "Frații Karamazov".

Dostoievski nu pune accentual pe descrierea fizică a personajelor, care de multe ori au o paloare care le trădează suferința fizică și morală și un tremurat care reliefează faptul că sunt cazuri patologice.

Aceste personaje anormale urăsc din tot sufletul oamenii normali, poate pentru că realizează faptul că aceștia se bucură de o liniște și un echilibru care le sunt străine.

Acest fapt este reliefat de exemplu de vorbele lui Ippolit din romanul "Idiotul" care spunea: „pe dumneata te urăsc mai mult decât pe oricine și orice pe lume. L-ai făcut pe un muribund să se rușineze de el însuși. Dumneata m-ai adus în halul ăsta. Te-aș omorî dacă aș rămâne în viață!”.

Viața este nedreaptă cu mulți dintre eroii lui Dostoievki și îi face dorească din tot sufletul să fie mântuiți, să poată iubi, dar de cele mai multe ori sentimentul lor predominant este ura.

Deși romanele care au marcat profund istoria literaturii aparțin în special scriitorilor realiști din Franța , Rusia și Anglia, în întreaga Europă au fost scriitori care au creat opera valoroase, aceste opera fiind însă mai puțin cercetate decât cele ale scriitorilor evidențiați în rândurile de mai sus.

CAPITOLUL II ROMANE REALISTE

2.1Romanul balzacian “Eugenie Grandet”

Opera monumentală aparținând realismului universal, creația balzaciană prezintă pe lângă galeria sa de tipuri umane și o frescă impresionantă a timpului său, aducând în imaginația noastră parfumul acelor vremuri de mult apuse .

Se poate spune că și caracteristicile umane ale lui Balzac descris de contemporanii săi ca un individ exuberant, credul, lăudaros, foarte spiritual sa fi influențat pe confrații sai in aceeeași măsură ca și uriașa sa operă, la care a lucrat o mare parte a vieții sale.
Este relevantă în acest sens opinia unui alt mare scriitor francez si anume Victor Hugo despre confratele său”Dl de Balzac era unul dintre primii printre cei mari, unul dintre cei mai străluciti printre cei mai buni.Toate cărțile sale formează o singură carte vie, luminoasă, profundă, în care vezi mergând și mișcându-se […] întreaga noastră civilizație contemporană, carte minunată pe care poetul a intitulat-o comedie și pe care ar fi putut-ointitula istorie, care ia toate formele și toate stilurile”

Balzac a încercat sa “deseneze” in tușe delicate sau ferme povestea societății franceze contemporane lui, tratând anumite tipuri umane ca pe adevărate “cazuri clinice”, conturând pentru fiecare caz un diagnostic ce i se potrivea .
El s-a dorit a fi un cronicar modern, vrând să păstreze pentru posteritate ceea ce însemnă Franța secolului al XIX- lea si anume burghezia rapace in ascensiune, aristrocrația in continuă decădere, o lume vie, cu dramele ei secrete, iubirile vinovate si nevinovate, nonconformimismul unor membrii ai societății si tradiționalismul altora.

Scriitorul francez a pus bazele realismului modern din punct de vedere teoretic subliniind funcția detaliului concret, în lumea cu care a fost contemporan, o lume fascinantă pentru noi, chiar și după trecerea atâtor ani.
La un moment dat, Brunetiere spunea că “de cincizeci de ani un roman bun e cel care seamănă cu un roman de Balzac”, și aceasta pentru că autorul a creat o adevărată modă, având chiar pe parcursul vieții numeroși imitatori care au încercat să urmeze această rețetă.
Romanul balzacian este un roman doric, ceea ce înseamnă că este un roman bine structurat, împărțit formal pe capitole, volume și în care naratorul este omniprezent, fiind o prezență constantă, care ne prezintă trăirile pe care le au personajele.
Prin balzacianism se ințelege epoca in care indivizi aparținând societății burgheze , avizi de avere, vor să parvină folosind o explozie de viclenie, individualism si energie, acestei dorințe de a parveni consacrându-i tot timpul de care dispun, deoarece acesta este țelul lor suprem.
Romancierul și-a propus ca opera sa să se constituie într-un document extraordinar al timpului sau, o frescă uriașă în care sunt zugrăvite pentru eternitate diverse tipologii existente in societatea franceză din momentul Restaurației.
Scriitorul francez a stârnit admirația multor oameni de litere europeni,printre aceștia aflându-se și scriitorul român G.Călinescu care a promovat cu ardoare balzacianismul în articolele scrise pentru revistele literare, un alt admirator al său fiind Mircea Eliade, care în anii tinereții a vrut să scrie o monografie dedicată operei monumentale a lui Balzac.
Opera lui Balzac a fost grupată într-un ciclu de romane numit”Comedia umană”, aceste volume apărând în perioada 1842-1848 și fiind în număr de 17.
Autorul a împărțit „Comedia umană” în trei părți:”Studii de moravuri”,”Studii filosofice”și „Studii analitice”, cea mai extinsă parte a acestei trilogii fiind reprezentată de „Studii de moravuri”, care are la rândul ei mai multe subdiviziuni:
-„Scene din viața privată”(Gobseck,Moș Goriot) 
-„Scene din viața de provincie”(Eugenie Grandet, Iluzii pierdute)
-„Scene din viața pariziană(Măreția și decăderea lui Cesar Birotteau)
-„Scene din viața de la țară”(Medicul de țară)
-„Scene din viața militară”(Șuanii)
-„Scene din viața politică”(O afacere tenebroasă)
Balzac este creatorul a aproape 2000 de personaje cărora le-a imprimat o multitudine de caracteristici iar în epocă se spunea că autorul se ia la întrecere cu starea civilă, datorită numărului mare de personaje cărora le-a dat viața.
Balzac a fost preocupat de clasificarea tipurilor umane creionate în scrierile sale, creând diverse personaje generice cum ar fi: burghezul îmbogățit, aristrocratul care nu poate și nu dorește să-și depașească condiția de favorizat al vechiului regim, bancherul, jurnalistul,femeia cochetă, toate zugrăvite cu atenție în operele sale.
În Cuvânt înainte la Comedia umană scriitorul își anunță obiectivul”Făcând inventarul viciilor și virtuților, adunând principalele fapte ale pasiunilor,pictând caracterele, alegând evenimentele principale ale societății, comparând tipuri prin reunirea trăsăturilor mai multor caractere omogene, aș fi reușit poate să scriu istoria uitată de atâtia istorici, aceea a moravurilor” 
Tot în această prefață la prima ediție, Balzac încearcă să explice demersul său dezvăluind una din sursele inspirației sale și anume teoriile elaborate de oamenii de știință Jean Baptiste Lamark conform căruia”caracteristicile dobândite de urmași de la predecesori se moștenesc ca urmare a adaptării inaintașilor la anumite conditii de mediu” și Etienne Geoffroy Saint Hilaire care încearcă să ne convingă despre evoluția speciilor animale și extinde această teorie in cazul oamenilor al căror destin este guvernat de mediu și ereditate.
Făcând această comparație intre lumea animalelor și aceea a ființelor umane, Balzac emite legea unității de compoziție a ceastă lege stipulând faptul că așa cum în regnul animal există doar un animal tip care a evoluat în toate formele cunoscute până în prezent, influențat de mediile diverse la care s-a adaptat, tot așa în societate diversitatea tipurilor umane este determinata de mediul social.
Spre deosebire de lumea animală, intensitatea dramelor pe care le traversează oamenii este mult mai mare, deoarece în conștientizarea lor intervine inteligența, care potențează aceste drame.
Concepția lui Balzac despre ceea ce reprezintă scriitorul este reliefată de următoarele sale cuvinte: “scriitorul este secretarul societății care-și scrie istoria” .
Scriitorul face o atentă selecție a multitudinii de fapte oferite de realitate, lăsând la o parte aspectele neesențiale, ce nu pot conduce la o interpretare veridică a realității, înfățișând cititorului numai aspectele care descriu în cel mai fidel mod cu putință realitatea cotidiană
Aceasta selecție conduce la apariția unor personaje tipice, care reprezintă o categorie socială si umană, la prima vedere ele fiind apropiate de eroii clasici, dar în realitate putem constata existenta unei mari deosebiri între cele două categorii de personaje. 
Eroii clasici reprezintă oameni de pretutindeni și din orice epocă, pe când personajele realiste sunt oamenii timpului lor, caracteristici pentru perioada respectivă.
Spre deosebire de tragedia antică în care acțiunea era guvernată de destin, de opera clasică în care apare conflictul dintre pasiune si datorie,în operele balzaciene cel ce declanșează acțiunea în majoritatea cazurilor este banul. 
Romanele lui Balzac sunt legate indisolubil de epoca in care au apărut, o epocă a cărei deviză era exprimată de un om politic al acelei perioade care spunea „Imbogățiți-vă”și cuprindea mentalitatea unei societăți corupte pentru care banul era valoarea supremă și zeul in fața căruia se închinau toți muritorii de rând.
In romanele balzaciene expozițiunea conține obligatoriu fixarea coordonatelor temporale in care se desfășoară actiunea descrisă in cuprinsul lucrării pentru ca cititorul să fie puternic ancorat în această atmosferă .
De asemenea, la debutul romanelor ni se infățișează o scurtă prezentare a personajelor principale,autorul urmărind să ne introducă rapid în atmosfera cerută de inlănțuirea faptelor ce au generat demersul artistic.
In operele lui Balzac autorul devine omniscient, evoluția personajelor fiind apanajul scriitorului care le guvernează destinele, aceasta fiind o trăsătură comună a romanelor realiste .
Eroii sunt văzuți într-o multitudine de ipostaze , evoluția lor fiind urmărită în prezent.Cu toate acestea, autorul întreprinde și reîntoarceri în trecut care pot lămuri mai bine cititorul cu privire la evoluția personajului.
Pe baza acestor amănunte semnificative se prefigurează viitorul eroului, care poate fi sumbru sau luminos in funcție de ceea ce a fost și este el , de mediul în care își desfășoară existența și de originea pe care o are.
Balzac utilizează in scrierile sale toată gama de sentimente profund omenești, de la tristețe profundă la bucurie nemărginită pentru că viața este alcătuită din fapte care pot provoca diverse reacții

Romanul „Eugenie Grandet” face parte din ciclul „Scene din viața de provincie”, prezentând drama unui suflet pur ale cărui năzuințe spre dragostea curată sunt spulberate de puterea banului și de interesele mediului în care își desfășoară viața.

Cartea a văzut lumina tiparului în anul 1833 și este o component a "Comediei umane" făcând parte din ciclul "Scene din viața de provincie".

Geniul scriitorului francez se relevă în modalitatea în care prezintă personajele principale ale acestei cărți și în atmosfera creată, romanul fiind o frescă a vieții desfășurate în provincie.

Romanul prezintă viața lipsită de bucurii a unei tinere fete Eugenie Grandet, existența ei și a mamei sale fiind marcată de avariția și tirania domnului Grandet, care s-a îmbogățit făcând comerț în liniștitul oraș francez Saumur, situat pe valea Loarei.

Domnul Grandet, ne spune Balzac, era "un meșter dogar care trăia în belșug, știa să scrie să citească și să socotească".

Balzac a înfățișat în opera sa vastă diferite tipuri de tați, paternitatea fiind o temă predilectă pentru scriitorul francez.

În această idea a paternității autorul vede un punct de sprijin al întregului univers, care nu poate exista fără o figură paternă ce contribuie la miracolul reprezentat de creație.

Orașul în care își duce existența Eugenie este un univers în care fiecare om este transparent pentru fiecare dintre concetățenii săi, unde nu se poate concepe că pot exista secrete " Acolo, deci, cugetele sunt străvezii ca lumina zilei, așa după cum și casele de nepătruns, negre și tăcute, n-au totuși nici o taină"

Domnul Grandet era stimat de cei printre care își ducea existența nu pentru calitățile lui umane, ci pentru bogăția pe care o deținea "Domnul Grandet inspira deci respectuoasa stimă la care are drept un om care nu datora niciodată, nimic nimănui"

În comparație cu Moș Goriot, un alt personaj balzacian celebru, Grandet nu este părintele care ar face orice pentru progenitura sa, ci o vede pe fată doar ca o continuatoare a tradiției familiei, a cărei principală preocupare este îmbogățirea.

Cu toate acestea, fata era singura care avea vreo însemnătate pentru bătrânul avar, bătrânul căutând să îi inoculeze acesteia patima lui pentru avere, în fiecare an, de ziua ei el dându-i în dar câte o monedă de aur, pe care el era bucuros să vadă că fata o păstrează, în același loc cu cele pe care i le dăruise la alte aniversări.

Modul prin care comunica bătrânul avar cu restul lumii este în deplină concordanță cu structura sa sufletească el folosind deseori câteva expresii cum ar fi "nu știu", "vom mai vedea", acestea reflectând faptul că era un om prudent, care nu avea încredere în semenii săi.

În ceea ce o privește pe doamna Grandet, aceasta este descrisă ca" o femeie uscățivă și slabă, galbenă ca o gutuie, neîndemânatică, molâie: una dintre acele femei care par făcute anume pentru a fi chinuite".

Ea este un fel de sclavă a soțului său pe care nu îndrăznește a-l contrazice în nici un fel, temându-se de consecințele pe care le-ar putea avea nesupunerea sa.

Tânara fată nu poate avea acces decât la compania familiilor Cruchot și Des Grassins care aveau moștenitori care doreau să își contopească averile cu cea a bogatei moștenitoare.

Fata duce o existență cenușie, fără nici o urmă de bucurie până la sosirea pe neașteptate a vărului său Charles, venirea acestuia în Saumur declanșând intriga operei literare.

Evenimentul care a condus la acestă apariție care a smuls-o pe Eugenie din realitatea cotidiană a fost falimentul fratelui lui Grandet, urmată de sinuciderea acestuia, ultima dorință a defunctului fiind ca Grandet să îl ajute pe copilul său să plece în Indii, pentru a își reface averea.

Vărul tinerei fete era un tânăr la modă , fiind descris de autor ca un"prea frumos june de douăzeci și doi de ani", care "făcea în momentul acela un ciudat contrast cu tipicarii provinciali cam iritați de aerele sale aristocratice".

Portretul tinerei fete este realizat de autor în opoziție cu acela al tatălui său, deoarece ea ascunde în spatele unei aparențe liniștite o mare sensibilitate, pe care tatăl său nu este capabil să o observe.

Ea este o fată obișnuită, care nu este înzestrată de natură cu o frumusețe deosebită cum este aceea a vărului său.

Devotamentul ei pentru familie este foarte mare, ea nedorind să își supere tatăl, pe care îl iubește în ciuda comportamentului său, pentru mama sa ea având o iubire adevărată, de o mare profunzime.

În ciuda faptului că este o fată inteligentă, ea devine o victimă a bunătății sale înnăscute nevrând să creadă în interesele meschine pe care le manifestă tatăl său, inocența și naivitatea fiind trăsături fundamentale ale caracterului său.

Pentru tânăra fată inevitabilul s-a produs, admirația pentru vărul său transformându-se rapid într-o iubire pură, limpede ca sufletul ei, care nu cunoscuse niciodată acest sentiment pentru un bărbat..

Pentru Eugenie, iubirea a devenit un refugiu, care o înălța deasupra vieții cotidiene "Din ziua aceea, frumusețea domnișoarei Grandet luă o nouă înfățișare. Gravele gânduri de iubire care-i cotropiră pe încetul sufletul, mândria femeii ce se știa iubită, dădură trăsăturilor sale sclipirea pe care pictorii o zugrăvesc prin nimb."

Din cauza faptului că a fost crescută într-o atmosferă austeră, fără a beneficia de răsfățul pe care ți-l poate aduce averea, Eugenie nu consider banii ca fiind importanți, și nu le înțelege valoarea, deci nu cunoaște patima pe care tatăl său o are pentru avere.

Ea devine un trofeu ușor de dobândit pentru Charles căruia prefăcătoria lumii mondene îi era foarte cunoscută, iar falsitatea i se părea a fi un lucru normal.

Din acest motiv ei nu i se pare nici un sacrificiu să renunțe la singura avere palpabilă pe care o deținea, colecția ei de monede de aur, pentru cel care îi inspirase sentimental de dragoste.

Din păcate pentru vărul său, lucrurile material pe care le putea obține într-o relație erau mult mai importante decât sentimentele pe care le avea pentru o persoană, de aceea verișoara sa nu era o persoană foarte importantă pentru el, ci un mijloc de a pune mâna pe niște bani cu care să își satisfacă plăcerile o vreme.

El îi jură iubire eternă tinerei și promite că la întoarcerea din călătoria sa în Indii o va lua de soție, deoarece sentimentele care îl leagă de aceasta sunt profunde.

Cruzimea bătrânului Grandet este reliefată de Balzac în scena în care tatăl hotărăște să își închidă fata neascultătoare în camera sa ca pedeapsă pentru faptul că și-a înstrăinat comoara, dându-i-o lui Charles.

În timp ce era închisă în camera ei fata a fost hrănită numai cu pâine și apă pentru a reflecta la marele păcat pe care l-a comis pentru dragostea ei.

Atunci când doamna Grandet moare de inimă rea, bătrânul avar își eliberează fiica, deoarece îi este frică de faptul că fata ar putea pretinde moștenirea care îi revenea prin decesul acesteia, în acest fel marea lui bogăție putând să se micșoreze.

După întoarcerea vărului său din India, fata primește o scrisoare edificatoare din partea vărului său ce îi comunică faptul că este liberă să se mărite cu cine vrea, deoarece promisiunea pe care i-a făcut-o nu mai este valabilă, destinul lui fiind să se căsătorească cu o fată de origine nobilă.

Eugenie se căăsătorește cu un fost pretendent, dar va rămâne văduvă destul de curând și va continua tot restul vieții să înfăptuiască fapte caritabile ajutată de averea care îi rămâne moștenire după moartea lui Grandet.

În romanul "Eugenie Grandet" , narațiunea se face la persoana a treia, fiind relevate diverse detalii vestimentare, decoruri în care se desfășoară acțiunea și interioare.

Personajele sunt conturate cu claritate, fiecare dintre acestea beneficiind de portrete fizice concludente și de aspectele care le definesc cu exactitate portretul moral.
Intre alb și negru există o multitudine de tonuri de gri, autorul nu emite judecăți moralizatoare, ci lasă personajul să-și găsească singur drumul, fiind un fin observator al moravurilor epocii sale.
Unii contemporani au fost de părere că Balzac a făcut mult mai mult pentru Franța decât cel care deținea puterea în acea perioadă, Ludovic Filip, fresca reprezentănd societatea franceză, rămânând o mărturie peste secole a ceea ce a existat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Din această perspectivă se consideră că autorul francez a fost totodată și întemeietorul realismului istoric, pe lângă faptul de a fi unul dintre cei mai prolific romancieri care au existat vreodată.
Lui Balzac i-a plăcut ipostaza de creator de destine, această caracteristică demiurgică fiind apanajul câtorva oameni aleși , care ca și el credeau în puterea oamenilor .
O mare importanță in operele scriitorului o are descrierea, uneori de prea mare întindere și dusă păna la extrem, dar fără de care nu se poate înțelege acțiunea, deci am putea spune că ea este explicativă și esențială in economia demersului literar.
Concepția balzaciană marchează deosebirea de autenticitatea clasică, bazată pe „opinia publicului”, promovând o autenticitate modernă, supusă conformității cu modelul real, deci verosimilul are un rol deosebit în toată creația balzaciană.
Și în romanul "Eugenie Grandet" se observă faptul că omul este un produs al mediului în care trăiește, socialul și economicul influențând nivelul educației, gîndirea,, modul de viață și satisfacerea nevoilor personale.
Santajul, diversiunea, minciuna, lingușirea, nimic nu este prea mult pentru pentru ca unele personaje ale lui Balzac să-și atingă scopul exemple în acest roman fiind Charles și Grandet.
Societatea este o junglă populată cu diverse „animale”, fiecare cu gradul său de periculozitate, care luptă pentru a le îngenunchea pe celelalte si care se folosesc de slăbiciunile competitorilor pentru a își impune dominația.
Dezumanizarea este o consecință a goanei continue pentru supraviețuire,o infruntare în care cei slabi sunt învinși și eliminați.
În opera sa „Eugenie Grandet” Balzac infațișează efectele unei pasiuni mistuitoare într-un mediu considerat de înaintașii săi nepotrivit pentru tragedie și anume mediul burgheziei din provincie.

2.2 Romanul “Cronică de familie” de Petru Dumitriu

Scriitorul Petru Dumitriu rămâne interesant atât prin opera sa, care a demonstrate că este un adevărat talent literar, cât și datorită faptului că viața sa personală a fost tumultoasă, uneori incredibilă.

Autorul s-a născut pe malurile Dunării, la Baziaș, familia sa fiind mixtă, tatăl român iar mama de origine maghiară.

Și-a făcut foarte devreme debutul în literatură, la douăzeci și unu de ani, iar scopul său era să fie un scriitor care să se remarce prin opera sa, însă în același timp să își permită să ducă o viață foarte îmbelșugată asemăănătoare aceleia pe care o ducea burghezia din cercurile înalte ale societății.

Mihai Șora, afirmă despre scriitor în filmul realizat de Stelian Tănase"Prizonier în Paris": "Se poate spune că lui Petru Dumitriu i-a plăcut să-și afișeze luxul de care se bucura. Era prieten cu figurile marcante ale oligarhiei de atunci: Chivu Stoica, Leonte Răutu, Ion Gheorghe Maurer. S-a spus că atitudinea sa a fost mai aproape de cea a unui condotier, decât de cea a unui mercenar. S-a descurcat, i-a mers bine în pas cu ritmul istoriei, a ales, a făcut ce a crezut că este oportun pentru a trăi foarte bine."

În ciuda marelui său talent, după o perioadă în care a publicat opera autentice, în care credea, a devenit un apostol al realismului socialist în literatură.

Cu privire la compromisurile făcute în acea perioadă scriitorul spunea"Eu admir pe eroi. Dar nu-mi place să condamn oamenii la eroism știind că vor muri în pușcărie, sau văzându-I că mor la ocnă.Eu prefer să supraviețuiască cu orice preț și să scrie."18
După o perioadă îndelungată Dumitriu îi va mărturisi lui George Pruteanu"Nici nu mă agitam, lucrurile parcă mergeau de la sine. Și, într-o iarnă, am făcut virajul: din scriitorul-scriitor am devenit scriitorul comunist. Fără să fiu vreodată membru de partid, dar asta nu importă. Ce făceam eu cântărea mai greu decât să fii membru de partid."819

În România romanul fluviu, romanul de familie, nu avea la apariția operei lui Petru Dumitriu "Cronică de familie" aceeași tradiție ca în literature franceză, de exemplu unde preocupările în această direcție au fost mult mai numeroase.

"După publicarea romanului-frescă de mari proportii Cronică de familie, în 1957, scriitorul ajunge pe culmile gloriei. Ia premii, este studiat în manualele scolare, călătoreste în străinătate. Romanul îi cucereste, prin strălucirea talentului literar, pe toti cunoscătorii de literatură, chiar si pe cei care dezaprobau compromisurile făcute până la acea dată de autor"20

Existaseră până atunci două încercări, una făcută de Duiliu Zamfirescu, care a creat "Ciclul Comăneștenilor", ce cuprindea cinci romane, cealaltă fiind opera scriitoarei interbelice Hortensia Papadat Bengescu, ciclul creat de aceasta fiind alcătuit din 4 romane.

"Cronica de familie" este alcătuită din trei romane, cuprinde aproximativ 1850 de pagini, fiind deci o frescă social de mari dimensiuni, fiind urmărită evoluția vieții a patru generații de reprezentanți ai familiei boierești Cozianu, deci aproape un secol din istoria acestei familii, de la anul 1862 până la anul 1957.

Petru Dumitriu a creat un roman de tip doric, cu o galerie vastă de personaje, surprinse în diverse situații din epoca respectivă.

"S-a spus că pe Petru Dumitriu l-au inițiat în istoria înaltei societăți din România iubita lui mai vârstnică, Henriette Yvonne Stahl, și fostul ei soț, aristocratul Ion Vinea. Dar, chiar așa să fi stat lucrurile, firescul cu care autorul "Cronicii de familie" folosește imensa cantitate de informații tot rămâne o enigmă. (…) Ca portretist, Petru Dumitriu rămâne – cel puțin până în prezent – neîntrecut în literatura română”21

Viețile personajelor sunt marcate puternic de evenimentele istorice ale timpului, cum ar fi răscoalele din anii 1888 și 1907, războaiele mondiale, dictatura regelui Carol al II-lea, atentatele prin care au fost asasinați diverși politicieni de seamă cum ar fi Barbu Catargiu ori I.G.Duca și în final începutul stăpânirii comuniste în România.

Petru Dumitriu a creat personaje complexe, unele fiind personaje istorice reale de exemplu Mihail Kogălniceanu sau Carol al II-lea și personaje produse ale imaginației sale care pot fi considerate a fi reprezentări ale unor personaje reale, Fănică Niculescu de exemplu are ca model pe filozoful Nae Ionescu.

Este de remarcat faptul că familia aleasă de scriitor pentru a i se prezenta evoluția aparținea marii boierimi, spre deosebire de opera lui Duiliu Zamfirescu care are ca personaje reprezentanți ai micii boierimi iar Hortensia Papadat Bengescu își alege eroii din rândul burgheziei.

Criticul literar Nicolae Manolescu spunea că Dumitriu are " o excepțională înzestrare pentru portret, un ochi avid de culoare, de pitoresc sau de grotesc."

Modelul pe care îl are scriitorul în conceperea operei sale este "Comedia Umană" a lui Balzac, care a fost o sursă de inspirație pentru foarte mulți scriitori realiști care au dorit să scrie un roman în stil balzacian.

Astfel sunt prezentate în amănunt, utilizându-se maniera lui Balzac arhitectura clădirilor, îmbrăcămintea personajelor,înfățișarea acestora, mobilierul, operele de artă , etc..

Se remarcă în diverse episoade și influențe ale altor scriitori francezi realiști cum ar fi Flaubert și Zola, alte scene anintindu-ne de realiștii ruși Turgheniev și Tolstoi.

Unele teme prezentate în "Cronica de familie" sunt teme abordate și de alți scriitori români, de exemplu tema traiului la țară la Duiliu Zamfirescu și la Ionel Teodoreanu, tema răscoalelor țărănești la Liviu Rebreanu, tema războiului la Camil Petrescu și la Cezar Petrescu.

Pământul este de multe ori cel care naște patimi și în acest roman, similar cu romanele „Ion” al lui Rebreanu sau „ Moromeții „ de Marin Preda.

Spre deosebire de romanele amintite mai sus în care pământul era privit din perspectiva unui țăran sărac, ce dorește să dobândească pământul cu orice preț, exemplu concludent fiind Ion, sau din perspectiva țăranului care are o oarecare stare ( în „Moromeții”) , aici problema este văzută din punctul de vedere al bogătașului care deține pământul.

"Reușita vine tot din amestec. Recurge, mai întâi, la două trucuri de viziune. Astfel, schema tendențioasă a temporalității e depășită prin încadrarea ei în suflul tragic al motivului lui vanitas vanitatum. Caricaturizarea vituperantă a aristocrației, o altă obiecție adusă scrierii, este cu mult depășită prin proiectarea ei ca bâlci manierist. Scrierea este transformată într-o cronică a monstruozităților, valabilă independent de citirea orientată după grila ideologică. Și mai interesant este faptul că exact bizareria intrinsecă, inșii robotizați de instinctele larvare, lumea plăcerilor și a violenței sunt ingredientele care provoacă admirația sau suscită interesul scriitorului”2 2

Petru Dumitriu este foarte impresionat de această lume care a fost odată , criticarea ei fiind oarecum impusă de convingerile clasei politice conducătoare din vremea în care romanul a apărut.

Cu toate că s-a documentat minuțios în realizarea eroilor săi și a creat din frânturi o lume dispărută pe vremea când a crest acest roman, autorul nu a manifestat în mod direct simpatie pentru personajele sale, majoritatea fiind marcate de tare sufletești ori comportamentale.

Este evident faptul că în rândul aristocrației române nu existau numai aceste tipologii, ci erau și oameni generoși, care doreau ca societatea să evolueze într-o direcție bună.

Interesant este și faptul că întreaga cronică este un fel de tablou, în care există numeroase cazuri clinice, tipuri bizare umane, la care este prezentă anormalitatea și pe care scriitorul este avid să le înfățișeze.

Cartea prezintă mai multe planuri, fiind realizate cu mult talent scene de familie, decorul acestora fiind static, ca într-o piesă de teatru, acțiunea desfășurându-se de multe ori în salon, alte episoade avînd loc în instituțiile statului ori pe scena politică a vremii .

“Poate că cea mai potrivită introducere la discuția despre mult reproșata tendențiozitate a viziunii din Cronică de familie o reprezintă metafora cabinetului oglinzilor. Fie că le-a trăit realmente, fie că le-a inventat retrospectiv, scriitorul a perceput violent anumite imagini sau stări, pe care le recompune apoi ca ficțiuni personale. Ele trebuie privite însă cu prudență, prozatorul măsluindu-și uneori propria imagine și culpă. În tinerețe, vizitase un muzeu vienez și, intrat în Camera Oglinzilor, rămăsese profund surprins văzându-se reflectat într-o multitudine de ipostaze. Lățită, lungită, comprimată, fără cap sau fără picioare, imaginea sa nu era reală sau era într-un chip absurd. Șocul trăit în cabinetul oglinzilor ar fi revelația relativității lucrurilor”23

În primul volum, unele episoade ale cărții prezintă situația în care se afla țărănimea, clasa socială care avea cei mai mulți reprezentanți în acea epocă, a cărei evoluție este văzută din vremea în care domnitor era Cuza, până în epoca tulbure în care au apărut revoltele oamenilor urmare a abuzurilor făcute de arendași și boieri.

Această stare nu era mai bună comparativ cu perioada când la cârma țării se aflau domnitorii fanarioți, oamenii spunând că situația era “ mai rău ca atunci când eram sub turci”, după cum precizează un țăran.

Unii dintre urmașii fanarioților, ajunși boieri care dețineau foarte mult pământ, considerându-se acum “români verzi” îi considerau pe țărani ființe inferioare, care nu meritau nici un pic de considerație și care îi lăsau pe mâna arendașilor, pentru care parvenirea era scopul suprem.

Deoarece aceștia nu dispuneau de bogăția boierilor singura modalitate prin care puteau strange o avere însemnată era asuprirea țăranilor, pe care îi tratau ca pe robi sau pe animale de povară, cărora puteau să le ceară să muncească oricât.

În introducerea romanului, autorul se referă la epoci mult mai îndepărtate decât aceea descrisă în carte “„În hârtii de vânzare și cumpărare de moșii din vremea principelui Constantin Brâncoveanu se ivește întâia oară neamul unor Cozieni, numiți așa nu după Cozia de sub munte, unde e mănăstirea de pe malul Oltului, ci după o Cozie din ținutul dealurilor dintre București și Târgoviște. Cozia era moșia lor atunci; în hrisoave e vorba de o jupâniță Davida, de un Mihail,de un Grecea Cozianul și apoi de alții, urmași ai,lor, care au stăpânit Cozia, adăugându-și moșia Gârla, moșia Slobozia veche, moșia Dârdori și altele; nepoții și strănepoții acestora au cumpărat pământuri în câmpie, la Tătaru și alte sate pe care le-au umplut cu țărani bulgari”.

Impresionant pentru orice cititor este un episod în care se arată cum un regiment de roșiori, care era fala armatei române, și care era compus în majoritate din fii de țărani, ce fuseseră instruiți cu biciul ca vitele nesupuse, se întorc împotriva fraților și părinților lor nimicind un pâlc de țărani care căutau să li se facă dreptate în vremea răscoalei.

În timpul primului război mondial același regiment de soldați cu merite deosebite în reprimarea țăranilor care nu dispuneau de arme performante, fuge dinaintea dușmanului care venise să le ocupe țara, iar cei care au salvat situația au fost soldați rezerviști bătrâni, din întâmplare aceiași țărani care scăpaseră din măcelul țăranilor din anul 1907.

Unul dintre personajele romanului, Eustațiu Cozianu, are o soartă cruntă, fiind ucis în răscoala țărănească de către protestatari, pe moșia lui, factorul declanșator al urii acestora fiind faptul că ani întregi el își asuprise în mod barbar semenii, iar țăranii luați de vâltoarea evenimentelor au reacționat violent față de el, crezând că în acest mod se vor simți răzbunați.

Alte personaje înfățișate în această parte a romanului sunt boieri și burghezi a căror singură ambiție era să adune cât mai multă avere, fiind interesați doar să iși satisfacă diversele ambiții mărunte și care au urmași educați în același spirit, de creșterea cărora nu se preocupă, ci care sunt încredințați de la vârste fragede în mâinile guvernantelor ori sunt trimiși la internate pentru a-și desăvârși studiile.

În primul volum autorul descrie în manieră balzaciană casa familiei Cozianu, familia care se găsește în centrul acțiunii cărții” casa aceasta, care există și azi, era în fundul unei curți pietruite, cu zăbrele înalte de tuci încoronate cu vârfuri aurite în chip de suliță. De o parte și de alte a fiecăreia din cele două porți cu grilaj de fier forjat erau felinare mari, împodobite cu Frunze și flori de asemenea de fier.trăsurile intrau pe o poartă și ieșeau pe cealaltă. Se opreau la peron, la piciorul scării ovale cu mai multe trepte, care ducea sus, la unicul etaj al clădirii. Înăuntru era o anticameră, iarăși trepte și un salon mare cu ferestrele de la podea până la tavan, împărțite în multe ochiuri pătrate șiîncoronate cu arcade à la française; într-o latură, două saloane mai mici, o sufragerie și o bibliotecă în cealaltă, căci Alexandru Cozianu era un om citit, careînvățase la Paris și supsese din cărți o trufie la fel de mare ca zgârcenia lui taică-său”

Al doilea volum al operei are ca subiect perioada interbelică, o perioadă la fel de agitată ca aceea prezentată în primul volum al romanului.

Remarcabile sunt convingerile lui Șerban Romano care spune într-o scenă a romanului:

 “raționalismul dispare din gândirea europeană, ca si democrația de pe harta politică a Europei.”

Tot acest personaj se lansează într-un discurs legat de apariția dictatorilor pe bătrânul continent” Prezența tiranului este semnul agoniei unui stat, și în schimb, prezența oamenilor de stat intotdeauna gata să continue aceeași politică e semnul sănătății, și chiar al invincibilității : cazul Romei dupa bătălia de la Cannae. Poți distruge o țară cu tunul, dacă organizarea politică și socială este solidă, se reface de la sine! Nici n-ai ce pune in loc : oamenii sunt acolo, gata, umplu toate posturile, țin toate locurile”.

Volumul al treilea cuprinde cele mai multe compromisuri făcute de Petru Dumitriu pentru a fi pe placul noilor stăpâni ai României din acele vremuri, comuniștii.

Se disting accente ale “ revoluției în literatură”, specifice “realismului socialist” îmbrățișat de majoritatea scriitorilor vremii.

În acest volum se prezintă trecerea României la socialism, deci dispariția vechii orânduiri și a claselor sociale caracteristice acesteia, ca și a mentalităților care guvernaseră țara din timpuri foarte vechi.

Țăranii și muncitorii îmbrățișează ideile lui Marx și Engels și sunt uniți în lupta contra boierimii și a burgheziei.

Boierii vechi decad din punct de vedere economic, dar și din punct de vedere politic, nemaivând nici un cuvânt de spus în politica de după cel de al doilea război mondial.

Pământurile le-au fost confiscate de comuniștii, deci sursa averii pe care o aveau a secat, spre nemulțumirea celor afectați de aceste reforme.

Unii reprezentanți ai acestei clase care fuseseră obișnuiți cu micșorarea moșiilor în urma unor experiențe din trecut, încearcă să treacă peste acest fapt și să se adapteze noilor realități.

Exemplu în acest sens este Pius Dabija, care deși este un reprezentant al fostei aristocrații și a fost educat în mentalitatea acesteia, adoptă ideile noului regim.

El acceptă acest compromis cu autoritățile pentru a-și putea arăta adevărata măsură a talentului său, sculptura fiind rațiunea vieții sale.

De aceea, atunci când primește o comandă de la noua stăpânire pentru a realize o statuie de dimensiuni colosale a dictatorului Stalin accept această propunere fără remușcări, în pofida opoziției făcute de ai săi.

Alții doresc să plece pe alte meleaguri, unde sperau să aibă o existență mai bună, dar noile autorități îi împiedică să părăsească țara.

O altă categorie așteaptă să vină americanii să îi salveze din situația în care au ajuns dar ajutorul acestora este doar un vis care se spulberă repede, iar ei sunt nevoiți să accepte realitatea.

Autorul nu întrevede pentru acestă clasă nici o posibilitate să renască din propria cenușă, ci doar să își continue procesul de decădere.

2.3Romanul “Dezmoștenita” de Benito Perez Galdos

Benito Perez Galdos este un reprezentant remarcabil al realismului spaniol din secolul al XIX-lea, având ca model pe înaintașul său Cervantes, care este considerat unul dintre cei mai importanți scriitori din literatura mondială, unul dintre titanii culturii din toate timpurile.

Pentru cultura spaniolă acest scriitor este foarte important nu numai datorită propriilor creații care dovedesc un talent real, ci și datorită faptului că a făcut cunoscute creațiile autorului englez Charles Dickens în Spania prin traducerea acestora în limba spaniolă.

În acest fel el a creat o punte între realismul englez, al cărui reprezentant de frunte a fost Charles Dickens, și realismul spaniel de care s-a simțit legat.

Pentru literatura spaniolă el a fost la fel de însemnat precum Balzac în Franța și Tolstoi în Rusia, deci un scriitor care a marcat epoca în care a creat, precum și pe scriitorii care și l-au ales ca model.

Intenția lui a fost să studieze dreptul, dar chemarea literaturii a fost mai puternică, de aceea scriitorul s-a decis să renunțe la aceasta și să se dedice în totalitate scrisului.

Activitatea publicistică a fost însemnată în cazul autorului spaniol, el scriind articole având teme din artă, literatură, muzică, politică ori istorie, domenii pe care le-a cunoscut foarte bine datorită culturii sale vaste.

Proiectul său de suflet a fost seria de 46 de romane istorice, pe care le-a grupat sub titlul “Episoade naționale”, prin care scriitorul a vrut afirmarea identității naționale a spaniolilor, pentru a fi în concordanță cu marile idei revoluționare apărute în secolul XIX.

Perez Galdos a scris și piese de teatru sau povestiri, pe lângă romanele care i-au adus celebritatea și care au fost o parte importantă din creația sa.

Conflictele pe care le-a prezentat în romane sunt puternice, epocile din istoria Spaniei despre care a relatat fiind destul de diverse.

În atenția lui a fost și Spania din vremea sa, a cărei atmosferă a fost surprinsă foarte bine în romane cum ar fi "Dezmoștenita " ori "Fortuna și Jacinta", având ca model "Comedia Umană ", capodopera lui Balzac.

Fiind la curent cu mișcările artistice cele mai importante din Europa secolului XIX, Perez Galdos a cunoscut foarte bine realismul lui Balzac, ori naturalismul lui Zola, adoptând din creația acestora concepte care erau potrivite atmosferei și specificului iberic.

În ciuda dificultăților legate de faptul că din nefericire și-a pierdut vederea, autorul spaniol a continut să creeze până la dispariția sa fizică, dictându-și lucrările.

Ultimele sale lucrări au fost de investigație psihologică, dintre acestea putând să enumerăm "Tristana", "Nazarin", ori "Bunicul".

În romanul din secolul XIX , care a cunoscut o adevărată explozie, tema prostituției a devenit foarte dezbătută de către romancieri, fiind prezentată în multe creații, de la Dostoievski și Balzac la Gocourt, Alexandre Dumas-fiul și chiar Victor Hugo în "Mizerabilii".

Până în această epocă, subiectul era tabu, scriitorii necrezând că aceasta ar putea fi o realitate demnă de a fi înfățișată ochilor cititorilor.

Învățate de alții să fie lipsite de personalitate, dornice să își câștige existența vânzându-și propriul trup, private de existența unei familii, de voință, umilite ce le rămâne acestor eroine decât numele, care de multe ori este un pseudonim?.

Nimic, pentru că nu au de partea lor pe nimeni, toți bărbații având impresia că acestă pradă li se cuvine și că ceea ce fac prostituatele fac din plăcere.

Această operă a scriitorului spaniol din anul 1881, stă mărturie că Perez Galdos are adevărate talente de psiholog, relevant fiind faptul ca pune în adevărata lumină fenomenul social al ambiției nemărginite ca și pe acela al ostentației.

În această lucrare dorința de înnavuțire și dragostea față de bani se dovedește a fi cel mai puternic stimulant pentru cei mai mulți reprezentanți ai clasei burgheziei.

"Dezmoștenita " este primul roman al lui Galdos în care folosește formula balzaciană a romanului, și putem spune că este romanul unei fete tinere, Isadora, care vrea să ajungă în înalta societate, dar nu datorită calităților sale ci bazându-se pe vechile valori cum ar fi noblețea .

Fata denumită „Dezmoștenita" este Isadora, o fată tânără pe care tatăl și apoi unchiul au crescut-o cu convingerea originii sale nobile, de aceea aceea se credea moștenitoarea marchizei d’Aransis.

Drumul său prin viață a fost marcat de decăderea sa, deoarece a devenit rapid dintr-o tânără inocentă o femeie care era întreținută de diverși bărbați, trecerea de la un bărbat la altul marcând drumul ei descendent pe scara socială.

După un proces cu familia d’Aransis, a fost obligată să renunțe la iluziile sale ce constau în faptul că era nobilă, și a fost nevoită să își câștige existența practicând prostituția pe stradă.

Galdos o descrie pe Isadora în maniera marelui său confrate francez, referindu-ne aici la Balzac. ” ea nu era prea bine îmbrăcată, și nu avea pantofi foarte îngrijiți. Ea tremura punând întrebările și punea mult curaj în felul în exprimarea dorințelor sale.Ochii săi expresivi plânseseră și încă plângeau un pic. „

„Dezmoștenita” este un roman despre ambiția de a reuși în viața socială datorită puterii și bogăției, despre iluziile pe care le are o fată că totul îi va fi pus la dispoziție ca urmare a originii sale nobile.

Ea dorește să se folosească de calitățile sale pentru a putea obține cu ușurință ceea ce ăși dorește „ Isadora, (de ce s-o ascundem? )aprecia că a fost numită domnișoară. (…) și și-a concentrat atenția asupra cuvintelor de consolare pe care le auzise, răspunzând cu o privire și cu un suspin profund”

Incența ei o făcea să creadă în ajutorul dezinteresat al oamenilor „ El avea în privire atâta milă, un interes așa de pur și de creștinesc, că sărmana fată se felicita pentru această prietenie pe care Dumnezeu i-o trimitea în aceste clipe grele”

În prima parte a romanului, absența Isadorei din lumea reală, o face să aibă o imaginație asemănătoare cu aceea de care dădea dovadă Don Quijote, celebrul personaj al lui Cervantes, și să ia închipuirile ei drept realitate pură.

"Era o a doua viață înăuntrul vieții sale psihologice și care se dezvolta cu putere, construită pe imaginație, și căreia nu îi lipsea nici o piesă, nici o bucățică, nici un accesoriu.

În această a doua viață Isadora regăsea complet evenimentele și persoanele. Ea intervenea aspra acelor evenimente și vorbea cu persoanele"

Dragostea pentru tatăl ei a fost profundă și acest fapt a făcut-o să nu îi vadă adevărata față, deoarece ea îl considera un adevărat erou, căruia viața nu i-a oferit ceea ce merita : " El nu avea decât un defect, acela că nu se mulțumea niciodată cu soarta sa, aspira întotdeauna la mai mult. Și asta pentru că avea și se regăsea totdeauna jos, deși trebuia să fie în prima linie"

Naturalismul pătrunde în literatura spaniolă cu "Dezmoștenita",(1881) roman de Benito Perez Galdos,în care se demonstrează că schizofrenia eroinei este ereditară"24

Acest roman este alcătuit din două părți distincte, reconstituirea trecutului, care reprezintă faza ascendentă a romanului, și descoperirea prezentului, care este o cădere lentă.Romanul se încheie cu un scurt capitol pe care Perez Galdos îl intitulează "Morală" care este un imn dedicat omului, pentru a slăvi capacitățile de creație și de imaginație ale celui care dorește din adâncul sufletului să atingă un anumit scop.25

Viața Isadorei cuprinde toate frământările existente în respectiva epocă: știința, viața politică, problema privind alienarea mentală a unor indivizi, care sunt loviți cu cruzime de societatea în care își duc existența.26

Isadora este un personaj a cărui viață se concentrează în gândire, astfel un capitol întreg din prima jumătate a romanului este dedicat unuia dintre monologurile sale din timpul unei nopți de insomnie.

În acest capitol eroina își imaginează fiecare din acțiunile sale din viitor, pe parcursul romanului gândirea sa devenind din ce în ce mai puțin transparentă pentru autor, începând cu momentul în care devine o femeie întreținută, care acceptă ajutorul bărbaților în schimbul vânzării trupului pentru a se putea bucura de un oarecare confort.

De multe ori personajele secundare ale romanului sunt cele care descriu stările prin care trece eroina, pe măsură ce aceasta se îndepărtează tot mai mult de realitate.

Ea se va duce la închisoare acuzată de falsificarea de documente, din cauza actelor pe care tatăl său le modificase pentru a face din ea o moștenitoare nobilă.

În urma procesului care i-a arătat adevărul ea a fost nevoită să renunțe la suportul ei moral, convingerea că provine dintr-o familie de vază, iar acest fapt s-a făcut prezent în toate aspectele vieții ei, de la modul în care se îmbrăca până la modul în care vorbea, fata cunoscând un proces de degradare progresivă.

În ultimele pagini ale romanului, Isadora renunță la numele său de față cu nașul său:" Eu nu mai sunt Isadora. Nu mai pronunța acest prenume".

Prostituția sa publică este un ultim pas, care marchează renunțarea totală la respectul față de sine "Vreau să se termine, să fiu anonimă", spune eroina până a se duce să își caute norocul pe străzile Madridului.

În mod paradoxal, faptul că devine o femeie pierdută nu intră în contradicție cu valorile creștine în care fata a fost crescută.

Faptul că până la urmă fata devine o prostituată de rând este un simbol al umilinței sale, o renunțare completă la persoana care fusese anterior.

În acest act făcut din disperare se simte și un refuz de a supune regulilor societății care a rănit-o profund pe parcursul vieții și chiar dacă este anonimă, disprețuită de unele persoane care nu îi sunt cu nimic superioare, Isadora rămâne liberă.

Romanul începe cu un monolog al unui nebun care era internat într-un azil : " S-au adunat toți miniștrii? . . . Poate să înceapă Consiliul? … Trăsura, trăsura, că altfel întîrzii la Senat! . . . Viața asta e de nesuportat… Și țara, acest monstru binecuvântat, care are cruzimea drept cap și nerecunoștința drept coadă, nu știe să aprecieze abnegația noastră, ne răsplătește sacrificiile cu insulte și se bucură să ne vadă umiliți! Dar o să te aranjez eu, țară de maimuțoi."

Fianalul este marcat de monologul altui nebun, nebun din dragoste, care își propune să facă toate eforturile ca s-o regăsească pe "ea" și să o salveze. Acest personaj care trebuie salvat este după toate probabilitățile Isadora, eroina romanului.

Benito Perez Galdos folosește diverse tehnici narative pe parcursul operei sale stilul indirect, monologul interior, perspective multiplă și aduce o inovație prin prezența unei a doua persoane care narează evenimentele, rezultatul fiind ca o piesă de teatru inclusă în roman.

Toate aceste mijloace s-au dovedit a fi foarte eficiente în studiul psihologic al personajelor din acest roman realist.

Tema eredității care influențează soarta unui individ este o temă preferată de scriitorii care s-au raliat curentului realist, iar Galdos o utilizează în acest roman al său.

Din păcate, Isadora moștenește nebunia tatălui său, fapt care o conduce spre o soartă crudă, marcată de decădere și deziluzii.

Acest roman a fost o realizare ambițioasă a lui Perez Galdos, ai cărui contemporani au fost derutați de maniera în care autorul cărții a privit cele relatate.

Poate că societatea din acele timpuri nu era încă pregătită să primească un roman de acest tip care era puțin prea revoluționar pentru perioada respectivă și trabuia să mai treacă timpul pentru a putea fi receptat la întreaga lui valoare.

Prin cele înfățișate publicului în lucrare se poate spune că această carte are caracteristicile unui roman realist, cu prezența unor anumite nuanțe naturaliste, care amintesc de Zola.

Stilul lui Galdos este total diferit de acela al confraților francezi, purtând amprenta gândirii și a mentalității spaniole, un stil apropiat de acela al marelui său înaintaș Miguel de Cervantes, care este caracterizat de vigoare și ușurință în exprimare..

Se poate spune că scriitorul spaniol este un deschizător de drumuri pentru autorii care au preferat să scrie romane de psihanaliză, în acest roman al său existând destule elemente de acest tip.

Romanul este important pentru cultura europeană, fiind unul dintre reușitele literaturii spaniole, în special ale curentului realist.

=== 70c02aeb28d1e63d89b893047842eba112e5452d_330033_1 ===

CUPRINS

ARGUMENT

CAPITOLUL I REALISMUL

Trăsături fundamentale ale curentului realist

Realismul în literatura română

Realismul în literatura europeană

CAPITOLUL II ROMANE REALISTE

2.1Romanul balzacian “Eugenie Grandet”

2.2 Romanul “Cronică de familie” de Petru Dumitriu

2.3Romanul “Dezmoștenita” de Benito Perez Galdos

CAPITOLUL III CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ARGUMENT

Această lucrare își propune studierea unor aspecte caracteristice realismului din secolul al XIX-lea, perioadă în care au coexistat mai multe curente în literatură, fiecare dintre acestea având caracteristici proprii, din ciocnirea diverselor idei luând ființă numeroase opere care sunt catalogate între cele mai valoroase realizări ale literaturii din toate timpurile.

A fost de bun augur faptul că lumea s-a trezit din exaltarea specifică romantismului pentru ca aspectele specifice cu adevărat vieții să își redobândească importanța.

Realitatea este infinită, de aceea este inevitabil de aceea și sursa de inspirație a romanelor realiste este alcătuită dintr-o diversitate de teme care prezintă variații deosebit de interesante .

Realismul s-a manifestat preponderent în domeniul romanului, deoarece nu este posibil să se discute despre un curent realist în poezie, foarte mulți prozatori îmbrățișând această formulă de exprimare artistică, curentul având reprezentanți în majoritatea țărilor europene.

Apariția curentului realismului a fost favorizată în mod deosebit de revoluția industrială care a avut loc la începutul secolului al XIX-lea, precum si de ascensiunea vertiginoasă a burgheziei, care preia puterea economica si politica din mâinile aristocrației ce nu mai avea puterea de a fi clasa conducătoare, vremea ei de strălucire apunând definitiv.
Conceptul de realism poate avea în mod obișnuit două sensuri, care se deosebesc prin faptul că se rezumă sau nu la o anumită epocă, elemente realiste fiind prezente atât în operele unor scriitori care au creat înainte de apariția oficială a curentului, cât și de scriitori din epoci mai apropiate, ce sunt considerați reprezentanți ai altor mișcări artistice.

Efervescența culturală și socială care a caracterizat secolul al XIX-lea a condus la apariția unor concepte și cercetări revoluționare, ce au influențat lumea până în zilele de azi, marile minți ale perioadei fiind recunoscute drept personalități puternice, animate de năzuințe pe care le-au urmărit cu ardoare.

Este semnificativ faptul că în secolul al XIX-lea și la debutul secolului XX a existat o mare concentrare de romancieri cu o putere de creație uriașă ce au creat adevărate capodopere.

Este de ajuns să ne aducem aminte de Balzac, Stendhal, Flaubert, reprezentanți ai literaturii franceze, de Dickens care a marcat literatura din Anglia, sau de Gogol, Tolstoi și Dostoievski care sunt considerați scriitori foarte importanți nu numai pentru ruși, ci pentru întreaga lume.

Însă nu numai acești scriitori ce reprezintă realismul au reprezentat și reprezintă valori inestimabile pentru patrimonial cultural universal la a cărui continuă îmbogățire au contribuit.

Există și în alte literaturi, mai puțin cunoscute, opere semnificative pentru current, inspirate din principiile acestuia, care pot constitui oricând un model pentru societatea din zilele noastre..

Se poate spune că influențe ale realismului se simt încă în opera contemporane scrise de prozatori care împărtășesc opiniile reprezentanților de seamă ai realismului, acesta fiind încă un motiv pentru care cărțile scrise cei care au urmat principiile curentului merită să fie studiate atent, pentru a li se descoperi noi valențe.

Secolul al XIX-lea este fascinant prin evenimentele și curentele care s-au succedat pe parcursul său, de aceea este esențial ca oamenii din zilele noastre să îi înțeleagă atât măreția, cât și limitările inerente, pentru ca evoluția noastră să se desfășoare în sens pozitiv.

Furați de realitatea din ziua de azi, consider că ar trebui să ne aplecăm măcar din când asupra realizărilor din perioadele precedente, care ne pot conduce spre noi descoperiri, pentru a fi din ce în ce mai umani.

Realismul a reprezentat o adevărată revoluție în literatură, iar generațiile actuale sunt mai puțin înclinate să citească romane de sute de pagini care le pot îmbogăți mintea în mod uimitor, de aceea poate că ar trebui să le fie deschis interesul prin discuții referitoare la operele scriitorilor din veacurile trecute .

De aceea, am decis ca în cadrul acestei lucrări să prezint, pe lângă romanul foarte cunoscut al lui Balzac “Eugenie Grandet”, două romane mai puțin cunoscute unul aparținând literaturii române “Cronică de familie” scris de Petru Dumitriu și celălalt literaturii spaniole”Dezmoștenita”, operă a unuia dintre cei mai importanți scriitori iberici Benito Perez Galdos.

CAPITOLUL I REALISMUL

1.1Trăsături fundamentale ale curentului realist

Curentul realist a apărut ca o mișcare revoluționară, care și-a propus să se constituie într-un mod prin care unii oameni de cultură au dorit să reacționeze la modalitățile de exprimare propuse de romantismul aflat în vogă în acele vremuri, romantismul fiind caracterizat de subiectivitate, exaltare și reverie, lucru care li se părea desuet noilor oameni de litere.

In opoziție cu scriitorii romantici , pentru care fantezia era o condiție sine qua non , realiștii consideră ca principala lor obligație este prezentarea cu obiectivitate a adevărului, a realității cotidiene, într-o manieră necosmetizată, care să reflecte esența epocii.

O mare influență în dezvoltarea gândirii din secolul al XIX-lea au avut-o progresele deosebite care s-au înregistrat în știință, în special teoria evoluționistă elaborată de Charles Darwin.

De aceea, unii scriitori au dorit să pună în aplicare în creațiile lor a unor metode care erau de obicei folosite în știință, pentru ca operele lor să reflecte cu cât mai mare fidelitate ceea ce se întâmplă în viața reală.

Principiul pe care se bazează realismul este acela de a oglindi cu obiectivitate, într-o modalitate veridică a realității, tonul folosit fiind neutru, fără o implicare evidentă afectivă a autorului în opera pe care o crează.

Un mare scriitor francez și anume Stendhal încerca o definire a romanului realist utilizând formularea următoare ”Romanul este o oglinda purtată de-a lungul unui drum.Câteodată ea reflectă cerul albastru, altă dată noroiul din băltoacele de la picioarele dumneavoastră.Vreți să acuzați de imoralitate omul care poartă oglinda? Acuzați mai bine drumul pe care se afla băltoacele sau, și mai bine, inspectorul de drumuri care permite ca apa să se adune si băltoacele să se formeze.”

Romanele realiste au unele trăsături comune, care au fost observate de toți cercetătorii care s-au aplecat asupra lor, de aceea voi încerca să prezint câteva dintre acestea .

După cum observa Guy Larroux, chiar cu multă vreme înainte ca termenul „ realism” să apară existau discuții cu privire la raportul dintre literatură și realitate.1

Roman Jakobson a dorit să lămurească într-un text foarte valoros al cărui autor este și anume „Du realisme artistique” orice confuzie referitoare la conceptul de realism, care era privit ca un termen pe care majoritatea revoluțiilor care au avut loc din punct de vedere estetic l-au proclamat drept inovație proprie.

Semnificativ este faptul că Jakobson spune despre realism că este o convenție, fiind caracterizat de mai multe reguli care trebuie respectate.

Majoritatea scrierilor realiste prezintă nu evenimente care s-au întâmplat în realitate, ci fapte ce ar fi fost verosimil să se petreacă, convenția fiind că acestea sunt considerate posibile de ambele părți, atât de cititor, cât și de autor.

Această idee a verosimilului se regăsește într-un text mai vechi care a fost scris de

Maupassant într-o prefață la romanul său „Pierre et Jean”, unde scriitorul francez a enunțat ideea potrivit căreia toate tipurile de realism au în același timp un caracter iluzoriu.

Cu toate acestea, cu adevărat important pentru realiști s-a dovedit a fi „semnificația fragmentului de viață, adevărul cuprins într-o scenă obișnuită”2, prozatorii dorind să poată să cuprindă toate detaliile caracteristice epocii, pentru ca veridicitatea operei să se mărească.

În opoziție cu predilecția romanticilor față de o tematică istorică, realiștii doresc să aducă în fața cititorilor teme sociale, pe care pot cu atât mai bine să le aprecieze ca veridice, deoarece sunt inspirate în majoritate din epoca în care scriitorii trăiesc.

Prozatorii realiști au vrut să demonstreze că și existența oamenilor de rând poate să fie, după cum precizează Gh.Crăciun „ la fel de dramatică și complexă ca și lumea eroică a clasicismului sau lumea personajelor excepționale a romantismului”

Personajele sunt construite ținând cont de evenimentele descrise în operă, romancierii punând accent pe fiecare termen al relației existente între individ și mediul social în care acesta evoluează.3

Multe personaje din scrierile realiste doresc să își depășească condiția obținută prin naștere, să acceadă la condiția pe care le-o poate conferi o clasă socială superioară, ce le poate oferi oportunități mult mai bune decât aceea căreia îi aparțin.

Scriitorii au urmărit să creioneze personaje tipice, care vor acționa în împrejurări tipice, interesant fiind faptul că unele dintre acestea au devenit arhetipuri, fiind la fel de cunoscute ca și cei care le-au creat, două exemple în acest sens fiind Moș Goriot sau Julien Sorel.

Tipuri specifice de personaje create de realiști pot fi considerate avarul, arivistul, femeia de moravuri ușoare, tipuri umane pe care acești scriitori le-au descris cu fidelitate.

În romanele realiste nu se realizează o analiză foarte aprofundată, esențiale pentru realiști fiind evenimentele narate și prezentarea relațiilor interumane care apar între personajele respectivei opere.

După cum precizează Nicolae Manolescu “ Evoluția romanului realist se datorează așadar unei

încercări de a naturaliza retorica, ascunzând artificiile și voind să pară spontan ca viața însăși: această încercare e sesizabilă printr-o reorientare a naratorului de la autor (omniscient, supraindividual, nepsihologic) la personaj (implicat, individualizat, psihologic), de la o pură transcendență la o pură imanență, printr-o interiorizare adică a viziunii narative care ne lasă să bănuim o schimbare de optică asupra lumii și a omului”4

Autorii realiști manifestă în mod constant o preferință față de un stil ponderat carcterizat în cele mai multe situații de sobrietate, fiind departe de stilul în majoritatea cazurilor plin de emfază pe care îl abordau romanticii.

Incipitul nu recurge la convenții,( de exemplu mărturisirile făcute de un personaj- martor ori găsirea unor însemnări de către un erou) , în cele mai multe cazuri operele debutând prin stabilirea unor coordonate ce precizează locul și timpul acțiunii.

Personajele sunt oameni cu adevărat, fiind prezentați fără a se căuta să li se atribuie numai calități prin estomparea defectelor specific umane, deci sunt departe de a fi doar oameni răi sau buni, respectându-se complexitatea specifică umană.

Deși de cele mai multe ori realiștii au creat romane, se poate spune că și alte creații epice au fost în centrul preocupărilor lor și ne referim la schiță sau nuvelă și bineînțeles la creațiile dramatice, bine reprezentate în curentul realist.

O altă caracteristică este cultivarea detaliului, deoarece reprezentanții curentului considerau că detaliile contribuie la crearea impresiei de veridicitate a celor relatate, verosimilul fiind un atribut de bază al realismului.

Operele realiste au un caracter de frescă a mediului social pe care îl înfățișează , fiind accentuat caracterul monografic al acestora.cititorul având în minte întregul tablou, construit cu minuțiozitate și cu o atenție delicată .

Relatarea se face la persoana a III a, aceasta fiind o altă trăsătură deosebită a operelor realiste, tot ceea ce este prezentat de autor fiind privit din exterior pentru o mai mare obiectivitate a narațiunii.

Evenimentele sunt prezentate în mod treptat, nu se dorește ca faptele să evolueze în mod spectaculos prin utilizarea unor răsturnări de situație care să țină cititorii încordați, esențială fiind existența unei coerențe care însoțește tot firul epic pe care autorul dorește să îl relateze.

Realismul s-a născut din necesitatea de exprimare a unor scriitori cărora curentele anterioare nu le-au oferit suficiente mijloace de exprimare in conformitate cu concepțiile lor, de aceea au creat propriile mijloace prin care s-au putut evidenția, mișcarea lor fiind după o vreme apreciată în toate țările de pe continentul nostru.

Realismul în literatura română

Se poate spune că în acest colț al Europei, în secolul al XIX-lea, tot ceea ce reprezenta o noutate în țările avansate ale continentului ajungea mai târziu, de aceea în literature română au coexistat până târziu influențe ale unor curente care nu mai erau “la modă” în Franța, Italia, Germania ori Anglia.

Românii se pot mândri cu Rebreanu, Călinescu, Ion Luca Caragiale, Marin Preda, care au preluat in operele lor elemente specifice realismului pe care le-au adaptat la contextul autohton, creațiile lor fiind o bogăție a întregului continent..

Criticul literar Saint-Beauve spunea referitor la unul dintre părinții realismului că “oricât de mare si rapid a fost succesul domnului Balzac în Franța el a fost poate și mai mare și necontestat in Europa.Detaliile care s-ar putea da în aceasta privință ar părea fabuloase si n-ar fi decât adevărate”
Educația pariziană a multor oameni de litere originari din Țara Românească si Moldova a lăsat urme adânci în cultura și societatea românească, gândirea lor fiind influențată de ideile pe care le întâlneau în Franța.
Ajunși in capitala Franței , ei au ajuns sa cunoască una dintre cele mai avansate civilizații europene din acel moment care reprezenta un pol de interes uriaș pentru mulți savanți si oameni de cultură din întreaga lume, acești oameni ajungând să-și făurească destinul în acea parte a lumii .
Vrăjiți de farmecul pe care îl degaja Parisul, la întoarcerea in țară ei au continuat sa mențină pe cât posibil legătura cu noutățile orașului luminilor, prin intermediul corespondenței cu cei pe care îicunoscuseră în orașul francez și cu care legaseră relații cordiale. .
Cunoașterea limbii si literaturii franceze marca o educație aleasă si era pașaportul spre oportunitățile oferite de înalta societate românească, de aceea copiii celor care aveau o stare materială bună erau îndrumați spre acest tip de educație..
Citirea operelor balzaciene a influențat gândirea multor scriitori români,ce s-au regăsit în modul de a pune problemele caracteristic marelui scriitor, de aceea ei începând să se ralieze noilor tendințe, astfel încât aproape de jumătatea secolului al XIX-lea, Balzac a devenit un scriitor la modă. .
Unul dintre principalele subiecte de conversație in saloanele literare din Principate era referitor la cele mai noi opere ale domnului Balzac, care erau analizate amănunțit de cei care le citeau.
Nu a reprezentat pentru nimeni o minune faptul că mentalitatea oamenilor de litere români a fost influențat mai curând de verva realismului francez , în care se regăsesc o parte din trăsăturile caracteristice nației noastre, decât de atmosfera mai calmă si mai sobră existente in operele lui Tolstoi si Turgheniev , scriitori ce au marcat profund realismul în Rusia.
Pe de altă parte, condițiile istorice au făcut ca transilvănenii și bucovinenii să fie educați preponderent la Berlin sau Viena, ei luând contact îndeosebi cu realismul german.

Multe probleme si situații existente in Franța pe vremea lui Balzac erau prezente și în societatea românească din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, de aceea cărturarilor români nu le-a fost deloc greu să le înțeleagă și să le adapteze la cazul țării noastre..
Principalii susținători entuziaști ai creației balzaciene in Țările Române au fost Ion Heliade Rădulescu si Mihail Kogalniceanu, doi savanți care au avut mereu o mare deschidere față de nou, fiind mereu în concordanță cu vremurile .
Apariția romanului “Tainele inimii”, scris de marele cărturar moldovean M.Kogalniceanu reprezintă un pas important in preluarea tehnicilor scrierilor balzaciene, care erau o noutate în acele vremuri în care romantismul constituia literă de lege .
Influențe ale lui Balzac in literatura română se manifestă și la Vasile Alecsandri care în scrierea “Istoria unui galbân” ne prezintă o multitudine de medii sociale din Principatele Române ceea ce ne poartă cu gândul spre ideile promovate de realiști care studiau societatea acelor vremuri .

În acea epocă era așteptată cu ardoare apariția unui roman valoros românesc după cum mărturisește Tudor Vianu într-una din scrierile sale:” În momentul în care realismul artistic și liric crease forma nuvelei și istovise aproape toate posibilitățile schiței, tot mai ades se auzeau glasuri cerând romanul românesc, crearea vastului cadru care să cuprindă zugrăvirea întregului nostru mediu de viață(…) după metoda de integrare naturalistă, practicată în sânul marilor culturi”. 5
Unul dintre creatorii romanului românesc este Nicolae Filimon iar în opera sa reprezentativă si anume romanul “Ciocoii vechi si noi” ni se relevă o tendință balzaciană prin zugrăvirea unor scene de epocă, portrete redate cu fidelitate si trăsături de caracter specifice anumitor tipologii umane promovate de scriitorii care îmbrățișaseră ideile realiste .
Dinu Păturica personajul principal al romanului este una dintre puținele figurile de ariviștirealizate magistral in literatura română, el fiind conceput de către autorul cărții ca un fel de Julien Sorel al plaiurilor dâmbovițene.

Cu toate acestea, “Filimon nu are (…) profunditatea lui Stendhal și –de fapt, nici nu putea să și-o propună-investigația psihologică adâncă nu-i este proprie, spre a face din Dinu Păturică un erou problematic”,6 deoarece nu dispunea de rafinamentul caracteristic autorului francez.

In cartea scrisă de Ion Rotaru “O istorie a literaturii române” autorul ajunge la următoarele concluzii:”Balzacianismul mai mult instinctiv, desigur se face simțit in minuția in care romancierul “vede”(cu toate ca avea de descris un București anterior nașterii sale ) topografia orașului de pe malul Dâmboviței”7.

Elemente de realism pur găsim și in opera lui Duiliu Zamfirescu, mai ales in “Viața la țara” si “Tănase Scatiu”, acestea prefigurând elemente balzaciene din romane scrise ulterior de alți scriitori români.
Se remarcă mai ales revolta maselor de țărani răsculați împotriva lui Tănase Scatiu unde ne sunt redate gesturile, vorbele oamenilor simpli a căror răbdare a ajuns la limită, fiind înșelați în mod grosolan de către acest personaj odios . 

“Ca și Filimon, Duiliu Zamfirescu este un moralist și-și sancționează cu severitate personajul. Tănase este brutal, venal, lipsit de sentimente și scrupule ; un singur țel :averea, parvenirea “8
Creația unuia dintre marii scriitori ardeleni și anume Liviu Rebreanu a fost de asemenea influențată de realism, pe care l-a cultivat în romanele sale și pe care l-a înțeles pe deplin.

Memorabile între romanele în care se manifestă influențe realiste sunt “Ion “ și “Răscoala”, care se înscriu între puținele romane veridice legate de traiul în mediul rural pe care le-a dat literatura română.

Ov.S.Crohmălniceanu afirmă despre romanul lui Rebreanu”Cu Rebreanu romanul nostru se apropie cel mai mult de formula unui realism modern, dur, necruțător nestrăin chiar de anumite ecouri ale naturalismului”9

Situația materială pe care au dobândit-o prin originea lor influențeaza covârșitor evoluția personajelor din operele lui Rebreanu ,autorul acordând acestei probleme o importanța mult mai mare decât alți scriitori români.
Ideea centrală prezentă în romanul emblematic din creația rebreniană “Ion”, este dezumanizarea produsă de goana pentru dobândirea prosperitații, care devine pentru o perioadă singurul țel al vieții în cazul personajului principal, scop pentru care este gata să își sacrifice inclusiv fericirea personală.
Victima setei de înavuțire a lui Ion este Ana, ale cărei sentimente le calcă în picioare atât Ion, cât si Vasile Baciu, tatăl său, două personaje puternice a căror idée fixă este dobândirea și deținerea a cât mai mult pământ, aceste fiind pentru ei o garanție a împlinirii.
Aceasta ambiție de a poseda cât mai mult îl determină pe Ion să nesocotească toate legile spre a-și potoli ambiția de a avea tot mai mult pământ, pentru a nu mai trăi o viață chinuită, în sărăcie,așa cum avusese parte în copilărie..

Tudor Vianu ne reliefează magistral ceea ce reprezintă romanul “Ion “ pentru literatura română “ Ion era o largă frescă a vieții românești în Ardealul revenit, eposul permanenții elementului românesc în mijlocul unor împrejurări neprielnice,evocat însă nu în motivația ei eroică ci prin înțelegerea resorturilor statornice ale sufletului țărănesc “10

Opera lui Rebreanu cuprinde pe lângă romanele sale care l-au făcut celebru și un număr impresionant de nuvele, în care se regăsesc teme dezvoltate în scrierile sale de mare întindere.

Referitor la creația sa Rebreanu spunea:”E de prisos să arăt ce greșeală ar face cine ar crede că niște creații sunt identice cu făpturi din viața de toate zilele.Artistul nu copiază niciodată.Realitatea pentru mine a fost numai un pretext pentru a-mi crea o altă lume, nouă, cu legile ei, cu întâmplările ei”11

„Ion” este primul mare roman cu tematică rurală scris de Liviu Rebreanu, a carui apariție a anunțat nașterea unui romancier de forță,un simbol al Transilvaniei care a cunoscut atâtea secole de oprimare și care își găsise în romancier un glas răsunător , capabil să îi prezinte suferințele în fața cititorilor de pretutindeni.

Ov.S.Crohmălniceanu ne atrage atenția că „În personajul Ion există două chemări ancestrale care se ciocnesc în sufletul lui:cea a pământului care îl face să calce totul în picioare pentru a poseda tot mai mult și cea a iubirii pentru Florica, pasiune ce i-a adus moartea.”

Ion este pentru Rebreanu țăranul în genere, prezent în toți tăranii români, glasul pământului fiind atât de puternic în sufletul țăranului, din cauza lipsei mijloacelor de subsistență, pământul fiind acela care le asigura bunăstarea.

La primirea sa în Academie, scriitorul declara:”În viața altor neamuri țărănimea a putut avea și a avut un rol secundar, șters, pentru noi e izvorul românismului pur și etern”

Legătura între cele două romane cu tematică rurală „Ion” și „Răscoala” este prezența lui Titu Herdelea, fiul dascălului din Pripas venit la București pentru a deveni ziarist.

În acest roman ni se prezintă ca într-un caleidoscop diverse medii sociale românești , in care Herdelea își face multe cunoștințe și în care încearcă să se integreze.

Poftit de prietenul său, boierul Grigore Iuga să vadă conacul familiei acestuia, ardeleanul ia contact cu viața grea a țăranilor din regat, cu suferințele și umilințele trăite de oamenii de rând asupriți de moșieri, suferințe care erau fără sfârșit, fiecare zi fiind la fel de cenușie ca și cea de dinainte.

Rebreanu ne prezintă răzbunarea cumplită a celor împilați care și-au omorât boierii și le-au incendiat conacele, sătui de viața amară pe care o duceau.

Scriitorul surprinde cu acuratețe disprețul boierilor față de țărani, care reprezentau pentru ei numai o nesecată sursă de venit, sufletul lor fiind o necunoscută pentru aceia care îi stăpâneau.

Realismul lui Rebreanu îl face să surprindă o adevărată „frăție” a intereselor între marea boierime și burghezia aflată în ascensiune, în acele timpuri, în pofida aparentei lupte politice duse între partidele ce reprezentau interesele celor două clase sociale.

„Ceea ce aduce Rebreanu cu totul nou (…), este viziunea stărilor de mulțime și a omului element al grupului social"12

Țăranii acționează ca un singur om, durerea unuia devine durerea tuturor, individualitatea se pierde în spiritul masei, atunci când simt că suferința devine de neîndurat.

Un alt autor care are în creația sa influențe realiste este Ion Creangă, considerat unul dintre marii scriitori ai literaturii române, îndeosebi pentru opera sa principală, lucrarea „Amintiri din copilărie” care este studiată de toți elevii încă din clasele primare .
G.Călinescu spunea despre Ion Creangă” Realismul rezultat din cultivarea detaliului și punerea în evidență a unei individualități stilistice nu aparține la Creangă oralității, ci artei de scriitor.Întâi, Creangă fixează o dată pentru totdeauna textul, făcând imposibilă o altă ediție improvizată”13

Umorul pe care îl are Ion Creangă izvorăște din înțelepciunea tăranilor din rândul cărora provenea, scrierile sale fiind și în ziua de astăzi pline de prospețime, împletind în ele răul cu binele, prostia și inteligența, rezultatul fiind un întreg armonios.

Mediul pe care îl prezintă în scrierile sale este cel pe care îl cunoaște cel mai bine, adică satul moldovenesc plin de personaje pitorești, care au un farmec deosebit, aducându-ne și în ziua de azi parfumul unor vremuri de mult apuse.

Despre Creangă, Tudor Vianu afirmă că “Artistul se vădește în Creangă nu numai prin puternicul lui simț musical care îl făcea să-și citească tare frazele, ca Flaubert altădată pentru a le proba în ritmul și soonoritatea lor, dar și prin puterea vie cu care își reprezintă scenele văzute”14

Alt scriitor român reprezentativ pentru perioada marilor clasici este Ion Luca Caragiale, cunoscut în calitate de dramaturg, nuvelist, pamfletar, ziarist, director de teatru, unul dintre cei mai importanți scriitori români.

În toată opera sa Caragiale urmărește creionarea unor produse specifice ale realităților din vremea sa și realizează portretele unor personaje memorabile, fiecare dintre ele fiind profund legat de perioada în care trăiește și totodată prezentând caracteristici ale oamenilor din orice perioadă de timp.

În opera sa pot fi distinse cu ușurință trei universuri diferite care își pun pecetea asupra personajelor:universul comic, universul tragic și cel fantastic.

Personajele lui Caragiale provin din toate mediile sociale: sunt obișnuiți ai vieții mondene, politicieni, negustori, mărunți funcționari , servitor, aceștia fiind prezentați în schițe, nuvele sau piese de teatru..

Autorul evocă atmosfera întâlnită în saloane, berării,școală, casele oamenilor, deci în majoritatea mediilor sociale care puteau fi întâlnite în vremea sa.

Caragiale s-a bucurat de faptul că opera sa a fost recunoscută în timpul vieții sale, dar a fost de nenumărate ori și criticat pentru operele sale, atât de către confrați, cât și de către criticii literari.

Caragiale a scris nouă piese de teatru, care sunt reprezentate și în zilele noastre cu mare succes, fiind considerat cel mai bun dramaturg român, care a reflectat în operele sale cel mai bine realitățile existente în România, limbajul folosit de români și comportamentul acestora.

Despre Caragiale, Tudor Vianu scria: “ Printr-o diferențiere individuală, proprie creației de geniu, realismul povestitorilor români din veacul al XIX-lea atinge neașteptatea lui plenitudine în opera lui I.L.Caragiale”15

Cu toate ca apariția romanelor lui Rebreanu a fost un pas important in fundamentarea curentului realist la noi in țară, primul mare roman de factura balzaciana “Enigma Otiliei”, a fost scris de criticul literar George Călinescu.

Romanul „Enigma Otiliei” poate fi considerat o replică polemică la romanul de tip balzacian, deoarece a fost scris cu mijloacele modernității, respectând multe elemente caracteristice romanului realist

N.Manolescu susține că George Călinescu , creatorul romanului „ Enigma Otiliei” a experimentat „ un balzacianism fără Balzac”.

Într-o epocă în care în literatura română se creau romane de tip ionic, de analiză psihologică, George Călinescu încearcă o formulă balzaciană de roman, în care introduce și elemente moderne pe lângă cele de factură clasică.

Romancierul fixează niște cadre sociale definite cu claritate, realizând o frescă a vieții burgheziei bucureștene din primii ani ai secolului XX.

Evenimentele sunt relatate de un narator, iar cel care completează perspectiva este personajul martor, Felix Sima , care introduce în scenă celelalte personaje și le descrie, atrăgând atenția asupra lor .

Un element specific romanelor balzaciene este conflictul generat de moștenirea lui moș Costache și provocat de tensiunea care era prezentă între familiile Tulea și Giurgiuveanu din cauza îmbolnăvirii lui Costache Giurgiuveanu.

Romanele lui Călinescu apărute după anul 1944 sunt elaborate după aceeeași “rețeta”, adică sunt puternic influențate de realism..
Titluri reprezentative pentru această perioadă din creația criticului Călinescu sunt “Bietul Ioanide” si “”Scrinul Negru”.
Cele două romane prezintă suferința artistului genial, căruia vremurile tulburi i-au răpit copiii si care incearcă să-și găsească menirea vieții si să rămână nepieritor prin creație.

Hortensia Papadat Bengescu este un caz destul de rar în literatura română, de reușită a unei femei într-o lume dominată de bărbați, romanele sale profunde, psihologice fiind apreciate mult de critica literară a acelor vremuri.

„ Scriitoarea a surprins la început printr-o literatură de observație a sufletului feminin, pe care nimeni nu-l sondase cu mai multă luciditate și mai mult curaj.” .Acest citat în care se exprimă prețuirea față de opera scriitoarei îi aparține lui Tudor Vianu, cunoscut critic literar care a fost unul dintre cei care au promovat opera scriitoarei.

În operele autoarei caracteristic este faptul că acțiunea se petrece în mediul citadin în care își duc viața eroii și mai ales eroinele sale, pe care scriitoarea le pune mereu în prim plan.

Între stilul de viață al personajelor create de Hortensia Papadat Bengescu cum ar fi Ada Razu, Elena Drăgănescu, Lenora și modul în care trăiesc marea parte din personajele lui Rebreanu este o diferență colosală, deoarece economicul nu constituie un element determinant al evoluției eroilor în romanele scriitoarei, ci este un element auxiliar căruia nu i se acordă o importanță deosebită.

Mediul în care iși desfășoară existența aceste personaje este o „ burghezie de formație recentă, fără tradiții, fără morală, fără gust”.

Ciclul Halipilor este format din cele mai cunoscute opere ale autoarei și anume: „ Fecioarele despletite”, „ Concert din muzică de Bach”, „Drumul ascuns”.

Galeria de personaje feminine este de o mare varietate și scriitoarea le expune ca într-o galerie a degradării, a imoralității și a falsității, însușiri ce caracterizează o mare parte a eroinelor sale.

Hortensia Papadat Bengescu a creat femei ușuratice, extravagante, pline de snobism, docile, ce acționează mânate de instinct( Mika-Le) sau femei bibelou ( Coca Aimee).În toată această faună,a romanelor sale există un singur personaj care tinde să se apropie de normal, Elena Drăgănescu, deși și aici sunt multe abateri de la ceea ce ar trebui să fie un model feminin.

Referitor la cărțile scriitoarei,Eugen Lovinescu scria cu admirație „Nimeni n-a proiectat în literatura română o lumină mai orbitoare asupra sufletului feminin”.

Analizându-se pe sine, autoarea a reușit să creeze multe personaje feminine, alcătuind o întreagă lume, deoarece o femeie poate înțelege psihologia feminină în alt mod față de un bărbat. Romanele sale sunt modele în privința creionării cu tușe delicate sau ferme a personalității unor femei aparținând societății burgheze ale epocii în care și-a desfășurat activitatea scriitoarea.

Un alt scriitor care a excelat în domeniul romanului și la care sunt prezente numeroase elemente realiste a fost Marin Preda, născut în anul 1922 la Siliștea Gumești în Teleorman.

Frânturi din viața personală a copilului Marin Preda sunt evocate în unul dintre cele mai mari romane ale sale „Moromeții”.

Romanul fundamental al lui Marin Preda „Moromeții” are două volume, care au fost publicate la doisprezece ani diferență, primul în 1955, iar al doilea în 1967.

Romanul prezintă drama unei familii de țărani din Teleorman care se confruntă cu ruperea relațiilor care existau în mod tradițional în sânul unei familii, fapt care duce la destrămarea acesteia.

„Moromeții” este o frescă a unui sat tradițional, în perioada de dinainte și după cel de al doilea război mondial.

În toată această perioadă, personajele se transformă , caracteristicile personajelor care sunt prezentate în volumul II fiind diferite de cele care au definit aceleași personaje în primul volum.

Absența unei comunicări reale între personajul principal Ilie Moromete și membrii familiei sale amplifică sentimentul de disociere a familiei, fiecare membru al acesteia evoluând în mod independent, legăturile rămase între membrii familiei fiind mai degrabă formale.

Alt roman important al lui Marin Preda „Cel mai iubit dintre pământeni” prezintă caracteristicile unui roman total reunind între paginile sale mai multe tipuri de roman:

de dragoste, social, politic, psihologic.

Scriitorul încearcă să dezvolte tema raportului care există între o ființă umană și istorie, puterea sorții, a inevitabilului care face din om o jucărie, Eugen Simion spunând despre această lucrare că este „ romanul unui destin care-și asumă o istorie, romanul unei istorii care trăiește printr-un destin”.
Putem deci spune că realismul a fost reprezentat în literatura română în creația multor autori din secolul al XIX-lea, până aproape de timpurile noastre , fiind una dintre cele mai folosite formule de roman pe care au utilizat-o românii.

1.3Realismul în literatura europeană

Pe plan european realismul a fost un fenomen prezent în majoritatea literaturilor, de la cele nordice, care l-au dat umanității pe Ibsen, la cele sudice, realismul având în Spania câțiva scriitori remarcabili.

Guy Larroux afirmă despre realism că” narațiunea realistă nu recurge, pentru a se instaura la artificiile stridente la care apelau scriitorii secolelor precedente: confesiunilr făcute de către un personaj naratorului, manuscrise regăsite și alte forme de hazard bine ordonate”16

Scriitorii francezi care au creat opere în care se regăsesc abordări realiste sunt Balzac, Stendhal, Flaubert. Deși lucrările lor cuprind numeroase elemente realiste, Zola și Maupassant sunt considerați mai degrabă reprezentanții curentului naturalist, deoarece elementele caracteristice acestui curent sunt în cărțile lor mult mai evidente decât cele specific realismului.

Englezii au avut un mare scriitor realist și anume pe Charles Dickens, iar rușii o pleiadă de autori de mare valoare exemple în acest sens fiind Tolstoi, Dostoievski, Gogol .

Opera lui Charles Dickens cuprinde foarte multe romane care sunt apreciate și astăzi de cititori din lumea întreagă dintre acestea cele mai cunoscute fiind “David Copperfield”, “Oliver Twist” și “Marile speranțe”.

În prefața la romanul “David Copperfield”, autoarea spune că “ Este incontestabil că la prima vedere Dickens nu posedă “arta compoziției” în cazul selectării, ordonării și proporționării episoadelor. Este incontestabil că la o privire retrospectivă, ultimul lucru care ne rămâne clar într-un roman Dickensian este desfășurarea intrigii, Și totuși, farmecul său specific stă în fertilitatea invenției de episoade și caractere, care transformă fiece roman dickensian într-o prezentare panoramică a epocii sale.”17

Întreaga societate engleză din prima jumătate a secolului al XIX-lea apare în operele pe care le-a scris autorul englez, o lume pestriță, în care existau decalaje foarte mari între mediile sociale caracteristice orașelor englezești și satelor din această tară.

Acțiunea romanelor ne poartă prin prăvălii, palate, școli, case umile de la țară, palate, conace și o caracteristică a epocii respective, închisoarea datornicilor, unde ajungeau oamenii care nu erau capabili să returneze împrumuturile pe care le luau.

Toate personajele poartă amprenta mediului în care trăiesc, a epocii lor și a factorilor ereditari, unele personaje fiind capabile să își depășească condiția pe care au dobândit-o prin naștere.

În această lume respectul de care se bucura o persoană era condiționat de banii pe care aceasta îi posedă și de rangul pe care îl ocupa în societate, sentimentele fiind prea puțin importante în acest univers.

Unul dintre cel mai cunoscute romane ale lui Dickens este “Marile speranțe”, ce prezintă drumul pe care îl urmează Pip, crescut inițial ca nepot al unui fierar din mediul rural, care dorește să devină un om important, cu o educație deosebită.

Dar banii care l-au ajutat să își obțină statutul proveneau de la un fost pușcăriaș care a fost recunoscător pentru faptul că băiatul l-a ajutat să scape din necaz.

Avocatul Jaggers, cel care i-a spus că are un protector care dorește ca Pip să devină un om bine situate în societate, i-a ascuns băiatului cine este de fapt persoana care îl protejează.

Din clipa în care se consider un privilegiat, Pip începe să îndepărteze pe cei care i-au stat alături în perioada când era sărac.

Atunci când află cine este binefăcătorul său, el renunță la avantajele oferite de banii acestuia și își va construi prin propriile forțe o situație onorabilă în societate, dovedind că poate să răzbată și singur.

Personajele principale ale altor romane dickensiene sunt copiii( David Copperfield, Oliver Twist), care evoluează în medii care nu le încurajează dezvoltarea, dar care în urma unor întâmplări neprevăzute devin oameni cu o înfloritoare situație socială.

Ceea ce apare ca foarte evident la scriitorul englez este simțul umorului, evident în multe dintre paginile pe care le-a scris și minuțiozitatea cu care consemnează toate aspectele vieții cotidiene englezești.

Frescele pe care le realizează reflectă cu fidelitate epoca în care scriitorul a trăit, consemnând toate aspectele pe care le prezenta aceasta, indiferent că erau pozitive sau negative.

Majoritatea eroilor lui Dickens sunt caracterizați de un simț dezvoltat al dreptății, de generozitate și de devotament față de persoanele apropiate, familia fiind nucleul societății, mediul în care se forma caracterul fiecărui erou dickensian

Însă un om nu se poate împlini cu adevărat decât cu ajutorul unei educații care îl face să realizeze care sunt adevăratele valori, care îl fac să devină om în adevăratul sens al cuvântului..

Realismul francez este marcat puternic de opera lui Balzac, ce a fost unul dintre scriitorii ce au pus bazele acestui current, dar nume importante în acest current sunt alți doi romancieri francezi, Flaubert și Stendhal.

După cum spunea Flaubert” Omenirea este așa cum este. Problema constă nu în a o schimba, ci în a o cunoaște.”, prin aceste cuvinte autorul exprimându-și întreaga filosofie de viață.

Toți cititorii operei lui Flaubert au fost încântați să descopere un autor care s-a priceput de minune să conducă acțiunea romanelor sale astfel încât aceasta decurge lin, fără întreruperi, stilul folosit de scriitor fiind remarcabil prin simplitatea sa.

După cum afirmă istoricul literar Vera Călin, la Flaubert “ vizualul domină, căci epitetele cu valoare afectivă sunt extreme de rare, pe când cele optice au o mare frecvență.”.

Cartea sa “Educație sentimentală” este o operă ce descrie fidel societatea cu care a fost contemporan o lume în care arivismul este la modă, fiind tolerat de mediocritatea burgheză ale cărei scopuri erau reprezentate de obținerea unui rang și a unei averi care să permită un trai îmbelșugat, dublat de recunoaștere socială.

Sriitorul francez a căutat cu disperare perfecțiunea, în acest sens el sciind și rescriind în .care a elaborat-o în șapte variante.

Dar cartea cu adevărat reprezentativă pentru Flaubert a fost “Doamna Bovary”, la un moment dat scriitorul spunând “ Doamna Bovary sunt eu”, în această carte autorul srătând adevărata măsură a talentului său.

Acest roman se bazează pe o întâmplare reală, talentul scriitorului făcând mai profundă drama trăită de soția unui medic ce a fost incapabilă să se adapteze societății mărginite în care își ducea existența și vieții alături de un soț bun la suflet dar limitat, ce nu îi putea înțelege năzuințele.

Din creația lui Stendhal se remarcă două romane care sunt văzute ca adevărate capodopere și care sunt cunoscute în lumea întreagă “ Roșu și negru” și “Mănăstirea din Parma”

În romanul “Roșu și negru” Stendhal crează tipul unui arivist care a devenit clasic, un termen de comparație pentru toate personajele de acest gen creionate în romanele autorilor care au realizat ulterior personaje cu caracteristici asemănătoare.

Julien Sorel provenea din pătura săracă a societății trăsătura lui fundamentală fiind ambiguitatea, deoarece în moment diferite ale acțiunii el este naiv ori de un cinism revoltător, astfel încât personalitatea lui nu este cunoscută de niciunul dintre apropiații săi.

Determinarea și inteligența îl vor ajuta să urce pe scara socială și să pătrundă în înalta societate a vremii, dovedind că este capabil să se strecoare printre cetățenii influenți, în ciuda handicapului dat de origine cu care a plecat în viață.

Cartea “Mănăstirea din Parma “ este unul dintre cele mai mari romane ale literaturii franceze , iar la data apariției sale a fost considerată un “miracol literar”.

Eroul cărții este Fabrice del Dongo, un tânăr aristocrat italian contaminat de ideile bonapartiste, care merge să lupte pentru aceste idealuri în trupele lui Napoleon, participând direct la dezastrul de la Waterloo.

Fabrice pendulează între viața de cleric, care era însoțită de privațiuni și cea de om de lume, căruia îi plac distracțiile și femeile.

Despre acest roman, marele scriitor Balzac spunea “Este o operă care nu poate fi apreciată decât de oamenii cu adevărat superiori […], este romanul pe care l-ar fi scris Machiavelli, dacă ar fi fost exilat din Italia secolului al XIX-lea”.

Literatura unde au fost create multe romane realiste valoroase în afara celei franceze este cea rusă, și vom aminti aici numai numele lui Gogol, Tolstoi și Dostoievski.

Lev Tolstoi este scriitorul rus care provenea din clasa celor favorizați de soartă din punct de vedere material, fiind aristocrat, având rangul de conte.

Lucrările pe care le-a elaborat nu reflectă doar observarea cu obiectivitate a realității, ci înfățișează și propriile trăiri, concepții și experiențe.

Modele din care s-a inspirat au fost chiar membrii ai familiei sale, sau cunoștințe pe care le-a întâlnit în diverse etape ale vieții sale.

Una dintre capodoperele sale este “Război și pace”, în care redă o frescă a Rusiei în perioada în care țara era în conflict cu Franța condusă de Napoleon.

Referitor la acest roman criticul G.Călinescu spunea” Război și pace este un roman proustian, fără metoda lui Proust:monografia aristocrației așezate experimental în toate situațiile posibile, la umbră și în lumină, spre a i se studia umanitatea.Și aici, ca și în alte părți, avem de-a face cu oameni eterni, studiați pe loc, în societatea lor.Romanul nu este nici ierbar, nici seră, ci o sublimă expediție în sufletul omenesc”.

Opera lui Tolstoi narează evenimentele epocii prin ochii câtorva familii din nobilimea rusă, în mod deosebit prin cele două personaje cheie, Andrei Bolkonski și Pierre Bezuhov, care doresc să descopere înțelesul vieții.

Din multitudinea de personaje create de Tolstoi în acest roman se detașează Natașa Rostova, Andrei Bolkonski și Pierre Bezuhov.

Criticii literari care au analizat romanul au considerat că Natașa Rostova este una dintre eroinele care au fost realizate magistral în literatura universală, ea având numeroase calități( spontaneitate, delicatețe , devotament atât față de familie cât și față de persoana iubită), dar și slăbiciuni ( una dintre acestea fiind legătura nefericită cu prințul Kuraghin).

Prințul Andrei este tipul omului dotat cu o inteligență superioară, de o vastă cultură, puternic interiorizat, care are conștiința declinului lent al clasei sociale din care făcea parte și care trăiește un puternic sentiment de dezamăgire fiind conștient de realitățile lumii care îl înconjoară.

Pierre Bezuhov este un personaj de un gen total diferit față de prințul Andrei, fiind de o mare timiditate și delicatețe, un visător, care este preocupat de înfăptuirea dreptății sociale.

Acestui personaj îi lipsește spiritual practic, viața lui căpătând un sens bine precizat odată cu căsătoria cu Natașa, căsătorie care a fost un factor de echilibru pentru amândoi .

“Anna Karenina” este un roman inspirat dintr-o întâmplare reală din anumite puncte de vedere existând asemănări între contesa rusoaică și Emma Bovary, eroina lui Flaubert, ambele fiind prizoniere într-o căsnicie lipsită de iubire și supusă convențiilor și având parte de o moarte tragică datorată inadaptării la cerințele societății în care trăiau.

Plictisită de convențiile lumii bune, Anna Karenina renunță la confortul pe care i-l oferea relația cu contele Karenin și fuge de acasă cu un ofițer pe care îl iubește, care aparține și el aristocrației ruse, contele Vronski.

Încercarea Annei de a fi fericită cu bărbatul pe care și l-a ales dă greș, deoarece lumea nu poate accepta legătura lor iar aceasta nu rezistă probei timpului.

George Călinescu spunea despre acest roman că” Anna Karenina era romanul lui Tolstoi cel mai popular înainte în Occident și protagoniștii săi Vronski și Anna ajunseseră ca și Werther și Lotte sau cavalerul Des Grieux și Manon să se desprindă din file și să trăiască o experiență independentă, alimentată de imaginația cititorilor.Vronski se înscrie drept bărbatul și amantul desăvârșit, iar Anna o femeie sublimă, victimă a dragostei ei vibrante.”

Dragostea profundă dintre contele Vronski și Anna se sfârșește tragic, cu moartea eroinei care își găsește sfârșitul aruncându-se în fața trenului, o mare vină în acest final revenindu-i societății ruse din acea epocă, în care ipocrizia era la mare preț, legăturile adulterine fiind acceptate tacit dacă nu săreau în ochii lumii.

Anna a plătit cu viața pentru sinceritatea sa și pentru curajul de a nu se conforma rânduielilor lumii în care trăia, pentru dorința de a evada din închisoarea aurită reprezentată de căsnicia, în care femeia simțea că se sufocă.

Și acest roman are foarte multe personaje ( în jur de 150), cadrul social fiind foarte bine conturat de către scriitorul rus.

Scopul autorului nu a fost acela de a prezenta o poveste deosebită de dragoste, ci de a înfățișa cititorului diverse aspecte ale societății ca și idei filosofice referitoare la relațiile care se stabilesc între dragoste și fericire, viață și moarte, valorile morale care trebuie respectate.

Un alt scriitor rus care este considerat unul dintre titanii literaturii universale este Dostoievski, ale cărui personaje în marea lor majoritate nu sunt din cercurile înalte ale societății, ci sunt oameni simpli care au trăit într-un mediu care le-a fost ostil din punct de vedere al sănătății fizice și psihice, un mediu care nu le-a permis dezvoltarea deplină.

Multe dintre personaje sunt torturate de gânduri care îi fac deseori să se sinucidă, să devină nebuni, sau care favorizează descompunerea morală.

Scriitorul a creat un tip de personaj "omul de prisos nou" , care este prins în vârtejul creat de schimbarea societății și în acest sens pot fi enumerați Raskolnikov din romanul "Crimă și pedeapsă", Ippolit din"Idiotul" sau Ivan Karamazov din "Frații Karamazov".

Dostoievski nu pune accentual pe descrierea fizică a personajelor, care de multe ori au o paloare care le trădează suferința fizică și morală și un tremurat care reliefează faptul că sunt cazuri patologice.

Aceste personaje anormale urăsc din tot sufletul oamenii normali, poate pentru că realizează faptul că aceștia se bucură de o liniște și un echilibru care le sunt străine.

Acest fapt este reliefat de exemplu de vorbele lui Ippolit din romanul "Idiotul" care spunea: „pe dumneata te urăsc mai mult decât pe oricine și orice pe lume. L-ai făcut pe un muribund să se rușineze de el însuși. Dumneata m-ai adus în halul ăsta. Te-aș omorî dacă aș rămâne în viață!”.

Viața este nedreaptă cu mulți dintre eroii lui Dostoievki și îi face dorească din tot sufletul să fie mântuiți, să poată iubi, dar de cele mai multe ori sentimentul lor predominant este ura.

Deși romanele care au marcat profund istoria literaturii aparțin în special scriitorilor realiști din Franța , Rusia și Anglia, în întreaga Europă au fost scriitori care au creat opera valoroase, aceste opera fiind însă mai puțin cercetate decât cele ale scriitorilor evidențiați în rândurile de mai sus.

CAPITOLUL II ROMANE REALISTE

2.1Romanul balzacian “Eugenie Grandet”

Opera monumentală aparținând realismului universal, creația balzaciană prezintă pe lângă galeria sa de tipuri umane și o frescă impresionantă a timpului său, aducând în imaginația noastră parfumul acelor vremuri de mult apuse .

Se poate spune că și caracteristicile umane ale lui Balzac descris de contemporanii săi ca un individ exuberant, credul, lăudaros, foarte spiritual sa fi influențat pe confrații sai in aceeeași măsură ca și uriașa sa operă, la care a lucrat o mare parte a vieții sale.
Este relevantă în acest sens opinia unui alt mare scriitor francez si anume Victor Hugo despre confratele său”Dl de Balzac era unul dintre primii printre cei mari, unul dintre cei mai străluciti printre cei mai buni.Toate cărțile sale formează o singură carte vie, luminoasă, profundă, în care vezi mergând și mișcându-se […] întreaga noastră civilizație contemporană, carte minunată pe care poetul a intitulat-o comedie și pe care ar fi putut-ointitula istorie, care ia toate formele și toate stilurile”

Balzac a încercat sa “deseneze” in tușe delicate sau ferme povestea societății franceze contemporane lui, tratând anumite tipuri umane ca pe adevărate “cazuri clinice”, conturând pentru fiecare caz un diagnostic ce i se potrivea .
El s-a dorit a fi un cronicar modern, vrând să păstreze pentru posteritate ceea ce însemnă Franța secolului al XIX- lea si anume burghezia rapace in ascensiune, aristrocrația in continuă decădere, o lume vie, cu dramele ei secrete, iubirile vinovate si nevinovate, nonconformimismul unor membrii ai societății si tradiționalismul altora.

Scriitorul francez a pus bazele realismului modern din punct de vedere teoretic subliniind funcția detaliului concret, în lumea cu care a fost contemporan, o lume fascinantă pentru noi, chiar și după trecerea atâtor ani.
La un moment dat, Brunetiere spunea că “de cincizeci de ani un roman bun e cel care seamănă cu un roman de Balzac”, și aceasta pentru că autorul a creat o adevărată modă, având chiar pe parcursul vieții numeroși imitatori care au încercat să urmeze această rețetă.
Romanul balzacian este un roman doric, ceea ce înseamnă că este un roman bine structurat, împărțit formal pe capitole, volume și în care naratorul este omniprezent, fiind o prezență constantă, care ne prezintă trăirile pe care le au personajele.
Prin balzacianism se ințelege epoca in care indivizi aparținând societății burgheze , avizi de avere, vor să parvină folosind o explozie de viclenie, individualism si energie, acestei dorințe de a parveni consacrându-i tot timpul de care dispun, deoarece acesta este țelul lor suprem.
Romancierul și-a propus ca opera sa să se constituie într-un document extraordinar al timpului sau, o frescă uriașă în care sunt zugrăvite pentru eternitate diverse tipologii existente in societatea franceză din momentul Restaurației.
Scriitorul francez a stârnit admirația multor oameni de litere europeni,printre aceștia aflându-se și scriitorul român G.Călinescu care a promovat cu ardoare balzacianismul în articolele scrise pentru revistele literare, un alt admirator al său fiind Mircea Eliade, care în anii tinereții a vrut să scrie o monografie dedicată operei monumentale a lui Balzac.
Opera lui Balzac a fost grupată într-un ciclu de romane numit”Comedia umană”, aceste volume apărând în perioada 1842-1848 și fiind în număr de 17.
Autorul a împărțit „Comedia umană” în trei părți:”Studii de moravuri”,”Studii filosofice”și „Studii analitice”, cea mai extinsă parte a acestei trilogii fiind reprezentată de „Studii de moravuri”, care are la rândul ei mai multe subdiviziuni:
-„Scene din viața privată”(Gobseck,Moș Goriot) 
-„Scene din viața de provincie”(Eugenie Grandet, Iluzii pierdute)
-„Scene din viața pariziană(Măreția și decăderea lui Cesar Birotteau)
-„Scene din viața de la țară”(Medicul de țară)
-„Scene din viața militară”(Șuanii)
-„Scene din viața politică”(O afacere tenebroasă)
Balzac este creatorul a aproape 2000 de personaje cărora le-a imprimat o multitudine de caracteristici iar în epocă se spunea că autorul se ia la întrecere cu starea civilă, datorită numărului mare de personaje cărora le-a dat viața.
Balzac a fost preocupat de clasificarea tipurilor umane creionate în scrierile sale, creând diverse personaje generice cum ar fi: burghezul îmbogățit, aristrocratul care nu poate și nu dorește să-și depașească condiția de favorizat al vechiului regim, bancherul, jurnalistul,femeia cochetă, toate zugrăvite cu atenție în operele sale.
În Cuvânt înainte la Comedia umană scriitorul își anunță obiectivul”Făcând inventarul viciilor și virtuților, adunând principalele fapte ale pasiunilor,pictând caracterele, alegând evenimentele principale ale societății, comparând tipuri prin reunirea trăsăturilor mai multor caractere omogene, aș fi reușit poate să scriu istoria uitată de atâtia istorici, aceea a moravurilor” 
Tot în această prefață la prima ediție, Balzac încearcă să explice demersul său dezvăluind una din sursele inspirației sale și anume teoriile elaborate de oamenii de știință Jean Baptiste Lamark conform căruia”caracteristicile dobândite de urmași de la predecesori se moștenesc ca urmare a adaptării inaintașilor la anumite conditii de mediu” și Etienne Geoffroy Saint Hilaire care încearcă să ne convingă despre evoluția speciilor animale și extinde această teorie in cazul oamenilor al căror destin este guvernat de mediu și ereditate.
Făcând această comparație intre lumea animalelor și aceea a ființelor umane, Balzac emite legea unității de compoziție a ceastă lege stipulând faptul că așa cum în regnul animal există doar un animal tip care a evoluat în toate formele cunoscute până în prezent, influențat de mediile diverse la care s-a adaptat, tot așa în societate diversitatea tipurilor umane este determinata de mediul social.
Spre deosebire de lumea animală, intensitatea dramelor pe care le traversează oamenii este mult mai mare, deoarece în conștientizarea lor intervine inteligența, care potențează aceste drame.
Concepția lui Balzac despre ceea ce reprezintă scriitorul este reliefată de următoarele sale cuvinte: “scriitorul este secretarul societății care-și scrie istoria” .
Scriitorul face o atentă selecție a multitudinii de fapte oferite de realitate, lăsând la o parte aspectele neesențiale, ce nu pot conduce la o interpretare veridică a realității, înfățișând cititorului numai aspectele care descriu în cel mai fidel mod cu putință realitatea cotidiană
Aceasta selecție conduce la apariția unor personaje tipice, care reprezintă o categorie socială si umană, la prima vedere ele fiind apropiate de eroii clasici, dar în realitate putem constata existenta unei mari deosebiri între cele două categorii de personaje. 
Eroii clasici reprezintă oameni de pretutindeni și din orice epocă, pe când personajele realiste sunt oamenii timpului lor, caracteristici pentru perioada respectivă.
Spre deosebire de tragedia antică în care acțiunea era guvernată de destin, de opera clasică în care apare conflictul dintre pasiune si datorie,în operele balzaciene cel ce declanșează acțiunea în majoritatea cazurilor este banul. 
Romanele lui Balzac sunt legate indisolubil de epoca in care au apărut, o epocă a cărei deviză era exprimată de un om politic al acelei perioade care spunea „Imbogățiți-vă”și cuprindea mentalitatea unei societăți corupte pentru care banul era valoarea supremă și zeul in fața căruia se închinau toți muritorii de rând.
In romanele balzaciene expozițiunea conține obligatoriu fixarea coordonatelor temporale in care se desfășoară actiunea descrisă in cuprinsul lucrării pentru ca cititorul să fie puternic ancorat în această atmosferă .
De asemenea, la debutul romanelor ni se infățișează o scurtă prezentare a personajelor principale,autorul urmărind să ne introducă rapid în atmosfera cerută de inlănțuirea faptelor ce au generat demersul artistic.
In operele lui Balzac autorul devine omniscient, evoluția personajelor fiind apanajul scriitorului care le guvernează destinele, aceasta fiind o trăsătură comună a romanelor realiste .
Eroii sunt văzuți într-o multitudine de ipostaze , evoluția lor fiind urmărită în prezent.Cu toate acestea, autorul întreprinde și reîntoarceri în trecut care pot lămuri mai bine cititorul cu privire la evoluția personajului.
Pe baza acestor amănunte semnificative se prefigurează viitorul eroului, care poate fi sumbru sau luminos in funcție de ceea ce a fost și este el , de mediul în care își desfășoară existența și de originea pe care o are.
Balzac utilizează in scrierile sale toată gama de sentimente profund omenești, de la tristețe profundă la bucurie nemărginită pentru că viața este alcătuită din fapte care pot provoca diverse reacții

Romanul „Eugenie Grandet” face parte din ciclul „Scene din viața de provincie”, prezentând drama unui suflet pur ale cărui năzuințe spre dragostea curată sunt spulberate de puterea banului și de interesele mediului în care își desfășoară viața.

Cartea a văzut lumina tiparului în anul 1833 și este o component a "Comediei umane" făcând parte din ciclul "Scene din viața de provincie".

Geniul scriitorului francez se relevă în modalitatea în care prezintă personajele principale ale acestei cărți și în atmosfera creată, romanul fiind o frescă a vieții desfășurate în provincie.

Romanul prezintă viața lipsită de bucurii a unei tinere fete Eugenie Grandet, existența ei și a mamei sale fiind marcată de avariția și tirania domnului Grandet, care s-a îmbogățit făcând comerț în liniștitul oraș francez Saumur, situat pe valea Loarei.

Domnul Grandet, ne spune Balzac, era "un meșter dogar care trăia în belșug, știa să scrie să citească și să socotească".

Balzac a înfățișat în opera sa vastă diferite tipuri de tați, paternitatea fiind o temă predilectă pentru scriitorul francez.

În această idea a paternității autorul vede un punct de sprijin al întregului univers, care nu poate exista fără o figură paternă ce contribuie la miracolul reprezentat de creație.

Orașul în care își duce existența Eugenie este un univers în care fiecare om este transparent pentru fiecare dintre concetățenii săi, unde nu se poate concepe că pot exista secrete " Acolo, deci, cugetele sunt străvezii ca lumina zilei, așa după cum și casele de nepătruns, negre și tăcute, n-au totuși nici o taină"

Domnul Grandet era stimat de cei printre care își ducea existența nu pentru calitățile lui umane, ci pentru bogăția pe care o deținea "Domnul Grandet inspira deci respectuoasa stimă la care are drept un om care nu datora niciodată, nimic nimănui"

În comparație cu Moș Goriot, un alt personaj balzacian celebru, Grandet nu este părintele care ar face orice pentru progenitura sa, ci o vede pe fată doar ca o continuatoare a tradiției familiei, a cărei principală preocupare este îmbogățirea.

Cu toate acestea, fata era singura care avea vreo însemnătate pentru bătrânul avar, bătrânul căutând să îi inoculeze acesteia patima lui pentru avere, în fiecare an, de ziua ei el dându-i în dar câte o monedă de aur, pe care el era bucuros să vadă că fata o păstrează, în același loc cu cele pe care i le dăruise la alte aniversări.

Modul prin care comunica bătrânul avar cu restul lumii este în deplină concordanță cu structura sa sufletească el folosind deseori câteva expresii cum ar fi "nu știu", "vom mai vedea", acestea reflectând faptul că era un om prudent, care nu avea încredere în semenii săi.

În ceea ce o privește pe doamna Grandet, aceasta este descrisă ca" o femeie uscățivă și slabă, galbenă ca o gutuie, neîndemânatică, molâie: una dintre acele femei care par făcute anume pentru a fi chinuite".

Ea este un fel de sclavă a soțului său pe care nu îndrăznește a-l contrazice în nici un fel, temându-se de consecințele pe care le-ar putea avea nesupunerea sa.

Tânara fată nu poate avea acces decât la compania familiilor Cruchot și Des Grassins care aveau moștenitori care doreau să își contopească averile cu cea a bogatei moștenitoare.

Fata duce o existență cenușie, fără nici o urmă de bucurie până la sosirea pe neașteptate a vărului său Charles, venirea acestuia în Saumur declanșând intriga operei literare.

Evenimentul care a condus la acestă apariție care a smuls-o pe Eugenie din realitatea cotidiană a fost falimentul fratelui lui Grandet, urmată de sinuciderea acestuia, ultima dorință a defunctului fiind ca Grandet să îl ajute pe copilul său să plece în Indii, pentru a își reface averea.

Vărul tinerei fete era un tânăr la modă , fiind descris de autor ca un"prea frumos june de douăzeci și doi de ani", care "făcea în momentul acela un ciudat contrast cu tipicarii provinciali cam iritați de aerele sale aristocratice".

Portretul tinerei fete este realizat de autor în opoziție cu acela al tatălui său, deoarece ea ascunde în spatele unei aparențe liniștite o mare sensibilitate, pe care tatăl său nu este capabil să o observe.

Ea este o fată obișnuită, care nu este înzestrată de natură cu o frumusețe deosebită cum este aceea a vărului său.

Devotamentul ei pentru familie este foarte mare, ea nedorind să își supere tatăl, pe care îl iubește în ciuda comportamentului său, pentru mama sa ea având o iubire adevărată, de o mare profunzime.

În ciuda faptului că este o fată inteligentă, ea devine o victimă a bunătății sale înnăscute nevrând să creadă în interesele meschine pe care le manifestă tatăl său, inocența și naivitatea fiind trăsături fundamentale ale caracterului său.

Pentru tânăra fată inevitabilul s-a produs, admirația pentru vărul său transformându-se rapid într-o iubire pură, limpede ca sufletul ei, care nu cunoscuse niciodată acest sentiment pentru un bărbat..

Pentru Eugenie, iubirea a devenit un refugiu, care o înălța deasupra vieții cotidiene "Din ziua aceea, frumusețea domnișoarei Grandet luă o nouă înfățișare. Gravele gânduri de iubire care-i cotropiră pe încetul sufletul, mândria femeii ce se știa iubită, dădură trăsăturilor sale sclipirea pe care pictorii o zugrăvesc prin nimb."

Din cauza faptului că a fost crescută într-o atmosferă austeră, fără a beneficia de răsfățul pe care ți-l poate aduce averea, Eugenie nu consider banii ca fiind importanți, și nu le înțelege valoarea, deci nu cunoaște patima pe care tatăl său o are pentru avere.

Ea devine un trofeu ușor de dobândit pentru Charles căruia prefăcătoria lumii mondene îi era foarte cunoscută, iar falsitatea i se părea a fi un lucru normal.

Din acest motiv ei nu i se pare nici un sacrificiu să renunțe la singura avere palpabilă pe care o deținea, colecția ei de monede de aur, pentru cel care îi inspirase sentimental de dragoste.

Din păcate pentru vărul său, lucrurile material pe care le putea obține într-o relație erau mult mai importante decât sentimentele pe care le avea pentru o persoană, de aceea verișoara sa nu era o persoană foarte importantă pentru el, ci un mijloc de a pune mâna pe niște bani cu care să își satisfacă plăcerile o vreme.

El îi jură iubire eternă tinerei și promite că la întoarcerea din călătoria sa în Indii o va lua de soție, deoarece sentimentele care îl leagă de aceasta sunt profunde.

Cruzimea bătrânului Grandet este reliefată de Balzac în scena în care tatăl hotărăște să își închidă fata neascultătoare în camera sa ca pedeapsă pentru faptul că și-a înstrăinat comoara, dându-i-o lui Charles.

În timp ce era închisă în camera ei fata a fost hrănită numai cu pâine și apă pentru a reflecta la marele păcat pe care l-a comis pentru dragostea ei.

Atunci când doamna Grandet moare de inimă rea, bătrânul avar își eliberează fiica, deoarece îi este frică de faptul că fata ar putea pretinde moștenirea care îi revenea prin decesul acesteia, în acest fel marea lui bogăție putând să se micșoreze.

După întoarcerea vărului său din India, fata primește o scrisoare edificatoare din partea vărului său ce îi comunică faptul că este liberă să se mărite cu cine vrea, deoarece promisiunea pe care i-a făcut-o nu mai este valabilă, destinul lui fiind să se căsătorească cu o fată de origine nobilă.

Eugenie se căăsătorește cu un fost pretendent, dar va rămâne văduvă destul de curând și va continua tot restul vieții să înfăptuiască fapte caritabile ajutată de averea care îi rămâne moștenire după moartea lui Grandet.

În romanul "Eugenie Grandet" , narațiunea se face la persoana a treia, fiind relevate diverse detalii vestimentare, decoruri în care se desfășoară acțiunea și interioare.

Personajele sunt conturate cu claritate, fiecare dintre acestea beneficiind de portrete fizice concludente și de aspectele care le definesc cu exactitate portretul moral.
Intre alb și negru există o multitudine de tonuri de gri, autorul nu emite judecăți moralizatoare, ci lasă personajul să-și găsească singur drumul, fiind un fin observator al moravurilor epocii sale.
Unii contemporani au fost de părere că Balzac a făcut mult mai mult pentru Franța decât cel care deținea puterea în acea perioadă, Ludovic Filip, fresca reprezentănd societatea franceză, rămânând o mărturie peste secole a ceea ce a existat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Din această perspectivă se consideră că autorul francez a fost totodată și întemeietorul realismului istoric, pe lângă faptul de a fi unul dintre cei mai prolific romancieri care au existat vreodată.
Lui Balzac i-a plăcut ipostaza de creator de destine, această caracteristică demiurgică fiind apanajul câtorva oameni aleși , care ca și el credeau în puterea oamenilor .
O mare importanță in operele scriitorului o are descrierea, uneori de prea mare întindere și dusă păna la extrem, dar fără de care nu se poate înțelege acțiunea, deci am putea spune că ea este explicativă și esențială in economia demersului literar.
Concepția balzaciană marchează deosebirea de autenticitatea clasică, bazată pe „opinia publicului”, promovând o autenticitate modernă, supusă conformității cu modelul real, deci verosimilul are un rol deosebit în toată creația balzaciană.
Și în romanul "Eugenie Grandet" se observă faptul că omul este un produs al mediului în care trăiește, socialul și economicul influențând nivelul educației, gîndirea,, modul de viață și satisfacerea nevoilor personale.
Santajul, diversiunea, minciuna, lingușirea, nimic nu este prea mult pentru pentru ca unele personaje ale lui Balzac să-și atingă scopul exemple în acest roman fiind Charles și Grandet.
Societatea este o junglă populată cu diverse „animale”, fiecare cu gradul său de periculozitate, care luptă pentru a le îngenunchea pe celelalte si care se folosesc de slăbiciunile competitorilor pentru a își impune dominația.
Dezumanizarea este o consecință a goanei continue pentru supraviețuire,o infruntare în care cei slabi sunt învinși și eliminați.
În opera sa „Eugenie Grandet” Balzac infațișează efectele unei pasiuni mistuitoare într-un mediu considerat de înaintașii săi nepotrivit pentru tragedie și anume mediul burgheziei din provincie.

2.2 Romanul “Cronică de familie” de Petru Dumitriu

Scriitorul Petru Dumitriu rămâne interesant atât prin opera sa, care a demonstrate că este un adevărat talent literar, cât și datorită faptului că viața sa personală a fost tumultoasă, uneori incredibilă.

Autorul s-a născut pe malurile Dunării, la Baziaș, familia sa fiind mixtă, tatăl român iar mama de origine maghiară.

Și-a făcut foarte devreme debutul în literatură, la douăzeci și unu de ani, iar scopul său era să fie un scriitor care să se remarce prin opera sa, însă în același timp să își permită să ducă o viață foarte îmbelșugată asemăănătoare aceleia pe care o ducea burghezia din cercurile înalte ale societății.

Mihai Șora, afirmă despre scriitor în filmul realizat de Stelian Tănase"Prizonier în Paris": "Se poate spune că lui Petru Dumitriu i-a plăcut să-și afișeze luxul de care se bucura. Era prieten cu figurile marcante ale oligarhiei de atunci: Chivu Stoica, Leonte Răutu, Ion Gheorghe Maurer. S-a spus că atitudinea sa a fost mai aproape de cea a unui condotier, decât de cea a unui mercenar. S-a descurcat, i-a mers bine în pas cu ritmul istoriei, a ales, a făcut ce a crezut că este oportun pentru a trăi foarte bine."

În ciuda marelui său talent, după o perioadă în care a publicat opera autentice, în care credea, a devenit un apostol al realismului socialist în literatură.

Cu privire la compromisurile făcute în acea perioadă scriitorul spunea"Eu admir pe eroi. Dar nu-mi place să condamn oamenii la eroism știind că vor muri în pușcărie, sau văzându-I că mor la ocnă.Eu prefer să supraviețuiască cu orice preț și să scrie."18
După o perioadă îndelungată Dumitriu îi va mărturisi lui George Pruteanu"Nici nu mă agitam, lucrurile parcă mergeau de la sine. Și, într-o iarnă, am făcut virajul: din scriitorul-scriitor am devenit scriitorul comunist. Fără să fiu vreodată membru de partid, dar asta nu importă. Ce făceam eu cântărea mai greu decât să fii membru de partid."819

În România romanul fluviu, romanul de familie, nu avea la apariția operei lui Petru Dumitriu "Cronică de familie" aceeași tradiție ca în literature franceză, de exemplu unde preocupările în această direcție au fost mult mai numeroase.

"După publicarea romanului-frescă de mari proportii Cronică de familie, în 1957, scriitorul ajunge pe culmile gloriei. Ia premii, este studiat în manualele scolare, călătoreste în străinătate. Romanul îi cucereste, prin strălucirea talentului literar, pe toti cunoscătorii de literatură, chiar si pe cei care dezaprobau compromisurile făcute până la acea dată de autor"20

Existaseră până atunci două încercări, una făcută de Duiliu Zamfirescu, care a creat "Ciclul Comăneștenilor", ce cuprindea cinci romane, cealaltă fiind opera scriitoarei interbelice Hortensia Papadat Bengescu, ciclul creat de aceasta fiind alcătuit din 4 romane.

"Cronica de familie" este alcătuită din trei romane, cuprinde aproximativ 1850 de pagini, fiind deci o frescă social de mari dimensiuni, fiind urmărită evoluția vieții a patru generații de reprezentanți ai familiei boierești Cozianu, deci aproape un secol din istoria acestei familii, de la anul 1862 până la anul 1957.

Petru Dumitriu a creat un roman de tip doric, cu o galerie vastă de personaje, surprinse în diverse situații din epoca respectivă.

"S-a spus că pe Petru Dumitriu l-au inițiat în istoria înaltei societăți din România iubita lui mai vârstnică, Henriette Yvonne Stahl, și fostul ei soț, aristocratul Ion Vinea. Dar, chiar așa să fi stat lucrurile, firescul cu care autorul "Cronicii de familie" folosește imensa cantitate de informații tot rămâne o enigmă. (…) Ca portretist, Petru Dumitriu rămâne – cel puțin până în prezent – neîntrecut în literatura română”21

Viețile personajelor sunt marcate puternic de evenimentele istorice ale timpului, cum ar fi răscoalele din anii 1888 și 1907, războaiele mondiale, dictatura regelui Carol al II-lea, atentatele prin care au fost asasinați diverși politicieni de seamă cum ar fi Barbu Catargiu ori I.G.Duca și în final începutul stăpânirii comuniste în România.

Petru Dumitriu a creat personaje complexe, unele fiind personaje istorice reale de exemplu Mihail Kogălniceanu sau Carol al II-lea și personaje produse ale imaginației sale care pot fi considerate a fi reprezentări ale unor personaje reale, Fănică Niculescu de exemplu are ca model pe filozoful Nae Ionescu.

Este de remarcat faptul că familia aleasă de scriitor pentru a i se prezenta evoluția aparținea marii boierimi, spre deosebire de opera lui Duiliu Zamfirescu care are ca personaje reprezentanți ai micii boierimi iar Hortensia Papadat Bengescu își alege eroii din rândul burgheziei.

Criticul literar Nicolae Manolescu spunea că Dumitriu are " o excepțională înzestrare pentru portret, un ochi avid de culoare, de pitoresc sau de grotesc."

Modelul pe care îl are scriitorul în conceperea operei sale este "Comedia Umană" a lui Balzac, care a fost o sursă de inspirație pentru foarte mulți scriitori realiști care au dorit să scrie un roman în stil balzacian.

Astfel sunt prezentate în amănunt, utilizându-se maniera lui Balzac arhitectura clădirilor, îmbrăcămintea personajelor,înfățișarea acestora, mobilierul, operele de artă , etc..

Se remarcă în diverse episoade și influențe ale altor scriitori francezi realiști cum ar fi Flaubert și Zola, alte scene anintindu-ne de realiștii ruși Turgheniev și Tolstoi.

Unele teme prezentate în "Cronica de familie" sunt teme abordate și de alți scriitori români, de exemplu tema traiului la țară la Duiliu Zamfirescu și la Ionel Teodoreanu, tema răscoalelor țărănești la Liviu Rebreanu, tema războiului la Camil Petrescu și la Cezar Petrescu.

Pământul este de multe ori cel care naște patimi și în acest roman, similar cu romanele „Ion” al lui Rebreanu sau „ Moromeții „ de Marin Preda.

Spre deosebire de romanele amintite mai sus în care pământul era privit din perspectiva unui țăran sărac, ce dorește să dobândească pământul cu orice preț, exemplu concludent fiind Ion, sau din perspectiva țăranului care are o oarecare stare ( în „Moromeții”) , aici problema este văzută din punctul de vedere al bogătașului care deține pământul.

"Reușita vine tot din amestec. Recurge, mai întâi, la două trucuri de viziune. Astfel, schema tendențioasă a temporalității e depășită prin încadrarea ei în suflul tragic al motivului lui vanitas vanitatum. Caricaturizarea vituperantă a aristocrației, o altă obiecție adusă scrierii, este cu mult depășită prin proiectarea ei ca bâlci manierist. Scrierea este transformată într-o cronică a monstruozităților, valabilă independent de citirea orientată după grila ideologică. Și mai interesant este faptul că exact bizareria intrinsecă, inșii robotizați de instinctele larvare, lumea plăcerilor și a violenței sunt ingredientele care provoacă admirația sau suscită interesul scriitorului”2 2

Petru Dumitriu este foarte impresionat de această lume care a fost odată , criticarea ei fiind oarecum impusă de convingerile clasei politice conducătoare din vremea în care romanul a apărut.

Cu toate că s-a documentat minuțios în realizarea eroilor săi și a creat din frânturi o lume dispărută pe vremea când a crest acest roman, autorul nu a manifestat în mod direct simpatie pentru personajele sale, majoritatea fiind marcate de tare sufletești ori comportamentale.

Este evident faptul că în rândul aristocrației române nu existau numai aceste tipologii, ci erau și oameni generoși, care doreau ca societatea să evolueze într-o direcție bună.

Interesant este și faptul că întreaga cronică este un fel de tablou, în care există numeroase cazuri clinice, tipuri bizare umane, la care este prezentă anormalitatea și pe care scriitorul este avid să le înfățișeze.

Cartea prezintă mai multe planuri, fiind realizate cu mult talent scene de familie, decorul acestora fiind static, ca într-o piesă de teatru, acțiunea desfășurându-se de multe ori în salon, alte episoade avînd loc în instituțiile statului ori pe scena politică a vremii .

“Poate că cea mai potrivită introducere la discuția despre mult reproșata tendențiozitate a viziunii din Cronică de familie o reprezintă metafora cabinetului oglinzilor. Fie că le-a trăit realmente, fie că le-a inventat retrospectiv, scriitorul a perceput violent anumite imagini sau stări, pe care le recompune apoi ca ficțiuni personale. Ele trebuie privite însă cu prudență, prozatorul măsluindu-și uneori propria imagine și culpă. În tinerețe, vizitase un muzeu vienez și, intrat în Camera Oglinzilor, rămăsese profund surprins văzându-se reflectat într-o multitudine de ipostaze. Lățită, lungită, comprimată, fără cap sau fără picioare, imaginea sa nu era reală sau era într-un chip absurd. Șocul trăit în cabinetul oglinzilor ar fi revelația relativității lucrurilor”23

În primul volum, unele episoade ale cărții prezintă situația în care se afla țărănimea, clasa socială care avea cei mai mulți reprezentanți în acea epocă, a cărei evoluție este văzută din vremea în care domnitor era Cuza, până în epoca tulbure în care au apărut revoltele oamenilor urmare a abuzurilor făcute de arendași și boieri.

Această stare nu era mai bună comparativ cu perioada când la cârma țării se aflau domnitorii fanarioți, oamenii spunând că situația era “ mai rău ca atunci când eram sub turci”, după cum precizează un țăran.

Unii dintre urmașii fanarioților, ajunși boieri care dețineau foarte mult pământ, considerându-se acum “români verzi” îi considerau pe țărani ființe inferioare, care nu meritau nici un pic de considerație și care îi lăsau pe mâna arendașilor, pentru care parvenirea era scopul suprem.

Deoarece aceștia nu dispuneau de bogăția boierilor singura modalitate prin care puteau strange o avere însemnată era asuprirea țăranilor, pe care îi tratau ca pe robi sau pe animale de povară, cărora puteau să le ceară să muncească oricât.

În introducerea romanului, autorul se referă la epoci mult mai îndepărtate decât aceea descrisă în carte “„În hârtii de vânzare și cumpărare de moșii din vremea principelui Constantin Brâncoveanu se ivește întâia oară neamul unor Cozieni, numiți așa nu după Cozia de sub munte, unde e mănăstirea de pe malul Oltului, ci după o Cozie din ținutul dealurilor dintre București și Târgoviște. Cozia era moșia lor atunci; în hrisoave e vorba de o jupâniță Davida, de un Mihail,de un Grecea Cozianul și apoi de alții, urmași ai,lor, care au stăpânit Cozia, adăugându-și moșia Gârla, moșia Slobozia veche, moșia Dârdori și altele; nepoții și strănepoții acestora au cumpărat pământuri în câmpie, la Tătaru și alte sate pe care le-au umplut cu țărani bulgari”.

Impresionant pentru orice cititor este un episod în care se arată cum un regiment de roșiori, care era fala armatei române, și care era compus în majoritate din fii de țărani, ce fuseseră instruiți cu biciul ca vitele nesupuse, se întorc împotriva fraților și părinților lor nimicind un pâlc de țărani care căutau să li se facă dreptate în vremea răscoalei.

În timpul primului război mondial același regiment de soldați cu merite deosebite în reprimarea țăranilor care nu dispuneau de arme performante, fuge dinaintea dușmanului care venise să le ocupe țara, iar cei care au salvat situația au fost soldați rezerviști bătrâni, din întâmplare aceiași țărani care scăpaseră din măcelul țăranilor din anul 1907.

Unul dintre personajele romanului, Eustațiu Cozianu, are o soartă cruntă, fiind ucis în răscoala țărănească de către protestatari, pe moșia lui, factorul declanșator al urii acestora fiind faptul că ani întregi el își asuprise în mod barbar semenii, iar țăranii luați de vâltoarea evenimentelor au reacționat violent față de el, crezând că în acest mod se vor simți răzbunați.

Alte personaje înfățișate în această parte a romanului sunt boieri și burghezi a căror singură ambiție era să adune cât mai multă avere, fiind interesați doar să iși satisfacă diversele ambiții mărunte și care au urmași educați în același spirit, de creșterea cărora nu se preocupă, ci care sunt încredințați de la vârste fragede în mâinile guvernantelor ori sunt trimiși la internate pentru a-și desăvârși studiile.

În primul volum autorul descrie în manieră balzaciană casa familiei Cozianu, familia care se găsește în centrul acțiunii cărții” casa aceasta, care există și azi, era în fundul unei curți pietruite, cu zăbrele înalte de tuci încoronate cu vârfuri aurite în chip de suliță. De o parte și de alte a fiecăreia din cele două porți cu grilaj de fier forjat erau felinare mari, împodobite cu Frunze și flori de asemenea de fier.trăsurile intrau pe o poartă și ieșeau pe cealaltă. Se opreau la peron, la piciorul scării ovale cu mai multe trepte, care ducea sus, la unicul etaj al clădirii. Înăuntru era o anticameră, iarăși trepte și un salon mare cu ferestrele de la podea până la tavan, împărțite în multe ochiuri pătrate șiîncoronate cu arcade à la française; într-o latură, două saloane mai mici, o sufragerie și o bibliotecă în cealaltă, căci Alexandru Cozianu era un om citit, careînvățase la Paris și supsese din cărți o trufie la fel de mare ca zgârcenia lui taică-său”

Al doilea volum al operei are ca subiect perioada interbelică, o perioadă la fel de agitată ca aceea prezentată în primul volum al romanului.

Remarcabile sunt convingerile lui Șerban Romano care spune într-o scenă a romanului:

 “raționalismul dispare din gândirea europeană, ca si democrația de pe harta politică a Europei.”

Tot acest personaj se lansează într-un discurs legat de apariția dictatorilor pe bătrânul continent” Prezența tiranului este semnul agoniei unui stat, și în schimb, prezența oamenilor de stat intotdeauna gata să continue aceeași politică e semnul sănătății, și chiar al invincibilității : cazul Romei dupa bătălia de la Cannae. Poți distruge o țară cu tunul, dacă organizarea politică și socială este solidă, se reface de la sine! Nici n-ai ce pune in loc : oamenii sunt acolo, gata, umplu toate posturile, țin toate locurile”.

Volumul al treilea cuprinde cele mai multe compromisuri făcute de Petru Dumitriu pentru a fi pe placul noilor stăpâni ai României din acele vremuri, comuniștii.

Se disting accente ale “ revoluției în literatură”, specifice “realismului socialist” îmbrățișat de majoritatea scriitorilor vremii.

În acest volum se prezintă trecerea României la socialism, deci dispariția vechii orânduiri și a claselor sociale caracteristice acesteia, ca și a mentalităților care guvernaseră țara din timpuri foarte vechi.

Țăranii și muncitorii îmbrățișează ideile lui Marx și Engels și sunt uniți în lupta contra boierimii și a burgheziei.

Boierii vechi decad din punct de vedere economic, dar și din punct de vedere politic, nemaivând nici un cuvânt de spus în politica de după cel de al doilea război mondial.

Pământurile le-au fost confiscate de comuniștii, deci sursa averii pe care o aveau a secat, spre nemulțumirea celor afectați de aceste reforme.

Unii reprezentanți ai acestei clase care fuseseră obișnuiți cu micșorarea moșiilor în urma unor experiențe din trecut, încearcă să treacă peste acest fapt și să se adapteze noilor realități.

Exemplu în acest sens este Pius Dabija, care deși este un reprezentant al fostei aristocrații și a fost educat în mentalitatea acesteia, adoptă ideile noului regim.

El acceptă acest compromis cu autoritățile pentru a-și putea arăta adevărata măsură a talentului său, sculptura fiind rațiunea vieții sale.

De aceea, atunci când primește o comandă de la noua stăpânire pentru a realize o statuie de dimensiuni colosale a dictatorului Stalin accept această propunere fără remușcări, în pofida opoziției făcute de ai săi.

Alții doresc să plece pe alte meleaguri, unde sperau să aibă o existență mai bună, dar noile autorități îi împiedică să părăsească țara.

O altă categorie așteaptă să vină americanii să îi salveze din situația în care au ajuns dar ajutorul acestora este doar un vis care se spulberă repede, iar ei sunt nevoiți să accepte realitatea.

Autorul nu întrevede pentru acestă clasă nici o posibilitate să renască din propria cenușă, ci doar să își continue procesul de decădere.

2.3Romanul “Dezmoștenita” de Benito Perez Galdos

Benito Perez Galdos este un reprezentant remarcabil al realismului spaniol din secolul al XIX-lea, având ca model pe înaintașul său Cervantes, care este considerat unul dintre cei mai importanți scriitori din literatura mondială, unul dintre titanii culturii din toate timpurile.

Pentru cultura spaniolă acest scriitor este foarte important nu numai datorită propriilor creații care dovedesc un talent real, ci și datorită faptului că a făcut cunoscute creațiile autorului englez Charles Dickens în Spania prin traducerea acestora în limba spaniolă.

În acest fel el a creat o punte între realismul englez, al cărui reprezentant de frunte a fost Charles Dickens, și realismul spaniel de care s-a simțit legat.

Pentru literatura spaniolă el a fost la fel de însemnat precum Balzac în Franța și Tolstoi în Rusia, deci un scriitor care a marcat epoca în care a creat, precum și pe scriitorii care și l-au ales ca model.

Intenția lui a fost să studieze dreptul, dar chemarea literaturii a fost mai puternică, de aceea scriitorul s-a decis să renunțe la aceasta și să se dedice în totalitate scrisului.

Activitatea publicistică a fost însemnată în cazul autorului spaniol, el scriind articole având teme din artă, literatură, muzică, politică ori istorie, domenii pe care le-a cunoscut foarte bine datorită culturii sale vaste.

Proiectul său de suflet a fost seria de 46 de romane istorice, pe care le-a grupat sub titlul “Episoade naționale”, prin care scriitorul a vrut afirmarea identității naționale a spaniolilor, pentru a fi în concordanță cu marile idei revoluționare apărute în secolul XIX.

Perez Galdos a scris și piese de teatru sau povestiri, pe lângă romanele care i-au adus celebritatea și care au fost o parte importantă din creația sa.

Conflictele pe care le-a prezentat în romane sunt puternice, epocile din istoria Spaniei despre care a relatat fiind destul de diverse.

În atenția lui a fost și Spania din vremea sa, a cărei atmosferă a fost surprinsă foarte bine în romane cum ar fi "Dezmoștenita " ori "Fortuna și Jacinta", având ca model "Comedia Umană ", capodopera lui Balzac.

Fiind la curent cu mișcările artistice cele mai importante din Europa secolului XIX, Perez Galdos a cunoscut foarte bine realismul lui Balzac, ori naturalismul lui Zola, adoptând din creația acestora concepte care erau potrivite atmosferei și specificului iberic.

În ciuda dificultăților legate de faptul că din nefericire și-a pierdut vederea, autorul spaniol a continut să creeze până la dispariția sa fizică, dictându-și lucrările.

Ultimele sale lucrări au fost de investigație psihologică, dintre acestea putând să enumerăm "Tristana", "Nazarin", ori "Bunicul".

În romanul din secolul XIX , care a cunoscut o adevărată explozie, tema prostituției a devenit foarte dezbătută de către romancieri, fiind prezentată în multe creații, de la Dostoievski și Balzac la Gocourt, Alexandre Dumas-fiul și chiar Victor Hugo în "Mizerabilii".

Până în această epocă, subiectul era tabu, scriitorii necrezând că aceasta ar putea fi o realitate demnă de a fi înfățișată ochilor cititorilor.

Învățate de alții să fie lipsite de personalitate, dornice să își câștige existența vânzându-și propriul trup, private de existența unei familii, de voință, umilite ce le rămâne acestor eroine decât numele, care de multe ori este un pseudonim?.

Nimic, pentru că nu au de partea lor pe nimeni, toți bărbații având impresia că acestă pradă li se cuvine și că ceea ce fac prostituatele fac din plăcere.

Această operă a scriitorului spaniol din anul 1881, stă mărturie că Perez Galdos are adevărate talente de psiholog, relevant fiind faptul ca pune în adevărata lumină fenomenul social al ambiției nemărginite ca și pe acela al ostentației.

În această lucrare dorința de înnavuțire și dragostea față de bani se dovedește a fi cel mai puternic stimulant pentru cei mai mulți reprezentanți ai clasei burgheziei.

"Dezmoștenita " este primul roman al lui Galdos în care folosește formula balzaciană a romanului, și putem spune că este romanul unei fete tinere, Isadora, care vrea să ajungă în înalta societate, dar nu datorită calităților sale ci bazându-se pe vechile valori cum ar fi noblețea .

Fata denumită „Dezmoștenita" este Isadora, o fată tânără pe care tatăl și apoi unchiul au crescut-o cu convingerea originii sale nobile, de aceea aceea se credea moștenitoarea marchizei d’Aransis.

Drumul său prin viață a fost marcat de decăderea sa, deoarece a devenit rapid dintr-o tânără inocentă o femeie care era întreținută de diverși bărbați, trecerea de la un bărbat la altul marcând drumul ei descendent pe scara socială.

După un proces cu familia d’Aransis, a fost obligată să renunțe la iluziile sale ce constau în faptul că era nobilă, și a fost nevoită să își câștige existența practicând prostituția pe stradă.

Galdos o descrie pe Isadora în maniera marelui său confrate francez, referindu-ne aici la Balzac. ” ea nu era prea bine îmbrăcată, și nu avea pantofi foarte îngrijiți. Ea tremura punând întrebările și punea mult curaj în felul în exprimarea dorințelor sale.Ochii săi expresivi plânseseră și încă plângeau un pic. „

„Dezmoștenita” este un roman despre ambiția de a reuși în viața socială datorită puterii și bogăției, despre iluziile pe care le are o fată că totul îi va fi pus la dispoziție ca urmare a originii sale nobile.

Ea dorește să se folosească de calitățile sale pentru a putea obține cu ușurință ceea ce ăși dorește „ Isadora, (de ce s-o ascundem? )aprecia că a fost numită domnișoară. (…) și și-a concentrat atenția asupra cuvintelor de consolare pe care le auzise, răspunzând cu o privire și cu un suspin profund”

Incența ei o făcea să creadă în ajutorul dezinteresat al oamenilor „ El avea în privire atâta milă, un interes așa de pur și de creștinesc, că sărmana fată se felicita pentru această prietenie pe care Dumnezeu i-o trimitea în aceste clipe grele”

În prima parte a romanului, absența Isadorei din lumea reală, o face să aibă o imaginație asemănătoare cu aceea de care dădea dovadă Don Quijote, celebrul personaj al lui Cervantes, și să ia închipuirile ei drept realitate pură.

"Era o a doua viață înăuntrul vieții sale psihologice și care se dezvolta cu putere, construită pe imaginație, și căreia nu îi lipsea nici o piesă, nici o bucățică, nici un accesoriu.

În această a doua viață Isadora regăsea complet evenimentele și persoanele. Ea intervenea aspra acelor evenimente și vorbea cu persoanele"

Dragostea pentru tatăl ei a fost profundă și acest fapt a făcut-o să nu îi vadă adevărata față, deoarece ea îl considera un adevărat erou, căruia viața nu i-a oferit ceea ce merita : " El nu avea decât un defect, acela că nu se mulțumea niciodată cu soarta sa, aspira întotdeauna la mai mult. Și asta pentru că avea și se regăsea totdeauna jos, deși trebuia să fie în prima linie"

Naturalismul pătrunde în literatura spaniolă cu "Dezmoștenita",(1881) roman de Benito Perez Galdos,în care se demonstrează că schizofrenia eroinei este ereditară"24

Acest roman este alcătuit din două părți distincte, reconstituirea trecutului, care reprezintă faza ascendentă a romanului, și descoperirea prezentului, care este o cădere lentă.Romanul se încheie cu un scurt capitol pe care Perez Galdos îl intitulează "Morală" care este un imn dedicat omului, pentru a slăvi capacitățile de creație și de imaginație ale celui care dorește din adâncul sufletului să atingă un anumit scop.25

Viața Isadorei cuprinde toate frământările existente în respectiva epocă: știința, viața politică, problema privind alienarea mentală a unor indivizi, care sunt loviți cu cruzime de societatea în care își duc existența.26

Isadora este un personaj a cărui viață se concentrează în gândire, astfel un capitol întreg din prima jumătate a romanului este dedicat unuia dintre monologurile sale din timpul unei nopți de insomnie.

În acest capitol eroina își imaginează fiecare din acțiunile sale din viitor, pe parcursul romanului gândirea sa devenind din ce în ce mai puțin transparentă pentru autor, începând cu momentul în care devine o femeie întreținută, care acceptă ajutorul bărbaților în schimbul vânzării trupului pentru a se putea bucura de un oarecare confort.

De multe ori personajele secundare ale romanului sunt cele care descriu stările prin care trece eroina, pe măsură ce aceasta se îndepărtează tot mai mult de realitate.

Ea se va duce la închisoare acuzată de falsificarea de documente, din cauza actelor pe care tatăl său le modificase pentru a face din ea o moștenitoare nobilă.

În urma procesului care i-a arătat adevărul ea a fost nevoită să renunțe la suportul ei moral, convingerea că provine dintr-o familie de vază, iar acest fapt s-a făcut prezent în toate aspectele vieții ei, de la modul în care se îmbrăca până la modul în care vorbea, fata cunoscând un proces de degradare progresivă.

În ultimele pagini ale romanului, Isadora renunță la numele său de față cu nașul său:" Eu nu mai sunt Isadora. Nu mai pronunța acest prenume".

Prostituția sa publică este un ultim pas, care marchează renunțarea totală la respectul față de sine "Vreau să se termine, să fiu anonimă", spune eroina până a se duce să își caute norocul pe străzile Madridului.

În mod paradoxal, faptul că devine o femeie pierdută nu intră în contradicție cu valorile creștine în care fata a fost crescută.

Faptul că până la urmă fata devine o prostituată de rând este un simbol al umilinței sale, o renunțare completă la persoana care fusese anterior.

În acest act făcut din disperare se simte și un refuz de a supune regulilor societății care a rănit-o profund pe parcursul vieții și chiar dacă este anonimă, disprețuită de unele persoane care nu îi sunt cu nimic superioare, Isadora rămâne liberă.

Romanul începe cu un monolog al unui nebun care era internat într-un azil : " S-au adunat toți miniștrii? . . . Poate să înceapă Consiliul? … Trăsura, trăsura, că altfel întîrzii la Senat! . . . Viața asta e de nesuportat… Și țara, acest monstru binecuvântat, care are cruzimea drept cap și nerecunoștința drept coadă, nu știe să aprecieze abnegația noastră, ne răsplătește sacrificiile cu insulte și se bucură să ne vadă umiliți! Dar o să te aranjez eu, țară de maimuțoi."

Fianalul este marcat de monologul altui nebun, nebun din dragoste, care își propune să facă toate eforturile ca s-o regăsească pe "ea" și să o salveze. Acest personaj care trebuie salvat este după toate probabilitățile Isadora, eroina romanului.

Benito Perez Galdos folosește diverse tehnici narative pe parcursul operei sale stilul indirect, monologul interior, perspective multiplă și aduce o inovație prin prezența unei a doua persoane care narează evenimentele, rezultatul fiind ca o piesă de teatru inclusă în roman.

Toate aceste mijloace s-au dovedit a fi foarte eficiente în studiul psihologic al personajelor din acest roman realist.

Tema eredității care influențează soarta unui individ este o temă preferată de scriitorii care s-au raliat curentului realist, iar Galdos o utilizează în acest roman al său.

Din păcate, Isadora moștenește nebunia tatălui său, fapt care o conduce spre o soartă crudă, marcată de decădere și deziluzii.

Acest roman a fost o realizare ambițioasă a lui Perez Galdos, ai cărui contemporani au fost derutați de maniera în care autorul cărții a privit cele relatate.

Poate că societatea din acele timpuri nu era încă pregătită să primească un roman de acest tip care era puțin prea revoluționar pentru perioada respectivă și trabuia să mai treacă timpul pentru a putea fi receptat la întreaga lui valoare.

Prin cele înfățișate publicului în lucrare se poate spune că această carte are caracteristicile unui roman realist, cu prezența unor anumite nuanțe naturaliste, care amintesc de Zola.

Stilul lui Galdos este total diferit de acela al confraților francezi, purtând amprenta gândirii și a mentalității spaniole, un stil apropiat de acela al marelui său înaintaș Miguel de Cervantes, care este caracterizat de vigoare și ușurință în exprimare..

Se poate spune că scriitorul spaniol este un deschizător de drumuri pentru autorii care au preferat să scrie romane de psihanaliză, în acest roman al său existând destule elemente de acest tip.

Romanul este important pentru cultura europeană, fiind unul dintre reușitele literaturii spaniole, în special ale curentului realist.

CONCLUZII

Romanele realiste sunt sub o formă sau alta mereu în atenția scriitorilor și a cititorilor din zilele noastre, deoarece unele dintre ele sunt adevărate modele pentru creația din orice timp, nu te poți considera un om cult fără să fi citit romanele lui Balzac, Tolstoi, Dostoievsi sau Dickens, ca să numesc doar câțiva dintre reprezentanții acestui curent, ale căror opere sunt mai mult studiate și despre care critica scrie chiar și în vremurile de azi mai multe pagini, descoperind frumuseți noi în paginile acestor cărți.

Cele trei romane analizate sunt opere care se încadrează între lucrările scrise sub influența ideilor realiste în literatură.

Două dintre acestea, “Eugenie Grandet” și “Dezmoștenita”, au fost scrise chiar în perioada în care acest curent atingea apogeul, în secolul XIX, în timp ce “Cronica de familie” este scrisă mai aproape de timpurile moderne, la mijlocul secolului XX.

Din punct de vedere al personalității celor trei scriitori, care își pune amprenta în mod categoric asupra opera lor, Balzac și Dumitriu erau indivizi mult mai înclinați spre a face excese și care într-o oarecare măsură sufereau de mania grandorii, în timp ce Galdos, poate și datorită formației sale era o persoană mai echilibrată.

“Eugenie Grandet” este un roman care prezintă preponderant viața în mediul burgheziei, în “Cronica de familiei” eroi fiind în special din aristocrație, iar în “Dezmoștenita” mediul din care provin eroii principali este tot cel burghez, dar cu unele veleități nobiliare în cazul personajului principal.

În toate cele trei romane se acordă o mare atenție descrierii caselor, interioarelor acestora, înfățișării fizice a eroilor, pe baza căreia se pot deduce unele însușiri morale, vestimentației, care este prezentată amănunțit deoarece contribuie mult la crearea atmosferei.

În romanele “Eugenie Grandet” și “Dezmoștenita” există un singur personaj principal, reprezentat în fiecare caz de către o tânără fată, deosebirea dintre accestea fiind în primul rând din punct de vedere al moralității, Eugenie fiind o persoană ireproșabilă din punct de vedere moral, iar Isadora o fată al cărei drum în viață este marcat de decăderea sa.

În romanul “Cronică de familie” există mai mulți eroi principali, deoarece în operă se urmărește viața unei familii de-a lungul mai multor generații, fapt care impune prezența mai multor protagoniști.

Temele principale folosite de sciitori sunt specifice curentului realist, de exemplu tema eredității care își pune amprenta pe evoluția individului, tema arivistului ori cea a avarului.

În toate romanele cel care narează este autorul, care este atotștiutor și care hotărăște destinele personajelor.

Cele două eroine Eugenie și Isadora au o atitudine diferită față de tatăl lor, prima I se supune deoarece era o fiică ascultătoare, dar nu este de acord cu zgârcenia și cu lipsa de suflet a părintelui său, în timp ce Isadora nutrește o admirație înflăcărată față de tatăl său, iar faptul că ea crede din tot sufletul că acesta are dreptate cu privire la descendența lor nobiliară se constituia în cauza principală a degradării sale umane.

Personajele din toate cele trei romane sunt nevoite până la urmă să accepte compromisuri, deoarece realitatea nu este conform cu visurile lor, iar pentru a putea supraviețui într-o lume ostilă, aceasta este singura modalitate pe care o găsesc eroii.

Eugenie face un compromise căsătorindu-se cu un om pe care nu îl iubea, dezamăgită de atitudinea celui care îi dăduse inima, Pius Dabija face compromisuri pe plan artistic pentru a putea crea și ceea ce dorește el, iar Isadora face compromisuri vânzându-și trupul diverșilor bărbați.

În toate cele trei romane, multe decoruri sunt statice, ca într-o piesă de teatru, multe scene având loc în interiorul unor case în care eroii își duceau existența.

Persoanajele duc în marea majoritate o existență cenușie, ei neavând stofă de eroi care își impun voința, ci se lasă purtați de valurile vieții, acceptând ceea ce li se oferă.

Vorbirea este în majoritatea cazurilor indirectă, deși se utilizează și dialogul, însă faptul că autorul narează faptele impune utilizarea preponderentă a acestui mijloc .

În toate cele trei romane evenimentele sunt prezentate în ordine cronologică, autorul nedorind să întrerupă firul epic prin numeroase întoarceri în trecut, care ar putea câteodată îngreuna procesul de lectură.

Cele trei opera au în comun și faptul că la începutul relatării autorii fixează coordonatele spațiale și temporale în care se va desfășura povestirea, respectându-se o altă caracteristică a romanelor realiste.

Unele personaje din “Cronică de familie”,Isadora din “ Dezmoștenita” și Felix Grandet din romanul “Eugenie Grandet” ,ar dori să își depășească condiția pe care au dobândit-o ereditar,să acceadă în lumi mai înalte unde considerau ei că ar putea fi mai fericiți.

Însă pentru majoritatea personajelor din cele trei romane, destinul nu este unul fericit, existând o mare discrepanță între visele lor și realitate.

Toți cei trei scriitori au găsit în realism cea mai potrivită cale de manifestare a talentului și a convingerilor pe care le aveau, operele lor constituindu-se în modele pe care confrații lor le pot consulta pentru a crea noi opera literare de calitate.

BIBLIOGRAFIE

1.Ana Cartianu ,Prefață la romanul”David Copperfield, BPT,București, 1971

2.G.Călinescu, Ion Creangă, EPL, București 1966

3.Ov.S.Crohmălniceanu”Literatura română între cele două războaie mondiale”,E.P.L, 1967

4.Dan Grigorescu, Sorin Alexandrescu, Romanul realist în secolul al XIX-lea, Ed.Enciclopedică,1971

5.Guy Larroux, Realismul, Ed. Cartea Românească, București, 1998

6.Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, Gramar,2010

7.Claire Norbert Robin , Prefață la romanul "Dezmoștenita”

8.G.Pruteanu, Pactul cu diavolul, Șase zile cu Petru Dumitriu,Editura Universal Dalsi,1995

9.Sanda Radian, Sinteze de istorie a literaturii române, EDP, București, 1971

10.Liviu Rebreanu Mărturisiri, Amalgam-1943

11.Ion Rotaru, O istorie a literaturii române, Editura Minerva, 1971

12.Oana Soare, Cât de tendențioasă este "Cronica de familie"? Paradoxul unei receptări, România literară, 2008, nr.20

13.Eugen Simion, Convorbiri cu Petru Dumitriu, Ed.Mercuțio, București, 1998

14.Alex.Ștefănescu, La o nouă lectură: Petru Dumitriu, România literară, 1999, nr.18

15.Alex Ștefănescu, Istoria literaturii române contemporane 1941-2000, Ed.Mașina de scris,2008

16.Tudor Vianu , Arta prozatorilor români, Editura pentru Literatură,București , 1966