Propaganda Electorală a Partidului Național Liberal la Alegerile din 1934 și 1937

=== ac2f2927ca6d2840d87a49976a5d0481a4734518_609526_1 ===

CUPRINS

Introducere–––––––––––––––––––––––––––––––––2

Capitolul 1. Începuturile liberalismului în România și în lume–––––––––––––4

1.1. Începuturi ale liberalismului în lume–––––––––––––––––––––4

1.2. Antisemitismul la principalele partide politice ale României Mari, 1919-1937–––––9

1.3. Contextul economic, politic și social al anilor 1924-1937–––––––––––––26

Capitolul 2. Propaganda electorală a Partidului Național Liberal la alegerile din 1934 și 1937––––––––––––––––––––––––––––––––––––––38

2.1. Definirea propagandei electorale––––––––––––––––––––––38

2.2. Propaganda electorală a Partidului Național Liberal la alegerile din 1934 și 1937–––39

2.3. Consecințe ale propagandei electorale ale Partidului Național Liberal la alegerile din 1934 și 1937 ––––––––––––––––––––––––––––––––––48

Capitolul 3. Studiu de caz: Propaganda electorală a Partidului Național Liberal la alegerile din 1934 și 1937––––––––––––––––––––––––––––––––53

3.1. Obiectivele cercetării–––––––––––––––––––––––––––53

3.2. Ipotezele cercetării –––––––––––––––––––––––––––-53

3.3 Metode și instrumente utilizate–––––––––––––––––––––––54

3.5. Prezentarea și interpretarea rezultatelor––––––––––––––––––––65

3.5.1. Testarea inițială ––––––––––––––––––––––––––––65

3.5.2. Testarea finală–––––––––––––––––––––––––––––72

Concluzii–––––––––––––––––––––––––––––––––78

Bibliografie––––––––––––––––––––––––––––––––79

Introducere

După ce a renunțat în repetate rânduri la drepturile de succesiune, chiar dacă a părăsit România, în 1930 Carol și-a schimbat mintea și a urmărit să devină rege. Carol al II-lea a venit la tronul României prin înlăturarea fiului său Mihai, încă minor.

Această întoarcere a fost facilitată de neînțelegerile dintre liderii partidelor politice românești și de diminuarea prestigiului regentului și de scăderea prestigiului monarhiei românești. Restaurarea din 8 iunie 1930 a fost realizată de Carol dintr-o poziție privilegiată, fiind ajutată în abordarea sa de politicieni de frunte reprezentând întregul spectru politic românesc.

De la începutul domniei sale, suveranul și-a manifestat interesul de a-și impune voința politică și de a-și face cunoscut dorința de a domina clasa politică românească. Regele inițial a încercat să creeze o coaliție guvernamentală care să reunească membrii diferitelor partide politice.

Această formulă nu a fost viabilă, dezacordurile dintre reprezentanții grupurilor politice opuse, care s-au dovedit a fi mult mai puternice decât dorința monarhului de a le determina să se alăture. O perioadă destul de lungă de domnie a lui Carol al II-lea, George Tătărescu (1934-1937) a ocupat funcția de prim-ministru, un politician obedient care i-a permis regei să își impună voința chiar peste acțiunile guvernului. În această perioadă a fost stabilită în jurul suveranului.

Precipitarea evenimentelor la nivel internațional prin accentuarea tendințelor revizioniste și stabilirea regimurilor autoritare în multe țări europene au dat încredere regelui Carol al II-lea că ar putea impune un astfel de regim în România. Planul a fost implementat din februarie 1938, când, după o lovitură de stat, regimul autoritar monarhic a fost impus.

Printre măsurile importante luate pentru consolidarea regimului se numără: schimbarea Constituției, excluderea partidelor politice, introducerea cenzurii și înființarea unui partid politic unic – Frontul Renașterii Naționale – la 16 decembrie.

În cadrul noului sistem, sa acordat o atenție deosebită propagandei, un exemplu concludent fiind înființarea unui minister special numit Ministerul Propagandei (SANIC), Fundația Președinția Consiliului de Miniștri, dosar 167/1939: 87.

Astfel au fost lansate seria unor ceremonii publice de mare anvergură menite să marcheze diverse evenimente, însă, în realitate, acestea erau evenimente simple de propagandă. De la sărbătorile religioase majore până la aniversările familiei regale, sărbătorile naționale și marcarea unor date importante ale domniei lui Carol al II-lea – ca restaurare din 8 iunie 1930, aceste date au reprezentat o bună oportunitate pentru instaurarea aparatului de propagandă.

Capitolul 1. Începuturile liberalismului în România și în lume

1.1. Începuturi ale liberalismului în lume

Liberalismul economic este un aspect al gândirii economice având o lungă tradiție și identitate proprie, care rezultă atât din rădăcinile sale istorice, cât și din profilul politic și moral al forțelor sociale afiliate acestui aspect în diferite faze ale lumii moderne și în diferitele zone geografice ale lumii actuale, în special în burghezia industrială. Modul în care se răspândește și se dezvoltă diferă de la o țară la alta și diferă din punctul de vedere al factorilor interni și al concurenței internaționale.

În teorie și practică, în fiecare țară, liberalismul are ritmuri și premise diferite în ceea ce privește creșterea, cu trăsături caracteristice ale aparențelor și creșterii, în timp ce regulile generale și caracteristicile de bază rămân aceleași. Acest lucru se datorează premiselor istorice concrete de când a apărut liberalismul.

De exemplu, în Franța, când a apărut, a avut loc liberalizarea în domeniul agricol. În Anglia și în SUA același liberalism a servit și în zona industrială. În alte țări, cum ar fi România, liberalismul a adoptat politica economică protecționistă externă, contrar principiului fundamental al liberalismului, respectiv libera concurență.

Aspectul liberal al gândirii economice

Rearanjând vechiul regim, acțiune pe care societatea tradițională a dovedit-o necesară pentru toate țările europene, inclusiv pentru țările Europei Răsăritene, ritmul și profunzimea schimbărilor au fost totuși diferite de la o țară la alta și de la o perioadă la alta. Schimbarea aspectului situației interne a fiecărei țări în epoca modernă, precum și tendințele economice, sociale și politice manifestate la scară mondială au determinat existența unor particularități naționale în evoluția capitalismului și în modernizarea societății în diferite țări.

În acest sens, au existat diferențe semnificative între țările occidentale și est-europene, mai ales în secolul al XIX-lea, momentul modernizării având loc în condiții mai dificile, datorită condiționării lor de mediul extern.

Pe de o parte, este vorba despre Imperiul Țarist și Otoman, care aveau puncte de vedere tradiționale și conservatoare, iar pe de altă parte era vorba despre țările occidentale, care au sprijinit într-o oarecare măsură forțele care au luptat pentru modernizare.

De ce într-o anumită măsură? Deoarece au fost pentru modernizarea țărilor est-europene, dar numai cu condiția ca această modernizare să fie conformă cu interesele occidentale (de exemplu, crearea de noi piețe pentru bunurile occidentale). Influențele occidentale și întâlnirea cu civilizația occidentală au avut un impuls puternic și în multe privințe pozitiv asupra perspectivelor economice ale societății românești în orientarea modernizării.

Analiza liberalismului în România modernă se poate realiza dintr-o perspectivă dublă. În primul rând, pentru a studia acest aspect al gândirii economice în legătură cu problemele locale românești care trebuiau rezolvate, precum și cele mai eficiente metode, pe care acestastă acțiune trebuia să șe folosească în acest sens.

În al doilea rând, analiza aspectului liberal al economiei, ia în considerare punctele critice ale părerilor conservatorilor. Acest punct de vedere a fost în principal într-o formă lipsită de substanță, o teorie care a fost respinsă de liberaliștii români. De asemenea, studiind liberalismul românesc trebuie să luăm ca punct de referință liberalismul occidental care ajunsese la maturitate având în vedere prioritatea sa istorică și influența sa incontestabilă asupra evoluției istoriei moderne în ansamblu.

În literatura de specialitate se precizează că nu putem considera liberalismul și comerțul liber ca fiind egale. Chiar dacă vorbim despre liberalism ca despre un aspect al gândirii economice, nu putem spune că politica economică externă promovată de o țară trebuie să fie în mod necesar un comerț liber (aceasta fiind o caracteristică a liberalismului economic clasic).

Începând cu economia de piață, burghezia occidentală a practicat protecționismul ca o politică externă pentru dezvoltarea și avansarea economiei, în economia lor, în perioada cunoscută sub denumirea de mercantilism. Câteva secole mai târziu, țările dezvoltate nu au mai practicat protecționismul, deoarece au dezvoltat o economie amănunțită bazată pe dezvoltare, aceste țări fiind interesate de aplicarea politicii de liber schimb pentru comercializarea produselor obținute, pe piețele europene.

Trecerea de la mercantilism la comerțul liber nu a fost accidentală și a fost strâns legată de modificările care au avut loc în cadrul societății moderne occidentale și de unele straturi ascendente ale burgheziei, respectiv burghezia industrială. S-a bucurat de un potențial economic puternic și, prin urmare, a fost capabilă să influențeze politica economică externă într-o anumită direcție în sensul liberalizării sale, liberalizarea prezentată ca o necesitate obiectivă universal valabilă.

Deși practicat de mult timp de țările dezvoltate din vest, la începutul epocii moderne, protecționismul a fost respins pentru țările mai puțin dezvoltate din Europa. Liberalii din Europa de Est s-au dovedit a fi absolut necesari pentru crearea și dezvoltarea proprilor ramuri industriale, fiind astfel incomozi prin concurența lor cu produsele industriale din vest și pornirea unor mari dispute teoretice și doctrinare pe această temă atât între curentul gândirii economice în țara noastră, și la scară europeană.

Reprezentanții grupului conservator au început să fie foarte combativi, însă evoluția evenimentelor i-a dat la o parte, mai ales în primele decenii ale secolului XX. Teoria junimistă a formelor lipsite de substanță a generat numeroase controverse între reprezentanții aspectului conservator și cei liberali ai gândirii economice.

Formal, atât liberalii, cât și conservatorii au dorit schimbarea; diferența dintre ei a fost că liberalii promovau căi și metode de dezvoltare care erau utile pentru întreaga națiune (în special industrializarea), în timp ce conservatorii prevedeau modalități și metode de dezvoltare economică mai limitate, în avantajul unui anumit strat social. În concluzie, aspectul liberal al gândirii economice este un aspect național progresist, care se lupta pentru drepturile tuturor straturilor sociale, pentru creșterea nivelului de trai a întregii populații, pentru integrarea României în circuitul economic internațional.

Chiar dacă aveau unele puncte de vedere bune, mai ales la începutul guvernării lor, reprezentanții curentului conservator, prin politicile lor, au vizat numai propriile interese, fără a ține seama de dezavantajele și nevoile păturilor de jos ale societății, acestea fiind de altfel cele mai numeroase.

În ciuda criticilor din toate direcțiile, aspectul liberal al gândirii economice, subliniind interesele generale ale națiunii române, s-a consolidat și și-a mărit influența sa, devenind deceniu după deceniu, din ce în ce mai vizibil.

Și socialismul care s-a opus inițial atât liberalilor, cât și conservatorilor a recunoscut că, în circumstanțele date, în România politica liberală a industrializării țării nu numai că era inevitabilă, ci și benefică, prin apariția unui noii categorii sociale, respectiv muncitorii și că unul dintre cele mai mai mari impedimente în calea dezvoltării rapide a economiei țării provenea din zona conservatoare prin persistența unei reminiscențe feudale, care, după cum se știe, gânditorul socialist, C. Dobrogeanu Gherea le-a clasificat drept o formă de nouă (neo) feudalism.

Mulți dintre gânditorii liberali au perceput mai clar și mai precis tendințele majore ale societății românești pe calea progresului economic, social și politic, au înlăturat impedimentele care existau pe calea evoluției societății românești, erau deschiși noilor idei, în același timp criticând gânditorii conservatori ce-și făceau griji cu privire la dezvoltarea și modernizarea economiei țării noastre, găsind soluții și pentru problemele economice pe care le abordau. Gândirea lor era originală și constructivă, iar multe dintre ideile lor sunt valabile și în zilele noastre.

Pe baza analizei confruntării ideilor în gândirea economică românească în epoca modernă, cu privire la schimbările necesare pentru dezvoltarea economică, socială și politică a țării, am observat varietatea și multitudinea de puncte de vedere, bogăția lor de conținut, valoarea științifică fără echivoc a acestor dezbateri doctrinare, care au evidențiat cu exactitate marile provocări cu care societatea românească s-a confruntat între anii 1859-1918 și care au prevăzut numeroase practici eficiente, capabile să răspundă tuturor acestor provocări, în special preocuparea lor pentru modernizarea structurilor tehnice și economice ale societății românești pentru diversificarea și eficientizarea economiei, organizarea și conducerea acesteia începând cu cele mai recente realizări ale științelor economice și sociale, precum și cele mai performante politici economice practicate de diferite state în era modernă.

Pentru majoritatea autorilor, în special acei liberali radicali ca B.P. Hașdeu, P.S. Aurelian și A.D. Xenopol, care scriau despre epoca modernă, România modernă nu putea fi concepută fără dezvoltarea capitalismului. Evoluția liberalismului economic în România modernă a început să se desfășoare din cauza nevoilor stringente ale societății și economiei locale, a Principatelor României și a României unite, dar în același timp sub influența economiei și a ideologiei occidentale.

Controversele ideologice care se referă la caracterul normal sau anormal al dezvoltării economice românești în epoca modernă oferă prin multitudinea și varietatea concepției exprimate, prin rafinarea analizelor, perspectivele teoretice și metodologice importante pentru a doua tranziție a României la capitalism, tranziția post-comunistă, care încă se desfășoară și în zilele noastre.

Acum, dezbaterile privind tranziția țării noastre spre capitalism privesc moștenirea de la regimul comunist, diferența dintre ieșirile din tehnologie, economie și cultură, modelul care trebuie adoptat sau imitat, metodele și modurile prin care modelul ar trebui să fie adaptat, particularitățile economice, psihologice, culturale și ideologice care au determinat aplicarea modelului în trecutul recent sau îndepărtat al acestei țări.

Astfel, constatăm o strânsă legătură între sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea și ceea ce se întâmplă în zilele noastre cu privire la influența Occidentului asupra dezvoltării capitaliste în România cu privire la modul în care sunt percepute ideile liberalismului economic. Ideile liberalismului economic, în ceea ce privește dezvoltarea unor mecanisme de piață libere, bazate pe libertatea în activitatea agenților economici, nu au rezolvat problema dezvoltării economice și a progresului în ansamblu. De exemplu, o funcționare a pieței libere nu garantează în mod necesar progresul economic.

Astfel că liberalismul manifestat în țara noastră în epoca modernă a avut unele limite fără a rezolva în mod corespunzător unele probleme economice, sociale și politice, în mod similar liberalismul din România nu poate susține că a găsit răspunsuri pentru toate problemele din acea perioadă.

Cu toate aceste limitări, problema economică a României este un aspect progresist, care a acordat o importanță deosebită succeselor obținute, mai ales în epoca modernă, prin meritele sale în incluziunea societății românești moderne și postmoderne.

Aceasta este dovada faptului că istoria se repetă, într-un alt context însă, societatea românească se caracterizează prin libertate, democrație, civilizație avansată, un standard mai ridicat de viață comparativ cu trecutul. În același timp, societatea contemporană privită la scară națională, regională și globală trebuie să facă față noilor provocări legate atât de distorsiunile care au avut loc în economia țării în procesul de tranziție și de restructurare a acesteia, cât și de condițiile de accentuare a diferențelor care o separă de țările puternic industrializate.

Fie că se referă atât la aspectele tehnice și manageriale, cât și la problemele comerțului exterior, actualul liberalism continuă să înregistreze succese remarcabile, unele dintre ele cu totul excepționale.

Faptul că problemele economice și sociale, începând cu problemele legate de mediul înconjurător și terminându-se cu aprofundarea inegalităților dintre oameni, precum și diferențele dintre țări, liberalismul actual devine din ce în ce mai incapabil, atitudinile sale operaționale diminuând abordarea dificultăților crescânde, dacă nu chiar fiind un eșec în abordarea coeziunii sociale și funcționarea echilibrată a democrației.

Se pare că, ținând seama de aceste dificultăți din ce în ce mai mari în abordarea socială și politică, o serie de analiști politici și economici prevestesc diminuarea orizontului de așteptări a audienței liberalismului și, de asemenea, sugerează inevitabilitatea unei a treia căi în evoluția viitoare a societății actuale.

1.2. Antisemitismul la principalele partide politice ale României Mari, 1919-1937

Cu elita politică și intelectuală românească cuprinsă de sentimente antisemite și de producerea neîntreruptă a retoricii antisemite de zeci de ani, nu a fost surprinzător faptul că cele două partide principale din România Mare, Partidul Național Liberal și Partidul Național Țărănesc erau indiferente, în cel mai bun caz, la situația minorității evreiești din țară.

Deși nici unul dintre partide nu a avut poziții antisemite în mod deschis în platformele lor politice, nici nu au luat poziții care să aibă drept scop asigurarea egalității de drepturi, a statutului egal și a securității evreilor. Acordarea de cetățenie în masă evreilor, care a fost forțată României ca o condiție pentru recunoașterea internațională a granițelor sale după Primul Război Mondial, a deranjat straturile conducătoare ale ambelor partide.

Furia lor de a fi pierdut controlul cu privire la problema cetățeniei, care fusese menținută de la Tratatul de la Berlin, s-a simțit în întreaga perioadă interbelică și a apărut regulat la suprafață în discursul parlamentar și în presă.

Atât liberalii cât și cei care se presupunea că reprezintă interesele țărănimii i-au văzut pe evrei ca adversari în termeni economici față de aspirațiile proprii și față de alegătorii lor. În mintea liberalilor, controlul asupra industriei și sistemului bancar al țării trebuia să fie îndepărtat de evrei.

Și, în ciuda greutății dovezilor contrare, atât național-liberalii , cât și național-țărăniștii, fără a vorbi despre organizații politice antisemite mai deschise, au considerat mai convenabil să dea vina pentru răscoala țărănească din 1907, cea mai traumatică criză internă de atunci independența țării, în mod disproporționat pe arendașii evrei care reprezentau proprietarii români în mai multe așezări rurale din Moldova, în loc să exploreze cauzele profunde ale tulburărilor.

Aceasta a fost și poziția lui Iorga și cu siguranță a determinat atitudinea generalului Alexandru Averescu, care a înlăturat revolta cu forța armată în 1907 și a servit de două ori ca premier după 1918.

Mai mult, atît Partidul Liberal, cît și Partidul Național Țărănesc au inclus figuri puternice care intenționau să folosească oportunitățile care au apărut pentru promovarea politicilor antisemite ori de câte ori a fost posibil, în special în sfera economică și educațională.

În timp ce aceste partide se aflau la putere, evreii din diferite părți ale țării au fost supuși unor izbucniri violente și au beneficiat de puțină protecție eficientă. Iar comunitatea evreiască se găsea în mod regulat în defensivă, luptând în mod constant pentru a nu pierde drepturile obținute recent.

Când evreii români au apelat la ajutor din partea comunităților și organizațiilor evreiești din străinătate sau din partea guvernelor străine, această acțiune a întărit poziția celor care au căutat să-i portretizeze pe evrei ca anti-români.

Alte partide politice care au condus guvernele între anii 1918 și 1937, cum ar fi Partidul Popular al lui Alexandru Averescu (1920-21, 1926-27), guvernul (1931-32) Partidului Național Democrat al lui Iorga și guvernele Partidului Național Țărănesc conduse de Alexandru Vaida-Voievod (1932-33), au fost mai degrabă antisemite în postura lor, stimulând discuțiile publice și guvernamentale cu privire la posibila introducere a legislației numerus clausus (uneori "numerus valahicus") privind evreii în învățământul superior, economie și administrație de stat.

Cu toate acestea, în timp ce toate aceste guverne ar fi putut trece cu vederea acte antisemite neguvernamentale, niciunul dintre ele nu a adoptat sau nu a pus în aplicare legislația antisemită.

Această situație s-a schimbat în timpul lungului guvern al Partidului Național Liberal condus de Gheorghe Tătărescu între 1933 și 1937. În timp ce uneori a încurajat unele mișcări de dreapta, guvernul Tătărescu a căutat, de asemenea, să controleze creșterea mișcărilor extremiste și violente antisemite ale dreptei din România – Garda de Fier și Liga Apărării Național-Creștine, în special, precum și Frontul Românesc al lui Vaida-Voievod.

De asemenea, a căutat să atenueze impactul altor mișcări înclinate în mod simpatizant față de Germania nazistă, printre care aripa tânară a Partidului Liberal a lui Gheorghe Brătianu și Partidul Național Agrar al lui Goga. Pe măsură ce dezbaterea s-a accentuat în interiorul României, mai ales după apariția partidului nazist la putere în Germania, guvernul Tătărescu a introdus anumite legi care, deși nu vizau în mod explicit evreii, au început procesul sistematic de eliminare a resurselor și drepturilor evreilor .

"Legea pentru utilizarea personalului românesc în întreprinderi" (1934) a solicitat ca cel puțin 80% din personalul din toate întreprinderile economice, industriale, comerciale și civile să fie români și cel puțin jumătate din consiliul administrativ să fie român.

De asemenea, era necesară aprobarea specială a unui comitet desemnat de ministerele de război, de muncă și de industrie pentru toate angajările din industriile implicate în domeniul securității naționale și afacerilor de apărare.

Deși nu a vizat în mod explicit evreii, legea a avut un impact mult mai mare asupra lor decât a altor minorități, care trăiau frecvent în zone etnice compacte unde implementarea legii era imposibilă. Pentru prima dată, evreii s-au confruntat cu posibilitatea unui proces administrat de guvern care să îi priveze de locurile lor de muncă și de profesii. Unii evrei care au lucrat pentru sistemul feroviar și serviciul poștal și telegrafic au fost retrogradați sau pur și simplu concediați. În ciuda protestelor internaționale, legea a rămas în vigoare. În urma acesteia, școlile profesionale au început să refuze accesul elevilor evrei, iar unele asociații profesionale private, cum ar fi Baroul București și apoi Asociația Națională a Barourilor (mai 1937), și-au exclus membrii evrei. Campusurile universitare au devenit centre de sentimente și de „acțiunni” antisemite, iar violențele de stradă împotriva evreilor au crescut.

În decembrie 1936, o comisie parlamentară a început examinarea unui proiect de lege care să revizuiască listele de cetățenie prin care minoritățile naționale ale României, inclusiv minoritatea evreilor români, au obținut cetățenia română.

Acest proiect nu a devenit lege, dar guvernul Tătărescu a emis o serie de decrete și ordine administrative mai puțin ambițioase menite să limiteze sau să elimine prezența evreilor în profesiile liberale, în finanțe și în alte ramuri ale economiei.

Aceste acțiuni ale principalei elite politice a României au deschis ușa politicilor antisemite mai radicale care urmau să apară în timpul guvernării Partidului Național Creștin de scurtă durată, sub dictatura regală, Antonescu și Garda de Fier. Guvernarea Partidului Național Creștin s-a dovedit a fi un punct de cotitură în dezvoltarea politică interbelică din România.

Antisemitismul Partidului Național Creștin

Partidul Național Creștin la putere, decembrie 1937 – februarie 1938

După crearea sa în 1935 ca partid naționalist și virulent antisemit al Dreptei conservatoare, Partidul Național Creștin (PNC) al lui Octavian Goga și Alexandru C. Cuza a fost fără îndoială principalul concurent al Gărzii de Fier din dreapta spectrului politic românesc.

În anii 1930, Partidul Național Creștin (și, înainte de 1935, Partidul Național Agrar al lui Goga) a fost principalul beneficiar român al sprijinului Partidului Național-Socialist german, în ciuda unei afinități ideologice mai apropiate a mișcării Gărzii de Fier cu nazismul.

Și în timp ce PNC a fost la putere puțin, politicile antisemite pe care Goga și Cuza le-au urmărit au supraviețuit căderii lor de la putere și au exercitat o influență considerabilă asupra politicilor guvernelor care au urmat. Un număr semnificativ de adepți PNC au servit în guvernele dictaturii regale și au reapărut din nou în birocrația civilă a dictatorului din perioada războiului, Ion Antonescu.

Octavian Goga (1881-1938) și Alexandru C. Cuza (1857-1944) au avut o lungă carieră în politica românească. Prestigiul lui Goga s-a bazat pe statutul său de mare poet naționalist și pe reputația pe care a dobândit-o în timpul primului război mondial ca avocat deschis al integrării Transilvaniei sale natale în statul român.

După ce a fugit din Transilvania în România în 1914, la sfârșitul războiului a devenit ministru al educației publice în guvernul de coaliție de scurtă durată al partidelor Național și Țărănesc, condus de Alexandru Vaida-Voievod.

După aceasta a intrat în Partidul Popular al eroului de război, generalul Alexandru Averescu, și a slujit în Ministerul de Interne, mai întâi ca deputat și apoi ministru complet, în timpul administrațiilor lui Averescu din 1920-21 și 1926-27. În aprilie 1932, Goga a părăsit Partidul Popular și a fondat Partidul Național Agrar. Platforma publicată de noul partid (1932) a fost promonarhie și conservatoare, dar și naționalistă și antisemită.

Rădăcinile antisemitismului lui Goga sunt clare. În perioada de dinainte de război, la Viena, Goga a intrat sub influența lui Karl Lueger, primarul social-creștin al Vienei. Convins că evreii erau „cei mai activi” agenți ai politicii de maghiarizare din Ungaria dinaintea războiului, Goga a constatat că predicile lui Lueger împotriva „iudeo-maghiarilor” erau convingătoare și importante.

Pe măsură ce presiunea ungară asupra revizuirii graniței transilvănene a crescut în anii 1930, Goga a fost atras de această experiență din tinerețe și a identificat un răspuns adecvat la pericolul reînnoit al „maghiarizării”. Răspunsul său a fost antisemitismul și dependența de tineretul românesc, o parte fiind deja coagulată în mișcări antisemite predispuse la violență, „să trecem de la cuvânt la fapte și să eradicăm amenințarea evreiască (și „ungaro-semitică”)”.

Mustul care Fierbe, o colecție de eseuri publicate în 1927, a conturat poziția sa din ce în ce mai extremă. Goga a văzut situația ca pe un război între români și evrei și a cerut apărarea „purității rasiale”, „prerogativelor sângelui” și „a adevărurilor organice ale rasei”.

El a avertizat că evoluțiile „împing răbdarea poporului până la limitele sale extreme” și a lăudat o viitoare furtună purificatoare în care tinerii ar salva națiunea de „paraziți”. El a cerut o „ofensivă națională” pentru a salva națiunea română. Revenind la retorica anterioară celui de-al Doilea Război Mondial cu privire la „invazia” evreilor din România, Goga a descris evreii ca fiind „secreții impure” din Galicia, care amenință însăși existența statului român.

Influența politică a lui Alexandru C. Cuza, profesor de Economie Politică și Finanțe la Universitatea din Iași, a fost foarte localizată, măsurată prin voturile pe care le-a primit în alegerile parlamentare. Suportul electoral pentru Cuza nu s-a extins niciodată mult dincolo de localitățile nord-moldovenești care înconjurau localitatea Iași și, după primul război mondial, de localitățile evreiești din Basarabia. Cu toate acestea, cariera lui Cuza în politică a fost remarcabilă prin longevitatea și consecvența sa, care a oferit o bază românească nativă pentru dezvoltarea unor mișcări antisemite mai radicale și mai periculoase decât cea a lui Cuza însuși. Întreaga filosofie politică a lui Cuza a fost construită în jurul unei singure probleme, bazându-se pe un set de convingeri antisemite pe care el și le-a urmărit în mod constant în toată cariera sa.

Prima dată ales în Camera Deputaților în 1892, Cuza și-a menținut locul acolo, cu o singură pauză între 1927 și 1931, până la începutul dictaturii regale în 1938, moment în care a devenit membru al Consiliului Coroanei. Între 1895 și 1923, Cuza a ajutat la stabilirea a șase mișcări politice diferite.

În 1897 s-a alăturat lui A.D. Xenopol și a înființat Liga Română contra Alcoolismului, o platformă prin care obișnuia să-i acuze pe evrei pentru alimentarea alcoolismului în rândul românilor ca mijloc de creștere a mortalității acestora. În 1910 s-a alăturat lui Iorga pentru a înființa Partidul Național Democrat, care a susținut măsuri extreme, inclusiv violente, pentru a reduce influența evreilor.

Când cei doi bărbați s-au despărțit după crearea României Mari, Cuza a fondat Partidul Național Democrat Creștin (1919) și apoi, împreună cu N.C. Paulescu, Uniunea Național Creștină (1922). Uniunea Național Creștină a adoptat ca simbol oficial zvastica în 1922, înaintea naziștilor. În cele din urmă, în 1923, Cuza a înființat Liga Apărării Național Creștine, LANC.

Cuza a fost un autor prolific de lucrări antisemite, pe care a făcut tot ce îi stătea pentru a le ascunde ca lucrări analiticr sau științifice, iar pentru unelel dintre acestea el a plagiat, în linii mari, propagatorii străini ai antisemitismului. Unele dintre aceste publicații au început ca discursuri parlamentare extinse, pe care Cuza le-a editat cu atenție pentru publicarea ulterioară.

Titlurile indică conținutul: Despre Poporație-Statistică, Teoria și Politica Ei; Scăderea Poporației Creștine și Înmulțirea Jidanilor; Jidanii în Război; Naționalitatea în Artă – Expunerea Doctrinei Naționaliste; Jidanii în Presă; Numerus Clausus.

Fiecare astfel de lucrare, la care Cuza a adăugat sute de broșuri politice, articole de ziar, introduceri și recenzii, consta într-o condamnare a evreilor ca origine a oricărei probleme care era discutată.

Cuza promova un antisemitism insistent, violent, rasist și religios. Influențat de Chamberlain, Drumont, Mommsen, Renan și Gobinau, el căuta inspirație ori de câte ori putea găsi sprijin pentru ura obsesivă, indiferent dacă sursa era străină sau română.

Argumentele sale variază de la cele economice și culturale, care erau comune în parlamentele antisemite românești înainte de Primul Război Mondial, la antisemitismul rasial pe care Cuza l-a enunțat foarte clar încă din anii 1890 și care a rămas o temă constantă după aceea. În 1893, în Meseriașul Român, Cuza descrie evreii ca fiind „o rasă extraterestră” care distrugea rasa românească. Cincisprezece ani mai târziu, în „Naționalitatea în Artă”, el a scris despre „inferioritatea rasială” a evreilor și despre pericolul „amestecării rasiale”. Până în 1930 identificase mișcarea sa cu antisemitismul rasial al lui Adolf Hitler și a salutat ascensiunea lui Hitler la putere trei ani mai târziu, ca o oportunitate de a pune capăt „dominației” internaționale a evreilor.

Platforma parlamentară a Ligii Apărării Național Creștine a solicitat eliminarea completă a evreilor: „singura soluție posibilă a problemei jidanilor este eliminarea jidanilor”. Pentru a realiza acest lucru, platforma a propus retragerea drepturilor politice și revocarea dreptului evreilor de a fi considerați „nativi”; revocarea schimbărilor de nume; revizuirea tuturor acordărilor de cetățenie și revocarea oricărui acord făcut fără o documentație adecvată; expulzarea tuturor evreilor care au intrat în țară după 1914; expulzarea evreilor din zonele rurale și cedarea terenurilor lor etnicilor români; exproprierea de către stat a terenurilor și a instalațiilor industriale evreiești din industria petrolieră; excluderea evreilor din funcții sau locuri de muncă publice; exproprierea treptată a proprietății urbane evreiești; introducerea unui numerus clausus în toate domeniile educației și activității economice; legi mai stricte și pedepsirea mai strictă a încălcărilor legii privind contrafacerea, contrabanda, camuflarea, pornografia și traficul de sclave albe.

Cuza și-a desenat clar programul parlamentar din toate temele antisemitismului politic tradițional românesc, deși el considera numerus clausus doar un pas intermediar care conduce la aplicarea unui numerus nullus. El a adăugat elementul rasial într-o serie de zece teze despre „naționalitate”, „religie” și „acțiune”. Națiunea evreiască, a scris el:

„… este o națiune bastardă și degenerată, sterilă, fără propria țară și nu constituie o un organism social complet, productiv … trăind astfel de la începuturile sale până astăzi suprapusă peste alte națiuni, exploatând munca lor productivă, și fiind astfel o națiune parazită”.

Liga a adoptat ca simbol tricolorul românesc, cu o svastică neagră într-un cerc galben în centrul steagului.

După primul război mondial, Cuza a introdus, de asemenea, în retorica antisemită temele antisemite creștine tradiționale (și motivele) și noi interpretări bazate pe teologia și filozofia creștină. El a fost influențat în această direcție de Nicolae C. Paulescu (1869-1931), profesor de fiziologie la Facultatea de Medicină din București și specialist în biochimie și fiziologie de renume mondial.

Paulescu a fost, de asemenea, auto-instruit în filosofie, pe care a folosit-o ca armă antisemită și, ca și Cuza, a scris lucrări pseudo-științifice care au servit ca vehicule pentru ura rasială și religioasă.

Paulescu a fost co-editor și a scris articole regulate pentru Apărarea Națională, ziarul lui Cuza începând din 1922. A scris articole și cărți care căutau să îmbine teologia, medicina și știința în „fiziologia filozofică” care era în realitate pur și simplu un traseu prin care putea exprima un antisemitism obsesiv și care a făcut puncte de vedere foarte atrăgătoare pentru Cuza.

Paulescu a găsit originile perfidiei evreiești în Talmud, pe care el l-a determinat ca fiind un instrument pentru exterminarea altor națiuni, și kehilahul (comunitatea), despre care el a susținut că a complotat în secret dezastrele care au afectat restul omenirii.

Chiar dacă el nu a putut anticipa taberele de moarte naziste, condamnarea evreilor de către Paulescu a fost atât de totală încât a ajuns atât de departe încât să ridice posibilitatea de a „extermina” „paraziții răi infectați” în modul în care „ploșnițele sunt ucise”. „Putem să-i distrugem, probabil, în modul în care sunt omorâți păcătoșii?”, a sugerat Paulescu în lucrarea filozofică „Talmudul, Cahalul, Francmasoneria”.„ Aceasta ar fi cea mai simplă, mai ușoară și mai rapidă cale de a scăpa de ei”. Interesant, nu numai că l-a influențat de Cuza, dar tânărul Corneliu Zelea Codreanu, viitorul fondator al Gărzii de Fier, a recunoscut în mod special impactul puternic al ideilor lui Paulescu asupra dezvoltării sale.

Nichifor Crainic (1889-1972) a fost un alt teoretician al religiei, a cărui lucrare a avut o influență importantă asupra lui Cuza și a generației mai tinere, care presupune eticheta antisemită radicală în perioada interbelică. Crainic a fost profesor la Facultatea de Teologie, Universitatea din București, instituție care a devenit un focar de antisemitism în rândul studenților.

Crainic a susținut crearea unui spirit românesc care să fie „antisemit în teorie și antisemit în practică”. El a aplicat abilitățile teologice și retorice pentru a rupe relația iudeo-creștină argumentând că Vechiul Testament nu era scris de evrei, că Iisus nu fusese evreu și Talmudul, l-a văzut ca întrupare a evreilor moderni, și, mai presus de toate, o armă pentru a combate Evanghelia creștină și pentru a distruge creștinii.

Influența lui Crainic asupra generației sale a fost substanțială, deoarece a reușit să recurgă la recursul misticismului și naționalismului creștinismului ortodox român și să-l folosească pentru a influența cetățenii creștini, intelectuali, studenți și oameni obișnuiți, în favoarea mișcărilor rasiste, antisemite pe care le considera esențiale pentru a asigura existența României și a națiunii române.

Biserica Ortodoxă Română însuși avea puternice înclinații antisemite, atât în ierarhia sa superioară, cât și printre clerul local. Patriarhul Miron Cristea nu vorbea împotriva antisemitismului. Dimpotrivă, el a demonizat evreii și a cerut plecarea lor din România:

„Trebuie să-și pară rău pentru săracul popor român, a cărui vlagă este suptă de evrei. A nu reacționa împotriva evreilor înseamnă că privim cu ochii deschisi la distrugerea noastră … Să ne apăra este o datorie națională și patriotică … […] Aveți suficiente calități și oportunități de a căuta, de a găsi și de a dobândi o țară, o țară care nu este încă locuită de alții …. Trăiți, ajutați-vă unul pe celălalt, apărați-vă și exploatați-vă unii pe alții, dar nu pe noi și alte popoare ale căror bogății le luați cu păcălelile voastre etnice și talmudice”.

În calitate de jucător politic loial regelui Carol, Patriarhul a încercat să limiteze influența Gărzii de Fier asupra clerului local. Astfel, în martie 1937, la cererea guvernului Tătărescu, Patriarhul a adunat Sfântul Sinod al Bisericii și a emis o decizie care a interzis clerului local să se alăture „cuiburilor” din Garda de Fier, permițând demonstrații sau simboluri politice în bisericile lor sau când se adresează politic în predicile lor.

Când Cristea a devenit primul prim-ministru al dictaturii regale în 1938, guvernul său a încercat să supună violența antisemită care a fost declanșată sub Goga și Cuza, dar nu a modificat legislația antisemită pe care aceștia au introdus-o. Astfel, filozofia lui Crainic se potrivește bine cu poziția teologic-politică a Bisericii.

Crainic a avut o lungă asociere cu Cuza. A slujit ca secretar general al Ligii Apărării Naționale Creștine și apoi, după fuziunea sa cu Partidul Național Agrar al lui Goga, a îndeplinit aceeași funcție pentru Partidul Național Creștin. După ce guvernul scurt al Partidului Național Creștin a picat de la putere, Crainic a devenit ministru al Propagandei Naționale în guvernul pro-nazist al lui Ion Gigurtu (4 iulie-3 septembrie 1940), ultimul guvern al dictaturii regale și primul în care au participat un număr de miniștri ai legionarilor. Zile mai târziu, Crainic a salutat sosirea statului național legionar ca o trecere de la „moarte la înviere”.

În plus față de rolul politic tradițional, Liga Apărării Naționale Creștine a organizat grupuri militare de studenți, conduse inițial de Codreanu, și unități paramilitare în albastru, numite Lăncieri, care au afectat viața universitară, au terorizat evreii din țară și au contribuit la violențele stradale ce au devenit din ce în ce mai răspândite pe măsură ce înaintăm în perioada interbelică.

Puterea electorală a Ligii în anii 1920 nu a depășit niciodată 4,76% din voturi. A scăzut la mai puțin de 2 procente impuse de lege pentru reprezentarea parlamentară la alegerile din 1927 și 1928, după ce Codreanu s-a despărțit de Liga pentru a-și face propria mișcare, Garda de Fier. Însă, prin alegerile din 1933, Liga s-a redresat la 4,47% din voturi, iar partidul lui Cuza a obținut nouă locuri în Camera Deputaților.

În timp ce partidul era o voce influentă a antisemitismului fără compromisuri și era temut pe străzi, pierduse influența asupra tinerei Gărzi de Fier, iar probabilitatea ca ea să-și mărească puterea politică lipsea cu desăvârșire.

Cu încurajare de la palatului regal, Crainic pare să fi jucat un rol critic în organizarea fuziunii dintre Partidul Național Agrar și Liga Apărării Naționale Creștine pentru a forma Partidul Național Creștin (PNC). Fuziunea a avut loc la 16 iulie 1935. Cuza, în vârstă de 78 de ani, a fost ales „șef suprem” al noului partid, în timp ce Goga, la 53 de ani, a devenit președinte și lider de facto. Crainic a devenit secretar general. Noul partid a reunit locurile parlamentare ale partidelor separate, al lui Goga și Cuza, oferind PNC un total de 18 locuri. Svastica Ligii a fost adoptată ca simbol oficial al noului partid. Ziarul lui Goga, Țara Noastră a devenit ziarul oficial al partidului. Goga și Cuza rapid au asociat PNC cu cauzele fasciste internaționale și au reținut Lăncierii ca forță paramilitară. Între anii 1935 și 1937, Lăncierii au fost responsabili de bătăile și brutalitatea la adresa evreilor care se comparau cu cele comise de Garda de Fier. Confruntările dintre unitățile de Lăncieri și Garda de Fier nu erau neobișnuite și erau adesea sângeroase. Imitându-i pe Hitler și pe Mussolini, Goga și Cuza au organizat o paradă masivă a forței de muncă într-un efort de a ricica pretenție asupra puterii. Ei au adunat 200.000 de bărbați în albastru în București la 8 noiembrie 1936, cu ocazia unui congres PNC.

Platforma PNC includea pozițiile antisemite care se aflau în platformele partidelor de dinaintea fuziunii dintre Goga și Cuza. Ei erau pro-monarhie, dar au pledat pentru modificări ale Constituției din 1923 pentru a asigura dominația etnică românească în toate domeniile vieții naționale. Ei au căutat să garanteze „caracterul național” al presei și al întregii activități culturale. Numus clausus trebuia impus evreilor.

Ei doreau să-i expulzeze pe evrei dacă ei sau strămoșii lor au intrat în țară „prin fraudă” sau „după semnarea tratatului de pace”. Pe lângă numerus clausus, evreii care rămâneau în țară trebuiau să fie excluși din toate birourile publice și serviciul public. Spre deosebire de Garda de Fier, Goga și Cuza nu au cerut schimbarea regimului, dar erau nerăbdători să-și asume formarea guvernului pentru a pune în aplicare măsurile antisemite pe care le pledau de zeci de ani.

Goga și Cuza au dorit să stabilească relații mai strânse cu Germania, dar nu pe riscul granițelor țării. Ei fuseseră curtați în mod activ de elementele regimului nazist. Încă din 1934, Alfred Rosenberg și Arno Schickedanz de la Aussenpolitisches Amt (biroul de politică externă) al partidului nazist, l-au considerat pe Goga drept liderul cel mai promițător al oricărei viitoare Volksbewegung (mișcare populară) din România:

„În România exista o tendință antisemită solidă. Dar, în ciuda eforturilor repetate, această tendință nu s-a ridicat niciodată peste limitele unui club din cauza doctrinei conducerii științifice (academice). Ceea ce lipsește este conducerea unei personalități politice. După multe încercări, Biroul crede că a găsit o astfel de personalitate – fostul ministru și poet, Octavian Goga”. Din 1934, Goga a fost principalul lor client român și i-au oferit asistență materială și consultativă.

Obiecțiile regelui față de implicarea Germaniei în politica internă a României au ținut PNC departe de putere până în 1937. Alegerile din decembrie din acel an au dus totuși la o schimbare dramatică a procentului partidului. Prevăzute de expirarea termenului de patru ani al Parlamentului ales în decembrie 1933, alegerile au fost prima și ultima dată în România interbelică când partidul care a organizat alegerile nu a obținut majoritatea parlamentară.

Partidul Național Țărănesc, Garda de Fier și Partidul „Tinerii Liberali” al lui Gheorghe Brătianu a încheiat un „pact electoral de neagresiune” pentru a combate manipularea guvernamentală a alegerilor, însă în acest proces Partidul Național Țărănesc și tinerii liberali au fost eliminate de la posibilitatea de a guverna în ochii regelui.

Campania electorală a fost marcată de ciocniri violente înarmate între Lăncierii ai PNC și Garda de Fier Aussenpolitisches Amt (Biroul de politică externă al partidului nazist) a încercat să stabilească o alianță între PNC și Garda de Fier, dar a eșuat. Codreanu vedea PNC ca pe o altă față a regimului existent și i-a instruit pe adepții săi să nu voteze pentru candidații PNC în nici un caz, chiar și în zonele în care nu exista niciun candidat al Gărzii de Fier.

PNC a avut o listă independentă de candidați la alegeri. Ministrul german de la București le-a dat șanse mici de succes și a recomandat Ministerului de Externe german ca Germania să nu susțină niciun partid de dreapta, ci să conteze pe victoria Partidului Liberal al lui Tătărescu, care era „din ce în ce mai antisemit, din ce în ce mai dispus să se ocupe de Germania (și pregătit) să protejeze minoritatea germană”.

Când votarea a avut loc, la 20 decembrie 1937, PNC a primit doar 9,15% din voturi, cu puțin mai mult decât cele 8,56% din voturi, combinate, pe care Goga și Cuza, le-au atras în 1933. Sprijin semnificativ pentru partid a existat numai în baza tradițională a lui Cuza, Moldova de Nord și Basarabia. În toate celelalte părți ale României Garda de Fier a fost în mod clar partidul dominant al dreptei politice.

În ciuda acestui rezultat slab în alegeri, în câteva zile, Octavian Goga a fost prim-ministru. Deoarece Partidul Liberal nu a reușit să obțină o majoritate parlamentară chiar și organizând alegerile și datorită relațiilor sale tensionate cu conducerea Partidului Național Țărănesc, opțiunile regelui Carol au fost de fapt limitate. Se temea că Garda de Fier ar putea încerca să-l înlăture de pe tron sau să aducă brusc țara mai aproape de Germania și Italia diplomatic sau pur și simplu să aducă haos.

În favoarea PNC a fost faptul că, conducerea partidului nu părea să constituie o amenințare pentru autoritatea regelui. Cu un sprijin limitat popular, PNC se putea dovedi un instrument fiabil pentru realizarea de către Carol a propriilor scopuri autoritare. Numirea lui Goga îi putea calma pe naziști fără a submina aranjamentele de securitate ale României cu Marea Britanie și Franța, cărora regele le acorda o mare importanță.

Carol încercat să submineze puterea Gărzii de Fier, mult mai periculoasă, apelând la PNC de dreapta, conservatoare, dar în mod voit antisemit. Regele a privit aegerea lui Goga și Cuza pentru guvernare ca fiind doar un pas intermediar către noi alegeri sau o manevră calculată pentru a demonstra că democrația parlamentară nu mai poate funcționa în România.

Indiferent de motivația regelui, la 28 decembrie 1937 a oferit mandatul unui guvern nominal național Partidului Național Creștin. Cuza a devenit ministru fără portofoliu; fiul său Gheorghe a devenit ministru al Muncii.

Pentru a limita libertatea de acțiune a conducerii PNC atât în țară, cât și în străinătate, regele a numit miniștri aleși de el, care nu erau membri ai PNC în funcțiile cheie de securitate, militare și diplomatice în noul guvern. În ciuda acestor măsuri de precauție, numirea guvernului PNC a fost privită cu alarmă în Europa de Vest, deoarece Goga a fost considerat a fi „un ucenic și un închinător declarat al lui Mesia din Germania nazistă”.

Cu toate acestea, datorită puterii lor limitată, Goga și Cuza au petrecut puțin timp încercând să pună în aplicare platforma lor antisemită. În discursul său inaugural, premierul Goga a declarat:

„România pentru români! Acesta este certificatul de naștere al noului cabinet. Noi credem în renașterea națiunii române cu Biserica sa creștină. Credem că este o datorie sacră de a pune ștampila dominației noastre etnice în toate domeniile vieții politice”.

Guvernând prin decrete-legi, fără sancțiuni parlamentare, PNC și-a îndreptat primele măsuri administrative împotriva minorității evreiești. Evreii jurnaliști au fost privați de privilegiile lor din presă. Ziarele considerate de guvern ca fiind deținute sau dominate de evrei, inclusiv Dimineața, Adevărul și Lupta, precum și ziarele provinciale evreiești care apăreau în idiș și în ebraică au fost închise. Evreii din funcțiile publice au fost concediați și toate ajutoarele de stat acordate instituțiilor evreiești au fost retrase.

Acuzați de otrăvire a țărănimii și de prostituția tinerelor fete creștine române, evreii au fost declarați incompatibili să dețină licențe de comercializare a băuturi alcoolice sau să angajeze slujnice ne-evreice în vârstă de până la patruzeci de ani. Idiș, folosită de mult ca limbă în administrația publică în Basarabia și nordul Moldovei, a fost declarată intolerată. (A fost elaborat un decret de interzicere a tuturor avocaților evrei din barou, dar nu a fost promulgat.) Anumite proprietăți evreiești, cum ar fi terenurile și clădirile Centrului evreiesc din Cernăuți, au fost preluate de către stat.

În mod semnificativ, în conformitate cu platforma PNC din 1935, guvernul a anunțat Decretul-lege nr. 169 din 22 ianuarie 1938, care solicita revizuirea statutului de cetățean român al evreilor. Legea în vigoare a invalidat cetățenia acordată evreilor după începutul primului război mondial. În patruzeci de zile de la publicarea listelor de cetățenie, toți evreii, oricât de mult timp familiile ar fi locuit în România, trebuiau să-și depună actele de cetățenie, „pentru verificare”.

Evreii care nu se conformau sau ai căror materiale de susținere erau considerați deficienți ar fi fost declarați „străini”. Pe lângă pierderea drepturilor politice, aceasta ar fi însemnat și pierderea locurilor de muncă sau a drepturilor profesionale pentru mulți evrei și potențiala deportare la alegerea guvernului.

Aceste măsuri antisemite au fost intenționate de Goga și Cuza pentru a spori popularitatea PNC înainte de organizarea unor noi alegeri și pentru a-și reasigura protectorii din Berlin că ar putea aduce România mai aproape de Germania, fără a atrage atenția regelui în privința politicii externe a guvernului.

Ele au avut, de asemenea, un impact dramatic asupra evreilor români. Mulți și-au pierdut slujba aproape peste noapte. Unii evrei care locuiau în mediul rural au fost lipsiți de o cale de a-și trăi viața și au trebuit să se mute la oraș, lăsând în urmă proprietăți sau imobile. Toți au simțit nesiguranța de a nu ști unde va lovi pumnul guvernului și ce documente ar satisface supraveghetorii revizuirii cetățeniei.

În timp ce guvernul PNC a fost înlăturat de la putere înainte de finalizarea procesului de revizuire, Decretul-lege nr. 169 a rămas în vigoare sub dictatura regală. Când s-au înregistrat statistici finale, din cele 203.423 cereri familiale de revizuire depuse, 73.253 de familii românești evreiești – un total de 225.222 evrei – și-au pierdut cetățenia ca rezultat al inițiativei Partidului Național Creștin.

Consecințele au fost dezastruoase nu numai pentru evrei, ci și pentru noul guvern și țară. Evreii români au declarat un boicot economic, și-au retras depozitele bancare, și-au vândut acțiunile și au organizat o lovitură economică și fiscală. Evreii din afara României au adus situația în fața guvernelor lor respectiv înaintea Ligii Națiunilor.

Franța și Marea Britanie au folosit ocazia măsurilor anti-evreiești ca să-și exprime nemulțumirea față de un guvern pe care l-au perceput ca fiind înclinat spre nazism și Germania nazistă. Până la sfârșitul lunii ianuarie, Quay d'Orsay a anunțat că Franța se va considera lipsită de obligațiile sale de aliată a României, care includeau o garanție a granițelor, asistență militară de instruire și credite pentru armament, cu excepția cazului în care măsurile antisemite erau abrogate.

La 22 ianuarie, guvernul britanic i-a informat pe români că vizita de stat a Regelui Carol în Marea Britanie programată pentru 21 martie va fi amânată pe o perioadă nedeterminată. Ministrul britanic de la București, Reginald Hoare, i-a spus confidentului regelui Constantin Argetoianu că Marea Britanie dorește înlăturarea imediată a guvernului Goga.

În fața haosului economic în creștere și a presiunii diplomatice din partea aliaților români, situația guvernului PNC s-a deteriorat rapid. De la speranța de a-și asuma poziția de lider al dreptei româneâti, Goga și Cuza păreau să piardă teren în fața Gărzii de Fier în ciuda eforturilor ministrului de interne Armand Călinescu de a suprima mișcarea lui Codreanu. Nici Italia, nici Germania nu i-au sprijinit pe deplin.

După ce o delegație a Gărzii de Fier la Roma a fost salutată de o mulțime uriașă și cu onoruri oficiale complete, protestul lui Goga l-a determinat pe ministrul italian de externe Ciano să concluzioneze că guvernul PNC era unul de tranziție, „un fel de guvern von Papen”, ceea ce va duce la preluarea puterii de către mișcarea lui Codreanu.

Când Goga și-a folosit mesajul de Anul Nou către Hitler pentru a căuta o garanție germană a granițelor României, cancelaria prezidențială a lui Hitler nu a permis publicarea mesajului în Germania și nu a oferit nicio garanție. Temându-se că și Germania ar prefera Garda de Fier, Goga a acuzat că 17000 de kilograme de materiale tipărite au fost expediate către Garda de Fier prin intermediul Ministerului de Externe al Germaniei (Auswartiges Amt) și au cerut încetarea sprijinului german pentru Garda de Fier.

Armonia internă în PNC s-a deteriorat de asemenea. Cuza dorea o acțiune radicală împotriva evreilor și o mișcare rapidă spre aderarea la Axă. În plus, el dorea mână liberă pentru a folosi Lăncierii în acțiunile stradale împotriva evreilor și împotriva Gărzii de Fier.

Cuza s-a înfuriat când Goga, încercând să organizeze un nou rând de alegeri, s-a opus campaniei de teroare care ar fi rezultat. Cuza a formulat, de asemenea, obiecții când Goga a făcut mai întâi excepții de la decretele antisemite pentru prietenii personali și apoi a căutat să întârzie părți ale campaniei antisemite până după alegeri. În ceea ce privește mișcarea rapidă de aderare la Axă, lui Goga i s-a acordat puțină putere pentru inițiativă în afacerile externe și nu era în măsură să satisfacă cerințele lui Cuza. În urma vizitei de protest a ministrului afacerilor externe, Micescu, în cadrul Ligii Națiunilor, Cuza și fiul său au refuzat să ia parte la recepția organizată pentru întoarcerea ministrului de externe acasă din prima sa călătorie diplomatică.

Când campania electorală a fost deschisă pe 6 februarie pentru alegerile parlamentare programate pentru 2 martie, violența a atins o proporție atât de îngrijorătoare încât au existat temeri, inclusiv în rândul diplomaților germani, că situația ar degenera în haos total. În prima zi a campaniei au avut loc ciocniri puternice între forțele de securitate ale legionarilor, pe de o parte, organizația paramilitară a guvernului Goga (Lăncierii) și forțele de poliție ale ministrului de interne Călinescu, pe de altă parte.

Codreanu a raportat că doi bărbați ai legionarilor au fost uciși, 52 răniți și 450 arestați. Goga a fost uimit. Prin intermediarii care încă nu au fost identificați definitiv, el a ajuns la un acord cu Codreanu pentru a pune capăt violenței.

La 8 februarie au anunțat că, atât timp cât PNC, și Garda de Fier au liste de candidați pentru alegerile programate, Garda de Fier era de acord să se abțină de la participarea la campania electorală. Această colaborare a lui Goga cu liderul unei mișcări pe care regele Carol credea în mod corect că încerca să-l înlăture de pe tron, a fost mai mult decât regele putea tolera. El l-a convocat pe Goga pe 10 februarie și i-a cerut demisia. La 11 februarie el a declarat Constituția din 1923 nevalidă. Patru zile mai târziu el a scos în afara legii partidele politice, iar la 20 februarie a promulgat o nouă constituție care stabilea o dictatură regală.

Pe măsură ce legăturile României cu Germania nazistă au devenit mai strânse, guvernul național al Partidului Creștin din decembrie 1937-februarie 1938 a fost considerat în ambele țări ca inițiator al colaborării lor și regimul responsabil pentru apariția în prim-plan a dictatorului din timpul războiului Ion Antonescu.

În 1943, Alfred Rosenberg scria: „Antonescu apare astăzi în practică ca executant al acțiunilor care i-au fost lăsate moștenire de către Goga”. Antonescu a declarat: „România împlineste astăzi visele și idealurile lui A.C. Cuza și Octavian Goga, fiind hotărâtă să rezolve problema evreiască (conform) programului nazist”. Această continuitate a scopului cu privire la evrei era înțeleasă și ca făcând parte dintr-o evoluție în gândirea românească, pe care Goga, Cuza și Antonescu o puteau urmări aproape 100 de ani.

Aderenții la doctrina PNC au reapărut în cadrul birocrației civile a regimului din război după ce Antonescu și-a încheiat scurta colaborare cu succesorii lui Codreanu și a zdrobit revolta Gărzii de Fier din ianuarie 1941.

1.3. Contextul economic, politic și social al anilor 1924-1937

Ca majoritatea țărilor din Europa Centrală și de Sud-Est, până la preluarea puterii de către comuniști, România era o societate predominant țărănească. Ca în majoritatea țărilor din această regiune, elitele românești erau aproape obsedate de „problema țărănească”.

Atât intelectualii, cât și politicienii vedeau în populația țărănească atât coloana vertebrală culturală și socială a națiunii, cât și o sursă de întârziere care împiedică modernizarea și occidentalizarea, obiective majore ale proceselor de construire a națiunii în zonă. Dezbaterea românească din a doua jumătate a secolului XIX și prima jumătate a secolului XX nu constituie o excepție regională.

Într-o societate caracterizată printr-un decalaj profund între sfera rurală și cea urbană, gânditorii sociali și naționali au fost convinși că doar depășirea acestei diviziuni ar face posibile schimbări sociale majore.

Comerțul liber, presiunea economică de a exporta cereale ca o recoltă-numerar și raționalizarea administrării unor proprietăți mari de către trusturi uriașe (adesea străine) au schimbat legăturile tradiționale dintre proprietari și arendași, a creat o nouă clasă socială și de manageri de teren și a pus societatea tradițională în ansamblu sub un stres enorm.

Criza societății pre-moderne a satului a fost prea vizibilă și a provocat reacții ale elitelor politice și intelectuale. Această criză socială din mediul rural a coincis cu crearea unor identități naționale puternice bazate pe un spațiu rural idealist și pe țărani ca o încarnare a virtuților naționale.

Declinul acestui grup social a speriat activiștii naționali, cum ar fi istoricul Nicolae Iorga, care a propagat o imagine a lumii țărănești care avea tendința de a-și păstra caracteristicile pe care le-a considerat tradiționale și de obicei românești.

Conducătorii și poeții de frunte au combinat aspectele naționale și sociale ale crizei rurale și și-au îndreptat critica împotriva a ceea ce ei au numit o clasă intermediară suprapusă care ar fi perturbat rețelele sociale tradiționale; din moment ce mulți arendași erau evrei, mai ales în România de Est, antisemitismul a fost alimentat în acest context de scriitori cum ar fi Mihai Eminescu, Bogdan Petriceicu-Hasdeu sau tovarășul de partid al lui Iorga, Alexandru Constantin Cuza, profesor la Universitatea din Iași. Sub influența socialismului agrar rus, teoreticienii de stânga ca Constantin Dobrogeanu-Gherea au dezvoltat teoria „neoserfdomului” sau, ca Constantin Stere, au propagat idei asemănătoare cu cele ale „narodnicilor” și revoluționarilor sociali ruși.

Răscoala țărănească din 1907 a marcat o fractură profundă în viața politică din România. Dezordinea civilă provocată de capitalismul rural s-au intensificat și au căpătat o dimensiune care amenința însăși existența statului și a societății. Brutalitatea suprimării sale a șocat secțiuni importante ale societății românești, iar discursul despre reformă, care a existat de la unificarea Moldovei și Țării Românești s-a intensificat.

Totuși, principalii săi promotori nu erau țărani, ci intelectuali urbani și membri ai „inteligenței satului”, adică profesori și preoți. În ambele cazuri, țăranii au rămas obiectele unei dezbateri politice majore care le-a idealizat sau le-a portretizat lumea vie cu imagini sumbre de declin, perturbări sociale, boli răspândite cum ar fi tuberculoza sau pelagra și alcoolismul.

În această perspectivă, țăranii au constituit contrariul modernității, care era legată de spațiul urban. Țăranii au fost considerați un obstacol major în calea schimbărilor sociale, o părere împărtășită de bolșevicii ruși. Ideea unei astfel de clivajări a fost exprimată de teoria „Celor Două Românii”, care reprezentatau o sferă urbană occidentalizată locuită de o minoritate a societății românești – și mai ales în Moldova – majoritatea formată din grupuri minoritare, precum evreii – spațiu care a fost deconectat de ritmul de dezvoltare din orașe.

Primul război mondial s-a dovedit a fi testul de stres decisiv pentru o astfel de societate divizată. România a intrat în război de partea Antantei cu scopul declarat de a anexa teritoriile austro-ungare cu o populație puternică românească (Banatul, Transilvania, Bucovina). Chiar și în rândul elitelor, entuziasmul pentru un astfel de pas era departe de a fi unanim.

Țăranii trebuiau să suporte povara războiului, care s-a transformat repede într-un dezastru total pentru armata română, care a intrat în război rău instruită și în cea mai mare parte, slab echipată.

În decembrie 1916, capitala București a căzut și doar succesele importante în defensivă, în partea sud-estică a Munților Carpați au salvat România de la un colaps complet. În 1917, Revoluția Rusă a implicat și populația românească din Basarabia. Deoarece contingente masive de trupe rusești sprijineau armata română, exista pericolul clar ca revoluția bolșevică să se reverse în România.

Înfrângerea și stresul socio-politic explică de ce elita politică românească a hotărât să-i placă pe țărani, oferindu-le atât votul universal, cât și o reformă agrară radicală. Pentru prima dată în istoria românească, integrarea socio-politică a populației țărănești a devenit o realitate politică.

La sfârșitul anului 1918, România părea să fie unul dintre cei mai mari beneficiari ai victoriei Antantei. Țara aproape că s-a dublat în mărime și populație și a câștigat nu numai fostele teritorii austro-ungare, ci și Basarabia, a cărei integrare în ceea ce acum era numit Regatul României Mari nu a fost niciodată recunoscută de Uniunea Sovietică. Elitele românești au trebuit să facă față unor dezavantaje regionale și unei eterogenități naționale și confesionale, care până atunci nu fuseseră cunoscute de conducătorii Regatului.

Emanciparea socială și politică a țăranilor din „Vechea Românie” (Regatul, respectiv Moldova și Țara Românească) a coincis cu o revoluție națională și socială majoră în teritoriile nou dobândite din Vest (și într-o măsură mai mică în Est), clivajurile economice, naționale și confesionale au marcat relațiile dintre români și cea mai mare parte dintre maghiari în secolul al XVIII-lea. În Regat, schimbarea profundă nu avea o dimensiune națională, societatea ei fiind foarte omogenă din punct de vedere etnic – diviziunea socio-culturală se desfășura de-a lungul decalajului rural / urban.

Aplicarea agendei de reformă radicală a avut loc într-o constelație geopolitică marcată de o enormă revoluție: războiul civil din Rusia, revoluția comunistă din Ungaria, în cele din urmă înfrântă de trupele românești care au ocupat Budapesta (august 1919) și un guvern țărănesc radical în Bulgaria: la începutul anilor 1920, România era înconjurată de vecini instabili.

Dar și viața sa politică internă a fost marcată de instabilitate – dificultățile enorme de a omogeniza moneda, administrația, sistemul juridic, transportul și educația într-un stat post-imperial precum România Mare au fost adesea trecute cu vederea de către istorici, care se concentrează pe narațiunea teleologică a „Marii Uniri”. Faptul că întrebarea crucială a integrării a cca. 80% din populație, țărani, în sistemul politic românesc nu a fost niciodată abordată în mod sistematic, ne poate mira.

Motivele acestei lacune uimitoare într-o țară a cărei elită a cultivat discursuri sofisticate asupra țăranilor sunt multiple: în perioada interbelică, un interes autentic și o cunoaștere a societatății țărănești, dincolo de retorica politică superficială, a apărut lent, în cele din urmă cristalizând în școala sociologică studii țăranești conduse de Dimitrie Gusti. Această sociologie a satului a fost foarte mult în slujba intereselor statului, iar Gusti a cultivat relații strânse cu dinastia regală și cercurile politice. Constatările lui și colegilor săi i-au tulburat pe toți cei care au acceptat noul sistem politic. Până în prezent, istoricii ignoră mișcările de masă din mediul rural, cum ar fi „stilistii” (vechii calendariști, adepți ai „calendarului vechi”) din Basarabia, ce numărau peste un milion, în principal etnici români care s-au distanțat de ideea statului național românesc.

Sociologia satului și cercetarea istorică au fost rareori interconectate în perioada interbelică. Acest lucru este în contrast puternic cu studiile interdisciplinare foarte sofisticate privind colectivizarea forțată a agriculturii în anii 1950 și începutul anilor 1960 și impactul guvernării comuniste în zonele rurale: antropologii și istoricii sociali și-au unit forțele și au produs o serie de monografii și studii colective care ar putea să servească ca modele teoretice și metodologice pentru incursiuni similare în societatea rurală interbelică.

Această abordare oferă concluzii importante pentru studiile interbelice care până acum nu au oferit o bază fermă pentru studiile țărănești axate pe perioada comunistă. De fapt, cercetarea asupra societății rurale comuniste trebuie să extrapoleze constatările sale pentru perioada 1918-1940.

Studiile privind istoria interbelică românească au înflorit imediat după 1989, când intelectualii și istoricii au încercat să pună capăt decalajului dintre sistemul postrevoluționar și anii 1920 și 1930, percepuți ca o epocă de aur a democrației românești. Cu toate acestea, până în 2007, accesul limitat la arhive a împiedicat mulți istorici să utilizeze pe deplin bogăția enormă de dovezi documentare.

Când arhivele s-au deschis complet, interesul majorității istoricilor contemporani s-a mutat pe perioada comunistă. Cei care lucrează pe perioada 1918-1940 au urmărit mai ales o perspectivă centrată pe București și s-au concentrat pe subiecte precum istoria instituțională a partidelor sau a minorităților naționale. Istoricii interesați de condițiile sociale din România rurală interbelică încă mai trebuie să se bazeze în principal pe dovezile produse de școala lui Gusti.

În acest context, s-a născut ideea prezentei lucrări. Scopul său este de a structura acest domeniu de cercetare, scopul său principal fiind de a reuni istorici care lucrează în istoria politică și socială a Regatului României Mari în perioada 1918-1940.

Contribuabilii și contribuțiile acestora reprezintă diferite abordări și componente ale dezbaterii științifice. Spre deosebire de evoluția cercetărilor din ultimii ani, această lucrare nu se concentrează pe agrarianismul ca pe o cale treia către modernitate. Agrarianismul a fost interpretat în istoriografia post-1945, în primul rând ca o sursă de radicalism extremist de dreapta și un obstacol în calea proceselor de modernizare; mai ales după 1989, a fost reabilitat ca potențial ideologic și social pentru democratizare. A fost de mare importanță pentru discursul politic contemporan românesc și astfel a atras interesul savanților.

Am hotărât totuși să ne concentrăm asupra dimensiunii sociale și politice a țăranilor și integrării lor într-un proiect național și social de construcție a statului și a națiunii într-un singur stat, România Mare. Deși multe abordări comparabile sunt caracterizate de cadrul lor comparativ, limitez în mod deliberat eforturile la un singur caz național. Acest lucru se explică prin lipsa uluitoare de studii detaliate relevante privind România rurală.

Această lucrare pledează pentru o abordare axată pe practicile sociale și culturale în procesul integrării naționale și sociale a țăranilor în România Mare. Mai mult, în contextul istoriei românești moderne, ea pledează pentru o schimbare clară de la o perspectivă multiplă de sus în jos (capitală – provincie, elitele politice urbane – alegătorii din mediul rural) la o analiză axată pe diversele societăți rurale din regiune, cu accent special pe predominanța etnică românească.

Acest ultim element este explicat de interesul meu pentru mecanismele de integrare socială și națională a țăranilor în proiectul de construire a națiunilor și a statului român. Este evident că țăranii aparținând uneia dintre numeroasele minorități naționale au fost în mare parte excluși de la acest efort de către elitele politice românești. Ei sunt totuși destul de proeminenți în această lucrare. Acest lucru reflectă stadiul actual al studiilor minorităților interbelice și disponibilitatea istoricilor care lucrează în acest domeniu de a reacționa la apelul nostru pentru lucrări.

Categoriile sociale și etnice în identificare se dovedesc a fi mult mai puțin clare decât s-ar putea presupune. Un raport de poliție din anii 1930 privind mișcarea fascistă legionară, în curs de dezvoltare, a evidențiat faptul că activiștii săi și-au adaptat mesajul către alegătorii din mediul urban și rural; în timp ce primii erau receptivi la mesajele naționaliste cu subtilități antisemite, aceștia din urmă nu manifestau prea mult interes pentru sloganurile naționale, dar erau foarte receptivi la cele antisemite.

Liga antisemită a Apărării Naționale Creștine (LANC) condusă de A.C. Cuza nu a ezitat să adreseze alegătorilor din Basarabia postere electorale bilingve (românești și ruse). Cuza a apelat la identitatea „creștină” (ortodoxă) a alegătorilor săi și a adaptat naționalismul său antisemit la particularitățile regionale ale bazinului său electoral. Aceste exemple demonstrează că națiunea și clasa socială aveau un sens și o importanță foarte diferită în „cele două Românii”.

În timp ce elitele urbane s-au axat pe stabilirea unui organism național omogen, obiectivele acestei strategii au urmărit adesea obiective foarte diferite: redistribuirea resurselor funciare, autoadministrarea locală și identități regionale și în special confesionale.

Istoricii trebuie, prin urmare, să fie atenți atunci când adoptă o perspectivă de sus în jos dominantă în sursele noastre scrise, ziare, broșuri de propagandă și rapoarte de poliție, care privilegiază un cititor al proceselor politice naționalist, față de unul social.

Această lucrare trebuie să țină seama de o stare de fapt care nu favorizează într-adevăr o perspectivă de jos în sus, funcționând în mod ideal cu studii de caz locale și regionale care leagă istoria partidului instituțional, analiza practicilor sociale și culturale din viața politică și mediile sociale concrete la nivel local, combinând reflecțiile elitei cu privire la actorii, agențiile de stat și la țărani ca un nou subiect politic într-un mediu constituțional și politic schimbat.

În stadiul actual al cercetării însă, lucrarea reflectă mai degrabă un amestec de abordări tradiționale și primele încercări de a combina dimensiunile la care am făcut referire. Integrarea țăranilor într-un nou sistem constituțional cu sufragiu universal pentru bărbați a fost pusă în aplicare de instituțiile statului și de partidele politice.

În lucrare se prezintă o imagine a impactului votului universal asupra țării după Marele Război și analizează modul în care democrația a fost înțeleasă și aplicată de către țărani. În noua lume politică în care țăranii reprezintă mai mult de două treimi, elitele politice au introdus în discursul lor politic conceptul de „democrație rurală”. Istoricii susțin că adoptarea reformei electorale a avut impactul unei adevărate revoluții care a generat schimbări radicale atât în comportamentul alegătorilor, cât și în practicile și discursul politic al partidelor politice.

După cum argumentează sociologul Matei Dogan, votul universal a transformat țăranii din subiecți în cetățeni. În mare măsură analfabeți și neinteresați de afacerile publice, țăranii s-au trezit brusc înarmați cu putere politică. Țăranii, cel puțin la primele alegeri, au fost entuziasmați și adesea fericiți să participe la campaniile electorale, dar au privit actorii politici, partidele politice, cu rezerve și neîncredere și, astfel, au ezitat să devină membri ai organizațiilor de partid.

Informațiile privind organizațiile politice de partid din sate sunt extrem de sărace și nu oferă o imagine coerentă a activității politice la acest nivel. La sfârșitul campaniilor, țăranii se întorceau la un fel de letargie politică până la următoarele alegeri. Cele câteva organizații locale de partid care existau în mediul rural nu aveau vitalitate.

Spre deosebire de clasele muncitoare urbane, care au fost predispuse la schimbări socio-politice și care au urmat cel puțin parțial organizațiile social-democratice, lumea rurală a fost retrasă, părea să nu vadă scopul partidelor politice și nu a fost interesată de administrație și politică în localitate și la nivelurile centrale.

Unii istorici concluzionează că reforma agrară pare să fi demobilizat țăranii, convingându-i să se concentreze în cea mai mare parte asupra solului și a problemelor sociale generate de reformă și că țăranii nu au învățat cu succes să joace rolul care le-a fost oferit prin vot universal.

Politicienii din partide și reprezentanții statului au avut ca scop integrarea țăranilor în viața politică a României Mari. Ei i-au privit ca alegători, contribuabili și recruți. În această perspectivă, țăranii rămân obiecte, iar studiile asupra societății rurale trebuie să evite reproducerea acestei abordări. Mai degrabă ar trebui să studieze modul în care țăranii pot fi analizați ca subiecți politici.

Cum au reacționat țăranii (români) la marile reforme, cum au răspuns la mesajele și promisiunile partidelor politice? În ce măsură au fost integrați în structurile de partid? Ce factori au influențat viața politică la nivelul satului? În ciuda intenției sale de a schimba perspectivele asupra țăranilor în politica românească interbelică, această parte a lucrării poate oferi doar câteva indicii care, sper, vor servi ca punct de plecare pentru studii mai detaliate.

Lucrarea lui Șerban Stelu despre două sate din regiunea de nord a Maramureșului este cea mai apropiată de ceea ce ar putea avea o perspectivă de jos în sus în termeni de noi perspective: în România nu a existat niciun bloc rural compact, dar chiar și în microregiuni socio-economice și politice situația poate varia de la sat la sat.

Nu a fost, așa cum demonstrează, rezistență la schimbările de stat, dar nu poate fi asociat exclusiv cu mișcările extreme de dreapta, cum ar fi legionarii sau ideile utopice anti-moderniste. El este la fel de reticent în a adopta concepte puternice precum „societatea civilă” și „societatea parohială” pentru studierea mecanismelor sociale și politice la nivelul satelor.

El este interesat de „satele comunale” caracterizate prin legături de rudenie, un set de valori comune și modele locale de viață politică, care nu sunt însă izolate de evoluțiile externe, ci strâns legate de modernizarea eșuată pe care statul a încercat să o impună. Cele două studii de caz ilustrează importanța modelelor locale de dependență, atât economice (credite, datorii), cât și socio-culturale (înrudire ritualică).

Dar au existat diferențe perceptibile între satele învecinate din Dănești, unde predomină partidele moderate și Cetățele, care se îndreptau spre extrema dreaptă. În timp ce în ultima societate parohială și politică s-au suprapus, ambele sfere erau mult mai puțin interconectate și concurența pentru puterea locală era mai puțin feroce. Dominarea partidului antisemit Creștin Național în Cetățele este interpretată, datorită lipsei unor conflicte documentate între românii etnici și evrei, mai degrabă ca opoziție față de autoritățile centrale din stat. Legionarii au fost comparați cu comuniștii datorită propagandei lor care viza îmbunătățirea standardelor de viață din mediul rural.

Gradul înalt de politizare din Cetățele se explică prin faptul că politicienii locali au folosit pe deplin autonomia fiscală locală acordată de stat. În Dănești, dimpotrivă, instituțiile mai puțin dezvoltate, legăturile tradiționale puternice de rudenie, formele tradiționale de sociabilitate și o rată mult mai mare de alfabetizare (74,4% față de doar 41,8% în Cetățele) sunt responsabile pentru un grad minor de activism politic modern polarizator.

Biserica a rămas importantă, iar țăranii au votat pentru Partidul Național Țărănesc. Numai tinerii au fost atrasi de politica violentă a partidului Partidului National Creștin al lui A.C. Cuza si al lui Octavian Goga. Deși există dovezi ample de radicalizare politică în România rurală, Șerban arată în mod convingător că generalizările masive nu numai că sunt imposibile, ci chiar și teoretic periculoase: ar putea cimenta ideea unei societăți înapoiate deschise extremismului de dreapta și mai târziu de stânga.

Încă mai avem nevoie de mai multe studii, cum ar fi cel al lui Șerban, înainte de a putea lua în considerare greutatea extremismului legionar și cuzist din România rurală. Dănești nu este singurul exemplu al unui sat cu potențial ridicat de dezvoltare a unei vieți politice democratice.

Istoria partidului joacă un rol important în istoriografia românească. Dar, de multe ori, monografiile rămân destul de descriptive, iar cele mai multe dintre ele se concentrează pe liderii de partid și politica de partid din parlamentul bucureștean. Foarte puține istorii ale partidelor, cum ar fi monografia aprofundată în două volume a lui Ovidiu Buruiană despre Partidul Național Liberal din anii 1927-1933, înfruntă curenți majori din cercetarea internațională.

Chiar mai puține sunt studii la nivel regional sau chiar local din viața partidului. Încă nu avem monografii asupra tuturor partidelor politice importante din România interbelică, ca să nu mai vorbim de subiecte mai recente, cum ar fi practicile sociale și culturale. În acest context, acest capitol se referă la integrarea țăranilor în sistemul parlamentar, ceea ce înseamnă în esență viața partidului, din diferite perspective: istoria partidului ca istorie instituțională într-o perspectivă de sus, istoria partidului ca parte a autoorganizării politice a etnicilor minoritari și primele încercări de a lega instituțiile de partid, activiștii de partid și contextele locale ( a se vedea lucrarea lui Șerban Stelu).

Prin urmare, o abordare instituțională poate fi găsită în mai multe contribuții. Ele arată clar cât de puțin știm despre structurile de partid și activiștii la nivel local. Avem doar vagi idei despre numărul membrilor de partid, despre structura socială a candidaților în alegerile regionale și naționale sau despre profilul socio-profesional al liderilor regionali și locali ai partidelor.

Biografia colectivă a liderilor politici ai principalelor partide este o abordare utilă în aceste circumstanțe. Se potrivește bine cu o bibliografie importantă despre viața parlamentară în România interbelică. Cazul liderilor români transilvăneni relevă importanța unui mic grup de deținători de bunuri și proprietăți care au combinat proprietatea imobiliară cu poziții cheie în societatea bancară și societatea culturală.

De asemenea, cazul Transilvaniei arată foarte clar faptul că studiile de caz regionale nu pot fi extrapolate la nivel național; falia dintre regiunile istorice a fost pur și simplu prea adâncă. Partidul Național Liberal, cu fieful său în Regat, a avut dificultăți în penetrarea cu adevărat a structurilor de putere în fostele regiuni maghiare, unde înainte de 1918 Partidul Național Român a construit un sistem de strâns control politic, economic și cultural și unde politicienii români fuseseră instruiți în activitatea forțată din parlamentul de la Budapesta.

În timp ce, în perioada anterioară anului 1918, opoziția parlamentară și, în general, politică a fost privilegiul unei mici elite sociale, în majoritate urbană, mobilizarea națională a maselor împotriva dominației maghiare a atins un nivel înalt de organizare în Transilvania. Cu toate acestea, în ciuda lipsei elitelor aristocrate românești din Transilvania și din Banat, parlamentarii români din Parlamentul de la Budapesta au venit în mod clar din familii de elită și nu au reprezentat societatea predominant rurală.

Acest lucru nu s-a schimbat în perioada interbelică, așa cum demonstrează lucrarea lui Florin-Răzvan Mihai. Avocații au dominat clar viața parlamentară (reprezentând 35-46% dintre deputații din diferitele legislative alese între 1919 și 1937), urmați de profesori universitari (aproximativ 6,5%), profesori de liceu (6,2%), profesori de școală primară (5%), preoți (4,5%) și membri ai înaltului cler (4,2%).

„Intelectualii satului”, învățătorii și preoții erau, cu siguranță, un grup puternic, dar numeric mult mai mic decât avocații. Țăranii și deținătorii de proprietăți reprezentau între 8% și 16% din parlamentari, dar printre ei, proprietarii de terenuri mici au constituit doar un grup modest.

O analiză a țăranilor în rândul candidaților la alegerile naționale arată chiar că și acele partide care au susținut un discurs țărănesc au fost dominate de profesii de elită. Chiar și în cazul Partidului Național Țărănesc, nu mai mult de 2,79% dintre candidații săi erau țărani când a obținut victoria în alegerile naționale din 1928.

Printre candidații Partidului Național Liberal, considerat în mod tradițional ca partid al elitelor urbane din Regat, doar între 0,58% și 3% dintre candidații săi la alegerile din 1926 și 1928 erau de fapt țărani. Partidul Popular, o mișcare de masă care se reunea în jurul generalului Alexandru Averescu, un erou de război venerat de alegătorii țărani în principal, a fost departe de alegătorii din mediul rural, în ciuda retoricii sale politice. În 1924, la o reuniune de partid, doar 63 din cei 1.050 de participanți au fost înregistrați ca țărani.

Cea mai mare pondere a candidaților cu o profesie agricolă se regăsește în Liga antisemitică radicală a Apărării Naționale Creștine (LANC) (6,87% din candidații care au participat la alegerile din 1928). LANC avea fieful în Basarabia, regiunea cea mai înapoiată a României rurale. În 1928, nu a beneficiat de numărul ușor mai mare de candidați țărani, ci a fost literalmente zdrobită de Partidul Național Țărănesc. În concluzie, țăranii interbelici nu constituiau mai mult de 10% dintre candidații nominalizați de vreun partid politic. Deși țăranii au dominat o mare parte din discursul politic, au făcut-o doar ca obiecte, nu ca subiecți ai vieții politice parlamentare.

Capitolul 2. Propaganda electorală a Partidului Național Liberal la alegerile din 1934 și 1937

2.1. Propaganda electorală a Partidului Național Liberal la alegerile din 1934 și 1937

Ca persoană activă, cu o natură încăpățânată și uneori ușor de influențat de unii dintre oamenii pe care îi înconjura, regele Carol al II-lea dorea nu numai să se implice în politica românească, ci să-și influențeze esențial evoluția. Furia sa la făcut să renunțe la prerogativele sale regale în anii care au urmat celui de-al Doilea Război Mondial, dar dorința sa de a se implica în politică ia determinat din nou să pretindă Tronul Regatului României în iunie 1930.

După ce a devenit Rege, personalitatea sa autocratică el încearcă în mod constant să domine factorii de decizie și să obțină o mare independență pentru a putea lua în mod unilateral deciziile de stat. În acest sens, el a pus în mișcare diferite acțiuni, cum ar fi: numirea unor guverne de uniune națională, împărțirea partidelor politice în scopul de a le înlătura puterea, crearea în jurul lor a unui grup politic și economic influent pe care să se poată sprijini, din 10/11 februarie 1938, elaborând o nouă constituție, prinzând partidele politice tradiționale, creând un singur partid politic.

În ceea ce privește personalitatea lui Armand Călinescu, înainte de a intra în viața politică, a lucrat ca avocat. A absolvit Facultatea de Drept și Facultatea de Filosofie de la Universitatea din București. A avut un doctorat în Științe Juridice din România și doctor în științe economice și politice în Franța (Paris). Dorința lui de a intra în politică a fost exprimată foarte devreme; tatăl său a încercat să-l înscrie în Partidul Național Liberal, după cum se poate afla din conversațiile pe care Mihai Călinescu le-a avut cu Ion. I. C. Brătianu.

Cu toate acestea, tânărul Călinescu sa alăturat Partidului Țărănesc în 1919 și s-a apropiat repede de Ion Mihalache, liderul acestui partid; relația lor bună nu sa schimbat până la dezbinările apărute în 1937. În 1922 a devenit liderul organizației județene Argeș a Partidului Național Țărănesc, iar în 1928 a fost numit prefectul aceluiași județ.

A fost ales pentru prima dată în funcția de deputat în PNȚ în 1926 și, după acel an, a fost constant prezent în toate viitoarele legislaturi. În 1929 a fost numit secretar de stat în Ministerul Agriculturii și Domeniilor și începând cu 1930 a devenit secretar de stat la Ministerul Afacerilor Interne; el a deținut ultima numire de fiecare dată când un guvern era condus de Partidul Național Țărănesc. Înțelepciunea și devotamentul său de muncă erau principalele sale caracteristici pe lângă talentul vorbitorului, pe care la arătat în Parlamentul României.

Având în vedere cercetarea mea, consider că relația de colaborare dintre Carol II și Armand Călinescu poate fi împărțită în trei etape diferite. Prima etapă include perioada de abordare a acestora și consolidarea relației de încredere dintre suveran și politicianul său; această parte poate fi plasată cronologic înainte de lovitura de stat din 10/11 februarie 1938. A doua etapă se referă la perioada cuprinsă între februarie 1938 și martie 1939, când Armand Călinescu a fost numit ministru de interne; el era de fapt adevăratul lider al guvernului și a consolidat poziția "omului regelui".

A treia etapă include perioada în care Armand Călinescu a condus Guvernul ca Președinte al Consiliului de Miniștri (martie-septembrie 1939); relația sa cu regele a fost mai apropiată decât în ​​anii anteriori și a fost lider de facto și de drept al guvernului.

Lucrarea de față va cuprinde prima etapă a relației lor, în timp ce perioada care urmează după lovitura de stat va fi analizată în diferite studii viitoare. Revenind la această primă etapă, văd că este împărțită în trei intervale esențiale, și anume: perioada de abordare a suveranului și a tânărului lider național țărănesc, plasată înainte de înființarea guvernului Goga-Cuza din decembrie 1937, a doua perioadă, include numirea Guvernului lui Octavian Goga și motivele care au condus-o pe Monarh să încredințeze portofoliul Călinescu pentru interior și a treia etapă care cuprinde acțiunile pe care noul ministru al Afacerilor Interne le-a asumat pentru a-și îndeplini misiunea acordată de Rege.

2.2. Propaganda electorală a Partidului Național Liberal la alegerile din 1934 și 1937

În prima parte a perioadei în care Carol al II-lea era pe tronul României, relația sa cu Armand Călinescu nu depășește cadrul stabilit cu cea mai mare parte a elitei politice tinere din acea vreme; pentru a avea o imagine clară a legăturilor stabilite între cele două, voi sublinia unele dintre elementele definitorii ale vieții politice din anii 1930 și unde exact pe acel spectru îl găsim pe Armand Călinescu.

De când a venit în România și a urcat pe tron, pe 8 iunie 1930, regele Carol al II-lea a căutat, pe de o parte, să se implice atât de mult în politica țării, încât voia să devină principalul factor de decizie; pe de altă parte, pentru a putea să dețină un control puternic în stat, a încercat să se apropie de cât mai mulți politicieni posibil. La prima vedere, dorința de a aborda elita politică poate părea justificată, având în vedere poziția pe care Monarhul o ocupă în cadrul puterilor statului; ceea ce trebuie subliniat este că regele a adoptat o politică destul de exclusivistă, și anume dacă politicienii erau în categoria celor care au căzut de acord cu el și au fost de acord implicit cu "consilierii" din jurul lui adversarii, caz în care Carol al II-lea a făcut tot ce este posibil să nu trebuiască să negocieze cu politicienii respectivi.

În prima categorie au fost plasați liderii celor două mari partide – Partidul Național Țărănesc și Partidul Național Liberal – Iuliu Maniu și, respectiv, Constantin I. C. Brătianu (președinte PNL începând cu anul 1933). Este adevărat că Maniu, prim-ministru în exercițiu la sosirea lui Carol în țară, a trecut în tabăra adversarilor numai după câteva luni de încercări nereușite de a se poziționa (ca președinte al partidului) și implicit de partidele politice într-o poziție privilegiată regelui.

Acesta este motivul pentru care Monarhul a încercat să se adreseze tinerilor politicieni din cele două eșaloane ale marilor partide; un exemplu elocvent a fost Gheorghe Brătianu care a răspuns apelului de a merge la Palatul Regal cu venirea lui Carol în țară, iar nerespectarea directivei NLP prin acest gest a fost exclusă din partid.

Urmând același principiu, ajutat de un conflict de circumstanțe, în ianuarie 1934, la surprinderea și indignarea vechilor lideri ai PNL, regele la numit pe Tărtărescu liberal Gheorghe Tătărescu ca prim-ministru.

Unde exact în acest "joc de putere" continuu a fost Armand Călinescu? Așa cum am menționat mai sus, el a avut o evoluție spectaculoasă în cariera politică, poziția importantă ocupată în cadrul NPP și funcțiile publice pe care le-a avut, impunându-l ca unul dintre tinerii politicieni ai țării.

Pornind de la aceste două premise – încercarea suveranului de a se apropia de elita tinerească politică și de apariția lui Armand Călinescu în rândul acestei elită – a existat cel puțin o presupusă abordare între rege și viitorul președinte al Consiliului de Miniștri.

Primele contacte au fost formale, fiind făcute în cadrul oficial și în virtutea poziției pe care o ocupă fiecare. În timpul domniei regelui Carol al II-lea, Armand Călinescu, după cum reiese din scrierile sale, se implica din ce în ce mai mult în politica de partid și în politica țării, devenind mult mai interesat de acțiunile regelui; în jurnalul său, au fost ținute multe referiri la evoluția relației dintre el și Monarh. Urmărind aceste informații, se poate observa că nu există vreo animozitate între cele două și o apreciere reciprocă a caracterizat relația lor.

Începând cu anul 1933, în același timp cu înființarea Guvernului lui Alexandru Vaida-Voevod, afinitatea lui Carol pentru Călinescu era evidentă, acesta din urmă fiind păstrat în noul Guvern ca secretar de stat în interior, chiar dacă ministrul fusese schimbat – GG Mironescu la înlocuit pe Ion Mihalache. În legătură cu această situație, Puiu Dumitrescu, secretarul personal al regelui, ia spus lui Călinescu că, deși au existat voci care îi împotriveau la Palatul Regal, Carol a spus că a apreciat foarte mult și, prin urmare, nu a vrut să fie o barieră în cariera sa.

Se poate observa că regele Carol al II-lea, speculând neînțelegerile din cadrul PNȚ, a reușit să mențină și să amplifice "disidența" grupului centrist, al cărui lider a devenit, în timp, Armand Călinescu.

Cei care au făcut parte din acel grup au fost identificați, pe de o parte, de opoziția pe care au făcut-o lui Iuliu Maniu în cadrul partidului și, pe de altă parte, de bunătatea pe care au arătat-o ​​suveranului. În acest sens, atitudinea binevoitoare a regelui față de Călinescu este un exemplu elocvent al abordării lui Carol.

Interesul suveranului față de tânărul lider național-țărănesc poate fi observat în 1935, când se află în scrisorile pe care Ion Sîn-Georgiu, informatorul regelui, le-a trimis suveranului. De-a lungul acestor scrisori, alte două aspecte erau relevante pentru Rege: pe de o parte, modelarea poziției lui Călinescu ca "oponent al politicilor promovate de Maniu și, pe de altă parte, loialitatea pe care a manifestat-o ​​Coroanei, ambele indicând că în viitor Armand Călinescu ar putea deveni foarte util suveranului.

Datorită diferențelor de opinie dintre Monarh și principalii lideri ai partidelor – Ion Mihalache și Iuliu Maniu în particular – s-a realizat o întâlnire între rege și Armand Călinescu în calitate de reprezentant al Partidului Național Țărănesc. Richard Franasovici, la acel moment Ministrul Lucrărilor Publice și Comunicațiilor, i-a sugerat lui Călinescu să ceară audiența Regelui.

Audiența a avut loc la 25 mai 1936, când Armand Călinescu a abordat două probleme principale: administrația și, respectiv, problema curenților extremiști (în special Garda de Fier). Întâlnirea a fost o bună ocazie pentru Carol să confirme și să-și întărească părerea despre conducătorul țărănimii tinerei generații, pe care sa bucurat de a fi văzut ca un "om ferm".

Din întâmplare sau nu, de la această întâlnire, presa a exprimat ideea că Călinescu ar fi jucat pentru PNȚ același rol jucat de Gheorghe Tătărescu pentru; acest rol a fost acela al legăturii regelui cu partidul, o persoană care, în caz de dezacord între suveran și liderii vechii generații cu privire la problema guvernului, să fie numită în calitate de membru al guvernului. La scurt timp după aceea, Călinescu a scris cu mândrie în jurnalul său că a fost singurul secretar de stat pe care Carol l-a inclus personal în lista de oaspeți pentru recepția de la începutul lunii iunie 1936.

În acea perioadă, Gabriel Marinescu era persoana din anturajul regelui, care cel mai adesea intra în contact cu Armand Călinescu; el a fost cel care a confirmat lui Călinescu că a început să intre în grațiile suveranului, spunând că Carol l-a văzut ca cel mai serios și mai energic om din cadrul PNȚ.

Într-o conversație cu generalul Nicolae Condeescu, o altă persoană apropiată a Palatului Regal, Călinescu a încercat să-și clarifice politica de susținere față de Monarh și a susținut cu tărie că regele se putea baza pe centriștii PNȚ.

Pentru sfârșitul lui 1936, Armand Călinescu a înregistrat în notele sale cotidiene primele sale interacțiuni cu Regele, în timpul cărora suveranul a început să-și exprime privirea directă față de el și, în același timp, să sugereze o eventuală colaborare. Când a participat la două nopți consecutive la evenimentele de la Palatul Regal – o ceremonie la care a participat comisia parlamentară din care face parte Călinescu și, respectiv, un concert de gală – politicianul a avut două conversații cu Carol, ambele inițiate de Monarh.

Tonul general era unul foarte bun, sugerând apropierea; în timpul discuțiilor regele ia mulțumit pentru atitudinea adoptată în ultima perioadă. Suveranul și-a exprimat satisfacția față de comportamentul lui Călinescu pentru că a manifestat opoziție față de politica lui Iuliu Maniu; poziția tânărului lider al PNȚ s-a apropiat de ceea ce dorea regele.

Carol a subliniat că direcția lui Armand Călinescu era în concordanță cu propria sa viziune. La rândul său, Călinescu l-a asigurat de devotamentul său, subliniind că "oamenii serioși vor fi în jurul regelui".

La începutul anului 1937, Armand Călinescu a continuat să aibă o relație bună cu regele, așa cum l-au confirmat și alte persoane – Gheorghe Tătărescu, prim-ministru la acel moment, Valeriu Pop sau Gavrilă Marinescu. O nouă audiență cu regele în mai 1937 a denotat evoluția relației dintre cele două; monarhul, care s-a dovedit a fi bun, dar rezervat publicului anterior, a fost mai deschis pentru tânărul politician, discutând aspecte importante legate atât de politica internă, cât și de cea externă.

Înființarea Guvernului Octavian Goga – 29 decembrie 1937

Sfârșitul singurului mandat complet al unui guvern în timpul domniei lui Carol al II-lea – cel al lui Gheorghe Tătărescu (1934-1937) – a adus problema creării unui nou Cabinet a trebuit să organizeze alegeri pentru forumul legislativ. Sfârșitul anului 1937 a fost abundent în evenimente care au condus la o premieră asupra rezultatelor alegerilor:

consultări lungi și sterile între suveran și unii lideri ai partidelor politice;

Refuzul lui Ion Mihalache de a deveni prim-ministru și crearea unui nou guvern PNL condus de Ghorghe Tătărescu;

promisiunile vagi ale partidelor politice tradiționale, care au făcut ca electoratul să devină dezinteresat sau să se îndrepte spre grupuri naționaliste; semnarea celui de-al 25-lea pact de neagresiune dintre Iuliu Maniu (PNȚ), Corneliu Zelea Codreanu ("Totul pentru Partidul Țării") și Gheorghe Brătianu (PNL) alături de Constantin Argetoianu.

Organizat de un guvern uzat și ținând seama de agravarea confruntării partidului în campania electorală, precum și de încercarea regelui de a alimenta lupta, rezultatul alegerilor parlamentare pare a fi o consecință previzibilă:

Partidul Național Liberal – 35,92 %;

Partidul Național Țărănesc – 20,40%;

"Totul pentru Partidul Țării – 15,58%;

Partidul Național Creștin – 9,15%; P

artidul Maghiar – 4,43%;

PNL – "georgist" – 3,89%;

Partidul Țărănesc Radical – 2,25%.

Speculând situația nou creată – nici una dintre părți nu a obținut cel puțin 40% din voturi (o premieră pentru alegerile parlamentare din România) – Regele Carol al II-lea decide să numească Octavian Goga în funcția de prim-ministru, deși partidul politic condus de el a fost doar al patrulea în preferințele alegătorilor, cu 9,15% din voturi.

Fără a insista asupra membrilor noului Cabinet sau asupra importanței acestuia în planul politic al suveranului, mă voi concentra asupra implicațiilor alegerii lui Armand Călinescu în acel guvern.

Prin aducerea unui lider executiv al unui politician neputincios, Monarhul a creat mai mult spațiu de manevră pentru a impune oameni de încredere în posturile-cheie ale Cabinetului. În opinia mea, cel mai important a fost Armand Călinescu, care a preluat Ministerul de Interne; Călinescu, alături de premierul Octavian Goga și Ernest Urdăreanu, în acel moment Administrator al Domeniilor Regelui, a stabilit structura guvernamentală, prin întâlnirea secretă, cu acceptarea regelui, în casa lui General Condeescu.

Cu pași mici dar siguri, Călinescu a început să câștige încrederea regelui; împreună cu confesorul monarhului – Ernest Urdăreanu – și prim-ministru, care în mod evident a trebuit să participe la consultări, singurul care a participat la crearea noului guvern a fost Călinescu. În ceea ce privește situația, în notele sale, Constantin Argetoianu a lansat un scenariu care ar fi fost posibil și ar putea explica încrederea pe care suveranul la oferit lui Armand Călinescu.

Potrivit acestui scenariu, regele ar fi urmărit prin numirea noului Guvern să creeze un "instrument de atac și apărare", în același timp bazându-se pe o ruptură în interiorul AE, "pivotul întregii mișcări" fiind Călinescu. Liderul Partidului Agrar a crezut că, dacă Călinescu ar fi fost urmat de câțiva membri importanți ai PNȚ, suveranul ar fi dorit să renunțe la Goga și să îl numească pe Călinescu ca noul prim-ministru. În general, Argetoianu credea că Monarhul ar fi vrut să repete scenariul urmat cu liberalii, când principalul personaj fusese Gheorghe Tătărescu.

Dezbaterile privind componența viitorului Guvern au fost înființate în a doua jumătate a lunii decembrie 1937, principalii artizani ai noii formule fiind, așa cum am menționat mai devreme, Octavian Goga, Ernest Urdăreanu și Armand Călinescu; aceasta din urmă a devenit, așa cum susținea Constantin Argetoianu, "omul de încredere al suveranului în Consiliul de Miniștri, pe care regele s-a bazat pentru a împiedica guvernul să facă nebunie.

În noul Consiliu de Miniștri Călinescu, Ministrul de Interne a fost responsabil de o poziție care i-a permis să controleze cu atenție forțele de poliție și să impună cenzura ori de cîte ori considera necesar.

Împreună cu Armand Călinescu, regele a impus în guvern trei alți lideri ai PNȚ, după cum urmează: Virgil Potârcă interimar până la 6 ianuarie 1938 la Ministerul Agriculturii și Domenilor și ultimul la Ministerul Lucrărilor Publice și Comunicațiilor; Vasile Rădulescu Mehedinți la Ministerul Justiției și Dinu Simian, secretar de stat la Ministerul Afacerilor Interne.

Excluderea de la CNE a fost una dintre consecințele imediate pe care trebuie să le facă față Armand Călinescu și colegii săi de partid, care ocupau funcții în Guvern. Deși Călinescu și-a explicat acțiunile, pe de o parte, prin loialitatea față de Coroană și, pe de altă parte, prin dorința sa de a se separa de politica condusă de Iuliu Maniu ca președinte al PNȚ (el a fost i-a văzut pe colegii separatiști ca trădători. Reacția cea mai violentă a venit, așa cum era de așteptat, de la vechii lideri ai PNȚ și mai ales din Maniu.

Armand Călinescu – omul de încredere al regelui

Numirea lui Armand Călinescu nu a fost accidentală, intrarea sa în noul Guvern, ca lider al uneia dintre cele mai importante ministere – Ministerul Afacerilor Interne – a fost făcută pentru a îndeplini mai multe obiective pe care regele le-a avut în minte. Una dintre cele mai importante sarcini pe care Călinescu le-a avut în noul Guvern era de a lupta împotriva Gărzii de Fier și a liderului său, Corneliu Zelea Codreanu.

După rezultatul tulburat (pentru rege) pe care Partidul "Totul pentru Țară" îl obținuse în alegeri, era clar pentru Monarh că popularitatea Gărzii nu sa diminuat, ci, dimpotrivă, era în plină ascensiune.

Numirea lui Călinescu este, de asemenea, explicată prin faptul că a fost unul dintre cei mai violenți oponenți ai acestei organizații, un politician care lupta în mod constant prin luarea de poziții și acționând împotriva reprezentanților Gărzii de Fier. Ca parte a guvernului, noul ministru de Interne va lupta astfel împotriva legionarilor.

Prin plasarea lui Călinescu în lista miniștrilor, Carol a realizat un alt scop – desființarea "grupului centrist" al PNȚ, care a condus, pe de o parte, la slăbirea partidului și, pe de altă parte, la scăderea influențelor care Maniu s-a manifestat în interiorul NPP, deoarece unii membri ai țăranilor naționali au început să-l considere vinovați de plecarea lui Călinescu. Numirea lui Armand Călinescu în calitate de ministru de Interne – "o garanție pentru suveran- a fost făcută de Carol cu ​​intenția de a contrabalansa acțiunile extremiste pe care Octavian Goga și Alexandru C. Cuza ar fi putut să le pună în practică odată fusese dat Guvernului.

Venind în funcție, Armand Călinescu nu a dezamăgit "suporterul" regal; la numai două zile după numirea sa – 31 decembrie 1937 – noul ministru a organizat o întâlnire la care au participat secretarul de interne, secretarul general al ministerului, comandantul jandarmeriei și directorul general al siguranței; ținând cont de situația dificilă a țării, ministrul de Interne a trimis o serie de directive clare menite să mențină ordinea.

Printre primele măsuri adoptate de Călinescu a fost suspendarea diferitelor publicații, cum ar fi "Adevărul", "Dimineața" și "Lupta". În mai puțin de o săptămână de la asumarea noii poziții, Călinescu a înlocuit șeful Jandarmeriei, unde la numit pe generalul Bengliu, un prieten apropiat, și a instalat, de asemenea, mai mulți prefecți ai PNȚ.

Printre acțiunile întreprinse de ministrul de interne pentru consolidarea poziției sale în Guvern și, în același timp, pentru combaterea infiltrării legionarilor în orice sector al Afacerilor Interne, se poate menționa: înregistrarea strictă și monitorizarea persoanelor sau instituțiile care au intervenit în Ministerul de Interne; limitarea personalului poliției provinciale de a călători în capitală; eliminarea intervențiilor externe privind promovarea în minister; diverse măsuri pentru asigurarea secretului conversațiilor telefonice.

La scurt timp după numirea sa, inițiativele luate fără consultarea premierului au determinat antipatia liderilor față de Armand Călinescu, următorul pas fiind conflictul dintre cele două părți; poziția sa în Guvern nu a fost însă afectată, deoarece acțiunile sale au fost întotdeauna susținute de suveran.

Neconcordanțele inițiale în cadrul Guvernului au fost transformate, odată cu lansarea noii campanii electorale, în conflicte deschise între reprezentanții CNP și forțele de poliție aflate sub comanda lui Călinescu; referindu-se la grupurile create în jurul celor trei personalități ale Guvernului, Călinescu, Goga și Cuza, Constantin Argetoianu a menționat aceste divergențe ca fiind "războiul celor trei trandafiri", ceea ce demonstrează că conflictul a devenit cunoscut publicului opinie. În acest sens se pot menționa conflictele care au avut loc la Craiova în primele zile ale lunii ianuarie 1938.

Ministrul Afacerilor Interne, care nu a fost membru al Guvernului, ci ca "om de încredere al regelui", a dat ordine care uneori făceau trimiteri direct membrilor CNP, care paradoxal au acționat după instrucțiunile conducătorului lor – premierul Octavian Goga. Cele mai grele represalii din partea forțelor de ordine conduse de Călinescu au rezistat membrilor Gărzii de Fier, o formațiune în numele căreia elevii au organizat greve de proteste.

Toate acțiunile întreprinse de Armand Călinescu, odată cu devotamentul din ce în ce mai mare către Monarh, l-au determinat să dobândească încrederea regelui, așa cum a mărturisit el însuși Ernest Urdăreanu.

Carol, convins că a făcut alegerea corectă pentru Ministerul de Interne, a început să îl consulte pe Călinescu pentru diferite aspecte care nu erau neapărat subiectul poziției sale ministeriale. Un exemplu în acest sens a fost invitația ministrului de interne de a desfășura activitatea Consiliului Economic, deși, așa cum a spus el, el nu conducea un minister în domeniul economic.

În plus, în cadrul acestei întâlniri, Călinescu a făcut propuneri cu care regele a fost de acord; referindu-se la asta, Armand Călinescu a notat în jurnalul său: "Am propus acest lucru și Rex [regele] a aprobat".

Menționarea acestei fraze este foarte importantă deoarece, în timpul colaborării strânse, mai ales după stabilirea regimului autorității monarhice, Carol, având încredere puternică în expertiza lui Călinescu și în bună credință, a început să ia în considerare sfaturile sale; formula de mai sus a fost astfel adesea folosită de Călinescu în notele sale zilnice.

Cooperarea dintre rege și ministru este dovedită și de întâlnirile foarte frecvente ale celor două sau de întâlnirile dintre Armand Călinescu și Ernest Urdăreanu (cea mai fiabilă persoană a regelui la Palat) (; în plus, legătura strânsă dintre acestea a fost dovedită de acordul acestora în timpul întâlnirilor directe.

În opinia mea, loialitatea pe care Armand Călinescu o dovedise regelui în perioada guvernului condus de Octavian Goga și promptitudinea pe care a demonstrat-o în îndeplinirea sarcinilor pe care le-a dat nu reprezintă decât o parte a factorilor care trebuie luați în considerare în analizând dezvoltarea colaborării dintre suveran și Călinescu.

Dacă trebuie să fac o comparație forțată, luând în considerare numai aceste două calități ale ministrului de interne, îl puteți compara cu Gheorghe Tătărescu, care a fost, de asemenea, un colaborator apropiat al regelui și, în același timp, un om politic pe care monarhul apreciat. Din punctul meu de vedere, ceea ce îl deosebea pe Armand Călinescu de ceilalți politicieni cu care Carol II a interacționat a fost viziunea sa asupra scenei politice și, mai important, opiniile pe care Călinescu le-a avut asupra problemelor politicii românești.

Paradoxal, doi bărbați cu principii diferite și-au cimentat colaborarea pe credințe similare, pe de o parte, în ceea ce privește modul de a acționa în sfera politică și, pe de altă parte, pe modul în care ar trebui să funcționeze instituțiile statului.

2.3. Consecințe ale propagandei electorale ale Partidului Național Liberal la alegerile din 1934 și 1937

Garda Națională – Formarea auxiliară a Frontului Renașterii Naționale – a fost organismul esențial pentru organizarea și coordonarea acestor evenimente; Membrii de gardă au fost, de asemenea, cei care au raportat la organele centrale succesul sau, invers, eșecurile fiecărui eveniment.

Pe lângă propaganda făcută regimului în general, acele evenimente au dat un loc special monarhului care a fost prezentat ca salvator al națiunii, cel care are o viziune obiectivă asupra politicii interne și externe a României și singurul care ar putea pune în practică marea lucrare de renaștere națională.

Mai mult decât predecesorii săi, Carol al II-lea a fost foarte interesat să organizeze astfel de evenimente în care grandoarea a definit termeni. Regele Carol al II-lea credea că a pus bazele unui cult al personalității a fost indispensabilă pentru crearea imaginii liderului suprem, pentru care a susținut și a încurajat inițiativele luate în această privință.

Fără îndoială că Monarhul a fost încântat să audă cuvintele pline de laudă adresate lui; nu mai puțin adevărat a fost faptul că mulți dintre cei din jurul lui, dintre care erau niște intelectuali remarcabili, s-au depășit pe ei înșiși când l-au lingușit pe suveran cu "cuvinte frumoase". Apărut din suprapunerea celor două nevoi (nevoia de a veni de la rege – a fi venerată de subiecții săi și cealaltă nevoie exprimată de unii dintre acești subiecți pentru a intra în amabilitatea conducătorului lor) cultul de personalitate al regelui Carol al II-lea a fost o premieră politica românească.

Având originile situate între vanitatea suveranului și tendința trasată pe scena europeană de marii lideri politici ai erei, cultul personalității va înregistra primii pași la începutul anilor 1930. Perioada regimului autoritar monarhic a fost totuși una care a exemplificat problemele cheie care au condus la baza sa: de la mesianismul monarhic, la prezentarea realizărilor unicului partid politic și, prin urmare, a regimului în general, într-o lumină favorabilă și până la paginile nesfârșite în care Cuvântul Regal a fost idolat, toți au încercat pentru a crea o imagine idilică a liderului.

Festivitățile organizate în întreaga țară în perioada 1939-1940, la ordinele conducerii partidului politic regal, au fost toate momente favorabile pentru exprimarea adulacei față de Carol al II-lea.

Deși reprezentanții Frontului Renasional Național au contribuit într-un mod esențial la dezvoltarea acestui cult al personalității, apariția lui nu poate fi revendicată de membrii partidului unic.

Între primii lingușitori ai regelui se poate identifica Dimitrie Gusti, Al. Rosetti, dr. Vergil Leonte și Octav Onicescu, care, din 1930, credeau că regele Carol al II-lea reprezintă "prototipul clasic al reformatorului monarh", referindu-se la realizările lui Petru cel Mare și Frederick cel Mare.

Pentru Aurel Sacerdoțeanu suveranul apare ca "un ostatic al puterii și dreptății, numindu-l "Carol cel Mare". În această tendință de glorificare și laudă a regelui, care a debutat, așa cum am văzut, cu ascensiunea la tronul lui Carol al II-lea, dar intensificat în timpul regimului autoritar, au fost înscrise și scrierile aparținând intelectualilor și figurilor culturale din acea vreme.

Sărbătorirea a zece ani de la restaurarea a oferit ocazia perfectă pentru exprimarea unei astfel de laudă adresată regelui. La 8 iunie 1940, pe lângă organizarea de demonstrații naționale specifice unității politice unice, au fost publicate și numeroase volume dedicate regelui, în care autorii s-au prezentat la eulogii la adresa sa. Este demn de remarcat faptul că, din cauza situației destul de turbulente în întreaga Europă, demonstrațiile din vara anului 1940, dedicate restaurării, nu au avut amploarea celor din 16 octombrie 1939 organizate pentru a sărbători ziua de naștere a regelui.

Una dintre cele mai importante cărți publicate cu această ocazie a fost "Zece ani de domnie a lui H.M. Regele Carol al II-lea ", care a fost structurat în trei volume cu un număr impresionant de pagini – 1269.

Începând cu anul 1930, momentul în care Carol al II-lea a venit la tronul României, regele a fost atras de ideea de a-și crește puterea politică. El a încercat să creeze unele guverne de coaliție care ar putea facilita accesul și controlul puterii executive; planul său nu a avut succes până la sfârșitul perioadei interbelice.

Având ca fundal creșterea regimurilor extremiste din Europa, regele Carol al II-lea a decis să-și aplice propriul plan. Posibilitatea impunerii regimului autorității monarhice a fost dată de rezultatul alegerilor parlamentare din decembrie 1937.

Rezultatele alegerilor din decembrie 1937 au fost: 35,92% – Partidul Național Liberal; 20,4% – Partidul Național Țărănesc; 15,58% – partidul "Totul pentru țară"; 9,15% – Partidul Național Creștin. Aceste rezultate elective au dat regei Carol II ocazia de a impune un partid minoritar, condus de Octavian Goga, reprezentantul grupului politic de pe locul patru în alegeri.

Pe de altă parte, procentul pe care Garda de Fier a obținut-o în aceste alegeri a fost o îngrijorare puternică pentru Carol al II-lea – acesta a fost cel mai mare scor pe care partidul extremist la obținut în istoria socială și electivă românească.

Una dintre cele mai importante decizii politice luate de guvern condusă de Octavian Goga a fost de a dizolva Parlamentul, la 18 ianuarie 1938, chiar înainte de prima sa reuniune. După ce a îndeplinit această misiune, deși regele propusese premierul, singurul monarh a înlocuit-o pe Goga, pe baza unei legitimități scăzute a noului guvern.

Un moment esențial în procesul de stabilire a regimului autorității monarhice a fost reprezentat de lovitura de stat din 10/11 februarie 1938. Acesta a fost momentul în care a fost format un nou guvern, un guvern condus de Patriarhul Miron. Patriarhul a fost numit prim-ministru pentru a legitima regimul autorității monarhice. Printre măsurile politice adoptate începând cu această perioadă se numără: proclamarea stării de urgență, cenzura, atribuirea noilor prefecți pentru județele alese din structurile militare și revocarea a corpului electoral.

Următorul pas a fost adoptarea unei noi constituții pentru a crea un cadru legislativ general pentru schimbările impuse de lovitura de stat. Această nouă constituție a fost promulgată la 27 februarie 1938. Trei zile mai târziu, regimul a fost consolidat prin alte măsuri politice, printre care și decretul de dizolvare a partidelor politice, la 30 martie 1938.

Cadrul juridic al înscrierilor în partidul politic unic

Evenimentele politice din anul 1938 au atins un maxim în data de 16 decembrie, când a fost creat Frontul Renasterii Naționale. Pentru autorizarea părții regale a fost necesară "o solicitare scrisă din partea a 25 de persoane, dintre care cel puțin 20 dintre ei fiind foști sau actuali miniștri".

Cei care au semnat această cerere au devenit membri fondatori ai partidului. Este foarte important să subliniem faptul că membrii fondatori au fost reprezentanți ai celor mai importante partide politice tradiționale.

Înscrierile în partid au fost efectuate în conformitate cu articolul nr. 5 din decretul de lege care a stabilit Frontul Renașterii Naționale. Acest decret menționa că membrii Frontul Renașterii Naționale au fost obligați să fie cetățeni români și să aibă cel puțin 21 de ani; angajații militari și membrii ordinii juridice nu aveau voie să fie membri ai Frontului Renasional Național. Decretul 4321 menționa, de asemenea, că consilierii regali au devenit în mod legitim membri ai Frontului. La 5 ianuarie 1939 a fost publicat un regulament pentru înființarea partidului politic regal; articolul nr. 3 a subliniat că înscrierea în Frontul Renașterii Naționale ar putea fi solicitată de "fiecare bărbat sau femeie român, care împărtășește cu sinceritate idealurile superioare pe care această organizație le propune, care practică efectiv una din ocupațiile prevăzute în Constituție, care nu are înregistrări juridice și respectarea disciplinei interne a Frontului.

Articolul nr. 4 a menționat că cererile de înregistrare trebuiau să fie înmânate la secretarul comunal, iar aprobarea a fost dată în trei luni. A doua zi după înființarea partidului unic – 17 decembrie 1938, au fost înmânate 5000 de cereri de înregistrare.

Înregistrarea foștilor lideri semnificativi ai partidelor politice tradiționale în Frontul Renașterii Naționale. Un aspect important al înregistrării, urmărit îndeaproape de autorități, a fost cel al solicitărilor primite de la membrii formațiunilor politice și în special de la Partidul Național Țărănesc, Partidul Național Liberal și Garda de Fier.

Imediat după înființarea primului partid politic unic, diferiți reprezentanți ai spectrului politic – de la stânga la dreapta – se grăbeau să-și arate aderarea la Frontul Renasterii Naționale. Unii dintre cei care au aderat la NRF, cum ar fi Armand Călinescu și Gheorghe Tătărescu, au fost cei care au ajutat de fapt suveranul în organizarea noului regim. Pe de altă parte, au existat politicieni care, prin această aderare la Front, au convenit regimul pentru prima dată. Între liderii semnificativi ai Partidului Național Țărănesc care au solicitat înregistrarea în Frontul Renașterii Naționale se pot menționa – Demostene Botez, C. Vișoianu, Ernest Ene, Victor Cădere, Virgil Potârcă, Casius Maniu. Alți membri au venit din Partidul Național Țărănesc din Basarabia – Al. Boldur, Pantelimon Erhan, I. Negrescu, Titus Hotnog, Ștefan Ciobanu – sau din Iași – I. Plăcințeanu.

Aceeași situație a fost înregistrată și pentru reprezentanții Partidului Național Liberal, care au solicitat înscrierea în noul partid politic; printre ei, au existat foști lideri ai liberalilor care s-au oferit să se alăture ideilor lui Carol II, prin semnarea cererilor de înregistrare.

Înregistrarea foștilor membri ai partidului

După ce liderii semnificativi ai partidelor politice tradiționale s-au alăturat Frontului Renașterii Naționale, membrii din toată țara și-au urmat exemplele, autoritățile române fiind obligate să întocmească listele cu membrii și să trimită toate datele centrului. Multe documente din arhive subliniază interesul pe care l-au avut liderii Frontului Renașterii Naționale pentru atragerea foștilor reprezentanți ai partidelor politice tradiționale din România. Autoritățile erau interesate nu numai de creșterea numărului celor care au aderat la unicul partid, ci și de un punct de vedere puternic referitor la slăbirea organizațiilor locale ale Partidului Național Liberal și ale Partidului Național Țărănesc.

Această a doua preocupare a venit ca o consecință firească a informațiilor potrivit cărora unii reprezentanți ai acestor două partide politice, deși dizolvați teoretic, aveau încă o mare influență asupra populației, o influență care în unele zone a fost folosită împotriva Frontului. Deși nu erau la fel de interesante ca membrii PNL, ceilalți reprezentanți ai partidelor politice tradiționale românești au fost puși sub observație. În legătură cu grupul politic condus de Vaida-Voevod, într-un raport al Inspectoratului de Poliție Regională din Chișinău, datând din 21 decembrie 1939, sa afirmat că "domnul Luca Brândza, avocat și susținător al domnului Vaida, după ce sa întors în București, a declarat că membrii fostului partid al dlui Vaida Voevod au dat dispoziții pentru a susține înscrierea în noul Front.

Capitolul 3. Studiu de caz: Propaganda electorală a Partidului Național Liberal la alegerile din 1934 și 1937

3.1. Obiectivele cercetării

Scopul cercetării

În realizarea cercetării de față, mi-am propus drept obiectiv principal testarea eficienței predării prin mijoace de predare alternative, în cadrul lecției ,,Propaganda electorală a Partidului Național Liberal la alegerile din 1934 și 1937”.

Obiectivele cercetării

O1. Predarea lecției de istorie, prin utilizarea unor metode alternative de predare, precum: materiale multimedia, predarea asistată de calculator.

O2. Testarea eficienței predării prin mijoace de predare alternative, în cadrul lecției ,,Propaganda electorală a Partidului Național Liberal la alegerile din 1934 și 1937”.

O3. Contribuția la literatura de specialitate.

Întrebări de cercetare

Există multe tipuri de metode didactice de predare. Sperăm că studiul meu va ajuta cadrele didactice să-și înțeleagă mai bine rolul. Întrebările la care acest proiect a căutat să le răspundă au fost:

 Sunt mijloacele alternative de predare, o metodă eficientă de predare?

Este predarea asistată de calculator eficientă în cazul predării lecției de istorie, la clasa a VIII a?

3.2. Ipotezele cercetării

Ipoteza nr. 1.

Prezum că predarea asistată de calculator și mijloacele multimedia utilizate în procesul predării contribuie la eficiența predării.

Ipoteza nr. 2

Prezum că predarea alternativă, prin intermediul mijloacelor media este mai eficientă comparativ cu metodele tradiționale de predare și notare.

3.3. Metode și instrumente utilizate

În realizarea cercetării de față am recurs la:

metoda observației:

la metoda experimentului.

Cercetarea experimentală a avut o lungă tradiție în psihologie și educație. Atunci când psihologia a apărut ca o știință a copilului în anii 1900, ea și-a modelat metodele de cercetare pe paradigmele stabilite ale științelor fizice, care de secole s-au bazat pe experimentări pentru a obține principii și legi. Bazarea ulterioară pe abordările experimentale a fost întărită de abordările comportamentale ale psihologiei și educației care au dominat în prima jumătate a acestui secol.

Astfel, folosirea experienței în tehnologia educațională în ultimii 40 de ani a fost influențată de evoluția teoriilor și a practicilor de cercetare din cadrul disciplinelor părinte.În acest capitol, analizăm practicile, problemele și tendințele legate de aplicarea metodelor de cercetare experimentală în tehnologia educațională. Scopul este de a oferi cititorilor un fundal suficient pentru înțelegerea și evaluarea modelelor experimentale întâlnite în literatura de specialitate și pentru identificarea modelelor care vor aborda în mod eficient problemele de interes în propria lor cercetare.

Valabilitate, prin utilizarea unor măsuri de rezultate multiple pentru a evalua procesele și produsele de învățare, folosind răspunsurile elementului vs. scorurile agregate ca variabile dependente, mărimea efectului de raportare ca completare la semnificația statistică și replicile media vs. comparațiile media.

Metoda experimentală a apărut în mod oficial în psihologia educațională la începutul secolului, cu studiile clasice ale lui Thorndike și Woodworth asupra transferului. Interesul experimentatorului în efectul schimbărilor de mediu, denumite "tratamente", a cerut desenelor și modelelor să utilizeze proceduri standardizate pentru a menține toate condițiile constante, cu excepția variabilei independente (experimentale).

Această standardizare a asigurat o valabilitate internă ridicată (control experimental) în comparație cu grupul experimental cu grupul de control al variabilei dependente sau "rezultatul".

Adică, atunci când valabilitatea internă a fost ridicată, diferențele dintre grupuri ar putea fi atribuite în mod confidențial tratamentului, eliminând astfel ipotezele rivale care atribuie efecte factorilor străini. În mod tradițional, experții au acordat mai puțină importanță validității externe, care se referă la generalizabilitatea constatărilor și la alte setări, în special la cele realiste. O temă a acestui capitol este că orientările actuale în teoria instruirii și practicile de cercetare necesită obținerea unui echilibru mai bun între nivelurile de valabilitate internă și externă.

În ultimul secol, metoda experimentală a rămas imună la schimbările de paradigmă în psihologia învățării, inclusiv behaviorismul la cognitivism, tocognitivismul obiectivismului și instructivismul la constructivism.

În mod clar, pozitivismul logic al teoriei behavioriste a creat un cadru fertil și invitativ pentru încercările de a stabili relații cauzale între variabile, folosind metode experimentale. Apariția teoriei învățării cognitive în anii 1970 și 1980 a făcut inițial puțin pentru a schimba acest punct de vedere, deoarece cercetătorii au schimbat locul anchetei de la comportament la procesarea mentală, dar au menținut metoda experimentală ca mod fundamental de căutare a adevărurilor științifice. Astăzi, influențele din ce în ce mai mari ale teoriilor constructiviste fac ca adaptarea dintre metodele științifice tradiționale și perspectivele actuale de învățare să fie mai dificile.

În consecință, fără a cunoaște impactul final sau longevitatea concepției constructiviste, recunoaștem contribuția sa în transmiterea instruirii și a învățării ca fiind mai puțin ordonată decât paradigmele precedente, iar elevul, mai degrabă decât "tratamentul", merită mai multă importanță în studiul proceselor de învățare. Descrierea completă a modelelor experimentale alternative este furnizată de Campbell și Stanley și de manualele convenționale de cercetare.

Metoda observației

Ca metodă de cercetare etnografică, observarea are un istoric lung. Valoarea observării este că permite cercetătorilor să studieze oamenii în mediul lor nativ pentru a înțelege "lucrurile" din perspectiva lor.

Observarea cere cercetătorului să petreacă mult timp pe teren cu posibilitatea de a adopta diferite roluri pentru a obține o înțelegere mai cuprinzătoare a persoanelor studiate. O varietate de tehnici sunt utilizate pentru colectarea datelor.

Obținerea accesului la grup și ieșirea din teren sunt doi factori importanți care trebuie luați în considerare. Alte domenii de îngrijorare implică probleme etice, precum și probleme de validitate și fiabilitate. Până de curând, câteva studii privind bibliotecile și științele informației au inclus această metodă; Totuși, observarea câștigă favoruri, deoarece cercetătorii caută să înțeleagă mai bine rolul informațiilor din viața de zi cu zi a oamenilor.

În mediul de cercetare actual, statutul său pare să se fi schimbat, ducând Adler și Adler la întrebarea dacă observarea este o metodă de cercetare în propriul său drept sau un pas cu pas la recunoscutul său mai larg recunoscut: observația participantului.

O altă confuzie a imaginii este varietatea de etichete (de exemplu, observarea, observația participanților sau etnografia) care par a fi folosite în mod interschimbabil de către cercetători pentru a descrie ceea ce se numea pur și simplu "observare". În cele din urmă, în manuale și articole, observarea a fost descrisă ca o metodă de cercetare, precum și o metodă de colectare a datelor. Williamson preferă să clasifice observarea ca tehnică de colectare a datelor deoarece poate fi utilizată într-o varietate de metode de cercetare.

Observarea este o metodă complexă de cercetare, deoarece de multe ori cere cercetătorului să joace un număr de roluri și să folosească o serie de tehnici, inclusiv cele cinci simțuri ale sale, pentru a colecta date. În plus, în ciuda gradului de implicare cu grupul de studiu, cercetătorul trebuie să-și amintească întotdeauna rolul principal de cercetător și să rămână suficient de detașat pentru a colecta și analiza date relevante pentru problema investigată. Scopul acestui articol este de a descrie într-o anumită adâncime tipurile de roluri pe care un cercetător le poate asuma în timpul unui studiu observațional.

În plus, sunt abordate o privire de ansamblu asupra unora dintre caracteristicile unice pentru cercetarea observațională, precum și validitatea, fiabilitatea și problemele etice. Interpuse în articolul sunt câteva exemple de studii, în care a fost utilizată metoda de observare.

Designul cercetării

Pasul 1. Identificarea și adaptarea jocurilor de rol, care au fost utilizate în experiment

Pentru identificarea materialelor multimedia, alese pentru experimentul de față am recurs la consultarea unor resurse online, respectiv a unor lucrări de specialitate. Procesul de identificare a materialelor și documentarelor referitoare la propaganda electorală a Partidului Național Liberal la alegerile din 1934 și 193 s-a făcut și după ce am purtat discuții cu cadre didactice din mai multe școli, care mi-au oferit sugestii cu privire la materialele utilizate la orele de istorie. În acest mod m-am bazat pe:

Surse științifice:

a) cărți:

b) articole de specialitate;

c) resurse online, care sunt dedicate cadrelor didactice.

– Cadre didactice, care au o experiență didactică variată și puncte de vedere diferite. Multe dintre cadrele didactice cu care am discutat au declarat că predarea asistată de calculator este una motivată și că elevii nu se plictisesc. În plus, ei sunt mai receptivi și răspund mai eficient la sarcinile de la clasă, dar înțeleg și mai bine lecția și rețin informațiile transmise la clasă.

Pentru a purta discuții cu mai multe cadre didactice mi-am propus să vizitez o serie de 5 școli din județul Constanța, atât din mediul urban, cât și din mediul rural. În plus am vizat și o serie de caracteristici:

Discuții cu cadre didactice: debutante, cu experiență de cel puțin 5 ani sau cu experiență de peste 5 ani.

Discuții cu cadre didactice din mediul rural și din mediul rural.

Discuții cu cadre didactice de gen feminin și gen masculin.

Pentru școlile din mediul rural, din județul Constanța am recurs la un apel telefonic, iar ulterior datele cercetării au fost comunicate prin intermediul mailului. În plus, am purtat discuții cu cadre didactice din grupul organizat pe facebook ,,Proiecte didactice inv. primar si prescolar – model”.

Majoritatea cadrelor didactice cu care am discutat au părut încânta de utilizarea materialelor multimedia, în cadrul lecțiilor, chiar dacă multe dintre acestea nu au utilizat materialele multimedia la clasă. Foarte puține au fost cadrele didactice care au declarat că nu au utilizat și că nu consideră că este necesar să utilizeze materialele multimedia la ora de istorie.

În total am purtat discuții în acest sens cu 25 de cadre didactice. Doar 4 dintre acestea au declarat că nu sunt de acord, nu au utilizat și nu vor utiliza materiale multimedia la copii cu dificultăți de învățare. Pentru o relevanță și mai mare a cercetării de față, mărturia fiecărui cadru didactic cu care am purtat discuții a fost inclusă în cercetarea de față.

Pentru a avea o imagine cât mai completă despre eficiența materialelor multimedia am predat la ore, utilizând materialelor multimedia. Prin urmare, am recurs și la metoda observației.

Pasul 2: Testarea inițială a elevilor incluși experiment

Testarea inițială a fost realizată de mine. Scopul acesteia a fost acela de a înțelege nivelul elevilor incluși în experiment și eficiența metodei de predare clasice comparativ cu predarea prin intermediul jocului de rol.

Pasul 3: Analiza rezultatelor din cadrul testării inițiale

O analiză a datelor obținute după testarea inițială era necesară pentru a înțelege nivelul elevilor, respectiv pentru a vedea cât mai concret care este cea mai potrivită metodă de predare la copii cu dificultăți de învățare.

Pasul 4: Utilizarea materialelor multimedia la clasă

Au fost utilizate 2 documentare care au făcut referire la Garda de Fier și la contextul politic al vremii, pentru a le trezi elevilor interesul referitoare la lecția în discuție.

Pasul 5: Testarea finală

La testarea finală, am recurs la aplicarea unei testări.

Pasul 6. Analiza și interpretarea datelor obținute

Datele obținute au fost interpretate și incluse în cercetarea de față, într-un mod sistematizat, astfel încât să corespundă cerințelor academice și să poată fi consultate și valorificate de cât mai multe cadre didactice.

Pasul 7: Transcrierea și editarea datelor

Ulterior acestui pas, am recurs la o consultare suplimentară a literaturii de specialitate, pentru a înțelege în ce măsură rezultatele obținute confirmă studiile ce specialitate consultate.

Pasul 8: Emiterea concluziilor și recomandărilor pentru îmbunătățirea demersului didactic la clasele primare, prin intermediul materialelor multimedia

Emiterea concluziilor și recomandărilor pentru îmbunătățirea predării cu ajutorul materialelor multimedia este un demers obligatoriu al unui experiment de acest gen. Astfel, concluziile studiului vor putea fi consultate și valorificate atât de cadre didactice cu experiență, cât și de cadre didactice fără experiență, dar și de cercetători preocupați/ interesați de tema predării prin mijloace alternative, la elevii cu probleme de învățare și a metodelor alternative de predare.

Instrumentele cercetării

Pentru relaizarea cercetării de față am recurs la utilizarea două doumentare, care au fost utilizate în procesul de predare de la clasă.

3.4. Lotul de cercetare

Eșantion

Pentru realizarea cercetării de față am recurs la un eșantion format din 22 de respondenți, elevi în clasa a VIII în cadrul Școlii Colibri, care au alcătuit grupul experimental și un grup de control alcătuit din 20 elevi în clasa VIII a B, din cadrul Școlii Colibri.

Distribuția respondenților din clasa a VIII a:

Figura 1. Distribuția respondenților din clasa VIII, după genul acestora.

Distribuția respondenților din clasa a VIII a:

Figura 2. Distribuția respondenților din clasa VIII-a B, după genul acestora.

Figura 3. Distribuția respondenților din clasa VIII a, după vârsta acestora:

Figura 4. Distribuția respondenților din clasa VIII-a B, după vârsta acestora:

Lot experimental

Lotul de control

3.5. Prezentarea și interpretarea rezultatelor

3.5.1. Testarea inițială

Etapa inițială – grupul experimental

Elevul nu a știut să descrie contextul politic. 2 puncte

Elevul nu a știut să explice înțelesul termenului propagandă. 2 puncte

Elevul nu a știut contextul exonomic al vremii. 2 puncte

Elevul nu a știut partidele politice ale vremii. 2 puncte

Elevul nu a știut modul în care erau percepuți antisemiții. 2 puncte

Etapa inițială – grupul de control

Analiză comparativă – testarea finală grupul experimental versus grupul de control.

Figura. Testarea initiala – grupul experimental vs grupul de control

În urma testării inițiale observăm faptul că cele două grupuri au obținut rezultate aproape la fel. Grupul de control a avut chiar mai puține greșeli decât grupul experimental. Din graficul de mai sus observăm că proba număru 1 a fost cea care a pus cele mai multe problem elevilor.

3.5.2. Testarea finală

Etapa finală – grup experimental

Etapa finală – grup de control

Analiză comparativă – testarea finală grupul experimental versus grupul de control.

În urma testării finale, observăm că elevii din grupul experimental au înregistrat progrese, deoarece a fost utilizat jocul de rol în predare. În ceea ce privește grupul de control, în cazul căruia s-a recurs la predarea clasică, progresele sunt nesemnificative, mai ales pentru întrebarea 1, care se pare că a pus problem în continuare elevilor din acest lot.

Concluzii

Învățarea și predarea de înaltă calitate se bazează pe o combinație a mai multor componente, care au fost documentate în ultimele trei decenii. Împreună, aceste componente creează un mediu de motivație și anchetă, având activitățile studenților în activitatea de învățare, facilitarea interacțiunii dintre cursanți și construirea unei baze de cunoștințe la niveluri adecvate elevilor. Împreună cu acești factori sunt asociate calități cum ar fi angajamentul, încurajarea, respectul, independența, cooperarea și improvizația.

Acest document evidențiază impactul predării prin intermediul materialelor multimedia la copii, utilizând exemple specifice. În timp ce o mare parte a învățământului și a predării se învârte în jurul modelelor tradiționale de ascultare, citire, vorbire și scriere, există dovezi conform cărora mijloacele alternative de predare sunt mai eficiente.

Aceste metode alterntive includ evaluări deschise, discuții în grup și multe alte tipuri de experiențe de învățare care să răspundă gândirii și capacității de înțelegere a preșcolarilor. Aici se pot potrivi rolurile de joc. La acestea se recurge atunci când educatoarele doresc să stimuleze pe cineva.

Într-un mediu educațional care reprezintă standarde sau rezultate, în care profesorii și elevii acționează pentru a avea rezultate, autoritățile educaționale evaluează programele prin găsirea de dovezi că un anumit standard de predare poate fi folosit mult mai eficient comparative cu altele.

S-a dovedit că materialele multimedia contribuie la învățarea active, care este o modalitate prin care elevii învață derulând anumite activități. Aceștia pot realiza învățarea profundă nu numai prin memorare, ci și prin conceptualizarea experiențelor.

Învățarea activă nu implică doar tehnici de predare, pentru a face orele mai interesante, ci este bazată pe tehnici care vizează experiențe ale copiilor, care au luat parte la fapte. Deși învățarea activă este folosită uneori sinonim cu învățarea directă, ea implică mai mult decât derularea unor activități de dragul lor.

Aceasta definește procesul de a face elevii să se angajeze într-o anumită activitate care îi obligă să reflecteze asupra ideilor și a modului în care folosesc aceste idei. De exemplu, copiii pot învăța mai repede să își lege șireturile dacă învață efectiv să facă acest lucru, decât dacă li se explică și atât.

Bibiografie

Ancel, Jean, Contribuţii la istoria României. Problema evreiască, vol. I-II, părţile întâia şi a doua, Bucureşti, Editura Hasefer, Yad Vashem, 2001-2003;

Achim, Viorel, Constantin Iordachi (coord.), România şi Transnistria: Problema Holocaustului. Perspective istorice şi comparative, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2004;

Bartov, Omer, (ed.), The Holocaust. Origins, Implementation, Aftermath, London, New

York, 2000;

Bancuș, Dorel, Social și național în politica generalului Ion Antonescu, Ed. Eminescu, București, 2000;

Bărbulescu, Mihai; Deletant, Dennis; Hitchins, Keith; Papacostea, Şerban; Teodor, Pompiliu, Istoria României, Corint, Bucharest, 2005;

Cuza, A. C., Numerus clausus, Ed. Lanc, București, 1924;

Chioveanu, Mihai, Feţele fascismului. Politică, ideologie şi scrisul istoric în secolul

XX, Editura Universităţii din Bucureşti, 2005;

Constantiniu, F., O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, 1997;

Goga, Octavian, Primejdia străinului, în Mustul care fierbe, București, 1927;

Grec, Ioan-Marius (coordonator), Din istoria iudaismului (culegere de studii), “Vasile Goldiș” University Press, Arad, 2010;

Hitchins, K., România. 1866-1947, Bucureşti, 1996;

Iacob, Gh., Modernizare – Europenism. România de la Cuza-Vodă la Carol al II-lea, I, Iaşi, 1995;

Iacob, Gh., Modernizarea României (1859-1939). Legislaţie şi strategie, Iaşi, 2012;

Kershaw, Ian, Hitler, germanii și soluția finală (trad. Dan Criste), Ed. Meteor Press, 2010;

Kogon, Eugen, Rețeaua morții. Sistemul lagărelor de concentrare naziste, Ed. Politică, București, 1987;

Lya Benjamin, Prigoană şi rezistenţă în istoria evreilor din România, 1940-1944, Bucureşti, Hasefer, 2001;

Mihail E. Ionescu and Liviu Rotman (eds.), The Holocaust and Romania: History and Contemporary Significance, Bucureşti, 2003;

Nedelea, Marin, Prim – miniştrii României Mari, Casa de Editură şi Presă „Viaţa Românească”, Bucureşti, 1991;

Neumann, Victor, „Lingua Tertii Imperii” sau despre Holocaust, în Orizont (Timişoara), nr.2/2014;

Oișteanu, Andrei, Holocaust. Încercare de definire, în Reflecții despre Holocaust. Studii, articole, memorii, București, 2005;

Pandrea, Petre, Eseuri, Ed. Minerva, București, 1972;

Prospero, Michele, Gândirea politică de dreapta, traducere de Antoanela Ioniţă, Editura Samizdat, 2007;

Rozen, Marcu, The Holocaust under the Antonescu Goverment: Historical and statistical Data about Jews in Romania, 1940-1944, ediția a 3-a, București, ARJVH, 2004;

Scurtu, I., Buzatu, Gh., Istoria Românilor în secolul XX, Bucureşti, 2002;

Stone, Dan, (ed.), The Historiography of the Holocaust, New York, Palgrave Macmillan, 2004;

Shapiro, Paul A., Prelude to dictatorship in Romania. The National Christian Party in Power, December 1937 – February 1938, in Canadian – American Slavic Studies, Pittsburg, VIII., Spring, 1974;

Turliuc, Cătălin, Organizarea României moderne. Statutul naţionalităţilor 1866 – 1918, vol. I, Ed. Performantica, Iaşi, 2004;

Zelea, Codreanu-Corneliu, For My Legionaries: The Iron Guard, 1936;

***Istoria României, vol. VIII (coord.: I. Scurtu), Academia Română, Bucureşti, 2003, p. 120.