Profil de Tara Elvetiadocx

=== Profil de tara – Elvetia ===

Școala Națională de Studii Politice și Administrative

Facultatea de Științe Politice

Curs: Politică Europeană

PROFIL DE ȚARĂ – ELVEȚIA

Drăghici Ancuța – Evelina

Grupa 2, specializarea Științe Politice

PREZENTARE GENERALĂ

Elveția, denumită oficial Confederația Elvețiană, reprezintă o republică federală, formată din 26 de cantoane și semi-cantoane: Zürich, Bern, Luzern, Uri, Schwyz, Obwalden, Nidwalden, Glarus, Zug, Fribourg, Solothurn, Basel-Stadt, Basel-Landschaft, Schaffhausen, Appenzell-Ausserrhoden, Appenzell-Innerrhoden, St. Gallen, Graübunden, Aargau, Thurgau, Ticino, Valais, Neuchatel, Genève și Jura. Se învecinează în Nord cu Germania, la Vest cu Franța, la Sud cu Italia și Austria, iar la Est cu Liechtenstein, având o suprafață de 41 285 km2.

Sursa: http://www.mfa.gov.md/gae/ghid.elvetia.html

Are o populație 7 870 100 de locuitori, aproximativ 1,7 milioane fiind străini rezidenți în Elveția. Capitala țării este Berna, iar alte orașe importante sunt: Zürich (385.000 locuitori), Geneva (191.803 locuitori) și Basel (190.000 locuitori), Lausanne, Lucerna; Lugano; St.Gallen. Limbile oficiale ale Elveției sunt: germana, franceza, italiana, retoromana, moneda oficială fiind francul elvețian. Ziua națională a Confederației Elvețiene este 1 august.

Descriere geografică

Elveția este una dintre țările europene care are o pondere foarte mare de relief muntos, având peste 70% din suprafață acoperită de Alpi (Centru, Sud) și de munții Jura (Nord-Vest). Între cele două lanțuri muntoase, se află platoul elvețian, aflat la o înălțime de circa 400 metri peste nivelul mării. Cele mai importante râuri sunt: Rhin, Rhone, Ticino, Inn, iar dintre lacuri putem se poate menționa: lacul Geneva, Lugano, Maggiore (se întind și în afara granițelor țării), lacul Lucerne, Zurich, Briensee, Thunersee (în interiorul țării).

Clima

În zona platoului elvețian și în văi, predomină un climat temperat, cu o temperatură medie anuală de circa 10 grade, temperatură care descrește cu aproximativ 2 grade la fiecare creștere de altitudine de circa 300 metri. În ceea ce privește precipitațiile, acestea variază considerabil cu altitudinea.

1.3 Scurt istoric

Teritoriul actual al Elveției a fost integrat în secolul al XI-lea în Imperiul Romano-German.

1291: Trei cantoane (Schwyz, Uri, Unterwalden) au semnat o alianță pentru a se apăra împotriva dominației străine;

1479: țara își proclamă independența;

1515: Elveția a adoptat o politică de neutralitate, după ce Franța a oprit expansiunea în Italia;

1648: Independența Elveției este recunoscută pe plan internațional prin Pacea de la Westfalia;

1798: Trupele franceze ocupă Elveția, punând bazele Republicii Helveția;

1815: Congresul de la Viena reface confederația și extinde teritoriul elvețian, iar neutralitatea Elveției este recunoscută formal;

1848: Elveția stabilește controlul federal asupra Confederației; guvernul federal câștigă mai multă autoritate în urma Constituției din 1874;

1863: A fost fondată la Geneva, Crucea Roșie Internațională;

1920: Tot la Geneva, a luat ființă Liga Națiunilor.

În timpul celor două războaie mondiale, Elveția și-a păstrat neutralitatea. Din 1959, a fost guvernată de o coaliție liberal-conservatoare, formată din 4 partide. În același an a devenit membră AELS, în 1972 semnând un acord industrial de liber schimb cu Comunitatea Economică Europeană (CEE). În 1986, în urma unui plebiscit, poporul elvețian a respins propunerea Parlamentului de a adera Organizația Națiunilor Unite, însă un nou referendum s-a desfășurat la 3 martie 2002, când s-a obținut votul favorabil al populației, astfel încât, la 10 septembrie 2002, Elveția a devenit membră a ONU.

SISTEMUL POLITIC

Primul stat elvețian s-a format la 1 august 1291, prin unirea cantoanelor Schwyz, Uri, Unterwalden, evoluând sub diverse forme de uniuni/ligi de state independente până aproape în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. La 29 mai 1848, când s-a adoptat prima Constituție Federală, Elveția s-a constituit ca stat federal, devenind una dintre cele mai tinere republici europene din acea perioadă.

Confederația

Competențele Confederației (ale statului federal elvețian) sunt fixate prin Constituție. Principalele domenii în care competențele revin acesteia sunt: politica externă, politica de securitate și apărare, energie atomică, politica vamală, transportul la nivel național (căi ferate și autostrăzi), politica monetară și de legislație, atunci când aceasta se aplică pe întreg teritoriul național. Deși au cedat o parte din suveranitatea lor, fiecare canton sau semi-canton se bucură de o largă autonomie administrativă, au poliție proprie și exercită control independent asupra sistemului de educație și a politicii de protecție socială; de asemenea, cantoanele își pot stabili propriul sistem de taxe. Competențele cantoanelor mai țin și de serviciile de sănătate, poliție locală, distribuția energiei, transport local (drumuri naționale), promovarea turismului, dezvoltare economică locală, protecția și prezervarea patrimoniului cultural. De asemenea, există și competențe la nivelul comunelor (unități teritoriale în cadrul cantoanelor), în domeniul educației – învățămant primar, furnizarea de apă și electricitate, infrastructură locală, taxe și impozite, amenajarea teritoriului.

Referendumul este o practica des întâlnită în sistemul elvețian de guvernare, fiind un instrument activ în procesul legislativ, utilizat în cazul amendării Constituției Federale sau pentru adoptarea unor legi importante la nivel federal (este necesară atât majoritatea populară-electorală, cât și cea din cantoane).

Fiecare canton are propria sa Constituție, propriul Parlament și Guvern, propriile tribunale. Parlamentele cantoanelor numără de la 58 la 200 de locuri, iar guvernele au câte 5,7 sau 9 membri. Regimul de democrație directă ( ,,Landsgemeinde’’) există încă în cantoanele Appenzell, Rodes-Intérieures și Glarus. În toate celelalte cantoane poporul se exprimă prezentându-se la alegeri.

Separarea puterilor în stat

În Elveția se manifestă separarea puterilor în stat, astfel:

Puterea executivă este asigurată de Consiliul Federal (Guvernul), alcătuit din 7 membri (consilieri federali), aleși de către Adunarea Federală (Parlament), pe un mandat de 4 ani. Din decembrie 2007, Consiliul Federal este compus din reprezentanții a cinci partide. Structura acestuia vizează asumarea responsabilității colective, de către toți cei 7 membri, pentru deciziile luate. Din acest motiv, în Elveția, nu prea se manifestă opoziția.

Funcția executivă a Consiliului Federal este exercitată prin intermediul a 7 Departamente, coordonate fiecare de către un consilier federal. Cele 7 Departamente Federale sunt:

Departamentul Federal pentru Afaceri Externe (DFAE);

Deparamentul Federal pentru Afaceri Interne (DFI);

Departamentul Federal de Justiție și Poliție;

Departamentul Federal al Apărării, Protecției Civile și Sport;

Departamentul Federal de Finanțe;

Departamentul Federal al Economiei;

Departamentul Federal pentru Transport, Comunicații și Energie.

Președintele Confederației, care este și șeful Consiliului Federal, este desemnat, pe o perioadă de un an, prin rotație, dintre cei șapte membri ai Consiliului Federal. Președintele conduce ședințele acestuia și are sarcini de reprezentare,în special în relațiile internaționale. Pe durata mandatului de președinte, el își menține și funcția de șef al departamentului pe care îl conducea anterior. Desemnarea sa se face în prima miercuri a lunii decembrie în fiecare an.

Componența actualului Consiliu Federal (ales pe 9 decembrie 2015):

Johann N. Schneider-Ammann – (PLR/FDP – Partidul Liberal-Radical), Președinte al Confederației, șeful Departamentului Federal pentru Afaceri Economice, Formare și Cercetare;

Doris Leuthard – (PDC/CVP – Partidul Popular Creștin-Democrat), Vice-președinte al Confederației, șeful Departamentului Federal pentru Mediu, Transport, Energie și Comunicații".

Simonetta Sommaruga (PS – Partidul Socialist), șeful Departamentului Federal de Justiție și Poliție ;

Didier Burkhalter – (PLR/FDP – Partidul Liberal-Radical) șeful Departamentului Federal al Afacerilor Externe;

Alain Berset ,(PS – Partidul Socialist), șeful Departamentului Federal pentru Afaceri Interne (muncă, asigurări sociale, pensii, sănătate);

Ueli Maurer (UDC/SVP – Uniunea Democratică de Centru/ Partidul Popular Elvețian), șeful Departamentului Federal de Finanțe;

Guy Parmelin – (UDC/SVP – Uniunea Democratică de Centru/ Partidul Popular Elvețian), șeful Departamentului Federal pentru Apărare, Protecție civilă și Sport.

Referitor la puterea legislativă, aceasta este deținută de Adunarea Națională (Parlamentul), compusă din două camere: Consiliul Național (Camera Deputaților), care are 200 de membri și Consiliul Statelor (Senatul) compus din 46 de membri (câte doi pentru fiecare canton întreg și câte unul pentru fiecare semi-canton). În prezent, președinta Consiliului Național este Christa Markwalder, iar Consiliul Statelor este condus de Raphael Comte.

Sursa: https://www.parlament.ch/en

Adunarea Federală (Parlamentul elvețian) este formată din grupări sau facțiuni politice. Facțiunile cuprind membri ai aceluiași partid sau ai partidelor care au platforme politice asemănătoare. Pentru a se forma o facțiune parlamentară trebuie să se unească cel puțin 5 deputați. Adunarea Federală alege membrii Consiliului Federal și numește judecătorii federali.

Repartiția locurilor în Camera Deputaților, rezultată în urma alegerilor federale din 18 octombrie 2015, este următoarea: Partidul Popular Elvețian (UDC/SVP) – 65 locuri, Partidul Socialist (SPS/PS) – 43 locuri, Partidul Liberal Radical (FDP/PLR) – 33 locuri, Partidul Democrat Creștin (CFP/PDC) – 27 locuri, Partidul Ecologist Elvețian (GPS/PES) – 11 locuri, Partidul Burghez Democrat (BDP/PBD) – 7 locuri, Partidul Verde Liberal (ecologist de dreapta) – 7 locuri, Partidul Evanghelic Popular – (PEV, protestanți de centru ) – 2 locuri, Ligue des Tessinois/Lega dei Ticinesi (dreapta populistă și regionalistă) – 2 locuri, Mouvement Citoyens Romand – 1 loc, Parti Suisse du Travail  – 1 loc.

Puterea judecătorească este reprezentată, în primul rând, de Tribunalul Suprem Federal de la Lausanne, apărând drepturile constituționale ale cetățenilor, împotriva deciziilor arbitrare ale autorităților și administrației.

1.3 Profilul socio-economic

Economia elvețiană este caracterizată de un nivel ridicat de dezvoltare, având un puternic grad de internaționalizare, fiind orientată spre export, un rol important avându-l numărul foarte mare de întreprinderi mici și mijlocii, care asigură locuri de muncă pentru peste jumătate dim populația elvețiană, Elveția fiind al șaptelea centru financiar internațional. Țara are un venit de circa 33,6 mii USD (cu 60% mai mult decât media statelor membre UE), iar rata șomajului este cea mai mică din Europa (3,3%). Industria elvețiană, deși e bazează foarte mult pe importuri, prin forța de muncă cu nivel ridicat de calificare și gradului ridicat de calificare, contribuie la PIB-ul țării cu circa 35%, spre deosebire de agricultură, care deși este mecanizată și intensivă, are o contribuție redusă la PIB, dar asigură peste 50% din prodesele vegetale și aproape în totalitate pe cele animaliere, necesare pe plan intern. Economia elvețiană este în mare măsură îndreptată către sectorul terțiar (comerț, transport, activițăți bancare, turism), care absoarbe peste două treimi din totalul forței de muncă; turismul, datorită condițiilor naturale propice având o pondere importantă la PIB, iar în domeniul serviciilor (sectorul bancar privat și cel al asigurărilor), companiile elvețiene dețin o poziție dominantă pe plan mondial.

Sursa: http://www.mfa.gov.md/gae/ghid.elvetia.html

Principalii parteneri comerciali ai Elveției sunt țări precum Franța, Italia, Germania sau Statele Unite ale Americii, ramurile indutriale cele mai importante fiind reprezentate de cea a orologeriei, industria chimică și farmaceutică, metalurgică, cea a mașinilor și a echipamentelor electrice și electronice.

RELAȚIILE INTERNAȚIONALE ȘI CU UNIUNEA EUROPEANĂ

Confederația Elvețiană are o politică externă activă și pragmatică, dorind consolidarea îndelungatului său statut de neutralitate activă și rolul de mediator internațional. Aceasta acordă un rol important abordării colective și cooperării multinaționale, mai ales în domeniul drepturilor omului, migrației, schimbărilor climatice, protecției mediului, promovării păcii, prevenirii conflictelor, dezarmării, ajutorului pentru dezvoltare s.a. Elveția este stat membru al Organizației Națiunilor Unite, a Consiliului Europei, a Organizației pentru Cooperare Economică și Dezvoltare, a Băncii Mondiale și a Fondului Monetar Internațional; nu este membră NATO, dar este membră a Parteneriatului pentru Pace al acestuia. De asemenea, se remarcă și prin relațiile sale foarte dinamice cu țările vecine, prin relațiile bune cu actorii globali, statele din Orientul Mijlociu, Iran, Irak, Afganistan, China (primul stat din Europa continentală care a încheiat un acord de liber schimb cu China) precum și prin lupta împotriva finanțării terorismului internațional.

În ceea ce privește Uniunea Europeană, Elveția nu este membru al acesteia, dar colaborează cu UE în multe domenii, semnând o serie de acorduri. Din punct de vedere politic, valorile promovate de statul elvețian sunt similare cu cele ale Uniunii (democrație, securitate, drepturile omului). Referitor la domeniul economic, peste 60% din exporturile Elveției sunt destinate statelor membre ale UE, iar 80% din importuri provin din UE, Elveția find al doilea partener comercial al Uniunii Europene. Pe 9 februarie 2014, poporul elvețian a votat, prin referendum, cu o majoritate de 50,3%, inițiativa Partidului Popular Elvețian „contra imigrației în masă”, care presupunea limitarea numărului autorizațiilor de ședere eliberate pentru străini (inclusiv pentru cetățenii europeni), prin plafoane și cote anuale. Acest lucru contravine principiului liberei circulații a persoanelor, principiu fundamental al Uniunii Europene, precum și Acordului dintre UE și Elveția privind libera circulație a persoanelor, intrat în vigoare din 2002.

1.1 Relațiile cu Spatiul Economic European (SEE)

Spațiul Economic European a fost înființat în anul 1994 pentru ,,a extinde dispozițiile Uniunii Europene referitoare la piața sa internă la țările din Asociația Europeană a Liberului Schimb (AELS)’’. Elveția, fiind membru AELS a luat parte la negocierile privind Acordul SEE, semnându-l la 2 mai 1992, iar la 22 mai 1992, Guvernul Confederației Elvețiene a înaintat o cerere de aderare la UE. Însă, în urma unui referendum organizat în decembrie 1992, a rezultat un vot de respingere a Acordului cu Spațiul Economic European. Totuși, Elveția și-a păstrat rolul de observator în cadrul SEE și și-a dezvoltat relațiile cu Uniunea Europeană prin intermediul acordurilor bilaterale, semnând peste 120 de acorduri bilaterale. Primul set de acoduri sectoriale (Bilateralele I) au fost semnate în 1999, intrând în vigoare în anul 2002 – reglementează problemele liberei circulații și ale deschiderii reciproce a piețelor, iar cel de-al doilea set de acorduri sectoriale (Bilateralele II) au fost semnate în 2004 și au intrat în vigoare în 2005 – privesc consolidarea cooperării economice și ,,extinderea cooperării privind azilul și libera circulație în cadrul frontierelor Schengen’’. De asemenea, în anul 2010, a fost semnat un acord referitor la participarea Elveției la programele Uniunii privind educația, formarea profesională și de tineret.