Raportul Dintre Dreptul Intern Si Dreptul International Publicdocx

Diverse

Raportul Dintre Dreptul Intern Si Dreptul International Publicdocx

Byadmin ianuarie 1, 2024

=== Raportul dintre dreptul intern si dreptul international public ===

MINISTERUL ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR

ACADEMIA DE POLIȚIE ,,Alexandru Ioan Cuza”

FACULTATEA DE POLIȚIE

DISCIPLINA: DREPT INTENAȚIONAL PUBLIC

TEMA: RAPORTUL DINTRE DREPTUL INTERN ȘI DREPTUL INTERNAȚIONAL PUBLIC

CONDUCĂTOR ȘTIINȚIFIC:

Asist. Univ. dr. VELIȘCU VIOREL

ABSOLVENT:

CIOROBEA IONEL PETRE

BUCUREȘTI

2016

Introducere

În epoca pe care o străbatem s-au intensificat și dezvoltat raporturile economice și politice dintre țări, s-au afirmat tot mai puternic organizațiile internaționale și rolul lor, dar, concomitant persist fenomene negative precum intervențiile militare, terorismul, amestecul în treburile interne ale altor state, nesocotirea dreptului legitim al popoarelor, tot atâtea problem ce-și pot găsi soluționarea numai pe baza respectării normelor de drept, a tratatelor internaționale, a cerințelor de colaborare a statelor, cu buna credință în prezent.

Dreptul intern reprezintă ansamblul de norme cu caracter obligatoriu și unitar pentru toți cetatinii unui stat, totalitatea regulilor de conduită în cadrul societații prevazute de legile elaborate de stat cu rolul de a proteja valorile fundamentale ale soietății precum și drepturile și libertațile fondamentale ale omului, în care fiecare stat are dreptul de a-și elabora propriile norme, însă cu condiția că acestea să fie în concordanță cu prevederile tartatelor internaționale la care statul respectiv a luat parte, în timp ce dreptul internațional public normele juridice reglementează raporturi stabilite între state și între state și organizații internaționale, mișcări de eliberare națională.Raporturile sociale regelementate de dreptul internațional au un caracter specific, intervenind între state sau între state și alte subiecte ale acestora.

Pentru a răspunde cerințelor temei, lucrarea este structurata pe 5 capitole, cu dezvoltare diferită, determinată de nevoia de a sintetiza câteva repere, dimensiuni și aspecte privind raportul dintre dreptul intern al statelor si dreptul internațional public.

Capitolul 1

Principiile generale ale dreptului-fundament al dreptului internațional public și al dreptului intern

1.1.Principiile generale ale dreptului

Principiile de drept sunt reguli de maximă generalitate care sintetizează experiența socilalăși asigura echilibrul dintre respectarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor.
Etimologic, notiunea de principiu vine de la latinescul PRINCIPIUM care are sensul de început, obârsie sau element fundamental.Orice principiu este un început pe plan ideatic, o sursă de acțiune. Principiile generale ale dreptului sunt prescripțiile generatoare care stabilesc arhitectura dreptului și aplicarea sa. Un principiu se poate prezenta sub diverse forme: axiome, deducții sau o generalizare a unor fapte concrete.
Principiile generale ale dreptului asigura unitatea, omogenitatea, coerența și capacitatea de dezvoltare a unor relații asociative. Un principiu de drept este rezultatul experienței sociale, iar utilitatea practică a cunoașterii principiilor generale consta în aceea că ele trasează liniile directoare pentru întregul sistem juridic și exercita o acțiune constructiva, orientând activitatea legiuitorului.Pe de altă parte, principiile generale au un important rol în administrarea justiției, deoarece cei abilițati cu aplicarea dreptului trebuie să cunoască nu numai norma juridică, ci și spiritul său, iar principiile dreptului determină tocmai spiritul legilor. în altă ordine de idei, în situații determinate, principiile de drept tin loc de norma de reglementare. în consecința, judecătorul nu poate refuza solutionarea unei cauze, invocând lipsa textului legal, în baza căruia poate judeca, deoarece ar fi învinuit de denegare de dreptate și va soluționa acea pricina în baza principiilor de drept.Acțiunea principiilor dreptului are că rezultat certitudinea garanției dreptului împotriva imprevizibilitații normelor coercitive și asigurarea concordanței legilor și oportunitații lor.
Principiile de drept sunt extrase din dispozitiile constitutionale sau sunt deduse pe cale de interpretare din alte norme având rolul de a asigura echilibrul sistemului juridic cu evoluția sociala.Spre deosebire de conceptele și categoriile juridice, care servesc că elemente de mijlocire a aplicarii principiilor, principiile dau conținut concret categoriilor juridice, asigurându-le funcționalitatea.

Între principiile fundamentale de drept și normele juridice delimitarea se face potrivit raportului care există între întreg și parte, potrivit căreia normele juridice se raporteaza în permanență la principii, astfel că normele juridice pozitive conțin și descriu o mare parte din principiiledreptului; principiile dreptului își asigură funcționalitatea prin respectarea conduitei prescrise prin normele juridice și normele juridice au o valoare explicativă mult mai restrânsa fața de valoarea explicativă a princiilor.Principiile dreptului se deosebesc și de axiome, maxime sau aforisme juridice, care sunt mici sinteze cu un grad de cuprindere incomparabil mai mic decât al principiilor fundamentale.Cele mai importante principii ale dreptului sunt
asigurarea bazelor legale de funcționare as tatului, garantarea libertații și egalitații indivizilor,principiul responsabilitații sociale a indivizilor, principiul echității și justiției.

1.1.1.Asigurarea bazelor legale de funcționare a statului

Acțiunea acestui principiu constituie premise existenței statului de drept, deoarece caracteristica fundamentală a unui stat de drept o constituie cucerirea pe cale legală a puterii și apoi exercitarea sa în conformitate cu cerințele legalității. În statul de drept izvorul oricărei puteri politice trebuie să fie voința suverană a poporului, care trebuie să-și găsească formele juridice de exprimare, astfel încât puterea poporului să poata funcționa în mod real că o democrație. Guvernarea prin drept implică potențarea virtuților dreptului, descurajarea și reprimarea tendințelor abuzive, realizarea climatului de echilibru printr-o ordine juridică activă. Poporul trebuie să aibă garanții constituționale eficiente, asigurându-se exercițiul separat al puterii pe cele trei planuri: legislativ, executiv și judecatoresc și în același timp interconexiunile și intercontrolul fiecărei component a puterii.În acest context se poate considera că acțiunea principiului asigurării bazelor legale de funcționare a statului se constituie în premisa existenței statului de drept.

1.1.2.Garantarea libertății și egalității indivizilor

Fundamente ale vieții sociale, libertatea și egalitatea trebuie să-și găseasca expresia lor juridica. Nu poate există egalitate decât între oameni liberi, iar libertatea nu poate există decât între oameni a căror egalitate este consființită juridic.Egalitatea privește echilibrul vieții sociale, iar libertatea privește capacitatea oamenilor de a acționa fără constrangeri, dar astfel încât, prin exercitarea drepturilor proprii să nu fie vătămate drepturile altora.În planul realizarii efective a libertaților sociale, rolul dreptului se materializează prin îngrădirea înclinațiilor unor grupuri de a nega altora ceea ce lor nu le place și în înlăturarea tuturor barierelor și discriminărilor care persista în asigurarea șanselor egale de manifestare și progres pentru toți oamenii.
Libertatea este una singură, însă căile și formele de manifestare a libertații sunt numeroase și le corespund diverse drepturi ale individului prevăzute în Constituție, cum ar fi libertatea de opinie, libertatea religioasă, libertatea de exprimare, etc.

1.1.3.Principiul responsabilității sociale a indivizilor

Responsabilitatea însotește libertatea, și de aceea, trebuie facută demarcatia neta între libertate și liberul arbitru. Responsabilitatea este un fenomen social și un act de angajare a individului în procesul interacțiunii sociale. Concepând responsabilitatea că o asumare a răspunderii fața de rezultatul acțiunii sociale a omului, se admite ideea că acțiunea socială este cadrul nemijlocit de manifestare a responsabilității, și totodată, că libertatea este o conditție fundamental a responsabilității. Dreptul nu trebuie să fie privit și apreciat doar prin efectul său sancționator, intervenind pe tarâmul răului deja făptuit, ci trebuie avută în vedere posibilitatea că prin conținutul prescripțiilor juridice să contribuie la fundamentarea unei anumite atitudini a indivizilor față de lege, care presupune grija fața de integritatea valorilor ocrotite de lege.

1.1.4.Principiul echitației și justiției

Cuvântul echitate provine din limba latina: ECVITAS – NEPĂRTINIRE, CUMPĂTARE, DREPTATE.
Acțiunea principiului echității trebuie să privească atât activitatea legiuitorului – în elaborarea actelor normative -, cât și activitatea de interpretare și aplicare a dreptului de către organelle care aplică legea.Justiția reprezintă acea stare generală a societații care se realizează prin asigurarea pentru fiecare individ în parte și pentru toți impreună a satisfacerii drepturilor și intereselor legitime.Prin finalitatea sa, justiția se situează printre principalii factori de consolidare a celor mai importante relații sociale, deoarece ea întruchipează virtutea morala fundamentală, menita să asigure armonia și pacea sociala, la a căror realizare contribuie deopotriva regulile religioase, morale și juridice.În dreptul român, justiția se fonda pe principiul moral al dreptații – HONESTE VIVERE. În ierarhia legilor, în vârful piramidei sunt așezate legile divine, care dau conținut legii naturii, iar la baza piramidei stau legile umane.
Justiția urmărește ca în tratamentul dintre oameni să fie exclusă orice disparitate care nu ar fi fondată pe consolidarea drepturilor fiecăruia, astfel că prescripțiile dreptului pozitiv sunt supuse controlului justiției. în ipoteza în care apar legi injuste se impune schimbarea lor, eventual a ordinii existente, atunci când aceasta este un obstacol definitiv în realizarea justiției.

1.2.Importanța principiilor dreptului internațional și aplicabilitatea acestora pe plan intern al statelor

Evoluția dreptului internațional general a dus, în deosebi în secolul XX, la formarea unor principii fundamentale care domină întregul domeniu de referința al acestui drept.

Principiile dreptului internațional public reprezintă o categorie distinctă a normelor dreptului internațional, fiind stabilite anumite raporturi și corelații între ele și alte norme de drept internațional.

Se poate spune că termenul de principiu este mult folosit, desemnând realități diferite.În declarații ale statelor dar și în lucrări stiințifice, noțiunea de “principiu” este folosită pentru axiome sau concepte incontestabile, aplicabile în drept dar și în relațiile politice, că și pentru norme general acceptate atât în dreptul intern cât și în dreptul internațional.

Principiile au caracter de generalitate, pornind de la nivelul intern statului, pe plan internațional, între toate statele membre.

Dată fiind existența unui număr mare de norme de drept internațional, în cele mai diferite domenii, unele aplicabile între două state sau pe plan regional, altele având caracter multilateral sau chiar universal, incă din timpuri s-a făcut simtită cerința reunirii acestora într-un sistem unitar, asigurarii coerente a acestui ansamblu de norme și, prin aceasta, a protecției unor valori fundamentale în raporturile juridice care se stabilec între state.

De aceea, se poate spune că principiile realizează o sinteză a ansamblului normelor dreptului internațional, generalizarea maximă a acestora, stabilind cu cea mai mare autoritate drepturi și indatoriri cu caracter universal, menite să asigure protecția acelor valori fundamentale, cărora toate statele le acordă o importantă deosebita.

Specialiștii români au subliniat valoarea, semnificația și importanța principiilor dreptului internatioțnal în sfera relațiilor între state cât și normele de drept intern sunt elaborate în concordanță cu prevedrile tratatelor internaționale care au aplicabilitate primordială, apreciind că: “principiile și normele fundamentale ale dreptului internațional conțin reguli de conduită cele mai generale, a căror respectare are un caracter imperativ pentru dezvoltarea unor relații de cooperare între state, pentru asigurarea păcii și securității internaționale”.

În opinia altui teoretician al dreptului internațional public, “principiile fundamentale ale dreptului internațional reprezintă un sistem de reguli juridice de maximă generalitate, universale și imperative ale relațiilor dintre state.Numai considerate în ansamblu și în interdependența lor, aceste trăsături pot construi un criteriu necesar pentru a deosebi principiile fundamentale de alte principia și norme juridice ale relațiilor dintre state”.

Principiile generale ale dreptului internațional sunt:

Principii legate de suveranitatea statelor:

-egalitatea suverană;

-dreptul popoarelor de a dispune de ele insele;

-nerecurgerea la forța și la amenințarea cu forța;

-neintervenția în treburile interne ale statelor.

Principii legate de cooperarea internațională:

-cooperarea între state;

-respectarea cu bună credința a obligațiilor asumate;

-reglementarea pașnica a diferendelor internaționale;

-respectarea drepturilor și libertaților fundamentale ale omului.

1.2.1.Egalitatea suverană

Egalitatea suverană este consacrată că principiu al dreptului internațional în numeroase documente, în primul rând în Carta ONU.Ea poate fi definită că ansamblu al drepturilor statului legate de soluționarea problemelor sale interne și ale relațiilor sale externe, cu respectarea principiilor și normelor dreptului internațional.

Elementele acestui principui privesc suveranitatea interna sau suveranitatea asupra teritoriului, în sensul că asupra teritoriului unui stat, cuprinzând toate elementele sale, nu se exercita nici o altă autoritate(suveranitatea teritoriala).

Un alt element important al acestui principiu sereferă la independența statului că participant la viața internațională, în raporturile cu alte state, ceea ce înseamna dreptul fiecărui stat de a stabili și conduce în mod liber relațiile cu celelalte state, inclusiv relațiile diplomatice și consulare, de a participă sau nu la tratate, de a fi sau nu membru al organizațiilor internaționale, de a participă sau nu la alianțe militare precum și dreptul la neutralitate.

1.2.2.Nerecurgerea la forță și amenințarea cu forță

De la sfarșitul secolului XIX, dreptul internațional a cunoscut tendința de a reduce și de a interzice recurgerea la război în relațiile dintre state.Tratatele internaționale încheiate la Conferințele păcii de la Haga din 1899 și 1907 dezvoltau mijloace de reglementare pașnică a diferendelor, cu obiectivul proclamat de a “preveni cât mai mult posibil folosirea forței în relațiile dintre state”.

Pactul Ligii Națiunilor, dezvoltând aceste prevederi, declara în mod expres, că “orice război sau amenințare cu razboiul fie că afectează direct sau nu unul din membrii Ligii, intereseaza Liga în întregul ei și aceasta trebuie să ia masurile de natură să apere efectiv pacea națiunilor”.Potrivit Pactului, dacă un membru al Ligii recurgea la razboi, contrar angajamentelor asumate, de a se supune arbitrajului ori examinarii Consiliului ori Adunarii Ligii, acesta era considerat ipso facto că a comis un act de război contra celorlalți membrii ai Ligii.

Pactul Briand Kellog din 1928 a reprezentat un demers mai hotarât al parților contractante la acesta, declarand că ele “condamna recurgerea la război că instrument al politicii nationale în relațiile dintre ele”.

Cazurile în care este legitimă folosirea forței în raporturile internaționale sunt strict delimitate, precum și situațiile de lagitimă aparare ale unei personae strict delimitate de legiuitor.Potrivit Cartei ONU, statele au dreptul să recurga la forța armată în exercitarea drepturilor lor la autoapărare individuală sau colectivă împotriva unui atac armat, autoapărare care trebuie să se manifeste în aceleași proporții cu atacul și să fie necesară pentru respingerea agresorului.

În concluzie, în dreptul internațional nu este permis “atacul preventiv”, îndreptat împotriva unei posibile agresiuni sau a unei amenințari.

1.2.3.Neintervenția în treburile interne ale statelor

Acest principiu are o indelungată istorie, fiind mai întai că o aspirație, că o cerința politică în secolul XIX în Europa contra Sfintei Alianțe și în Americi contra tendinței de intervenție a puterilor europene împotriva tinerelor state latino-americane.

Deoarece războiul era licit, nu se putea acorda prea mare importanța actelor mai puțin grave, respectiv amenințarilor la adresa unui stat și acțiunilor menite să-l domine.Erau admise recurgerea la forța armată pentru protecția drepturilor și a presoanelor, că și intervenția pentru interese vitale sau echilibrul puterii.

În momentul de fața, neintervenția în treburile interne este consacrată că principiu al dreptului internațional prin numeroase documente, între care Carta ONU care sereferă la obligația Organizației de a nu interveni în treburile interne ale statelor membre, de unde rezultă implicit faptul că și statele au această obligație; Declarația privind principiile dreptului internațional referitoare la relațiile prietenești și cooperarea dintre state conform Cartei, din 1970, Declarația 2131(XX) din 21 decembrie 1965 asupra inadmisibilității intervenției în treburile interne ale statelor și protecția independenței și suveranitații lor, Declaratia 36/103 din decembrie 1981 asupra inadmisibilitații intervenției și ingerinței în treburile interne ale statelor.

Conform acestor documente, niciun stat sau grup de state nu are dreptul de a interveni în mod direct sau indirect, indiferent de motiv, în treburile interne sau externe ale oricărui alt stat.În temeiul acestui principiu, care decurge din caracterul exclusiv al suveranității teritoriale, sunt interzise intervenția direct sau indirectă că și amenințari sub diferite forme contra personalițatii unui stat, ori contra elementelor sale politice, economice și culturale.

În dreptul internațional sunt vizate și formele indirect de intervenție, nu numai cele directe.Potrivit documentelor internaționale privind acest principiu, statele trebuie să se abțina de la organizarea, sprijinirea, pregatirea, finanțarea, încurajarea sau tolerarea de activități armate subversive sau teroriste destinate să modifice prin violența regimul dintr-un alt stat sau să intervina în luptele interne dintr-un alt stat.

Așa cum s-a aratăt în doctrină, neintervenția protejează nu numai statele și guvernele, dar și popoarele și culturile, permițand societaților să-și mențina diferențele religioase, entice și de civilizație pe care le prețuiesc și de aceea este interesul tuturor statelor membre ale ONU să se mențina ordinea statelor suverane, responsabile dar și interdependente, asigurându-se dreptul acestora să-și rezolve problemele interne pentru că acestea să nu devină amenințari ale păcii și securității internaționale.

1.2.4.Respectarea dreptului popoarelor de a dispune de ele însele.

Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele a fost consacrat că principiu al dreptului internațional îndeosebi după adoptarea Cartei ONU.

Principiul acesta a fost promovat și reafirmat tot mai mult, evoluția să culminând cu adoptarea Declarației asupra acordării independenței țărilor și popoarelor coloniale, prin rezoluția 1514(XV) din 1960.Dreptul popoarelor de a dispune de ele insele a fost inclus în Declarația asupra principiilor dreptului internațional privind relațiile prietenești și de cooperare între state conform Cartei ONU, adoptată în 1970, în Pactele internaționale privind drepturile civile și politice din 1966, că și în alte numeroase documente internaționale, universale și regionale.

În ceea ce privește conținutul său, acest principiu cuprinde, în primul rand, dreptul fiecarui popor de a-și stabili statutul politic, în deplină libertate, și fără niciun amestec din afara, acesta fiind un drept permanent, care vizeaza statutul politic intern și extern al fiecărui popor.

Un alt drept care intră în sfera dreptului unui popor de a dispune de el însuși este dreptul la dezvoltare, în masura în care el este indisolubil legat de alegerea politică a statului și de asigurarea unui nivel de democrație.

Este știut că dezvoltarea politică nu poate fi separată de dezvoltarea economică, ele fiind indisolubil legate.Dreptul la dezvoltare este astfel considerat că expresia unui drept suveran al statului, dar și un drept al poporului de a dispune de soarta sa.

O deosebită imporțanță o prezintă protecția integritații teritoriului pe care se exrcită dreptul poporului la autodeterminare.Conform normelor dreptului internațional contemporan, orice stat trebuie să se abțină de la orice acțiune vizând ruperea parțială sau totală a unitații nationale și a integritații teritoriale a altui stat.Dreptul popoarelor de a dispune de ele insele nu autoriza nicio acțiune de dezmembrare a teritoriului sau de rupere a unitații politice a unui stat suveran și independent, care respectă acest principiu și posedă un guvern reprezentativ pentru întregul popor, fără deosebire de rasă, culoare sau credință.În cazul unei colonii sau teritoriu care nu se autoguvernează, acest teritoriu va avea un statut separat, distinct de cel al statului care îl administreaz și iși va mentine acest statut până la exercitarea dreptului la autodeterminare al poporului respectiv.

Trebuie precizat că dreptul popoarelor de a dispune de ele insele se referă la popoare, iar nu la minorități naționale sau alte grupuri minoritare; prin însași natura lor, acestea trăiesc pe un teritoriu împreună cu o majoritate diferită din punct de vedere etnic, lingvistic sau religios.Pentru aceste minoritați sau grupuri nu se pune problema autodeterminarii, ci a exercitarii dreptului omului, inclusiv a drepturilor specifice privind limba, cultura, religia proprie și păstrarea identității.

1.2.5.Cooperarea internațională

Principiul cooperării între state a fost formulat și dezvoltat că principiu de sine statator după adoptarea Cartei ONU, potrivit căreia statele membre ale ONU s-au angajat “să acționeze atât împreuna, cât și separate, în cooperare cu Organizația pentru a asigura între națiuni relații pașnice și prietenești.

Acest principiu a fost consacrat în principal în Declarații asupra principiilor dreptului internațional privind relațiile prietenești și cooperarea între state conform Cartei ONU.

Mai întâia fost enunțat postulatul îndatoririi statelor de a coopera unele cu altele, în diverse domenii ale relațiilor internaționale, oricare ar fi diferența între sistemele lor politice, economice și sociale.Sunt enunțate, că obiecte ale cooperării, menținerea păcii și siguranței internaționale, promovarea stabilității și progresului economic internațional și a bunăstarii generale a națiunilor.A fost reafirmată obligația de a coopera cu privire la principalele domenii ale vieții internaționale, anume:

Menținerea păcii și securității;

Promovarea respectării universale a drepturilor și libertațilorfundamentale ale omului;

Eliminarea oricaror forme de discriminare;

Cooperarea economica;

Cooperarea socilalăși culturala;

Promovarea stiintei, tehnologiei și comertului.

De asemenea, a fost reafirmata obligația statelor de a coopera cu ONU, conform prevederilor Cartei, că și de a coopera între ele pentru a promova dezvoltarea economica în întreaga lime, în deosebi a tarilor în curs de dezvoltare.

Din postularea obligatiei tuturor statelor de a coopera decurge și dreptul de a lua parte la cooperarea internationala.Aceasta indatorire și acest drept nu au însă un character absolut, în sensul de a participă la toate acțiuni le și formele de cooperare.Fiecare stat este liber să participe la cele acțiuni și forme de cooperare pe care le considera adecvate intereselor sale, în functie de obiectul, scopul lor, conditii și aspecte, dar șisă-și aleaga partenerii de cooperare în unul sau altul din domeniile concrete ale raporturilor internaționale.

1.2.6..Respectarea cu bună credință a obligațiilor asumate

(Pacta sunt servanda)

Printre documentele de drept internațional care au consacrat acest principiu trebuie mentionat Protoculul de la Londra din 17 ianuarie 1871, conform căruia reprezentanții puterilor partivipante “recunosc că există un principiu esențial al dreptului internațional potrivit căruia nicio putere nu se poate dezlega de la angajamentele unui tratat, nici nu poate modifica stipulațiile, decât în urma asentimentului parților contractante printr-o înțelegere amicală.

Carta ONU se referă și ea în preambulul său la crearea condițiilor necesare pentru “respectarea obligațiilor nascute din tratate și alte izvoare ale dreptului internațional” și prevede(in art.2, paragraf 2) că: “membrii Organizației trebuie să indeplinească cu bună credință obligațiile pe care le-au asumat în virtutea prezentei Carte”.

Acest principiu a fost inclus în Declarația din 1970 asupra principiilor dreptului internațional privind relațiile prietenești și cooperarea între state, conform Carte ONU.

Referirea la bună credință în ceea ce privește respectarea obligațiilor asumate adaugă o calitate conduitei statelor în raport cu obligatiile asumate, că un criteriu de aprecierea a modului în care statul se achita de aceste obligații.Conduita statelor trebuie să fie, în esența, caonforma nu numai literelor tratatelor ci și spiritului acestora, obiectivul urmarit prin normele de drept internațional respective.

Reglementarea pe cale pașnică a diferendelor

Acest principiu s-a conturat ca atare în urma prevederilor înscrise în Pactul Ligii Națiunilor din 1919, pactul Briand Kellogg din 1928, în Actul general asupra reglementarii pașnice a diferendelor internaționale semnate la Geneva în 1928, dar îndeosebi în Carta ONU din 1945.

In convențiile de la Haga din 1899 și 1907, asupra regelemntarii pașnice a diferendelor internationale, partile contractante se angajau să depuna toate eforturile pentru a asigura reglementarea pașnică a diferendelor internaționale recurgând la bune oficii, mediere, conciliere sau comisii de anchetă.Atunci a fost create Cutrea Permanenta de Arbitraj.

Autorii de specialitate au insistat asupra faptului că dreptul internațional contemporan nu oferă o definițiegenerală a noțiunii de diferend.Însă, pornind de la politica internațională, pentru a putea vorbi de un diferend, trebuie să existe cel puțin două elemente: o pretenție din partea unui stat că un alt stat să acționeze sau să nu acționeze într-un anume mod, pretenția respinsă de celalat stat; întemeierea acestei pretenții pe o norma de drept internațional sau pe un drept al statului care formulează pretenția, bazat pe dreptul internațional.Situația este mai complexă, deoarece statele au adesea pretenții reciproce, fiecare referindu-se la o normă de drept pentru a susține sau respinge asemenea pretenții, ori neagă existența unor asemenea norme.

Respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului

Evoluția dreptului internațional a condus, în a două jumatate a secolului XX, la elaborarea unui ansamblu de reglementări coerente, unele cu caracter universal, altele pe plan regional, unele cu conținut global, altele specifice, referitoare la drepturile și libertațile fundamentale ale omului.

Cartea ONU a stabilit ca obiectiv al Organizației în același timp cu menținerea păcii și securitații și dezvoltarea de relații pașnice între națiuni, înfaptuirea colaborării în funcționarea problemelor internaționale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, în promovarea și incurajarea respectării drepturilor și libertațilorcfundamnetale ale omului fața de toate persoanele, fară deosebire de rasă, sex, limba sau religie.Între atribuțiile Adunării Generale s-a prevăzut inițierea de studii și adresarea de recomandări cu scopul de a sprijini înfăptuiera drepturilor și libertaților omului pentru toti.

În literature de specialitate s-a aratat că reprezentând un principiu de drept internațional cu valoare imperativă, de” jus cogens“, principiul respectării universale a drepturilor omului obligă toate statele, în aceeași măsură.El postulează îndeplinirea unor îndatoriri asumate prin documente juridice cu valoare obligatore de către fiecare stat, atât față de proprii cetațeni, cât și față de comunitatea internaționala.Încalcarea sau nerespectarea flagrantă a obligațiilor juridice poate atrage, în mod justificat, fiind vorba de o obligație internațională concret definită prin documente angajante, samnate de șefi de state, care trebuie executată cu bună credința, apare cu totul justificată procedura prevazută de anumite documente internaționale ce impune prezentarea de către state a unor informari, explicații și discutare a cazurilor de încălcare a drepturilor omului în cadrul organismelor internaționale.

După cum s-a vazut, din cele arătate mai sus, fiecare din principiile pe care le-am examinat are o valoare universală, în sensul că se aplică în raporturile dintre toate statele și în toate domeniile.Totodată, între aceste principii se vădesc numeroase legături și interconexiuni.Ele nu pot fi nici intelese, nici aplicate în mod izolat sau în opoziție unul cu celalalt.

Capitolul 2

Apariția și evoluția dreptului intern și a dreptului internațional public

2.1.Apariția și evoluția dreptului intern al statelor

Apariția dreptului intern are la bază formarea primelor unități administrativ teritoriale, primele așezări omenești care își desfășurau activitatea în cadrul grupului din care făceau parte după niște reguli proprii.Astfel odată cu apariția și formarea statului au luat naștere și au evoluat normele de drept intern. Dreptul este strans legat de stat , neputând a fi separate unul de celalalt.Statul a dobândit o semnificație politică datorită faptului că i s-au adăugat o serie de atribute , astfel : – în societatea romana el a fost denumit " status rei romani " sau " status rei publice " ( statul lucrurilor romane sau statul lucrurilor publice ).

Cu timpul , cuvântul " status " , fară alte adăugiri , scris cu majuscule a dobândit valoarea unei expresii de sine stătătoare . Acest lucru s-a petrecut în special în secolul al – XVI – lea , odată cu apariția lucrării lui Machiaveli "il Principe".Abordarea locului și rolului statului în organizarea și conducerea societații , a scos în relief natura istorică a statului , dependența formelor sale de transformarile social – politice ca și în cazul dreptului , apariția statului este determinata de schimbările petrecute în oranduirea comunei primitive , schimbări ce au făcut ca în unele forme de organizare și conducere , ginta și tribul , să nu mai fie eficiente , impunandu-se o formă noua , cea politico-statală. Odată cu apariția statului , relațiile sociale se dezvoltă la adăpostul unei forțe de constrângere pe care o deține statul și o poate asmuți împotriva celor care i se opun . Statul apare ca o modalitate social-istorica de organizare socială , prin care grupurile sociale și-au promovat interesele comune și în care și – a gasit expresia concentratî întreaga societate.

Ca instituție ce derivă de la societate și îsi gâsețte suportul în relațiile reciproce dintre oameni, dreptul este indisolubil legat de evoluția generală a societații.
Hugo Grotius, reprezentant al scolii dreptului natural de la începutul secolului al XVII-lea, considera dreptul natural ca totalitatea principiilor pe care ratiunea le dicteaza pentru satisfacerea înclinării naturale a omului pentru viața socială.

În conceptia lui există câteva percepte fundamentale care jaloneaza comportamentul indivizilor în societate:" Respectarea a tot ce este al altuia” (ALIENDI ABSTINENTIA),
" Respectarea aranjamentelor luate “(PROMISORUM IMPLENDORUM OBLIGATIO),
" Repararea pagubelor pricinuite altuia” (DAMNI CULPA DATIO, REPARATIO).

Acestea reprezintă bazele dreptului natural ca drept etern , imuabil. Regulile sociale sunt indispensabile oricărei forme de organizere socială, ele fiind determinate de evoluția socilală și alcătuiesc un prim deziderat al oricărei ordini.
Normele societații primitive se bazau pe obiceiuri și tradiție, fiind nemijlocit integrate în viața grupului social, împrumutând uneori forme mistice.

Odată cu stratificarea socilală a apărut cerintța că interesele generale ale societații să fie ocrotite și în același timp să fie ocrotite și interesele claselor favorizate. Se creează astfel premise apariției izvorului dreptului scris.Printre primele legi scrise amintim:
" CODUL LUI HAMMURABI edictat cu 2000 ani înaintea lui I.H , care afirma că legile trebuie să aduca binele poporului și să-l oprească pe cel tare de a-l vătăma pe cel slab;
" LEGILE LUI MANU – cuprind 5370 versuri, fiind edictate de brahmani în India. Prin aceasta se considera că legile conțin pedepse, iar pedeapsa este instrumentul cel mai important de îndeplinire a misiunii regelui, care este dreptatea.
În Europa, primele legiuiri consemnate documentar sunt: legiuirile lui Licurg – sec.X- IXîIH,legileluiDraconșiSolon(Atena)-sec.VI-V î IH,legea celor XII Table – la romani – sec.V î IH.

2.2.Apariția și evoluția dreptului internațional public

Dreptul internațional public s-a închegat odată cu constituirea statelor moderne în Europa, în secolul al XVI-lea, și a dezvoltării relațiilor dintre ele.În această epocă a apărut ceea ce se numește dreptul internațional public “clasic”, ca drept interstatal, datorită caracterului omogen al comunitații internaționale care era formată numai din state.Dreptul internațional public “clasic” s-a cristalizat pe deplin în secolul al XIX-lea.În acest secol, au apărut tratatele internaționale multilaterale, ceea ce a permis extinderea ariei spațiale de aplicare a normelor dreptului internațional public, la un număr tot mai mare de state, de pe diferite continente.Pe baza unor tratate internaționale multilaterale au luat ființă primelele organizații internaționale, ca de exemplu:Uniunea Telegrafică Internaționala, în anul 1856, sau Uniunea Poștală Universală, în anul 1878.

La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea s-au tinut cele două conferințe Internaționale de la Haga(din 1899 și 1907), care au codificat, în general, legile și obiceiurile de purtare a războiului(“Dreptul de la Haga”), și normele referitoarela mijloacele pașnice de soluționare a diferendelor internaționale.

Creșterea numărului și importanței tratatelor internaționale, în regelementarea relațiilor dintre state este atestată de cele 16000 de tratate încheiate între aniii 1815-1924.

Între cele două razboaie mondiale, dreptul internațional public devine, treptat, un drept al păcii, că urmare a interzicerii ca statele să mai recurga la razboi, că mijloc de realizare a politicii lor internaționale, prin adoptarea Pactului Briand-Kellog, din anul 1928.Astfel incepe să se afirme, în dreptul internațional public, ideea realizării păcii prin drept și a înlăturării “dreptului forței” din relațiile internaționale și înlocuirea acestuia cu “forta dreptului”, în aceste relații după cum spunea Nicolae Titulescu.

Tot în aceasta perioada apare și prima instanta de judecata internationala, cu caracter permanent – Curtea Permanenta de Justiție Internațională, în anul 1920.De asemenea, apare și prima organizație internațională guvernamentală cu caracter de universalitate și având drept scop principal menținerea păcii – Societatea Națiunilor(Liga Națiunilor).

După cel de-al diolea război mondial, în Comunitatea internațională se desfășoară procese profunde precum lichidarea colonialismului și apariția pe “ruinele” sale a numeroase state noi, ceea ce a determinat schimbarea structurii comunitații de state.Apariția și participarea acestor state noi independente la relațiile internaționale a determminat adâncirea caracterului lor de universalitate și complexitatea lor.Un alt proces semnificativ din viața omenirii, cu implicații și pe plan juridic, este revoluția științifică și tehnică, precum și noile domenii de activitate umană(activitatea spatiala sau în spațiile submarine din zona internaționala).

În deceniile urmatoare, organizațiile internaționale au devenit mult mai numeroase decât statele.Ele participă la relațiile internaționale în mod tot mai activ, contribuind la solutionarea unora dintre problemele care se ivesc în aceste relații.Organizațiile internaționale, prin preocupările lor, acopera toate aspectele principale ale activității umane.De asemenea, ele contribuie, în anumite limite, la dezvoltarea și codificarea dreptului internațional public, fapt atestat de activitatea Comisiei de Drept internațional a O.N.U.

În perioada postbelica -a accentuat caracterul dreptului internațional public de drept al pacii.Acest fapt și-a gasit expresia în apariția și cristalizarea dreptului la pace al statelor și popoarelor, ca un drept fundamental al lor și ca o instituție principal a dreptului internațional public de actualitate. Acest drept este organic legat de drepturile fundamentale ale omului, în primul rand, de dreptul sau la viață.

Dreptul la pace al statelor și popoarelor este un drept fundamental și imperativ.De la el nu se admite nicio derogare!Realizarea lui în practica relațiilor internaționale presupune, în special, încetarea cursei înarmărilor și dezarmarea generală a statelor, precum și educarea tuturor oamenilor și popoarelor în spiritul pacii, toleranței și respectului reciproc, al colaborării și solidarității umane.

De educarea oamenilor și popoarelor în spiritul păcii se preocupa Adunarea Generală a O.N.U., care în anul 1978 a adoptat “Declarația asupra pregatirii omenirii să traiască în pace”.

În această Declarație se proclama “Toate națiunile și ființele umane, fară deosebire de rasă, convingeri, limba sau sex, au dreptul inerent de a trăi în pace”.Astfel, se precizează în mod clar și cu autoritatea internațională a O.N.U. acest drept fundamental al oamenilor.Subliniind importanța acestui drept pentru pacea lumii și ordinea juridică internațională, implicit a necesitații educării omenirii de a trăi în pace, Declaratia O.N.U. precizează: ”respectarea acestui drept este interesul comun al umanitații întregi și constituie o condiție indispensabilă pentru promovarea progresului tuturor națiunilor, mari sau mici, în toate domeniile”.

Ca urmare a acestei tendințe predominante în evoluția dreptului internațional public(mentinerea păcii), el și-a schimbat, treptat, finalitatea și obiectul sau de reglementare, de la entități abstracte, cum sunt statul și organizațiile internationale, la entitatea de baza a societății umane-omul.Acesta ocupă progresiv locul principal în reglementările dreptului internațional public.Datorită acestui fapt, în literatura de specialitate au apărut și s-au dezvoltat opinii referitoare la calitatea persoanei fizice ca subiect de drept internațional public.

Fărâmitarea feudala a dus la o oarecare stagnare și în domeniul regulilor de drept internațional, dar o dată cu centralizarea statală, incepand cu secolul al XV-lea, s-a produs o amplificare a relațiilor interstatale, care a impulsionat dezvoltarea dreptului internațional.

În epoca modernă, dreptul internațional cunoaste și el o puternică afirmare odată cu progresele de amploare realizate pe plan politic și juridic, în acord cu dezvoltarea generală a societații umane, revoluția franceza, indeosebi prin Declaratia asupra dreptului gintilor.

Congresul de la Viena din 1815 și Congresul de la Paris din 1856 constituie deasemena momente importante în afirmarea sau dezvoltarea unor principii și reguli de drept internațional.

Un rol deosebit în dezvoltarea dreptului internațional l-au avut cele două conferințe de pace de la Haga, din 1899 și 1907, indeosebi prin codificarea pe care au

realizat-o în domeniul dreptului conflictelor armate și în cel al mijloacelor de rezolvare pasnică a diferendelor internaționale, regulile codificate atunci fiind în mare parte valabile și astăzi.

Dreptul internațional a apărut odată cu statele și cu raporturile dintre ele.Pentru o perioadă foarte lungă de timp, dreptul internațional a foste creat și a reglementat numai raporturile dintre state, deoarece ele erau singurii actori ai scenei internaționale.

La începutul primei jumatai a secolului al XIX-lea sub influența progresului tehnic, a dezvoltării cooperării dintre state, pe arena internațională incep să apara organizatii internaționale interstatale.

La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea apar primele organizatii internaționale și se incheie primele convenții pentru sancționarea unor infractiuni internationale, domenii care vor cunoaste ulterior o puternica afirmare.

Crearea după primul război mondial a societații Natiunilor, că organizație cu caracter universal pentru asigurarea securitatii internațional și dezvoltarea colaborării dintre state, a impulsionat dreptul international. Crearea unui sistem de securitate bazat pe egalitatea suverana a statelor și pe respectul dreptului international, infiintarea în 1920 a Curtii Permanente de Justitie Internationala, proceduralizarea războiului prin Pactul societații Natiunilor, apoi interzicerea lui că mijloc al politicii statelor prin Pactul Briand-Kellog din 1928, utilizarea pe scara largă a mijloacelor de rezolvare pașnică a diferendelor internaționale sunt doar câteva din directiile de dezvoltare a dreptului internațional în perioada dintre cele două razboaie mondiale.

după al doilea război mondial, dreptul internațional public cunoaste o puternica dezvoltare, un important salt calitativ.

In sfera de reglementare internațională au intrat numeroase domenii care anterior nu facusera obiect de preocupare pentru dreptul international,

iar dreptul internațional clasic a suferit importante modificari și completari în cadrul unui proces vast de dezvoltare progresiva a dreptului

international initiat și impulsionat de Organizația Natiunilor Unite, infiintata în 1945.

Dreptul internațional public după ce l de-al doilea razbio mandial este produsul evolutiei de milenii a relațiilor internationale, care constituie mediul sau natural, de existenta și de dezvoltare.Elementele de drept internațional se cunosc din antichitate.Ele s-au dezvoltat și completat în epocile următoare ale dezvoltării omenirii.

2.3.Evoluția istorică a dreptului internațional public

Dreptul internațional a reprezentat initial un drept al războiului și abia ulterior, un drept al păcii și cooperării dintre state.

In antichitate, la diferite popoare existau unele reguli privind pornirea războiului și ducerea acestuia, inclusiv limitarea unor mijloace de lupta și protectia anumitor categorii de persoane și bunuri, neutralitatea. în aceasta perioada au aparut, insa, și primele reguli privind alte institutii de drept international, și anume tratatele de alianta și de pace, tratativele și alte mijloace de rezolvare pașnică a diferendelor, cum sunt mediațiunea și arbitrajul internațional, protecția străinilor, misiunile diplomatice (soliile), jus gentium din dreptul roman prefigurand dreptul internațional de mai tarziu.

În literatura de specialitate a dreptului internațional există păreri contraversate privind istoria apariției acestui drept. Unii autori consideră că dreptul internațional a apărut după formarea statelor, totuși considerăm că unele elemente ale dreptului internațional au apărut cu mult înaitea apariției statelor. Acesta a apărut și s-a dezvoltat din nevoia formării unui cadru ordonat pentru relațiile internaționale. Desigur că rolul primordial în evoluția istorică a relațiilor internaționale îi revine statelor.În prezent relațiile internaționale se desfășoară în toate domeniile: economic, social, cultural, militar, ecologic, politic și juridic. Principiile și normele dreptului internațional au apărut și s-au dezvoltat intr-un proces istoric indelungat ca urmare a formării și dezvoltării statelor și a relațiilor dintre ele. Conținutul și structura să au evoluat datorită primelor relații internaționale ce au apărut în orientul antic(Egipt, China, India).

Astfel în sec. VI î.e.n. statele Chinei antice încheiau tratate referitoare la renunțarea de la război și rezolvarea diferendelor internaționale dintre ele cu ajutorul unui arbitru.

În India în sec. V i.e.n. apar legile lui Manuu care consemnează existența unor misiuni diplomatice, iar tratatele erau considerate sacre incheindu-se cu pronunțarea unui jurămant religios.Regulile războiului erau destul de dezvoltate:se facea distinctia între combatant și necombatanti, se interzicea uciderea prizonierilor, ca și anumite mijloace de purtare a razboiului(de exeplu folosirea focului).

Un rol important în dezvoltarea dreptului internațional l-a jucat și corespondența diplomatică a Egiptului cu alte state cuprinsă în cele 360 de tăblițe de lut ars de la

Tell-Amarna.

Tot în această perioadă o serie de reglementări privind dreptul internațional apar în Grecia și Roma Antică care prevedeau reguli referitoare la negocieri, la soli, la tratate de pace. Romanii nu încheiau tratate de pace ci armistiții intervenite pe perioade scurte sau recurgeau la distrugerea inamicului potrivit unor reguli dure. Tratatele la romani și la greci trebuiau respectate cu bună credință. Persoana solilor era inviolabilă, iar străinilor li se acorda protecție.În această perioadă se formează „ius gentium” care reglementa atât problemele de drept internațional cât și mai ales de drept privat între cetățenii romani și străini.

În Epoca Medievală dezvoltarea dreptului internațional este influențată de condițiile și cerințele specifice raporturilor dintre statele feudale în diferite etape de dezvoltare a acestora. La începutul acestei epoci dreptul internațional cunoaște o stagnare datorită făramițării statelor ca: imperiul bizantin, statele germane, statele românești. În aceste condiții sub influența ordinelor cavalerești religioase, apar o serie de noi reguli de purtare a războiului. Biserica catolică impune așa numitele “armistitii ale lui Dumnezeu” Tot în această perioadă se dezvoltă practica incheierii tratatelor, instituția ambasadorilor.

Un moment important în dezvoltarea dreptului internațional îl reprezintă Tratatul de pace de la Westphalia din 1648 care pune capăt războiului de 30 de ani. S-a afirmat că acest moment ar fi punctul de plecare al dreptului internațional european sau modern.În Țările Romane (Transilvania, Țara Romanească și Moldova) sunt de menționat reprezentanțele diplomatice permanente pe langă Poarta Otomană.

Tot în această perioadă are loc formarea și dezvoltarea științei dreptului internațional ca știință juridică de sine stătătoare. Apare Școala de la Salamanca cu Francisco de Vitoria și apoi cu Francisco Suares.

Epoca Modernă este marcată de Revoluția franceză (1789) care afirmă inalienabilitatea suveranității națiunii, dreptul fiecărei națiuni de a se organiza și de a-și schimba forma de guvernare. Declarația de independență a S.U.A.(1776) care pentru prima dată a afirmat dreptul popoarelor de a-și hotări singure soarta. Apoi a urmat Congresul de la Viena(1815), Congresul de la Paris (1856) care a codificat pentru prima dată dreptul mării, Convențiile de la Haga (1899)(1907) privind mijloacele pașnice de soluționare a diferendelor. În această perioadă se creează primele organizații internaționale ca: Uniunea Poștală Generală (1874), Uniunea pentru protecția proprietății literale și artistice (1884).

Epoca Contemporană se caracterizează prin dezvoltarea comerțului internațional și a comunicațiilor pe mare și totodată au reclamat asigurarea căilor de comunicație mondială prin care s-au incheiat convenții potrivit cărora canalul Suez și Panama au fost neutralizate paralel cu dezvoltarea dreptului internațional.

La începutul sec. XX se încheie o serie de tratate de pace și apar noi state independente. Se formează Liga Națiunilor că organizație internațională cu caracter general care asigură pacea și respectarea dreptului internațional.

După cel de al doilea război mondial se formează O.N.U. și în actul său de bază sunt menționate pe larg regulile de drept internațional.

2.4. Doctrine juridice privind natura și fundamentul dreptului internațional public

Încercările de a explica natura dreptului internațional public au preocupat știința dreptului internațional de la primele sale începuturi ducând la formarea unor concepții, teorii în această privință. În ceea ce privește natura, fundamentul dreptului internațional s-au conturat 3 doctrine: pozitivistă, normativistă și a dreptului natural.

Doctrina pozitivistă s-a dezvoltat în a două jumătate a sec. XX sub influența filozofului Conte și se caracterizează prin Încercarea de a identifica forța obligatorie a dreptului internațional cu realitatea obișnuită pe baza datelor experienței juridice imediate. Această doctrină are la bază concepția potrivit căreia forța obligatorie a dreptului decurge din faptul că el este un produs al voinței statului exprimată individual sau impreună cu alte state.

Doctrina normativistă constă în considerarea dreptului ca un sistem de norme în formă piramidală în cadrul căruia este suficient să se determine care dintre normele sale este fundamentală având însușirea de a atribui forța juridică obligatorie întregului sistem.

Această doctrină a fost fondată de Kelsn în 1935. în concepția lui dreptul intern al statelor este subordonat dreptului internațional, iar validitatea ordinii juridice naționale derivă dintr-o normă pozitivă de drept intern a cărei validitate la rândul său decurge din norma fundamentală a dreptului internațional.

Doctrina dreptului natural pornește de la ideea că dreptuli își are originea în natura umană a ființei omenești, adică în baza unui contract oamenii au creat o autoritate speciala

superioară care este statul. Un adept al acestei teorii este M. Djuvara fiind fondatorul filosofii dreptului internațional, acesta considera că fundamentul dreptului internațional îl constituie justiția internațională. Pe langă aceste teorii au mai existat și altele având și concepții diferite referitoare la dreptul internațional ca teoriile sociologice, teoriile psihologice.

2.5.Dreptul internațional public și societatea internațională la etapa actuală

Pentru o perioadă de timp dreptul internațional reglementa raporturile dintre state deoarece ele apăreau cel mai des pe arena internațională. Începând cu sec. XIX sub influența progresului tehnic, al dezvoltării cooperării internaționale dintre state pe arena internațională incep să apară organizații internaționale interstatale.

Odată cu destrămarea sistemului colonial în viața internațională iși fac apariția națiunile care luptă pentru eliberare. O caracteristică a societății internaționale contemporane o constituie atât creșterea numărului statelor peste 200 cât și sporirea organizațiilor interstatale și internaționale în sistemul O.N.U. Între aceste categorii de participanți la alianța internațională există o serie de asemănări și deosebiri. Statele, națiunile care luptă pentru eliberare și organizațiile internaționale interstatale sunt subiecte ale dreptului internațional public, dar dintre acestea numai statul este subiect principal, organizațiile internaționale sunt subiecte derivate. Națiunile sunt și ele subiecte ale dreptului internațional dar statutul lor juridic este limitat și temporar. Statul că entitate suverană joacă un rol hotărator în dezvoltarea relațiilor internaționale. De fapt dreptul internațional public este creat pe baza acordului de voință exprimat prin tratate,acorduri.

Odată cu intensificarea dezvoltării tehnologice, explorării spațiului atmosferic, a zonelor maritime a inceput să se contureze un interes comun a statelor față de aceste zone și resursele lor naturale.

Fărâmitarea feudală a dus la o oarecare stagnare și în domeniul regulilor de drept international, dar odată cu centralizarea statala, incepand cu secolul al XV-lea, s-a produs o amplificare a relațiilor interstatale, care a impulsionat dezvoltarea dreptului international.

În epoca modernă, dreptul internațional cunoaște și el o puternică afirmare odată cu progresele de amploare realizate pe plan politic și juridic, în acord cu dezvoltarea generală a societații umane. Revoluția franceză, îndeosebi prin Declarația asupra dreptului ginților,

Congresul de la Viena din 1815 și Congresul de la Paris din 1856 constituie momente importante în afirmarea sau dezvoltarea unor principii și reguli de drept international.

Un rol deosebit în dezvoltarea dreptului internațional l-au avut cele două conferințe de pace de la Haga, din 1899 și 1907, îndeosebi prin codificarea pe care au realizat-o în domeniul dreptului conflictelor armate și în cel al mijloacelor de rezolvare pașnica a diferendelor internationale, regulile codificate atunci fiind în mare parte valabile și astăzi.

Dreptul internațional a apărut odată cu statele și cu raporturile dintre ele.Pentru o perioadă foarte lungă de timp, dreptul internațional a fost creat și a reglementat numai raporturile dintre state, deoarece ele erau singurii actori ai scenei internaționale.

La începutul primei jumătăți a secolului al XIX-lea sub influența progresului tehnic, a dezvoltării cooperării dintre state, pe arena internațională încep să apară organizații internaționale interstatale.

La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea apar primele organizatii internaționale și se incheie primele conventii pentru sanctionarea unor infracțiuni internaționale, domenii care vor cunoaște ulterior o puternică afirmare.

Crearea după primul război mondial a Societații Națiunilor, ca organizație cu caracter universal pentru asigurarea securitatii internaționale și dezvoltarea colaborării dintre state, a impulsionat dreptul internațional. Crearea unui sistem de securitate bazat pe egalitatea suverana a statelor și pe respectul dreptului internațional, înfiintarea în 1920 a Curții Permanente de Justiție Internaționala, proceduralizarea războiului prin Pactul Societații Națiunilor, apoi interzicerea lui ca mijloc al politicii statelor prin Pactul Briand-Kellog din 1928, utilizarea pe scară largă a mijloacelor de rezolvare pașnică a diferendelor internaționale sunt doar câteva din direcțiile de dezvoltare a dreptului internațional în perioada dintre cele două razboaie mondiale.

După al doilea război mondial, dreptul internațional public cunoaste o puternică dezvoltare, un important salt calitativ.În sfera de reglementare internațională au intrat numeroase domenii care anterior nu făcuseră obiect de preocupare pentru dreptul internațional, iar dreptul internațional clasic a suferit importante modificări și completări în cadrul unui proces vast de dezvoltare progresivă a dreptului internațional inițiat și impulsionat de Organizația Natiunilor Unite, infiintată în 1945.

Dreptul internațional public după cel de-al doilea razbioi mandial este produsul evoluției de milenii a relațiilor internationale, care constituie mediul său natural, de existență și de dezvoltare.Elementele de drept internațional se cunosc din antichitate.Ele s-au dezvoltat și completat în epocile următoare ale dezvoltării omenirii.

Capitolul 3

Noțiunea și obiectul dreptului intern și a dreptului internațional public

3.1.Notiunea și obiectul dreptului intern al statelor

Dreptul intern reprezintă ansamblul de norme cu caracter obligatoriu și unitar pentru toți cetatinii unui stat, totalitatea regulilor de conduită în cadrul societații prevazute de legile elaborate de stat cu rolul de a proteja valorile fundamentale ale soietății precum și drepturile și libertațile fondamentale ale omului.Fiecare stat are dreptul de a-și elabora propriile norme, însă cu condiția că acestea să fie în concordanță cu prevederile tartatelor internaționale la care statul respectiv a luat parte.

Dreptul intern are că obiect reglementarea raporturilr sociale în cadrul statelor.

3.2.Noțiunea și obiectul dreptului internațional public

Pornind de la cerința ca o definiție să cuprind eălemente esențiale, cele mai generale, că și ceea ce distinge dreptul internațional public de alte ramuri de drept, acesta ar putea fi definit că fiind totalitatea normelor juridice create de state și alte subiecte de drept internațional pe baza acordului de voință exprimat în tratate și alte izvoare de drept în vederea reglementarii prin respectarea lor de bună voie, iar în caz de necesitate prin măsuri de constrângere aplicate de către state în mod individual sau colectiv.O asemenea definiție reflecta faptul că raporturile sociale regelementate de dreptul internațional au un caracter specific, intervenind între state sau între state și alte subiecte ale acestora.Sunt excluse din sfera de aplicare a dreptului internațional raporturile juridice dintre state și persoane fizice și juridice, care se supun dreptului intern.

O definiție speciala a dreptului internațional public este cea dată de autorul american Ph. Jessup, care îl defineste ca un “drept transnațional” chemat să reglementeze acțiunile sau evenimentele care transcend frontierele naționale ale statelor.În literatura de specialitate din țara noastră o astfel de definiție este data de Gheorghe Moca, care afirmă : “dreptul internațional contemporan este totalitatea normelor juridice, create de state pe baza acordului de vointa, exprimat în forme juridice specific, pentru a reglementa relațiile dintre ele privind pacea, securitatea și cooperarea internațională, norme a caror aplicare este realizată prin respectarea de bună voie, iar în caz de necesitate, prin sancițunea individuală sau colectivă a statelor”.

Dreptul internațional public constituie deci un ansamblu de norme juridice care guvernează raporturile care se stabilesc în cadrul societații internationale.

Ansamblul statelor și al altor entitați angajate în raporturi pe plan internațional (organizatiile internaționale guvernamentale etc), guvernate de normele dreptului internațional public, formează societatea sau comunitatea internațională. Procesul de constituire și de aplicare a normelor dreptului internațional public în cadrul comunitații internaționale reprezintă ordinea juridică internațională.

Din definiția dreptului internațional public contemporan rezultă că totalitatea normelor juridice, create de către state pe baza acordului de vointa, exprimate în forme juridice specifice (tratate, cutuma), pentru a reglementa relațiile dintre ele privind pacea, securitatea și cooperarea internațională, norme a căror aplicare este realizată prin respectarea de bună voie, iar în caz de necesitate, prin sancțiunea individuală sau colectivă a statelor.

Dreptul internațional public nu este o simplă aglomerare de norme juridice, ci un sistem de norme, cu anumite caracteristici și o anumita ierarhizare al lor.Asemenea normei juridice, în general, și norma de drept internațional public este o regulă de conduită stabilită pe baza acordului de voință al statelor și a altor subiecte ale acestuia.Ea este exprimată fie sub formă cutumiară, fie sub formă convențională.Norma de drept internațional este obligatorie pentru subiectele sale care au acceptat-o, sub o anumită formă.Prin ea se stabilesc drepturile și obligatiile reciproce ale subiectelor de drept internațional, în primul rand ale statelor.Normele dreptului internațional public au două caracteristici importante:

a)Ele exprima voință a două sau mai multe state, sau a altor subiecte ale acestui drept;

b)Ele se adreseaza și sunt obligatorii pentru destinatarii precisi și determinati.

Obiectul dreptului internațional public îl constituie reglementarea raporturilor dintre state, precum și raporturile dintre state și alte subiecte de drept internațional (ex:organizații interguvernamentale, mișcarile de eliberare naționala) și stabilirea competențelor, a drepturilor și obligațiilor subiectelor dreptului internațional public în relațiile internaționale.

Relatiile internaționale nu formează, însa, în totalitatea lor obiectul de reglementare al dreptului internațional public, relațiile internaționale fiind deosebit de variate: politice, economice, juridice, culturale,etc.

Dreptul internațional public are ca obiect de reglementare numai acele relații juridice internaționale în care statul actioneaza ca purtator de suveranitate.

3.2.1.Acordul de voință al statelor – fundamentul dreptului internațional

Statele accepta faptul ca, un corp de norme juridice este absolut necesar pentru a le reglementa comportamentul în raporturile cu alte state și entitați internaționale. Atunci când apar state noi în societatea internațională nu este nevoie de o declarație de acceptare a dreptului internațional public din partea acestora. Dreptul internațional în vigoare, în momentul apariției lor, le este în principiu opozabil. Se admite, însă, dreptul statelor de a refuza aplicarea unor cutume internaționale, precum și de a iniția noi reguli cutumiare.Realizarea acordului de voință al statelor, prin intermediul tratatelor, nu se obține în mod automat. Procedura de încheiere a tratatelor are un caracter complex și nu sunt excluse presiunile exercitate asupra statelor sau blocajele în negocieri.O mare parte din domeniile de interacțiune între state sunt reglementate de dreptul internațional. Există totuși un „domeniu rezervat”, o zona în care statelor li se acordă o largă libertate de acțiune, acest domeniu apartinând competenței lor naționale exclusive și care include : alegerea formei de stat, organizarea politică internă, organizarea administrativ-teritorială, apărarea și securitatea naționala. În acest domeniu nu este admisă nicio intervenție exterioara, în numele necesitatii respectarii dreptului internațional public. Problema respectarii drepturilor fundamentale ale omului în plan intern, considerata în dreptul internațional traditional că apartinând domeniului rezervat al statului, face parte – în prezent – din domeniul cooperării internationale.

3.2.2.Anumite particularități ale dreptului internațional public

În societatea internațională, poziția statelor este cea de egalitate juridică. Inegalitățile care apar în mod firesc între state nu determină, din punct de vedere al dreptului internațional public, relații de subordonare între state, fiecare dintre ele beneficiind de atributul de stat suveran și egal în drepturi cu celelalte. De aici, teza că dreptul internațional public este un drept de coordonare și nu un drept de subordonare, cum este dreptul intern al statelor. Cu alte cuvinte, în societatea internațională nu există o ierarhie care să situeze un stat deasupra altora, ele fiind considerate – din punct de vedere juridic – egale în drepturi.

Din raportarea dreptului internațional public la dreptul intern al statelor, rezultă anumite particularități ale dreptului internațional public:

a) Sub aspectul modului de elaborare a normelor, în societatea internațională nu există un for legislativ unic, similar parlamentului din dreptul intern, și supraordonat statelor, care să elaboreze o legislatie internationala. Statele sunt cele care creeaza normele internationale, prin acordul lor de voință, exprimat în mod liber și concretizat în tratate și cutumă și tot statele sunt și destinatarele acestor norme. Statele acceptă să își conformeze comportamentul lor pe plan extern, în funcție de normele dreptului internațional public.

b) În societatea internațională nu există organe executive, asemanatoare guvernului, care să asigure aplicarea normelor dreptului internațional public în raporturile dintre subiectele acestuia. Aceasta atributie revine tot statelor.

c) În comunitatea internationala, nu există organe judecatoresti cu competent generală și obligatorie, care să intervină din oficiu instituind sancțiuni, atunci când normele de drept nu sunt respectate. Aceasta nu înseamnă că nu ar exista organisme internaționale cu functii jurisdictionale, competența acestora fiind condiționată de exprimarea acordului expres al statelor aflate în cauza. Pentru că un stat să poată figura în calitate de parte în fața Curții Internaționale de Justitie, este necesar consimțământul acestuia. În alte cazuri, pentru că un stat să poata fi tras la răspundere în fața unei instanțe jurisdicționale, acesta trebuie să fie parte la tratatul care a instituit acea instanță (Curtea Europeana a Drepturilor Omului, Curtea Europeana de Justitie ).

d) Normele dreptului internațional public nu prevăd în mod expres sancțiuni pentru cazul nerespectării lor, spre deosebire de dreptul intern al statelor, ceea ce nu înseamnă că aceste norme ar fi facultative. Dar, întrucât statele sunt cele care creează normele internaționale, prin tratate sau cutuma, se prezumă buna-credintță a acestora în a le respecta. Deci, respectarea normelor dreptului internațional public nu se bazează în principiu pe constrângere, deși aceasta nu este exclusă în anumite cazuri.

Capitolul 4

Modalități de deosebire între dreptul intern și dreptul internațional public

4.1.Deosebiri privind competența normelor elaborate

Dreptul internațional public în raport cu dreptul intern al statelor are anumite elemente specifice prin care se individualizează de alte drepturi.

Unul dintre aceste elemente îl constituie modul de elaborare a normelor dreptului internațional public.Dreptul internațional public consacră o jurisdictie internațională cu competență facultativă, spre deosebire de jurisdicția dreptului intern al statelor, care este obligatorie și generală.

Între dreptul internațional și dreptul intern al statelor există deosebiri și cu privire la entitațile care au calitatea de subiect de drept, desi, în ultimul timp, se manifestă tendința de estompare a acestei deosebiri.

4.2.Deosebiri privind obiectul de reglementare

Din puncte de vedere al obiectului precizăm că dreptul internațional are ca obiect, în principal, relațiile dintre state.Chiar dacă în unele cazuri aceste norme se referă la aspecte privind persoanele(cetatenia, imunități, privilegii), aceste probleme sunt legate tot de raporturile dintre state, reglementarea lor facându-se prin acte juridice de drept internațional.

Obiectul dreptuilui intern îl reprezintă reglementarea juridică a relațiilor sociale dintre persoanele care alcăuiesc populația unui stat.

4.3.Deosebiri privind modul de elaborare a normelor

În cadrul societații internaționale nu există o autoritate politică superioară, un “guvern mondial” care să fie împuternicit cu funcții de legiferare, de creare a normelor de drept internațional.Dimpotrivă, normele acestui drept sunt create de către state și tot acestea sunt destinatarele lor, ca state suverane, independente și egale în drepturi.Aceste norme capată valoare juridică și caracter general sau universal prin consensul statelor.Pe plan intern, statul edictand sau sanctionand norme de drept intern, cu excepția normelor privind propria să activitate, se manifestă că autoritate politica suprema, ce prescrie o anumită conduită persoanelor ce îi sunt subordonate. Normele de drept intern apar astfel ca emanația unei autoritati politice, centrale și ierarhic superioară destinatarilor lor.

Tocmai având în vedere asemenea trăsături ale dreptului internațional, acesta a fost calificat de catre unii autori, ca un drept de coordonare, spre deosebire de dreptul intern, ca drept de subordonare, ori că o ordine juriduca a unui sistem orizontal, spre deosebire de’’ordinea juridică a sistemelor verticale’’.

4.4.Deosebiri privind subiectele de drept

4.4.1.Subiectele dreptului internațional public

Subiectele dreptului internațional public sunt acele entități capabile să participle la raporturi guvernate de dreptul internațional și să fie titular de drepturi și obligatii în cadrul acestor raporturi.Doctrina și practica dreptului internațional contemporan recunosc drept subiecte ale dreptului internațional public statele, organizațiile internațional interguvernamentale și miscarile de elibarare natională.

Statele – subiect de drept internațional public

Statele sunt principalele participante în cadrul relațiilor internaționale, determinând prin comportamentul și raporturile lor, evoluția vieții internaționale, ele constituie entitați politico-juridice care au dreptul nelimitat de a participa la elaborarea normelor de drept internațional.Ele sunt în același timp subiecte de drept universal, singurele care au capacitatea de a-și asuma totalitatea depturilor și obligațiilor cu caracter internațional.

Pentru a fi subiecte de drept, statele trebuie să intrunească urmatoarele elemente:

o populație permanentă

un teritoriu determinat

o autoritate guvernamentală

capacitatea de a intra în relații cu alte state, etc

Din punct de vedere al organizării lor, statele pot fi unitare sau compuse.Există mai multe tipuri de state compuse: uniunea personală, uniunea reală, confederația, federația și asociatiile de state.Dreptul internațional a cunoscut și unele forme de state dependente, tipice fiind vasalitatea și protectoratul.

In sistemul subiectelor de drept internațional, statul constituie un subiect fundamental, având acestă calitate în virtutea situației sale de entitate politică principală care prin acordul de voință creeaza dreptul internațional și determină statutul juridic al participantilor la relațiile internationale.

Personalitatea internațională a statului este o consecinta directă a faptului că acesta constituie o entitate politică de sine statatoare, care are un loc central și o însemnătate majoră în relațiile internaționale.

Organizatiile internaționale interguvernamentale

Organizațiile internaționale interguvenamentale au calitatea de subiecte derivate ale dreptului internațional, apariția lor fiind întotdeauna rezultatul acordului de voință al unor state care hotărăsc asupra înființarii precum și asupra scopurilor, funcțiilor, mecanismelor instituționale și a principiilor lor de functionare.Prin actul lor de inființare, organizațiile internaționale dobandesc personalitate juridică de drept internațional, care le permitesă-și asume anumite drepturi și obligatii cu caracter limitat, potrivit principiului specialității, adică în limitele scopurilor și funcțiilor ce le-au fost conferite.

Mișcarile de elibarare națională

Mișcarile de eliberare națională au personalitate juridică și calitatea de subiect al dreptului internațional numai în măsura în care sunt recunoscute de către state, pentru aceasta fiind necesar ca ele să indeplinească anumite condiții:

să aibă un organ reprezentativ;

să actioneze în numele unei natiuni;

să se manifeste pe un teritoriu propriu, eliberat.

Drepturile acestor mișcari sunt mai limitate, în accord cu scopul propus și au un caracter tranzitoriu, până la dobândirea independenței popoarelor în cauză.

4.4.2.Subiectele dreptului intern al statelor

În ceea ce privește subiectele dreptului intern, acestea sunt: persoanle fizice și persoanele juridice sub diversele lor forme.Statul stabilește reguli pentru toate persoanle care locuiesc pe teritoriul său, indiferent dacă acestea sunt sau nu cetațeni ai săi și are un drept de protecție diplomatică în ceea ce îi privește pe proprii săi cetățeni aflați în afara țarii.Statutul juridic al persoanelor se stabilește potrivit legilor interne ale statelor, ținandu-se seama și de normele de drept internațional și de nevoile cooperării internaționale.

4.5.Deosebiri privind sistemul de aplicare și sancționare a normelor

Deosebirile sunt relevante și în sfera aplicării și sancționarii normelor de drept internațional.Astfel, normele acestui drept, spre deosebire de cele ale dreptului intern, nu sunt aduse la indeplinire de vreun organism internațional, ci de către state, care acționeaza în mod individual sau colectiv și prin organizatii internaționale.În dreptul intern, măsurile de constrângere pentru încălcarea normelor sunt aplicate de un aparat centralizat, organizat de stat și având o autoritate superioara față de persoanele impotriva carora sunt indreptate.

În dreptul internațional, desi există organe jurisdicționale, interpretatrea dreptului se face de obicei de state, pe baza acordului dintre ele sau în cadrul mijloacelor de rezolvare pașnică a diferendelor, cu sau fară caracter jurisdicțional, la alegerea statelor parți.

Absența în dreptul internațional a unei jurisdictii obligatorii, în sensul că investitrea unui organ jurisdicțional cu judecarea unui diferend în fiecare caz în parte revine statelor, este considerată, în general, fie ca principal defect al dreptului international, fie ca afectând chiar caracterul său juridic.In ceea ce priveste sanctiunile care se aplica pentru asigurarea respectarii sau restabilirii normelor sau principiilor dreptului international, acestea le putem clasifica în două categorii: sancțiuni cu folosirea forței armate și sancțiuni fară folosirea forței armate.

a)Sanctiuni cu folosirea forței armate.Carta O.N.U. instituie, în cadrul capitolului VII, articolul 42, un sistem de sancțiuni colective impotriva amenintarilor pacii, violarii pacii, a actelor de agresiune.(Art. 42 din Carta O.N.U. prevede dreptul Consiliului de Securitate de a întreprinde cu forțe aeriene, navale sau terestre, orice acțiune pe care o consideră necesară pentru menținerea sau restabilirea păcii și securitatii internaționale.Această acțiune poate cuprinde demonstratii, masuri de blocada și alte operatiuni executate cu forțe aeriene, maritime sau terestre ale membrilor Natiunilor Unite).

Carta recunoaște în articolul 51 dreptul statelor la autoaparare individuală sau colectivă împotriva unui atac armat până când Consiliul de Securitate va lua măsurile necesare pentru menținerea păcii și securitații internaționale.Întrucât un atac reprezintă o folosire ilegală a forței , exercițiul dreptului de autoapărare apare că o reacție la un asemenea atac, deci are caracter de sancțiune.Este singurul caz în care statele au voie să recurgă la folosirea forțelor armate în limitele prevazut în Carta.

b)Sancțiuni fară folosirea forței armate.Normele dreptului internațional prevăd, totodată, o gamă largă de sancțiuni fară folosirea forței armatei, care pot fi aplicate în mod coloctiv sau individual de către state.Dintre aceste sancțiuni pot fi menționate urmatoarele:

-Consiliul de Securitate, conform articolului 41 din Carta O.N.U. poate lua msura întreruperii totale sau partiale a relațiilor economice, a comunicatiilor feroviare, maritime, aeriene, poștale, telegrafice, prin radio și a altor mijloace de comunicație precum și ruperea relațiilor diplomatice;

-nulitatea unor tratate incheiate sub imperiul forței sau amenințarii cu forța ori, care încalcă normele imperative de drept internațional sau incetarea efectelor unui tratat pentru incalcarea grava a prevederilor sale de către cealalta parte;

-nerecunoașterea sau considerarea ca nule sau inoperante a actelor ce incalcă dreptul internațional, cum sunt: ocuparea sau dobândirea cu folosirea forței armate a unui teritoriu, privarea popoarelor de dreptul lor la autodeterminare;

-suspendarea sau chiar excluderea din organizatii internationale;

-sanctiuni cu caracter economic;

-pedepse penale aplicate celor vinovati de crime contra pacii, crime contra umanitatii și crime de razboi.

În afara de aceasta trebuie menționat faptul că responsabilitatea internațională desi are în esenta că obiect de a asigura repararea daunelor cauzate statelor implica totodata aplicarea de sanctiuni.

Se pot cita ca asemenea masuri luate de state, de exemplu blocarea de către S.U.A. a bunurilor iraniene în urma luării cu ostatici a personalului lor diplomatic din ambasada din Teheran(1979-1980); embargoul pe cereale impotriva URSS, că urmare a interventiei acesteia în Afganistan; embargoul tehnologic și retragerea clauzei națiunii celei mai favorizate în urma măsurilor de represiune în Polonia(1981); embargoul asupra armelor cu destinația Argentina, decis de țările comunitații europene în conflictul privind insulele Malvine(1982); embargoul decis de Consiliul de Securitate al O.N.U. contra Serbiei(1992-1993) și altele.

Având în vedere trăsăturile specifice sancțiunilor în dreptul internațional și mai ales procedura de recurgere la forța au determinat pe unii juriști fie să nege caracterul de drept al acestuia în comaprație cu dreptul intern, fie să-l considere un drept “imperfect” sau “slab”.

S-a invocat în acest sens faptul că sancțiunile colective prevăzute de Carta O.N.U. nu au fost puse în aplicare și s-a considerat că aceasta ar fi consecința procedurii de vot din Consiliul de Securitate, care în aceasta privința reclama unanimitatea membrilor săi permanenți.Pentru prima oara o asemenea unanimitate s-a intrunit în legatură cu razboiul din Golf împotriva Irakului spre a-l determina să se retraga din Kuweitul pe care l-a ocupat în august 1990.Deasemenea, unanimitatea membrilor permanenți ai Consiliului de Securiateta al O.N.U. s-a intrunit și în 1992 pentru a decide intervenția pe motive umanitare în Somalia.

Din aceasta situație ar rezulta că dreptul internațional nu este lipsit de sancțiune și nu este nici imperfect, dar că sancțiunea intra în acțiune atunci când interesele statelor converg spre un scop comun.Acest scop ar trebui să serveasca pacea și secutritatea tuturor statelor și pooparelor și să fie strain de apariția sau menținerea în scena politica a unor interese strategice de dominatie, supremație ori legate de politica sferelor de influența ori a unei pozitii dominante în economia mondială.

Rezulta așadar, că între sancțiune și respectarea sau restabilirea normelor de drept internațional și deci incetarea actului ilicit există un raport conditionat de evoluția relațiilor internationale, de concordanta intereslor actorilor care actioneaza în sfera acestor relatii.

Principiile dreptului internațional (art. 28 din Convenția de la Viena ) obligă statele să respecte tratatele pe care le-au încheiat și mai ales, să determine aplicarea acestora de către propriile organe legislative , executive și judiciare , a căror responsabilitate poate fi eventual angajată în fața judecătorului internațional, referitor la statele față de care aceștia și-au asumat obligații.Dreptul internațional nu reglementează și condițiile în care normele cuprinse în tratate să fie integrate în ordinea juridică a statelor pentru a fi aplicate de organele și jurisdicția acestora.Această chestiune este lăsată la latitudinea fiecărui stat, care o reglementează ,deci în mod suveran, în funcție de concepția pe care o adoptă asupra relațiilor dintre dreptul internațional și cel intern.Este cunoscut faptul că soluțiile pozitiviste sunt inspirate de două concepții doctrinare înscrise în constituții sau practicate.

4.6.Deosebiri privind acordul de voință:

Dreptul internațional public ca un sistem general este acceptat de toate statele și ca urmare a acestui fapt este expresia voinței lor. Potrivit acestei teorii statele nu au obligația să respecte regulile dreptului internațional public pe care nu le-au acceptat.Potrivit acestei teorii se susține că un stat ar putea să-și retragă consimțămantul dat la dreptul internațional și să părăsească. Ex. statele noi independente apărute în 1960 care nu puteau să fie legate de un sistem de drept la crearea căruia nu au participat. Dar aceste state au acceptat normele dreptului internațional privind dreptul la integritate teritorială și independență politică și alte drepturi fundamentale recunoscute de dreptul internațional respingand unele reguli de ordin cutumiar.

Aspectul dat este legat de cutumă potrivit căreia se susține că crearea unei noi reguli cutumiare sau respingerea unei norme cutumiare vechi necesită consimțămantul statelor. El poate fi tacit în cazul cutumelor și expres în cazul tratatelor.

Tot potrivit acestei teorii se susține că un stat care nu a consimțit la o regulă cutumiară de drept este liber să respingă oricand aplicarea unei astfel de regulă. Statele care nu au consimțit la o regulă cutumiară de drept se impart:

a)State care au formulat obiecții exprese față de regulă în general.

b)State care nu au manifestat nici acceptare și nici obiecții.

Orice stat ar fi liber să-și exercite dreptul său suveran de a respinge aplicarea unei reguli de drept cutumiare pentru motivul că nu este în concordanță cu voința actuală a acelui stat, dar nici un stat nu a adoptat această poziție pentru că aceasta ar echivala cu negarea dreptului cutumiar.

4.7.Deosebiri privind infracțiunile săvârșite de o persoană pe plan intern și internațional

Potrivit legii, în cadrul unui stat, toți cetațeniii se bucura de libertatre individuală, au drepturi garantate prin constituția fiecărui stat deci sunt titulare de drepturi și obligații.Pentru a fi garantate aceste drepturi, statul, prin legile care le formuleaza și care sunt universal valabile pentru toți acetatenii asigură respectarea acestora.Încalcarea acestor drepturi atrage forța de constrângere a statului sau masurile coercitive că reactie impotriva acestora.Pedeapsa pentru abaterile în cadrul societatii, potrivit legii penale, este variabila în functie de gravitatea faptelor comise, astfel legea penala prevede că masuri luate impotriva acestori obligatii neideplinite amenda contraventionala, menda penala, inchisoarea și anuite masuri complementare, masuri de siguranta, etc.

Astfel de infracțiuni întâlnim și pe plan internațional, în situatia în care faptuitorul nu este un stat sau o organizație internationala, ci o persoana savarsind o fapta care consta intr-o acțiune sau o omisiune, savarsita cu vinovatie de către o persoana în calitate de agent al statuluisau în nume și în interes propriu, prin care se incalca drepturile și interesele ocrotite de dreptul internațional și care este sanctionata prin incriminarea să de către dreptul international.

Faptele penale care fac obiectul de reglementare al dreptului internațional sunt atât cele prin care se aduc atingeri relațiilor pașnice dintre state, precum și drepturile fundamentale ale omului, cum sunt crimele contra păcii, crimele împotriva umanitatii și crimele de razboi, cât și cele pri care sunt afectate sau tulburate alte valori fundamentale pentru societatea umană sau activitati importante pentru colaborarea internațională.La baza reglementarilor sunt câteva principia importante:

Represiunea universala;

Legalitatea incriminării;

Răspunderea penală individuală;

Imprescriptibiliateta crimelor impotriva umanitații și a crimelor de razboi;

Irelevanța juridică a scuzei indeplinirii unui act de stat;

Ordinul superiorului nu inlatură raspunderea penală.

Pe plan internațional, o persoană poate savârși crime impotriva păcii, crime împotriva umanității și crime de razboi.

Crimele impotriva păcii

Sancționarea crimelor contra păcii a devenit necesară și posibilă odată cu interzicerea războiului ca mijloc de soluționare a diferendelor și ca instrument al politicii naționale a statelor.Crimele contra păcii constituie cele mai grave crime de drept internațional.Acestea sunt:

Agresiunea armată ;

Propaganda în favoarea razboiului.

a)Agresiunea armată.Statutul Tribunalului de la Nürenberg considera drept crime contra păcii conducerea, pregatirea, declanșarea sau purtarea unui război de agresiune sau a unui război cu violarea tratatelor, a garanțiilor ori a acordurilor internaționale ca și participare la un plan concertat sau al unui complot pentru săvarșirea oricăruia din actele mentionate.Printr-o rezolutie a Adunarii Generale a O.N.U. din 1974 s-a dat o definiție a agresiunii potrivit căreia folosirea forței armate prin violarea Cartei O.N.U. de către un stat care a acționat primul constituie dovada suficientă, prima facie, a unui act de agresiune. Faptul de a fi acționat primul prin folosirea forței armate contrar principiilor și normelor cuprinse în Carta O.N.U. este o dovadă a săvârșirii agresiunii de către un stat, dar Consiliul de Securitate al O.N.U. poate să stabilească existența unei agresiuni și în lumina altor împrejurări relevante. În cuprinsul definiției agresiunii sunt enumerate principalele acte de agresiune:

– in vadarea sau atacarea teritoriului unui stat de către forțele armate ale altui stat sau orice ocupație militară, chiarte mporară, rezultând dintr-o asemenea invazie sau dintr-un asemenea atac, precum și orice anexare prin folosirea forței a teritoriului sau a unei părți a teritoriului altui stat;

– bombardarea de către forțele armate ale unui stat a teritoriului altui stat sau folosirea oricăror arme de către un stat împotriva teritoriului altui stat;

– blocada porturilor sau a coastelor unui stat de către forțele armate ale altui stat;

– atacul efectuat de către forțele armate ale unui stat împotriva forțelor armate ale altui stat;

– folosirea forțelor armate ale unui stat, care sunt situate pe teritoriul altui stat cu acordul statului gazdă, contrar condițiilor stabilite prin acord sau extinderea prezenței lor după expirarea acordului;

– fapta unui stat de a admite că teritoriul său să fie utilizat de către alt stat pentru comiterea unui act de agresiune împotriva unui stat terț;

– trimiterea de către un stat de bande ori grupuri înarmate, de forțe neregulate sau de mercenari, care se dedau la acte grave de forță armată împotriva altui stat.

Rezoluția privind definirea agresiunii prevede că războiul de agresiune este o crimă împotriva păcii, care dă naștere la răspundere internațională.

b)Propaganda în favoarea războiului.Numeroase documente internaționale statuează că propaganda prin care se face apologia războiului sau se îndeamnă la recurgerea la război constituie o crimă contra păcii.

Crimele împotriva umanității

Crimele împotriva umanității sunt definite că fapte grave de violență comise pe scară largă de către indivizi, fie că aceștia sunt sau nu agenți ai statului, împotriva altor indivizi, într-un scop esențialmente politic, ideologic, rasial, național, etnic sau religios.

Caracteristice pentru crimele împotriva umanității sunt gravitatea deosebită, caracterul de masă și mobilul special al săvârșirii, constând într-o politică deliberată în baza unor criterii.

Fac parte din categoria crimelor împotriva umanității următoarele fapte, dacă acestea întrunesc caracteristicile menționate: asasinatul; exterminarea; aducerea în sclavie sau obligarea la muncă forțată; dezertarea, inclusiv epurarea etnică; expulzările forțate; orice acte inumane împotriva oricărei populații civile; persecuțiile pentru motive politice, rasiale sau religioase; practica sistematică a disparițiilor forțate; folosirea armelor nucleare și a altor tipuri de arme de distrugere în masă; genocidul; apartheidul.

Crimele de război

Crimele de război sunt fapte penale grave săvârșite pe timpul unui conflict armat prin încălcarea regulilor de ducere a războiului prevăzute de dreptul internațional umanitar. Sunt crime de război următoarele fapte:

a) Crimele împotriva persoanelor și bunurilor protejate: omorurile, tortura și relele tratamente aplicate persoanelor; efectuarea de experiențe biologice și medicale asupra persoanelor; luarea de ostatici; deportarea populației civile; deținerea ilegală a persoanelor civile; înrolarea forțată a persoanelor aflate în puterea inamicului; refuzul unui proces echitabil; întârzierea nejustificată a repatrierii prizonierilor de război și a civililor; apartheidul și alte practici inumane rasiste; aplicarea unor pedepse colective; jefuirea bunurilor publice sau private; producerea de distrugeri inutile; atingerile aduse bunurilor culturale;

b) Crimele săvârșite prin violarea regulilor de întrebuințare a unor mijloace și metode de luptă: atacurile dirijate împotriva civililor; atacurile fără discriminare; atacurile împotriva lucrărilor care conțin forțe periculoase (diguri, baraje, centrale nucleare); atacurile împotriva localităților neapărate sau a zonelor demilitarizate; atacarea unei persoane scoase din luptă; utilizarea perfidă a semnelor protectoare; utilizarea tehnicilor de modificare a mediului; utilizarea anumitor tipuri de arme interzise prin convenții internaționale speciale.

Capitolul 5

Raportul dintre dreptul internațional și dreptul intern al statelor

Cu toate deosebirile care există între dreptul internațional și cel intern, între ele se stabilesc raporturi de condiționare și influențare reciprocă.În aceasta privința, subliniem mai întâi că prin acceptarea de către un stat, pe baza liberului acord de vointa, a normelor de drept internațional, acestea devin obligatorii și urmează a fi aplicate pe întreg teritoriul și pentru toată populația.Normele acestui drept dobandesc valoare juridică agală cu cea a normelor de drept intern fară a mai fi de obicei, necesară, încorporarea lor în dreptul intern al statelor.

Există însă și tratate care pot aduce modificări în legea internă sau să prevada obligația statelor de a adopta anumite reglementări interne, ca de exemplu în domeniul capturării ilicite a aeronavelor , Conventia de la Haga din 1970, care arăta că statele se obliga, „de a reprima infracțiunea prin pedepse severe”.Sunt însă și domenii în care dreptul internațional tine seama de dreptul intern.Între acestea, menționam: numirea și funcțiile misiunilor diplomatice, competența organelor de stat care reprezinta statul în relațiile internaționale și care au dreptul de a încheia tratate.Dimpotriva, art. 14 din Convenția privind comertul internațional cu specii salbatice de faună și floră pe cale de dispariție (1973), arăta că dispozițiile convenției nu afectează dreptul statelor parți de a adopta măsuri interne mai stricte în legatură cu condițiile privin comercializarea, capturarea sau recoltarea, deținerea sau transportarea speciilor ce cad sub incidența convenției.Măsurile pot să se extindă până la interzicerea totală a unor astfel de activitați.

În concret, de exemplu, practica țării noastre, decretul Președintelui Romaniei prin care se aprobă și se supune spre ratificare sau aderare un tratat precum și legea adoptata de Parlament pentru ratificarea sau aderarea la un tratat conțin de regulă un singur articol prin care se prevede aprobarea în vederea ratificării ori, după caz, a aderării și respectiv ratificarea sau aderarea Romaniei la tratatul în cauză.Textul decretului, al legii, precum și al tratatului pe care Parlamentul îl ratifică, se publică în Monitorul Oficial.

Fără a vorbi de superioritatea uneia sau alteia din aceste ramuri ale dreptului, remarcăm coordonarea lor, constituțiile statelor prevăzând în multe cazuri aplicarea tratatelor incheiate între state sau aplicarea acestora în unele cazuri când dreptul intern difera de ele, că de exemplu, în domeniul drepturilor omului, asa cum se prevede în Constitutia Romaniei din 1991, revizuita daupa cum alteori conventia internațională face trimitere la legea internă.

5.1. Raportul dintre dreptul internațional public și dreptul intern

Deși dreptul internațional și dreptul intern sunt sisteme juridice distincte, cele două sisteme se întrepătrund, în sensul că, în baza tratatelor internaționale pe care le încheie, statele sunt obligate să ia anumite masuri pe plan intern pentru a îndeplini obligațiile internaționale la care s-au angajat. Pe de altă parte, în legislația internă a statelor există reglementări care depașesc cadrul lor național, regizând comportamentul lor pe plan extern. De exemplu, normele interne prin care se desemnează organele statale cu atribuții în relațiile internaționale, procedurile de semnare și ratificare a tratatelor, statutul juidic al străinilor, normele legale privind recunoațterea cetațeniei.

În practică, se pune problema de a stabili care este impactul dreptului internațional asupra dreptului intern al statului, mai precis, de a ști, în cazul unui conflict între normele celor două sisteme de drept, care dintre acestea prevalează.

În dreptul contemporan, se manifestă o tot mai accentuată determinare a dreptului intern de către dreptul internațional, fară că vreuna din cele două teorii să se fi validat în totalitate. Nu există însă o practica uniformă a statelor în acest sens, primatul unuia sau a altuia dintre cele două sisteme juridice apreciindu-se pentru fiecare caz în parte, în funcție de prevederile constituțiilor naționale, dar și ale Conventiei de la Viena (1969) privind dreptul tratatelor, în care se afirmă: „O parte (n.n. statul) nu poate invoca dispozițiile dreptului său intern pentru a justifica neexecutarea unui tratat” (art.27).

În societatea internațională, poziția statelor este cea de egalitate juridică. Inegalitațile care apar în mod firesc între state nu determină, din punct de vedere al dreptului internațional public, relații de subordonare între state, fiecare dintre ele beneficiind de atributul de stat suveran și egal în drepturi cu celelalte. De aici, teza că dreptul internațional public este un drept de coordonare și nu un drept de subordonare, cum este dreptul intern al statelor. Cu alte cuvinte, în societatea internațională nu există o ierarhie care să situeze un stat deasupra altora, ele fiind considerate – din punct de vedere juridic – egale în drepturi.

Din raportarea dreptului internațional public la dreptul intern al statelor, rezultă anumite particularitați ale dreptului internațional public:

a) Sub aspectul modului de elaborare a normelor, în societatea internațională nu există un for legislativ unic, similar parlamentului din dreptul intern, și supraordonat statelor, care să elaboreze o legislație internațională. Statele sunt cele care creeaza normele internaționale, prin acordul lor de voință, exprimat în mod liber și concretizat în tratate și cutumă și tot statele sunt și destinatarele acestor norme. Statele accept să își conformeze comportamentul lor pe plan extern, în functie de normele dreptului internațional public.

b) În societatea internațională nu există organe executive, asemanatoare guvernului, care să asigure aplicarea normelor dreptului internațional public în raporturile dintre subiectele acestuia. Aceasta atribuție revine tot statelor.

c) În comunitatea internațională, nu există organe judecatorești cu competență generală și obligatorie, care să intervina din oficiu instituind sancțiuni, atunci când normele de drept nu sunt respectate. Aceasta nu înseamna că nu ar exista organisme internaționale cu functii jurisdicționale, competența acestora fiind condiționată de exprimarea acordului expres al statelor aflate în cauza. Pentru ca un stat să poata figura în calitate de parte în fața Curti Internaționale de Justitie, este necesar consimtamântul acestuia. În alte cazuri, pentru ca un stat să poată fi tras la raspundere în față unei instante jurisdictionale, acesta trebuie să fie parte la tratatul care a instituit acea instanță (Curtea Europeana a Drepturilor Omului, Curtea Europeana de Justitie ).

d) Normele dreptului internațional public nu prevăd în mod expres sancțiuni pentru cazul nerespectării lor, spre deosebire de dreptul intern al statelor, ceea ce nu înseamnă că aceste norme ar fi facultative. Dar, întrucât statele sunt cele care creeaza normele internaționale, prin tratate sau cutumă, se prezumă buna-credință a acestora în a le respecta. Deci, respectarea normelor dreptului internațional public nu se bazează în principiu pe constrângere, deși aceasta nu este exclusă în anumite situații.

Sunt și domenii în care dreptul internațional ține seama de reglementările dreptului intern în privința numirii și funcțiilor diplomatice.

5.2.Raportul dintre dreptul comunitar și dreptul intern al statelor membre

Spre deosebire de dreptul internațional ,dreptului comunitar nu-i este indiferentă natura relațiilor ce trebuie să se stabilească între dreptul comunitar și dreptul național ,el postulează monismul și impune respectarea acestuia de către statele membre .

Monismul decurge și din natura Comunităților , deci din ansamblul sistemului tratatului, așa cum a subliniat Curtea de Justiție .Sistemul comunitar , mai cu seamă în măsura în care el comportă atribuții de putere normativă pentru instituții, nu poate funcționa decât în monism ,singurul principiu compatibil cu ideea unui sistem de integrare: prin instituirea unei Comunități cu durată nedeterminată, investită cu atribuții proprii cu personalitate, cu capacitate juridică și mai ales cu puteri reale rezultate dintr-o limitare a competenței sau dintr-un transfer de atribuții dintre statele membre spre comunitate, acestea și-au limitat, chiar dacă în domenii restrânse, drepturile lor suverane, având astfel un drept aplicabil resorționaților lor și lor înșile .Afirmația este cât se poate de clară: diferit de tratatele internaționale obișnuite, Tratatul CE a instituit o ordine juridică proprie, integrată sistemului juridic al stetelor membre de la intrarea în vigoare a tratatului la care se impune jurisdicțiile acestora.

Dreptul comunitar fiind un sistem autonom ,apare necesitatea integrării lui în dreptul statelor membre .Această integrare presupune că el să facă parte din dreptul național al fiecărui stat comunitar,deci să se aplice în mod direct. Aplicabilitatea directă a dreptului comunitar se impune deci că un principiu, din care decurge un al-II-lea ,legat de ierarhia celor două sisteme, care constă în primordialitatea (supremația ) dreptului comunitar.

Principiul aplicabilității directe.Aplicabilitatea directă a dreptului comunitar

Principiul aplicabilității directe își găsește o confirmare în art. 189 CEE, dar numai în ceea ce privește regulamentele, despre care se precizează ce sunt de aplicabilitate directă în toate statele membre.Pentru restul actelor normative și pentru CECO ,Curții de Justiție i-a revenit rolul de a statua acest principiu cu ocazia soluționării unor cauze.Astfel ,în hotărârea Van Gend en Loos , în cadrul tratatului CEE , Curtea a constatat că respectivul tratat are că obiect instituirea unei piețe comune , care în mod implicit cuprinde pe toți justițiabilii Comunității ,cărora li se aplică tratatul, acesta nefiind adoptat numai pentru reglementarea raporturilor dintre statele membre .S-a constat, de asemenea, că tratatele constituie o ordine juridică nouă, de drept internațional, căreia statele i-au transferat competența lor, iar subiecte de drepturi și obligații nu sunt numai statele,ci și resortisanții acestora, cărora jurisdicțiile naționale trebuie să le garanteze exercitarea drepturilor și să le asigure îndeplinirea obligațiilor acestora.

Ulterior ,Curtea a revenit ,printr-o altă hotărâre, asupra formulărilor din hotărârea Van Gend en Loos, înlocuind formularea ordine juridică de drept internațional cu ordine juridică proprie independența dreptului comunitar a fost înlocuită cu integrarea să în sistemul juridic al statelor membre.

Curtea a stabilit că, potrivit acestui principiu, dreptul comunitar este integrat direct în dreptul statelor membre ,fără să permită statelor să aleagă între teoriile dualiste sau moniste, întrucât se impune aplicarea mecanismului nemaifiind nevoie de măsuri luate pe plan intern pentru aplicarea dreptului comunitar.

Ca urmare a acestei situații, persoanele particulare fizice sau morale, pot invoca direct dreptul comunitar în fața autorităților naționale, inclusiv tribunale, atât pentru a li se recunoaște drepturile, cât și pentru a se anula efectul unor acte juridice interne care sunt contrare dreptului comunitar. Aplicarea directă a dreptului comunitar prezintă o serie de particularități, în funcție de categoria normelor comunitare care sunt invocate, precum și de caracterul efectului direct și eventualele excepții care există.Se disting în acest sens analizate făcute de literatura de specialitate fie după criteriul forței și condiționărilor efectului direct fie conform categorisirii surselor dreptului comunitar, deși fiecare dintre aceste clasificări nu reușesc întotdeauna să cuprindă toate elementele esențiale care rezultă din aplicarea criteriului respectiv.

Efectul direct necondiționat și complet

Sursele dreptului comunitar care au acest efect pot fi invocate fără nici o condiție de către orice persoană fizică sau morală , atât pe plan vertical, respectiv în litigii cu organele statale ,cât și în plan orizontal ,respectiv în litigii cu alte persoane fizice sau morale.Regulamentele sunt acte comunitare specifice pentru aplicabilitatea directă, creând drepturi și obligații pentru toți .Se poate argumenta acest lucru cu atr. 188 din Tratatul CEE care statuează caracterul direct aplicativ al regulamentului. Deciziile nu au o aplicabilitate directă ,dar s-a considerat că acele decizii care sunt adresate persoanelor particulare în anumite domenii, pot fi surse de drepturi și obligații pentru aceștia ,fiind asimilate în aceste cazuri regulamentelor.Principiile generale sunt de aplicabilitate directă, întrucât prin gradul lor de generalitate trebuie să fie respectate în toate cazurile și în mod necondiționat.

Efectul direct condiționat și complet

În această categorie intră actele comunitare, care pot fi invocate în orice litigiu, dar este necesară îndeplinirea unor condiții în acest scop.Sunt incluse aici documentele cu caracter convențional, respectiv tratatele de instituire a comunităților și tratatele internaționale.

Tratatele constitutive

În hotărârea Van Gend en Loos ,Curtea a statuat că dreptul comunitar izvorât din tratatele constitutive nu are o aplicabilitate directă automată. S-au dat însă două indicații generale, conform cărora sunt direct aplicabile dispozițiile care conferă drepturi și instituie obligații exprese pentru persoane particulare, precum și cele care impune obligații bine stabilite în sarcina statelor membre sau a instituțiilor comunitare .

Dacă sunt îndeplinite aceste condiții, dispozițiile respective sunt direct aplicabile ,fără să mai fie nevoie de alte acte de aplicare, de proceduri specifice sau de măsuri complentare . Caracterul autoexecutor al acestora dă posibilitatea persoanelor particulare să invoce în fața instanțelor naționale direct aceste prevederi .

Sfera de aplicare a acestui efect direct a fost extinsă ulterior de jurisprudența Curții incluzând pe lângă obligațiile statului de a face (respectiv de a nu face rezerve care să subordoneze aplicarea tratatelor de vreun act normative intern) și obligațiile de a face (respectiv de a nu lăsa nici o marjă de apreciere statelor în ceea ce privește îndeplinirea obligațiilor sale), precum și situațiile în care nu s-au făcut completările necesare prin legea internă .

În cadrul tratatelor constitutive, efectul direct al unor dispoziții coexistă cu absența acestuia în cadrul altor dispoziții.Este cazul dispozițiilor care stabilesc în sarcina statelor obligații cu caracter foarte general, precum și cazul dispozițiilor condiționale sau insuficient precizate.

Acordurile internaționale

În ceea ce privește acordurile internaționale, Curtea a decis că prevederile acestora pot fi invocate în mod direct din acestea rezultă că ele conferă drepturi nu numai pentru state ci și pentru persoane private, sau dacă aplicarea acestor tratate în ordinea juridică internă are la bază dispoziții clare, care nu necesită alte acte normative interne.

Efectul direct condiționat și restrâns

Sunt considerate ca având efect direct ,condiționat și restrăns directivele și deciziile adresate statelor membre.Există însă și opinii care susțin că acestea nu ar avea efect direct, întrucât tratatele nu menționează în acest sens decât regulamentele, ceea ce presupune, per a contrario că le este recunoscut efectul.Se recunoaște în același timp că raționamentul per a contrario nu este determinat, aplicabiliatea directă trebuind să fie precis determinată. Curtea a adus însă argumente de natură principală pentru susținerea aplicabilității directe, conform cărora efectul util al dreptului comunitar presupune cu necesitate că judecătorii naționali să aplice directivele, iar caracterul obligatoriu al directivelor presupune că particularii pot să le invoce. S-a considerat astfel că dispozițiile cuprinse în directive sunt invocabile dacă la expirarea termenului de aplicare acestea nu au fost transpuse în practică sau au fost aplicate greșit.Statele au deci posibilitatea să stabilească ce măsuri trebuie luate, deși directivele nu le impun, ele sunt obligate să se conformeze acestor directive, în caz contrar, persoanele particulare pot acționa statele în justiție, iar acestea nu pot opune particularilor neîndeplinirea obligațiilor pe care le prescriu directivele.Efectul direct al directivelor constituie condiție absolută pentru că judecătorul național să-și poată exercita atribuțiile în acest sens.În alte cazuri, Curtea a statuat că directivele nu au efect direct decât dacă din totalitatea prevederilor acestora rezultă că sunt susceptibile să producă efecte juridice directe între statele membre și particulari.

De asemenea, Curtea a stabilit că sunt susceptibile de a produce efecte directe dispozițiile necondiționate și sunt suficient precizate.

S-a subliniat faptul că directivele nu creează obligații pentru particulari, astfel încât ei nu pot să le invoce împotriva unor persoane particulare.Acest efect al directivelor rezultă din jurisprudența Curții ,care a statuat că o directivă nu poate crea obligații pentru un particular și nu poate fi invocată împotriva acestuia.

Deciziile sunt asimilate directivelor din punctul de vedere al efectului direct, în cazul lor fiind valabile aceleași argumente pentru justificarea aplicabilității acestui principiu, cu exepția faptului că ele nu presupun în mod necesar adoptarea unor reglementări naționale pentru aplicarea lor, fie pentru faptul că ele nu sunt adresate statului, fie că pentru obligațiile pe care le impun nu sunt adresate particularilor.

Consecințele aplicării efectului direct

Principiul aplicabilității directe a dreptului comunitar are implicații atât asupra statelor membre ale comunităților, cât și asupra persoanelor particulare și a judecătorilor naționali. Statele membre sunt puse în situația de a nu putea schimba dispozițiile comunitare care le sunt adresate, acestea având caracter obligatoriu pentru respectivele state.

Persoanele particulare au posibilitatea să invoce oricând ,în fața judecătorului național, dreptul comunitar, în condițiile statuale de reglementări comunitare.

Judecătorii naționali sunt obligați să aplice dreptul comunitar, dar atunci când judecătorii sunt în fața unei situații care necesită stabilirea competenței pe plan intern, vor aplica dreptul fiecărui stat.

În cazul în care judecătorul național solicită un recurs prejudiciar, Curtea poate indica acestuia elementele de drept comunitar pe baza căruia să rezolve cazul.Se recunoaște o plicabilitate direct verticală și una orizontală.

Primordialitatea dreptului comunitar

Tratatele de instituire a comunităților nu conțin prevederi privind primordialitatea dreptului comunitar asupra celui intern al statelor.Împreună cu efectul direct, primordialitatea constituie cei doi stâlpi ai ordinii juridice comunitare.Problema primordialităților dreptului comunitar față de dreptul intern al statelor membre ,poate fi considerată că o expresie a problematicii raportului dintre dreptul internațional public și dreptul intern.Conform teoriei și practicii în acest domeniu, există 2 doctrine privind raportul dintre cele două sisteme :doctrina monistă și cea dualistă.

Spre deosebire de această situație din dreptul internațional public ,în sistemul de drept comunitar statele membre sunt obligate să recunoască primordialitatea dreptului comunitar asupra dreptului intern al acestora.Fundamentul acestei situații îl constituie acordul statelor de a fi membre ale acestor comunități și de a accepta jurisdicția specială creată în conformitate cu tratatele constitutive, care au fost negociate și față de care s-a exprimat consimțământul fiecărui stat conform prevederilor tratatului și a reglementărilor interne.

Admițând principiul integrării normelor juridice comunitare în dreptul intern al fiecărui stat membru și faptul că de aici decurg drepturi și obligații pentru orice subiect de drept ,în orice situație în care se pune problema recunoașterii jurisdicționale a acestor drepturi și obligații, instanța judecătorească va trebui să decidă, chiar atunci când tratatele nu conțin dispoziții exprese, fiind obligată să hotărască între aplicarea dreptului comunitar și a celui național.

Faptul că tratatele nu conțin proceduri exprese în acest sens este considerat o precauție de natură politică a inițiatorilor Comunităților europene,prin care s-ar menaja sentimentele antifederaliste ale unor state fondatoare, care ar fi putut să nu accepte caracterul condițional al contrucției comunitare.

S-a dovedit că practica a ridicat o serie de probleme cărora Curtea de Justiție a trebuit să le dea o soluționare.Curții de Justiție i-a revenit rolul de a stabili primordialitatea dreptului comunitar asupra dreptului intern.

Domeniul de aplicare

Principiul primordialității se referă la totalitatea surselor dreptului comunitar, acestea având deci toate o forța juridică superioară dreptului intern, indiferent de categoria cărora aparțin.Dreptul intern al tuturor statelor comunitare trebuie să fie în concordanță deplină cu dreptul comunitar,indiferent de ierarhia internă a normelor respective ,rezultă astfel că statul nu poate invoca nici chiar dispozițiile sale constituționale pentru a nu se aplica o normă comunitară.

Acest fapt este cu atât mai evident în cazul reglementărilor contractuale dintre subiectele private de drept intern.Această primordialitate se aplică în mod corespunzător în cazul revizuirii tratatelor institutive sau constituționale,întrucât în aceste situații este vorba de instituirea unor norme comunitare noi, diferite supuse unor proceduri specifice de adaptare.

În practica judecătorească pot apărea drept cosecință situații contradictorii, în care judecătorii naționali să fie tentați să aplice dispozițiile interne ,iar judecătorii Curții de Justiție să nu dispună de texte legale pentru anularea acestor hotărâri contrare dreptului comunitar .Din aceste considerente s-a căutat să se impună de către Curte principiul primordialității dreptului comunitar ,limitându-se prin acesta autonomiile dreptului național..S-a statuat astfel că fapta unui stat de a înlătura din legislația să o dispoziție contrară dreptului comunitar constituie o neîmplinire a obligațiilor comunitare.

Acțiunea pentru neîndeplinirea obligațiilor nu duce însă la invalidarea normelor juridice neconforme ,ci doar la obligarea statului de a lua măsurile care unt necesare pentru încetarea situației respective.

Consecințele primordialității dreptului comunitar direct aplicabil

Aceste cosecințe au fost clarificate de Curte, în hotărârile sale.Principiul primordialității arată că reglementările cu efect direct, așa cum ele fac parte integrantă ,cu rang de prioritate ,din ordinea juridical aplicabilă pe teritoriul fiecărui stat membru, trebuie să fie aplicate din momentul intrării în vigoare ,în ciuda eventualei preexistențe a unei legi naționale incompatibile și pe durata întregii perioadei cât ea rămâne în vigoare,chiar dacă ulterior se adoptă o lege incompatibilă.Pornind de la acestea,Curtea deduce că reglementarea naționlă incompatibilă este cel puțin inaplicabilă și prevede ,fără ocolișuri ,că autoritățile naționale și mai ales judecătorii au obligația să o mențină inaplicabilă.Curtea face distincția între o reglementare anterioară și una ulterioară normei comunitare. În cazul celor anterioare ,poziția să rămîne neschimbată și cât, se poate de explicită:în virtutea principiului primordialității dreptului comunitar dispozițiile tratatului și actele instituțiilor aplicabile direct au că efect ,în raportul lor cu dreptul intern al statelor membre ,să facă inaplicabile ,din chiar momentul intrării lor în vigoare, orice dispoziții contrare ale legislației naționale existene.

În cazul celor ulterioare, după ce abordează problema în mod succesiv în termeni de opozabilitate și apoi de aplicabilitate,Curtea afirmă că primordialitatea dreptului comunitar direct aplicabil are că efect să implice formarea valabilă a unor noi acte legislative naționale ,în măsura în care acestea ar fi incompatibile cu normele comunitare, anterioare.Dacă nu este foarte sigur că prin aceasta Curtea a înțeles să afirme nevalabilitatea dispozițiilor respective, formula marchează totuși o categorică înăsprire, confirmând prin refuzul de a le recunoaște acestora vreo eficiență juridică

În ceea ce privește modalitatea de soluționare a eventualului conflict dintre dreptul comunitar și cel național ,Curtea își radicalizează poziția și nu lasă sistemelor juridice naționale nici o posibilitate de opțiune.

În primul rând ,aplicarea reglementărilor comunitare cu efect direct poate fi facilitată ,dar nu condiționată de abrogarea formală a reglementării naționale contrare :dacă abrogarea ,care face să dispară textele incompatibile este întotdeauna utilă și de dorit și uneori chiar obligatorie ,din motive de securitate juridică ,nu este vorba decât de o simplă formalitate ,fără efect propriu.

Inaplicabilitatea reglementării naționale nu se subordonează ,ci se impune imediat tuturor autorităților naționale:efectul dreptului comunitar direct aplicabil implică pentru autoritățile naționale competente interzicerea totală a aplicării unei prevederi naționale recunoscute că fiind incompatibilă cu tratatul și dacă e cazul ,obligația de a adapta orice dispoziție care să înlesnească realizarea efectului deplin dreptului comunitar.

Aceasta înseamnă că serviciile administrative naționale au obligația să refuze aplicarea dispozițiilor naționale ,chiar de natură legislativă ,și că autoritățile guvernamentale sunt abilitate ca,prin decret ,prin circulară sau chiar aviz să constate dacă aceste dispoziții ,chiar de natură legislativă au încetat să fie aplicabile și să prescrie că ele să nu mai fie aplicate.Cel care află în mod obișnuit în prezența unui conflict între dispoziția națională și cea comunitară este mai ales, judecătorul.Având în vedere faptul că reglementările de drept comunitar trebuie să-și manifeste pe deplin efectele ,în mod uniform în toate statele membre ,din momentul intrării lor vigoare și pe toată perioada valabilității lor, se impune o soluție minimală:Judecătorul național însărcinat să aplice ,în cadrul competenței sale ,dispozițiile dreptului comunitar ,lăsând , la nevoie ,neaplicată ,prin propia să autoritate ,orice dispoziție contrară a legislației naționale ,chiar ulterioară ,fără că el să fie nevoit să solicite sau să aștepte înlăturarea prealabilă a acestuia pe cale legislativă sau prin procedeu constituțional.În concluzie ,fără că vreunei jurisdicții anume să i se poată conferi un monopol, judecătorul național de drept comun ,adică orice judecător național competent să aplice dreptul comunitar ,are simultan cel puțin puterea de a lăsa neaplicat dreptul național contrar.Ordinii juridice naționale nu i se lasă decât libertatea de a aplica o sancțiune și mai radicală, de pildă de a pronunța anularea respectivei dispoziții de drept național.

5.3.Raportul dintre dreptul intern român și dreptul internațional

Constituția Romaniei din decembrie 1991, a cărei reviziune a fost aprobata prin referendumul din 2003, cuprinde o reglementare complexă în ceea ce priveste raportul dintre dreptul intern romanesc și dreptul internațional.

Astfel, în ceea ce privește trataele internaționale din domeniul drepturilor omului, Constituția prevede în art 20 ce “Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertațile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care Romania este parte”.Deci, însăși dispozitiile Constituției, care dedică numeroase articole drepturilor și libertăților fundamentale ale omului trebuie să fie interpretate și aplicate numai în concordanță cu documentele internaționale de bază din acest domeniu.Aceșila articol prevede, în continuare, că ”Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Romania este parte și legile interne au prioritate, regelementarile internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispozitii mai favorabile”.

Aceste texte constituționale consacră, deci, în mod clar primatul reglementarilor de drept internațional la care Romania este parte, din domeniul dreptrilor omului, față de legile interne.

În consecință, orice persoana poate, în fața oricărui organ de stat, și în primul rând în justiție, să-și întemeieze un drept sau o pretenție pe un tratat internațional privind drepturile omului la care Romania este parte, indiferent care sunt prevederile legii române.Orice persoană poate pretinde că dispozițiile Constituției, și ca o consecință logică, și ale legilor să fie interpretate și aplicate în concordanță cu reglementarile internaționale.

De asemenea, orice persoană poate cere ca, asupra unei interpretări sau asupra unui mod de aplicare a unei legi interne sau a unei ordonante să se pronunte Curtea Constituționala a României, creată potrivit art. 142-147 din Constituție.Curtea poate declară că o asemenea lege sau ordonanța, ori interpretarea sau aplicarea ei, sunt neconstituționale.

În ceea ce privește raportul dintre dreptul internațional și dreptul intern, în general, Constituția prevede în art. 11 că “Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern” și că “Statul roman se obligă să îndeplineasca întocmai și cu bună credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte”.

Rezultă că, prin însăși ratificarea lor de Parlament, tratatele devin parte integrată din dreptul intern.Constituția prevede totodată obligația pentru stat, deci pentru toate organele acestuia de a îndeplini întocmai și cu bună credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care România este parte.Niciun organ de stat nu poate deci, invoca o eventuală lege în neconcordanța cu un tratat, prentru a refuza aplicarea prevederilor acestui tratat, intr-un caz dat.Orice persoană, fizică sau juridică, pentru care decurg drepturi dintr-un tratat încheiat de România, poate invoca acest tratat și pretinde respectarea lui, indiferent de continutul legilor interne.Se subîntelege, de asemenea, că statul trebuie să ia toate măsurile pentru a asigura concordanța legilor interne cu tratatele la care devine parte.Numai în acest fel se asigură buna credinta și îndeplinirea întocmai a obligațiilor asumate.

Deși nu tot atât de direct ca în domeniul drepturilor omului, acest text cu valoare generală, consacră implicit principiul prioritații tratatelor pe care Parlamentul Romaniei le ratifică față de legile și ordonantele interne.

Cele două texte-art.11 și 20-sunt convergente și urmăresc același obiectiv, asigurarea priorității respectarii tratatelor internationale.Redactarea mai clară privind domeniul drepturilor omului se aplică prin momentul istoric al adoptării noii Constitutii, după o îndelungă perioadă de abordare ideologică și ignorare a multor drepturi și libertăți.Aceste reguli-principii le regăsim și în art.31 din Legea nr.590/2003, privind tratatele publicate în Monitorul Oficial numarul 23 din 12 ianuarie 2004.

În formă sa amendată, Constituția reflectă și angajarea fermă și ireversibilă a României în direcția integrării în structurile euro-atlantice, creând baza juridică pentru actele decisive pe care organele statului trebuie să le adopte în acest scop.

Astfel, art 148 intitulat “Integrarea în Uniunea Europeana” prevede ca: “Aderarea Romaniei la tratatele constitutive ale Uniunii Europene în scopul transferarii unor atribuții către institutiile comunitare, precum și al exercitarii în comun cu celelalte state member a competentelor prevazute în aceste tratate se face prin legea adoptata în sedinta comuna a Camerei Deputatilor și Senatului, cu o majoritate de două treimi din numarul deputatilor și senatorilor”(alineatul 1).

În conformitate cu unul din principiile de bază ale dreptului comunitar, cel al primatului dreptului comunitar față de sistemele de drept naționale ale statelor member, art.148 prevede în continuare:

“Ca urmare a aderării, prevederile trataelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozitiile contrare din legile interne cu respectarea prevederilor actului de aderare”(alineatul 2).

Prevederile Constituției au în vedere și acte viitoare de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, în sensul că se va urma aceeasi procedură de aderare și ele vor prevala față de legislația internă(art. 148, alineatul 3).

Constituția tratează și problema respectării de către România a angajamentelor asumate prin integrarea în Uniunea Europeana.Astfel, în art. 148(alin.4) se prevede că: “Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecatorească garantează aducerea la indeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului 2.

Pentru a se asigura că nu se creeaza situații de incompatibilitate între reglementările comunitare și legislația națională, Constituția, în articolul 148(alin. 5) mai prevede că:

“Guvernaul transmite celor două Camere ale Parlamentului proiectele actelor cu caracter obligatoriu înainte că acestea să fie supuse aprobării instituțiilor Uniunii Europene”

În ceea ce privește aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord, Constituția stabilește în art. 149: “Aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord se face prin lege adoptată în ședința comună a Camerei Deputaților și Senatului, cu o majoritate de două treimi din numarul deputaților și senatorilor.Constituția consacră, deși, primatul dreptului comunitar față de dreptul intern, procedura acceptării trataelor și normelor comunitare și măsurile pentru a asigura compatibilitatea dreptului intern cu acestea.

5.4.Sistemul dreptului internațional

În sec. XVII apare teza impărțirii dreptului internațional pe ramuri:

Dreptul păcii.

Dreptul războaielor

Înainte de cel de al doilea război mondial se procedează la sistematizarea acestui drept după modelul dreptului intern: Drept Constituțional, Drept Administrativ, Drept Civil și Drept Penal.În sfera de codificare pentru a desemna părțile dreptului internațional se recurge la denumiri ca dreptul mării, dreptul aerian, dreptul spațial, dreptul diplomatic, dreptul tratatelor. Prin sistemul dreptului internațional înțelegem totalitate normelor de drept internațional, instituțiilor și ramurilor de drept internațional privite din punct de vedere al unității interacțiunii și interdependenței lor.

Sistemul dreptului internațional are o anumită structură. Prin structură ințelegem organizarea internă a sistemului, amplasarea și interacțiunea existentă între elementele sale. În dreptul internațional nu există o clasificare și o enumerare exhaustivă a instituțiilor și ramurilor sale. Acest sistem de drept se află intr-o permanență dezvoltare și perfecționare. Dacă unele instituții de drept internațional au apărut cu sute de ani în urmă ex.: dreptul tratatelor, dreptul diplomatic, atunci altele au apărut la începutul sau la mijlocul sec. XX ex. dreptul aerian, dreptul cosmic, sau în cea de a 2 jumătate a sec. XX dreptul mediului, dreptul economic internațional.

Cu toate deosebirile dintre dreptul internațional și dreptul intern între ele se stabilesc raporturi de condiționare și influențare reciprocă adică prin acceptarea de către un stat a normelor dreptului internațional, acestea devin obligatorii și urmează a fi aplicate pe întregul său teritoriu și pentru toată populația. Normele acestui drept dobandesc valoare juridică egală cu cea a normelor de drept intern fără a fi necesară incorporarea lor în dreptul intern al statelor. Există și tratate care pot aduce modificări în legea internă sau să provoace obligația statelor de a adopta anumite reglementări interne.

Un ultim aspect comun intalnit în dreptul intern și în dreptul internațional este acela ca, pentru a integra normele juridice în sistemul pe care îl reprezinta, este nevoie de o tehnica referitoare atât la continutul reglementarii, cât și la formele acesteia.Aceasta tehnica arata cum solutiile de fond la care s-a ajuns prin cercetarea dat-uluisocial conduc la identificarea formelor juridice profitablie, respective la capacitatea de acțiune practica a dreptului.

5.5.Teorii doctrinare privind dreptul intern al statelor și dreptul internațional public

Principiile dreptului internațional (art. 28 din Convenția de la Viena ) obligă statele să respecte tratatele pe care le-au încheiat și mai ales, să determine aplicarea acestora de către propriile organe legislative , executive și judiciare , a căror responsabilitate poate fi eventual angajată în fața judecătorului internațional, referitor la statele față de care aceștia și-au asumat obligații . Dreptul internațional nu reglementează și condițiile în care normele cuprinse în tratate să fie integrate în ordinea juridică a statelor pentru a fi aplicate de organele și jurisdicția acestora.Această chestiune este lăsată la latitudinea fiecărui stat, care o reglementează, deci în mod suveran, în funcție de concepția pe care o adoptă asupra relațiilor dintre dreptul internațional și cel intern.Este cunoscut faptul că soluțiile pozitiviste sunt inspirate de două concepții doctrinare înscrise în constituții sau practicate.

Concepția dualistă, ai căror principali teoreticieni sunt italienii și germanii și care a prelevat mult timp ,consideră că ordinea juridică internațională și cea națională reprezintă sisteme independente și separate, care coexistă în paralel că niște compartimente etanșe.

Ca atare ,un tratat internațional perfect, adică ratificat cu regularitate, n-ar avea efect decât în ordinea internațională.Pentru că el să se poată aplica în ordinea internă a unui stat contractant este necesar că acest stat să preia dispozițiile într-o normă națională (cel mai adesea o lege ) sau să-l inducă în ordinea națională printr-o formulă juridică care realizează admiterea.Și într-un caz și în altul se produce o naționalizare a tratatului ,adică norma internațională suferă o transformare a naturii sale și nu va fi aplicată decât în noua să calitate de reglementare de drept internațional .

Concepția monistă, se bazează pe unitatea ordonanțării juridice, ceea ce exclude orice continuitate între ordinea juridică internațională și ordinea juridică națională a statelor respective.Norma internațională este, deci, imediat aplicată fără a fi nici admisă nici transformată în ordinea internă a statelor–părți.Tratatul internațional perfect , se integrează pe deplin în sistemul reglementărilor ce se cer a fi aplicate de către instanțele naționale ,iar prevederile acestuia sunt aplicate în calitatea lor initială , de reglementări internaționale.

Concluzii

În opinia mea și in concordanță cu studiul lucrărilor teoreticienilor dreptului internațional public, dreptul intern este în raport de subordonare față de dreptul internațional public din puct de vedere al primordialității si aplicabilității normelor.

Din conceptele și teoriile prezentate se disting următoarele consecințe:

a.substituirea dreptului național de către cel internațional;

b.armonizarea dreptului național cu cel internațional;

c.coordonarea dreptului național cu cel internațional;

d.coexistența dreptului național cu cel internațional.

a.Substitiurea dreptului național de către cel internațional se referă la transferul de competențe de la național, respectiv de la dreptul național, către supranațional, respectiv către dreptul internațional(în special către Comisie ).În domeniul în care a avut loc un astfel de transfer de competențe, autoritățile naționale nu mai pot emite norme juridice, iar pentru acel domeniu, normele juridice sunt emise numai de către organele supranaționale, internaționale.Substituirea poate fi parțială sau totală.

b.Armonizarea – presupune luarea unor măsuri legislative ce au în vedere o anumită organizare a dispozițiilor naționale.În acest sens se pornește de la ideea competenței legislative care aparține autorităților naționale, dar, avându-se în vedere obiectivele internaționale, trebuie să se adopte norme juridice cu un anumit grad de omogenitate în cadrul statelor membre.În cazul armonizării ,decizia normativă aparține autorităților naționale ,organismele internaționale având rolul de a da indicații și precizări.

c.Coordonarea sistemelor de drept național cu cel de drept internațional.În cazul coordonării ,dreptul național nu suferă modificări ,dar se are în vedere coordonarea efectelor normelor juridice comunitare cu cele naționale .

d.Coexistența.În anumite domenii, normele naționale coexistă cu cele internaționale.Un exemplu îl arată normele privitoare la concurența, art. 85-87 ale Tratatului C.E.E. făcând trimitere la normele naționale.

Totuși, practica jurisprudenței în această materie, este în sensul primordialității normelor internaționale.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Andronovici Constantin, Dreptul internațional public, Editura “Graphix”, Iași, 1993.

Andruș Cătălin, ‘Evoluții actuale ale calității de subiect derivat și secundar de drept internațional al organizațiilor internaționale’, Drept internațional și legislație europeană, Editura Pro Universitaria București, 2008.

Anghel Ion, Anghel Viorel I.– Răspunderea în dreptul internațional, Editura Lumina Lex, 1998.

Anghel Ion, Dreptul tratatelor, Ed.Lumina Lex, București, 1994.

Anghel Ion, Subiectele de drept internațional, Editura Lumina Lex, București, 1998.

Blumann Claude, Dubouis Louis, Droit institutionnel de l’Union Européenne, E.Litec, Paris, 2005.

Bolintineanu A., Năstase Adrian, Aurescu Bogdan, Drept internațional contemporan, Editura All Beck, 2000.

Buergenthal Th., Weber R., Dreptul internațional al drepturilor omului, Ed. All, 1996

Carreau Dominique, Droit international, 7-e edition, Ed.Pedone, Paris, 2001.

Călinoiu Constanța, Duculescu Victor, Drept internațional european, Editura Lumina Lex, București, 2008.

Cloșcă Ionel, Suceavă Ion, Tratat de drept internațional umanitar, A.R.D.U. București, 2000.

Coman Florian, Drept internațional public Ediția aII-a, Editura Sylvi, București 2002.

Coman Florian, Purdă Nicolae, Bărăscu Adrian, Coman Radu Octavian, Drept internațional public, Ed. Prouniversalis, București, 2005.

Crăciunescu Dumitru Adrian, Drept internațional public, Editura Mirton, Timișoara, 2002.

Diaconu Ion, Manual de Drept Internațional Public, Editura ,,Lumina Lex, București, 2007.

Dragoman Ion, Drept internațional umanitar, Editura Fundației „Andrei Șaguna” Constanța 1999.

Dragoman Ion, Ungureanu David Velișcu, Viorel, Stănculescu Cătălin, Drept internațional umanitar, Editura Sitech, Craiova, 2011.

Geamănu Grigore, Drept internațional public. Tratat, vol.I, Editura didactică și pedagogică, București, 1982.

Manualul NATO, Ministerul Informațiilor publice, București, 2001, pag.98; a se vedea și Declaration du Sommet de Bucarest publiée par les chefs d’Etats et de gouvernements participants à la réunion du Conseil de l’Atlantique du Nord, tenue à Bucarest, le 3 avril 2008.

Mazilu Dumitru, Drept internațional public, Ediția a II-a, Vol. 1, Editura Lumina Lex, București, 2005.

Mazilu Dumitru, Dreptul internațional public, Ediția a II a, Vol. 2, Editura Lumina Lex, București 2005.

Miga-Beșteliu Raluca, Drept internațional. Introducere în dreptul internațional public, Editura All, București, 1998.

Miga-Beșteliu Raluca, Drept internațional. Introducere în dreptul internațional public, Editura All, București, 2005.

Mihăilă Marian, Elemente de Drept internațional public și privat, Editura All Beck, București, 2001.

Moca Gheorghe , Dreptul internațional public, București 1989.

Moca Gheorghe, Dreptul internațional public, Editura ERA, București, 1999.

Moca Gheorghe, Dutu Mircea, Drept internațional public, vol. I, Editura Universul juridic, București, 2008.

Moca Gheorghe, Duțu Mircea, Dreptul internațional public vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2008.

Molea Marian C., Răspunderea statelor, în Dreptul internațional contemporan, Editura „Scrisul românesc” – Craiova, 1978.

Muraru Ioan – Reflectarea în Constituția României a principiilor Declarației Universale a Drepturilor Omului, în Revista ,,Drepturile Omului”, nr.4/1998, I.R.D.O., București.

Muraru Ioan, Constantinescu Mihai, Tănăsescu Simina, Enache Marian, Iancu Gheorghe, Interpretarea Constituției. Doctrină și practică, editura Lumina Lex, București, 2002.

Naționalitate și apatridie: manual pentru parlamentari/Marilyn Achiron ; trad. realizată de UNHCR – reprezentanța în România. – București : Monitorul Oficial R.A., 2010.

Năstase Adrian, Aurescu Bogdan, Gâlea Ion, Drept intrenațional contemporan – texte esențiale, Ed. Universul juridic, București, 2007.

Năstase Adrian, Aurescu Bogdan, Jura Cristian – Drept internațional public, Sinteze.Ediția 6, revăzută și adăugită, Editura C.H.Beck, 2011.

Nguyen Quoc Dinh, Patrick Daillier, Alain Pellet, Droit international public, 6e edition, L.G.D.J., Paris, 1999.

Niciu Marțian, Drept Internațional Public, Editura”Servosat”, Arad, 1999.

Niciu Marțian, Marcu Viorel, Purdă Nicolae, Diaconu Nicoleta, Macarovschi Laura, Documente de drept internațional public, vol I și II, Ed. Luminalex, București, 2002.

Popescu Dumitra, Năstase Adrian, Drept International Public, Casa de Editură și Presă ”Șansa” S. R.L., Buc 1997.

Preda Aurel,Tratat de Drept Intemațional Public, Editura „Lumina Lex”, București 2007.

Prieur Michel, Droit de lénvironnement, Ed. Dalloz, 2001.

Purdă Nicolae, Țarcă Ștefan, Velișcu Viorel, Pîrvu Loredana, Drept internațional Public, Editura Universitară, București 2008.

Pușcă Benone; Pușcă Andy – Drept internațional public – Ediție revăzută și adăugită, Ed. Fundației Academice DANUBIUS, Galați, 2000.

Țarcă Ștefan, Velișcu Viorel, Drept internațional public, editura Sitech, Craiova, 2010

Velișcu Viorel, Diaconu Nicoleta, „Reglementarea drepturilor omului în Uniunea Europeană”, în Revista Caiete de Drept Internațional, Nr.19/2008.

Velișcu Viorel, Drept Internațional Public, Editura Sitech, Craiova 2011.

Velișcu Viorel, ,,Diferendele internaționale și afirmarea principiului rezolvării lor pe cale pașnică”, Editura Academiei Forțelor Terestre, 2007.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Raportul Dintre Dreptul Intern Si Dreptul International Publicdocx (ID: 119598)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Raportul Dintre Dreptul Intern Si Dreptul International Publicdocx

Copyright Notice

Elita Intelectuală Mureșeană Românească ÎN Perioada Interbelică

Conversation Et Jeu de Role En Classe de Fle

Interventia Armatei Ruse In Ucraina

Managementul Cunostintelor

Contabilitatea DE Gestiune A Activitatii DE Productie LA Sc “senco”s.a

Imaginea de Sine la Deficientii Mintali

Copyright Notice

Similar Posts