Protectia Copilului In Caz de Riscvulnerabilitate
=== 3b81973fdb650e1a58b2f32314f93c1dfe0c0046_143156_1 ===
FACULTATEA STUDII EUROPENE
SPECIALIZARE: RELAȚII INTERNAȚIONALE ȘI STUDII EUROPENE
PROTECȚIA COPILULUI ÎN CAZ DE RISC /VULNERABIL
PROFESOR COORDONATOR ABSOLVENT
2018
FACULTATEA STUDII EUROPENE
PROTECȚIA COPILULUI ÎN CAZ DE RISC /VULNERABIL
PROFESOR COORDONATOR ABSOLVENT
2018
CUPRINS
INTRODUCERE
CAP. 1.1.1.Copilul……………………………………………………………………………. 1
1.2.Copilul aflat în dificultate, risc sau vulnerabilitate ………………………………………..6
1.3 Violența asupra copilului …………………………………………………………………9
1.4 Exploatarea copiilor ………………………………………………………………………11
1.5 .Abuzul copiilor………………………………………………………………………… 13
1.5 .1.Copil maltratat …………………………………………………………………………14
1.5.2.Abuzul emoțional ……………………………………..………………………………. 16
1.5.3 Abuzul fizic ……………………………………//……………………………………. 20
1.6. Neglijarea copiilor …………………………………//…………………………………. 21
1.7 Traficul de copii …………………………………………………………………………. 21
1.7.1.Traficul copilului în scopuri sexuale…………………………………………………. 23
1.7.2.Copii expuși abuzului sexual …………………………………………………………. 24
1.8 Conceptul de protecție a copilului și sistemele de protecție a copilului………………. 27
1.9 Istoria protecției copilului ………………………………………………………………..30
1.10 Măsurile de protecție a copilului ……………………………………………………… 32
1.10.1.Protecția drepturilor copilului în România ……………………………………………33
1.10.2.Mecanisme de protecție a drepturilor copilului pe plan internațional ……………… 35
1.11.Finanțarea activităților de protecție a copilului aflat în dificultate …………………… 37
1.12.Forme de sprijin acordate copilului aflat în dificultate sau stare de risc/vulnerabilitae 38
CAP. 2.ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURA
1.Scopul lucrării ……………………………………………………………………………. 44
2.2.Obiectivele lucrării……………………………………………………………………… 44
2.3.Ipoteza cercetării …………………………………………………………………………46
2.4.Metodele de cercetare…………………………………………………………………… 46
2.5.Descrierea loturilor de copii investigați………………………………………………… 47
STUDIU DE CAZ INDIVIDUAL……………………………………………………………50
CAP. 3.REZULTATE ȘI DISCUȚII ……………………………………………………………………..58
CONCLUZII …………………………………………………………………………………62
BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………………………………………………..64
INTRODUCERE
Copilăria reprezintă o perioadă de schimbări în mai multe domenii ale vieții ( biologic, social, psihologic), dar este și o perioadă a explorărilor, a invățării, a alegerilor, a consolidării identității și construirii relațiilor. Toți copiii trebuie să se bucure de drepturile și obligațiile specifice acestei vârste, protecția și promovarea drepturilor copilului fiind unul dintre indicatorii cei mai sensibili ai sănătății.
A călăuzi un copil este o încercare complexă ,în care cei mai mulți părinți din zilele noastre întâmpină dificultăți deoarece din aproape toate punctele de vedere,an de an,situația copiilor devine tot mai critică,atunci când implicarea părinților este insuficientă sau inexistentă.
Tuturor copiilor trebuie să li se asigure satisfacerea nevoilor de bază prin respectarea drepturilor de dezvoltare, nu numai pentru supraviețuire și protecție, ci și pentru a-și dezvolta personalitatea, talentele, abilitățile mentale și fizice.
Ei au nevoie de tot ce îi poate ajuta să crească și să se dezvolte. De exemplu, au nevoie de familie și de prieteni, de dragoste și de divertisment, au nevoie de un mediu curat și de locuri de joacă, de povești, de muzică, de școli și biblioteci, precum și de toate lucrurile bune care le stimulează mintea și îi ajută să se dezvolte.
Prin urmare, copiii au dreptul la dezvoltare, precum și dreptul la educație, la îngrijiri medicale, la asistență socială, etc. Drepturile de participare le permit copiilor să opineze în ceea ce privește viețile lor. Acestea le oferă posibilitatea de a-și exprima părerile, de a discuta problemele pe care ei le consideră importante, precum și de a căuta și de a primi informații relevante pentru ei.
Raportul ONU cu privire la Violența asupra Copilului (2006) atrage atenția asupra următoarelor aspecte: OMS a estimat, prin folosirea datelor limitate care există la nivel național, că aproape 53.000 de copii au murit în lume, în anul 2002, ca urmare a omuciderilor.
Toate aceste date vin să sprijine ideea că din punct de vedere social abuzul și neglijarea copilului reprezintă încă fenomene actuale în ciuda programelor de prevenție și intervenție derulate și în ciuda legislației din domeniu și că este nevoie de studii sistematice în domeniu care să permită o cunoaștere mai aprofundată a fenomenului.
În realizarea lucrării PROTECȚIA COPILULUI ÎN CAZ DE RISC/VULNERABILITATE predomină aducerea contribuției personale, bazată pe o bibliografie selectivă și de actualitate, în vederea precizării unor aspecte particulare în care sunt implicați copii vulnerabili .
Menționez faptul că partea finală este complexă prin analiza subieților prezentați și încheie lucrarea, nu însă înainte de a fi trecute în revistă principalele concluzii succeptibile și de a oferi o analiză pertinetă în ceea ce privește protecția copilului.
Bibliografia este de actualitate ,dând posibilitatea acetei lucrări să fie prezentată în anul 2018.
=== 3b81973fdb650e1a58b2f32314f93c1dfe0c0046_143156_2 ===
CAPITOLUL 1
1.1.Copilul
Societatea contemporană sub semnul șocului viitorului se caracterizează printr-o tranziție permanentă care implică o adaptare continuă la situațiile noi create .Din această perspectivă , copii sunt și vor fi puși permanent în contexte critice la care vor trebui să se adapteze .
Modul în care copilul este valorizat de către o societate se reflectă în preocuparea pe care aceasta o are pentru ca drepturile copilului să fie respectate și implementate în toate domeniile vieții sociale, fie ele publice ori private. Fenomenul maltratării ,neglijării,abuzării copilului ,indiferent de formele de manifestare ,este un construct social, ce nu aparține doar unei perioade sau unui context social bine determinat.
Din această perspectivă Lloyd de Mause notează: „istoria copilăriei este un coșmar din care abia acum începem să ne trezim. Cu cât mergem mai mult în trecut, cu atât este mai scăzut nivelul de protecție acordat copilului și mai mare probabilitatea de a fi omorât, abandonat, bătut terorizat sau abuzat,, , iar istoria pare să susțină afirmațiile lui de Mause.
Dreptul evoluției copiilor în societatea contemporană cunoaște patru importante perioade de dezvoltare ,fiecare marcată de trăsături caracteristice atât pe planul izvoarelor materiale (al condițiilor obiective,materiale,de existență economico-socială) cât și pe planul izvoarelor formale ( care reprezintă modalități concrete ,formale,expresive prin care normele dreptului se exprimă ,și se manifestă).
Sentimentul copilăriei apare,potrivit opiniei istoricului francez,în două etape.În secolul al XVI-lea,sunt descoperite naivitatea,inocența drăgălășenia copilului care devine sursă de amuzament pentru adulți.Acest prim sentiment al copilăriei (mignotage) se asociează atitudinii tradiționale de indiferență față de copil.
Totuși se impun de acum noțiunea de inocență infantilă și imperativul respectării ei.În societatea contemporană,sentimentul copilăriei,în diferitele sale forme,reprezintă o expresie particulară a sentimentului mai general care este sentimentul familiei.O radicalizare a tezei sentimentalizării raporturilor părinți-copii în societățile moderne este opera lui De Mause (1974,cf.Kellerhals,1993), în opinia căruia întreaga istorie a acestor raporturi a fost, până la începutul secolului nostru,un neântrerupt șir de violențe,un lung martiriu care a parcurs mai multe stadii;pruncuciderea,până în secolul al IV-lea ;abandonul (,,plasarea,,copiilor în alte familii sau instituții);ambivalența (din secolul al XVI-lea ,se poate constata o creștere a violenței exercitate asupra copiilor din rațiuni pedagogice;în secolul al XVIII-lea ,copiii intră în universul emoțional al părinților,fără a avea un loc central);intruziunea (părinții tind să domine spirituul și voința copiilor);socializarea (către sfârșitul secolului al XIX-lea,părinții sunt preocupați de adaptarea economică și socială a copiilor);susținerea (helping mode-în societatea contemporană,părinții caută să satisfacă nevoile particulare ale copilului).
Foarte contestată ,analiza lui De Mause are meritul de a fi sesizat faptul că,odată cu creșterea interesului părinților pentru copii ,se modifică semnificația violențelor exercitate asupra acestora din urmă:din acte care exprimă și impun puterea agresorului ele devin mijloace educative,administrate,,în interesul copilului,,.
Chiar dacă teza indiferenței parentale în societățile preiundustriale și a apariției târzii a sentimentului copilăriei este astăzi contestată ,marea majoritate a cercetărilor admit că,pe măsura evoluției societății ,raporturile părinți-copii sunt tot mai mult definite printr-o dimensiune emoțională și că interesul părinților pentru educația copiilor crește.Predispozițiile temperamentale care afectează viața emoțională de timpuriu, se accentuează în timp și marchează structurarea personalității. Încă din primele zile de viață se pot observa trei patternuri comportamentale ale nou-născuților.
a.Temperamentul ușor – la sugarii care sunt predictibili, cu reflexe regulate, ritmice, cu reacții în general pozitive și care nu creează probleme;
b.Temperamentul dificil iritabil – la sugarii neritmici, cu o intensitate mare a reacției, copii pe care Chess i-a numit „ucigători de mamă”;
c.Temperamentul lent – la sugarii cu timp de reacție mare, atât în declanșarea reacțiilor cât și în adaptarea la noi situații/stimuli. Aceste caracteristici temperamentale au fost găsite ca stabile atât după un termen scurt (2 ani) cât și mediu și chiar sunt predictive ale trăsăturilor temperamentale din copilăria târzie.
Din multitudinea factorilor de mediu care pot influența încrederea în sine, cunoașterea de sine și concepția despre sine – aspecte definitorii pentru personalitatea unui copil, părinții sunt cei mai influenți. Influența lor educativă se concretizează în modelele comportamentale pe care le oferă copilului, modul în care înțeleg să-i controleze activitățile și felul în care răsplătesc/pedepsesc copilul pentru anumite comportamente. Toate aceste definesc stilul educativ al părinților.
Copiii ai căror părinți sunt suprapermisivi, relaxați și nedisciplinați, furnizează un model care, imitat, va întări iresponsabilitatea copiilor lor. Ei tind să devină exploatatori, revendicativi, necooperanți și agresivi, dezvoltând comportamente antisociale.
Copiii expuși controlului parental întâmplător și capricios pot deveni imobli și inactivi sau ambivalenți în activitate și sentimente, trăsături care pot persista mult timp după ce mediul lor de viață s-a schimbat, devenind uniform și previzibil.
Copiii hiperprotejați de părinți învață să fie deficienți în comportamentele adaptative și autoapreciative, dar învață să se și vadă pe ei înșiși inferiori și să devină temători în a părăsi mediul protector.Sursa primară a problemei se întâlnește de obicei la părinții care nu au o perspectivă echilibrată asupra relației cu copii lor.Cei mai mulți părinți au idei greșite despre ceea ce este copilăria și ce ar trebui să aștepte din partea acestora.Cu toate că cei mai mulți părinți își iubesc cu adevărat copii,ei nu știu cum să-și manifeste această dragoste așa încât acetia să se simtă iubiți și acceptați.Totuși,părinții care doresc cu adevărat să le dea copiilor lor ceea ce au ei nevoie ,pot învăța cum să o facă.
Copilul în mediul său familial.Mediul este constituit din totalitatea elementelor cu care individul interacționează direct sau indirect, în procesul devenirii sale. El include astfel, elementele mediului natural – relief, climă, elementele mediului social imediat -familie, prieteni, școală etc.Uterul matern este primul mediu fizic vital al omului. Lipsa de substanțe, proteine sau consumul de alcool, droguri sunt suficiente pentru ca dezvoltarea fătului să fie perturbată sau chiar întreruptă. Acțiunea mediului poate fi în egală măsură favorabilă dezvoltării dar și o frână sau chiar un blocaj(mediu stimulativ, ostil, insecurizant, supraprotectiv). Educația mijlocește și susține și ea în mod conștient dezvoltarea.
Personalitatea unui copil se dezvoltă sub influența următoarelor aspecte:
●dezvoltarea fizică: referitoare la masa medie la naștere normală -3200 g băieți, 3000 g fete; înălțmea medie la naștere 50 cm la băieți și 49 cm la fete ; precum și
creșterea lor pe parcurs în funcție de vârstă;
●dezvoltarea motorie: este foarte importantă având rolul de a asigura sănătatea fizică și cea mental. Învățarea mersului permite plimbarea și creșterea numărului de oameni cu care copilul intră în contact, numărul de activități desfășurate, formarea imaginii de sine;
– dezvoltarea limbajului: ontogeneza limbajului pare să se facă în jurul a trei etape esențiale cu succesiune regulată;
●prelimbajul: (până la 12-13 luni, uneori chiar 18 luni);
●limbajul mic: de la 10 luni la 3 ani și
●limbajul: – de la 3 ani.
Micul limbaj limitat dar ușor de exploatat – mama, tata, se dezvoltă pe parcurs, putând să cuprindă la 2 ani un vocabular de 200 de cuvinte. În mod evident, rolul familiei în această perioadă este unul considerabil, grație bagajului de cuvinte învățate de la aceasta.In cazul tulburărilor de articulare (pelticia, sigmatismul), banale până la 5 ani dar care apoi necesită o abordare psihoterapeutică, în cazul retardului în vorbire, a dislexiei, balbismului și altor forme de tulburări,,, reacția familiei trebuie să se constituie fie în corectare permanentă, fie în ignorare totală a tulburării lăsând copilul fără un posibil reper,,
Calitatea relației afective familiale joacă deci un rol important (carența afectivă, absența interacțiunilor mamă-copil, mama ce vorbește puțin, mama depresivă etc). Totodată, se poate spune că limbajul poate fi privit ca o potențială amenințare la adresa legăturii ce unește cuplul mamă-copil.
●dezvoltarea senzorială: se produce în strânsă legătură cu cea motorie. Până la vârsta de 7 ani, copilul a ajuns să diferențieze culorile roșu, verde, galben, albastru, nuanțele cromatice, sunetele. Crescând experiența perceptivă și capacitatea de reprezentare, crește și precizia perceperii însușirilor spațiale ale obiectelor (formă, distanță, mărime, poziție relativă). Crește capacitatea de apreciere a duratelor, capacitatea de percepere sistematică, cu scop (observația). Cunoștințele de istorie, geografie, geometrie se înțeleg la sfârșitul copilăriei. Existența unui deficit (surditate, cecitate) privează copilul de o sursă de informații care îi permite să descopere lumea înainte de a o stăpâni și apoi de a o interioriza în psihismul său.
●dezvoltarea intelectuală: Pentru a supraviețui oamenii trebuie să se adapteze la mediul în care trăiec prin organizarea comportamentelor și cunoștințelor însușite. (Landau, Erika, Psihologia creativității, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1979, pg. 375.)
Din perspectiva dezvoltări intelectuale logice sunt 4 stadii ale evoluției cognitive umane:
a.stadiul sezorio-motor; 0-2 ani cu descoperirea de către copii a relațiilor și perceperea propriilor acțiuni și conștientizarea permanenței obiectelor;
b.stadiul preoperațional; 2-7 ani cu deprinderea mersului, limbajului;
c.stadiul, operațiilor concrete; 7-11 ani copiii încep să aplice reguli logice operațiilor de transformare a informațiilor pentru rezolvarea problemelor cu care se confruntă;
d.stadiul operațiilor formale; 11-15 ani. In această etapă tinerii sunt capabili să lucreze cu concepte abstracte, sil facă operații (combinări, aranjamente, permuări, derivări etc).
● dezvoltarea socială. În copilărie procesul de culturație se produce mai mult prin imitație continuînd pe parcurs să-și însușească reguli de viață, credințe, procedee de cunoaștere, de acțiune.
Familiile dezorganizate au în mod caracteristic afectat tiparul de comunicare,iar echilibrul familiei este sever tulburat de existența conflictelor,fapt ce are un puternic impact negativ asupra copiilor .Se cunosc situații în care din diferite motive survin neânțelegeri,reproșuri, tensiuni între soți.În aceste condiții interacțiunile dintre părinți și copii au mai mult de suferit.Pierderea unei legături semnificative în familie înlocuită de o relație restantă neadecvată stă la originea stresului psihosocial.Balanța emoțională a copiilor poate fi înclinată nu numai de un șoc puternic,ci și de o serie de distrupții de mai mică intensitate ,care se repetă însă un timp mai îndelungat. (Rodica Ciurea Codreanu,pg.45,2010)
Sunt cazuri când vulnerabilitatea la stres a copiilor depinde de factori genetici și psihosociali (fracmentarea relației psiho-sociale ,având efect comunicarea deficitară și limitată,abandonul de unul din părinții sau chiar de ambii),alienarea socială și personală. Uneori,unele stări depresive ale copiilor se explică prin existența unui eveniment familial grav în copilărie. Familiile cu relații disarmonice constituie și cadrul în care nu pot exista relații normale de comunicare între părinți și copii. Prea mulți copii din zilele noastre au sentimentul că nimănui nu-i pasă de soarta lor fiind abandonați undeva la mijlocul drumului,și ca rezultat,mulți se simt inutili,neajutorați,disperați,se autocompătimesc și se subapreciează.Copii sunt descriși ca fiind generația apatică .De ce ?
Două dintre cele mai înspăimântătoare consecințe ale acestei apatii sunt depresia și revolta împotriva autorității. Copii apatici,dacă nu sunt susținuți de familie, pot cădea foarte ușor pradă unor oameni fără scrupule,care-i folosesc pentru scopuri personale.Ei sunt susceptibili de a fi influențați de grupuri cu autoritate,care le oferă răspunsuri ușoare și promisiuni imposibile.Mulți consideră că în zilele noastre ,este foarte greu să fii părintele unui copil.Unul din principalele motive este că ,copii ,își petrec majoritatea timpului sub controlul și influența altora: profesori,colegi,vecini,televizor, calculator. (Mircea Piticaru,pg.65,2004)
Mulți oameni cred că,indiferent cum își îndeplinesc datoria de părinți,eforturile lor au un efect minim asupra copiilor .Fals deoarece dovezile indică faptul că ,în fiecare caz căminul exercită cea mai mare influență .Până când copii nu vor avea certitudinea dragostei și acceptării din partea părinților,nu vor da ce au mai bun în ei,nu vor face tot ce le stă în putință ,nu vor atinge întregul lor potențial.Foarte puțini copii au șansa de a se simți într-adevăr iubiți și acceptați cum ar trebui să fie.Este adevărat că cei mai mulți părinți au față de copii lor profunde sentimente de dragoste,dar nu trebuie uitat faptul că sunt și excepții când din varii motive,părinții îi maltratează,neglijează,abuzează,etc sau abandonează pe o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp ,lăsându-i în grija rudelor sau cunoștințelor. .( Ross,Campbell,pg.57,2012 )
1.2.Copilul aflat în dificultate, risc sau vulnerabilitate
Vulnerabilitatea a fost definită ca predispoziția individuală „de a dezvolta variate forme psihopatologice ori comportamente necorespunzătoare” sau „susceptibilitatea pentru rezultate negative ale dezvoltării care poate să apară sub condiții de risc crescut”. Această susceptibilitate a fost atribuită în parte factorilor genetici sau temperamentali. În literatura de specialitate a fost folosit și termenul de „non-vulnerabilitate”, în dezvoltarea cu succes a copilului. .(Zimmerman și Arunkumar 1994,pg. 28)
Acest termen ar sugera că nu există nici un cost din partea copilului deși o serie de lucrări sugerează că acești copii folosesc totuși strategii internalizate pentru a face față acestor factori de risc, ei experimentând mai multă anxietate și depresie. Factorii de risc acționează la nivel individual, familial și comunitar. De cele multe ori ei apar și interacționează după model cumulativ, fie aditiv, fie exponențial. Tocmai de aceeea acești factori sunt greu de studiat separat.
De-a lungul secolului al XX-lea, diferitele teorii privind dezvoltarea personalității au pus alternativ accentul fie pe determinismul genetic fie pe cel ambiental, pentru ca din 1990 până în prezent să se abandoneze noțiunea de cauză bazală unică și să se accepte originea multifactorială a majorității bolilor, inclusiv a tulburărilor de personalitate. În cadrul acestei opinii toți factorii de risc, fie individualigenetici, fie de mediu-familiali sau comunitari, implică efecte mai degrabă probabilistice decât deterministice, este criticat determinismul genetic al comportamentului, este restabilită importanța factorilor de mediu și a intercondiționării genă-mediu.
Factoriide risc implicați în structurarea dizarmonică a personalității cuprind:
Factori de risc parentali și familiali
1.Probleme socio-economice în familie: sărăcie, șomaj, primire de ajutor social, traiul în azile pentru săraci.
2.Abuzul asupra copilului: a. abuzul fizic; ●abuzul emoțional; ●abuzul sexual; ●neglijarea;
3.Traume în mica copilărie – inclusiv pierderea unui părinte;
4.Monitorizarea copilului: ●supraveghere insuficientă;●lipsa supravegherii locurilor prin care umblă tânărul;
5.Frați cu comportament antisocial;
6.Calitatea relațiilor familiale: ●acceptare parentală scăzută față de copil; ●lipsa căldurii afective și a suportului emoțional; ●atașament nesigur și dezorganizat;
7.Abuzul asupra copilului: ●abuzul fizic; ●abuzul emoțional; ●abuzul sexual; ●neglijarea;
8.Conflicte familiale:●nefericire în relațiile maritale;●conflicte interpersonale; ●agresivitate între părinți; ●divorțul parental;
9.Mărimea familiei și poziția ordinală a copilului: ●familii numeroase cu mulți copii;
●poziția de ultim născut în familie;
10.Vârsta mamei – mariajul precoce și vârsta tânără a mamei la naștere;
11.Complicații pre- și perinatale: ●sarcina cu complicații incluzând infecții materne; ●prematuritatea și greutatea mică la naștere;●tulburări respiratorii la naștere; ●leziuni minore la naștere;
12.Psihopatologie și comportament criminal în familie: ●comportament criminal; ●părinți cu tulburare de personalitate tip antisocial; ●alcoolism; ●depresie; ●psihoze
13.Metode de pedepsire a copiilor de către părinți: ●metode dure (pedepse corporale dure); ●inconsecvența pedepselor;
Factorii de risc individuali
a.Nivele subclinice de tulburări de conduită – semne precoce (de exemplu în școala elementară) de nivele ușoare (subclinice) de răzvrătire și agresiune, tipuri multiple de comportamente antisociale și multiple situații în care acestea sunt vizibile (de exemplu acasă, la școală și în comunitate).
b.Deficite și dificultăți neuropsihologice:●Deficite în diverse funcții ale limbajului (învățarea limbajului, fluența limbajului);●Deficite ale memoriei; ●Deficite ale coordonării motorii; ●Deficite ale integrării stimulilor auditivi și vizuali; ●Deficite ale funcțiilor executive ale gândirii (raționamente abstracte, organizarea conceptelor, planificarea).
c.Temperamentul copilului – temperamentul dificil, caracterizat prin: afectivitate negativă, răspuns scăzut la stimuli, adaptabilitate scăzută la schimbări;
Factori de risc comunitari:
a.Factori legați de școală: frecventarea de școli în care se pune accent redus pe învățătura de calitate, timp redus petrecut de către profesor la lecții, raritatea folosirii de către profesor a laudei și aprecierii pentru munca școlară, accent redus pe responsabilitatea individuală a elevilor, condiții proaste de lucru pentru copil (mobilier necorespunzător), indisponibilitatea profesorului în rezolvarea problemelor copiilor;
b.Cultura violenței prin cinematografie, televiziune, reviste și ziare;
c.Factori demografici: domiciliu în mediu urban – orașe caracterizate prin mari crime; zone suprapopulate; izolarea socială a părinților; absența infrastructurilor de recreere; absența grădinițelor; migrația părinților, permanentă sau temporară, atât din mediul rural, cel urban cât și peste hotare;
Predispozițiile genetice ce conturează trăsăturile temperamentale ale copilului pot constitui o sursă de vulnerabilitate pentru o structurare dizarmonică a personalității.
Copiii victime ale părinților.Dacă educația morală în familie este o problemă legată de personalitatea părinților,atunci trebuie recunoscut faptul că neajunsurile ,la o parte din familiile copiilor delicvenți ,sunt atât de mari ,încât nici nu se poate vorbi de preocupări educative .Ambianța sufocantă a căminului prin inegalitatea de atitudini între părinți,sau între părinți și bunici,dezorientări în personalitatea soților,relațiile deficitare cu vecinii,insuficiența integrare a familiei în viața socială constituie tabloul unui mediu nefavorabil dezvoltării normale a copilului .Consecințele acestor realități sunt cu atât mai grave ,cu cât prin natura lucrurilor, cea mai mare perioadă din viața sa copilul se află sub influența caracterului celorlalți membrii ai familiei și în primul rând al părinților săi .
Defectele personale ale părinților constituie un prost exemplub pentru copil se află în legătură uneori cu neânțelegerile latente dintre ei, de natură economică,socială,pedagogică și chiar conjunctivală.Efectele crizelor permanente de unitate familială se reflectă în sentimentul de insatisfacție ,de lipsă de stabilitate și securitate a copilului ,ducând la devieri cu înclinații permisive spre delicvență juvenilă . Acest manifestări prejudiciează treptat echilibrul dintre copil și mediul social și facilitează inadaptarea sa morală prin devieri caracteriale .În această privință este util de cunoscut mecanismul psihofiziologic prin care acționează conflictele dintre părinți,ca situație traumatizantă cronic,assupra dezvoltării psihice a copiilor .
Acest mecanism are numeroase implicați socio-pedagogice legate de capacitatea de reflectare a psihicului copilului .Conflictele în sine ale părinților variind de la simple neânțelegeri cronice ,de uzură,la paroxisme de agitație (scandaluri manifestate,injurii grave,bătăi ) își au evident importanța lor în determinarea intensității reacției afective a copilului . Părinții care își maltratează copiii se simt atât mai culpabilizați cu cât imaginile mamei și tatălui, vehiculate de mass media, sunt supravolarizate. Din punct de vedere psihologic ,manifestările atitudinilor parenterale perturbate sunt manifestări exterioare a actelor de conduită apare ca o modalitate de acțiune tipic umană influențată de însușire temperamentale ale persoanei.În felul acesta devierile de conduită a copiilor , indiferent că au la bază dereglări ale funcților nervoase centrale sau numai simple deprinderi elaborate în dezacord cu cerințele conviețuirii în comun se prezintă ca devieri nu atât de șa normele stării de sănătate,cât mai ales de la normele morale.Condiționarea de atitudini parenterale perturbate are la bază multe asocieri psihologice ,elaborate în funcție de dinamica mediului ,de condițiile de viață și de ecucație .(Dr.I.Străchinaru,pg.124,2008)
1.3 Violența asupra copilului
Violența este un fenomen tardiv,care apare în urma sumării un timp îndelungat a unor influențe traumatizante pe baza cronicizării deficienților de comportament și de caracter ale individului .Într-o accepțiune mai largă termenul caracterizează dinamismul unui subiect care se afirmă,care nu fuge nici de dificultăți,nici de luptă;pe un plan încă și mai general,caracterizează acea dispoziție fundamentală datorită căreia ființa vie contribuie la satisfacerea trebuințelor sale vitale.
Pentru mulți psihologi și sociologi violența întâlnită frecvent asupra copiilor, este strâns legată de ,, frustrarea adulților . ,,Violența se datorează cel mai adesea unei insatisfacții profunde,consecutive unei lipse de afecțiune sau unui sentiment de devalorizare personală.Într-o lucrare devenită clasică,Jean Claude Chesnais ,definește violența asupra copiilor , ca fiind,, utilizarea superiorității fizice asupra altuia,,.
Cauzele violenței asupra copiilor pot fi generale și specifice :
Astfel spus , cauzele generale sunt :●Mediul și controlul factorilor de decizie;●Influențele existente prin care copilul este atras;●Dezacordul și dizarmonia întrecopil și adult.
Cauzele specifice pot fi :●Nesupravegherea, sau insuficienta supraveghere a copiilor ;●Carențele educative;●Implicarea în diferite acțiuni violente și impactul pe care îl are anturajul din care copilul face face parte;●Mediile de proveniență ;●Cauze de natură socială .
Criticând încercările de a analiza diferitele elemente componente ale fenomenului de violență asupra copiilor prin identificarea cauzelor,A Cohen consideră că ele se datorează unei prejudecăți conform căreia anumiți factori au trăsături intrinseci patogene sau dactilogene ,astfel încât cele mai multe rezultate rele (inadaptare la mediul,agresivitate ,marginalizare de către ceilalți) nu pot avea decât antecedente rele.Din acest motiv,el consideră perspectiva violentă mai degrabă ca o combinație de circumstanțe,demonstrând că rareori acestea reunesc condițiile generale solicitate de teorie. Prin urmare,dramatizarea răului (prin relevarea momentului apariției comportamentului violent de către un adult asupra unui copil) ca și etichetarea capătă o importanță deosebită asupra evoluției identității acestuia, violența fiind un atribut care reflectă ceea ce fac alții în egală măsură cu ceea ce face copilul însuși.
Violența asupra copiilor rămâne în mare măsură ascunsă, din diferite motive. Unul dintre motive este teama: multor copii le este teamă să vorbească despre incidente care implică acte violență împotriva lor. In multe cazuri, părinții, care ar trebui să să-și protejeze copiii, păstrează tăcerea atunci când actul de violență a fost făcut de soț/soție sau de către alt membru al familiei, de către un membru mai puternic al societății, cum ar fi un angajator, un ofițer de poliție sau de către un lider al comunității respective.Teama există în special în locuri unde „onoarea,, familiei este pusă mai presus de siguranța și bunăstarea copiilor. În special, violul sau alte forme de violență sexuală pot duce la ostracizare, alte violențe sau la moarte.
Violența este invizibilă, deoarece nu există modalități care să ofere siguranța și încrederea necesară pentru copiii și adulții care reclamă acest lucru.
În anumite părți ale lumii, oamenii nu au încredere în poliție, în serviciile sociale și în alte autorități; în alte părți, mai ales în zonele rurale, nu există autorități la care să aibă acces pentru a reclama aceste cazuri. Există puține date disponibile privind violența în instituții de îngrijire sau în unități de detenție din multe părți ale lumii, deoarece, deși incidentele pot fi documentate, celor mai multe instituții nu li se cere să înregistreze și să dezvăluie astfel de informații, nici chiar părinților copiilor respectivi.Acceptarea violenței de către societate este, de asemenea, un factor important: atât copiii, cât și abuzatorii pot accepta violența fizică, sexuală și psihologică drept inevitabilă și normală. Disciplinarea prin pedepse fizice și umilitoare este adesea percepută ca fiind normală, în special atunci când nu are ca rezultat o vătămare „vizibilă,, sau de durată.Mare parte din formele de violență rămân însă neraportate. La ora actuală, din cauza normelor culturale și sociale este destul de greu a face o estimare unitară a numărului de copii maltratați; în plus, cifrele existente reprezintă doar cazurile oficiale.
1.4 Exploatarea copiilor
Conform articolelor 12 și 13 ale Legii nr. 678/2001, traficul de persoane constă în „recrutarea, transportarea, transferarea, cazarea sau primirea unei persoane prin amenințare, violență sau prin alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă ori înșelăciune, abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea acelei persoane de a se apăra sau de a-și exprima voința ori prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase pentru obținerea consimțământului persoanei care are autoritate asupra altei persoane, în scopul exploatării acestei persoane”.
Regulamentul de aplicare a Legii 678 a fost stabilit prin Hotărârea de Guvern nr. 299/2003, care a statuat necesitatea unei coordonări la nivel național a activității de prevenire și combatere a traficului de ființe umane, prin constituirea unui grup interministerial de lucru n mod complementar cu planul și reglementările deja menționate, Ordinul nr. 123/2004 din 10 noiembrie 2004, elaborat de secretarul de stat al Autorității Naționale pentru Protecția Copilului și Adopție, a aprobat Regulamentul de organizare și funcționare a subgrupului pentru coordonarea și evaluarea activității de prevenire și de combatere a traficului de copii.
Acest subgrup, care este constituit din experți, reprezentanți ai ministerelor și ai altor instituții cu atribuții în domeniul protecției drepturilor copilului, al prevenirii și combaterii traficului de persoane, are ca responsabilitate principală coordonarea, la nivel național, a activităților de prevenire și combatere a traficului de copii, precum și a celor de protecție și reintegrare socială a copiilor returnați din străinătate sau victime ale traficului de persoane.
În acest scop, subgrupul asigură implementarea activităților prevăzute în Planul Național de Acțiune pentru Prevenirea și Combaterea Traficului de Copii, urmărind aplicarea dispozițiilor legislației interne și a normelor internaționale din domeniu, precum și îndeplinirea, de către instituțiile responsabile, a activităților în planul de acțiune menționat.
În completarea acestei strategii, Planul național de acțiune pentru implementarea Strategiei naționale împotriva traficului de persoane, a propus un sistem integrat de monitorizare și evaluare a fenomenului traficului de persoane și o coordonare interinstituțională mai eficientă împotriva acestuia, în condițiile unei protecții și asistențe sporite a victimelor, toate aceste obiective circumscriindu-se scopului general de prevenire a acestei forme grave de abuz.
De asemenea, trebuie subliniat faptul că, în vederea monitorizării respectării dreptului copilului de a fi protejat împotriva exploatării prin muncă, în cadrul ANPDC a fost creată Unitatea Specializată privind Munca Copiilor . Creșterea capacității acestei unități de a se ocupa cu cele mai grave forme ale muncii copiilor a constituit, ea însăși, subiectul unui program aparte, desfășurat de Centrul de Resurse pentru Profesiuni Sociale, și a fost finanțată de Biroul Internațional al Muncii (ILO – IPPECL) prin intermediul Programului Internațional pentru Prevenirea și Eliminarea Muncii Copiilor.
Obiectivul principal al programului pus în aplicare a constat în prevenirea și eliminarea progresivă a celor mai grave forme ale muncii copiilor în Romania, inclusiv a traficului de copii în scopul exploatării prin muncă.Conform ordinului menționat, o victimă a traficului de persoane este „orice persoană fizică despre care există informații că a suferit o vătămare fizică sau psihică, o suferință emoțională, o pierdere economică sau o vătămare gravă a drepturilor sale fundamentale, prin acțiuni sau inacțiuni care încalcă legislația penală în materia prevenirii și combaterii traficului de persoane”.În ceea ce privește identificarea victimelor, ea se poate realiza în mod formal, de către organele judiciare, precum și de către furnizorii de servicii sociale, prin anchete sociale și prin indiciile referitoare la existența unui posibil caz de trafic de persoane. La rândul ei, referirea victimelor unui asemenea trafic vizează încredințarea acestora către furnizorii de servicii de protecție și asistență. Mecanismul național instituit se bazează pe două perspective majore ale identificării victimelor:
a.cea legală – care se referă la încadrarea fiecărui caz în definițiile cuprinse în legislația cu privire la trafic, cuprinzând acțiunile, mijloacele și scopul acestei forme grave de abuz;
b.cea victimologică – constând în evaluarea circumstanțelor și particularităților fiecărui caz, precum și a consecințelor traumatizante ale confruntării cu experiența traficului.
Combaterea și prevenirea traficului de persoane, în general, și a copiilor, în special, a constituit, în același timp, obiectul unor convenții bilaterale între România și diferite țări europene, așa cum a fost, de pildă, Acordul dintre România și Spania privind cooperarea în domeniul protecției minorilor români neânsoțiți, în Spania, repatrierea lor și lupta împotriva exploatării minorilor.
1.5 .Abuzul copiilor
Abuzul din punct de vedere medical înseamnă fie o acțiune fie o inacțiune care, fiind orientată asupra copilului, îi afectează sănătatea fizico-psihică, cu consecințe temporare sau definitive . Abuzul include:
1.Maltratarea fizică cu diferite vătămări prin lovire, arsuri, opăriri, otrăviri deliberate, sufocare deliberată a copilului;
2.Abuzul emoțional, manifestat prin ostilitate, lipsa atenției, abandonul copilului;
3.Abuzul sexual care poate fi penetrant, nonpenetrant, intrafamilial, extrafamilial;
4.Neglijarea ce constă în lipsa unui ajutor fizic și medical, a unei supravegheri, a afectivității sau a stimulării.
Se pare că abuzul fizic asupra copiilor conduce la multe probleme externalizate în perioada adultă precum agresiunea fizică, abuzul de substanțe și delincvența, iar copiii abuzați sexual manifestă ca adulți probleme legate de internalizare, în special depresia, scăderea stimei de sine și comportament antisocial.
Fenomenul abuzului copilului este un construct social, ce nu aparține doar unei perioade istorice sau unui context social bine determinat. Copiii au fost dintotdeauna subiectul unei agresivități din partea celorlalți, respectiv a adultului.In ultima decadă, efectele socio-economice negative ale tranziției au condus la degradarea rapidă și substanțială a nivelului de trai a unei proporții din ce în ce mai ridicate a populației, fiind afectate în special familiile cu copii. In România, copilul a fost considerat întotdeauna o valoare centrală a familiei, în ciuda unor măsuri politice adesea contradictorii sau cel puțin confuze de-a lungul timpului. Cu toate acestea copilul are un risc mai mare de victimizare din mai multe motive: dependența sa crescută de un adult, statutul lor fizic și toleranța socială destul de ridicată la anumite forme de violență, din considerente culturale. Din această perspectivă se poate vorbi de o „pierdere a copilăriei.
1.5 .1.Copil maltratat
Copil maltratat ,copil victimă a violențelor sau a unor tratamente blamabile. Adesea alcoolismul, mizeria, locuințe insalubre, tradiția violenței stau la originea acestor tratamente condamnabile, dar flagelul poate atinge toate mediile. Părinții care își maltratează copiii se simt atât mai culpabilizați cu cât imaginile mamei și tatălui, vehiculate de mass media, sunt supravolarizate. Pentru a se evita ca aceste persoane să se găsească într-o prea mare izolare și marginalizate, unele ,,școli ale părinților,, au creat, din 1971, în mai multe orașe din Franța, permanențe telefonice la care părinții care nu-și mai suportă copilul au posibilitatea să-și exprime în mod anonim tensiunea. Serviciile publice au pus și ele la dispoziție un sistem de protecție socială, medico-socială și judiciară.
Maltratarea afectează un mare număr de copii fără apărare, prin diferite forme de privare. Ea îi afectează, de asemenea și pe adulții care și-au trăit propriile neajunsuri, frustrări spulberate ca părinți. Maltratarea este un fenomen complex și întotdeauna generator de durere, ce necesită o descriere amănunțită.Există o nevoie de a clarifica conceptul de maltratare în relație cu abuzul asupra copilului, de vreme ce aceste două descrieri sunt adesea interschimbabile. ( Golu M., Introducere în psihologie, Editura Științifică, București, 2002, pg. 149)
Termenul de abuz asupra copilului a fost folosit prima dată pentru a descrie ,,copilul bătut.Conceptul a fost extins. În ziua de azi, a ajuns să fie folosit pentru toate formele de maltratare, nu doar pentru abuzul fizic dar și pentru formele de neglijare și abuz emoțional și sexual. ,,.( Golu M., Introducere în psihologie, Editura Științifică, București, 2002, pg. 149)
Folosind cuvântul maltratare, se face referire la părinți sau persoane care îngrijesc copilului producându-i acestuia vătămări fizice sau emoționale sau neglijează copilul într-un asemenea grad încât starea sănătății sale fizice și/sau emoționale precum și dezvoltarea sa, sunt în pericol.Definiția copilului maltratat dată de ODAS (Observatorul Național al Acțiunii Sociale Descentralizat) este: ,,Copilul maltratat este cel care este victima violențelor fizice, cruzimii mintale, abuzurilor sexuale, neglijențelor grele, cu consecințe grave asupra dezvoltării sale psihice și psihologice.
,,Abuzul este un comportament fundamental pe anumite modele culturale bine înrădăcinate, în condițiile existenței și conjugării mai multor factori de risc din mediul familial, instituțional și/sau comunitar. (Ionescu G., Psihologie clinică și medicală, Editura Științifică, București, 1993, pg. 120)
Există însă câteva elemente definitorii ale maltratării copilului:
● Raport inegal de forțe între victimă și agresor (raport de putere);
●Victima, copilul, se află în îngrijirea adultului;
●Agresorul are acces permanent la victimă;
●Imoralitatea/iresponsabilitatea agresorului;
● Efectele sunt asupra dezvoltării copilului;
● Maltratarea poate fi produsă prin omisiunea unor nevoi ale copilului (neglijare) sau prin comiterea unor acte agresive (abuz);
● Abuzul se face cu intenție distructivă;
● Neglijarea are loc de obicei pe un fundal al indiferenței și ignoranței parentale față de nevoile copilului.
Implicațiile abuzului asupra dezvoltării generale și a structurării personalității copilului îi determină pe specialiști să abordeze o atitudine adecvată pentru investigarea cazului, luarea rapidă a măsurilor de protecție și intervenția recuperatorie. Pentru înțelegerea, prevenirea și intervenția în caz de abuz sau neglijare, prima necesitate ce se impune este definirea termenilor, însă studiile și cercetările din domeniul protecției copilului și din domeniul juridic apreciază că o singură definiție a abuzului copilului nu poate servi pentru toate scopurile și nu poate acoperi toate domeniile.
Indiferent de formulare, abuzul asupra copilului presupune violență, acțiuni sau inacțiuni fizice și psihologice intenționate, care se repetă și care afectează sănătatea fizică sau psihică a copilului. Definirea abuzului se poate face pe un plan legislativ, cultural și psihologic.
Din punct de vedre cultural, România se află pe lista celor 19 state din întreaga lume ce au reușit să interzică formele de violență fizică conform raportului Global Inițiative to End AII Corporal Punishment of Children (2007), prin stipulările art. 28 și 90 din legea 272/2004. Cu toate acestea, stipulările din plan legislativ sunt înrădăcinate pe un puternic fond cultural în care a-ți bate copilul înseamnă „a face om din el,, și un percept educațional îți spune „să nu ascunzi bâta de copil,,. Se știe că „unde dă mama crește,,, „bătaia e ruptă din Rai,,etc.
Aceleași considerente culturale erau întâlnite și în 1992 după cum arată rezultatele studiului Inițiativei Globale pentru încetarea tuturor Pedepselor Corporale aplicate Copiilor (End Physical Punishment of Children Worldwide) (EPOCH, 1992). În măsura în care construcția socială îți recomandă asemenea practici și în absența unei pregătiri de specialitate, chiar și persoanele care lucrează cu copiii vor fi tributari acesteia, atât în relația cu proprii copii cât și cu cei cărora le oferă serviciile, întrucât repreziuntă un pattern comportamental mai bine închegat. Mentalitatea se instalează în golul lăsat de ignoranță.Sub aspect psihologic, mecanismul maltratării copilului, precum și consecințele nu diferă semnificativ de la o sociatate la alta. Ceea ce diferă sunt formele și frecvența de manifestare a maltratării copilului. Aceste elemente circumstanțiale ale maltratării sunt în relație cu fundalul socioeconomic și cultural, care reprezintă unul din elementele de susținere a fenomenului. Sub aspectul consecințelor, nu există difernțe de la o cultură la alta, ceea ce se afectează de fiecare dată sunt structurile psihologice profunde cu efecte asupra capacității de adaptare a copilului la mediu pe diferite componente.( Berdiaev N., Cunoașterea de sine, Editura Humanitas, București, 2008, pg. 229)
1.5.2.Abuzul emoțional
Dezvoltarea psihică este pusă în relație directă cu tipul de atașament experimentat de subiect în special în copilăria mică. Dimensiunea emoțională luată astfel în considerare de studiile în domeniu se constituie în urma interacțiunii de o anumită calitate și frecvență dintre copil și adultul ce-l are în îngrijire/supraveghere. Acest pattern interacțional determină cu necesitate un pattern comportamental specific ce se circumscrie mediului în care cei doi „actori,, se află la un moment dat și-și performează rolurile cu care au fost învestiți. Dar acest pattern este totodată transpus și la nivelul celorlalte roluri societale. Ideea atașamentului nu este nici pe departe una nouă.
Majoritatea lucrărilor cu acest subiect se bazează pe raportul realizat de Bowlby pentru Organizația Mondială a Sănătății în 1951. Dacă pornesc de la premisa că de fiecare dată când un adult angajează un răspuns emoțional inadecvat în relația sa cu copilul, acesta din urmă poate experimenta o formă de abuz psihologic, relația dintre atașament și abuz devine evidentă; idee de altfel subliniată și de O'Hagan.Și cu toate acestea, deși abuzul fizic și sexual sunt percepute și recunoscute ca atare de comunitatea medicală, juridică, abordarea abuzului psihologic este considerată a fi mai dificilă. Poate acesta este și unul din motivele pentru care abuzul emoțional este forma de abuz cel mai puțin studiată, iar etiologia sa este mai puțin cunoscută. Asta se datorează într-o bună măsură faptuluică abuzurile fizice sau sexuale presupun o componentă emoțională al cărei efect mai poate persista încă mult timp după ce trauma fizică propriu-zisa a dispărut; în plus, copiii pot suferi traume emoționale fără a fi neapărat implicată și o traumă fizică/sexuală.
La nivelul simțului comun, ce în acest caz ar deveni sinonim cu prejudecata, cele de mai sus s-ar traduce că deprivarea afectivă, criticile mai mult sau mai puțin frecvente la adresa copilului, insultele sunt de-a dreptul inofensive în comparație cu oroarea și umilința provocate deviolența fizică și/sau abuzurile sexuale. Răul poate trece neobservat în acest caz.
Deși natura exactă a relației dintre abuzul psihologic și celelalte forme de maltratare nu este cunoscută în întregime în termeni de date cuantificabile, este destul de ușor de intuit și acceptat faptul că fiecare formă de abuz are și o componentă psihologică (incluzând aici tipul particular de procesare ce intervine). Altfel spus, forma vizibilă a abuzului este rezultanta procesării intelectuale (comportamentul abuziv este interpretat ca atare de către victimă; de obicei această interpretare este unică pentru toți) și procesării emoționale (interpretarea dată actului este „îmbrăcată" cu necesitate într-o haină personală de emoții), dar nu putem aprecia cât din consecințe se datorează formei propriu-zise de abuz și cât componentei psihologice. (Șchiopu U. Introducere în psihodiagnostic, Tipografia Universității București, București, 2006, pg. 211)
In timp ce un anume comportament poate fi dăunător din punct de vedere emoțional, el nu este catalogat cu necesitate ca fiind abuz de către legislație și mai departe de către organismele competente în aplicarea legislației. Un element comun al tuturor definițiilor este însă principiul durabilității în timp. Dacă abuzul fizic și sexual este catalogat ca atare pe baza unui singur act specific, abuzul psihologic este caracterizat de existența mai multor acte succesive.O dată lămurite aceste aspecte, problema definiției nu este total rezolvată. In literatura autohtonă cel puțin sunt întânlite inconveniente lingvistice ce rezultă din termenii utilizați în literatura occidentală pentru a descrie fenomenul (progresele din planul psihologiei de aici au permis acest lucru). Astfel, există mai multe concepte vehiculate atunci când se discută despre acest fenomen.In primul rând se ia în discuție aspectul intențional. „Neglijarea emoțională" (emoțional neglect) reflectă un act de omitere, o lipsă de acțiune; de aceea adultul poate să nu perceapă comportamentul său ca fiind abuziv. In contrast, termenii de „cruzime mentală" (mental cruelty) și ,,lovitură psihologică,, (psychological battering) presupun intenția adultului de a face rău, presupun acte de comitere. (Șchiopu U. Introducere în psihodiagnostic, Tipografia Universității București, București, 2006, pg. 211).
În al doilea rând se iau în discuție componentele afectate de această formă de abuz. De exemplu, „maltratarea psihologică,, (psychological maltreatment) reprezintă comportamentul susținut, repetitiv, inadecvat din partea adultului care afectează sau reduce potențialul creator și de dezvoltare al proceselor și funcțiilor psihice ale copilului (inteligență, memorie, recunoaștere, percepție, atenție, limbaj, caracter);„abuzul emoțional,, (emoțional abuse) acordă o mai mare importanță impactului asupra capacității afective (de a recunoaște și de a exprima emoții), reprezintă eșecul constant al adultului de care copilul este foarte legat, de a răspunde adecvat din punct de vedere afectiv la expresiile emoționale ale copilului.În al treilea rând, fiecare concept se încadrează strict din punct de vedere legislativ. Aici este partea cea mai interesantă, dar totodată și cea mai strictă deoarece indiferent de conotațiile afective pe care le poate trezi abuzul emoțional, orice decizie privind protecția copilului se circumscrie unui cadru legislativ care se vrea a fi cât mai coerent.
In România nu s-a găsit o definiție legală dată abuzului psihologic, confuzie regăsită de altfel și în sistemele legislative din țări cu tradiție în acest domeniu recomandă intervenția (legală) doar atunci când consecințele pe plan emoțional asupra copilului se observă în manifestări precum anxietate generalizată, depresie, izolare, comportament (auto)agresiv și atunci când adultul responsabil refuză să-i acorde atenția cuvenită.Formele de manifestare ale abuzului psihologic sunt extrem de complexe având în vedere că la baza lor stă o relație în care contactul fizic nu e implicat cu necesitate. Gabarino și colaboratorii definesc abuzul psihologic asupra copilului ca fiind atacul concentrat al unui adult asupra dezvoltării conștiinței de sine și a competenței sociale a copilului.
Ei propun astfel de cinci astfel de forme.( Șoșea, M., Metode de psihodiagnostic, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2002, pg. 88)
Respingerea intenționată, repetată a copilului, manifestată prin nerecunoașterea consecventă a nevoilor și meritelor sale constituie o formă specifică de abuz psihologic. Ea se concretizează în negarea legitimității drepturilor copilului, inducerea ideii că este dependent de adult, inferior și lipsit de speranța de a fi acceptat ca atare. Whitman propune următoarele acte ca având caracteristici vătămătoare psihologic asupra copilului: ridiculizarea cronică, minimalizarea și umilirea copilului, pedepsirea copilului pentru activități specifice vârstei (curiozitatea, manipularea unor obiecte, jocul etc), transformarea copilului într-un „țap ispășitor,, al tuturor neîmplinirilor personale ale adultului, refuzul gesturilor de afecțiune, tratarea unui copil necorespunzător vârstei sale, afișarea unor preferințe evidente spre unii copii în defavoarea altora, etichetarea negativă a comportamentului unui copil în mod cronic, refuzul permanent al adultului de a recunoaște sau a remarca realizările copilului.( Neamțu G. și coord., Tratat de asistență socială, Editura Polirom, Iași, 2003, pg. 219.)
Izolarea copilului de experiențele sociale firești îl rupe de mediul social care îi poate asigura acestuia câmpul social necesar dezvoltării competențelor sociale și formării identității sale. Interzicerea sistematică a unor activități specifice vârstei îl împiedică să-și stabilească puncte de reper. Aceasta îl face să se simtă singur (sau, în cadrul mediului școlar uncie intră „obligatoriu" îi dă un sentiment al nesiguranței, al inadaptării, al eșecului prescris) și fără vreo șansă de a fi ajutat de cineva. Izolarea are un efect devastator asupra sinelui pentru că întreaga experiență ca atare a copilului va fi definită ca fiind normală și chiar logică (asta merită să i se întâmple, iar așteptările sale ulterioare vor fi modulate de acest unic lucru).
Terorizarea copilului pe cale verbală, pentru inocularea fricii de consecințe grave, creează acestuia imaginea unei lumi ostile, terifiante, periculoase. Amenințările adultului se pot referi la pedepse neprecizate, dar înfricoșătoare din perspectiva copilului, care se pot referi la punerea în pericol a copilului însuși, a unei persoane dragi, sau a unui obiect personal. Având în vedere sistemul cognitiv fragil al adolescentului există o mare diversitatede formulări care pot avea efecte abuzive psihologic, chiar dacă nu a existat intenția acestui lucru.
Ignorarea nevoilor copilului constituie un abuz în măsura în care adultul îl privează de stimulii esențiali dezvoltării sale psihice șicognitive. Gravitatea acestui tip de comportament provine din faptul că, pentru a asigura un traseu normal al dezvoltării, receptivitatea adultului la copil reprezintă o condiție necesară. Refuzul consecvent al comunicării cu copilul, neobservarea intenționată a dorințelor exprimate de acesta, lipsa de interes în ceea ce privește activitatea copilului, refuzul de a răspunde (din considerente mai mult subiective ce țin de prejudecată) la durerea copilului, la cererea lui de ajutor, neprotejarea lui de agresiunea altor copii, sunt câteva din formele pe care le poate lua ignorarea.
Coruperea copilului înseamnă atragerea lui în activități și comportamente antisociale. Caracteristic acestei forme este antrenarea copilului în activități ale căror consecințe îi depășes capacitatea de înțelegere și îi afectează sistemul moral. Copilul este astfel forțat să preia atitudinile imorale ale adultului abuziv, în avantajul și spre profitul acestuia.
Negarea răspunsurilor emoționale, ignorarea încercării de a interacționa emoțional sau încurajarea interacțiunii fără implicare afectivă.
Degradarea copilului (deprivarea de demnitate) poate fi analizată separat, înțelegând prin aceasta recurgerea de către adult la exprimări sau la atitudini depreciatoare la adresa copilului, care afectează demnitatea acestuia. In această categorie se includ folosirea cu regularitate a unor expresii jignitoare la adresa capacităților intelectuale sau practice ale copilului, exprimarea neîncrederii în viitorul lui, învinovățirea lui pentru eșecurile personale ale adultului, folosirea lui în activități degradante.( Dolto F., Psihanaliza și copilul, Editura Humanitas, București, 2003, pg. 321)
1.5.3 Abuzul fizic
Abuzul fizic reprezintă acțiunea sau lipsa de acțiune (singulară sau repetată) din partea unui părinte sau a unei persoane aflate în poziție de răspundere, putere sau încredere, care are drept consecință vătămarea fizică actuală sau potențială. Abuzul fizic presupune supunerea copilului la: lovire, rănire, legare, așezare în genunchi, otrăvire, intoxicare sau arderi intenționate cu diverse produse.( Balahur D., Protecția drepturilor copilului ca principiu al Asistenței sociale, Editura AII Beck, București, 2001, pg. 211)
Gradul abuzului diferă în funcție de vătămarea produsă copilului. Unele din formele grave apar chiar sub formelor educative. Oricât de multa intolerantă ar exista față de dreptul părintelui de a-și educa copilul, întrebarea apare unde începe abuzul. Din această perspectivă apare distincția între pedepse minore și cele grave aplicate minorului. Pedepsele minore în mod obișnuit nu dăunează copilului, însă nici ele nu sunt total lipsite de efecte psihologice.
1.6. Neglijarea copiilor
Abandonarea copilului la o persoană, într-un spital sau într-o instituție și dezinteresul față de situiația lui.
Neglijarea copilului cuprinde diferite forme de dezinteres manifeste din partea persoanelor ce ar trebui să-l îngrijească.
Neglijarea fizică și a siguranței fizice a copilului include:
●Neglijarea alimentației;
●Neglijarea îmbrăcăminții adecvate;
●Lipsa asigurării unei locuințe adecvate;
●Neglijarea asigurării măsurilor de supraveghere și protecție;
●Neglijarea medicală;
●Neglijarea educațională și culturală;
●Neâncadrarea copilului într-o formă adecvată de învățământ;
●Neglijarea nevoilor speciale de educație a copilului;
●Orientarea copilului spre alte activități;
●Neocrotirea copilului de influențe negative;
●Neglijarea emoțională a copilului;
●Abandonul temporar sau definitiv;
●Expulzarea din cămin pe timpul zilei/nopții sau neinteresul față de lipsa de acasă a acestuia;
●Lăsarea copilului o perioadă lungă de timp nesupravegheat .(Zamfir C., și coord., Politici sociale, Editura Alternative, București, 1997, pg 295)
1.7 Traficul de copii
Traficul de copii a cunoscut o creștere constantă în ultimii ani, devenind o problemă națională și internațională . Fenomenul nu este unul episodic, implicând un număr mare de copii , cunoscând profunde conotații de ordin social și economic, demonstrând încălcarea profundă a drepturilor fundamentale aleacestora și devenind o problemă ce se agravează constant .
În acest context, se impune formularea unor politici coerențe pentru prevenirea și combaterea traficului de copii,și a persoanelor în general, proces care întâmpină însă o serie de dificultăți rezultate, în primul rând, din necunoașterea dimensiunilor reale ale fenomenului, datorată mobilității foarte mari, intensei circulații peste frontiere a persoanelor și bunurilor, iar, în al doilea rând, din obscuritatea fenomenului, asigurată de menținerea manifestărilor sale în contextul unor activități aparent legale .Vulnerabilitatea copiilor din mediul rural este cu atât mai importantă cu cât factorii care favorizează extinderea acestui trafic atât la nivel macro social cât și familial sau individual – sărăcia; dezorganizarea socială;; dezvoltarea migrației internaționale pentru muncă; politica socială ineficientă; existența în comunitate a unor cazuri precedente de muncă în străinătate, care sunt cunoscute ca povești de succes; lipsa oportunităților de muncă; relațiile deficitare și conflictuale; comportamentele deviante (alcoolismul, violența domestică); vârsta (s-a constatat că cele mai multe victime ale traficului de copii fac parte din categoria de vârstă 2/3-15/18 ani conform situației victimelor); discrepanța dintre nivelul așteptărilor și resursele individului pentru atingerea acestora prin mijloace legitime și lipsa de informare – sunt mai pregnanți.
În plan regional, criza din Balcani din ultimul deceniu a favorizat dezvoltarea fenomenului, România fiind citată ca țară de origine și de tranzit pentru marile rețele de trafic de copii, provenind îndeosebi din Asia, dar și din țările vecine ca Ucraina, Moldova sau Belarus, cu destinația în țările din fosta Iugoslavie (cu accent pe regiunea Kosovo), precum și Turcia, Grecia sau statele din Europa Occidentală. Deși fenomenul ia amploare în întreagă lume, nu doar în țara noastră, el se manifestă cu precădere în zonele în care lipsesc o legislație corespunzătoare și un sistem de cooperare eficient între instituțiile guvernamentale și societatea civilă. De aceea, un prim aspect care privește traficul de copii trebuie raportat la cauzele care i‐au determinat apariția.
Traficul de copii nu este un fenomen recent, existând rapoarte ale poliției din alte state, datate la sfârșitul secolului al XIX‐lea, care indicau răpiri și vinderi de copii și fete din satele locuite de evreii din Țara Galilor și din alte țări ale Europei Centrale și de Est în bordelurile din toată lumea, în special în America de Sud. în America Latină și în Caraibe, în particular Argentina și Brazilia, date despre astfel de cazuri sunt înregistrate înainte de anii 18606 . Peste mai bine de un secol și jumătate, factorii acestui fenomen au rămas practic aceiași, însă datorită tendințelor de industrializare, internaționalizare și globalizare au apărut și cauze noi. O examinare atentă a cauzelor care au determinat apariția și proliferarea fenomenului traficului de copii, la nivelul țării noastre, face posibilă gruparea acestora. (Ligia‐Teodora Iliescu,pg.257,2017)
1.7.1.Traficul copilului în scopuri sexuale
Traficul copilului în scopuri sexuale – transportul, adăpostirea și vinderea de persoane în interiorul unei țări sau în exteriorul ei, uzând de forță, coerciție, răpire, înșelăciune sau fraudă, în scopul de a plasa persoanele respective în situația de a munci sau presta
forțat diferite servicii – cum ar fi prostituția, sclavia domestică sau alte forme de sclavie. Traficul cu copii reprezintă o adevărată afacere transnațională aducătoare de fonduri uriașe, ținând cont de faptul că există practica vânzărilor repetate.
Nu întotdeauna este folosită violența, traficanții profitând de inocența și vulnerabilitatea copiilor și de faptul că, aflându-se într-o țară străină, ei sunt dezavantajați, și de necunoașterea culturii și limbii, a legislației și instituțiilor acelei țări, care îi pot proteja. Se poate vorbi de trafic atât când respectivul copil este luat cu forța, cât și când aceasta se întâmplă în mod voluntar, fie că se realizează la nivel intern sau la nivel internațional. (Enăchescu C., op. cit., pg. 307)
Exploatarea sexuală a copiilor – practică prin intermediul căreia o persoană, de obicei un adult, obține o gratificație sexuală, un câștig financiar sau o avansare, abuzând sau exploatând sexualitatea unui copil, încălcând drepturile acestuia la demnitate, egalitate, autonomie și bunăstare fizică și psihică.
Exploatarea sexuală în scopuri comerciale a copiilor (conform definiției acceptate la Primul Congres Mondial împotriva exploatării sexuale a copiilor în scop comercial de la Stockholm -1996) – violare a drepturilor fundamentale ale copiilor și presupune abuzul sexual făcut de adult și reniunerarea în bani sau în obiecte a copilului sau a unor terțe persoane. Conform aceleiași surse, exploatarea sexuală și comercială a copilului constituie o formă de coerciție și violență la adresa acestuia, precum și o formă de muncă forțată și o formă contemporană de sclavie.Pe lângă principalele forme de exploatare sexuală menționate, există și alte forme de exploatare sexuală a copiilor, care includ turismul în scop sexual și căsătoriile timpurii.
Turismul sexual cu copii – exploatarea sexuală și comercială a copiilor de către persoane care călătoresc din propria țară în alta -de obicei mai puțin dezvoltată – pentru a se angaja în activități sexuale cu minori.Turiștii care practică sex cu copii pot fi: căsătoriți sau necăsătoriți, bărbați sau femei, cu situație materială bună sau modestă, pot fi pedofili care călătoresc cu scopul de a exploata copii sau turiști care nu au intenționat să abuzeze copii. Acești turiști justifică atitudinea lor prin faptul că, în cultura țării respective, acest lucru este acceptat, sau că i-au ajutat pe copii oferindu-le bani.( Ionescu G., op. cit., pg. 312.)
1.7.2.Copii expuși abuzului sexual
Abuzul sexual reprezintă un fenomen care a început a fi recunoscut și studiat în ultimii ani. El presupune antrenarea copilului într-o activitate realizată cu intenția de a produce plăcere sau de a satisface nevoile unui adult sau ale unui alt copil, care, prin vârstă și dezvoltare, se află față de el într-o relație de răspundere, încredere sau putere.Intr-un studiu privind „Exploatarea sexuală comercială a copiilor,,, realizat în Statele Unite ale Americii, Canada și Mexic, și publicat în septembrie 2001, sunt identificați și definiți termeni asociați cu abuzul și exploatarea sexuală a copiilor. (Druță F.1998, pg 294)
Astfel, conform acestui studiu, sunt descrise o serie de subtipuri ale abuzului sexual asupra copilului:
Violul și molestarea – cunoașterea intimă a unei persoane, cu forța sau/și împotriva voinței acesteia; sau fără a recurge la forță și nici împotriva voinței persoanei – în cazul în care victima este incapabilă să-și dea consimțământul, din cauza unei incapacități fizice sau psihice, permanentă sau temporară.
Pornografia – angajarea, folosirea, inducerea, atragerea sau constrângerea unui copil în a se implica sau a asista altă persoană într-un comportament sexual explicit sau simulat, în scopul producerii unei imagini vizuale a unui astfel de comportament. Conform Protocolului Opțional al Convenției Națiunilor Unite privind drepturile copilului (2000), pornografia cu copii este definită ca „orice reprezentare, prin orice mijloc, a unui copil angajat într-o activitate explicit sexuală – reală sau simulată – sau orice reprezentare a organelor sexuale ale uneui copil, în scopuri sexuale". Pornografia presupune realizarea de filme, casete video, reviste, fotografii, imagini computerizate, explicite din punct de vedere sexual, cu copii sau tineri sub 18 ani. Există trei tipuri de materiale pornografice: imagini numai cu copii, imagini cu copii și adulți, și imagini produse și distribuite de copii/tineri sub 18 ani. Pornografia cu copii are, în multe cazuri, o valoare comercială, dar ea reprezintă și material de schimb între pedofili.
Expunerea copiilor la acte sexuale ale altora – expunerea intenționată a copiilor la actele sexuale ale altor personae (incluzând actele părinților sau ale altor persoane cărora li s-au încredințat spre îngrijire copii).
Agresiunea sexuală asupra copilului ~ orice act sexual îndreptat împotriva unei persoane cu o vârstă sub 18 ani, realizat cu forța sau/și împotriva voinței acesteia, sau fără a se recurge la forță sau încălcarea voinței victimei, în cazul în care aceasta se află în
imposibilitatea de a-și da consimțământul, din cauza unei incapacități fizice sau psihice, temporare sau permanente.
Prostituția infantila/juvenilă- angajarea într-un raport sexual, sau în alte activități sexuale, a unui copil, în schimbul unei sume de bani sau a altor servicii (mâncare, haine, medicamente, afecțiune etc).
Abuzul sexual poate lua diferite aspecte:evocare sexuală (telefoane, exchibiționism, imagini pornografice, limbaj de o cruditate sexuală extremă cu copilul etc);stimulare sexuală ( contact erotic sau pornographic, masturbare, participare forțată la sexualitatea unui cuplu etc);act sexual (tentativă de viol, viol cu penetrare vaginală, anală, orală).Copiii sunt dependenți de cei care îi îngrijesc pentru satisfacerea nevoilor fizice și emoționale. De aceea, abuzul sexual asupra copiilor poate fi săvârșit de părinți, bunici și alte rude apropiate, precum de către alți adulți de "încredere" (de exemplu, prietenul mamei, profesorul, vecinul sau persoana care îngrijește copilul).Abuzul sexual săvârșit de către cei ce îngrijesc copilul cuprinde un larg spectru de activități, de la umărirea împreună cu copilul a filmelor sau revistelor porno până la privirea adultului în timpul masturbării sau practicarea unor jocuri cu tentă sexuală, ca pipăirea și apoi masturbarea sau intromisiunea orală, anală sau genitală.Adultul folosește astfel copilul pentru satisfacerea propriilor sale nevoi sexuale.
Copiii pot fi abuzați începând cu vârste foarte mici. Ei sunt seduși adesea prin joc într-o situație sexual-abuzivă. Abuzatorul stabilește adesea relații pozitive, atât cu părinții cât și cu copilul.Copilul este stimulat sau obligat să se angajeze în relația abuzivă. Aceasta se realizează prin recompense și/sau amenințări.
Activitatea sexuală este prezentată ca ceva special, iar copilul ar trebui să se considere norocos pentru faptul că are "șansa" să participe la ea. Copilul nu are capacitatea de a înțelege ceea ce se întâmplă și doar atunci când începe să i se spună că ,,jocul este secret,,, el începe să înțeleagă că ceva nu este în regulă.Rolul copilului în acest joc variază: i se poate cere să ia parte activ la acest joc sau să fie pasiv, ca și cum "ar dormi".
Abuzul sexual din cadrul familiei sau din cadrul rețelei familiale se întâmplă rar să fie violent, cu toate acestea, abuzul este traumatizant, din punct de vedere emoțional prin faptul că tăcerea impusă înseamnă corupere și astfel, copilul se simte vinovat și răspunzător față de ceea ce se întâmplă.Vârsta copilului, precum și nevoia atașamentului pe care o resimte acesta, afectează capacitatea de a face față experienței traumatice.Dezvăluirea de către copil este un moment deosebit de delicat deoarece provoacă la adult o încărcare emoțională intensă. Când un copil vorbește despre un abuz sexual din partea unui adult, el spune adevărul în marea majoritate a cazurilor. El poate fi adesea tranșant în exprimarea lui despre anumite probleme intime. Cei mici pot să-și destăinuie experiențele sexuale în timp ce se joacă, schițându-le gestual și/sau verbal.
În general, adulții nu cred ceea ce spune copilul sau s-ar simți mai bine dacă ar discuta despre cu totul altceva. Un copil care nu este crezut s-ar putea ca data viitoare să nu mai încerce să mărturisească în mod direct încurcătura în care se află, făcând aceasta pe mai departe prin diferite încercări indirecte . Este necesar să credem copilul, să-1 ascultăm, să-i dăm crezare, altfel el riscă să tacă mult timp după confidența făcută. Copiii mai mărișori se întâmplă să povestească din când în când altor copii de aceeași vârstă care, la rândul lor, s-ar putea să povestească unor adulți.Copilul trebuie să știe că adultul nu va rămâne inert în fața acestor dezvăluiri. Fără a banaliza, a nega faptele, dar nici a dramatiza și a acționa intempestiv (retragere și plasament nepregătit sau arestare imediată a agresorului), trebuie să existe o colaborare între serviciile implicate (medico-psihologice, sociale, judiciare, de poliție).Caracterul secret care domnește în legătura abuzivă precum și vulnerabilitatea copilului îl obligă pe acesta la tăcere și permite repetarea abuzului timp de mulți ani.
Abuzul nu se întâmplă decât atunci când copilul se află singur cu abuzatorul, iar acea întâmplare nu poate fi împărtășită cu nimeni altcineva ,,Secretul" este asigurat prin amenințări și corupere. ,,Dacă vei spune ce s-a întâmplat, mă voi răzbuna pe tine,, sau de genul ,,Dacă-i vei spune mamei tale, ea nu te va mai iub,,.
Pe plan structural, s-a semnalat deja frecvența trăsăturilor depresive unde predomină sentimentul de culpabilitate, rușinea, devalorizarea de sine. Se izolează și ajung să se considere ca și cum ar fi diferiți de ceilalți copii: mai rău, mai mare. Simptomele psihologice sunt frecvente, revelatore pentru traumatismul psihic suferit cu manifestai directe: plângeri somatice diverse, oboseală; tulburări de alimentație – anorexie, vărsături, refuz de alimentare; tulburări de somn, tulburări afective, dificultăți școlare, fugă, refuz de a sta acasă sau în alt loc cu un adult. Invers, investire școlară intensă, școala fiind un mijloc de a scăpa de situația familială, un refugiu. Dezvăluirea către familie este necesară chiar dacă provoacă manifestări defensive, atitudini agresive sau culpabilizare față de copil.
1.8 Conceptul de protecție a copilului și sistemele de protecție a copilului
Protecția socială a copiilor nu este doar o instituție a dreptului fa‐ miliei, ci o condiție obligatorie a economiei sociale. În situația României, subiectul este încă actual și acut, tarele trecutului (relativ recent, de altfel) și dificultățile prezentului fiind inepuizabile subiecte de analiză, atât pentru teoreticieni cât și pentru practicieni. Desigur ca abordarea juridică a protecției sociale a copiilor aflați în dificultate ar fi prea tehnică, însă ilustrarea modului în care se aplică efectiv si a efectelor pe care le genereaza normele de drept in vigoare constituie un demers analitic util pentru imbunatatirea si perfectio‐ narea institutiilor si mecanismelor care sprijina functionarea coerenta a economiei sociale.( Conferențiar universitar, Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iași; e‐mail: [anonimizat].)
Cercetările scot la iveală realitatea sumbră a copilăriei pentru milioane de copii, expuși unor pericole ce le împiedică creșterea și dezvoltarea, cum ar fi războiul, violența, agresiunea, cruzimea, neglijența, exploatarea, handicapul sau orice discriminare. În fiecare zi milioane de copii suferă de pe urma sărăciei și a crizelor economice, din cauza foamei și a lipsei de adăpost, a epidemiilor și a analfabetismului, din cauza degradării mediului, ale dezvoltării haotice și nesusținute.În pofida faptului că atragerea copiilor în ostilități și multiplele forme de exploatare a lor în conflictele contemporane a fost și continue să fie o realitate a vieții internaționale, în plan doctrinar fenomenul respectiv începe a fi tratat relativ recent.
Motivele sunt neclare, fiind dictate, în opinia noastră de conjunctura politică internă, dar și contextul internațional.Astfel, pentru prima dată, în doctrină sunt conturate conceptele: protecție generală și protecție specială a copiilor afectați de ostilități. Mai mult ca atât, autoarea pe bună dreptate, percepe protecția specială a copiilor în conflictele armate în calitate de principiu a dreptului internațional umanitar.(Zaharia Virginia,pg.125,2016)
După 1990, societatea românească, ajutată de organisme internaționale, a inițiat o serie de acțiuni în favoarea copilului. De asemenea, guvernul și parlamentul au adoptat o serie de acte normative având drept obiectiv protecția copilului, dar situația acestuia a rămas încă destul de confuză, mai mult din considerente culturale.
Într-un comunicat de presă din data de 8 aprilie 1999, OMS recunoaște abuzul și neglijarea copilului ca o problemă de sănătate publică la nivel mondial, aproximativ 40.000.000 de copii cu vârsta 0-14 fiind victime și necesitând servicii medicale și sociale în acest sens. Raportul ONU cu privire la Violența asupra Copilului (2006) atrage atenția asupra următoarelor aspecte: OMS a estimat, prin folosirea datelor limitate care există la nivel național, că aproape 53.000 de copii au murit în lume, în anul 2002, ca urmare a omuciderilor. (Sillamy N., 2006, p. 190)
Studiul Global privind Sănătatea realizat în Școli, a descoperit recent că între 20% și 65% din copiii de vârstă școlară au fost agresați verbal sau fizic în uldmele 30 de zile. Agresiunile sunt frecvente și în țările industrializate. OMS estimează că, în anul 2002, 150 de milioane de fete și 73 de milioane de băieți sub vârsta de 18 ani au fost forțați să întrețină raporturi sexuale sau au trecut prin alte forme de violență sexuală.
Conform unei estimări OMS, între 100 și 140 de milioane de fete din lume au fost victimele unei forme de mutilare genitală feminină. Estimările UNICEF, publicate în 2005, sugerează că în Africa Sub-Sahariană, Egipt și Sudan, 3 milioane de fete și femei sunt supuse mutilării genitale feminine în fiecare an Estimări recente ale Organizației Internaționale a Muncii (ILO) indică faptul că, în anul 2004, 218 milioane de copii erau în munci periculoase.
Estimările din anul 2000 arătau că 5,7 milioane de copii erau victime ale muncii forțate, 1,8 milioane erau implicați în prostituție și pornografie, iar 1,2 milioane erau victime ale traficului. Totuși, comparativ cu estimările publicate în 2002, incidența exploatării copiilor prin muncă a scăzut cu 11%, iar cu 25% mai puțini copii erau implicați în munci periculoase.Cercetări recente arată că numărul persoanelor abuzate în copilărie este de 10 ori mai mare decât incidența raportată. De exemplu, în Anglia la 31 martie 2006, 24/10000 de copii cu vârsta 0-17 ani erau înregistrați în registrele oficiale.
Aceste cifre, puse în relație cu cele oferite de victime într-un studiu retrospectiv arată că 7% au suferit abuz fizic, 6% neglijare fizică, 5% neglijare psihologică/emoțională, 6% abuz psihologic/emoțional și 16%) abuz sexual (11% abuz sexual cu pentrare abuse), femeile fiind mai expuse acestui fenomen decât băieții. Un studiu de prevalentă realizat în România în 2002 de către OMS a evidențiat că din 714 adolescente și 581 adolescenți cu vârste 13-14, 84% au suferit pedepse corporale și 24% abuz fizic. Abuzul emoțional a fost raportat de 21% din subiecți iar contactul sexual de 9%, în timp ce 8% au apreciat că sunt exploatați de către familie. Neglijarea a fost mai prevalentă decât abuzul, cea fizică fiind raportată de 46%, emoțională de 44% și educațională de 34%. Cu excepția neglijării educaționale nu s-au înregistrat difernțe de tip gender, însă au existat difernțe în funcție de mediul de rezidență, cei din mediul rural raportând rate mai mari ale maltratării (WHO, 2007).
Cifra oficială raportată de ANPDC la nivel național este de 5000 de copii abuzați în prima jumătate a anului 2007.Toate aceste date vin să sprijine ideea că din punct de vedere social abuzul și neglijarea copilului reprezintă încă fenomene actuale în ciuda programelor de prevenție și intervenție derulate și în ciuda legislației din domeniu și că este nevoie de studii sistematice în domeniu care să permită o cunoaștere mai aprofundată a fenomenului.( Ionescu G., op. cit., 2014,pg. 335)
În studiul întitulat ”The international legal protection of children in armed conflicts” autoarea Geraldine Van Bueren , tratând problema conflictelor armate din anii 90 ai secolului trecut, consideră că reglementarea internațională legală a conflictelor armate este deosebit de importantă pentru situația copiilor afectați de acestea.
Autoarea insistă asupra necesității de a face distincția dintre recrutarea copiilor în conflictele armate și participarea copiilor la conflictele armate, considerând că astăzi argumentele de ordin militar prevalează asupra rațiunilor de siguranță fizică și bunăstare a copilului. Suplimentar, autoarea respinge preocupările celor care insistă asupra unei participări mai avansate a copiilor, inclusiv în cadrul conflictelor armate, avertizând că participarea lor la ostilități ar echivala cu utilizarea lor în anumite forme de exploatare. Astfel, conflictele armate contemporane, fiind astăzi deosebit de brutale și periculoase fac practic imposibil ca cei ce nu au atins vârsta de 18 ani să-și exprime consimțământul liber și neviciat. (Zaharia Virginia,pg.127,2016)
Geraldine Van Bueren , la momentul realizării studiului indicat mai sus, în anul 1994, constata existența tratatelor internaționale care instituie domenii ce impun necesitatea de a adopta standarde, în special prevederi clare în materia distincției între recrutare și participare directă sau indirectă în conflictul armat, și în acest context proiectul Protocolului adițional la Convenția cu privire la drepturile copilului reprezenta o oportunitate valoroasă în vederea majorării limitei de vârstă. Sunt examinate situațiile particulare care au existat în perioada conflictelor armate din fosta Iugoslavie, Mozambic, Uganda, alte state din Africa.
În studiul întitulat ”War is Not Child's Play! International Law and the Prohibition of Children's Involvement in Armed Conflicts” , autorul Udombana Nsongurua analizează cadrul normativ internațional care interzice implicarea copiilor în conflictele armate. Autorul examinează regimul juridic sub prisma dreptului internațional umanitar, protecției internaționale a drepturilor omului, dreptului penal și dreptului muncii, care conțin dispoziții îndreptate contra recrutării și utilizării violente a copiilor în conflictele armate, realitate ce poate fi întâlnită nu neapărat doar în țările din Africa.
Autorul susține că sporirea potențialului instituțiilor competente în materie este punctul de pornire pentru confruntarea problemei. Articolul examinează dreptul internațional 21 contemporan și interdicția impusă de acesta asupra implicării copiilor în conflictele armate, prin interpretarea, în special, a dispozițiilor Protocolul facultativ cu privire la implicarea copiilor în conflictele armate din anul 2000 la Convenția privind drepturile copilului din 1989. Astfel sunt examinate motivele recrutării copiilor în conflictele armate și consecințele unei asemenea recrutări, sursele dreptului internațional care interzic recrutarea copiilor în forțele armate, diferența eventuală realizată de Protocolul facultativ la status quo ante, modul în care prezentul Protocol facultativ ar putea schimba conștiința beligeranților cu referire la utilizarea copiilor în conflictele armate.(Zaharia Virginia,pg.129,2016)
1.9 Istoria protecției copilului
Se consideră că evenimentul cel mai pregnant ce a dat naștere viziunii moderne privind protecția copilului a fost descrierea sindromului copilului bătut de către Kempe în 1960 și adoptarea legii federale Child Abuse Prevention and Treatment Act în 1974. Cazul lui Marry Ellen din 1874 este un reper istoric important, dar insufficient înțeles.
Deși primele Curți Juvenile s-au înființat în 1899 (în Cook County), ele nu erau înființate pentru a proteja copii de anumite forme de abuz și neglijare, ci mai mult pentru a controla fenomenul ,,copii străzii,,.Interesant este cum a evoluat această mișcare înainte de Kempe. Încă din antichitate există referințe cu privire la posibilitatea de vătămare a copilului, uneori chiar intenționată, atunci când acesta se năștea bolnav sau cu o anume infirmitate. În acea perioadă infanticidul era un fapt comun și întărit social, în tratatele de medicină ale vremii descriindu-se practica uciderii celor slabi, cu dizabilități și a celor fricoși. Un medic grec din secolul al-II-lea notează instrucțiuni pentru moașe de a examina copilul la naștere și a scăpa de cei nesănătoși. Legea romană a celor 12 table interzicea creșterea copiilor bolnavi. ,,.(Mitrofan L., Ciupercă O., 2008, pg. 291)
În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, mai multe tratate abordează problema vătămării copilului, accentul căzând de data asta pe inabilitatea sau uneori chiar vătămarea copilului cu bună știință de către mame, explicația fiind de ordin mistic (anumite vrăji ce se fac asupra acesteia). Soluția ar fi angajrarea unor bone pregătite în această direcție. În secolul al-XIX-lea, de interes este lucrarea lui M. E. Dowager – Advice to Young Mothers on the Physical Education of Children (1823) și rezultatele studiului lui Ambrose Tardieu asupra a 32 de copii despre care credea că au murit din cauza unor abuzuri. Acesta descrie anumite caracteristici medicale, psihiatrice, sociale și demografice ale abuzului asupra copiilor. Secolul al XX-lea este marcat de apariția unor acte normative având ca obiect protejarea copiilor și de alte studii medicale cu accent pe hematoamele subdurale ca rezultat a unor traume neaccidentale.
Astfel:
●în 1944 Curtea Supremă decide autoritatea statului de a interveni în familie pentru a proteja copiii;
●în 1946, un radiolog din Pittsburgh publică rezultatele unui studiu în care se arată că hematoamele subdurale nu se justifică doar prin traume accidentale;
●în 1960 statul New York a fost primul ce a adoptat Interstate Compact on Placement of Children;
●ICPS este o lege uniformă adoptatat în toate cele 50 de state și stabilește procedurile în cadzul plasării interstate a copilului și fixează responsabilități pentru cei implicați. (Neamțu G., Stan D., (coord.), op. cit., pg. 117.)
În 1962 Henry Kempe publică articolul său The Battered Child Syndrome în Journal of the American Medical Association. In cadrul articolului se descriu mai multe cazuri de părinți ce și-au bătut copiii provocându-le uneori moartea. Sindromul copilului bătut (the Battered Child Syndrome) descrie un patern de abuz ce se concretizează în anumite simptome clinice și stabiliește totodată un model medical și psihiatric al cauzalității abuzului. Articolul a marcat apariția abuzului asupra copilului ca domeniu de cercetare distinct.
În 1963 apare în The British Medical Journal un articol al lui Eriffiths și Moynihau ce utilizează conceptul de sindrom al copilului bătut. Momentul coincide cu acceptarea fenomenului, cel puțin ca criteriu de diagnostic medical. Perioada imediat următoare este marcată de adpotarea mai multor reglementări în direcția protecției copilului, ce culminează cu adoptarea în 1989 a Convenției ONU cu privire la Drepturile Copilui, SUA și Somalia fiind singurele state nesemnatare.( Neamțu G., Stan D., (coord.), op. cit., pg. 119).
1.10 .Măsurile de protecție a copilului
În România, adoptarea, în anul 2004, a pachetului legislativ din domeniul protecției și promovării drepturilor copilului1 , a reprezentat unul dintre cei mai importanți pași în procesul de reformă a sistemului de ocrotire a minorilor. Cu toate că acesta a contribuit, în mod semnificativ, la ameliorarea situației copilului în țara noastră, cele mai recente cazuri de abuzuri mediatizate arată că sistemul este totuși departe de a funcționa în mod eficient. Pentru a identifica principalele probleme care caracterizează sistemul de protecție a copilului, am efectuat o serie de interviuri și focus-grup-uri cu experții implicați în domeniul protecției drepturilor copilului, precum și cu specialiștii care își desfășoară activitatea în sfera prevenirii și controlului social al actelor de abuz săvârșite în familie asupra minorilor. Cercetarea empirică face parte dintr-un studiu mai amplu, realizat de Institutul de Sociologie, în cadrul Planului Național de Cercetare, Dezvoltare și Inovare PNII, programul IDEI.
1.10.1.Protecția drepturilor copilului în România
Sistemul de protecție al drepturilor copilului a rămas în continuare puternic etatizat întrucât acesta are la bază de exemplu plasarea copiilor aflați în dificultate în instituții de tip rezidențial, care, în cele mai multe cazuri nu corespund nevoilor copilului.Legislația în domeniul protecției drepturilor copilului existentă înainte de Revoluție, în special în Codul familiei a avut la bază unele principii moderne, dar care, din păcate, datorită sistemului ideologic existent în acea perioadă, nu au putut fi aplicate eficient. Accentul în această perioadă s-a pus pe ocrotirea copilului prin intermediul unor instituții ale statului, rupând astfel legătura ce trebuie să existe între copil și colictivitatea locală din care face parte.
Unele aspecte nefirești le regăsim și în legislația după Revoluție, cum ar fi de exemplu în Legea nr. 47/1993 privind declararea judecătorească a abandonului de copii unde se ajunge la situația în care directorul unei case de copii să consimtă la adopția unui copil.
În momentul actual se află în plină desfășurare, o reformă a cadrului legislativ privind protecția drepturilor copilului care se desfășoară pe parcursul a cinci etape și anume:
●renunțarea drepturilor și libertăților fundamentale ale copilului și garantarea prin norme juridice a respectării acestora;
●stabilirea măsurilor necesare pentru a se asigura cunoașterea și promovarea drepturilor copilului, inclusiv acelei măsuri prin care se urmărește conștientizarea importanței respectării acestor drepturi și libertăți;
●nominalizarea și organizarea activității actorilor instituționali publici și privați responsabili cu aplicarea măsurilor prevăzute în a doua etapă și cu monitorizarea aplicării în mod corespunzător a acestor măsuri;
●organizarea activității de culegere, centralizare și sintetizare a informațiilor referitoare la activitatea actorilor instituționali și a acelor informații referitoare la respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale oricărui copil;
●elaborarea pe baza sintezelor a propunerilor vizând perfecționarea desfășurării acțiunilor.
Asigurînd o protecție eficientă a acestor copii, cresc șansele ca evoluția viitoare a societății omenești să fie mai accelerată, deoarece copii reprezintă viitorul omenirii.
Protecția drepturilor copilului a luat o amploare deosebită după evenimentele din decembrie 1989, atât datorită instaurării unui regim democratic, fapt ce a permis alinierea României la reglementările internaționale existente în acest domeniu cât și datorită necesității existenței unui sistem real de protecție a drepturilor copilului. România a acționat prioritar pentru rezolvarea unor situații cum ar fi de exemplu: situația copilului aflat în dificultate, situația copilului aflat în leagănul de copii, situația copilului propus spre adopție, situația copiilor străzii. În această direcție au fost adoptate o serie de legi care vin să reglementeze aceste situații, avându-se în vedere interesul major al copilului. Familia reprezintă în toate societățile actuale o unitate socială fundamentală cu funcții nu numai în producerea și formarea noii generații, dar și în suportul vieții individuale. Familia reprezintă cadrul optim de creștere al copiilor, asigurînd într-o mare măsură realizarea educației lor. Ea oferă resursa socială optimă în suportul indivizilor, mai ales în momentele critice ale vieții.
În baza O.U. nr. 26/1997 s-a înființat Comisia pentru protecția copilului precum și serviciul public specializat pentru protecția copilului. Totodată, au fost înființate o serie de compartimente specializate, care își desfășoară activitatea la nivel local, având drept scop apărarea drepturilor copilului. Prin legislația noastră s-au luat o serie de măsuri privind prioritatea prevenirii și depistării familiei cu risc precum și intervenția precoce pentru menținerea copilului în familia sa naturală. Când acest lucru nu mai este posibil, trebuie să se acorde prioritate alternativelor de tip familial. Între acestea, este de preferat soluția permanentă (încredințarea în – familia lărgită, adopția), față de soluția temporară (plasamentul – familial și încredințarea.în.familii.substitutive). . Pentru copilul deja internat în instituții cu caracter rezidențial se încearcă succesiv: reintegrarea și încredințarea în familia lărgită, adopția, încredințarea și plasamentul copilului în familii ocrotitoare (substitutive). Prin O.U. nr.12/2001 privind înființarea Autorității Naționale pentru Protecția Copilului și Adopție este prevăzută finanțarea activităților de îngrijire și protecție a copiilor la nivel local. Biserica, alături de organizațiile neguvernamentale joacă un rol important în garantarea protecției copilului.
În prezent, există o serie de asociații și fundații ce funcționează sub îndrumarea Bisericii Ortodoxe Române și care au drept scop acordarea de ajutor copiilor aflați în nevoie. Conform Hotărârii Guvernului nr.696/2001, se acordă finanțare proiectelor întocmite de organizațiile neguvernamentale, care privesc protecția drepturilor copilului și care respectă strategia elaborată de guvern.
Există în mod cert o evoluție universală a valorilor, normelor, standardelor juridice care reglementează situația copilului, exprimată în forme diferite; convenții internaționale(Convenția O.N.U. asupra situației copilului); convenții regionale(Convenția Uniunii Europene), în standarde culturale cu privire la grija și responsabilitatea față de copii. România poartă în propriul său proces rapid de evoluție modrenă și europeană asemenea standarde. Ea și le-a asumat totodată și politic, semnînd convenții internaționale. Precaritatea condițiilor de existență a familiei reprezintă cel mai important factor al intrării copiilor în dificultate. .( Bogdan, Adrian ,2001,36)
1.10.2.Mecanisme de protecție a drepturilor copilului pe plan internațional
Schimbările apărute în României după 1990 în sfera socială și tranziția la economia de piață au determinat apariția de noi elemente, unele dintre ele influențând calitatea vieții și intrând în sfera protecției sociale.Principalul document cu vocație universală din acest domeniu este Convenția privind drepturile copilului, care a fost adoptată de Adunarea Generală O.N.U. la data de 20 noiembrie 1989 și a intrat în vigoare la data de 2 septembrie 1990, România ratificând această convenție la data de 27 septembrie 1990. În cadrul acestui document sunt enumerate o serie de drepturi și libertăți ale copiilor printre care amintim: dreptul la viață, dreptul la nume, dreptul la libertatea de exprimare, dreptul la libertatea de gândire, de conștință și de religie, dreptul de a beneficia de protecție și asistență umanitară, dreptul de a beneficia de securitate socială, dreptul la educație, dreptul la odihnă și la vacanță etc.A fost înființat și un mecanism de supraveghere a drepturilor Convenției numit Comitetul Drepturilor Copilului. Structural, acest comitet este alcătuit din 10 membrii aleși de către statele părți la Convenție. Acești membrii sunt experți de o înaltă moralitate, care au o competență recunoscută în acest domeniu. Alegerea membrilor se face ținându-se seama de repartiția geografică și de principalele sisteme de drept. Statele părți la Convenție propun o listă, fiecare stat putând desemna un singur candidat dintre cetățenii săi.
Alegerea membrilor Comitetului are loc prin vot secret. Mandatul membrilor Comitetului este în principiu de patru ani, cu posibilitatea de a fi realeși. La data alegerii membrilor Comitetului, președintele reuniunii trage la sorți numele a 5 membrii al căror mandat se va sfârși după doi ani. În situația în care un membru al Comitetului decedează sau este în imposibilitatea de a-și mai exercita atribuțiile sale, statul al cărui candidat este, numește un alt expert care va continua mandatul predecesorului său, dar sub rezerva aprobării de către Adunarea Generală. Comitetul Drepturilor Copilului alege un Birou pentru o perioadă de doi ani. Comitetul se reunește anual pentru a dezbate o serie de probleme precum: examinarea îndeplinirii obligațiilor statelor părți la Convenție; examinarea rapoartelor periodice pe care statele părți au obligația să le înainteze acestui organism. Comitetul elaborează la fiecare doi ani un raport asupra activității sale, care îl va prezenta Adunării Generale O.N.U. Unul dintre rezultatele negative ale acestui sistem fragmentat este faptul că tocmai familia ca unitate de viață, cu mulțimea problemelor sale proprii, tinde să rămînă fără un suport specific. Familia nu este privită ca un cadru de referință necesar creșterii dezvoltării și respectării drepturilor copilului. Problemele ei sunt gîndite și rezolvate separat de cele ale copilului.( Bogdan, Adrian ,2001,38)
După 1990, sistemul de protecție socială, și în special asistența socială, nu au beneficiat de schimbările legislative necesare în condițiile apariției unor noi probleme sociale și îndeosebi a fenomenului copiii străzii. Până în iunie 1997, data adoptării de către Guvern a Ordonanței de Urgență nr. 26 privind protecția copilului aflat în dificultate, fuseseră adoptate următoarele acte legislative în domeniul protecției copilului și a familiei:
1.Decretul‐Lege 138 din 11 mai 1990 privind îmbunătățirea con‐ dițiilor pentru ocrotirea, educarea, școlarizarea și pregătirea profesio‐ nală a copiilor și tinerilor cu deficiențe fizice sau intelectuale și a mino‐ rilor inadaptați. Prin articolul 6, această lege abrogă art. 19 din Legea 3/1970 care prevedea obligativitatea părinților care și‐au abandonat copiii să contribuie, pe toată perioada cât durează măsură de ocrotire, la între‐ ținerea copiilor prin vărsarea unei sume de bani. Astfel, s‐a ajuns la o indirectă încurajare a abandonului copiilor în instituție, eliminându‐se practic singura măsură de responsabilizare a părinților.
2.Legea 18 din 27 septembrie 1990 pentru ratificarea Convenției ONU cu privire la Drepturule Copilului. Aceasta conventie este actul internațional fundamental instituit cu putere de lege în legislația României și destinat să creeze premisele unor modificări substanțiale în favoarea copilului. Din păcate, adop‐ tarea acestui text nu a fost urmata de concretizări ale principiilor enun‐ țate. Ratificarea a reprezentat mai degrabă un demers politic, dovadă fiind dezinteresul manifestat de autoritățile statului pe o perioadă de șapte ani până la apariția ordonanțelor de urgență din 1997.
3.Hotărârea 103 din 18 martie 1993 privind înființarea Comitetului Național pentru Protecția Copilului cu responsabilități în elaborarea de proiecte și strategii guvernamentale vizând îmbunătățirea condițiilor de viață ale copiilor din instituțiile de ocrotire, precum și propuneri de acte normative cu privire la protecția copilului.
4. Legea 15 din 25 martie 1993 pentru aderarea României la Con‐ venția Europeană în materia adopției de copii, încheiată la Strasbourg la 24 aprilie 1967. 5. Legea 47 din 7 iulie 1993 cu privire la declararea judecătorească a abandonului de copii este actul normativ prin care se introduce pentru prima dată în legislația României conceptul de abandon, definit drept situația în care se găsește un copil ai cărui părinți s‐au dezinteresat de el, în mod vădit, o perioadă mai mare de șase luni. Totodată, legea menționează că instanța care declară abandonul poate delega exercițiul drepturilor părintești instituției de ocrotire socială sau medicală de stat (prevedere confuză prin neprecizarea insti‐ tuțiilor respective) sau instituției private, legal constituită (prima men‐ țiune legală a organizațiilor non‐guvernamentale). 6. Hotărârea 972 din 4 decembrie 1995 privind aprobarea Planului Național de Acțiune în favoarea copilului. Această Hotărâre de Guvern reprezintă primul act cu caracter normativ emis prin eforturile Comi‐ tetului Național de Protecție a Copilului. Importanța lui se justifică prin faptul că enunță pentru prima dată principiul abordării priorității alternativelor de tip familial celor de tip instituțional. Ceea ce reprezenta până atunci doar convingerea specialiștilor și a celor implicați direct în protecția copilului, devenise în sfârșit un prin‐ cipiu consacrat într‐o hotărâre guvernamentală. Tot aici se amintește, pentru prima dată în legislația României, problema copiilor străzii, considerați copii inadaptați. Inițierea și dezvoltarea unor programe comune, pe termen scurt și mediu, revin, în egală responsabilitate, Mi‐ nisterului Învățământului, Sănătății, Comitetului Național de Protecție a Copilului, și autorităților administrației publice locale. (http://profitpentruoameni.ro/wp-content/uploads/2013/11/03-ASPECTE-REGLEMENTATIVE-SI-PRACTICE-PRIVIND-PROTECTIA-COPILULUI-IN-ROMANIA.pdf + Romania )
1.11.Finanțarea activităților de protecție a copilului aflat în dificultate
Art. 37.
(1) Cheltuielile pentru protecția copilului aflat în dificultate se finanțează de la bugetele locale.
(2) Cheltuielile pentru plata salariilor sau a indemnizațiilor asistenților maternali profesioniști, precum și a indemnizațiilor de ședință ale președintelui, vicepreședinților și membrilor Comisiei pentru protecția copilului se suportă de la bugetul județului, respectiv de la bugetul sectorului municipiului București și se gestionează de către serviciul public specializat pentru protecția copilului.
(3) Cheltuielile pentru plata alocației prevăzute la art. 23 se suportă de la bugetul de stat și se gestionează de către Ministerul Muncii și Protecției Sociale.
(https://lege5.ro/…/ordonanta-de-urgenta-nr-26-1997-privind-protectia-copilului-aflat)
1.12.Forme de sprijin acordate copilului aflat în dificultate sau
stare de risc/vulnerabilitae
Ordonanța de Urgență nr. 26/1997 privind protecția copilului aflat în dificultate, de exemplu, a definit mai clar ce înseamnă noțiunea de „copil aflat în dificultate” și a subliniat atribuțiile comisiilor de specialitate din subordinea consiliilor locale, care desfășoară activități în domeniul autorității tutelare și al protecției drepturilor copilului, stabilind, în același timp, măsurile privind organizarea și funcționarea Comisiei pentru protecția copilului la nivelul Capitalei.Un obiectiv complementar al ordonanței menționate a fost reprezentat de reglementarea și controlul activității organismelor private care desfășoară activități în domeniul protecției copilului.
Doi ani mai târziu, în 1999, au fost adoptate Norma metodologică și măsurile tranzitorii de aplicare a prevederilor ordonanței menționate, stabilindu-se într-un mod mai precis modul de organizare și de funcționare al servicilor publice specializate în domeniul protecției copiilor la nivel județean și al municipiului București și al instituțiilor cu rol de ocrotire a copiilor aflați în dificultate (leagăne, case de copii, centre de plasament de tip familial, centre de primire a minorilor, centre maternale, centre de îngrijire de zi, centre de consiliere și sprijin pentru părinți).
Trebuie subliniat, de asemenea, că, în anul 2002, Guvernul României a emis Hotărârea nr. 1018/2002 pentru aprobarea Regulamentului cu privire la obligațiile care revin serviciilor publice specializate pentru protecția drepturilor copilului, în vederea garantării respectării dreptului la imagine și intimitate al copilului aflat în plasament sau încredințare, hotărâre care a avut ca temei legal Legea nr. 677 din 21 noiembrie 2001 vizând protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date.
Potrivit articolului 3, alin. a din Regulamentul menționat, „Datele ori informațiile de orice natură referitoare la copilul aflat în plasament sau încredințare nu vor fi furnizate niciunei persoane fizice sau juridice decât după obținerea acordului prealabil scris al directorului serviciului public specializat pentru protecția drepturilor copilului cu privire la obținerea și diseminarea acestor date ori informații”, iar în concordanță cu același articol, alin. d, „Solicitantul este obligat să declare pe propria răspundere că datele ori informațiile ce urmează a fi obținute vor fi utilizate fără a aduce atingere imaginii și dreptului la intimitate al copilului aflat în plasament sau încredințare” .
În vederea optimizării sistemului de sesizări privind cazurile de abuz, neglijare și exploatare a copilului, Legea nr. 272 din 21 iunie 2004, direcțiile generale de asistență socială și protecția copilului au trebuit să își înființeze serviciul special denumit „telefonul copilului”. În anul 2001 erau deja înființate le având caracter permanent.
Ulterior, au mai fost create circa 40 de linii telefonice, în acest scop, dintre care cea mai mare parte au un caracter permanent. O etapă importantă în sistematizarea informațiilor cu privire la copiii aflați în situația de a fi protejați l-a constituit Odinul nr. 280 din 6 iunie 2006 al Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului privind introducerea informațiilor din sistemul de protecție a copilului în baza de date Child Welfare Monitoring and Tracking Information System. Anterior, ca urmare a Hotărârii Guvernului nr. 1432 din 2 septembrie 2004, au fost stabilite atribuțiile, organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului. În concordanță cu reglementările cuprinse în această hotărâre, Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului (ANPCD), „se organizează și funcționează ca organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei”.
În exercitarea funcțiilor cu care a fost învestită, Autoritatea are, între altele, umătoarele atribuții:
a.coordonarea activităților și măsurilor de implementare a obiectivelor strategiei naționale în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului;
b.elaborarea și fundamentarea programelor în acest domeniu;
c.centralizarea și sintetizarea informațiilor referitoare la respectarea principiilor și normelor stabilite de Convenția ONU cu privire la drepturile copilului;
d.ia măsurile necesare sau propune autorităților competente luarea măsurilor necesare pentru prevenirea sau înlăturarea efectelor oricăror acte care încalcă drepturile copilului; e. elaborează norme, standarde și metodologii pentru funcționarea serviciilor care asigură protecția specială a copiilor.
Denumită inițial Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului și Adopție, această instituție a fost înființată prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 12/2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 252/2001, cu modificările ulterioare. Începând cu data de 1 ianuarie 2005, prin Legea nr. 275/2004, a fost denumită Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului (ANPCD).Atribuțiile, modul de organizare și funcționare a acestei Autorități au fost modificate și completate prin Hotărârea Guvernului nr. 136 din 7 februarie 2007, care a statuat, între altele, rolul Consiliului de Coordonare în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului ca organism fără personalitate juridică, cu rol consultativ, funcționând pe lângă secretarul de stat al ANPCD. De asemenea, Hotărârea Guvernului nr. 1168 din 26 septembrie 2007 a statuat noi responsabilități ale ANPCD, printre care monitorizarea respectării drepturilor copiilor și evaluarea modului de implementare a standardelor minime obligatorii cu privire la funcționarea serviciilor destinate prevenirii separării copilului de părinții săi și a celor destinate protecției sale speciale. Ulterior, prin Legea nr. 329/2009, Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului a fost desființată, ca urmare a comasării cu Agenția Națională pentru Protecția Familiei, rezultând noul organism denumit Autoritatea Națională pentru Protecția Familiei și a Drepturilor Copilului.
De asemenea, în anul 2004 a fost emisă Hotărârea Guvernului 1438 cu privire la aprobarea regulamentelor-cadru de organizare și funcționare a serviciilor de prevenire a separării copilului de familia sa, precum și a celor de protecție specială a copilului lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinților săi.
Hotărârea respectivă a stabilit modul de funcționare a trei tipuri de servicii destinate protecției speciale a copiilor care sunt lipsiți temporar sau definitiv de ocrotirea părinților.
Servicii de tip rezidențial (centre de plasament, case de tip familial, centre de primire a copiilor în regim de urgență, centre maternale), care au ca beneficiari copiii separați temporar sau definitiv de părinții lor, copiii pentru care a fost dispusă măsura plasamentului în regim de urgență, tinerii care au împlinit 18 ani și care au nevoie de protecție specială, cuplurile părinte/reprezentant legal-copil, în situația constatării riscului de abandon al copilului din motive neimputabile părintelui/reprezentantului legal, copiii din familii de refugiați, neînsoțiți de părinți;
Serviciile de tip familial (care au rolul de a asigura, la domiciliul unei persoane fizice sau familii, creșterea și îngrijirea copilului separat, temporar sau definitiv, de părinții săi). Aceste servicii, care asigură protecția copilului pe o perioadă determinată, până la integrarea sau reintegrarea acestuia în familia naturală, au ca beneficiari copiii pentru care urmează să fie instituită tutela sau care vor fi încredințați unor familii de adopție, copiii separați temporar sau definitiv de părinții lor, ca urmare a aplicării măsurii plasamentului, inclusiv a plasamentului de urgență, tinerii care au împlinit vârsta de 18 ani și care beneficiază de protecție specială;
Servicii de zi (centre de zi, centre de consiliere și sprijin pentru părinți, centre de asistență și sprijin pentru readaptarea copilului cu probleme psihosociale, servicii de monitorizare, asistență și sprijin al femeii gravide predispuse să își abandoneze copilul), care au ca beneficiari copiii și părinții cărora li se acordă prestații și servicii destinate prevenirii separării lor, copiii care au beneficiat de o măsură de protecție specială și au fost reintegrați în familie, copiii care beneficiază de o asemenea măsură de protecție specială, părinții ai căror copii beneficiază de o măsură de protecție specială, copiii neînsoțiți de părinți sau alt reprezentant legal, care solicită o formă de protecție, în condițiile regimului refugiaților.
Toate cele trei servicii menționate asigură, între altele, promovarea drepturilor copilului, protecția acestuia împotriva abuzului și exploatării, responsabilizarea părinților în ceea ce privește exercitarea responsabilităților față de copii, asigurarea unei îngrijiri individualizate și personalizate a copiilor aflați în situații dificile, promovarea unui model familial de îngrijire a copilului ș.a. O altă Hotărâre a Guvernului care merită menționată este cea cu nr. 1007 din data de 1 septembrie 2005, care modifică unele articole ale H.G. cu nr. 539/2005 vizând aprobarea Nomenclatorului instituțiilor de asistență socială și a structurii orientative de personal, precum și a Normelor de aplicare a prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 68/2003 privind serviciile sociale.
Conform cu prevederile acestor hotărâri, principalele instituții de asistență socială în sprijinul protecției copilului sunt următoarele: centre de plasament, centre cu module de tip familial, centre/case de tip familial, apartamente pentru tinerii care urmează să părăsească sistemul de protecție, centre de primire în regim de urgență pentru copiii abuzați, neglijați și exploatați, centre pentru cuplul mamă-copil aflat în risc de separare familială, abuzare sau neglijare, centre de zi pentru copiii din familiile aflate în dificultate, centre de consiliere și sprijin pentru părinții și copiii din familiile care se confruntă cu riscul abandonării copilului, centre de consiliere pentru copilul abuzat, neglijat sau exploatat, centre pentru prevenirea abuzului, neglijării și exploatării, centre pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, centre de reabilitare pentru victimele traficului de persoane etc.
Pentru o monitorizare mai eficientă a situației copiilor care se confruntă cu riscul separării de părinți, ANPCD a elaborat Ordinul nr. 268 din 6 iulie 2006 pentru aprobarea Normelor metodologice cu privire la întocmirea Planului de Servicii și a Normelor metodologice privind întocmirea planului individualizat de protecție a minorilor, care sunt puse în aplicare de rețeaua de specialitate în domeniu. Planul de Servicii, de exemplu, cuprinde o fișă de monitorizare care include tipurile de prestații și de servicii pentru copiii, familiile sau reprezentanții legali, precum și pentru persoanele cu care copilul a dezvoltat legături de atașament.
La rândul său, Planul de Protecție cuprinde diversele programe de intervenție (în domeniul sănătății, satisfacerii nevoilor fizice și emoționale etc.), aplicabile copilului aflat în situații de risc privind separarea de părinții săi. Dată fiind necesitatea unor restructurări în sistemul general de protecție a copiilor aflați în situații de dificultate, prin Hotărârea Guvernului nr. 633 din 20 iunie 2007 au fost adoptate noi reglementări în cadrul Programelor de interes național, printre care Programul vizând:
Înființarea de centre de plasament de tip familial – căsuțe și apartamente pentru copiii din instituțiile cu o capacitate mai mare de 100 de locuri, care nu au fost restructurate pe module de tip familial, care și-a propus ca scop principal reducerea numărului de instituții cu o capacitate mai mare de 100 de copii și creșterea numărului de centre de plasament de tip familial, atât pentru copiii separați de părinții lor, cât și pentru copiii cu dizabilități și handicap/HIV/SIDA.
De asemenea, prin intermediul programelor naționale din 2008–2009 și a două Hotărâri de Guvern – 1382/2007 și 723/2007–2008 – s-a pus accentul pe închiderea instituțiilor de tip vechi pentru protecția copilului și pe dezvoltarea rețelei serviciilor sociale comunitare pentru copil și familie, prin înființarea de căsuțe de tip familial și apartamente.
Sistemul instituțional de protecție și asistență socială a copilului în România este precizat, mai clar, în Strategia națională în domeniul protecției și promovării drepturilor copiilor în perioada 2008–2013 (aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 860 din 13 august 2008), în care sunt precizate instituțiile cu caracter administrativ, centrale și locale, tipurile de servicii publice de asistență socială și alte autorități cu atribuții în domeniul protecției copilului și al prevenirii, combaterii și sancționării abuzurilor împotriva acestuia.(Sorin Rădulescu,pg.348,2012)
CAPITOLUL 2
ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURA
1.Scopul lucrării
Lucrarea de față are un caracter constatativ-descriptiv .Plecând de la relatările copiilor , care au trecut prin experiența neplăcută plasării în case rezidențiale, scopul a fost de arăta în ce fel este benefic ajutorul acordat,pentru ca acești copii plasați în centre rezidențiale (din varii motive) să poată depăși mai ușor problemele lor de ordin psiho-social, în unitatea din orașul ,încercând să pun în evidență diferența dintre condițiile precare de altă dată și condițiile decente în care trăiesc azi.Privarea copilului de nevoile afective a creat dintotdeauna un handicap în plan emoțional și în planul structurării propiului Eu ,în legătură cu care imaginea de sine a reprzentat și încă mai reprezintă o componentă principală ceea ce face ca acești copii să fie vulnerabili din punct de vedere social.O altă nevoie fundamentală a oricărui copil care beneficiază de măsura de plasament în centre rezidențiale ,a fost și este dobândirea autoaprecierii realiste și a respectului de sine.Ținând cont de observațiile de mai sus ,am pornit de la presupunerea că , copii care beneficiază de măsura de plasament în centre rezidențiale ,au avut și încă vor avea probleme de ordin social din lipsa unui ajutor și comunicări edificatoare pentru situația în care se află ,acest aspect datorându-se în primul rând lipsei satisfacerii unor nevoi fundamentale pe care aceștia o au.
2.2.Obiectivele lucrării
Obiectivele acestei lucrări au importanță deoarece ajutorul dat de asistenții sociali și susținerea morală și psihică a copiilor care beneficiază de măsura de plasament în centre rezidențiale,a jucat și joacă un rol deosebit de important în viața socială a acestora și trebuie să se realizeze printr-un ansamblu de metode din ce în mai perfecționate care vizează menținerea și reducerea acestora într-o stare psihică satisfăcătoare.În această idee obiectivele lucrăii au urmărit :
1.consultarea literaturii de specialitate pentru a stabili gradul de actualitate al temei și nivelul la care se află cercetările din domeniu;
2.stabilirea ipotezelor cercetării precum și modalitățile prin care vor fi verificate;
3.redactarea unei lucrări care să cuprindă desfășurarea și rezultatele finale ale cercetării în scopul popularizării acestora pentru toți specialiștii în domeniu și îmbunătățirea statusului emoțional al copiilor care beneficiază de măsura de plasament în centre rezidențiale ;
4.nedeteriorarea mesajului pe parcursul ajutorului acordat;
5.asigurarea unui mediu de viață cât mai apropiat de cel familial ;
6.creșterea gradului de independență personală a copiilor vulnerabili care beneficiază de măsura de plasament în centre rezidențiale până la atingerea autonomiei maxime posibile; 7.perfecționarea serviciilor ce vizează protecția copiilor vulnerabili lipsiți defnitiv sau temporar de ocrotirea părinților sau tutorilor săi;
8.marginalizarea sau diminuarea marginalizării copiilor vulnerabili care beneficiază de măsura de plasament în centre rezidențiale
9.garantarea și asigurarea unei vieți normale a copiilor care beneficiază de măsura de plasament în centre rezidențiale,într-un mediul atât funcțional cât și sănătos;
10.prin centrele rezidențiale se va avea în vedere preântâmpinarea exploatarea ,neglijarea și abuzarea copiilor supuși cercetării
11.îmbunătățirea statusului emoțional al copiilor care beneficiază de măsura de plasament în centre rezidențiale;
12.o bună inserție familială și socială a copiilor care beneficiază de măsura de plasament în centre rezidențiale;
13.ameliorarea funcției de coordonare și control a copiilor;
14.cotarea răspunsurilor, conform instrucțiunilor autorilor instrumentelor, realizarea unei baze de date și analiza statistică a datelor obținute, în vederea identificării tendinței, în rândul copiilor care beneficiază de măsura de plasament în centre rezidențiale ;
16.asigurarea unui mediu de viață cât mai apropiat de cel familial ;
2.3.Ipoteza cercetării
Ipotezele de lucru (operaționale) care m-au orientat în analiza cantitativă a răspunsurilor copiilor care beneficiază de măsura de plasament în centre rezidențiale au fost implicarea redusă a acestora.Având în vedere cele menționate , am postulat următoarele ipoteze:
1.Există diferențe semnificative între satisfacția copiilor vulnerabli care beneficiază de măsura de plasament în centre rezidențiale comparativ cu copii care provin din familii normale și beneficiază deun mediu ambient în plan emoțional și afectiv.
2.Există diferențe semnificative între gradul de comportament al copiilor care beneficiază de măsura de plasament în centre rezidențiale în comparație cu copii care provin din familii normale.
2.4.Metodele de cercetare
Ca metode de cercetare în vederea desfășurării acestei lucrări, acumulării datelor , prelucrării copiilor vulnerabili care beneficiază de măsura de plasament în centre rezidențiale și interpretării rezultatelor care au condus la formularea unor concluzii finale, s-au folosit metode ca:
Metoda documentării teoretice a presupus căutarea resurselor bibliografice în care era tratată problema cercetată, consemnarea și selectarea acestor probleme, urmate de prelucrarea și interpretarea rezultatelor obținute .
Metoda anchetei.Ancheta, ca metodă de lucru ,a avut un rol deosebit în obținerea datelor necesare cunoașterii copiilor vulnerabili care beneficiază de măsura de plasament în centre rezidențiale,și dinamicii evoluției lor desfășurându-se pe baza observațiilor și discuțiilor purtate.
Metoda observației a constituit una dintre mijloacele principale de investigație directă a realității, reprezentând punctul de plecare în obținerea materialelor faptice, concrete, care au constituit apoi baza analizei .Așadar prin intermediul acestei metode mi-am fixat drept scop principal urmărirea ,pe de o parte ,a modului și procedeelor de prezentare a interviului purtat cu copii vulnerabili care beneficiază de măsura de plasament în centre rezidențiale,iar pe de altă parte, gradul de însușire a informațiilor vizavi de problemele acestora.Trebuie menționat faptul că,dată fiind susceptibilitatea deosebită a copiilor vulnerabili care beneficiază de măsura de plasament în centre rezidențiale,aceștia nu știau că sunt observați,evitând astfel apariția fenomenelor de blocaj și inhibiție.
Metoda convorbirii a urmărit stimularea în exprimare a copiilor vulnerabili care beneficiază de măsura de plasament în centre rezidențiale,fără a-i pune în dificultate.Discuția a fost orientată în direcția surprinderii frământărilor interne al copiilor care beneficiază de măsura de plasament în centre rezidențiale vizavi de problemele lor.
Metoda experimentului psihologic a constat într-un sistem complex de cunoaștere a realității, caracterizat prin utilizarea raționamentului ce a prelucrat fapte provenite din observație.Experimentul a presupus o stare activă a copiilor vulnerabili care beneficiază de măsura de plasament în centre rezidențiale comparativ cu situația copiilor proveniți din familii normale implicând o activare metodică orientată spre un scop precis de verificare a ipotezei.
2.5.Descrierea loturilor de copii investigați
În cercetarea acestei lucrări am investigat 2 cazuri individuale de copii care au beneficiat de măsura de plasament în central rezidențial .
Motivele plasării acestora în centre de plasament în au fost : ●abandon ; ●decesul ambilor părinți; ●decăderea părintelui din familia monoparentală din drepturi sau a ambilor părinți; ●situații familiale precare din punct de vedere socio-economic,abuzuri ,neglijări,etc.Centrul de plasament ocrotește un număr aproximativ 150/200 de copii, cu vârste cuprinse între 7 și 19 de ani.Centrul pune la dispoziția copiilor trei forme variate de ocrotire:
●Protecție în regim de urgență a copiilor vulnerabil luați din familia de proveniență protecție rezi‐dențială pentru copiii interni în cadrul instituției;●protecție în regim de centru de zi;●protecție în regim de asistat pentru copiii care sunt școlarizați în învățământul primar ,liceal și professional.
Copiii interni locuiesc în centru pe toată perioada anului, copiii asistați locuiesc în caminele internat în timpul anului școlar revenind în centru doar în vacanțe
si revin în cadrul centrului doar în vacanțele școlare, iar copiii/tinerii din cadrul centrului de zi beneficiază de servicii doar în timpul zilei aceștia mergând în familie dupa încheierea programului. Pe perioada ocrotirii toți copiii beneficiază de un program instructiv‐educativ adaptat la nivelul de pregătire, vârsta și nevoile fiecărui copil, și pe acest profil se lucrează pe grupe de vârstă și probleme. Se stabilește o strategie de intervenție unică pentru fiecare caz în parte.
Obiectivul general al instituției îl reprezintă recuperarea și reinterarea socială și profesională a copiilor ocrotiți in cadrul centrului. Obiectivele specifice vizeaza asistența și sprijinul copilului pentru exercitarea liberă a opiniei sale, orientarea profesională a tinerilor, identificarea și solutionarea problemelor curente ridicate de către copii, colaborarea cu instituții abilitate ale statului din teritoriu (consilii locale, serviciul public de asistență socială de la nivel local – Direcția de asistență comunitară , organizații neguvernamentale acreditate să ofere servicii sociale, politie etc.) pentru: optimizarea activității de protecția copilului, strângerea de fonduri și materiale, asistență și consiliere, activități cultural‐artistice și sportive. Pentru analiza efectelor concrete ale prevederilor cadrului normativ in vigoare asupra unui copil aflat în dificultate, am avut în vedere situația a 2 copii.
Prin intermediul prezentei cercetări am încerct să demonstrez importanța și rolul asistentului social acordat copiilor care beneficiează de măsura de plasament în centre rezidențiale și impactul acesteia asupra lor,dezvăluind faptul că acceptarea situației lor ,de a se afla în centru ,este o atribuție ce se poate prelucra numai cu sprijinul asistenților sociali.Aici intervenind nevoia asiduă de reabilitare și suportul moral al familiei .
Pentru gestionarea acestor cazuri, au avut loc mai multe intervenții, conform cadrului legislativ, astfel:
1.Intervenție psihologică: consiliere în vederea stabilirii unui plan de viitor și a conștientizării faptului că măsura de plasament este una temporară și că obiectivul final este acela de a se integra în comunitate;
2.Intervenția a asistentului social: Luarea la cunoștință cu problemele cu care se confruntă cei 2 copii;
3.Intervenție pluridisciplinară: dezbaterea situației și stabilirea unui plan de intervenție în cadrul echipei pluridisciplinare;
4.alte intervenții: contactarea unor ONG‐uri, întrevederi ale specialiștilor cu persoanele de referință etc.
Am ținut cont de faptul că numai cu ajutorul unui sprijin eficient și corespunzător se poate obține ,în cazul copiilor care beneficiează de măsura de plasament în centre rezidențiale ,o amplă informare în ceea ce privește situația lor actuală.Prin desfășurarea cercetării ,voi demonstra că în cazul copiilor care beneficiează de măsura de plasament în centre rezidențiale, contribuția mea personal are un obiectiv bine stabilit . Un accent important pentru cercetarea prezentului studiu , l-a constituit intervievarea copiilor pentru a atrage atenția asupra stării psihice ca urmare a locuirii lor în centrele de plasament,supravegheați de supraveghetori și nu de părinții lor , scopul fiind acela de a beneficia de ajutor eficient și în timp real pentru starea lor de psihică și mentală .Pornind de la obiectivele și nevoile copiilor care beneficiează de măsura de plasament în centre rezidențiale, am ținut cont de starea psihică și gândurile pe care le aveau în momentul aflării lor în centru.Am demonstrat și faptul că în paralel cu asigurarea condițiilor de trai a copiilor care beneficiează de măsura de plasament în centre rezidențiale , trebuie să aibă loc și un sprijin eficient,vizavi de situația acestora și nu în ultimul rând asigurarea unei atmosfere plăcute.
Tinzând pentru o coordonare optimă a necesităților,resurselor copiilor care beneficiează de măsura de plasament în centre rezidențiale și a posibilităților de care aceștia dispuneau ,am prezentat faptul că în urma aflării situației lor ,prezența mea îi va ajuta să devină activi și receptivi la nevoile cu care se confruntă.Astfel se poate reliefa faptul că pentru reinserția copiilor care beneficiează de măsura de plasament în centre rezidențiale,din punct de vedere social ,ca și fundal ,este nevoie de ajutor cooperare eficientă.
STUDIU DE CAZ INDIVIDUAL
CAZUL 1
În data de 4.04.2018 ,la Direcția pentru Protecția Copilului ,s-a primit o solicitare a unui asistent maternal profesionist din localitatea pentru revocarea măsurii Comisiei pentru Protecția Copilului prin care copilul Paul în vârstă de 9 ani este ocrotit de către acesta în regim de asistență maternală. Asistentul motiva decizia sa prin faptul că nu cu mult timp în urmă i se oferise posibilitatea de a pleca la muncă în Spania . Ca răspuns la solicitarea asistentului maternal , am apelat la câteva convorbiri telefonice de informare cu asistentul social din localitatea de domiciliu al asistentului maternal . După discuțiile realizate și după consultarea unor documente din arhiva Direcției pentru Protecția Copilului, a reieșit faptul că Paul provine dintr-un centru de plasament ,fiind orfan iar nașterea a fost înregistrată mai târziu.În istoricul social al acestui copil s-au evidențiat complicații de ordin medical ,copilul suferind de malnutriție ,afecțiuni ale pielii și alergii medicamentoase însoțite de prurit .Premergător plasamentului în regim de asistență maternală, copilul a fost internat într-o unitate spitalicească . În spital Paul a fost abuzat fizic și sexual de un alt minor , coleg de salon cu acesta .În urma sesizării acestor fapte ,copilul a fost supus unor investigații la un laborator de medicină legală unde medicii au confirmat abuzul sexual . Ulterior acestor incidente , copilul a fost inclus într-un grup de consiliere ,dar pentru o perioadă scurtă de timp .Deoarece Direcția Copilului a identificat un asistent maternal ( cel în cauză) ,Paul a fost dat în grija acestuia .Până în momentul apariției acestei probleme , Direcția de asistență Socială a Copilului , a instrumentat și implementat planul de permanență pentru copil ,realizând totodată și supervizarea asistentului maternal și a asistentului social ,din cadrul primăriei,pentru monitorizarea și urmărirea cu cu atenție a acestui caz . Toate rapoartele de activitate ale asistentului maternal și rapoartele realizate în urma vizitelor în familie , nu au sesizat nici o abatere de la planul de permanență al copilului .
Pentru a evalua solicitarea asistentului maternal de revocare a măsurii de ocrotire împreună cu asistentul social de la Direcția de Asistență Socială m-am deplasat în localitatea cu scopul de a efectua o vizită inopinantă la familia în care era ocrotit Paul (de precizat faptul că asistentul maternal nu știa că este monitorizat) .
Înainte de a ajunge la domiciliul asistentei maternale ,am fost abordați de un vecin care a reclamat faptul că atât soțul asistentei maternale cât și aceasta au agresat fizic și verbal , copilul în repetate rânduri și chiar l-au forțat pe acesta să –și expună părțile intime . Mai mult , copilul a fost înfometat de multe ori și forțat de multe ori să-și spele singur hainele .De asemenea vecinul a mai afirmat că soțul asistentei maternale era cunoscut ca o persoană consumatoare de băuturi alcoolice . Odată ajunși la domiciliul de reședință al asistentei maternale , am întîmpinat probleme , deoarece nimeni nu deschidea ușa , cu toate că era evident că era cineva acasă . După lungi insistențe , (constând în insistențe ,sunat la sonerie ,bătut la poartă ,apeluri telefonice către asistenta maternală) neăa răspuns soacra acesteia susținând că nora ei plecase déjà în Spania , iar copilul rămăsese în grija ei personală .La apariția noastră, Paul a devenit anxios ,retras , refuzând în totalitate să răspundă la întrebările noastre (puse cu blândețe însoțite de ușoare mângâieri pe mână) . De la primul contact , am observat că acesta prezenta o igienă precară, iar limbajul era foarte slab dezvoltat,cominicarea desfășurându-se de asemenea cu dificultate . În urma întrevederii cu copilul și după lungi insistențe și abordări unei comunicări eficiente potrivit vârstei lui , acesta a recunoscut că a fost bătut de nenumărate ori de asistenta maternală și soțul acesteia cu diferite corpuri dure ( furtun , nuia , baț , coadă de topor sau sapă) și că a fost închis în toaletă și sub presiunea celui din urmă a trebuit să se autostimuleze expunându-și părțile intime .Ca urmare a celor constatate împreună cu asistentul social de la primărie am sesizat Corpul de control al Direcției pentru Protecția Copilului cu privire la existența unei situații de abuz fizic , psihic și sexual în familia unde Paul a fost dat în plasament . Prin urmare s-a expus efectuarea unei anchete de Către Corpul de control al Direcției pentru Protecția Copilului care a realizat o evaluare psihologică a copilului și a membrilor familiei asistentului maternal .La scurt timp ,măsura de ocrotire a fost retrasă iar asistentului maternal i-a fost anulat atestatul ,copilul fiind plasat într-un centru rezidențial sub atenta supraveghere și coordonare a supraveghetorilor profesioniști,fiind monitorizat în permanență.
Aplicarea metodelor și tehnicilor în demersul de rezolvare a cazului .Aplicarea metodelor și tehnicilor de consiliere pentru studiul de caz prezentat anterior , oferă un model de instrumentare a unui caz social fără a exclude alte perspective sau abordări ,în funcție de stilul de lucru al fiecărui asistent social .
Documentarea – Imediat după ce cazul a fost sesizat spre Direcția de Protecția Copilului împreună cu asistentul social din primărie am solicitat arhivei instituției eliberarea dosarului de plasament al copilului. În dosarul acestuia s-au evidențiat o serie de acte medicale și evaluări psihologice în care nu se regăsea abuzul sexual suferit de acesta în spital .Cu toate acestea ,întâlnirile avute cu asistentul social din localitatea și cu directorul centrului de plasament din care provenea copilul , au avut un aport important,aducând informații suplimentare dar neoficiale ,care sugerau acest abuz , drept pentru care împreună cu asistentul social am contactat spitalul în care a fost internat Paul ,și prin intermediul unei solicitări oficiale am cerut documente suplimentare despre presupusul abuz sexual care a avut loc cu ceva timp în urmă în spital .Astfel s-au identificat mai multe referate și evaluări psihologice care au confirmat trauma suferită de Paul .
Pe parcursul instrumentării cazului ,am ,comparat aceste documente cu alte evaluări psihologice realizate mai recent , încercând să identific o coerență a acestor informații care să fie paralele cu diagnosticul menționat .Dosarul instrumentat în acest caz a cuprins foarte multe acte :acte de stare civilă ( certificate de naștere ,certificatele de deces ale părinților ) acte medicale ,acte școlare (unde s-a dovedit și aici un abuz,copilul nefiind lăsat să fie integrat în mediul școlar) ,fișe de evaluare psihosocială din centrul de plasament ,anchetă socială realizată la centru ,acte juridice .
Pe perioada cazării copilului ,în centru de plasament maternal,paralel am recurs la identificarea unui nou asistent maternal cu o pregătire și o dispoziție mai mare pentru ocrotirea unor copii cu o astfel de traumă în ceea ce privește istoricul social .Pentru familia identificată , s-au cerut acte de stare civilă, acte medicale , caziere judiciare ,evaluări psihologice , anterioare și prezente ,acte studii , declarații de venit .Informațiile cuprinse în aceste documente au fost confirmate prin intermediul întrevederilor realizate cu membrii familiei acestuia .
Observații : În prima vizită efectuată în familia asistentului maternal cu ocazia primirii sesizării problematice s-au folosit următoarele observații :
a.Observaia indirectă – a vizat aspecte legate de primele persoane întâlnite în comunitate ( vecinul și lucrătorul comunitar);
•observația a fost neprogramată,inopinantă și spontană ;
•am putut obține informații vizavi de problema existentă
•observarea comportamentului non verbal al vecinului denunțător ,coleric ,a fost benefică (acesta aducând acuzați grave asistentei maternal și familiei acesteia cu privire la modul de îngrijire al copilului aflat în plasament,și în mod special la bătăile și abuzurile la care acesta era supus ,sugerând ca ,copilul să fie luat imediat) ;
•atitudinea incriminatorie a vecinului acuzator a relevat problemele de relaționare în ceea ce privește familia asistentei maternal cu comunitatea ;
•întrevederea neanunțată cu vecinii și rezultatele observării acestora au determinat modificarea ghidului de observație pentru întrevederea cu copilul aflat în plasament și măsura de plasament într-un centru rezidențial ;
b. Observația direct a vizat :
•observarea mediului din care făcea parte copilul dat în plasament ;
•motivul care a dus la lipsa de la domiciliu a asistentei maternale și a soțului acesteia ;
• ezitarea soacra asistentei maternal în a deschide poarta și totodată refuzul acesteia de a prezenta locuința motivând că este încuiată și nu are cheia ;
•gospodăreia avea aspect îngrijit și curat
•observarea copilului dat în plasament a constituit obiectivul de fond pentru întocmirea raportului ca acesta să fie îndreptat dat în plasament într-un centru rezidențial (igiena acestuia este precară; copilul pare a fi subdezvoltat ; prezenta serioase sechele de rahitism ;deși era frig afară,îmbrăcămintea era sumară deteriorată și murdară ;copilul era desculț deși vizita s-a realizat în luna ianuarie;diferența de îngrijire dintre copilul aflat în plasament și copilul natural al familiei , care au vârste apropiate,a fost vizibilă; comunicare slab articulată sau deloc , limbaj incoerent ;s-au evidențiat unele probleme de natură logopedică ;detașarea emoțională a copilului față de presupusul buz sexual din partea soțului asistentei maternale ; în final,am putut constata că ,copilul , era timorat și evident stânjenit atunci când s- a adus în discuție presupusul abuz sexual ;în pofida problemelor pe care le are copilul ,am observant că acesta era atașat de familia asistentului maternal în special de fiul natural al acestora având o relație pozitivă ;
Observarea altor membri ai familiei :în prezența noastră ,soacra asistentei maternale era foarte agitată prezentând comportamentul unui om surprins luat pe nepregătite ;spre deosebire de copilul dat în plasament fiul asistentei maternal era bine îngrijit ;atitudinea soacrei asistentului maternal față de copilul luat în plasament era de autoritate excesivă indiferență față de îngrijirea și dezvoltarea adecvată a acestuia;
Observarea în cadrul întrevederii cu soțul asistentei maternale –presupus abuzator ,a confirmat :înfățișarea unei persoane prezentabile ;comportament deschis cooperant ;soțul asistentei maternal a promovat atitudine deschisă și mărturisind că are o relație deschisă cu copilul dat în plasament și nu recunoaște abuzul sexual ) ;Nu este de accord cu măsura de plasament și îndreptarea copilului spre un centru rezidențial.
Întrevederea .Analizând demersul pe care trebuie să-l realizez pentru evaluarea corectă și complectă a cazului ,este recomandat să utilizez tehnica întrevederii în următoarele situații :
•Realizarea întrevederii cu un medic din unitatea spitalicească unde s-a realizat abuzul .Întrevederea ,în acest caz ,am urmărit culegerea informațiilor cu caracter general despre situația copilului ,având următoarele direcții de analiză :informații cu privire la stadiul de dezvoltare psihomotorie al copilului (dezvoltarea cognitivă-în special a comunicării comportament socio afectiv ) ;comportamentul de relaționare față de adult și alți copii ;starea de sănătate ; evaluarea medicală după semnalarea abuzului .
•Realizarea unei întrevederi cu terapeutul de la grupul de suport unde a participat copilul :informații cu privire la starea copilului la începutul terapiei;schimbările care au apărut pe parcursul consilierii;recomandări pentru lucrul cu copilul dat în plasament în central rezidențial.
•Întrevederea cu o persoană din comunitate :informații cu privire la asistenta maternal și la modul cum s-a ocupat de îngrijirea și educarea copilului ;date despre familia asistentului maternal cu exemplificarea fiecărei caracteristici prezentate .
•Întrevederea și consilierea copilul aflat în plasament la central rezidențial pentru a afla care a fost situația lui la asistenta maternală.
Discuția cu copilul a fost centrată pe evaluarea adaptării în familie : cum a relaționat cu toți membrii familiei ; ce i-a placut mai mult la această familie sau dacă au fost lucruri care l-au nemulțumit ; dacă și-a facut prieteni în comunitate și cum își petrecea timpul cu aceștia ; care erau persoanele din familie de care s-a simțit atașat .
Interviul .După ce în prealabil am realizat o întrevedere cu persoanele implicate în caz , am programat realizarea interviului de explorare și evaluare cu Paul .Am aplicat metoda interviului la domiciliul asistentului maternal după ce am construit în prealabil un ghid de interviu cu întrebări specfice pentru fiecare intervievat în parte .Datorită faptului că asistenta maternală era plecată din țară am putut intervieva următoarele persoane :mama și soacra asistentei maternale precum și copilul plasat în asistență maternală .Interviul cu socra asistentei maternale ( în grija căreia se presupune că a fost lăsat copilul fără să se anunțe asistența socială) :
CHESTIONAR
Interviu cu Paul
Numele /Vârsta /Sexul /Ocupația
CAZUL NR.2
M.L se află în centru rezidențial de plasament ,de la vârsta de 5 ani.A fost dată în familie la un asistent maternal pentru o perioadă de tip , dar în urma decesului ,acesteia , M.L s-a întors în centrul de cămine rezidențiale.Spune că de la un timp părinții ei , mai précis mama a început să o caute pentru a se întoarce în familie ,dar ea refuză cu desăvârșire,pentru că este conștientă că miza pentru care este căutată este alocația ei și este convinsă că acasă alături de cei 8 frați nu ar avea condițiile pe care le are în central rezidențial.M.L, 14 de ani se simte vulnerabilă în fața problemelor ,solicită ajutor, pentru că este dezorientată , nu-și dă seama unde a greșit din punct de vedere social deoarece , a respins-o pe mama de nenumărate ori ,drept pentru care refuză să se întoarcă în familie. Este de accord cu sprijinul primit.Solicită sprijin , în vederea îmbunătățirii statusului său emoțional , deoarece , după spusele ei , se gândește la ea , și este speriată temându-se pentru viața ei.În momentul când a solicitat sprijin M.L.prezenta inapetență, scădere ponderală semnificativă astenie fizică și psihica marcată .
CHESTIONAR PRIVIND RELAȚIA AS.SOCIAL– M.L
Numele /Vârsta /Sexul /Ocupația
CHESTIONAR
(vizând prejudecățile lui M.L. vizavi de plasarea ei în centrul rezidențial)
Trebuie aleasă varianta de răspuns cu care M.L este de acord
Răspunsurile sunt confidențiale
CAPITOLUL 3
REZULTATE ȘI DISCUȚII
Plasamentul în centrele rezidențiale a constituit un eveniment important în viața celor,2 copii întrucât ei aveau nevoie de sprijin și ajutor pentru a-și accepta condiția lor de copii abuzați , copii neglijați,copii separați de familia de origine ,copii aflați în plasament,din cauza condițiilor precare din familie,într-un cuvânt copii vulnerabili.În urma sprijinului acordat se poate observa că trebuie să se pornească reabilitarea ocupațională ,în care copii pot să lucreze fără ca starea lor să se deterioreze.În concepția mea personală ,copii care au participat la reabilitare ,pe parcursul acestei cercetării vizavi de situația lor actuală,și-au îmbunătățit starea psihică.Cercetarea mea și-a îndreaptat atenția și asupra faptului că pe parcursul sprijinului acordat ,copii au devenit mai încrezători încercând să se ajute pe sine , depășindu-și condiția.Am observat că atunci când sunt afectați de îndoieli,sprijinul acordat în ceea ce privește situația lor i-a ajutat să treacă peste suferința provocată de plasamentul în afara familiei.
Planul de intervenție .Mi-am planificat urmatoarele etape:
Alăturarea și acomodarea –pornind de la premisa că o consiliere eficientă cere provocare și confruntare, am pus accentul pe faptul că copii trebuie să accepte consilierea simțindu-se înțeleși de supraveghetori,de profesori,de pedagogi,asistenți sociali,etc. Și cum alăturarea și acomodarea sunt considerate premisele restructurării , am avut în vedere faptul că trebuie sa-i fac pe copii să coopereze , construind astfel o alianță de înțelegere cu fiecare în parte.În aceasta etapă m-am familiarizat cu stilul comunicațional alcopiilor, ,am acordat atenție fiecărui detaliu redat, făcându-i să se simtă importanți ; i-am felicit pentru faptul ca au conștientizat că au o problemă , că acest lucru constituie un avantaj , fiind un punct de plecare în rezolvarea ei .
Tehnici folosite :
●Menținerea și susținerea comportamentelor specifice sau a verbalizărilor cu scopul creșterii independenței .Se manifestă respect pentru copii care sunt lăsați să-și descrie problemele nefiind forțați să vorbească decât în momentul când simt nevoia
●Clarificarea , amplificarea și aprobarea comunicării copiilor pentru a le spori încrederea în sine .Este foarte important ca fiecare copil să-și clarifice poziția față de problemă
●Mimarea – adoptarea stilului de comunicare al copiilor plasați în centre rezidențiale și conformarea la nuanțele afective ale comunicarii cu aceștia.
Diagnosticul structural- a avut loc de-a lungul întregului proces terapeutic constând în observarea tranzacțiilor familiale, formularea , testarea și reformularea ipotezelor de lucru
-simptomele copiilor plasați în centre rezidențiale identificate –expresie a paternurilor disfuncționale
-evaluari preliminare bazate pe interacțiunile din prima ședință, apoi în următoarele formulări
-dezvoltarea de ipoteze structurale rapide, pentru o consiliere eficientă.
– atenția a fost îndreptată atât pe problemele prezentate de copii plasați în centre rezidențiale cât și la dinamica structurală expusă de aceștia.
Psihoterapia cognitiv comportamental
•Primele ședințe au fost dedicate formulării unei ipoteze preliminare asupra problemei copiilor plasați în centre rezidențiale și elaborării interviurilor,atât pentru ei cât și pentru copii proveniți din familii normale .
•Identificarea factorilor cognitivi –comportamentali au fost mai dificili decât factorii externi, deoarece ,comparative cu copii proveniți din familii normale , copii plasați în centre rezidențiale acordă o mare atenție gândurilor care le trec prin minte înainte sau în timpul situației problemă.
•Interviul acordat copiilor plasați în centre rezidențiale s-a focalizat asupra consecințelor imediate al problemei comportamentale .
Evaluarea problemei .In timpul prezentării celor 5 consilierea s-a bazat pe un comportament manifestat observabil care se poate traduce printr-o atitudine corporală și prin gesturi care au încercat să trimită un mesaj general de bun venit și de încântare în legătură cu întâlnirea ce se anunța, mai ales că această întâlnire a fost afectată de plasarea acestora în centrele rezidențiale și de o conjunctură complexă.Am încercat să folosesc un vocabular dinamic încercând să utilizez formulări afirmative și o sintaxă pozitivă .A fost necesar un efort constant pentru a evita „negațiile evidente,, care să se opună celor 2 copii într-un mod necontrolat.
Aceste negații au fost tot atâtea ticuri expresive incompatibile cu reflexia cerută de dialog („nu,,, „da, dar,,, „a încerc,,, ,„problemă,,, „nu.., „greșeală,,, „vinovă,,, „responsabilă,,). Obiectul în sine al consilierii s-a bazat pe fapte tangibile, probe, cifre, date și exemple concrete.În cele 2 cazuri precedente, am încercat să pun în practică un principiu care să ușureze procesul de comunicare prin manifestarea unei perseverențe pusă în aplicare în cadrul comportamentului general pozitiv, ca și în intonație, care în același timp a trebuit să fie incitantă și convingătoare.
Analiza câmpului de forțe
Grupul de suport .În etapa de intervenție s-a recurs la formarea a două grupuri multidimensionale :
I.Grup terapeutic pentru copii abuzați fizic și psihic atât de familia asistentei maternal ,cât și de familia originală .În acest grup ,împreună cu psihologul din instituție ,am organizat un grup de copii ,pentru a-i supune cercetării , scopul fiind acela , ca aceștia să beneficieze de o consiliere eficientă , dintr-un centru de plasament ,care în istoricul social prezentau evenimente similare la fel ca în cazul lui Paul și al lui M.L.
Toți copii au fost incluși în acest grup terapeutic , care aveau o frecvență săptămânală și se desfășura la sediul centrului de plasament . Împreună cu asistentul social,am aplicat mai multe tehnici și proceduri specifice acestui tip de abuz ,în special tehnici de interacțiune în grup prin care s-a încercat depășirea traumei prin diferite jocuri de rol, psihodrame și terapii ludice . În cea de-a doua perioadă a acestui grup , au fost introduși copii care în istoricul lor social nu prezentau astfel de evenimente ,cu scopul de a lărgi sfera de interacțiune în grup.
II.Grupul de suport professional .La inițiativa mea am instrumentat cazul formând un grup de suport profesional ai cărui membrii au fost : Eu ,asistentul social de la centru , asistentul social care răspundea de zona respectivă ,psihologul de la protecția copilului ,medicul de familie și directorul centrului de plasament din care proveneau cei 2 copii Paul și M.L .Tema acestui grup de suport a fost identificarea unor soluții alternative și construirea unui plan de permanență pentru Paul și M.L . Astfel am recurs la identificarea unui nou asistent maternal care a fost supus ,împreună cu întreaga familie ,la o evaluare psihosocială complexă .Auxiliar ,grupul de suport a tratat aspectele legate de prevenirea abuzului la copii ocrotiți în familiile substituit.Membrii grupului au căzut de accord că acest grup de suport profesional să devină o resursă permanentă și pentru ceilalți lucrători sociali din comunitățile rurale . Cu alte cuvinte , s-a luat decizia ca cei 5 copii,să rămână pentru moment în plasament la centrele rezidențiale.
CONCLUZII
Ca o concluzie la cele relatate în această lucrare , trebuie menționat faptul că în cazul de copiilor plasați în centre rezidențiale o consiliere eficientă reprezintă transmiterea, recepționarea, stocarea, prelucrarea și utilizarea informațiilor, fiind utilă pentru acești copii.
Venind în contact direct cu copii plasați în centre rezidențiale ,sprijinul acordat implică o anumită reciprocitate,fiind mai generală și mai completă decât informarea,pe când aceasta din urmă nu este decât o varietate sau o latură aconsilierii propriu-zise.Cu alte cuvinte ,în situația în care copii plasați în centre rezidențiale,sprijinul presupune o procesualitate circulară,care se înscrie într-o anumită temporalitate de care ține cont și care,la rândul ei,o modelează.De altfel,timpul pare să fie un element relevant,cu un puternic caracter informat în anumite contexte discursive.În acest sens, T. Herseni vedea munca supraveghetorului sau asistenților sociali ca pe o activitate de inginerie socială, adică o știința aplicată în rezolvarea problemelor socio-umane și care implică următoarele abilități: cultura psihologică, tact psihologic, pricepere în abordarea și rezolvarea problemelor de natura socio-umană.În fond, supraveghetorii și asistenții sociali au două roluri esențiale: în primul rând, asigurarea unui climat psihosocial adecvat și în al doilea rând, sugerarea unor măsuri de înlăturare a acestor disfuncționalități și de optimizare a activității.Z. Bogáthy grupa sarcinile practice ale psihologului astfel :
a.delimitarea cerințelor corespunzătoare și conturarea unor monografii profesionale;
b.efectuarea examinărilor psihologice;
c. evaluarea gradului de risc de la nivelul diferitelor posturi și formularea unor recomandări și contraindicații pentru aceste posturi.
De aceea trebuie menționat faptul că fiind o ființă fragilă ,pentru o dezvoltare armonioasă ,copilul , în evoluția și devinirea sa are nevoie de sprijin și protecție continuă .
Asigurarea posibilităților și șanselor egale la formarea , educarea și perfecționarea culturii morale autoafirmarea ,problemele de educație și adaptare la mediul social ,au constituit obiectivele principale ale acestei lucrări .
Concluziile sunt elocvente :
Copilul care trăiește în condiții deosebit de dificile sau se află în dificultate din cauza problemelor de dezvoltare trebuie să i se acorde o atenție deosebită . Centrele rezidențiale trebuie să satisfacă nevoile care stau la baza dezvoltării normale a copiilor care se află în plasament.
Copii care au rămas fără îngrijirea părintească , fie temporar sau permanent ,trebuie îngrijiți și educați în centre rezidențiale de plasament sub atenta supraveghere a tuturor factorilor de răspundere ( asistenți sociali , asistenți maternali , psihologi , psihopedagogi , medici , profesori , etc) deoarece instituționalizarea este văzută ca un remediu sau o rampă de lansare pentru rezolvarea , pe viitor a acestor copii .Pentru o dezvoltare normală , fizică și psihică standardele de îngrijire, trebuie să ofere și să satisfacă nevoile individuale ale copiilor plasați în centre rezidențiale .Toți copii unei anumite grupe de vârstă ,trebuie expuși unui tratament similar .
REFORMAREA SISTEMULUI DE PROTECȚIE A COPILULUI ÎN ROMÂNIA
Cadrul legal în vederea acordării măsurii de plasament
Pentru a face obiectul acestui subcapitol este necesar a se cunoaște câteva aspecte legislative fără de care asistentul social nu se poate implica în situația copiilor plasați în centre rezidentiale.Protecția copilului .HG 52/2011 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor OUG nr.111/ privind plasarea în regim de urgență a copilului.Ordinul nr.253 din 28 .11.2008 pentru aprobarea Metodologiei privind trimiterea copiilor care beneficiează de o măsură de protecție specială. HG nr.860 din 13.08.2008 privind aprobarea Strategiei Naționale în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului 2008-2013 și a Planului Operațional pentru implementarea Strategiei Naționale în domeniul protecției și drepturilor copilului 2008-2013.Ultimele statistici ale INS din România arată că sunt aproximativ 5 milioane de copii între 0-18 ani, din care 2,2% sunt în evidența Serviciilor Publice de Protecție a Copilului.Orfelinatele românești , au găzduit înainte de 1989 o mare parte din copii abandonați ,făcâdu-se vinovate de grave neglijențe și abuzuri fizice și psihice asupra acestora .S-a constatat că această moștenire este consecința anilor 1960 , atunci când familiile au început să aibă copii pe care nu îi mai puteau crește iar până în anul 1989 , în orfelinatele românești trăiau aproximativ 170.000 de copii abandonați . Mai mult studiile efecuate la copii instituționalizați din România au constatat că durata de timp petrecută în condiții de sărăcie și de neglijare se corelează cu un IQ mai mic și cu probleme de comportament.
BIBLIOGRAFIE
Landau, Erika- Psihologia creativității, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1979
Rodica Ciurea Codreanu – Protecția drepturilor copilului ca principiu al Asistenței sociale, Editura All Beck, București,2010
Mircea Piticaru – Copilul abandonat, Editura Ando Tours, Timișoara ,2004
Ross,Campbell- Incursiune în psihosociologia familiei,Editura Press, București,2012
Zimmerman și Arunkumar- Copilul instituționalizat, Editura Didactică și Pedagogică, București,2008 1994
Dr.I.Străchinaru – Asistența Socială a copiilor instituționalizați ,Editura Iris ,2008
Golu M.- Introducere în psihologie, Editura Științifică, București, 2002
Ionescu G.-Psihologie clinică și medicală, Editura Științifică, București, 1993
Berdiaev N.- Cunoașterea de sine, Editura Humanitas, București, 2008
Șoșea, M.- Metode de psihodiagnostic, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2002
Neamțu G. și coord. -Tratat de asistență socială, Editura Polirom, Iași, 2003
Dolto F.- Psihanaliza și copilul, Editura Humanitas, București, 2003
Balahur D., Protecția drepturilor copilului ca principiu al Asistenței sociale, Editura AII Beck, București, 2001
Zamfir C., și coord.- Politici sociale, Editura Alternative, București, 1997
Ligia‐Teodora Iliescu – Copilul instituționalizat ,Editura Coressi , București,2017
Druță F- Asistența socială a copiilor abandonași ,Editura All ,1998
Conferențiar universitar, Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iași; e‐mail: [anonimizat].)
Zaharia Virginia – Asistența socială a copiilor abandonași ,Editura All ,2016
Norbert Sillamy –Psihologie ,Editura Tehnică, București,2006
Mitrofan L., Ciupercă O.- Ontogeneza dezvoltării în situații de abandon, Editura Fundației ”Andrei Șaguna”, Constanța, 2008
Bogdan, Adrian – Familia și casa de copii, Editura Litera, București ,2001
http://profitpentruoameni.ro/wp-content/uploads/2013/11/03-ASPECTE-REGLEMENTATIVE-SI-PRACTICE-PRIVIND-PROTECTIA-COPILULUI-IN-ROMANIA.pdf + Romania https://lege5.ro/…/ordonanta-de-urgenta-nr-26-1997-privind-protectia-copilului-aflat)
Adrian Neculau-Psihologia copilului instituționalizat,Editura Polirom,Iași,2005
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Protectia Copilului In Caz de Riscvulnerabilitate (ID: 119515)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.