Propiritatea Drept Fundamental
=== 5be0090fe9a56848df4c7f8c2b8b61e4e03a779b_641793_1 ===
CUPRINS
CAPITOLUL I CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL DE PROPRIETATE
Definirea dreptului de proprietate
Dreptul de proprietate în legea fundamentală
Dreptul de proprietate în fostul Cod civil de la 1864
Dreptul de propreietate în Noul Cod civil
Definiția dreptului de proprietate
Dreptul de proprietate în dreptul comparat
Conținutul juridic al dreptului de proprietate
Caracterele juridice ale dreptului de proprietate
CAPITOLUL II DREPTULUI DE PROPRIETATE-DREPT FUNDAMENTAL
2.1. Semnificație
2.2. Garantarea dreptului de proprietate și a creanțelor asupra statului: garantarea și octrotirea proprietății
2.3. Limitele dreptului de proprietate
2.4. Garantarea dreptului de proprietate împotriva exproprierii, naționalizării și a altor atingeri aduse dreptului de proprietate
CAPITOLUL III FORME ALE DREPTULUI DE PROPRIETATE
Secțiunea I Dreptul de proprietate privată
Noțiuni introductive
Subiectele dreptului de priprietate privată
Conținutul și limitele dreptului de proprietate
Secțiunea a II-a Dreptul de proprietate publică
Definiția dreptului de proprietate publică
Obiectul proprietății publice. Delimitarea de domeniul privat
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ABREVIERI
alin. – alineatul
art. – articolul
C.proc.civ – Codul de procedură civilă
lit. – litera
M.Of. – Monitorul Oficial
N.C.C – noul Cod civil
nr. – numărul
op.cit. – operă citată
p. – pagina
pct. – punctual
R.R.D. – Revista română de drept
S.D.R. – Studii de drept românesc
vol. – volumul
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII INTRPDUCTIVE PRIVIND
DREPTUL DE PROPRIETATE
1.1. Definirea dreptului de proprietate
1.1.1. Dreptul de proprietate în legea fundamentală
În cadrul Titlui II din legea fundamentală, respectiv Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale la Capitolu II, capitol ce reglementează drepturile și libertățile fundamentale se consacră că „dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.” Totodată, același text constituțional statuează principiul potrivit căruia proproietatea privată este garantată și ocrotită în mod legal de lege, indiferent de titular.”
Textul art. 44 din legea fundamentală cuprinde și dispoziții de principiu privitoare la condițiile în care cetățenii străini sau apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor, la exproprierea pentru cauză de utilitate publică, felul în care o autoritate publică poate utiliza subsolul oricărei ăproprietăți imobiliare pentru lucări de interes general, obligațiile ce decurg din raporturile de vecinătateși cele de protecție a mediului, posibilitatea confiscării, numai în condițiile legii, a bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni sau contravenții, preum și regula potrivit căreia averea dobândită în mod licit nu poate fi confiscată.
Se impune a preciza că art. 44 alin. 4 din legea fundamentală interzice expres naționalizarea sau orice alte măsuri de trecerre silită în proprietatea publică a unor bunuri pe baza apartenenței sociale, etnice, religioase, politice ori de altă natură discriminatorie a titularilor bunurilor.
Tot în legea fundamentală, în cuprinsul art. 136, articol consacrat economiei și finanțelor publice, se precizează că proprietatea este publică și privată. Proprietatea publică aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale. În cuprinsul alin. 3-4 ale aceluiași articol sunt determinate bunurile care fac obiectul exclusiv al proprietaății publice și care le este regimul juridic, iar alin. 5 statuează că „proprietatea privată este inviolabilă, în condițiile legii organice”.
Așadar, trebuie reținut că, în concepția legii fundamentale, dreptul de proprietate apare ca un drept fundamental al cetățenilor statului român, drept înscris printre celelalte drepturi și libertăți publice fundamentale recunoscute și apărate într-o democrație modernă.
1.1.2. Dreptul de proprietate în fostul Cod civil de la 1864
La modul general s-ar putea afirma că, în cadrul fostului Cod civil român în vigoare de la 1865, principala instituție era proprietatea. Această ideea poate fi susținută de faptul că în Cartea a II-a a Codului se făcea vorbire „Despre bunuri și despre osebitele modificări ale proprietății”, iar Cartea a III-a adică cea mai mare parte a reglementărilor pe care le cuprindea, era consacrată diferitelor moduri prin care se dobândește proprietatea.
Raportat la dinamica dreptului civil, respectiv a bunurilor și valorilor ideea potrivit căreia proprietatea reprezenta principala instituție a fostului cod civil, este justificată.
Însă, în realitate, Titlui II al Cărții a II-a intitulat Despre proprietate consacra doar trei articole dreptului de proproietate. Articolul 480 fin vechiul Cod civil oferea o definiție dreptului de proprietate spunând că acesta este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege.
În concepția vechiului Cod civil dreptul de proprietate conferea titlularului său anumite atribute. Sintagma a se bucura nu oferea altceva decât posibilitatea, pentru proprietar, de a stăpâni bunul în această calitate și de a-l folosi în interesul și în puterea sa. Totodată, alături de cele menționate proprietarului i se recunoștea și dreptul de a dispune de bunul care formează obiectul dreptului său, de dreptul de a exercita aceste prerogative în mod exclusiv și absolut însă, în limitele consacrate de lege.
Mergând mai departe, în cuprinsul art. 481 vechiul Cod civil se menționa că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și printr-o dreptă și prealabilă despăgubire. Practic textul vechiului Cod civil formula principiul exproprierii pentru cauză de ulititate publică.
Tot la nivel de principiu art. 482 din vechiu Cod civil reglementa accesiunea în materia proprietății. Potrivit acestui articol proprietatea unui lucru mobil sau imobil dădea drept asupra a tot ce producea lucru și asupra a tot ce se unea ca accesoriu cu lucrul, într-un mod natural sau artificial.
Dreptul „la tot ce producea lucrul” nu reprezenta o accesiune, ci reultatul firesc al exercițiului prerogativei ius fruendi recunoscută titularului dreptului de proprietate.
1.1.3. Dreptul de propreietate în Noul Cod civil
Noul Cod civil, consacră întreaga Carte a III-a materieie bunurilor. În cadrul primului titlul al Cărții a III-a vorbește despre bunurile și drepturile reale în general, ca obiecte ale dreptului de proprietate. Se impune a menționa enunțul art. 552 NCC potrivit căruia proprietatea este publică și privată evidențiindu-se așadar categoriile fundamentale ale dreptului de proprietate în dreptul nostru civil. Următoarele titluri ale Cărții a II-a reglementează succesiv dreptul de proprietate privată, dezmembrămintele acestiea, fiduica, administrarea bunurilor altuia, dreptul de proprietate publică, publicitatea imobiliară prin cartea funciară și posesia
Ceea ce trebuie remarcat este faptul că noua reglementare civilă introduce noi instituții și anume fiducia și administrarea bunurilor altuia.
1.1.4. Definiția dreptului de proprietate
Literatura de specialitate este unanimă în definirea dreptului de proprietate prin evidențierea atributelor pe care acesta le conferă titularului său, respectiv posesia, folosința și dispoziția. Concepția noului Cod civil pare a fi aceeași și asta pentru că art. 555 definește numai dreptul de proprietate privată. Astfel, potrivit art. 555 dreptul de proprietate este dreptul titularului de a poseda, a folosi și a dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege, cu precizarea că, în condițiile legii, el este susceptibil de modalități și dezmembrăminte.
În cadrul literaturii de specialitate s-a subliniat ideea potrivit căreia „o asemenea definiție nu este de natură să pună în evidență conținutul social-economic al dreptului de proprietate”.
Altfel spus, pentru a înțelege, din punct de vedere juridic în ce constă raportul de apropriere, a cărui expresie este dreptul de proprietate, este necesar a fi lămutrit modul în care sunt exercitate atributele conferite de acest drept.
Există posibilitatea ca, în temeiul unui drept real derivat din dreptul de proprietate, o parte a atributelor dreptului de proprietate să fie exercitate de către o altă persoană decât proprietarul sau în temeiul unui raport juridic obligațional. Cu titlu de exemplu, în cazul unui contrract d eînchiriere, locatarul deține bunul închiriat și îl folosește exercitând aceste atribute numai în măsura în care i-au fost conferite de proprietar. Totodată, uzufructuarul este titlularul unui drept real care îi conferă stăpânirea și folosirea unui bun; însă, de regulă, cel ce a constituit dreptul de uzufruct este proprietarul bunului, care continuă să exercite atributul dispoziției asupra bunului dat în uzufruct altei persoane
Așadar, simpla întrunire a atributelor caracteristice dreptului de proprietate nu este suficientă pentru definirea acestui drept, impunându-se a se preciza poziția specifică a celui căruia el aparține sau a celui care exercită aceste atribute.
Comparativ cu titularii altro drepturi subiective asupra aceluiași bun, proprietarul exercită atributele juridice ale dreptului de proiprietate în putere proprie și în interes propriu.
Proprietarul exercită atributele dreptului său de proprietate în putere proprie, deoarece el se supune numai legii. Celelalte persoane, altele decât proprietarul exercită unele atribute ale dreptului de proprietate în temeiul puterilor transmise de proprietar și în conformitate nu numai cu legea dar și cu voința proprietarului care, recunoscându-i-le altuia asupra unui bun ce îi aparține, i le concretizează și le fixează limitele de exercitare.
Cea de-a doua particularitate a dreptului de proprietate o reprezintă faptul că proprietarul exercită atributele dreptului său de proprietate în interesul său. Deși titularii altor drepturi subiective, reale sau de creanță, prin exercitarea acestor atribute, urmăresc realizarea unor interese proprii, proprietarul este singurul subiect de drept care exercită, direct sau indirect, plenitudinea atributelor proprietății.
În încercarea de a conchide putem afirma că dreptul de proprietate se concretizează în următoarele elemente:
Din punct de vedere economic este un drept de apropriere a unor bunuri, corporale sau incorporale;
Exprimă o relație socială de apropriere;
Cuprinde în conținutul său atributele posesiei, folosinței și dispoziției;
Atributele dreptului de proprietate sunt exercitate de proprietar prin puterea și în interesul său propriu;
Așadar, dreptul de properitate poate fi definit ca acel drept subiectiv care dă expresie aproprierii unui bun, drept care permite titularului să posede, să folosească și să dispună de acel lucru, în putere proprie și în în interes propriu, în cadrul și cu respectarea legislației existente.
1.1.5. Dreptul de proprietate în dreptul comparat
Cosdurile civile și legile fundamentale ale statelor europene occidentale adoptate în secolul al XIX-lea sau pe parcursul secolului XX au fost direct influențate de Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului a Revoluției franceze din 1789, declarație care, în
art. 17 proclama dreptul de proprietate sacru și inviolabil.
Articolul 544 C. Civil francez-cod ce a servit ca model multor coduri europene și ale multor state din America Latină, definește proprietatea ca fiind „dreptul de abucura și de a dispune de lucururi, în modul cel mai absolut, cu condiția de a nu face un uz interzis de legi sau de regulamente”.
Ceea ce este interesant de subliniat este faptul că, în cadrul legii fundamentale a Franței, nu există dispoziții specifice referitoare la dreptul de proprietate. În preambulul lefii fundamentale franceze se dispune că „poporul francez proclamă solemn atașamentul său la Declarația drepturilor omului și principiilor suveranității naționale astfel cum ele sunt definite prin Declarația de la 1789, confirmate și completate prin preambului Cosntituției din 1946”.
Articolul 436 al C. civ. italian de la 1865 se regăsea o formulare asemănătoare cu cea cuprinsă în art. 544 C. civ. francez.
Însă, Codul civil italian din 1942 deși recunoaște că dreptul de proprietate este un drept complet, exclusiv și individual asupra unui lucru , prin art. 836 impune, cel puțin teoretic, obligația proprietarilor de a utiliza bunurile proprietatea lor potrivit funcțiilor economice și exigențelor producției naționale.
Codul civil german de la 1900 dispunea, în cuprinsul art. 903 că proprietarul, în măsura în care legea sau dpreturile unor terețe persoane nu se opun, are faultatea să utilizeze bunul său, așa cum dorește și de a împiedica orice ingerință din partea ueni alte persoane. Trebuie remarcat faptul că, în cadrul codului civil german nu se face nicio referire la caracterul absolut al dreptului de proprietate. Mai mult, Constituția de la Weimer, adoptată în 1919 proclama că proprietatea obligă, iar legea fundamentală germană în vigoare impune proprietarului exercitarea dreptului său conform cu natura lucrului și cu respectarea intereselor generale ale societății.
Codul civil elvețian, elaborat sub dublă influență, germană și franceză, consacră, în cuprisnul art. 641 că „proprietarul unui lucru are dreptul de a dispune în mod liber de el, în limitele determinate de lege. El poate să îl revendice de la oricine îl deține și să respingă orice uzurpare” .
În sistemul de drept englez, materia proprietății este total diferită de cea continentală. Mai întâi, raporturile feudale de proprietate, extrem de complicate de diversele relații de vasalitate, au fost înlăturate în decursul secolului al XX-lea, perioadă în care s-au simplificat tranzacțiile imobiliare și s-a introdus publicitatea mobiliară. În concepția dreptului funciar englez, Coroana regală continuă a deține, cel puțin la nivel teoretic, dominium eminens asupr totalității pământului englez. De aici decurge consecința că întreaga sduprafață de teren a Regatului britanic ar reveni Coroianei, atunci când nu ar mai exista nicio persoană care să dețină un titlu valabil asupra terenului.
În dreptul englez termenul de property înseamnă ansamblul drepturilor patrimoniale. Ceea ce în dreptul continental se înțelege, în mod obișnuit, prin drept de proprietate, în dreptul englez corespondentul termenului este ownership și are ca obiect bunurile mobile.
Raportat la proprietatea imobiliară se admite că deținătorii acesteia exercită real property asupra pământului, care reprezintă un drept de concesiune de o durată de timp, spre deosebire de cel care închiriiază terenul, care exercită personal property.
Concesiunea este concepută ca un drept ce se exercită pe durata vieții concesionarului și a descendenților acestuia, astfel că, practic se ajunge la exercitarea unui drept perpetuu.
1.2. Conținutul juridic al dreptului de proprietate
Anterior am precizat că art. 555 alin. 1 NCC chiar dacă se referă numai la dreptul de proprietate privată, în realitate definește acest drept prin raportare la atributele pe care le conferă, acestea, la rândul lor, nefiind suficiente pentru definirea dpretului de proprietate.
Textul art. 555 NCC determină conținutul juridic al dreptului de proprietate prin enumerarea atributelor juridice pe care dreptulde proprietate le conferă titularului său. Așa cum am mai precizat, în conceția noului Cod civil aceste atribute sunt posesia, folosința li dispoziția, atribute ce trebuie exercitate în lilitele stabilite de lege. Practic aceste atribute reprezintă ansamblul puterilor, prerogativelor recunoscute de legea civilă proprietarului bunului.
Acesta este motivul pentru care în cadrul literatrurii de specialitate s-a afirmat că dreptul de proprietate este un drept total. Doresc a aminti faptul că art. 480 din vechiul Cod civil de la 1864 determina conținutul juridic al dreptului de proprietate prin definiția protrivit căreia proprietatea este „dreptul ce are cineva de a se bucura și de a dispune de un lucru”.
Însă, noul Cod civil enunță direct cele trei prerogative clasice ale dreptului de proprietate, prerogative ce sunt cunoscute încă din dreptul roman, respectiv dreptul de a poseda bunul-ius possidendi-dreptul de a-l folosi, care presupune folosința pentru sine-ius utendi- și posibilitatea culegeri fructelor bunului –ius fruendi- și dreptul de dispoziție, materială și juridică-ius abutendi.
Posesia (ius possidende)
Ca prerogativă a dreptului de proprietate ce intră în conținutul acestuia, posesia reprezintă aproprierea, însușirea și stăpânirea bunului ce formează obiectul dreptului de proprietate. Dobândirea și prefigurarea calității de proprietar se pot fundamenta pe temeiuri juridice extrem de diverse, însă, toate trebuie să confere, în mod valabil, calitatea de proprietar: constituirea, fabricarea, confecționarea bunului, dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului prin încheierea de acte juridice perfect valabile: contractul de vânzare, contractul de donație, dobândirea bunului pe care succesorală etc. Acesta este motivul pentru care atunci când vorbim despre posesie ca atribut al dreptului de proprietate, se poate afirma că starea de fapt a stăpânirii bunului se suprapune perfect peste starea de drept, „stăpânitorul” fiind însuși titularul dreptului de proprietate asupra bunului stăpânit.
Ca stare de fapt posesia nu trebuie a se confundă cu proprietatea. Nu mai puțin adevărat este faptul că, uneori, se spune că, apărându-se posesia, se apără însuși dreptul de proprietate și că dovada dreptului de proprietate, mai ales în materie imobiliară, fiind extrem de dificilă, însuși proprietarul poate invoca, spre a face dovada dreptului său, un efect al posesiei, cum ar fi uzucapiunea.
În cadrul literaturii de specialitate se consideră că dificultatea dovedirii drepturlui nu trebuie confundată cu lipsa acestuia. Ca stare de fapt, posesia este diferită de proprietate ca stare de drept. Și proprietarul stăpânește bunul, are posesia lui, dar în calitatea sa de titular al dreptului de proprietate asupra bunului. Cu alte cuvinte în cazul analizei conținutului dreptului de proprietate, vorbim despre posesie ca atribut al dreptului de proprietate.
Curtea Constituțională într-una dintre deciziile sale în materie de proprietate reține că regimul juridic general al proprietății, publică sau privată, vizează, ca esență, cele trei elemente ale dreptului de proprietate: posesia, folosința, dispoziția.
Acesta este motivul pentru care în cadrul doctrinei se preferă a se spune că, pe conținut, dreptul de proprietate conferă titularului său posesia, folosința și dispoziția bunului care formează obiectul dreptului său.
Folosința (ius utendi și ius fruendi)
Acest atribut presupune facultatea recunoscută titularului dreptului de proprietate de a utiliza bunul ce formează obiectul dreptului în materialitatea sa, direct și nemijlocit, prin putere proprie și în interes propriu.
Totodată, se admite că dreptul proprietarului de a uza de bunul său implică inclusiv latura negativă a acestei prerogative, anume facultatea de a nu uza de bun, de a nu se servi de el, în afara situațiilor în care însăși legea îl obligă să o facă. În această direcție art.562 alin. 1 NCC prevede că „dreptul de proprietate privată se stinge prin pieirea bunului, dar nu se stinge prin neuz”
Este cunoscut faptul că uzul este prerogativa cea mai directă a dreptului de proprietate, manifestarea concretă a contactului direct al proprietarului cu bunul ce formează obiectul dreptului său. Ceea ce este necesar a se menționa este faptul că atributul folosinței bunului nu poate fi exercitat prin intermediul altei persoane, dimpotrivă, posesia, atât ca stare de fapt, cât și ca stare de drept, poate fi exercitată corpore alieno; proprietarul care închiriază bunul rămâne titular al posesiei asupra acestuia, chiriașul având calitatea de detentor precar.
Un alt element al folosinței bunului este cunoscut sub denumirea de ius fruendi, prin această prerogativă arătându-se dreptul proprietarului de a-și pune bunul în valoare prin exploatarea sa, ceea ce conduce la culegerea derivatelor bunului, fructele și productele.
De altfel, art. 547 N.C.C menționează că produsele bunurilor sunt fructele și productele. Cu titlu de exemplu proprietarul culege recoltele produse de teren, închiriază bunul, împrumută o sumă de bani cu dobândă etc. În același timp, el are dreptul de a nu exploata în acest mod bunul, afară dacă legea nu îl obligă să o facă.
Dreptul proprietarului de a culege fructele bunului său poate presupune atât acte materiale, cât și acte juridice. Raportat la acest aspect trebuie reținut că proprietarul poate efectua acte materiale de culegere a fructelor sau productelor realizate de bun sau poate să le culeagă ca urmare a încheierii de acte juridice, cum ar fi contractul de închiriere a bunului, contractul de împrumut.
Fructele reprezintă derivatele bunului care se obțin periodic, fără alterarea substanței lui.
Prin producte se înțeleg acele derivate care prin culegerea lor, conduc la alterarea substanței bunului, cum sunt pădurile.. Este cunoscut faptul că, prin voința omului se poate ajunge ca productele să fie considerate fructe. Cu titlu de exemplu, dacă exploatarea unei păduri se face eșalonat și pe parcele bine determinate, fără a se ajunge la defrișarea totală a suprafeței de teren care este însăși pădurea,se poate discuta despre culegerea de fructe.
Per a contrario, dacă se defrișează întreaga pădure, se vor culege productele.
Fructele pot fi, la rândul lor, naturale, civile și industriale. În cuprinsul art. 548
alin. 2 NCC fructele naturale sunt definite ca fiind produse de bun în mod spontan, fără a fi necesară munca omului în scopul producerii lor: pășunile naturale, prăsila animalelor etc.
Prin fructe industriale înțelegem produse de bun ca urmare a muncii omului, cum ar fi recoltele de diverse feluri , iar prin fructe civile înțelegem veniturile periodice ale bunului, pe care proprietarul le culege prin transmiterea folosinței bunului său către un terț.
În cuprinsul art. 550 alin. 1 NCC se consacră că fructele și productele se cuvin proprietarului, dacă prin lege nu se dispune altfel, același text legal determinând și modul de culegere a fructelor de către proprietar.
Dispoziția (ius abutendi)
Este important a menționa că dreptul de dispoziție întregește conținutul dreptului de proprietate și constă în prerogativa proprietarului de a hotărî cu privire la
soarta bunului său, atât din punct de vedere material, cât și din punct de vedere juridic.
Dreptul proprietarului de a dispune material și juridic de bunul său reprezintă un atribut esențial al dreptului de proprietate. Dacă proprietarul poate transmite către un terț atributele stăpânirii și folosinței bunului său, fie temporar, fie perpetuu proprietarul nu va putea transmite niciodată atributul dispoziției bunului și asta pentru că, a transmite acest atribut, presupune însăși transmiterea dreptului de proprietate. Titularul dreptului de proprietate și implicit al atributului dispoziției va fi noul dobânditor al bunului
Caracterele juridice ale dreptului de proprietate
Din analiza definiției și a conținutului dreptului de proprietate, analiză realizată anterior pot fi evidențiate caracterele juridice ale acesti drept. Dispozițiile art. 480 vechiul Cod civil menționau că dreptul de proprietate este un drept „exclusiv și absolut”. Așa cum am precizat anterior o asemeneea formulare nu reprezintă altceva decât expresia juridică a ideilor Revoluției franceze de la 1789 care au proclamat dreptul de prorpetate sacru și inviolabil.
Sub regimul vechiului Cod civil caracterelor exclusiv și absolut li se adaugă și caracterul perpetuu, caracterul perpetuu al dreptului de proprietate fiind consacrat expres de art. 555 alin. 1 NCC. Așadar, dreptul de proprietate seste un drept absolut, exclusiv și perpetuu.
Dreptul de proprietate este un drept absolut.
Prin caracterului absolut al dreptului de proprietate se dorește demarcarea acestui drept de toate celelalte drepturi reale, în cadrul literatrurii de specialitate susținându-se că „a fost conceput ca expresia cea mai cuprinzătoare a conținutului unui drept subiectiv”. Numai dreptul de proprietate este un drept real complet deoarece este unicul astfel de drept care conferă titularului său exercițiul tuturor prerogativelor sale, respectiv posesia, folosința și dispoziția, în cazul celorlalte drepturi reale putându-se exercita doar stăpânirea și folosința bunului, dreptul de dispoziție aparținând, întotdeauna titularului dreptului de proprietate care a constituit acele drepturi reale, dezmembrăminte ale proprietății.
Adesea, legiuitorul impune anumite restricții în exercițiul dreptului de proprietate, atunci când este nevoie de protecția sau realizarea unor obiective de interes general sau din alte rațiuni. Însă, și în aceste cazuri, proprietarul este liber și în măsură să efectueze toate actele materiale și juridice care nu îi sunt interzise în mod expres, libertatea acestor acte constituind principiul, iar restricțiile exercițiului lor constituie excepții de la regulă și se impune a fi expres prevăzute de lege. Sau, cum s-a spus, „nu trebuie descrise prerogativele proprietarului; este suficient să fie căutate limitele acestora".
Se impune a preciza faptul că numai legiuitorul este cel care poate fixa limitele exercițiului prerogativelor dreptului de proprietate, iar atunci când o face, trebuie să asigure un just echilibru între prezervarea intereselor proprietarului și luarea în considerare a interesului general, social.
Dreptul de proprietate este un drept exclusiv acest caracter rezultând din
împrejurarea că proprietarul este îndreptățit să exercite singur toate prerogativele
conferite de acest drept.
În virtutea caracterului său exclusiv proprietarul poate folosi bunul său așa cum dorește, fără ca vreo altă persoană să poată interveni în exercițiul dreptului său.
Tot în virtutea acestui caracter proprietarul este singurul îndreptățit să „dezmembreze” dreptul său de proprietate prin consimțirea ca anumite prerogative să fie exercitate de alte persoane, ca drepturi reale, dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, sau ca drepturi de creanță, rezultate din raporturi juridice obligaționale, astfel cum, în cazul prooprietății comune, atributele dreptului de proprietate sunt exercitate concomitent de mai mulți titulari asupra aceluiași bun sau asupra aceleiași mase de bunuri, fără a se pune astfel în discuție caracterul exclusiv al dreptului.
În doctrină s-a susținut că, privit prin prisma caraterului său exclusiv, dreptul de proprietate „pare pentru titularul său ca un monopol", ceea ce presupune împrejurarea că „terții nu au, în principiu, nicio parte din utilitatea lucrului care aparține altuia. Ei nu pot nici să îl întrebuințeze, nici să îl folosească, nici să dispună de el. Exclusivitatea se află în raport și cu dreptul de reproducere fotografică”, deoarece proprietarul „are un drept la imagine asupra bunurilor sale”.
Tot în cadrul doctrinei s-a susținut ideea potrivit căreia „caracterul exclusiv al dreptului de proprietate operează în raporturile cu autoritățile publice (…) cărora le este interzisă încălcarea monopolului proprietarului privind exercitarea dreptului de proprietate”.
Potrivit dispozițiilor art. 556 NCC dreptul de proprietate poate fi exercitat în limitele materiale ale obiectului său, iar limitarea exercițiului atributelor acestui drept trebuie să rezulte din lege sau din voința proletarului, în acest din urmă caz, cu excepția situațiilor în care legea nu permite o astfel de limitare.
Dreptul de proprietate este un drept perpetuu
Dreptul de proprietate are acest caracter deoarece durează atâta vreme cât subzistă bunul care îi formează obiectul. Trebuie precizat că natura bunului influențează acest caracter al dreptului de proprietate.
Dreptul de proprietate este perpetuu, pentru că există independent de exercitarea lui. Dacă legea nu îl obligă, proprietarul poate să nu uzeze de bun
Caracterul perpetuu rezultă și din ideea potrivit căreia din moment ce dreptul de proprietate nu se pierde prin neuz, aceasta înseamnă că acțiunea cea mai energică prin care el are a fi apărat, anume acțiunea în revendicare, este imprescriptibilă extinctiv.
În cadrul literaturii de specialitate s-a susținut că „numai prin recunoașterea caracterului său perpetuu, în anumite situații speciale, se poate pune probleme recostituirii lui”.
CAPITOLUL II
DREPTULUI DE PROPRIETATE-DREPT FUNDAMENTAL
2.1 Semnificație
După modelul Constituției din 1923, Constituția din 1991 a reglementat, inițial în art. 41, proprietatea privată sub denumirea marginală „Protecția proprietății private”.
După revizuirea din 2003, textul articolului a suferit câteva modificări – a fost modificat alin. (2) și a fost introdus actualul alin. (4)- iar ulterior, după republicare și renumerotare, a devenit actualul art. 44, cu denumirea „Dreptul de proprietate privată”.
Reglementând dreptul de proprietate privată, art. 44 din legea fundamental evocă deja ceea ce în doctrină s-a numit „problema fundamentală a dreptului de proprietate”, și anume ideea că „aproprierea bunurilor îmbracă și forme private”, iar aceste două forme de apropriere „definesc structura polară a dreptului de proprietate”.
După cum s-a spus, „aproprierea privată nu se reduce la stăpânirea individuală a bunurilor (…), iar aproprierea comunitară nu cuprinde orice formă de stăpânire comună sau colectivă a bunurilor”, cea din urmă realizându-se „prin intermediul structurilor de putere, care sunt expresia juridică de drept public a unei comunități”
Pe cale de consecință, există subiecte colective de drept – persoanele juridice de drept privat (societăți comerciale, asociații, fundații, organizații ale cultelor, sindicate etc.) – care au în patrimoniul lor un drept de proprietate privată asupra bunurilor și în același timp, persoanele juridice de drept public (statul, unitățile administrativ-teritoriale) au în patrimoniul lor atât un drept de proprietate privată, aflat sub incidența art. 44 din Constituție, cât și un drept de proprietate publică, reglementat de art. 136 din Constituție.
Așa fiind, sub incidența art. 44 intră toate formele de proprietate privată, indiferent de titularul lor: statul, unitățile administrativ-teritoriale, subiectele de drept de tip asociativ (asociații, fundații, societăți comerciale etc.), cultele religioase, orice alte persoane juridice și persoanele fizice
Practic, proprietatea privată constituie regula, dreptul comun, în timp ce proprietatea publică reprezintă excepția, reglementarea specială.
2.2. Garantarea dreptului de proprietate și a creanțelor asupra statului: garantarea și ocrotirea proprietății
Alineatul (1) al art. 44 prevede că dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului sunt garantate, iar conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.
Anterior revizuirii din 2003, alin. (1) al art. 41 (actualul art. 44) avea același conținut, în timp ce alin. (2) teza I prevedea că „proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege (…)”.
Conținutul acestei norme a declanșat o dezbatere în cadrul căreia ideea centrală a fost că proprietatea este numai ocrotită, nu și garantată.
Dezbaterea a fost alimentată și de formularea alin. (1) al fostului art. 135 (astăzi art. 136), înlăturat cu prilejul revizuirii din 2003, care statua că statul ocrotește proprietatea.
Cu același prilej a fost adoptată atât actuala formă a tezei I din alin. (2) al art. 44, cât și cea a alin. (2) a art. 136, ambele consacrând expres ideea că legea garantează și ocrotește proprietatea. în realitate, „riguros științific, toate aceste discuții au fost fără temei” fiind generate de o regretabilă confuzie terminologică, ce a dus, în final, la o reglementare redundantă în corpul aceluiași text constituțional.
Într- adevăr, deși se susține că „nu se poate pune semnul egalității între proprietate, ca relație economică, și dreptul de proprietate, ca raport juridic” totuși „uneori proprietatea desemnează chiar dreptul de proprietate, ca noțiune juridică”.
Așa fiind, este dificil de crezut că în reglementarea din 1991, legiuitorul constituant ar fi avut în vedere în conținutul art. 41 alin. (2) teza I proprietatea în sens economic, cu atât mai mult cu cât art. 41 se regăsea (ca și art. 44 de astăzi) în Capitolul II – „Drepturile și libertățile fundamentale” din Titlul II al Constituției, „Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale”. Dimpotrivă, este evident faptul că și alin. (2) teza I are în vedere tot dreptul de proprietate, astfel încât, de vreme ce alin. 1 proclamă că dreptul de proprietate este garantat, este redundant și, deci, neștiințific ca alin. (2) să prevadă că și proprietatea este garantată (în sensul că această prevedere este și pleonastică.
Pe cale de consecință, în ceea ce privește garantarea, nu există nicio diferență între domeniul de aplicare a alin. (1) al art. 44 și cel al alin. (2) teza I din același articol: ambele garantează dreptul de proprietate.
Conținutul noțiunilor de „garantare” și „ocrotire” și raportul dintre ele nu este clarificat. Departe de a fi doar o chestiune terminologică, se impune această clarificare pentru a lămuri ce vizează în mod concret protecția constituțională a dreptului de proprietate privată, astfel încât, atunci când este cazul, să se poată analiza cu rigoare dacă legile care vizează regimul acestui drept corespund exigențelor textului constituțional.
Pe de o parte, în doctrină s-a pus întrebarea dacă mai era necesar ca Legea fundamentală să prevadă ocrotirea proprietății private, de vreme ce a reglementat garantarea acesteia; pe de alta, s-a afirmat că noțiunea de ocrotire ar avea mai curând în vedere proprietatea ca și concept economic, întrucât „un bun oarecare apare ca fiind ocrotit și nu garantat”, deoarece „spațiul semantic al verbului a garanta conduce la ideea garantării drepturilor (…) și nu a bunurilor în sine”
Deși dezbaterile din Constituantă pe tema ocrotirii, respectiv a garantării proprietății au fost ample, o singură intervenție a sesizat sensul profund diferit dintre cele două concepte: „O proprietate poate fi ocrotită de vecinul meu, dar, dacă e vorba de proprietatea mea (…)e necesar (…) să fie garantată de stat și nu ocrotită”.
Cu alte cuvinte, ocrotirea prin lege a dreptului de proprietate presupune reglementarea măsurilor necesare apărării acesteia împotriva încălcării de către alte subiecte de drept, aflate pe poziție de egalitate juridică cu titularul dreptului, în timp ce garantarea impune reglementarea acelor măsuri care să îl apere pe titularul dreptului de proprietate de încălcările pe care le-ar putea suferi din partea statului sau unităților administrativ-teritoriale când acestea ar acționa împotriva sa de pe poziții de autoritate, cu precizarea că garantarea dreptului de proprietate implică și obligația statului sau, după caz, a unităților administrativ-teritoriale de a-1 despăgubi pe titular pentru orice atingere adusă dreptului său.
Distincția dintre cele două noțiuni poate fi și mai bine ilustrată dacă precizăm că, spre exemplu, atingerea adusă dreptului de proprietate de către un particular (în raport cu care proprietatea este ocrotită) nu atrage obligația statului de a-1 despăgubi pe titularul prejudiciat, fie și atunci când cel responsabil de această atingere ar fi insolvabil; chiar în ipoteza în care atingerea adusă dreptului ar fi cauzată de stat sau de o unitate administrativ-teritorială, aflată însă în raporturi de drept privat (deci pe poziții de egalitate juridică cu titularul dreptului lezat), despăgubirile datorate vor fi garantate ca o consecință a garantării creanțelor asupra statului și nu a garantării dreptului de proprietate.
Deși nu explicit, unele puncte de vedere exprimate în doctrină par să confirme ideea că dreptul de proprietate trebuie garantat împotriva măsurilor pe care le-ar putea lua statul sau unitățile-administrativ teritoriale, de pe poziții de putere: „Garantând dreptul de proprietate, Constituția conține reglementări privitoare la naționalizare, expropriere și la folosirea subsolului unei proprietăți imobiliare de către autoritățile publice, limite care se constituie în tot atâtea garanții ale dreptului de proprietate privată”
În sfârșit – și poate cel mai important – sensul noțiunii juridice de garantare presupune mijloacele necesare pentru ca niciun prejudiciu cauzat printr-o încălcare a dreptului să nu rămână neacoperit: acesta este rostul alin. (3) și (5) ale art. 44, care prevăd expres necesitatea acordării de despăgubiri în cazul exproprierii pentru utilitate publică sau în cel al utilizării subsolului pentru lucrări de interes general. Așa fiind, obligația legiuitorului de a asigura aplicarea art. 44 alin. (2) teza I va fi considerată îndeplinită în ce privește ocrotirea dreptului de proprietate dacă va asigura cadrul legislativ necesar apărării acestui drept împotriva oricărei încălcări „de drept privat”: reglementarea acțiunii în revendicare, a sistemului răspunderii civile delictuale, a acțiunilor contractuale, pe scurt – a tuturor mijloacelor specifice și nespecifice de apărare a dreptului de proprietate.
Din această perspectivă, chiar dacă exemplul pare absurd, o lege care ar interzice acțiunea în revendicare sau ar reduce posibilitatea de a solicita repararea prejudiciilor la cele cauzate prin atingeri aduse drepturilor personale nepatrimoniale ar fi neconstituțională, deoarece nu ar asigura ocrotirea dreptului de proprietate.
Garantarea presupune însă reglementarea procedurilor prin care autoritățile publice pot aduce atingere dreptului de proprietate privată și, mai ales, a modalităților de despăgubire pentru aceste atingeri.
Alineatul (1) al art. 44 se referă la dreptul de proprietate și creanțele 10 asupra statului, iar alin. (2) la proprietate (am arătat mai sus că, folosind termenul de proprietate, textul constituțional are în vedere, de fapt, dreptul de proprietate).
Neîndoielnic, însă, în raport și cu art. 20 alin. (1) din Constituție, textul trebuie interpretat extensiv, în acord cu art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului. Astfel, deși textul din convenție folosește sintagma „respectarea bunurilor” în prima sa teză și abia în cea de-a Il-a utilizează noțiunea de proprietate, instanța de contencios european al drepturilor omului a decis că „art. 1 al Protocolului nr. 1 (…) garantează în esență dreptul la proprietate”.
Așa fiind, în domeniul protecției constituționale, reglementate de art. 44, intră, neîndoielnic, dreptul de proprietate, indiferent de modul de dobândire (accesiune, uzucapiune, moștenire, hotărâre judecătorească etc.) și indiferent dacă poartă asupra unor bunuri imobile sau mobile corporale sau incorporale; fie el pur și simplu ori afectat de modalități (proprietatea anulabilă, rezolubilă ori coproprietatea pe cote-părți sau devălmașă).
În mod concret, autoritatea publică nu ar putea aduce atingere în niciun fel dreptului de proprietate al unei persoane sub pretextul că acesta este supus unei acțiuni în anulare sau este afectat de o condiție; iar dacă o face, în condițiile art. 44 alin. (3) sau (5), titularul dreptului de proprietate, fie el anulabil ori rezolubil, are dreptul la despăgubiri în condițiile alin. (6).
De asemenea, protejând dreptul de proprietate în întregul său, Constituția protejează și dezmembrămintele sale (uzufructul, uzul, abitația, servitutile și superficia); întrucât de protecția Convenției se bucură „toate drepturile reale principale și accesorii, precum și drepturile reale corespunzătoare drepturilor reale principale, cum sunt dreptul real de folosință sau dreptul de concesiune corespunzătoare dreptului de proprietate publică a statului, în măsura în care aceste drepturi au ca titular subiecte de drept privat” aceste drepturi intră, în aceeași măsură, și sub incidența art. 44 din Constituție.
Bineînțeles că protecția constituțională a dreptului de proprietate se întinde asupra întregului conținut juridic al dreptului de proprietate, deci asupra tuturor prerogativelor sale (posesia, folosința, dispoziția), ceea ce explică și faptul că fac obiectul protecției și dezmembrămintele sale.
Deși textul constituțional se referă expres numai la creanțele asupra statului, interpretarea extensivă a noțiunii drept de proprietate, prin prisma art. 1 al Protocolului adițional nr. 1 la Convenție și a jurisprudenței Curții de la Strasbourg, duce neîndoielnic la concluzia că se bucură de protecția constituțională orice altă creanță, „dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat”
În domeniul de aplicare a textului constituțional ar intra, așadar, neîndoielnic orice creanță împotriva statului, dar și a oricărei alte autorități publice, fie ea centrală sau locală, precum și alte creanțe.
Sub incidența art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție și, deci, și în aria protecției constituționale reglementate de art. 44 intră și alte drepturi, cum sunt drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală, dreptul la onorariu, ce decurge din exercitarea unei profesii liberale, dar numai în anumite condiții, dreptul de a exercita o anumită profesie, conferit printr-o autorizație administrativă sau o licență, precum și dreptul asupra clientelei.
Dar obiectul protecției în regimul CEDO și, considerăm noi, și în cadrul Legii noastre fundamentale, poate fi și un simplu interes patrimonial, economic, deoarece noțiunea de bunuri, utilizată de prima teză a art. 1 al Protocolului adițional nr. 1, „are o accepțiune autonomă, care nu se limitează numai la proprietatea asupra unor bunuri corporale, accepțiune independentă față de calificările formale din dreptul intern: anumite alte drepturi și interese ce constituie elemente patrimoniale active pot fi considerate ca fiind drepturi de proprietate și (consecință, bunuri în sensul dispozițiilor acestui text”.
Poate surprinzător, acest interes se poate naște și dintr-o situație ilegală, dacă autoritățile îl recunosc de facto, caz în care nu i se mai poate aduce atingere de către aceleași autorități.
Pe aceeași linie de raționament, Curtea de la Strasbourg consideră că un interes patrimonial intră sub protecția Convenției atunci când titularul său are un drept la despăgubiri împotriva statului, chiar dacă acest drept este „instaurat sub o formă foarte vagă”, dar normele conferă „în mod indubitabil o bază legală unei obligații ce revenea statului”.
Mai mult, interpretând extensiv noțiunea de „bun”, aceeași instanță europeană a extins protecția CEDO asupra valorilor patrimoniale care dau subiectului de drept cel puțin o „speranță legitimă” de a obține „folosința efectivă” a unui drept de proprietate.
Este, astfel, legitimă speranța de a putea valorifica un teren pe baza unui certificat de urbanism, așa încât autoritățile emitente nu mai pot reveni asupra lui pentru că ar încălca art. 1 din Protocolul 1întrucât protecția constituțională a dreptului de proprietate este în mod evident extinsă prin interpretarea art. 44 în raport cu art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 și cu jurisprudența Curții de la Strasbourg, în aceeași jurisprudență se regăsesc limitele acestei protecții: Convenția nu protejează acele valori patrimoniale cu privire la care subiectul de drept nu are nici măcar o „speranță legitimă” de a le putea dobândi și „nu recunoaște dreptul de a deveni proprietarul unui bun”, ci „se aplică numai cu privire la bunurile actuale”: într-o formulare generală, „nu garantează dreptul de a dobândi un anumit bun”
Pe cale de consecință, și art. 44 protejează numai drepturile actuale și nu simpla așteptare sau posibilitate ipotetică de a dobândi dreptul de proprietate.
În privința bunurilor preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, art. 44 nu garantează – prin el însuși – restituirea acestora.
Concluzia se impune ca urmare a interpretării textului constituțional prin prisma art. 1 al Protocolului 1 adițional la CEDO și al jurisprudenței Curții de la Strasbourg, în cadrul căreia s-au conturat trei principii cu privire la această chestiune: (1) Convenția nu garantează dreptul unei persoane de a dobândi un anumit bun; (2) Convenția protejează bunurile actuale, adică cele aflate deja în patrimoniul subiectului de drept și, pe cale de consecință, (3) protecția Convenției poate fi invocată atunci când bunurile au fost deja restituite, potrivit unei legi de restituire sau printr-o hotărâre judecătorească definitivă, astfel încât subiectul de drept este deja titularul lor actual sau are cel puțin o „speranță legitimă” că le va dobândi în natură sau prin echivalent.
Ca o consecință a interpretării de mai sus, chestiunea restituirii este de domeniul legii, legiuitorul național având – din punctul de vedere al Convenției o largă marjă de apreciere cu privire la modalitatea în care reglementează restituirea.
Această libertate de apreciere a legiuitorului a fost recunoscută și de Curtea Constituțională, care a statuat că „reglementarea condițiilor în care legile devin aplicabile, sub aspectul persoanelor îndreptățite la restituirea sau dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere și al suprafețelor retrocedabile, constituie opțiuni ale legiuitorului (acord cu politica economică a statului în această materie”, astfel încât „opțiunea legiuitorului de a atribui dreptul de proprietate asupra acestor bunuri în limita celor 50 de hectare este pe deplin constituțională și .în acord cu finalitatea reparatorie a legii”.
Odată adoptate, legile reparatorii – în mod evident – trebuie să fie conforme cu Constituția. După cum este cunoscut, restituirea – în natură sau prin echivalent – a bunurilor preluate de stat în perioada comunistă a fost reglementată fragmentat, prin acte normative succesive, a căror conformitate cu art. 44 din Constituție a fost în repetate rânduri constatată.
Abundența actelor normative în materie, emiterea lor succesivă în timp și tardivă, din punctul de vedere al importanței problemei reglementate, caracterul parțial și — uneori – contradictoriu al soluțiilor legislative în materia restituirilor, precum și jurisprudența neunitară de aplicare a acestora, a creat însă o problemă de sistem, poate greu de calificat ca fiind neconstituțională în contextul nostru constituțional și legislativ, dar excelent sesizată de Curtea de la Strasbourg ca afectând dreptul de proprietate, ocrotit de art. 1 al Protocolului adițional nr. 1 la Convenție: „Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate și, cu atât mai puțin, de a dispune de ele conform atributelor dreptului lor de proprietate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat ea trebuie implementată cu o claritate și o coerență rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții, în această privință trebuie subliniat faptul că incertitudinea – fie ea legislativă, administrativă sau provenind din practicile aplicate de autorități – este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia conduita statului (…).
Mai mult, este de datoria oricărui stat contractant să se doteze cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor pozitive ce îi revin”
Aceste considerații sunt valabile, mutatis mutandis, și în ce privește domeniul de aplicare a art. 44 din Constituție: chiar dacă, luate individual, normele juridice din diversele legi reparatorii sunt concordante cu Legea fundamentală, nu se poate vorbi de o reală garantare și ocrotire a proprietății private într-un context legislativ arborescent și haotic care generează o practică judiciară neunitară și imprevizibilă.
De asemenea, Curtea de la Strasbourg a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 și prin faptul că, deși Legea nr.247/2005, care a modificat Legea nr. 10/2001, acordă persoanelor îndreptățite la restituire dreptul de a primi o despăgubire, nu s-a reușit să se acorde în mod efectiv aceste despăgubiri.
Mai mult, semnalând o neconcordanță a acestei noi legislații cu Convenția, Curtea a constatat că nu ia în considerare prejudiciul suferit de către persoanele care au fost private de bunurile lor, înainte de intrarea în vigoare a legii, din cauza a-bsenței îndelungate a oricărei despăgubiri.
În privința bunurilor restituite pe calea dreptului comun prin formularea unei acțiuni în revendicare, România are o tristă experiență ca urmare a repetatelor sale condamnări la Curtea de la Strasbourg, pentru încălcarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1, începând cu „cauza pilot” Brumărescu c. României continuând cu cauzele Anghelescu, Ghițescu ș.a.
În aceste situații, bunurile preluate de stat fuseseră redobândite pe calea acțiunii în revendicare, prin hotărâri irevocabile, pentru ca apoi – pe calea recursului în anulare – hotărârile să fie desființate de Instanța Supremă, bunurile reintrând în proprietatea statului.
În privința bunurilor restituite deja, potrivit legilor speciale, este evident că ele intră sub incidența protecției constituționale a art. 44. Aici se impune o singură remarcă specială, și anume cea referitoare la situația în care subiectul de drept are vocația, potrivit legii, la restituirea în natură sau prin echivalent și, deși formulează cererea potrivit legii, restituirea întârzie peste termenele prevăzute de lege (problema se pune mai ales în cazul în care restituirea se face prin echivalent). Este neîndoielnic că o astfel de situație este contrară nu numai legii speciale, ci și art. 44 din Constituție, deoarece subiectul de drept se vede lipsit (chiar dacă temporar) de dreptul său, iar prejudiciul pe care îl suportă este evident.
Ideea încălcării dreptului de proprietate prin neaplicarea dispozițiilor legale privind despăgubirile pentru bunurile preluate de stat a fost evocată de Curtea de la Strasbourg în Cauza Porțeanu c. României.
În Cauza Davidescu, Curtea a statuat expres că Fondul „Proprietatea” (creat prin Legea nr. 247/2005) „nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil de a conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri reclamantului și că cererea sa, întemeiată pe legea mai sus menționată, nu a făcut obiectul nici unei examinări de peste 5 ani. În plus, nici Legea
nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005, care o modifică, nu iau în calcul prejudiciul suferit datorită lipsei prelungite a despăgubirii de către persoanele care, la fel ca reclamantul, au fost private de bunurile lor, restituite în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive”, considerând că atingerea adusă dreptului de proprietate al reclamantului asupra imobilului în cauză, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, a determinat suportarea de către acesta a unei sarcini disproporționate și incompatibile cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1” ( Cauza Bărcănescu).
În sfârșit, de o egală protecție constituțională trebuie să se bucure și titularii dreptului de proprietate care au dobândit în condițiile legii, un bun care a fost preluat de stat în perioada comunistă; din acest punct de vedere, este semnificativă o hotărâre a Curții de la Strasbourg, care a constatat încălcarea art. 1 al Protocolului 1 adițional la CEDO (cazul pierderii dreptului de proprietate de către o persoană care a cumpărat, cu bună-credință, unui bun preluat de stat înainte de 1989.
Limitele dreptului de proprietate
Dreptul de proprietate nu mai este „sacru și inviolabil” ci a dobândit o semnificativă funcție socială căpătând „un conținut complex, de drept și obligație” ceea ce a determinat înmulțirea reglementărilor care stabilesc limite ale exercitării sale.
De altfel, chiar definiția dreptului de proprietate face referire la limitele exercițiului acestui drept, determinate de lege.
Cu atât mai mult, influențată de evoluțiile sociale și economice din sec. al XX-lea, concepția asupra proprietății a evoluat spre admiterea ideii că exercitarea dreptului de proprietate poate fi supusă anumitor limite, consacrate inclusiv în actele internaționale, care au recunoscut dreptul „statelor de a pune în vigoare legile considerate necesare pentru reglementarea folosinței bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor, altor contribuții sau amenzilor” [alin. (2) al art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție].
Jurisprudența Curții de la Strasbourg este extrem de bogată în acest domeniu ea determinând conținutul limitelor și stabilind chiar „o limită jurisprudențială, dată de atingerea substanței dreptului: proprietarul nu este privat de dreptul său, limitarea privește exercițiul atributelor proprietății; chiar dacă este vorba de asigurarea realizării unui interes general, nu trebuie să se ajungă la golirea de conținut a dreptului (…)”
Așa fiind, este firesc ca și Constituția să prevadă că, dacă dreptul de proprietate și creanțele asupra statului sunt garantate, apoi conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege .
În mod corespunzător, art. 136 alin. ultim prevede că „proprietatea privată este inviolabilă, în condițiile legii organice”; deși a preluat clasicul epitet „inviolabilă”, legiuitorul constituant l-a atenuat, deoarece inviolabilitatea nu poate să aibă un caracter absolut .
În acest context se cuvine să menționăm și art. 53 care – suplimentar față de art. 44 alin. (1) teza I – poate fi temei al unor restrângeri ale dreptului de proprietate.
Curtea Constituțională s-a pronunțat la nivel de principiu cu privire la limitele dreptului de proprietate statuând că „pot fi stabilite prin lege anumite limite, îngrădiri fie în privința obiectului dreptului, fie în privința unor atribute ale dreptului, pentru apărarea intereselor sociale și economice generale sau pentru apărarea drepturilor altor persoane. Esențial este ca prin aceste restricții stabilite de lege să nu se atingă fondul acestui drept, să nu se anihileze complet dreptul de proprietate. Altfel spus, aceste limite aduse dreptului de proprietate sunt supuse principiului proporționalității, înscris în art. 49 alin. (2) din Constituție”
Limitele juridice ale dreptului de proprietate vizează conținutul juridic al acestuia și limitează exercițiul prerogativelor sale: posesia, folosința (utilizarea și culegerea fructelor) și dispoziția (cea juridică, dar și cea materială). Limitele juridice pot fi legale adică prevăzute de lege -, judiciare – stabilite prin hotărâri judecătorești și voluntare – adică întemeiate pe voința proprietarului, exprimată într-un act unilateral (cum este legatul), sau printr-un contract.
Limitele legale sunt menționate de art. 44 alin. (1) teza a II-a, dar și de art. 480 C.civ. [„(…) însă în limitele determinate de lege”].
Constatând constituționalitatea acestui text, Curtea Constituțională a statuat: „condiționarea liberei exercitări a atributelor dreptului de proprietate de respectarea dispozițiilor legii include și Constituția, ca Lege fundamentală, situată, din punctul de vedere al forței juridice, in vârful ierarhiei actelor normative”
Ansamblul limitelor legale ale exercitării dreptului de proprietate asupra unui bun – prevăzute de Constituție, dar și de acte normative cu forță inferioară – constituie regimul juridic al acelui bun.
Atât în cadrul constituțional intern, cât și în cel art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului se face distincție între limitele și sarcinile proprietății.
Articolul 44 alin. (7) prevede că dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor impuse de protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.
Articolul 1 al Protocolului adițional nr. 1 dă și el expresie distincției dintre limitele dreptului de proprietate și măsurile care duc la pierderea însăși a dreptului, și anume în teza a II-a alin. (1) reglementează privarea de proprietate (pierderea dreptului), iar în alin. (2) – limitele exercitării dreptului, date de reglementarea folosinței bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor.
Privarea de proprietate „semnifică pierderea completă și definitivă a unui bun; titularul dreptului (…) nu mai are posibilitatea exercitării vreunuia din atributele (prerogativele – n.n.) conferite de dreptul pe care îl avea în patrimoniul său”
Astfel de situații sunt: naționalizările, exproprierile, confiscările etc.
În ce privește exercitarea folosinței bunurilor în conformitate cu interesul general, „proprietarul își vede limitată numai exercitarea atributului folosinței asupra bunului care formează obiectul dreptului”, fără a fi privat de însuși dreptul de proprietate.
S-a afirmat în mod corect că termenul de folosință trebuie interpretat într-o accepțiune mai largă și, într- adevăr, în jurisprudența Curții de la Strasbourg el vizează situații în care – din punct de vedere al conținutului juridic al dreptului de proprietate – este limitată dispoziția materială, cum este obligarea unor proprietari de a planta anumite specii pe terenul lor sau restricția impusă unui proprietar de a edifica un anumit tip de construcție.
Relevante pentru jurisprudența CEDO în aplicarea alin. 1 mai sunt condiția ca măsurile autorităților, atunci când nu reprezintă o adevărată privare de proprietate, să nu atingă însăși substanța dreptului și principiul proporționalității între mijloacele folosite și scopul urmărit – cerință a limitărilor dreptului de proprietate – impus de „necesitatea asigurării unui just echilibru între exigențele generale ale comunității și imperativele de apărare a drepturilor fundamentale ale individului” .
Limitele legale sunt stabilite fie în interes public – atunci când urmăresc să protejeze un interes general – fie în interes privat – atunci când au fost stabilite pentru protecția unui interes individual.
Limitele privind dreptul de proprietate asupra terenurilor pot fi clasificate în limite privind dobândirea terenurilor, limite privind circulația juridică a acestora, limite privind exploatarea lor, limite instituite în vederea desfășurării unor activități economice ș a.
În ce privește dobândirea terenurilor, art. 44 alin. (2) teza a Il-a prevede: „Cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condițiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile prevăzute prin lege organică, precum și prin moștenire legală.”
Textul reglementează o îngrădire a capacității de folosință, a cărei încălcare este sancționată cu nulitatea absolute.
Problema interdicției dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor de către cetățenii străini și apatrizi a format obiectul unor ample dezbateri în Adunarea Constituantă, soluția radicală inițială – fostul art. 41 alin. (2) teza a II-a, care nu permitea niciunui cetățean străin sau apatrid să dobândească terenuri în România – fiind substanțial modificată în textul actual.
În aplicarea acestui text, în vederea aderării la Uniunea Europeană, a fost adoptată Legea nr. 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetățenii străini și apatrizi, precum și de către persoanele juridice străine, care – potrivit art. 9 – a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007.
În mod evident, cetățenii străini, apatrizii și persoanele juridice străine care nu îndeplinesc condițiile prevăzute de această lege nu pot dobândi, prin acte între vii, dreptul de proprietate asupra terenurilor în România; în doctrină s-a afirmat însă că aceștia ar putea dobândi însă dezmembrăminte ale acestui drept
Până la adoptarea Legii nr. 312/2005 a fost în vigoare însă fosta Lege nr. 54/1998 privind circulația juridică a terenurilor, al cărei art. 3 alin. (1), care reproducea textul restrictiv din art. 41 alin. (2) teza a II-a anterior revizuirii, a fost declarat în mod corect neconstituțional sub imperiul noului art. 44.
Desigur că actuala reglementare este un serios progres față de fostul art. 41 alin. (2) teza a II-a.
Garantarea dreptului de proprietate împotriva exproprierii, naționalizării și a altor atingeri aduse dreptului de proprietate
Exproprierea, naționalizarea și confiscarea sunt cele mai severe măsuri care pot fi luate împotriva dreptului de proprietate privată, deoarece ele nu sunt doar o simplă limită a dreptului, ci duc chiar la pierderea acestuia.
În sistemul CEDO, aceste mecanisme juridice sunt desemnate generic prin sintagma „privare de proprietate”, intrând în domeniul de aplicare al art. 1 alin. (1) teza a II-a din Protocolul adițional nr. 1.
Reglementată în alin. (3) al art. 44, dar și – anterior Constituției., exproprierea este un mod de dobândire a dreptului de proprietate publică și poate fi definită ca „actul puterii de stat competente, prin care se realizează trecerea în proprietatea publică a unor bunuri imobile proprietate privată, necesare unor lucrări de interes public, în schimbul unei despăgubiri”
Condițiile definitorii ale exproprierii în absența cărora aceasta nu poate fi dispusă, sunt „cauza de utilitate publică, stabilită potrivit legii” și „dreapta și prealabila despăgubire”; aceasta din urmă se stabilește fie prin acordul cu proprietarul, fie – în caz de divergență – prin justiție
Cele două condiții, care trebuie întrunite cumulativ, asigură exproprierii „caracterul său previzibil și echitabil, conferindu-i trăsături indispensabile securității juridice, ce trebuie respectată într-o societate guvernată de principiile justiției”
Obiectul exproprierii îl constituie bunurile imobile, proprietate a persoanelor fizice sau juridice, cu sau fără scop lucrativ, precum și cele aflate în proprietatea privată a unităților administrativ-teritoriale.
Bunurile proprietate privată a statului nu pot face obiectul exproprierii, deoarece „statul nu își poate expropria propriile sale bunuri”
Dacă, pentru cauză de utilitate publică, este necesară trecerea unor bunuri din domeniul privat în domeniul public al statului, aceasta se face prin hotărâre de govern.
Tot astfel, prin hotărârea consiliului unității administrativ-teritoriale, se face trecerea din domeniul privat în domeniul public al unei astfel de unități.
Altfel spus, nu este vorba de expropriere atunci când trecerea din domeniul privat în domeniul public are loc „pe orizontală”, în cadral aceluiași patrimoniu; se pune problema exproprierii atunci când, pentru cauză de utilitate publică, este necesară trecerea unor bunuri din proprietatea privată a unităților administrativ-teritoriale în proprietatea publică a statului.
De asemenea, chiar dacă statul sau o unitate administrativ-teritorială este asociat ori acționar la o societate comercială, bunurile societății respective nu vor putea fi trecute în domeniul public decât cu plată și cu acordul adunării generale a asociaților sau acționarilor, iar în lipsa acordului vor fi expropriate potrivit legii, cu o prealabilă și dreaptă despăgubire.
Beneficiarul exproprierii (expropriatorul) este determinat de natura utilității publice: statul, dacă utilitatea publică este de interes național, sau o unitate administrativ-teritorială, dacă utilitatea publică este de interes local.
Procedura exproprierii parcurge trei etape: două preponderent administrative (declararea utilității publice, în care poate interveni și legiuitorul, în mod excepțional și una judiciară, de competența tribunalului (în cadrai căreia se stabilesc despăgubirile și are loc exproprierea propriu-zisă, adică transferul dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator.
Implicarea puterii judecătorești în procedura exproprierii, impusă de alin. (6) al art. 44, reprezintă o componentă esențială a garantării dreptului de proprietate privată împotriva exproprierii.
Cazurile de utilitate publică sunt enumerate limitativă în sensul că pentru alte cazuri „utilitatea publică se declară, pentru fiecare caz în parte, prin lege”
Despăgubirea ce trebuie plătită expropriatului, trebuie să fie „dreaptă și prealabilă”. Ambele condiții menționate de art. 44 alin. (3) sunt fundamentale, existența lor fiind asigurată prin lege: dacă exproprierea are loc prin acordul părților, caracterul amiabil al exproprierii și consimțământul proprietarului fac inutilă cercetarea acestor condiții; dacă acordul nu se realizează decât asupra exproprierii, dar nu și asupra cuantumului și naturii despăgubirii sau nu se realizează deloc, expropriatorul sesizează tribunalul.
Părțile au posibilitatea să se înțeleagă și în fața instanței asupra exproprierii și despăgubirii caz în care se pronunță o hotărâre definitivă (în sensul că nerespectarea unei astfel de hotărâri de către expropriator se constituie într-o încălcare a art. din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.
Dacă părțile nu se înțeleg nici în fața instanței, despăgubirea se stabilește de către aceasta, prin expertiză, iar transferul dreptului de proprietate în patrimoniul expropriatorului nu se realizează decât după ce acesta și-a îndeplinit obligațiile stabilite prin hotărârea judecătorească.
Punerea în posesie a expropriatorului se face pe baza încheierii instanței care constată îndeplinirea obligațiilor privind despăgubirea, nu mai târziu de 30 de zile de la data plății acesteia.
Excepție de la condiția plății prealabile a despăgubirii se poate face numai în caz de extremă urgență (apărarea țării, ordinea publică și siguranța națională, calamități natural) dar și în acest caz expropriatorul are obligația de a consemna pe numele expropriaților (termen de 30 de zile, sumele stabilite drept despăgubire.
În acest caz, însă, rezultă din text că numai posesia se transmite expropriatorului, ceea ce înseamnă că expropriatul rămâne în continuare proprietar până la plata despăgubirii astfel încât cerința constituțională privind caracterul prealabil al despăgubirii este îndeplinită.
Necesitatea despăgubirii proprietarului pentru privarea de proprietate nu este prevăzuta de art. 1 alin. (1) teza a II-a din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, dar a fost impusă de jurisprudența Curții de la Strasbourg, care a statuat că „o privare de proprietate pentru cauză de utilitate publică nu se justifică fară plata unei indemnizări, sub rezerva unor circumstanțe excepționale” deoarece – în absența indemnizării – protecția asigurată de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 ar fi iluzorie și ineficace; indemnizarea trebuie să fie rezonabilă, dar art. 1 „nu garantează, în toate cazurile, dreptul la o compensare integrală a pierderii suferite”, deoarece „obiective legitime, de utilitate publică, cum ar fi realizarea unor reforme economice sau de justiție socială, pot milita pentru o indemnizare inferioară valorii de piață a imobilului”.
Din acest punct de vedere, la nivel de principiu, reglementarea internă în domeniul exproprierii pare mai favorabilă decât art. 1 alin. (1) teza a II-a din Protocolul adițional nr. 1, astfel cum a fost interpretat în jurisprudența de la Strasbourg, deoarece legea specială prevede că despăgubirea cuprinde valoarea „reală” a imobilului și despăgubirile cuvenite proprietarului și altor personae, iar la stabilirea despăgubirii se are în vedere prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele în aceeași unitate administrativ- teritorială, adică prețul de piață al acestora.
Deși nu se referă la exproprierile făcute sub regimul Constituției actuale, semnalăm problematica ridicată de art. 35 și art. 36 din Legea nr. 33/1994, potrivit cărora bunurile expropriate, care nu au fost utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru care au fost expropriate, respectiv nu au început lucrările, pot să fie retrocedate fostului proprietar, prin hotărârea tribunalului.
Întrucât o serie de imobile expropriate anterior datei de 22 decembrie 1989 s-au aflat în această situație, foștii lor proprietari au solicitat retrocedarea potrivit art. 35; într-o primă etapă, Curtea Supremă de Justiție a statuat, printr-o decizie pronunțată asupra unui recurs în interesul legii, că art. 35 este aplicabil și în cazul cererilor având ca obiect retrocedarea unor bunuri imobile expropriate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 33/1994, dacă nu s-a realizat scopul exproprierii; ulterior, Instanța Supremă a decis, într-un cadru procesual identic, că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
În aplicarea principiului garantării proprietății private împotriva exproprierii, Curtea Constituțională a constatat că O.U.G. nr. 13/1998 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor minorităților naționale din România contravenea art. 41 (actualul art. 44) alin. (3) și (5), deoarece dispunea de un bun care nu se mai afla în proprietatea statului, ci în patrimoniul unei societăți comerciale, curtea statuând că garanțiile dreptului de proprietate privată „nu pot fi eludate prin procedeul utilizării ordonanței de urgență”
De asemenea, O.U.G. nr. 110/2005 privind vânzarea spațiilor proprietate privată a statului sau a unităților administrativ- teritoriale, cu destinația de cabinete medicale, precum și a spațiilor în care se desfășoară activități conexe actului medical, a fost declarată neconstituțională întrucât contravenea prevederilor art. 44 alin. (1) și (3), dar și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție deoarece reglementa un adevărat transfer silit de proprietate din patrimoniul unităților administrativ-teritoriale, la un preț sub valoarea de piață.
Referirea din alin. (3) al art. 44 la naționalizare – care constituie un mod de dobândire a proprietății de către stat, prin preluarea bunurilor de la persoanele fizice și juridice – este o noutate în reglementarea constituțională de după 1989, fiind introdusă cu prilejul revizuirii din 2003.
Anterior acestei date, Curtea Constituțională s-a pronunțat în sensul că „lipsa nominalizării naționalizării din Constituție nu este întâmplătoare, ea este rezultatul voinței constituantului de a înlătura dintre mijloacele de transfer al proprietății acele modalități care, fiind interpretabile și ridicând suspiciuni mai ales cât privește cauza lor, pot duce la abuz din partea autorităților publice și, deci, la încălcarea libertățilorpublice. Prin aceasta, Constituția subliniază, o dată în plus, caracterul fundamental al dreptului de proprietate a cărui conservare constituie unul din scopurile societății organizate statal.
Din valoarea constituțională a dreptului de proprietate rezultă că trăsăturile sale fundamentale și modalitățile de transfer sunt de nivelul Constituției și nu al legilor.
De aici se desprinde concluzia în sensul căreia legea nu poate modifica, adăuga sau contraveni dispozițiilor clare constituționale. Astfel văzute lucrurile, urmează a se constata că unica posibilitate de trecere silită în proprietate publică a bunurilor proprietate privată este exproprierea. Această modalitate este îndestulătoare din punct de vedere juridic. (…) în legătură cu argumentul potrivit căruia s-ar putea totuși lua în discuție dacă – în anumite cazuri de excepție – statul român nu ar putea recurge și la unele măsuri de naționalizare, Curtea Constituțională consideră că o asemenea ipoteză ar pune serioase semne de întrebare cât privește siguranța raporturilor juridice încheiate în baza prevederilor constituționale privind proprietatea și, bineînțeles, ar fi un argument care contravine flagrant principiilor statului de drept. O asemenea ipoteză ar putea duce la dispariția progresivă a proprietății private a cetățenilor”
În ciuda acestei a pledoarii împotriva naționalizării, confirmată și cu alt prilej, când instanța constituțională a constatat că naționalizarea nu este corespunzătoare prevederilor Constituției în anul 2003 a fost introdus alin. (3) al art. 44, sub pretextul înlăturării posibilei discriminări între cei supuși acestei măsuri.
În realitate, cu ignorarea experienței nefericite privind aplicarea acestei măsuri în România în perioada comunistă, legiuitorul constituant a „legitimat” indirect naționalizarea, care devine posibilă pe cale de interpretare: dacă sunt interzise numai naționalizarea și orice alte măsuri de trecere silită în proprietate publică, pe baza apartenenței sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură „discriminatorie”, per a contrario înseamnă că o naționalizare sau altă trecere silită în proprietate publică, în condiții de egalitate, este perfect posibilă și constituțională.
Există autori care consideră că reglementarea naționalizării în Constituție poate fi utilă, „știut fiind faptul că, în condiții de reciprocitate și în situații particulare, în relațiile internaționale mai pot apărea situații în care aceasta să fie singurul mijloc de soluționare a unor probleme inter-statale” dar textul constituțional ar fi trebuit să se refere expres la asemenea ipoteze. în formularea actuală el pare mai curând destinat cetățenilor români și, ceea ce e foarte grav, nu conține nicio prevedere de protecție, așa cum alin. (3) dispune că exproprierea nu se poate face decât cu „dreaptă și prealabilă despăgubire”.
Pericolul pare a fi atenuat doar de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție: în ciuda faptului că recunoaște legiuitorului național o largă libertate în materie de naționalizare și, mai ales, în privința indemnizației, puterea de apreciere nu este nelimitată, ci ea poate fi cenzurată de Curtea de la Strasbourg.
Alineatul (5) al art. 44 prevede posibilitatea autorității publice ca, pentru lucrări de interes general, să poată folosi subsolul oricărei proprietăți imobiliare (este vorba, desigur, de terenuri), cu obligația de a-1 despăgubi pe proprietar pentru daunele aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor, precum și pentru alte prejudicii imputabile autorității. Ca și în cazul exproprierii, și în această situație despăgubirea se stabilește fie prin acordul părților, fie în caz de divergență – în justiție. Textu
Reglementarea distinctă față de menționarea generică a celorlalte limite se justifică prin gravitatea sa, dată de faptul că dreptul de a folosi subsolul aparține autorității publice, adică statului sau unităților administrativ-teritoriale.
Acest drept există numai dacă autoritatea publică face dovada că lucrările sunt de interes general și a fost calificat ca fiind un drept real de folosință, cu titlu gratuit: potrivit textului constituțional, autoritatea publică are obligația de a plăti despăgubiri proprietarului numai dacă îi cauzează daune.
Cât privește aceste despăgubiri, ele sunt de două categorii: primele – determinate de Constituție – datorate pentru daune aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor, independent de orice culpă a autorității (expresia unei răspunderi obiective, întemeiată pe ideea de garanție), iar celelalte – menționate generic – datorate pentru orice alte daune imputabile autorității.
Alineatul (8) al art. 44 constituie ultima garanție a dreptului de proprietate privată în sistemul acestui text: averea dobândită licit nu poate fi confiscată.
Ca și exproprierea, confiscarea reprezintă mai mult decât o limită a dreptului de proprietate privată, și anume chiar lipsirea proprietarului de dreptul său, prin trecerea bunului în proprietatea statului.
Teza a II-a a alin. (8) completează forța garanției menționate cu un principiu care poate fi socotit echivalentul prezumției de nevinovăție din dreptul penal sau al prezumției de bună-credință din dreptul civil: caracterul licit al dobândirii se prezumă.
Deși în dezbaterile din Constituantă s-a încercat eliminarea acestei „reguli de procedură de mare eficiență” ea a rămas, ca urmare a argumentului că este necesară securității juridice specifice unei economii de piață
CAPITOLUL III
FORME ALE DREPTULUI DE PROPRIETATE
Secțiunea I Dreptul de proprietate privată
2.1. Noțiuni introductive
Având în vedere că economia României este o economie de piață proprietatea privată reprezintă forma dominantă de proprietate. Deși art. 552 NCC statuează că sistemul nostru de drept civil cunoaște două forme de proprietate, anume proprietatea publică și proprietatea privată, textul art.553 NCC consacră principii generale privitoare la proprietatea privată, iar art. 554 NCC stabilește regimul general al proprietății publice.
Dacă proprietatea publică își are „finalitățile sale incontestabile”, bunurile care îi formează obiectul, ca principiu, sunt scoase din circuitul civil în general. În schimb, bunurile proprietate privată nu numai că sunt în circuitul civil general, dar circulația lor rapidă, punerea lor imediată în valoare sunt de natură să asigure cadrul unei economii de tip concurențial.
Raportat la acest punct de vedere, dispozițiile art. 553 alin. 4 NCC dispune că „bunurile obiect al proprietății private, indiferent de titular, sunt și rămân în circuitul civil, dacă prin lege nu se dispune altfel. Ele pot fi înstrăinate, pot face obiectul unei urmăriri silite și pot fi dobândite prin orice mod prevăzut de lege.”
După cum am mai precizat potrivit art. 44 alin. 1 din legea fundamentală, dreptul de proprietate privată și creanțele asupra statului sunt garantate. În cuprinsul art. 136 alin. 5 din Constituție statuează că „proprietatea privată este, în condițiile legii organice, inviolabilă”
Totodată prin art. 44 alin. 2 din Constituție, proprietate privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.
Trebuie menționat că, potrivit legii fundamentale, nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire, iar dacă pentru lucrări de interes general autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăți imobiliare, aceasta are obligația de a-l despăgubi pe proprietar pentru daunele aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor, precum și pentru alte daune imputabile autorității.
Reprezentând tot ca o garanție de ordin constituțional este și modalitatea stabilirii despăgubirilor pentru limitările dreptului de proprietate. În conformitate cu dispozițiile art. 44 alin. 6 din Constituție „despăgubirile se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergență, prin justiție”. Totodată, art. 44 alin. 4 din legea fundamentală interzice, în mod expres, naționalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenței sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor. Mergând mai departe, alineatul 8 al art. 44 din Constiție dispune că „averea dobândită licit nu poate fi confiscată, iar caracterul licit al dobândirii averii este prezumat”
Tot în cuprinsul legii fundamentale se dispune că „dreptul de proprietate privată obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii ori obiceiului, revin proprietarului”, această dispoziție fiind preluată identic de art. 603 NCC. În strânsă legătură cu protecția acordată proprietății private, legea fundamentală garantează dreptul la moștenire. Totodată, recunoscând importanța dreptului de proprietate, deci și aceea a dreptului de proprietate privată, Constituția prevede, în cuprisnul art. 73 alin. 3 lit. m, „că regimul proprietății, fără distincție, este reglementat prin lege organică.”
Regula generală este că dreptul de proprietate privată poate aparține oricărui subiect de drept, respectiv statului, unităților administrativ-teritoriale, subiectele de drept de tip asociativ, cultele religioase, persoanele fizice. În ceea ce privește obiectul, regula generală este că dreptul de proprietate poate avea ca obiect orice bun, cu excepția acelor bunuri care, numai prin natura lor, nu și prin destinația legii, fac parte din domeniul public al statului sau al entităților sale teritoriale.
Din cuprinsul art. 553 alin. 1 NCC reiese că pot forma obiect al dreptului de proprietate privată „toate bunurile de uz ori de interes privat ce aparțin persoanelor fizice, persoanelor juridice de drept privat sau de drept public, inclusiv bunurile care alcătuiesc domeniul privat al statului și al unităților sale administrativ-teritoriale”.
Din cele prezentate și prin coroborarea cu art. 555 NCC reiese că dreptul de proprietate privată este acel drept subiectiv ce aparține persoanelor fizice, persoanelor juridice, statului sau unităților administrativ-teritoriale asupra oricărui bun, cu excepția celor aflate exclusiv în proprietate publică, bunuri asupra cărora titularul exercită posesia, folosința și dispoziția, în putere proprie și în interes propriu, însă în limitele determinate de lege.
2.2. Subiectele dreptului de proprietate privată
Din definiția dată dreptului de proprietate privată reiese că pot fi subiecte ale dreptului acestui tip de proprietate: persoanele fizice, persoane juridice de drept privat și alte subiecte colective, precum și statul șl unitățile sale administrativ-teritoriale. Subiecte colective ale dreptului de proprietate privată sunt: persoanele juridice de drept privat și entități juridice asemănătoare, cum este cazul cultelor religioase, statul și unitățile sale administrativ-teritoriale, după cum acest drept poate aparține persoanelor fizice, ca subiecte individuale.
Persoane fizice ca subiecte ale dreptului de proprietate privată
Când sunt aduse în discuție persoanele fizice ca subiecte ale dreptului de proprietate privată, se impun a fi reținute două principii generale.
Un prim principiu subliniat în cadrul doctrinei îl reprezintă faptul că „în dreptul nostru civil orice persoană fizică este subiect al dreptului de proprietate privată, cu aptitudinea de a dobândi drepturi patrimoniale chiar din momentul concepției sale.”
Cel de-al doilea principiu vizează obiectul dreptului de proprietate privată și poate fi formulat în sensul că orice bun poate forma obiect al dreptului de proprietatte privat: bunuri imobile, precum terenuri și construcții de orice fel, bunuri mobile corporale, indiferent de valoarea lor, bunuri mobile incorporale, precum acțiuni ale societăților, obligațiuni ale acestora, titluri de credit etc.
De la principiul că orice bun poate forma obiect al dreptului de proprietate privată există o singură excepție și această vizează bunurile ce nu pot forma obiect al acestui drept.
Este de la sine înțeles că dacă bunurile enumerate în art. 136 alin. 3 din Constituție pot forma exclusiv obiect al dreptului de proprietate publică, ele nu pot forma obiect al dreptului de proprietate privată.
Este oportun a remarca situația specială dată de problema dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor de către străini și apatrizi în România, problemă privitor la care reglementările legale au evoluat.
Astfel, în conformitate cu art. 41 alin. 2 din Constituția din 1991 cetățenii străini și apatrizii nu puteau dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor, se subînțelege, în România. Aceeași interdicție era preluată și de legea specială ce reglementa regimul juridic al circulației juridice a terenurilorîn cuprinsul acesteia statuându-se că „persoanele fizice care au cetățenie română și domiciliul în străinătate pot dobândi, în România, prin acte juridice între vii și prin moștenire, terenuri de orice fel”. Așadar, atât textul legii fundamentale de la 1991, cât și cel al art. 3 alin. 1 din Legea nr. 54/1998 instituiau o incapacitate specială în ceea ce îi privește pe străini și pe apatrizi, cărora li se interzicea dobândirea de terenuri în România, oricare ar fi fost categoria de folosință a acestora. Acest tip de incapacitate viza orice mijloc juridic de dobândire a terenurilor, fie că este vorba despre acte între vii sau pentru cauză de moarte, fie că era vorba despre uzucapiune sau accesiune naturală.
Însă, interdicția nu viza capacitatea succesorală a cetățenilor străini și a apatrizilor în România, astfel că aceștia puteau avea calitatea de moștenitori ai unui cetățean român.
Problema anterior prezentată a primit o cu totul altă reglementare, mai întâi prin dispozițiile cuprinse în Constituția revizuită în anul 2003, apoi prin acte normative subsecvente. La ora actuală art. 44 alin. 2 din Constituția republicată prevede că „Cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condițiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile prevăzute prin legea organică, precum și prin moștenire legală”
Prevederile restrictive în materie ce erau cuprinse în Legea 1998 privind circulația juridică a terenurilor au fost abrogate împreună cu legea în întregime, prin dispozițiile art. 8 din Titlul X, intitulat „Circulația juridică a terenurilor, al Legii nr. 247/2005, care, în art. 3 din același titlu, dispunea că „cetățenii străini și apatrizii, precum și persoanele juridice străine pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în România, în condițiile legii speciale”. Legea specială la care face referire art. 44 alin. 2 din legea fundamentală, cât și cele ale art. 3 din Titlul X al Legii nr. 247/2005, este Legea nr. 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetățenii străini și apatrizi, precum și de către persoanele juridice străine
Potrivit art. 26 din O.U.G. nr. 88/1997, cu modificările ulterioare, în cadrul procesului de privatizare a societăților la care statul ori o autoritate publică locală este acționar majoritar, nu au dreptul să participe reprezentanții instituțiilor publice implicate în adunările generale ale acționarilor, membrii consiliului de administrație și directorii executivi ai societăților sau ai regiilor autonome vânzătoare.
Persoanele juridice de drept privat
Atât în privința numărului lor, cât și în privința conținutului acțivității și a mărimii patrimoniului persoanele juridice de drept privat reprezintă o importantă categorie pentru viața economică și socială. Sunt subiecte ale dreptului de proprietate privată toate persoanele juridice de drept privat, precum societăți reglementate de Legea nr. 31/1990, forme de asociere cu scop lucrativ, forme de asociere profesională, asociații cu scopuri nelucrative sau de binefacere, alte organizații caritabile, asociații culturale și sportive, culte religioase, organizații neguvernamentale Este oportun a preciza că nu pot forma obiect al dreptului de proprietate privată al persoanelor juridice de drept privat bunurile care sunt exclusiv proprietate publică.
De asemenea doresc a mai face o mențiune de ordin general, ce care este legată de capacitatea de folosință a persoanelor juridice. Astfel, potrivit art. 206 alin. 1 NCC „persoana juridică poate avea orice drepturi și obligații civile, afară de cele care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparține decât persoanei fizice”, iar cel de-al doilea alineat al aceluiași articol dispune că „persoanele juridice fără scop lucrativ nu pot avea decât acele drepturi și obligații civile necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut.” Se poate conchide că, în privința persoanele juridice fără scop lucrativ, se aplică principiul specialității capacității lor de folosință, aceasta însemnând că ele pot avea în proprietate privată bunuri care servesc realizării scopului pentru care au fost înființate.
Societățile române reglementate de Legea nr. 31/1990.
Încă din start trebuie precizat că societățile reglementate de Legea nr. 31/1990 sunt cele mai importante persoane juridice cu scop lucrativ ca subiecte ale dreptului de proprietate privată. Societățile reglementate de Legea nr. 31/1990 pot fi cu capital de stat, cu capital privat sau cu capital de stat și privat și se pot organiza în oricare dintre formele prevăzute de lege:
Societățile agricole.
Legea nr. 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere în agricultură, cu modificările ulterioare, după ce în art. 3 prevede că proprietarii de terenuri agricole pot constitui societăți, conform dispozițiilor cuprinse în legea generală în materie, prin art. 4 consacră posibilitatea asocierii lor în societăți agricole cu personalitate juridică.
Acestea sunt societăți de tip privat, cu capital variabil, cu un număr nelimitat și variabil de asociați, având ca obiect exploatarea pământului și a mijloacelor de muncă folosite în agricultură. Totodată, ele pot realiza și investiții de interes agricol. Este important a menționa că societatea agricolă nu are caracter comercial.
Organizațiile cooperatiste.
Un alt subiect colectiv al dreptului de proprietate orivată este reprezentat de organizațiile asociative economice de tip cooperatist.
Societatea cooperativă este titulara dreptului de proprietate privată asupra bunurilor din patrimoniul ei și orice înstrăinare sau transmitere a folosinței imobilizărilor corporale, care sunt proprietatea societății cooperative, se poate realiza numai cu plată, membrii cooperatori putând avea un drept de preempțiune, respectiv de preferință.
Asociațiile și fundațiile
În conformitate cu O.G. nr. 26 din 30 ianuarie 2000, cu modificările ulterioare, persoanele fizice și persoanele juridice care urmăresc desfășurarea unor activități de interes general sau în interesul unor colectivități ori, dupăcaz, în interesul lor personal nepatrimonial pot constitui asociații ori fundații, ca persoane juridice de drept privat, fără scop lucrativ.
În cadrul ordonanței se consacră posibilitatea ca o asociație sau o fundație să poată fi recunoscută de Guvernul României ca fiind de utilitate publică, cu întrunirea unor condiții speciale. Ca persoane juridice, asociațiile și fundațiile sunt titulare ale dreptului de proprietate asupra bunurilor din patrimoniul lor. În cuprinsul legii se consacră expres actul constitutiv trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității absolute, patrimoniul inițial al asociației.
Cultele religioase
Până în anul 2006, organizărea activității cultelor religioase în România intra sub incidența Decretului nr. 177 din 4 august 1948 privind regimul general al cultelor religioase, în prezent abrogat.
Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor în cuprinsul art. 1 definește cadrul legal al exercitării dreptului fundamental la libertatea de gândire, de conștiință și religioasă în țara noastră, potrivit Constituției și tratatelor internaționale la care România este parte. În conformitate cu dispozițiile art. 27 alin. 1 din Legea nr. 489/2006, cultele recunoscute și unitățile lor de cult pot avea și dobândi, în proprietate sau în administrare, bunuri mobile și imobile, asupra cărora pot exercita dreptul de dispoziție, în conformitate cu statutele proprii. Totodată, legea prevede că asociațiile religioase, ca forme de manifestare a libertății de religie, dobândesc personalitate juridică prin înscrierea lor în Registrul asociațiilor religioase instituit la grefa judecătoriei în a cărei circumscripție teritorială își au sediul și au un patrimoniu propriu, care este alcătuit din aportul în natură sau în bani a asociaților.
Statul și unitățiel administrativ-teritoriale
Statul și unitățile administrativ-teritoriale au calitatea de subiecte ale dreptului de proprietate privată. În ciuda faptului că art. 136 alin. 2 din legea fundamentală prevede că proprietatea publică aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale, nu se poate afirma că aceste subiecte de drept public nu pot fi și titulare ale dreptului de proprietate privată.
De asemenea, este necesar a preciza că dispoziții cuprinse în legi organice se referă direct la domeniul privat al statului și al unităților administrativ-teritoriale, deci la proprietatea privată a acestor subiecte de drept. În susținerea celor afirmate, art. 6 din Legea nr. 18/1991 privitoare la fondul funciar ststuează că domeniul privat al statului și, respectiv, al comunelor, orașelor, municipiilor și al județelor este alcătuit din terenuri, altele decât cele care, prin natura lor sau prin destinația legii, fac parte din domeniul public al subiectelor de drept enumerate, aflate sau intrate în proprietatea lor prin căile și modurile prevăzute de lege. El este supus dispozițiilor de drept comun, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală, republicată, dispune că „domeniul privat al unităților administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri mobile și imobile, altele decât cele care aparțin domeniului public, intrate în proprietatea acestora prin modalitățile prevăzute de lege. Ele sunt supuse dispozițiilor de drept comun, dacă prin lege nu se prevede altfel.” Precizez că, după ce art. 859 alin. 1 NCC enumeră bunurile ce
constituie obiect exclusiv al dreptului de proprietate publică, alin. 2 al aceluiași articol prevede că „celelalte bunuri ce aparțin statului ori unităților sale administrativ-teritoriale fac parte, după caz, din domeniul public sau din domeniul privat al acestora, însă numai dacă au fost, la rândul lor, dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege”.
Subiectele de drept public învestite cu autoritatea necesară realizării organizării funcțiilor specifice de drept public, statul și unitățile administrativ-teritoriale sunt, ca titulare ale dreptului de proprietate privată, și subiecte de drept civil și, în această calitate, participante la raporturi juridice civile. Așadar, în cadrul unor asemenea raporturi, pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra unor bunuri prin vânzare-cumpărare, donații, schimb, legat, uzucapiune, accesiune și altele, cum ar putea fi contractele nenumite.
De asemenea, în cadrul literaturii de specialitate s-a arătat că există și moduri specifice de dobândire a dreptului de proprietate privată a statului, care nu se întâlnesc în privința altor subiecte de drept privat, cum ar fi dobândirea, în condițiile legii, a bunurilor fără stăpân sau abandonate, a moștenirilor vacante, prin dezafectarea unor bunuri proprietate publică și prin exercitarea, în anumite situații, a dreptului de preempțiune recunoscut statului, cum ar fi cel reglementat de art. 36 alin. 1 din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, republicată, care instituie un drept de preempțiune în favoarea statului, în ipoteza vânzării unor bunuri culturale proprietate privată, clasate ca bunuri de tezaur.
Secțiunea a II-a Dreptul de proprietate publică
Definiția dreptului de proprietate publică
Reglementat și în Constituție, dreptul de proprietate publică este definit prin raportare la dreptul de proprietate, acesta din urmă având două forme: publică și privată, astfel cum prevede și art. 136 alin. 1 din Constituție și art. 552 NCC
Din definiția legală, formulată într-o manieră doctrinară dar foarte clară, ar rezulta că două sunt elementele esențiale, care diferențiază proprietatea publică de cea privată, și anume titularii, subiectele (care pot fi numai statul și unitățile administrativ-teritoriale) și obiectul (alcătuit numai din bunuri care, prin natura lor sau prin declarația legii, sunt de uz ori de interes public).
În realitate, numai obiectul are valoarea de a determina natura dreptului de proprietate publică, deoarece statul și unitățile administrativ-teritoriale pot fi și titulari ai dreptului de proprietate privată.
Cu alte cuvinte, criteriul de delimitare a dreptului de proprietate publică de dreptul de proprietate privată îl constituie obiectul, respectiv bunurile: ori de câte ori un bun este, prin natura lui sau prin declarația legii, de uz sau de interes public, dreptul de proprietate care poartă asupra sa este drept de proprietate publică și nu poate aparține decât statului sau unei unități administrativ-teritoriale.
Ceea ce trebuie menționat este faptul că dreptul de proprietate publică poate purta numai asupra bunurilor care prin natura lor sau prin declarația legii sunt de uz sau de interes public. Așadar, criteriul de determinare a unui bun ca fiind obiect al proprietății publice îl constituie destinația sau afectațiunea bunului
Condiția se regăsește și în alte acte normative: art. 554 NCC, art. 5 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, art. 120 din Legea administrației public locale nr. 215/2001,
art. 1 din Legea privind bunurile proprietate publică nr. 213/1998 (abrogat prin art.
89 L.P.A).
Uzul public presupune accesul tuturor membrilor comunității la utilizarea bunului, cum este cazul drumurile naționale sau locale, bibliotecile publice etc., iar bunurile de interes public sunt cele care, nefiind accesibile publicului în mod necondiționat, sunt afectate realizării și protejării acestui interes, cum sunt clădirile și echipamentele unor instituții publice, din domeniul apărării și siguranței naționale.
Determinarea, în concret, dacă un bun este de uz sau interes public se face prin declarația legii, cum este cazul art. 136 alin. 3 din Constituție, al art. 859 alin. 1 NCC sau al anexei la Legea privind bunurile proprietate publică nr. 213/1998, fie prin analiza naturii sale.
Această analiză presupune aprecierea în concret dacă bunul, prin natura lui, este de uz sau interes public, ceea ce lasă administrației publice sau, după caz, justiției o largă marjă de apreciere.
Odată stabilită natura unui bun ca fiind obiect al proprietății publice, titularul dreptului de proprietate nu poate fi decât statul sau o unitate administrativ-teritorială, astfel cum prevede și art. 136 alin. 2 din Constituție. deoarece dreptul de proprietate publică nu este altceva decât expresia juridică a aproprierii comunitare.
Anterior intrării în vigoare a Noului Cod civil, art. 2 din Legea nr. 213/1998 dispunea că “statul sau unitățile administrativ-teritoriale exercită posesia, folosința și dispoziția asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public, în limitele și în condițiile legii”.
În condițiile abrogării acestui text prin art. 89 pet. 2 L.P.A., se poate ajunge la aceeași concluzie, și anume că titularul are posesia, folosința și dispoziția asupra bunurilor proprietate publică -, deoarece art. 554 alin. 2 NCC prevede că, „dacă prin lege nu se prevede altfel dispozițiile aplicabile dreptului de proprietate privată se aplică și dreptului de proprietate publică, însă numai în măsura în care sunt compatibile cu acesta din urmă”.
Or, art. 555 NCC enumera atributele dreptului de proprietate, care-mutatis mutandis-sunt ale dreptului de proprietate publică.
Aceste prerogative se înfățișează într-o formă specifică deoarece proprietatea publică este forma aproprierii comunitare a bunurilor.
Posesia se regăsește în convingerea titularului că este proprietarul bunului și în stăpânirea lui materială efectivă sau prin intermediul altuia – corpore alieno-în cazul constituirii dreptului de administrare, de concesiune, de folosință gratuită sau în cazul închirierii bunurilor.
Folosința presupune utilizarea bunurilor (jus utendi) și culegerea fructelor
(jus fruendi). Utilizarea se exercită de titular, dar prezintă aspecte specifice, mai ales în cazul bunurilor care sunt destinate utilizării publice-drumuri publice, parcuri publice, muzee etc., când – practic – bunul poate fi utilizat de orice persoană-sau de cei cărora bunul le-a fost dat în administrare, în concesiune, în folosință gratuită sau le-a fost închiriat.
Culegerea fructelor de către titular (mai ales a celor civile, prin concesiune sau închiriere) este supusă unor prevederi speciale, restrictive.
În același timp, fructele pot fi culese și de către titularii drepturilor de administrare și de concesiune.
Dispoziția are cea mai interesantă configurație în raport cu cea corespunzătoare proprietății private, deoarece bunurile proprietate publică sunt inalienabile.
Deci dispoziția juridică nu se poate exercita prin înstrăinarea bunurilor, dar nu e mai puțin adevărat că există o formă specifică de exercitare a dispoziției juridice în această materie, și anume trecerea bunului în domeniul privat, care duce la stingerea dreptului de proprietate publică.
Totodată, dispoziția juridică se mai manifestă și prin intermediul constituirii drepturilor reale corespunzătoare proprietății publice: administrare, concesiune și folosință gratuită.
Cât privește dispoziția materială, aceasta se exercită prin modificarea și transformarea unor bunuri, demolarea lor, exploatarea subsolului etc.
În fine articolul 858 NCC precizează că, pentru a fi obiect al proprietății publice, bunurile trebuie să fie dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege.
Condiția este prevăzută identic și în art. 859 alin. 2 NCC. Textul trebuie interpretat în sensul că se referă la două ipoteze, complet compatibile una cu cealaltă:
Mai întâi, că un bun este obiect al proprietății publice numai dacă a fost dobândit
printr-unul din modurile de dobândire specifice, prevăzute de art. 863 NCC
Apoi, că un bun, chiar dacă este de uz sau interes public, formează obiect al proprietății publice numai dacă a fost legal dobândit de către titularul său, respectiv statul sau o unitate administrativ-teritorială, astfel cum prevede, în mod expres, art. 554 alin. 1 NCC
Această cerință se coroborează perfect cu art. 6 alin. 1 din Legea privind bunurile proprietate publică nr. 213/1998, text rămas în vigoare după modificarea acestei legi prin
art. 89 L.P.A., potrivit căruia fac parte din domeniul public, deci sunt obiect al proprietății publice, și bunurile preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
Consecința preluării unui bun fără titlu valabil este prevăzută în alin. 2 și 3 ale
art. 6 din Legea nr. 213/1998, și anume posibilitatea foștilor proprietari sau a moștenitorilor acestora de a revendica aceste bunuri, dacă nu au făcut obiectul unor legi speciale de reparație, instanțele judecătorești fiind competente să stabilească valabilitatea titlului.
Obiectul proprietății publice. Delimitarea de domeniul privat.
Alineatul 1 al art. 859 din NCC reia, practic, enumerarea bunurilor care fac obiectul exclusiv al proprietății publice care se regăsește și în art. 136 alin. 3 din Constituție
Prima parte a textului restrânge capacitatea de folosință a tuturor subiectelor de drept cu excepția statului, deoarece numai statul poate fi titularul dreptului de proprietate publică asupra următoarelor bunuri, prevăzute expres: bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil de interes național, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental.
În acest sens pot fi aduse două argumente: pe de o parte, pct. I al anexei la Legea
nr. 213/1998 enumeră aceleași bunuri ca făcând parte din domeniul public, adică fiind obiect al proprietății publice, pe de altă parte, prin natura lor, bunurile menționate nu ar putea fi obiect al dreptului de proprietate al unităților administrativ-teritoriale.
Partea finală a textului prevede că sunt obiect exclusiv al proprietății publice și alte bunuri stabilite prin lege organică.
Aceste bunuri, spre deosebire de cele prevăzute în mod expres în prima parte a articolului, pot face obiectul dreptului de proprietate publică aparținând atât statului, cât și unităților administrativ-teritoriale.
Această mențiune generică, efectiv copiată din textul constituțional, prezintă același pericol ca și acesta din urmă, și anume că permite ca, prin lege organică, anumite categorii de bunuri, în ansamblul lor (de exemplu – terenurile), să fie declarate ca fiind obiectul exclusiv al proprietății publice, ceea ce ar exclude posibilitatea de a fi dobândite și deținute de alte subiecte de drept decât statul și unitățile administrativ-teritoriale.
Calificarea prin lege organică a unor bunuri ca fiind obiectul exclusiv al proprietății publice prezintă importanță și din perspectiva art. 860 alin. 3 N.C.C, care prevede felul în care acestea pot fi transferate din patrimoniul statului în cel al unităților administrativ-teritoriale sau invers.
Din cuprinsul alin. 2 al art. 859 NCC rezultă că, pe lângă bunurile prevăzute în alin. 1 statul și unitățile administrativ-teritoriale mai pot avea și alte bunuri, care pot să facă parte fie din domeniul public, fie din domeniul privat al acestora, însă numai dacă au fost dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege.
Aceste bunuri pot fi ori proprietate publică-și atunci vor face parte din domeniul public, fie proprietate privată-și arunci vor face parte din domeniul privat.
Fără să fie definită, noțiunea de domeniu-public sau privat-este folosită de o serie de acte normative: domeniu public-art. 4 și 5 din Legea nr. 18/1991; art. 3, 6, 8-10 din Legea
nr. 213/1998; art. 119 și 120 din Legea nr. 215/2001; art. 7 dinO.U.G. nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României; art. 859 și 860 NCC etc.; domeniu privat-art. 6 din Legea
nr. 18/1991; art. 4, 6, 8, 10 din Legea nr. 213/1998; art. 119 și 121 din Legea nr. 215/2001; art. 553, 859 NCC etc..
Noțiunea nu este nouă, ea fiind prezentă și în Codul civil de la 1864.
Din citirea acestor texte rezultă că domeniul este „un ansamblu de bunuri, care aparțin statului sau unităților administrativ-teritoriale, având un regim juridic diferit, după cum este vorba de bunuri proprietate publică sau proprietate privată”. Cu alte cuvinte, domeniul este o universalitate de fapt, astfel cum este definită de art. 541 NCC, iar bunurile care alcătuiesc domeniul-fie el public sau privat-sunt bunuri domeniale.
Calificarea este importantă, printre altele, și pentru a nu confunda domeniul cu patrimoniul statului sau al unităților administrativ-teritoriale, care este o universalitate de drept, alcătuită din drepturi-atât reale, cât și de creanță-și din obligații care pot fi evaluate în bani, astfel cum prevede art. 31 alin. 1 NCC.
Relevant pentru această distincție este art. 119 din Legea nr. 215/2001, care prevede că patrimoniul unității administrativ-teritoriale este alcătuit din „bunurile mobile și imobile care aparțin domeniului public (…), domeniului privat (…), precum și drepturile și obligațiile cu caracter patrimonial”.
Evident, domeniul public este compus din bunuri care aparțin statului sau unităților administrativ-teritoriale, aceste subiecte de drept având asupra lor un drept de proprietate publică-așa cum este reglementat de art. 136 din Constituție și de art. 554 alin. 1, art. 858 și art. 859 alin. (l) NCC. De aici rezultă că relația dintre noțiunile de „domeniu public” și „proprietate publică” nu este una de identitate, deoarece ele desemnează realități juridice distincte: domeniul este un ansamblu de bunuri, iar proprietatea publică este dreptul care poartă asupra acestor bunuri.
Domeniul public este național, județean și local, astfel cum reiese din art. 860 NCC, dar și din art. 3 al Legii nr. 213/1998, precum și din anexa la această lege.
Domeniul privat este alcătuit tot din bunuri aparținând statului și
unităților-administrativ teritoriale, care exercită însă cu privire la ele un drept de proprietate privată.
În ceea ce provește interesul delimitării domeniului public de cel privat există o serie de consecințe importante ale acestei delimitări:
regimul juridic al celor două forme de proprietate e diferit, dreptul de proprietate publică fiind inalienabil, imprescriptibil și insesizabil în timp ce dreptul de proprietate privată are același regim juridic, de drept comun, indiferen de titular, dacă prin lege nu se prevede altfel:
tocmai pentru că legea permite, bunurile din domeniul privat pot „împrumuta”, în ce privește regimul lor juridic, unele elemente de drept public, cum ar fi cazul constituirii dreptului de folosință gratuită asupra unor bunuri din domeniul privat-art. 124 din Legea nr. 215/2001 sau acceptarea donațiilor și legatelor cu sarcini de unitățile administrativ-teritoriale numai cu aprobarea consiliului județean sau a consiliul local, după caz, cu votul majorității consilierile: în funcție [art. 121 alin. 3 din Legea nr. 215/2001];
în sfârșit – dar fără a epuiza posibilele consecințe ale acestei delimitări – domeniul public și domeniul privat nu sunt realități juridice separate în mod imuabil, ele pot comunica între ele: un bun care aparține unuia dintre ele putând să treacă în celălalt, pentru aceasta existând o procedură reglementată de lege mai mult, trecerea unui bun din domeniul public în cel privat determină încetarea dreptului de proprietate publică.
CONCLUZII
Astfel cum rezultă din cuprinsul analizei proprietatea este dreptul pe care îl deține cineva de a se bucura și de a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege.
Această definiție are meritul principal de a stabili conținutul dreptului de proprietate prin menționarea prerogativelor sale, ceea ce nu reprezintă a greșeală de ordin teoretic, ci expresia caracterului pragmatic, realist care nu conține o definiție abstractă a dreptului, ci enumeră prerogativele proprietății.
Definiția legală a dreptului de proprietate are un caracter general și se aplică tuturor proprietarilor, fără discriminări, fiind astfel respectat principiul egalității cetățenilor în fața legii doctrina definind dreptul de proprietate ca „acel drept subiectiv care dă expresie aproprierii unui bun, drept care permite titularului să posede, să folosească și să dispună de acel lucru (putere proprie și în interes propriu (cadrul și cu respectarea legislației existente”
Atât definiția legală, cât și cele din doctrină menționează obiectul dreptului de proprietate: lucrul sau bunul. Trebuie precizat că, obiect al dreptului de proprietate este bunul, deoarece acesta nu este altceva decât lucrul care a fost apropriat.
Astăzi este neîndoielnic că obiect al dreptului de proprietate pot să fie atât bunurile corporale, cât și cele incorporale, dacă acestea din urmă sunt susceptibile de apropriere; în ultima categorie intră, de exemplu, dreptul asupra fondului de comerț, drepturile de proprietate intelectuală și chiar drepturile de creanță.
Identificarea bunurilor care pot face obiect al dreptului de proprietate este importantă nu numai din punct de vedere teoretic, ci – mai ales – pentru a determina dacă garantarea dreptului de proprietate la nivel constituțional funcționează indiferent de obiectul acestuia.
Prerogativele (sau atributele dreptului de proprietate, cum mai sunt denumite uneori) alcătuiesc conținutul juridic al dreptului de proprietate: posesia (jus possidendi), folosința (care include dreptul de a utiliza bunul —jus utendi) și dreptul de a-i culege fructele —jus fruendi), precum și dispoziția – jus abutendi – care poate fi juridică sau materială (pentru prerogativele dreptului de proprietate.
Caracterul exhaustiv al puterii pe care o conferă prerogativele dreptului de proprietate face din acest drept cel mai complet drept subiectiv patrimonial, un adevărat prototip al drepturilor subiective (general, și „coloana vertebrală” a întregului sistem al drepturilor patrimoniale, ceea ce justifică, neîndoielnic, calificarea lui ca un drept fundamental și reglementarea ca atare la nivel constituțional. în același timp, limitele dreptului de proprietate, prevăzute de art. 44 alin. (1) teza a II-a, nu fac altceva decât să afecteze exercițiul uneia sau alteia din aceste prerogative.
BIBLIOGRAFIE
Doctrină
Baias, Fl.A., E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod civil, Editura C.H.Beck, București 2012;
Beleiu, Gh. Drept civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de Editură și presă Șansa, București 1993;
Bîrsan,C. Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Hamangiu, București 2008;
Bîrsan, C. Drept civil. Drepturile reale principale în reglementarea noului Cod civi, Editura Hamangiu, București 2013;
Bleaoanc㸠Al Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență. Vol. III, Art. 1650-2664, Editura Hamangiu, București 2012;
Boar, A. Uzucapiunea. Prescripția, posesia și publicitatea drepturilor, Editura Lumina Lex, București 1999
Boroi, G., LStănciulescu, Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012;
Bujorel Florea, Drept civil.Drepturile reale principale, Eitura Universul Juridic, București, 2011;
Cărpenaru, St.D. Tratat de drept comercial român, Editura Universul Juridic București 2009;
Gherasim, D. Teoria generala a posesiei în dreptul civil român, Editura Academia R.S. România, București 1986
Hamangiu, C., I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, Editura All Beck, București 1996;
Ionașcu, Tr.S. Brădeanu, Drepturile reale principale în Republica Socialistă România, Editura Academia 1978;
Lupulescu, D. Dreptul de proprietate pe cote-părți și aplicațiile sale științifice, Editura Științifică, București 1973;
Pop, L., L.M. Harosa, Drept civil.Drepturile reale principale, Editura Universul Juridic București 2006;
Nicolae, M Tratat de publicitate imobiliară, vol. II, Editura Universul Juridic, București, 2011;
Rudăreanu, Mariana Drept civil. Drepturile reale, Editura Fundației România de Mâine, București, 2012;
Stătescu, C Drept civil. Persoana fizică.Persoana juridică. Drepturile reale, Editura Didactică și Pedagogică, București 1970;
Stoica, V., Drept civil. Drepturile reale principale, vol. I, Editura Humanitas, București 2004;
Stoica, V., Drept civil. Drepturile reale principale, Editura C.H. Beck, București 2009;
Stoica,V. Drept civil, Drepturile reale principale, ediția a 2-a, Editura C.H.Beck, București 2013;
Ștefănescu, N.-L Accesiunea. Mod de dobândire a dreptului de proprietate, Editura Ofsetcolor, Râmnicu-Vâlcea, 2007;
Toma, T. Drept civil. Drepturile reale. Editura Tipografia Argument, București 1999;
Uliescu, Marilena, Aurelian Gherghe, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Universul Juridic, București, 2011;
Ungureanu, O., C. Muneatnu, Tratat de drept civil. Bunurile. Drepturile reale principale, Editura Hamangiu, București 2008;
Articole din reviste de specialitate
I. Lulă, Unele probleme privind noțiunea de patrimoniu, în Dreptul nr. 1/1998;
S. Văcărus, Obștile de moșneni, obștile de răzeși, comunitățile grănicerești de avere și composesorateler ca subiecte de drept, în lumina legislației fondului funciar, în Dreptul nr. 10/2000;
C.L. Popescu, Posibilitatea persoanelor fizice sau juridice care nu au cetățenia, respectiv naționalitatea română, de a fi titulare ale dreptului de proprietate asupra terenurilor în România, în Dreptul nr. 8/1998;
R. Dimitriu, Discuții în legătură cu Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 cu privire șla asociații și fundați, în Dreptul nr. 5/2000;
D. Chirică, Posibilitatea exercitării acțiunii în revendicare de un singur coproprietar, în Dreptul nr. 11/1998;
Practică judiciară
Decizia Curții Constituționale a României nr. 4/1992, publicată în M. Of. Nr. 182 din 30 iulie 1992;
Legislație
*** Constituția României<
*** Noul Cod civil;
*** Codul civil de la 1864;
*** Legea administrației publice locale nr. 215 din 23 aprilie 2001, republicată în M. Of .al României, Partea I, nr. 123 din 20 februarie 2007;
*** Legea nr. 312/2005, privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetățenii străini și apatrizi, publuicată în M. Of. Al României, Partea I nr. 1008 din 14 noiembrie 2005;
*** Legea nr. 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere în agricultură, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 97 din 6 mai 1991
*** Legea nr. 1/2005 privind organizarea și funcționarea cooperației, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 172 din 28 februarie 2005
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Propiritatea Drept Fundamental (ID: 119506)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.