Protectia Infrastructurilor Critice din Perspectiva Securitatii Nationale.docx

=== Protectia infrastructurilor critice din perspectiva securitatii nationale. ===

Capitolul I. Protecția infrastructurilor critice din perspectiva securității naționale. Pericole și amenințări asimetrice la adresa infrastructurilor critice

Precizări conceptuale din domeniul de studiu

Conceptele relevante studiului meu vor fi prezentate în această parte a lucrării atât prin definițiile instituționale, cât și prin intermediul definițiilor academice oferite de către autori de specialitate din domeniul managementul crizelor, respectiv protecția infrastructurilor critice și managementul crizelor, precum și prin definițiile oferite de către experți din domeniul intelligence-ului. Conceptele care vor fi analizate sunt: infrastructuri critice, securitate, intelligence, cooperare, colaborare, amenințare asimetrică, terorism, din perspectiva importanței din ce în ce mai semnificativă pe care o dobândește protecția infrastructurilor critice, terorismul reprezentând actualmente una dintre principalele amenințări asimetrice la adresa acestora, precum și din perspectiva utilizării intelligence-ului atât în domeniul public, cât și în domeniul privat.

Infrastructuri critice

Conform studiilor de specialitate din domeniu, sintagma de ”infrastructură critică” a fost folosită pentru prima dată în mod oficial în iulie 1996, de către președintele Statelor Unite ale Americii de la momentul respectiv, fiind definită ca ”acea parte din infrastructura națională care este atât de vitală încât distrugerea sau punerea ei în incapacitate de funcționare pot să diminueze grav apărarea sau economia Statelor Unite ale Americii”, incluzând sistemul de telecomunicații, sistemele electrice, sistemele de gaze, de stocare și transport a petrolului, sistemul bancar și cel financiar, sistemul de transport, sistemele de alimentare cu apă, serviciile de urgență(inclusiv cele medicale, de poliție, de pompieri) și continuitatea guvernului. Acestea au fost împărțite în două mari categorii: ”amenințări fizice” și ”amenințări cibernetice”.

În urma atacurilor teroriste din 11 septembrie 2001 din Statele Unite ale Americii, precum și cele care au avut loc ulterior pe teritoriul Europei, conceptului de ”infrastructură critică” i s-a acordat o atenție semnificativă, astfel încât statele au început să pună accentul pe protejarea acestora. În Actul Patriotic al Statelor Unite ale Americii din 2001, infrastructurile critice erau definite ca fiind ”sistemele și bunurile fizice sau virtuale, vitale pentru Statele Unite ale Americii astfel încât incapacitatea sau distrugerea unor astfel de sisteme și bunuri ar avea un impact destabilizator asupra securității, securității economice naționale, sănătății și siguranței publice naționale, sau asupra oricărei combinații a acestor aspecte”.

Consiliul Uniunii Europene definește ”infrastructura critică” ca ”un element, un sistem sau o componentă a acestuia, aflat pe teritoriul statelor membre, care este esențial pentru menținerea funcțiilor societale vitale, a sănătății, siguranței, securității, bunăstării sociale sau economice a persoanelor, și a căror perturbare sau distrugere ar avea un impact semnificativ într-un stat membru ca urmare a incapacității de a menține respectivele funcții.”(2008).

La nivel național, în Strategia Națională de Apărare din 2010 este menționat faptul că se utilizează acest concept referindu-se la ”orice entitate economică funcțională, care oferă produse/bunuri și servicii de utilitate publică, vitale pentru întreaga societate, și a cărei distrugere, degradare ori aducere în stare de nefuncționare produce un impact major asupra populației și economiei la nivel național sau regional, astfel încât, în esență, ”infrastructurile critice” sunt sisteme complexe de tip rețea sau conțin astfel de subsisteme, dar pot fi incluse și obiective punctuale, de importanță națională”. În această strategie, dependența mare față de serviciile oferite de infrastructurile critice este prezentată ca fiind o vulnerabilitate a societății, iar principalele categorii de amenințări împotriva cărora trebuiesc luate măsuri sunt cea teroristă și cea a ”riscurilor naturale”.

De asemenea, este necesară și definirea infrastructurii critice europene, considerată conform Uniunii Europene ”o infrastructură critică localizată în statele membre, a cărei perturbare sau distrugere ar avea un impact semnificativ asupra a cel puțin două state membre; importanța impactului se evaluează din perspectiva criteriilor intersectoriale, iar aceasta include efectele ce rezultă din relațiile intersectoriale de dependență de alte tipuri de infrastructuri”.

Securitate

Definirea conceptului de securitate reprezintă o problemă de percepție deoarece nu este există o definiție unanim acceptată a acestuia, ci diferite perspective ce oferă soluții pentru probleme specifice. Securitatea a fost tratată cu precădere din perspectiva sectorului militar, însă odată cu apariția Școlii de la Copenhaga, care a avut drept obiect de studiu securitatea și implicațiile sale asupra individului, acest concept a fost extins, analizându-se nu doar sectorul militar, ci și cel economic, politic, social și de mediu, abordândându-se analiza pe trei niveluri: individual, statal și sistemic.

Având în vedere aportului Școlii de la Copenhaga, voi prezenta conceptul de securitate din perspectiva reprezentanților constructivismului. Conform acestei școli, principalul obiect de referință în studiile de securitate nu ar trebui să mai fie reprezentat de state, ci de către actorii non-statali, de la indivizi până la grupurile culturale și etnice, precum și blocurile regionale și organizațiile non-guvernamentale, iar după cum afirma Robert A. Sarcinski, ”securitatea indivizilor este net superioară în importanță față de cea a statului”(2005), trecându-se de la centrul de analiză reprezentat de stat la centrul de analiză reprezentat de individ.

Fiind un concept complex, securitatea poate fi definită atât pe o bază obiectivă, cât și pe o bază subiectivă. Arnold Wolfers a oferit o definiție prin prisma ambelor dimensiuni, astfel încât conform acestuia ”securitatea, în sens obiectiv, măsoară absența amenințărilor la adresa valorilor dobândite, iar într-un sens subiectiv, absența temerii că asemenea valori vor fi atacate” (1952), fiind subliniată din nou ideea conform căreia definirea securității reprezintă o problemă de percepție.

O altă definiție este cea propusă de către Mathias Albert și evidențiază faptul că ”securitatea se referă la capacitatea unui sistem de a procesa elementele de diferență cu alte sisteme și în acest sens are legătură cu identitatea sa politică, socială și militară, securitatea fiind legată de ideea de siguranță și supraviețuire”(1998). De asemenea, Școala de la Copenhaga a introdus alte două elemente semnificative: Keith Krause și Michael Williams(1997) au afirmat că securitatea este dependentă de contextul spațial și temporal al obiectului său, iar Barry Buzan(1998) a luat în calcul probabilitatea ca aceasta să fie un act, o practică mai degrabă decât un lucru în sine, subliniind astfel necesitatea securizării, și considerând securitatea un proces de construcție socială.

Intelligence

Conceptul de intelligence deține o multitudine de accepțiuni, la fel ca în cazul conceptului de securitate, nu există o definiție unanim acceptată, existența unei confuzii conceptuale privind acest termen fiind remarcată încă din 1949 de către Sherman Kent ce afirma că „dificultatea principală pare a fi legată de natura cuvântului intelligence, care a ajuns să semnifice atât activitatea persoanelor angrenate în domeniu, cât și produsul activității lor”. Definiția oferită de către Kent prezintă inlligence-ul ca pe ”o știință socială care solicită o cantitate vastă de informații în scopul împiedicării dezechilibrelor printr-un eveniment neprevăzut”, înglobând trei dimensiuni: actul de cunoaștere, organizația care asigură cadrul necesar funcționării ciclice a procesului de cunoaștere și activitatea prin care serviciul de informații colectează, analizează și diseminează informațiile(2007).

O altă definiție pentru conceptul de intelligence care surprinde această structură tridimensională este cea propusă de către Mark Lowenthal și prezintă intelligence-ul ca fiind ”procesul prin care tipuri specifice de informații relevante pentru securitatea națională sunt solicitate, culese, analizate și furnizate factorilor de decizie; produsele respectivului proces; protejarea acestor procese și informații prin activități contrainformative și realizarea de operațiuni la solicitarea autorităților abilitate”(2002).

De asemenea, termenul de intelligence a fost conturat prin asociere cu activitățile secrete, ”relația dintre intelligence și secretizare reprezentând elementul fundamental care individualizează intelligence-ul în raport cu alte activități intelectuale”(2008). O altă componentă semnificativă este cea externă, National Security Act(1947) oferind o definiție ce integrează ambele elemente, intelligence-ul incluzând atât ”foreign intelligence”, cât și ”counterintelligence”. O altă dimensiune semnificativă este surprinsă în definiția oferită de către Herbert Mayer(1987) care afirmă că ”intelligence-ul reprezintă ansamblul operațiilor de culegere, filtrare, analiză a datelor și informațiilor și de diseminare a produselor de intelligence cu valoare acționabilă pentru a satisface necesitățile unui consumator specific”, și anume în mod general factorii de decizie.

Termenul de intelligence nu are o traducere fidelă în limba română, la fel ca și termenul de counterintelligence, traducerea de contraspionaj nefiind suficient de cuprinzătoare, astfel încât definiția atribuită intelligence-ului de către Comunitatea de Intelligence a Statelor Unite ale Americii(2004) a fost preluată și de către Serviciul Român de Informații. Conform acestei definiții, intelligence-ul desemnează ”procesul prin care informațiile relevante pentru securitatea națională sunt solicitate, colectate, analizate și puse la dispoziția beneficiarilor, produsele rezultate în urma acestui proces, activitatea de protejare a acestor procese și informații de acțiunile entităților de counterintelligence, precum și asigurarea conformității acestor operațiuni cu normele stabilite de autoritățile legal abilitate”.

Cooperare. Colaborare

Conceptul de cooperare reprezintă un comportament conceput pentru a beneficia grupul, și nu individul, deși în cele din urmă cel care va beneficia este individul, acesta fiind scopul cooperării, aceasta putându-se extinde de la grupuri mici pănâ la nivel global.(1984) Marta Sparago consideră cooperarea ca fiind reprezentată de acțiunea în care două sau mai multe părți lucrează împreună, cooperare ce se diminuează atunci când una dintre părți nu respectă acordul încheiat, astfel încât ”în lumea intelligence-ului, fie intern, fie global, cooperarea este considerată vitală pentru menținerea păcii și a securității”(2006).

Randall L. Calvert definește cooperarea ca fiind ”angajarea unui individ într-un act ce are consecințe imediate asupra sa, indiferent de ceea ce alții realizează la momentul respectiv, dar care generează avantaje pentru un alt individ, sau pentru mai mulți indivizi dintr-un anumit grup”(1995), și subliniază importanța cooperării în cadrul instituțiilor, precum și între instituții diferite. În urma atacurilor teroriste din 11 septembrie 2001, factorii de decizie ai Statelor Unite ale Americii au cerut Comunității de Intelligence intensificarea cooperării între agențiile de intelligence americane, precum și stabilirea unor noi relații de cooperare în domeniul intelligence-ului cu terți, într-un ”război global împotriva terorismului”, acesta fiind un exemplu urmat ulterior și de alte state/organizații.

Henneman a prezentat conceptul de colaborare ca fiind în mod frecvent ”asimilat cu o legătură, uniune sau parteneriat, caracterizate prin obiective și angajamente comune”(1995), considerând că atributele definitorii ale colaborării includ faptul că ”două sau mai multe persoane trebuie să fie implicate într-o societate mixtă, în mod tipic una de natură intelectuală în care participanții contribuie de bunăvoie la procesul de planificare și de luare a deciziilor”.

Edward Waltz a făcut distincția între colaborare și cooperare, iar potrivit acestuia, colaborarea este diferită de cooperare prin faptul că participanții sunt adunați în jurul unui proiect și au obiective comune, iar esența colaborării constă în “participarea intimă a tuturor la crearea întregului, și nu cooperarea fiecăruia pentru a contribui cu părți individuale la întreg”(2003). Privind colaborarea ca fiind ”efortul, circumstanțial sau permanent, depus de mai multe entități (indivizi, grupuri de lucru, departamente ale unei organizații etc.), ce au un scop comun, în vederea realizării unei acțiuni, care se soldează cu un rezultat comun”, consider că aplicarea principiului colaborării în activitatea de intelligence poate reprezenta un pas semnificativ în asigurarea securitității și în protecția infrastructurilor critice.

Amenințare asimetrică

Amenințările asimetrice reprezintă „noile amenințări din epoca globalizării”, amenințări apărute ca urmare a continuei permeabilizări a frontierelor, a posibilităților crescute de comunicare, de circulație a banilor, mărfurilor și serviciilor, implicând într-un sens mai larg probleme diferite, începând de la cele de ordin ecologic, imigrația, creșterea demografică, ajungându-se la criminalitatea internațională și la fenomenul terorismului, subliniind ideea conform căreia ”contracararea lor necesită o cooperare mult mai strânsă la toate nivelurile”(2006).

Conform definiției oferită de Thomas Poulin, asimetria acestor amenințări ”constă în refuzarea regulilor luptei impuse de adversar, astfel făcând orice operații imprevizibile”(2010), fapt ce implică folosirea forței în mod concomitent cu utilizarea unor forțe neprevăzute, arme pentru care nu există întotdeauna mijloace de apărare adaptate, metode care refuză războiul convențional, astfel încât acest tip de amenințări se bazează pe elementul surprizei(1953). Atentatele teroriste pot avea loc în momente imprevizibile și în orice loc propus, cei care le direcționează beneficiază de avantajul tehnologic al globalizării, acțiunea fiind realizată într-un loc și direcționată dintr-un alt loc ce s-ar putea afla într-un alt capăt al lumii, așteptările unei acțiuni putând fi ușor influențate și ducând la un rezultat eronat.

O altă definiție a fost oferită de către Michael L. Kolodzie, autor ce definea amenințările asimetrice drept ”evantaiul larg și imprevizibil al operațiunilor militare, paramilitare și de informație, conduse de națiuni, organisme, indivizi, forțe indigene sau de plasare sub comanda lor, ce vizează în mod specific slăbiciuni și vulnerabilități într-o guvernare inamică sau într-o forță armată”. Amenințările asimetrice ale secolului al XXI-lea reprezintă o reflectare a ceea ce Edward Luttwak considera în 1997 ”logica paradoxală a strategiei”, însemnând că ”acțiunile presupuse cele mai eficace să nu fie întotdeauna în practică și că ceea ce funcționează astăzi ar putea să nu funcționeze mâine, într-o luptă între inamici hotărâți”, fiind o logică urmată de acțiunile imprevizibile ale fenomenului terorismului.

Dat fiind potențialul de distrugere al unei forțe mici care folosește metode asimetrice, amenințările neconvenționale sunt în mod deosebit ”apanajul entităților non-statale”(2013), iar atentatele teroriste reprezintă un exemplu concludent pentru implicațiile, forța și imprevizibilitatea acestor amenințări. Cooperarea reprezintă un element semnificativ în lupta împotriva terorismului, o amenințare asimetrică ce implică numeroase riscuri la adresa securității umane, securității naționale, dar și la adresa securității internaționale, având o structură caracterizată de agresivitate.

Terorism

Terorismul reprezintă un concept care însumeaza numeroase definiții, însă o definiție utilizată frecvent este cea oferită de către Liga Națiunilor(1937), iar conform acesteia terorismul reprezintă ”toate actele criminale îndreptate împotriva unui stat și destinate sau calculate pentru a crea o stare de teroare în mintea anumitor persoane sau unui grup de persoane sau a publicului larg”. De asemenea, Organizația Națiunilor Unite(2010) a evidențiat faptul că ”terorismul, în toate formele și manifestările sale constituie una dintre cele mai grave amenințări la adresa păcii și securității, și toate actele de terorism sunt criminale și nejustificate, indiferent de motivația lor, ori de câte ori și de cine sunt comise“ . Biroul Federal de Investigații a definit terorismul ca fiind „utilizarea ilegală de forță sau de violență împotriva persoanelor sau a bunurilor în scopul intimidării sau constrângerii unui guvern, populației civile sau oricărui segment al acesteia, în sprijinul obiectivelor politice sau sociale”(1999), clasificând terorismul în național și internațional, în funcție de originea, de baza, precum și de obiectivele organizațiilor teroriste respective.

Walter Laqueur a subliniat în definirea terorismului „contribuția la utilizarea nelegitimă a forței pentru a atinge un obiectiv politic, atunci când oameni nevinovați sunt vizați”(1987), ținta grupărilor teroriste fiind considerați civilii necombatanți. De asemenea, și Yonah Alexander a definit terorismul ca fiind reprezentat de ”folosirea violenței împotriva țintelor civile aleatorii în scopul de a intimida sau de a crea teamă generalizată în scopul realizării obiectivelor politice”(1976). Atât în cadrul definițiilor oficiale oferite de către instituții, cât și în cadrul celor oferite de specialiștii din domeniu, se pot observa diferențe, dar și similitudini precum utilizarea violenței în mod ilegal și ilegitim, iar acest fenomen a fost și continuă să fie condamnat la nivel global.