Proceduri Penale In Cuzele cu Infractori Mionori
=== 181d629cd5ec2161bb20816985a5f2c71e165dbf_667706_1 ===
UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ BUCUREȘTI
FACULTATEA DE DREPT ȘI ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ
MASTER: ȘTIINȚE PENALE ȘI CRIMINALISTICĂ
Lucrare de disertație
Proceduri penale în cauzele cu infractori minori
Coordonator științific:
Prof.univ.dr. Petre Buneci
Absolvent:
Constantin Toma
BUCUREȘTI
2018
CUPRINS
INTRODUCERE 4
CAPITOLU I. ASPECTE INTRODUCTIVE PRIVIND PROCEDURILE SPECIALE 6
Secțiunea 1.Aspecte generale privind procedurile speciale-noțiune și clasificare 6
Secțiunea a 2-a.Aspecte de ordin istoric privind procedurile speciale 8
Secțiunea a3-a .Reglementarea actuală a procedurii infracțiunilor cu minori 9
CAPITOLUL II. JUDECATA ÎN CAUZELE CU INFRACTORI MINORI 12
Secțiunea 1.Compunerea instanței de judecată 12
Sectiunea a 2-a.Persoanele chemate la judecarea minorului și obligativitatea citării lor 14
Secțiunea a 3-a.Obligativitatea participării procurorului în cauzele cu infractori minori 17
Secțiunea a 4-a.Desfașurarea judecății în cauzele cu infractori minori 17
Secțiunea a 5-a. Obligativitatea întocmirii referatului de evaluare și asistența juridică în faza judecății 20
Secțiunea a 6-a. Judecarea inculpaților minori cu inculpați majori 26
Secțiunea a 7-a. Apelul-cale ordinara de atac 27
CAPITOLUL III.PUNEREA IN APLICARE A SANCȚIUNILOR PENTRU MINORI 29
Secțiunea 1:Dispoziții referitoare la măsurile educative luate față de un minor 29
Secțiunea a 2-a :Regimul măsurilor educative neprivative de libertate 33
§Stagiu de formare civică 33
§Supravegherea 34
§Consemnarea la sfârșit de săptămână 34
§Asistarea zilnică 35
Secțiunea a 3-a :Regimul măsurilor educative privative de libertate 36
§Internarea într-un centru educativ 36
§Internarea într-un centru de detenție 38
Secțiunea a 4-a: Măsurile educative reglementate de vechiul Cod de Procedura Penală 41
§Mustrarea 41
§Libertatea suprevegheată 42
CAPITOLUL IV.ASPECTE DE DREPT COMPARAT CU PRIVIRE LA JUDECATA MINORILOR 44
CAPITOLUL V: ACORDUL RECUNOAȘTERII VINOVĂȚIEI ȘI PROCEDURA INFRACȚIUNILOR FLAGRANTE ÎN CAZUL MINORULUI 48
CONCLUZII 50
BIBLIOGRAFIE 51
Introducere
Lucrarea, în sens larg, este structurată pe cinci capitole și cuprinde reglementările și noțiunile teoretice privitoare la procedura în cauzele cu infractori minori. Scopul lucrării “Proceduri penale in cauzele cu infractori minori, este acela de a sublinia necesitatea existenței unei situații derogatorii de la procedura de drept comun a procesului penal in cazul minorilor.
Cele cinci capitole cuprind întreaga procedură specială în cauzele cu minori mai puțin prima parte, respectiv urmărirea penală a infractorilor minori. Primul capitolul al lucrarii cuprinde “Aspecte introductive”, sunt prezentate pe scurt cateva aspecte de ordin istoric și reglementările anterioare ale acestei proceduri cu anumite particularități, este prezentată noțiunea de procedură specială și categoriile de proceduri speciale din legislația actuală cât și din cea anterioară. În secțiunile 1 și 2 ale primului capitol sunt analizate caracteristicile și scopul procedurilor speciale clasificate în proceduri speciale propriu-zise și proceduri judiciare în faza de după executare sau pentru rezolvarea unor situații speciale. S-a constatat că încă din cele mai vechi timpuri legiuitorii au adoptat atât un regim sancționator diferit pentru minor cât și o reglementare diferită pentru urmărirea penală, judecarea și punerea în executare a hotărârilor privind pe aceștia.
Capitolul II al acestei lucrări cuprinde cea mai importantă fază a procesului penal, respectiv judecata și sunt tratate pe larg condițiile necesare aplicării procedurii speciale in faza de judecată, compunerea instanței de judecată, persoanele chemate la judecarea minorului, judecarea inculpaților majori cu inculpații minori și dispoziții privind căile extraordinare de atac. În ceea ce privește procedura in cauzele cu infractori minori, in cursul judecății este aplicabilă procedura obișnuită prevăzută de Codul de procedura penală, la care se adaugă completările si derogările procedurii speciale prevăzută de Codul de procedură penală si de Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară care se referă la compunerea instanței de judecată, la persoanele chemate la judecata minorului, la obligativitatea efectuării referatului de evaluare.
Capitolul III prezintă pe larg regimul sancționator al infractorului minor, atât în vechea reglementare cât și în actuala reglementare. Capitolul cuprinde trei secțiuni și anume, măsuri educative neprivative de libertate, măsuri educative privative de libertate și măsurile din vechea reglementare. La alegerea sancțiunii ce urmează a se aplica minorului care poate fi măsură educativă neprivativă sau privativă de libertate, se are în vedere gradul de pericol social al faptei săvârșite, starea fizică a inculpatului minor, comportamentul acestuia și orice alte elemente care ar putea caracteriza persoana minorului.
Capitolul IV al acestei lucrări “Aspecte de drept comparat privind cauzele cu minori“ constituie o prezentare a diferitelor sisteme de drept care au reglementări diferite în ceea ce privește drepturile și interesele minorilor în cursul procesului penal. În toate sistemele de drept sunt prevăzute norme speciale privind judecata minorului, atât cercetarea cât și judecata se efectuează de către magistrați specializați pentru cauzele cu minori, de către instanțe specializate. Spre finalul lucrării este prezentată posibilitatea aplicării altor proceduri speciale infractorilor minori.
Capitolul I: Aspecte introductive
Secțiunea 1: Aspecte generale privind procedurile speciale: noțiune și clasificare
Procesul penal este reglementat de o totalitate de norme juridice, norme care în funcție de sfera de aplicare pot fi generale sau speciale. Aceste norme asigură o desfășurare unitară a procesului penal și alcătuiesc ceea ce se denumește procedură de drept penal.
În sistemul de drept procesual român există atât norme de drept comun care se regăsesc în partea generală și partea specială a Codului de Procedură Penală și norme speciale care se aplică în situații în care, pentru a atinge scopul legii penale și procesual penale, se impune adoptarea unor reguli speciale ce derogă de la dreptul comun. Când se are în vedere un ansamblu de derogări de la procedura obișnuită, legiuitorul procedează la reglementarea unor proceduri speciale, proceduri înscrise în partea specială a Codului de Procedură Penală sau în legi speciale. Normele juridice care alcătuiesc procedurile speciale au o arie limitată de aplicare constituind derogări de la procedura obișnuită după care se desfășoară procesul penal.
Procedurile speciale sunt tratate de unii autori în două sensuri: într-un prim sens sunt acele proceduri speciale propriu-zise, în care procesul penal nu urmează normele obișnuite sau comune, ci cuprinde anumite reguli derogatorii privind anumite instituții procesuale, iar într-un al doilea sunt anumite proceduri judiciare care nu au drept scop realizarea sarcinilor fundamentale ale procesului penal însă rezolvă anumite probleme adiacente raportului juridic procesual penal.
Sistemul dreptului procesual românesc nu face distincție între cele doua accepțiuni, considerând proceduri speciale ambele sensuri. Pentru anumite situații în care procedura obișnuită nu este eficientă, legea processual penală derogă și se instituie o procedură specială însă fără a aduce atingere soluționării corecte a cauzei. În dreptul românesc există două proceduri speciale propriu-zise: urmărirea și judecarea unor infracțiuni flagrante și procedura în cauzele cu minori.
A doua accepțiune a procedurilor speciale și anume aceea de proceduri judiciare care nu au ca scop realizarea tragerii la răspundere penală, tratează anumite aspecte legate în mod direct sau indirect de o anumită cauză penală care este în curs de desfășurare sau deja a fost soluționată.
În cazul aplicării unei proceduri speciale, dacă nu există o reglementare expresă se va rezolva conform procedurii obișnuite. Însă există situații în care o anumită chestiune este reglementată în mod diferit de procedura obișnuită față de cea specială, situații în care se va aplica cea specială.
Dreptul românesc însă nu cuprinde o serie amplă de proceduri speciale astfel încât să nu se mai poată aplica procedura obișnuită, dreptul comun, nu există proces care să se desfășoare exclusiv pe baza procedurii speciale, fie se aplică reglementările speciale în completare cu cele obișnuite, cum este cazul infracțiunilor flagrante, fie se aplică procedura obișnuită cu câteva completări din cod sau din alte legi, cum este cazul infracțiunilor săvârșite de minori.
Ca urmare a acestor relații între procedura specială și cea obișnuită, în reglementarea acestei proceduri legiuitorul trebuie să aibă în vedere faptul că trebuie stabilite cu precizie cauzele în care se aplică procedura specială, normele derogatorii de la procedura obișnuită astfel încât să dea forma unei proceduri speciale și să precizeze că acolo unde nu se derogă, se aplică procedura obișnuită.
Există însă și o anumită clasificare a procedurilor speciale în funcție de izvorul de consacrare, existând astfel proceduri speciale reglementate în Codul de Procedură Penală cum este și procedura în cauzele cu infractori minori, reglementată de articolele 504-520 C.proc.pen și proceduri speciale reglementate în unele legi speciale cum este procedura de urmărire și judecare a faptelor de corupție prevazută de Legea nr.78/2000 sau cea a extrădării prevăzută în Legea nr. 302/2004.
Secțiunea a 2-a: Aspecte de ordin istoric privind procedurile speciale
În dreptul procesual mai vechi existau mai multe proceduri speciale însă odată cu înaintarea în timp, tendința legislației moderne este de a reduce pe cât posibil procedurile speciale. Din cauza caracterului complicat al sistemului judiciar și intenției de a crea o diversitate de proceduri, în legislația anterioară codului din 1936, erau prevăzute proceduri speciale în cazul magistraților, în cazul militarilor, infracțiunilor de presă, recunoașterea identității celor condamnați, infracțiuni contra avutului obștesc, procedura în materie de fals, procedura infracțiunilor flagrante. Ulterior s-a constatat că unificarea reglementării acestor proceduri ar fi mai benefică, astfel s-au înlăturat după 1969 anumite dispoziții speciale, referitoare atât la infracțiunile contra avutului obștesc, cât și cele contra securității statului.
În Codul de Procedură Penală din 1939 era prevăzut faptul că judecata minorilor sub 15 ani și instrucția prealabilă se desfașoară în fața instanței pentru minori, aceasta fiind o procedură specială iar pentru cei cu vârsta între 15-18 ani se desfășoară în fața instanței de drept comun, în baza unor dispoziții de ocrotire. Între anii 1977-1992, în cazul în care urma să se aplice unui infractor minor cea mai ușoară măsură educativă, judecata se desfășura potrivit Decretului nr.218/1977, în fața comisiei de judecată sau de învațătură a minorului, compusă din educatori, profesori, muncitori.
Primul Tribunal pentru minori și familie a fost înființat la Brașov, prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 3142/C din 19 noiembrie 2004 și a început să funcționeze din 22 noiembrie 2004, iar Parchetul de pe lângă Tribunalul pentru Minori și Familie a început să funcționeze din luna februarie 2005. Trebuie precizat faptul că nu orice infracțiune săvârșită de minori sau asupra minorilor este de competența Parchetului de pe lângă Tribunalul de Minori și Familie, ci doar cele care sunt de competența în primă instanță a tribunalului, conform prevederilor art. 27 alin. 1
C.pr.pen., celelalte infracțiuni fiind cercetate de către parchetele obișnuite.
Secțiunea a 3-a: Reglementarea actuală a procedurii infracțiunilor cu minori
În actuala reglementare procesual penală există mai multe proceduri speciale decât în Vechiul Cod de Procedură Penală, respectiv: acordul de recunoaștere a vinovăției (art.478-482), procedura privind tragerea la răspundere a persoanei juridice (art.489-502), procedura în cauzele cu infractori minori (art.504-520), procedura dării în urmărire (521-527), procedura reabilitării (art.527-537) procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri ( art.538-542), procedura în caz de dispariție a dosarelor judiciare și a înscrisurilor judiciare (art.543-547), procedura privind cooperarea judiciară internațională și punerea în aplicare a tratatelor internaționale în materie penală (art.548-549), procedura de confiscare sau desființare a unui înscris în cazul clasării (art.5491).
Procedurile speciale sunt reglementate după anumite criterii constituite atât de anumite calități și stări ale persoanei trase la răspundere penală, cum este cazul minorului, în care se impune un mod special de urmărire și judecată, având în vedere lipsa de maturitate a acestuia și nevoia de a întări protecția sa procesuală, cât și de infracțiunea săvârșită și modul în care a fost descoperită.
Reglementarea actuală a procedurii în cauzele cu infractori minori este cuprinsă în Capitolul III al Titlului IV al NCPP: urmărirea și judecarea infracțiunilor săvârșite de minori, precum și punerea în executare a hotărârilor privitoare la aceștia se fac potrivit procedurii obișnuite, cu completările și derogările prevăzute în prezentul capitol (art.504) și în secțiunea a 8-a a cap. I din titlul V al părții generale: față de suspectul și inculpatul minor se pot dispune măsuri preventive potrivit dispozițiilor prevăzute în secțiunile 1-7 din prezentul capitol, cu derogările și completările prevăzute în prezentul capitol (art.243).
Codul de procedură actual prevede o procedură specială în cauzele cu infractorii minori, astfel încât pe lângă dispozițiile generale aplicabile urmăririi și judecății, există și dispoziții speciale în legătură cu măsurile preventive și cele privitoare la executarea măsurilor educative. Procedura specială în cauzele cu infractori minori se aplică tuturor minorilor care corespund din punct de vedere penal: 14-18 ani, persoană fizică aflată în minoritate se situează în perioada în care au loc anumite transformări și formări ale trasăturilor personalității sale. Aceste aspecte privind psihologia persoanei care comite infracțiunea cântăresc mult în determinarea reglementării speciale pentru infractorii minori, deoarece psihologia privește atât activitățile cât și situațiile în care se află omul. Această procedură specială îl ocrotește pe infractor cât timp este minor deoarece se consideră că singur nu ar putea să-și facă apărarea necesară.
Normele juridice privind infractorii minori și tragerea acestora la răspundere se caracterizează prin intenția de reeducare a acestora, intenția de a preveni săvârșirea de fapte antisociale și de a asigura o comportare corespunzătoare.
Procedura specială în cauzele cu minori este obligatorie, acesta neputând fi urmărit sau judecat potrivit procedurii obișnuite, întrucât procedura obișnuită nu oferă protecția pe care o oferă procedura speciala. În dreptul penal pe langă atenția care se oferă procedurii speciale, mai exact reglementării minorității este exprimat expres și faptul că minorii sub 14 ani nu raspund penal: Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal. Minorul care are vârsta între 14 și 16 ani răspunde penal, numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ. Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal potrivit legii.
Acest regim de reglementare a fost instituit pentru a asigura pentru această categorie de persoane care încă nu au maturitate deplină, un plus de garanții procesuale. În derularea procesului penal pentru infractorii minori un rol important l-a avut Decretul nr.218/1977 privind unele măsuri tranzitorii referitoare la sancționarea și reeducarea prin muncă a unor persoane care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală și legea nr.59/1968 privind comisiile de judecată. După ce aceste acte au fost abrogate prin Legea nr.104/1992, concepția privind sancționarea minorilor a revenit la forma consacrată odată cu adoptarea Codului Penal de la 1969, inclusiv aplicarea dispozițiilor speciale din “Proceduri în cauze cu infractori minori“ din Codul de Procedură Penală.
Articolul 504 NCPP prevede că urmărirea și judecarea infracțiunilor săvarșite de minori, precum și punerea în executare a hotărârilor privitoare la aceștia se fac potrivit procedurilor obișnuite, cu completările și derogările prevăzute în Capitolul III din Titlul IV cât și din secțiunea a 8-a a capitolului I din Titlul V al părții generale.
Modificările substanțiale care au intervenit în cazul procedurii în cauzele cu infractori minori față de vechea reglementare sunt date de asistența juridică obligatorie în cazul în care victima este o persoană fără capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restransă și, de citarea Direcției Generale minorii pot fi condamnați doar la măsuri educative neprivative sau privative de libertate, de asistență socială și protecție a minorului, în faza de urmărire penală, respectiv Serviciul de Probațiune, în faza de judecată.
Capitolul II: Judecata în cauzele cu infractori minori
Secțiunea 1: Compunerea instanței de judecată
Judecata constituie faza centrală și cea mai importantă a procesului penal, în cadrul ei realizându-se soluționarea definitivă a cauzei penale. Pentru o corectă soluționare a cauzei întreaga desfășurare procesuală anterioară este susceptibilă de examinare și reapreciere, în cadrul judecății având loc o verificare a întregii urmăriri penale. Judecata este desfășurată de instanțele de judecată, după ordinea și competența prestabilită de lege, cu participarea activă a procurorului și a părților, a apărătorilor acestora și a altor subiecți procesuali.
O condiție necesară aplicării procedurii speciale este cea a minorității la momentul săvârșirii infracțiunii, indiferent de vârsta inculpatului de la momentul sesizării instanței. Aceste reglementări au fost aduse prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi, legiuitorul urmărind prin aceasta, ca indiferent de data majoratului inculpatului, să fie aplicabile dispozițiile speciale, astfel încât să nu fie afectată soluționarea cauzei.
Potrivit reglementării din Codul de Procedură Penală, judecarea infractorilor minori se face de către instanțele judecătorești cu aplicarea procedurii obișnuite, care se completează cu dispozițiile din procedura specială cuprinsă în art.504-520. Dispozițiile care reglementează judecarea minorilor sunt cuprinse în Codul de Procedură Penală și în Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, republicată.
Fiind judecați de către instanță, în această etapă procesuală, sunt aplicabile regulile procedurale obișnuite, cu derogările prevăzute în procedura specială privind cauzele penale cu infractori minori. Normele speciale existente în cazul judecării minorilor de către instanță sunt referitoare la: compunerea instanței, persoanele chemate la judecarea minorului, desfășurarea judecății și apărarea exercitată în cazul inculpatului minor.
Sediul materiei cu referire la compunerea instanței de judecată a infractorului minor este dat de art.507 Cod de proc.pen. care are următorul cuprins: (1) – Cauzele în care inculpatul este minor se judecă, potrivit regulilor de competență obișnuite, de către judecatori anume desemnați potrivit legii. (2) – Instanța compusă potrivit dispozițiilor alin.(1) rămâne competentă să judece potrivit dispozițiilor procedurale speciale privitoare la minori, chiar dacă între timp inculpatul a împlinit vârsta de 18 ani. (3) – Inculpatul care a săvârșit infracțiunea în timpul când era minor este judecat potrivit procedurii aplicabile în cauzele cu infractori minori, dacă la data sesizării instanței nu a împlinit 18 ani.
Din analiza acestui articol rezultă că sunt aplicabile regulile de competență obișnuite doar că judecătorii sunt anume desemnați de către colegiile de conducere ale instanțelor ori sunt desemnați de către Consiliul Superior al Magistraturii, la desemnarea lor avându-se în vedere o anume specializare și anumite calități legate de pregătirea profesională și experiența.
În ce privește competența de judecată, potrivit art.40 din Legea nr.304/2004, se aplică reguli speciale, care spun că infracțiunile săvârsite de minori precum și cele săvârsite asupra minorilor se judecă de completele și secțiile specializate pentru minori și familie și pe măsura înființării lor, de tribunale specializate pentru minori și familie. În funcție de competența materială sau teritorială, devine competentă să judece cauza completul sau secția specializată a judecătoriei, tribunalului sau curții de apel, dacă s-a înființat un tribunal specializat pentru minori și familie, competența revine acestuia, dacă infracțiunea este de compentența materială a tribunalului.
Când în aceeași cauză există mai mulți inculpați, atât minori cât și majori și nu este posibilă disjungerea, competența revine tribunalului sau secțiilor specializate pentru minori si familie. De către completele și secțiile specializate pentru minori și familie sunt judecate atât infracțiunile comise de către minori cât și asupra lor, însă pentru infracțiunile comise asupra minorilor nu se aplică dispozițiile speciale din Codul de Procedură Penală.
Legiuitorul reglementează însă și situația în care infractorul minor devine major în timpul desfășurării procesului penal, făcându-se însă precizarea că instanța rămâne competentă să judece cauza prin aplicarea dispozițiilor procedurale speciale pentru minori, chiar dacă între timp inculpatul a împlinit vârsta de 18 ani.
Au existat comentarii, odată cu intrarea în vigoare a Codului de Procedură Penală, cu privire la textul art.507 alin(2): ”chiar dacă între timp inculpatul a implinit 18 ani“, comentarii ce au în vedere, pe deoparte, situația în care, în timpul cât cauza se află pe rolul primei instanțe, inculpatul devine major iar în acest caz judecata continuă în aceeași compunere a instanței, cu respectarea regulilor procedurale speciale prevăzute pentru cauzele cu minori, iar pe de altă parte, situația în care inculpatul devine major în timp ce se rejudecă în fond, în urma admiterii unei căi de atac, respectându-se dispozițiile speciale privind judecarea infractorilor minori.
Însă art.507 alin(3) nu a fost modificat odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod de Procedură Penală, el existând din vechea reglementare respectiv art.483 care a fost modificat prin Legea nr.356/2006 și care prevedea că inculpatul care a săvârșit infracțiunea în timpul cât era minor era judecat potrivit dispozițiilor procedurale speciale privitoare la minori, indiferent de momentul în care intervine majoratul.
În practica instanțelor de judecată s-a stabilit că dispozițiile art.507 NCPP, potrivit cărora cauzele în care inculpatul este minor se judecă de către judecători anume desemnați potrivit legii, nu se aplică și cauzelor în care inculpatul este major iar infracțiunea a fost săvârșită asupra unui minor.
Nerespectarea dispozițiilor privind compunerea instanței de judecată este prevazută sub sancțiunea nulității absolute, ceea ce atrage în cazul în care un minor inculpat a fost judecat de judecători care nu au fost desemnați în completele sau secțiile specializate pentru minori, desființarea hotărârii pronunțate.
Secțiunea a 2-a: Persoanele chemate la judecarea minorilor și obligativitatea citării lor;
Prezența tuturor părților la judecată este considerată ca un drept fundamental al acestora, drept de apărare ce poate fi exercitat prin susținerea sau combaterea cererilor formulate și susținerea orală a puctului de vedere asupra probelor administrate.
În comparație cu urmărirea penală, unde prezența părților la efectuarea cercetărilor este separată, judecata se face în prezența tuturor părților, în fața instanței legal constituite, în ședință publică, oral, nemijlocit și contradictoriu. Prezența oricărui inculpat la judecată permite o cunoaștere mai bună a acestuia de către instanță, cunoaștere a comportamentului, mai ales că prezența lui reprezintă o necesitate pentru activitățile care se desfașoară până la momentul în care acesta ajunge în faza de judecată, respectiv în cadrul cercetării judecătorești.
Codul de procedură penală a adoptat principiul prezenței personale a inculpatului la judecarea cauzei, prezență ce are o importanță deosebită deoarece instanța prin contactul direct pe care îl are cu acesta poate să îi analizeze o parte din comportament și în același timp poate și verifica anumite date cuprinse în referatul de evaluare întocmit în cursul urmăririi penale.
Prezența părților legal citate la judecata cauzei reprezintă o garanție a dreptului la apărare și influențează totodată operativitatea soluționării cauzei. Actuala reglementare, în art.353 C. proc.pen prevede că judecata poate avea loc numai dacă parțile sunt legal citate și procedura este legal îndeplinită, dar neprezentarea părților citate în acest mod nu împiedică judecarea cauzei. Există însă și situații în care legiuitorul a considerat că prezența la judecată a inculpatului este obligatorie, existând unele dispoziții speciale cuprinse în Codul de Procedură Penală alături de cele cu privire la prezența inculpatului minor la judecată și persoanele chemate la judecarea acestuia.
În vechea reglementare în art. 484 alin (1) se arăta că judecarea cauzei privind o infracțiune săvârșită de minor se face în prezența acestuia, cu excepția cazului în care minorul s-a sustras de la judecată, însă acest alineat al art.481 a fost abrogat ulterior până la intrarea în vigoare a Noului Cod de Procedură Penală. Din cuprinsul acestui articol putem considera că prezența minorului este regula, iar în cazuri excepționale, atunci când acesta se sustrage este acceptată lipsa acestuia.
Sustragerea de la judecată constituie neprezentarea din rea-credință a inculpatului minor, rea-credință care trebuie justificată și nu dedusă din simpla neprezentare a acestuia.
Dacă la dosar nu sunt atașate dovezi care să ateste sustragerea, instanța de judecată are obligația de a depune toate eforturile pentru a-l aduce pe inculpat în ședința de judecată.
În actuala reglementare, în cuprinsul art.508 NCPP sunt arătate persoanele citate la judecarea cauzei cu minori, respectiv Serviciul de probațiune, părinții acestuia, tutorele, curatorul ori persoana în îngrijirea sau sub supravegherea căreia se află temporar minorul. Oricare dintre persoanele citate au dreptul și îndatorirea să dea lămuriri, să formuleze cereri, să prezinte propuneri în privința măsurilor ce urmează a fi luate. Neprezentarea acestor persoane nu împiedică însă judecarea cauzei.
Președintele completului de judecată are obligația de a aduce la cunoștință părților drepturile pe care acestea le au: de a propune probe și de a veni cu apărări în sprijinul minorului. Au existat situații în care a fost citat numai unul dintre părinți, instanța judecând cauza fără a cita și celalalt părinte, pronunțându-se o hotărâre nelegală, urmată de o nouă judecată cu citarea ambilor părinți. În aceste condiții instanța s-a bazat pe invocarea art.353 alin(4) C.proc.pen care prevede că judecata poate avea loc doar dacă parțile sunt legal citate și procedura este îndeplinită, necitarea uneia dintre părți cauzând o vătămare care nu poate fi reparată decât prin anularea actului respectiv. Deopotrivă s-a considerat că necitarea unuia dintre părinți nu constituie o cauză de nulitate dacă celălalt părinte, prin prezentarea la judecată, susține corespunzător interesele minorului, conform aprecierii instanței. Dacă Serviciul de probațiune nu este citat, în concluzie, dacă s-ar încălca dispozițiile art.508 NCPP, nu ar constitui o cauză de nulitate absolută, nerespectarea acestor prevederi constituind temeiul invocării nulității relative. Citarea Serviciului de Probațiune și a părinților inculpatului minor are rol în creearea unui cadru propice luării declarațiilor și constituirii de parte responsabilă civilmente a părinților dacă există parte civilă în cauză.
Dispozițiile art.508 sunt aplicabile în toate cauzele privitoare la minori, indiferent de vârsta lor, iar nu numai în cele în care infractorul este minor sub 16 ani, așa cum se procedează în faza urmăririi penale unde dacă organul de urmărire penală consideră necesar citează și Direcția Generală de Asistență Socială și Protecție a Copilului din localitatea unde se desfășoară audierea.
Secțiunea a 3-a: Obligativitatea participării procurorului în cauzele cu infractori minori
În cauzele cu infractori minori, participarea procurorului este obligatorie. Această obligativitate este consemnată în art.353 alin(9) NCPP: participarea procurorului la judecata cauzei este obligatorie.
Procurorul are o dublă calitate în cadrul ședințelor de judecată, respectiv aceea de a avea rol activ în aflarea adevărului și de a susține inculparea în cursul judecății. Pentru minor prezența procurorului în cursul judecății reprezintă o garanție a respectării drepturilor sale deoarece datorită stării psiho-fizice a acestuia, nu se poate apăra singur.
Art.315 Cod proc.pen redă în cuprinsul său întinderea participării procurorului, arată că procurorul participă pe tot parcursul judecății, alături de prezența inculpatului și a celorlalte părți în proces, prin respectarea principiului oralității și contradictorialității.
Participarea procurorului la judecarea cauzelor cu minori este obligatorie la toate termenele de judecată, nu numai la cel la care cauza se dezbate în fond. În practica judiciară au fost casate mai multe hotărâri prin care s-au soluționat cauzele penale privitoare la infractorii minori fără participarea procurorului, deoarece nerespectarea cerinței privind participarea procurorului la judecarea cauzei, obligatorie potrivit legii, atrage nulitatea absolută.
Având în vedere că toate activitățile procesuale ce se desfășoară în fața instanței au loc în ședința de judecată, înseamnă că procurorul, obligat să participe la aceste ședințe, ia cunoștință de toate activitățile procesuale. Față de această situație, îi revine obligația să manifeste rol activ pentru respectarea dispozițiilor legale privitoare la judecarea cauzelor cu minori, având la dispoziție mijloace procesuale pentru realizarea acestui scop: poate ridica excepții, pune întrebări inculpatului, cere administrarea de noi probe, lua cuvântul la dezbaterea fondului, exercită și susține, acolo unde legea prevede, căile ordinare și extraordinare de atac.
Secțiunea a 4-a : Desfășurarea judecății în cauzele cu infractori minori
Desfășurarea judecății în cauzele cu infractori minori este reglementată de art.509 Cod de proc.pen care în alineatul (1) arată că aceste cauze se judecă de urgență și cu precădere iar în alin(2) arată că această ședință nu este publică. Vechiul Cod de Procedură Penală reglementa la art. 485 faptul că ședința de judecată în această cauză se desfășoară separat de celelalte ședințe.
Conform Deciziei nr.31/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ședința de judecată a inculpatului minor la momentul săvârșirii infracțiunii, indiferent de momentul la care acesta a devenit major, se va desfășura nepublic. Însă cu privire la acest aspect, s-a constat că nu există un punct de vedere unitar asupra caracterului ședinței de judecată în cazul în care inculpatul a devenit major ulterior săvârșirii faptei. Au existat opinii că ședința de judecată este publică însă unele instanțe s-au pronunțat în sensul că, inculpatul minor la data săvârșirii faptei, devenit ulterior major, va avea parte de o ședință de judecată nepublică, indiferent de momentul în care a devenit major. Chiar Instanța Supremă a statuat într-un recurs în interesul legii că dispozițiile art. 483 alin(3) din Vechiul Cod de Procedură Penală coroborate cu cele ale art. 485 alin (1) și (2) arată că în cazul în care inculpatul, minor la data săvârșirii faptei, a devenit major, indiferent de
momentul intervenirii majoratului, judecata va avea loc în ședință nepublică. Referitor la această dispoziție în conformitate cu care ședința de judecată nu este publică, literatura de specialitate și practica judiciară au statuat că încălcarea ei nu duce la nulitate absolută, deoarece dispozițiile art.197 alin(2) și (3) Vechiul Cod de Procedură Penală nu sancționau decât încălcarea dispozițiilor relative privind publicitatea, iar ca și în celelalte cazuri nulitatea hotărârii putea fi invocată doar dacă s-a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin desființarea sa.
Vătămarea ce s-a adus minorului, în cazul în care se invocă nulitatea hotărârii, trebuie dovedită, respectiv trebuie arătat faptul că desfășurarea ședinței publice de judecată a influențat în mod negativ minorului.
Dacă infractorul minor este judecat în ședință publică, sancțiunea este nulitatea relativă iar aceasta cu condiția să se fi adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului și a fost invocată nulitatea doar până la un anumit moment procesual. În Decizia nr.2515/2003 a Curții Supreme de Justiție se statuează că nulitatea poate fi luată în considerare și de instanță, din oficiu, dacă anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei.
La desfășurarea judecății, pot asista persoanele arătate la art.508 C.proc.pen, apărătorii părților iar dacă instanța își dă încuviințarea, și alte persoane conform art.509 alin(2). Alineatul (3) al art.509 redă faptul că minorul poate fi îndepărtat din sala de ședință după ce este ascultat de instanță dacă aceasta consideră că cercetarea judecătorească și dezbaterile ar putea avea o influență negativă pentru el. Acest lucru este posibil doar dacă minorul inculpat are sub 16 ani.
Aceste reguli derogatorii au fost instituite pentru a-i crea minorului condiții favorabile, condiții care să-l îndepărteze totodată de un număr mare de persoane care i-ar aduce o anumită reținere în comportament.
Art.509 alin(5) reglementează ascultarea și reascultarea minorului, ascultarea având loc o singură dată și doar în cazuri temeinic justificate, recurgându-se la reascultare. În ceea ce privește audierea inculpatului minor, magistratul trebuie să apeleze la elemente psihologice, să-și etaleze arta de a pătrunde în universul comportamentului inculpatului. Tactica ascultării minorului delincvent este diferită sub aspect metodologic, de la caz la caz, în funcție de natura infracțiunii comise, de gradul de participație, de modalitatea săvârșirii ei, de profilul inculpatului minor, de atitudinea adoptată în cursul urmăririi penale – cooperantă, sinceră, necooperantă, de negare a faptei, de antecedentele sale. Pentru ca declarațiile sale să corespundă cu realitatea, instanța încearcă să-l aducă pe minor într-un cadru cât mai apropiat de cel în care acesta se desfășoară zilnic, fiind citate anumite persoane din anturajul acestuia. În lege este reglementată expres și situația în care există în aceeași cauză mai mulți inculpați, o parte minori și o parte majori. În aceste condiții reglementate de art.510, instanța judecă în compunerea de la art.507 Cod de Procedură Penală și după procedura obișnuită, iar pentru inculpații minori aplică dispozițiile cuprinse în procedura specială.
În vechea reglementare până la momentul în care art.486 a fost modificat prin art. 1 pct.227 din Legea nr.356/2006 avea următorul cuprins: când în aceeași cauză sunt mai mulți inculpați, dintre care unii minori și majori, și nu este posibilă disjungerea, instanța judecă în compunerea prevăzută în art.483 și după procedura obișnuită, aplicând, însă cu privire la inculpații minori dispozițiile cuprinse în acest capitol.
Astfel în legislația franceză, în fața judecătorului sau a tribunalului pentru minori nu apar în principiu decât inculpați având aceeași calitate, respectiv aceea de minor, persoanele majore fiind disjunse. Așa cum reiese din dispozițiile art.90 lit.a, asistența juridică a inculpatului minor este obligatorie în faza judecății iar în cazul în care inculpatul nu-și alege un apărător, art.91 alin(1) Cod de Procedură Penală impune obligația desemnării unui apărător din oficiu.
Secțiunea a 5-a: Obligativitatea întocmirii referatului de evaluare și asistență juridică în faza judecății;
Pentru a respecta dispozițiile legale în ceea ce privește judecata minorilor, instanța trebuie să verifice dispozițiile specifice atât fazei de urmărire penală cât și celei de judecată. Dacă în faza de urmărire penală este facultativă întocmirea referatului de evaluare de către Serviciul de Probațiune de la domiciliul minorului, instanța trebuie să îndeplinească cerințele legii și în faza judecății, privind referatul de evaluare și asistență juridică în conformitate cu art.506 alin(2) NCPP care redă faptul că efectuarea referatului de evaluare este obligatorie însă în cazul în care acest referat a fost cerut în faza de urmărire penală în faza judecății va fi facultativă această cerere de către instanță.
Dacă referatul de evaluare nu a fost întocmit în faza de urmărire penală, prima instanță restituie dosarul procurorului pentru a dispune întocmirea lui. Însă dacă referatul de evaluare nu este complet instanța de judecată poate să dispună întregirea acestuia. Referatul de evaluare fiind un mijloc de probațiune cu privire la persoana inculpatului minor, instanța poate dispune în primă instanță întocmirea acestuia. Așa cum știm din cazul urmăririi penale rolul referatului de evaluare este acela de a transmite organului de urmărire penală date cu privire la persoana minorului și perspectivele de integrare socială a acestuia.
Articolul 482 alin.(3) din Vechiul Cod de Procedură Penală cuprindea informații cu privire la referatul de evaluare, la componența acestuia, respectiv: starea fizică și profilul psihologic al minorului, dezvoltarea intelectuală și morală a acestuia, mediul familial și social în care a trăit și s-a dezvoltat, factorii care influențează conduita minorului și care au favorizat comportamentul infracțional al acestuia, trecutul infracțional și comportamentul minorului, înainte și după comiterea faptei. Aceste precizări cuprinse în referatul de evaluare sunt importante deoarece instanța, la alegerea sancțiunii ce urmează a fi aplicată, ține seama de anumite date furnizate chiar de acesta. Serviciul de Probațiune poate consulta medicul de familie al minorului, pofesorii acestuia precum și orice alte persoane care pot furniza date despre persoana minorului, date privitoare la starea fizică și profilul psihologic, dezvoltarea intelectuală și morală a minorului, trecutul infracțional, comportamentul minorului înainte și după comiterea faptei. Pentu a corespunde funcțiilor sale și importanței care o are, referatul de evaluare trebuie să cuprindă date cât mai complete, de amănunt, folosirea unor termeni generali ducând la formularea unor concluzii incorecte cu privire la persoana minorului. Acesta constituie un act procedural deoarece organele abilitate să-l efectueze sunt prevăzute de Codul de Procedură Penală, iar efectuarea, conținutul și finalitatea sunt date tot de norme procedurale. Întrucât acesta oferă date despre minor, referatul de evaluare are caracterul unei garanții procesuale și constituie un element indispensabil pentru soluționarea legală și temeinică a cauzei, ajutând la stabilirea vinovăției și a sancțiunilor ce trebuiesc aplicate.
Referatul de evaluare prevăzut la art.33 alin. (2) din Legea nr.252/2013 privind organizarea și funcționarea sistemului de probațiune, publicată în Monitorul Oficial nr. 512 din 14 August 2013 poate face referire și la starea de sănătate, la evoluția minorului din punct de vedere fizic, afectiv, moral și intelectual, în măsura în care acestea au influențat sau pot influența comportamentul infracțional. Poate cuprinde și propuneri motivate privind măsura educativă considerată a fi potrivită pentru minor, cu referire la natura și durata programelor de reintegrare socială, precum și la alte obligații care pot fi impuse acestuia, în vederea reducerii riscului de săvârșire de infracțiuni.
La solicitarea consilierului de probațiune, instituțiile și organizațiile în evidența cărora s-a aflat sau se află minorul pentru îngrijire, tratament sau protecție socială ori educație pun la dispoziția consilierului de probațiune, în termen de 7 zile, informațiile care prezintă relevanță pentru procesul de evaluare. Persoanele chemate să întocmească o asemenea evaluare trebuie să aibă o anumită pregătire profesională. Conform art.20 din Legea nr.123/2006 privind statutul personalului din Serviciile de Probațiune pentru a fi numită în funcția de consilier de probațiune, persoana trebuie să îndeplinească o serie de condiții, cumulativ: să aibă capacitatea deplină de exercițiu, să nu aibă antecedente penale sau cazier fiscal, să cunoască limba română scris și vorbit, să fie aptă din punct de vedere medical și psihologic pentru exercitarea funcției, să se bucure de o bună reputație, să fie licențiate în asistență socială, psihologie, sociologie, pedagogie sau drept și să promoveze concursul organizat pentru ocuparea funcției pentru care candidează. Evaluarea are un caracter personal și se realizează în baza uneia sau mai multor întrevederi între consilierul de probațiune și inculpatul minor și a datelor obținute din alte surse de informații. În cazul în care inculpatul minor nu colaborează la realizarea evaluării, consilierul de probațiune întocmește referatul de evaluare și menționează, în cuprinsul acestuia, refuzul de colaborare a minorului. La referatul de evaluare este atașată declarația minorului cu privire la refuzul de colaborare. În situația în care inculpatul minor nu este găsit sau locuiește într-un alt stat și întrevederea de evaluare nu poate fi realizată, consilierul de probațiune încunoștințează organul judiciar despre imposibilitatea întocmirii referatului de evaluare.
Potrivit vechii reglementări, art.482, în modificarea survenită prin O.U.G nr.31 din 19 Martie 2008, efectuarea referatului de evaluare este facultativă în cursul urmăririi penale. Până la această modificare organul de urmărire penală avea obligația de a dispune efectuarea unei anchete sociale cu privire la infractorul minor, ancheta ce se efectua de către persoanele desemnate de autoritatea tutelară de pe lângă primăria în a cărei rază teritorială domiciliază minorul. Ancheta socială a fost însă înlocuită cu referatul de evaluare prin modificările aduse de Legea nr.356/2006, neexinstând însă diferențe între cele două cu privire la natura juridică a acestora.
Ancheta socială reprezenta strângerea de date cu privire la purtarea pe care minorul o avea în mod obișnuit, la starea fizică și mentală a acestuia, la antecedentele lui, la condițiile în care a fost crescut și în care a trăit și era la fel ca și referatul de evaluare o instituție procedurală de o importanță deosebită pentru cunoașterea persoanei făptuitorului. Obligativitatea întocmirii referatului de evaluare exista în ambele faze ale procesului penal, însă prin adoptarea O.U.G. nr. 31/2008, întocmirea referatului de evaluare în faza de urmărire a procesului penal a fost lăsată la aprecierea procurorului care supraveghează sau efectuează urmărirea penală. Potrivit reglementărilor anterioare, dispunererea de către instanță a întocmirii referatului era posibilă doar dacă punerea în mișcare a acțiunii penale s-a făcut la plângerea prealabilă adresată acesteia, în cazul proceselor în care lipsește urmărirea penală.
Organele judiciare nu au dreptul de a dispune privind efectuarea referatului deoarece textul de lege are caracter imperativ și trebuie să cuprindă datele solicitate pentru a contribui în mod direct la stabilirea vinovăției și a pedepsei. Dacă infractorul a devenit major după ce a comis infracțiunea, și chiar dacă la data sesizării instanței împlinise vârsta de 18 ani, fiind judecat conform procedurii obișnuite, întocmirea referatului de evaluare va fi deasemenea obligatorie.
În vechile reglementări se prevedea că instanța este cea care întocmește referatul de evaluare, însă în actualul Cod de Procedură Penală s-a adoptat o altă soluție, conform căreia referatul de evaluare este efectuat de alte persoane, expres prevăzute de lege, cele desemnate de Serviciul de Probațiune. Față de vechea reglementare art.506 alin(4) din Noul Cod de Procedură Penală aduce o noutate prin aceea că reglementează faptul că Serviciul de Probațiune poate să facă propuneri motivate cu privire la măsurile educative ce pot fi luate față de minor, prin referatul de evaluare.
Dreptul la apărare în cadrul procesului penal este un drept fundamental care caracterizează modalitatea prin care suspectul sau inculpatul poate să se opună, să se disculpe față de învinuirile care i se aduc, poate să arate adevărul sau să ceară respectarea drepturilor sale prin invocarea legii. Cât privește asistența juridică, art.90 alin(1) C.Proc.Pen prevede că asistența juridică este obligatorie pentru suspectul și inculpatul minor pe întreg cursul procesului. De regulă, inculpatul își alege singur apărarea, însă pentru inculpatul minor dacă nu și-a ales apărător, instanța ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu potrivit art.91 Cod de Procedură Penală.
Motivul pentru care s-a instituit această asistență juridică obligatorie în cazul minorului este dat de dezvoltarea intelectuală incompletă și lipsa de experiență, din cauza cărora nu-și poate asigura singur apărarea. După analiza art.90 alin(1) C.Proc.Penală care prevede că asistența juridică este obligatorie când inculpatul este minor, putem deduce că asistența juridică este obligatorie, atât la judecata în primă instanță și a căilor de atac, dacă acesta nu a devenit major la data sesizării instanței respective.
În cazurile în care este prevăzută asistența juridică obligatorie, apărătorul poate pune concluzii doar în prezența inculpatului, deci în cazul minorului apărătorul nu va pune concluzii atâta timp cât acesta nu este prezent, acesta sustrăgându-se de la judecată. Garantarea dreptului la apărare se face prin mijloace procesuale prevăzute de lege, mijloace procesuale ce poartă denumirea de garanții procesual penale, având rolul de a asigura ca drepturile acordate parților să fie exercitate pe deplin. Dreptul de apărare cuprinde posibilitatea de a avea un apărător care prin calificarea sa profesională și cunoștințele juridice, poate acorda asistență juridică. Asistența juridică este de fapt un sprijin pe care părțile îl primesc în cursul procesului penal din partea apărătorilor, sprijin ce constă în lămuririle, sfaturile și intervențiile acestora.
Legea avocaturii stabilește concret în art.3 în ce constă asistența juridică, aceasta realizându-se prin acordarea de consultații și cereri cu caracter juridic, prin apărare și reprezentarea persoanelor fizice sau juridice în toate fazele cauzelor judiciare, susținerea cu mijloace juridice a drepturilor și intereselor legitime ale acestora.
Pentru părți asistența juridică este facultativă în sensul că partea beneficiază de un avocat doar în măsura în care își dorește acest lucru, iar dacă partea nu dorește avocat asta nu împiedică desfășurarea procesului penal. Garantarea dreptului la apărare, ca principiu fundamental al procesului penal, este reglementată și de art.10 C.Pr.Pen care are următorul cuprins:
(1) – Părțile și subiecții procesuali principali au dreptul de a se apăra ei înșiși sau de a fi asistați de avocat. (2) – Părțile, subiecții procesuali principali și avocatul au dreptul să beneficieze de timpul și înlesnirile necesare pregătirii apărării. (3) – Suspectul are dreptul de a fi informat de îndată și înainte de a fi ascultat despre fapta pentru care se efectuează urmărirea penală și încadrarea juridică a acesteia. Inculpatul are dreptul de a fi informat de îndată despre fapta pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală împotriva lui și încadrarea juridică a acesteia. (4) – Înainte de a fi ascultați, suspectului și inculpatului trebuie să li se pună în vedere că au dreptul de a nu face nicio declarație. (5) – Organele judiciare au obligația de a asigura exercitarea deplină și efectivă a dreptului la apărare de către părți și subiecții procesuali principali în tot cursul procesului penal. (6) – Dreptul la apărare trebuie exercitat cu bună-credință, potrivit scopului pentru care a fost recunoscut de lege. O altă reglementare a dreptului la apărare o întâlnim în art.24 din Constituția României care prevede că acest drept este garantat și că părțile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales de către ele sau în imposibilitatea de a-și alege, au dreptul de a primi unul din oficiu.
Organul judiciar are obligația de a-i aduce la cunoștința învinuitului sau inculpatului despre dreptul pe care îl are în legătură cu asistența de care poate beneficia, iar partea în cauză beneficiază pe deplin de acest drept. În majoritatea legislațiilor este înscrisă obligația organelor judiciare de a-i atrage atenția învinuitului încă de la primul contact cu acesta despre posibilitatea folosirii unui avocat. De la regula care arată că asistența juridică este facultativă, există însă și derogări în lumina cărora asistența juridică este obligatorie, iar anumite categorii de persoane beneficiază în mod gratuit de aceasta.
Reglementarea actuală oferă posibilitatea exercitării dreptului de apărare sub mai multe forme și anume posibilitatea părților de a se apăra singure pe tot parcursul procesului, obligația organelor judiciare ca din oficiu să aibă în vedere aspecte favorabile parților implicate în cauza respectivă, precum și posibilitatea, iar uneori, obligația acordării asistentei juridice. S-a simțit nevoia de a se asigura asistență juridică pe tot parcursul procesului penal deoarece inculpatul este de regulă, o persoană fără pregătire profesională și de cele mai multe ori chiar fără studii superioare, iar din această cauză nu se poate situa pe o poziție procesuală egală cu cea a reprezentantului Ministerului Public. Asistența juridică în cadrul procesului penal este asigurată de către persoane calificate care își desfășoară activitatea în baza unor legi speciale, precum Legea 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, potrivit cărora persoana care oferă asistență, avocatul, apără drepturile și libertățile ale omului. Capitolul V din Legea nr. 51/1995 reglementează modul concret de acordare a asistenței juridice: “baroul acordă asistență juridică în toate cazurile în care apărarea este obligatorie potrivit legii, precum și la cererea instanțelor de judecată, a organelor de urmărire penală sau a organelor administrației publice locale, în cazul în care acestea apreciază că persoanele se găsesc în imposibilitatea vădită de a plăti onorariul.”
Pe lângă reglementările acestui drept în Legea nr.51/1995 și în Constituție, există reglementări în acesta materie și în Codul de Procedură Penală, respectiv art.90 care prevede asistență juridică obligatorie în cazul suspectului sau inculpatului minor. Însă când Codul de Procedură Penală face referire la un apărător, se referă în primul rând la avocatul numit sau ales din oficiu să ofere asistență în tot cursul procesului penal, iar în al doilea rând, la acea persoană care în cazuri determinate de lege poate oferi asistență juridică, cum sunt consilierii juridici sau magistrații. Legea asigură parților libertatea de alegere a avocatului și să se adreseze direct aceluia pe care îl consideră cel mai potrivit pentru apărarea drepturilor și libertăților sale legitime.
În condițiile în care există o solicitare a părții din proces de a beneficia de asistență juridică, aceasta poartă denumirea de asistență juridică facultativă, iar dacă este necesar să intervină asistență din partea unui profesionist al dreptului din cauza situației personale a părții sau a gravității pedepsei ce trebuie aplicată, ne aflăm în prezența unei asistențe juridice obligatorii care se asigură prin numirea unui apărător din oficiu. În tot cursul procesului penal asistența juridică a suspectului sau inculpatului este obligatorie atunci când suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de detenție ori într-un centru educativ, când este reținut sau arestat, chiar în altă cauză, când față de acesta a fost dispusă măsura de siguranță a internării medicale, chiar în altă cauză, precum și în alte cazuri prevăzute de lege;.
Secțiunea a 6-a: Judecarea inculpaților minori cu inculpați majori
În jurisprudență au fost întâlnite situații în care existau inculpați minori și majori în aceeași cauză, situație reglementată și de art.510 NCPP, care soluționează cauzele cu inculpați minori și majori.
Astfel, conform art.510 NCPP: „Când în aceeași cauză sunt mai mulți inclulpați, dintre care unii minori și alții majori, și nu este posibilă disjungerea, judecata are loc potrivit dispozițiilor art. 507 alin. (1) și după procedura obișnuită. Cu privire la inculpații minori din aceste cause se aplică dispozițiile referitoare la procedura în cauzele cu infractori minori.
Există anumite situații în care judecata infractorilor minori are anumite prevederi față de procedura obișnuită, respectiv situația în care în aceeași cauză sunt mai mulți inculpați, minori și majori iar problema se pune dacă ședința de judecată va fi publică sau nu. Practica judiciară a adoptat prima variantă și anume aceea că ședința de judecată este publică în aceste cazuri, prin motivarea că trebuie să se acorde prioritate regulilor generale pentru a respecta drepturile procesuale ale majorilor iar dacă instanța consideră că este cazul, în anumite situații, poate face aplicarea dispozițiilor art.352 alin(3) C.Proc.Pen, declarând ședința secretă și protejându-l astfel pe minor.
Conform Legii Nr. 304 Republicată din 28 iunie 2004 privind organizarea judiciară, când în aceeași cauză există inculpați minori și inculpati majori și nu este posibilă disjungerea, competența revine Tribunalului Specializat pentru Minori și Familie sau secțiilor specializate pentru minori și familie. Nerespectarea dispozițiilor privind compunerea instanței de judecată este sancționată cu nulitatea absolută, ceea ce atrage în cazul în care un minor inculpat a fost judecat de judecători care nu au fost desemnați în completele sau secțiile specializate pentru minori, desființarea hotărârii pronunțate.
Secțiunea a 7-a: Apelul-cale ordinara de atac
Din momentul în care art.483 alin(3) din vechiul cod de procedură penală a fost modificat prin Legea nr.356/2006 avea următorul cuprins: ”inculpatul care a săvârșit infracțiunea în timpul cât era minor este judecat potrivit dispozițiilor procedurale speciale privitoare la minori”. Astfel reiese că dacă inculpatul era minor în momentul în care a săvârșit infracțiunea, desfășurarea judecății se va face potrivit regulilor speciale.
Potrivit reglementarii actuale, atât judecata în prima instanță, cât și căile de atac se desfășoară după procedura specială, însă existând condiția ca inculpatul să fi fost minor la data săvârșirii faptei. Art.520 C.Proc.Pen arată că dispozițiile privitoare la judecata în prima instanță în cauzele cu infractori minori se aplică în mod corespunzător și la judecata în instanță de apel spre deosebire de vechea reglementare care aplica și în cazul recursului aceeași procedură. Privitor la celelalte aspecte referitoare la compunerea instanței de judecată, la chemarea unor persoane la judecata minorilor, la judecata minorilor cu inculpații majori, se aplică în mod corespunzător și la apel.
În practică au existat discuții în ceea ce privește art.520(vechiul 493) și aplicarea lui în situația în care, după judecata în fond, perioadă în care inculpatul nu avea împlinită vârsta de 18 ani, până la judecarea apelului sau recursului, acesta a împlinit vârsta respectivă. Practica a ales ca o soluție pentru această problemă, urmărirea penală și judecata în prima instanță să se facă potrivit procedurii speciale iar apelul sau recursul să fie soluționat potrivit procedurii obișnuite.
Capitolul III: Punerea în aplicare a sancțiunilor pentru minori
Secțiunea 1: Dispoziții referitoare la măsurile educative luate față de un minor
În vechea reglementare prin Legea nr.104/1992 s-au adus anumite modificări în ceea ce privește regimul sancționator penal al minorilor astfel încât acestora li se putea aplica atât pedepse cât și măsuri educative. La alegerea sancțiunilor se ținea cont de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de starea fizică, de dezvoltarea intelectuală și morală, de comportamentul lor cât și de condițiile în care au crescut și au trăit. Pedepsele se aplicau doar dacă se considera că luarea unei măsuri educative nu era suficientă pentru îndreptarea minorului., însă odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod de Procedură Penală în cazul infractorilor minori aceștia nu mai sunt sancționați cu pedepse ci doar li se pot aplica măsuri educative.
Noul Cod Penal prevede că minorilor cu vârsta între 14 și 18 ani (art. 114 din Noul Cod Penal) care au comis o infracțiune li se vor putea aplica doar măsurile educative prevăzute la art. 115 alin. (1) pct. 1 și 2, măsurile educative fiind fie neprivative de libertate (stagiul de formare civică, supravegherea, consemnarea la sfârșit de săptămână și asistarea zilnică), fie privative de libertate (internarea într-un centru educativ și internarea într-un centru de detenție), regulă fiind că față de minori se iau cu prioritate măsurile educative neprivative de libertate, măsurile privative de libertate urmând să fie luate doar dacă minorul infractor se afla în vreuna din situațiile expres și limitativ prevăzute la art. 115 alin. (2) din Noul Cod Penal:
(a) minorul a mai săvârșit anterior o infracțiune pentru care i s-a aplicat o măsură educativa ce a fost executată înainte de comiterea noii infracțiuni; (b) infracțiunea pentru care este judecat a fost comisă prin exercitarea de violențe sau amenințări sau dacă s-a produs decesul unei persoane;
(c) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de 10 ani sau mai mare ori detențiune pe viață;
(d) minorul este judecat pentru comiterea unor infracțiuni în concurs, dacă prin natură, gravitatea, numărul sau frecvența acestora este pusă în evidență periculozitatea infractorului.
Prin urmare, în concepția Noului Cod Penal, un minor infractor se sancționează, de regulă cu o măsură educativă neprivativă de libertate, iar în mod excepțional când recade în infracționalitate sau comite chiar pentru prima oară o infracțiune gravă sau deosebit de gravă, față de acesta se ia o măsură educativa privativă de libertate. Spre deosebire de vechiul Cod Penal, care prevedea că față de minorul care răspunde penal se poate lua o măsură educativă ori se poate aplica o pedeapsă, noul Cod Penal prevede drept consecință a răspunderii penale a minorilor doar luarea unor măsuri educative, fie privative, fie neprivative de libertate.
Măsurile educative neprivative de libertate sunt prevăzute în art.115 alin.(1) pct.1 din Noul Cod Penal: stagiul de formare civică, supravegherea, consemnarea la sfârșit de săptămână, asistarea zilnică. Măsurile educative privative de libertate sunt prevăzute în art.115 alin.(1) pct.2 din Noul Cod Penal: internarea într-un centru educativ, internarea într-un centru de detenție. Minorului i se va aplica una dintre măsurile educative arătate, chiar dacă după comiterea infracțiunii acesta a devenit major, indiferent de momentul la care a survenit majoratul [art. 134 alin.(1) din Noul Cod Penal], iar dacă minorului i s-a aplicat o măsură educativa privativă de libertate și acesta a împlinit vârsta de 18 ani la data pronunțării hotărârii prin care s-a dispus luarea măsurii, instanța poate dispune ca măsura luată să fie executată într-un penitenciar [art. 134 alin.(2) din Noul Cod Penal].
În orice caz, întrucât față de infractorii minori la data comiterii infracțiunii nu vor putea fi dispuse decât măsuri educative, măsuri ce vor putea fi executate și după împlinirea vârstei majoratului, punerea în executare a acestora se va face numai după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, renunțându-se la punerea în executare de îndată a măsurilor fiindcă nu mai există pericolul ca măsurile să nu mai poată fi executate datorită survenirii majoratului minorului. Măsurile educative se pun în executare diferit, după felul măsurii, neprivativă sau privativă de libertate.
În principiu combaterea delicvenței juvenile trebuie să se realizeze prin măsuri de ocrotire și doar în cazurile în care acestea erau considerate a nu fi suficiente se recurgea la măsuri mai drastice de tipul pedepselor în vechea reglementare. De aceea, în toate codurile penale moderne sunt prevăzute măsuri speciale care se aplică doar în cazul minorilor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală.
În Codul Penal Român aceste măsuri poartă denumirea de “măsuri educative” și au un caracter orientat spre reeducarea și prevenirea săvârșirii altor infracțiuni de către minor. Sistemul sancționator român aplicabil minorilor infractori era un sistem special mixt deoarece el nu era alcătuit exclusiv din măsuri educative, în condițiile în care aceste măsuri nu erau suficiente, el cuprindea și pedepse însă de la intrarea în vigoare a Noului Cod de Procedură Penală nu mai putem vorbi de un sistem mixt, deoarece acesta cuprinde doar măsuri educative.
Există state care prevăd doar un anumit tip de sancțiuni pentru infractorii minori, cum este Italia, care prevede doar pedepse, însă sunt și state care au sistem sancționator mixt: Franța, Germania, Rusia.
În Franța, sistemul sancționator pentru infractorul minor este alcătuit din pedepse și măsuri educative care se iau în funcție de datele personale ale minorului și de împrejurările comiterii infracțiunii. Însă conform jurisprudenței franceze s-a constat că măsurile educative sunt mult mai frecvent aplicate decât pedepsele. Măsurile educative care se iau de instanța franceză sunt: mustrarea, încredințarea minorului unei persoane particulare, plasarea într-o instituție abilitată, plasarea într-o instituție medicală sau una medical-educativă, încredințarea minorului Asistenței pentru copii, plasarea minorului într-un internat școlar și libertatea sub supraveghere care poate dura până la vârsta de 18 ani.
După cum se observă în dreptul penal francez sunt prevăzute mai multe măsuri educative decât în dreptul penal român, însă, ca substanță sunt asemănătoare. Pentru minorii cu vârsta peste 13 ani, durata pedepselor cu închisoarea nu poate fi mai mare de jumătate din pedeapsa aplicabilă majorului care a săvârșit aceeași faptă, totuși minorii cu vârsta curinsă intre 16-18 ani pot fi condamnați la pedepse cu închisoarea la fel ca adulții, în cazul aceleeași fapte, în situații extreme.
În Germania a fost instituit un regim special luându-se în principiu doar măsuri educative față de minorul care a săvârșit o infracțiune. Doar când există dubii în ceea ce privește suficiența acestor măsuri, se poate lua față de acești infractori o măsură de corecție sau se dă o pedeapsă. Măsurile educative din legislația germană sunt: îndrumări de cooperare și asistență educativă, iar spre deosebire de legislația română există și aceste măsuri de corecție, respectiv: avertismentul, obligarea reparării prejudiciului și plata unei contribuții bănești către o colectivitate de interes public cât și arestul.
Cât privește pedepsele, acestea sunt aplicate în cazul în care instanța consideră că infracțiunea este gravă și, ca urmare a vinovăției cu care a fost săvârșită, sunt necesare. În legislația germană sunt cunoscute două tipuri de pedepse și anume: pedepsele cu durată determinată în care termenul minim este de 6 luni iar cel maxim de 5 ani și cele cu durată nedeterminată, termenul căreia nu poate depăși 4 ani, aceasta putând fi prelungită de instanță sau transformată în pedeapsa cu durată determinată.
În Italia, ca măsuri educative sunt prevăzute internarea într-un centru medical și libertatea supravegheată, măsuri ce pot fi dispuse după executarea pedepsei. Cât privește pedeapsa închisorii în această legislație, atunci când minorului urmează să i se aplice o pedeapsă mai mică de 2 ani, judecătorul poate să dispună înlocuirea cu sancțiunea libertății supravegheate sau a semidetenției, având în vedere personalitatea minorului și condițiile familiale. Conform Deciziei Curții Constituționale din 28 aprilie 1994, care a stabilit că textul art.22 din Codul Penal Italian este neconstituțional, nici în Italia nu i se aplică infractorului minor, detențiunea pe viață.
În legislația românească anterioară măsurile educative care se puteau aplica minorului erau: mustratea, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de reeducare, internarea într-un institut medical–educativ. Aceste măsuri se aplicau doar persoanelor care, la data pronunțării, erau minori, deoarece dacă acestea comiteau infracțiunea în timpul minorității și la data pronunțării deveneau majori, li se aplicau pedepsele.
Potrivt art.109 din vechiul Cod Penal, pedepsele ce se puteau aplica minorului erau închisoarea sau amenda prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită, însă limitele acestora se reduceau la jumătate. Pedeapsa detențiunii pe viață nu era aplicabilă minorilor, iar atunci când legea prevedea, pentru infracțiunea săvârșită această pedeapsă, minorului i se aplică închisoarea de la 5 la 20 de ani, potrivit art.109 alin(2).
Prin intrarea în vigoare a Noului Cod Penal a fost abrogată măsura mustrării și a libertății supravegheate iar cele două măsuri privind internarea au fost transformate în internarea într-un centru educativ ceea ce în vechiul cod era internarea într-un centru medical-educativ și internarea într-un centru de detenție. Aceste două măsuri sunt măsuri educative privative de libertate însă au fost instituite și măsuri educative neprivative de libertate: stagiul de formare civică, supravegherea, consemnarea la sfârșit de săptămână și asistarea zilnică.
Secțiunea a 2-a: Regimul măsurilor educative neprivative de libertate
Art.115 alin(1) pct.1 din NCP enumeră măsurile educative neprivative de libertate în ordinea crescătoare a gravității lor: stagiu de formare civică, supravegherea, consemnarea la sfârșit de săptămână și asistarea zilnică.
Măsurile educative neprivative de libertate se execută în comunitate, pe toată durata acestora asigurându-se menținerea și întărirea legăturilor cu familia și implicarea minorului în programe derulate, în scopul formării sale în spirit de responsabilitate și respect pentru drepturile și libertățile celorlalți. Organizarea, supravegherea și controlul executării măsurilor neprivative de libertate se desfășoară sub coordonarea serviciului de probațiune, serviciului de probațiune putând încredința în unele cazuri supravegerea executării unor instituții din comunitate abilitate.
§Stagiul de formare civică
Măsura educativă a stagiului de formare civică este reglementată în art.117 din Noul Cod Penal și constă în obligația minorului de a participa la un program cu o durată de cel mult patru luni, pentru a-l ajuta să înțeleagă consecințele legale și sociale la care se expune în cazul săvârșirii de infracțiuni și pentru a-l responsabiliza cu privire la comportamentul său viitor. Organizarea, asigurarea participării și supravegherea minorului, pe durata cursului de formare civică, se fac sub coordonarea serviciului de probațiune, fără a afecta programul școlar sau profesional al minorului. Legea prevede numai limita maximă de timp pentru care se poate dispune măsura, nu și o durată minimă a acesteia, prin urmare instanța poate stabili orice perioadă de timp pentru stagiul de formare civică, de la o zi la 4 luni. Această măsura are rolul de a-l sprijini pe minor în conștientizarea consecințelor legale și sociale la care se expune în cazul săvârșirii unei infracțiuni și de a-l responsabiliza pe acesta cu privire la comportamentul său. Includerea minorului într-un stagiu de formare civică se face în cel mult 60 zile de la punerea în executare a hotărârii.
Odată cu executarea acestui stagiu se are în vedere programul școlar sau professional al minorului astfel încât stagiul să nu-i afecteze niciunul dintre acestea. Consilierul de probațiune este cel care face toate demersurile pentru introducerea minorului în acest stagiu care se va desfășura lunar în cadrul a 8 ore. În cazul în care minorul nu respectă cu rea-credință condițiile de desfășurare ale stagiului de formare civică instanța îl va sancționa pe minor prin prelungirea perioadei de formare civică sau înlocuirea cu o altă măsură neprivativă de libertate sau în cazuri excepționale cu internarea minorului într-un centru educativ.
§Supravegherea
Măsura educativă a supravegherii se regăsește la art.118 din Noul Cod Penal și constă în controlarea și îndrumarea minorului în cadrul programului său zilnic, pe o durată cuprinsă între 2 și 6 luni, sub coordonarea serviciului de probațiune, pentru a asigura participarea la cursuri școlare sau de formare profesională și prevenirea desfășurării unor activități sau intrarea în legătură cu anumite persoane care ar putea afecta procesul de îndreptare al acestuia.
Supravegherea se realizează de către părinții minorului, de cei care l-au adoptat sau de către tutore. În condițiile în care aceștia nu pot realiza supravegherea în condiții satisfăcătoare, instanța poate încredința această sarcină unei persoane de încredere, de preferință unei rude mai apropiate a minorului la cererea acesteia. Exercitarea supravegherii începe în cel mult 30 de zile de la momentul prezentării minorului și a persoanei încredințate cu supravegherea în fața judecătorului delegat cu executarea. Supravegherea constă în verificarea modului în care minorul își execută obligațiile care rezultă din statutul său familial, școlar sau professional. Ca și în cazul stagiului de formare civică și în cazul supravegherii dacă minorul nu execută cu rea-credință condițiile de desfășurare a acestei măsuri, instanța va sancționa prin prelungirea măsurii până la 6 luni sau înlocuirea acesteia cu o altă măsură neprivativă de libertate mai severă sau în cazuri excepționale cu internarea într-un centru educativ.
§Consemnarea la sfârșit de săptămână
Articolul 119 din Noul Cod Penal reglementează măsura educativă a consemnării la sfârșit de săptămână care constă în obligația minorului de a nu părăsi locuința în zilele de sâmbătă și duminică, pe o durată cuprinsă între 4 și 12 săptămâni, afară de cazul în care, în această perioadă, are obligația de a participa la anumite programe ori de a desfășura anumite activități impuse de instanță. Măsura consemnării la sfârșit de săptămâna are ca obiectiv evitarea contactului minorului cu anumite persoane sau a prezenței acestuia în anumite locuri care să-l predispună pe minor la manifestarea unui comportament infracțional.
Măsura educativă se execută pe durata unor sfârșituri de săptămână consecutive, interdicția minorului de a părăsi locuința fiind dată de ora 00:00 a zilei de sâmbătă și până la ora 24:00 a zilei de Duminică. Și pentru această măsura educativă tot consilierul de probațiune este cel care exercită controlul executării și îndeplinirii atribuțiilor de către persoana care exercită supravegherea. Consemnarea la sfârșit de săptămână se pune în executare în termen de cel mult 15 zile de la momentul prezentării minorului și a persoanei desemnate cu supravegherea în fața judecătorului delegat cu executarea.
Dacă minorul nu execută cu rea-credință condițiile de desfășurare a măsurii sau obligațiile impuse conform art.121 NCP instanța îl va sancționa pe acesta prelungindu-i măsura până la limita maximă respectiv aceea de 12 săptămâni sau va înlocui această măsură cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate mai severă iar în anumite situații va înlocui măsura consemnării la sfârșit de săptămâna cu aceea a internării într-un centru educativ. Atunci când măsura consemnării la sfârșit de săptămână a fost dispusă pentru o infracțiune judecată definitiv, iar în termenul de executare a măsurii minorul înfăptuiește o altă infracțiune înainte de majorat, instanța va putea să sancționeze minorul în aceleași condiții ca în momentul neexecutării cu rea-credință, însă va putea sancționa și cu internarea într-un centru de detenție. Iar dacă minorul săvârșește două sau mai multe fapte concurente, judecate împreună, se va aplica o singură măsură educativă cu privire la toate faptele, dacă instanța consideră că este suficientă.
§Asistarea zilnică
Măsura educativă a asistării zilnice este reglementată la art.120 din Noul Cod Penal și constă în obligația minorului de a respecta un program stabilit de serviciul de probațiune, care conține orarul și condițiile de desfășurare a activităților, precum și interdicțiile impuse minorului. Măsura educativă a asistării zilnice se ia pe o durată cuprinsă între 3 și 6 luni, iar supravegherea se face sub coordonarea serviciului de probațiune.
Dacă în cazul supravegherii, programul zilnic al minorului este cel stabilit de acesta, singur sau împreună cu persoanele care se ocupă de supravegherea sa, în situațiile măsurii educative a asistării zilnice art.120 NCP prevede că programul pe care minorul este obligat să-l respecte este stabilit de către Serviciul de Probațiune. Programul zilnic trebuie să țină cont de nevoile identificate ale minorului, de situația sa specială și după caz, profesională și de obligațiile și interdicțiile impuse acestuia pe toată durata executării măsurii.
Stabilirea programului zilnic se face în termen de cel mult 30 zile de la momentul prezentării minorului în fața judecătorului delegat cu executarea iar asistarea zilnică începe în cel mult 5 zile de la stabilirea programului. Dacă minorul nu respectă cu rea-credință, condițiile și obligațiile acestei măsuri, instanța poate prelungi măsura până la durata maximă de 6 luni, fie poate să o înlocuiască cu măsura internării într-un centru educativ.
Dacă minorul nu respectă condițiile de executare a măsurii educative sau obligațiile impuse, sesizarea instanței pentru prelungirea sau înlocuirea măsurii educative neprivative de libertate în condițiile art.123 alin.(1) și (2) din Codul Penal se face de către consilierul de probațiune . Sesizarea instanței poate fi făcută de către procuror în cazul comiterii unei noi infracțiuni pe durata măsurii educative și de către judecătorul delegat cu executarea, la cererea părinților, tutorelui sau a altei persoane în grija căreia se află minorul ori a persoanei vătămate sau a altei persoane interesate, după consultarea referatului de evaluare întocmit de consilierul de probațiune. Referatul de evaluare însoțește sesizarea făcută de judecătorul delegat. La înlocuirea măsurilor educative neprivative de libertate instanța va avea în vedere severitatea acestor măsuri în ordinea prevăzută la art.115 alin.(1) pct.1 din Legea nr. 286/2009, cu modificările și completările ulterioare.
Sectiunea a 3-a: Regimul măsurilor educative privative de libertate
Art.115 alin(1) pct.2 NCP enumeră măsurile educative privative de libertate în ordinea crescătoare a gravității lor, respectiv internarea într-un centru educativ și internarea într-un centru de detenție.
§Internarea într-un centru educativ
Internarea într-un centru educativ este măsura educativă prevăzută în art.124 Noul Cod Penal, măsură privativă de libertate care constă în internarea minorului într-o instituție specializată în recuperarea minorilor. În această instituție minorul respectiv va urma un program de pregătire școlară și formare profesională potrivit aptitudinilor sale, precum și programe de reintergrare socială.
Această măsură este reglementată în întregime de Noul Cod Penal însă punerea în aplicare este reglementată la art.514 din Noul Cod de Procedura Penală.
Măsura internării într-un centru educativ se aseamănă cu cea a internării într-un centru de detenție prin aceea că ambele sunt privative de libertate și constau în internarea infractorului minor în instituții specializate în vederea îndreptării lui, centrul educativ prezentând un caracter specific. Internarea într-un centru educativ este măsura care a intervenit în urma reglementării anterioare în care era mult mai complexă această măsură, respectiv internarea într-un institut medical-educativ.
Potrivit art.188 din Legea nr.254/2013, la data intrării în vigoare a acestei legi, penitenciarele pentru minori și tineri și centrele de reeducare se reorganizează în centre de detenție și centre educative. Potrivit art.105 din Vechiul Cod Penal, față de minorul care, din cauza stării sale fizice sau psihice, are nevoie de un tratament medical și de un regim special de educație, se ia măsura internării într-un institut medical educativ. Această măsură educativă era impusă de faptul că minorul necesită îngrijiri medicale cât și un regim educativ care se aplică concomitent cu cel medical.
Legea nu cuprindea nicio dispoziție specială cu privire la punerea în executare a acestei măsuri, sugerându-se aplicarea prin analogie a dispozițiilor art.482 vechiul C.Proc.Pen referitoare la punerea în executare a măsurii de siguranță a internării medicale. Hotărârile erau puse în executare de către organele sanitare. Aceste unități înștiințau instanța de executare de internarea bolnavului și cu privire la efectuarea tratamentului medical și educativ. Ca și în cazul internării într-un institut de reeducare, și în cazul acestei măsuri putea interveni revocarea, în cazul comiterii unei noi infracțiuni, această măsură fiind revocată de către instanța competentă în a judeca infracțiunea. Ridicarea, prelungirea sau înlocuirea măsurii se dispunea de judecătoria sau tribunalul la care a fost judecată cauza în prima instanță pentru minor, afară de cazul când a comis din nou o infracțiune.
Această măsură se lua pe o durată nedeterminată pentru că nu se cunoastea cu anticipație cât timp este necesar pentru înlăturarea stării anormale din punct de vedere fizic sau psihic în care se afla minorul, iar în momentul în care această stare care a dus la luarea măsurii a dispărut, internarea trebuia să înceteze și ea îndată spre deosebire de măsura internării într-un centru educativ care se ia pe o perioadă cuprinsă între unu și trei ani.
Conform vechii reglementări, în principiu, față de un minor se putea lua atât o măsură educativă cât și o măsură de siguranță. În literatura de specialitate s-a pus problema dacă măsura educativă a internării într-un institut medical-educativ era compatibilă cu măsură de siguranță a internării medicale prevăzută de art.114 Vechiul C.Pen. Într-o opinie s-a susținut că cele două măsuri nu se puteau lua simultan față de același minor, pentru că atât acțiunea de reeducare cât și cea de tratament medical puteau fi realizate în același timp prin internarea minorului într-un institut medical-educativ.
Noua reglementare arăta în art.514 cum are loc punerea în aplicare a acestei măsuri educative, respectiv se trimite o copie de pe hotărâre organului de poliție de la locul unde se află minorul, după rămânerea definitivă a hotărârii iar acesta ia măsuri pentru internarea minorului. La alineatul 3 al aceluiași articol se specifică faptul că odată cu punerea în executare a măsurii educative a internării într-un centru educativ, organul de poliție poate pătrunde în domiciliul sau reședința unei persoane fără învoirea acesteia, precum și în sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia. La același articol este reglementată și procedura în cauza în care minorul nu este găsit, caz în care organul de poliție constată aceasta într-un proces verbal ca în cazul citării și sesizează de îndată organele competente pentru darea în urmărire precum și pentru darea în consemn la punctele de frontieră. Unul dintre exemplare se va da centrului educativ în care se face internarea.
În condițiile în care minorul asupra căruia s-a luat măsura internării într-un centru educativ nu respectă, cu rea-credință, condițiile de executare și obligațiile impuse de către această măsură, instanța care a pronunțat această hotărâre poate prelungi măsura sau o poate înlocui cu una mai severă, respectiv cu internarea într-un centru de detenție.
§Internarea într-un centru de detenție
Internarea într-un centru de detenție este o măsură educativă privativă de libertate prevăzută de art.125 Noul Cod Penal și constă în internarea minorului într-o instituție specializată în recuperarea minorilor, cu regim de pază și supraveghere, unde va urma programe intensive de reintegrare socială, precum și programe de pregătire școlară și formare profesională potrivit aptitudinilor sale. Spre deosebire de măsura internării într-un centru educativ care se dispunea pe o perioadă cuprinsă între unu și trei ani, măsura internării într-un centru de detenție se dispune pe o perioadă mai mare, respectiv între doi și cinci ani, existând însă și o excepție când perioada este una mult mai mare, cea cuprinsă între 5 și 15 ani în cazul în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de 20 ani sau detențiunea pe viață.
Noul Cod de Procedură Penală prevede modalitatea de punere în executare a acestei măsuri, măsură ce constă în trimiterea unei copii a hotărârii definitive organului de poliție de la locul unde se afla minorul dacă acesta este liber sau comandantului locului de detenție dacă minorul este în arest preventiv. Judecătorul delegat va emite și un ordin prin care i se interzice minorului să părăsească țara. Odată ce se execută aceasta măsură conducătorul centrului de detenție aduce la cunoștință acest lucru și instanței care a dispus măsura.
Noul Cod Penal prevede și prelungirea măsurii internării, prelungire ce se dispune în cazul în care minorul în perioada internării săvârșește o nouă infracțiune sau este judecat pentru o infracțiune săvârșită anterior. Conform art.517 Cod de Procedură Penală, prelungirea acestei măsuri se dispune de către instanța căreia îi revine competența să judece noua infracțiune sau infracțiunea săvârșită anterior.
Măsura internării într-un centru de detenție se mai dispune și în momentul în care instanța decide înlocuirea măsurii internării într-un centru educativ cu măsura internării într-un centru de detenție, dacă în perioada internării într-un centru educativ minorul săvârșește o nouă infracțiune sau este judecat pentru o infracțiune concurentă săvârșită anterior. Măsura internării într-un centru educativ se va executa fie înainte, fie după împlinirea vârstei de 18 ani, fie atât înainte cât și după împlinirea vârstei de 18 ani, în funcție de data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, așadar instanța de judecată nu va menționa în minută că internarea într-un centru de detenție se dispune până la împlinirea vârstei de 18 ani.
Regimurile de executare a măsurii internării într-un centru de detenție se diferențiază în raport cu gradul de limitare a libertății de mișcare a persoanei internate, precum de modul și locul de organizare și desfășurare a activităților. Legea prevede două tipuri de regimuri pentru execuatrea acestei măsuri: regimul închis pentru persoanele internate pe o perioadă mai mare de 3 ani și regimul deschis pentru persoanele internate pentru o perioadă mai mică de 3 ani. În mod excepțional, natura și modalitatea de comitere a infracțiunii precum și persoana făptuitorului pot să schimbe regimul de executare într-un regim imediat superior sau imediat inferior. Ca și în cazul internării într-un centru educativ, dacă minorul nu își executa măsura în condițiile stabilite sau a obligațiilor impuse, cu rea-credință, se dipune din oficiu sau la sesizarea Serviciului de Probațiune, de instanța care l-a judecat în prima instanță pe minor, înlocuirea măsurii sau liberarea. Exită însă și posibilitatea de înlocuire a măsurii educative de internare într-un centru de detenție cu măsura asistării zilnice, măsură reglementată de Noul Cod Penal și dată în condițiile în care minorul a dovedit un interes constant pentru însușirea cunoștințelor școlare și profesionale și a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale, iar de la executare a trecut cel puțin jumătate din perioadă. În baza acelorași condiții dacă minorul a împlinit vârsta de 18 ani se poate dispune chiar liberarea din centrul de detenție.
Prelungirea măsurii internării minorului în centrul de detenție în cazurile prevăzute la art. 125 alin.(3) din Codul Penal se dispune de instanța căreia îi revine competența să judece noua infracțiune sau infracțiunea concurentă săvârșită anterior. Înlocuirea internării minorului cu măsura educativă a asistării zilnice, liberarea din centrul de detenție la împlinirea vârstei de 18 ani se dispun, potrivit dispozițiilor legii privind executarea pedepselor, de instanța în a cărei circumscripție teritorială se află centrul de detenție, corespunzătoare în grad instanței de executare. Executarea acestor două măsuri educative privative de libertate poate fi amânată sau întreruptă în condițiile legii.
Secțiunea a 4-a: Măsurile educative reglementate de vechiul Cod de Procedură Penală
În vechiul Cod de Procedură Penală erau reglementate și alte măsuri educative neprivative de libertate: mustrarea la art.487, libertatea supravegheată art.488.
§ Mustrarea:
Potrivit art.102 din vechiul Cod Penal, mustrarea constă în “dojenirea minorului, în arătarea pericolului social al faptei săvârșite, în sfătuirea minorului să se poarte în așa fel încât să dea dovadă de îndreptare, atrăgându-i-se totodată atenția că dacă va săvârși din nou o infracțiune se va lua față de el o măsură mai severă sau i se va aplica o pedeapsă.” Din redactarea articolului 102 nu reieșea vreo condiție specială în care se aplica această măsură, judecătorul aplica această măsură în condițiile în care considera că este cea mai potrivită conform pericolului social al faptei săvârșite.
Mustrarea minorului trebuia să-l pună pe acesta în situația de a înțelege că a săvârșit o faptă neîngăduită de legea penală, de aceea președintele completului va dojeni pe minor pentru atitudinea lui. Prin natura ei, mustrarea presupunea un contact direct între instanța și minor și punerea în executare a acesteia se făcea în condițiile art.487 C.Proc.Pen, executându-se de îndată în ședința în care s-a pronunțat hotărârea iar dacă minorul nu era prezent se fixa un termen pentru care se dispunea aducerea lui. Însă precizarea conform căreia mustrarea nu putea fi executată după pronunțare și trebuia stabilit un termen la care se aducea minorul, nu trebuie să ne ducă cu gândul la faptul că minorul ar fi chemat tot pentru faza judecății deoarece acestă fază procesuală a fost deja epuizată la momentul luării hotărârii. În textul de lege se precizează că măsura mustrării se punea în executare imediat după pronunțare, erau reglementate distinct două momente, pronunțarea și executarea.
Unii legiuitori considerau că cele două momente, pronunțarea și executarea mustrării, erau activități distincte și făceau parte din faze diferite ale procesului penal, pronunțarea era dată în faza de judecată, iar executarea în faza de punere în executare a hotărârilor judecătorești. Potrivit acestei opinii, o executare a mustrării nu făcea corp comun cu hotărârea pronunțată și dacă executarea nu s-ar fi făcut în condițiile art.487 C.Proc.Pen, ar fi fost afectată temeinicia și legalitatea hotărârii pronunțate, care justifica folosirea căilor de atac împotriva ei. Se considera că acest punct de vedere era și cel mai adevărat deoarece aceste două momente erau successive, mai întâi intervenea pronunțarea și apoi executarea, situație în care se constată că ele nu ar fi putut exista ca un tot unitar. Ulterior, tot sub regimul vechiului Cod de Procedură Penală, s-a impus modificarea art.487 alin(2) din Cod.Proc.Pen, în sensul citării pentru termenul la care se execută mustrarea și a Serviciului de Probațiune în sensul în care această instituție participa activ și semnificativ la desfășurarea procesului penal atât prin redactarea referatului de evaluare cât și prin participarea nemijlocită la judecarea cauzei.
Un aspect care nu trebuia neglijat și rezultă din redactarea textului art.487 C.Proc.Pen, era dat de faptul că aceeași instanță care a pronunțat hotărârea luării acestei măsuri educative asupra minorului, tot ea trebuia să o execute deoarece judecătorul care a soluționat cauza îl cunoștea cel mai bine pe minor și împrejurările în care a comis fapta.
§Libertatea supravegheată
Potrivit art.103 din Vechiul Cod Penal, libertatea supravegheată constă în lăsarea minorului în libertate pe timp de un an de zile, sub supraveghere deosebită. Supravegherea era încredințată părinților minorului, celui care l-a înfiat sau tutorelui, însă existau situații în care aceștia nu puteau executa supravegherea, în momentele respective instanța dispunea încredințarea minorului unei persoane de încredere, de preferință unei rude mai apropiate ori unei instituții legal însărcinate cu supravegherea minorilor. Persoana căreia i s-a încredințat minorul avea îndatorirea de a veghea îndeaproape pe acesta, în scopul îndreptării lui, trebuia să anunțe instanța de îndată dacă minorul se sustrăgea de la supravegherea ce se exercita asupra lui, avea purtări rele sau săvârșise din nou o faptă prevăzută de legea penală.
Prin legea 140/1996 se introduseseră în art.103 Vechiul Cod Penal anumite obligații pentru minor, obligații care reprezentau de fapt mijloace destinate reeducării acestuia, prin interdicțiile respective urmărindu-se îndepărtarea minorului de anumite zone sau persoane care l-ar face vulnerabil. Minorul putea fi obligat de către instanță să nu frecventeze anumite locuri stabilite, să nu intre în legătură cu anumite persoane sau să presteze o activitate neremunerata în cadrul unei instituții de interes public, de maximum 3 ore pe zi după programul de școală, în zilele nelucrătoare și în vacanță.
După luarea acestei măsuri a libertății supravegheate, existau anumite etape ce trebuiau urmărite, respectiv: instanța încunoștința școala unde minorul învăța sau instituția în cadrul căreia presta activitatea stabilită de instanță sau unitatea în care era angajat. De la data punerii în executare a libertății supravegheate, curgea un termen de un an de zile, termen în care, dacă minorul se sustrăgea de la supraveghere sau avea purtări rele sau săvârșea o faptă penală, putea transpune această măsură în aceea a internării într-un centru de reeducare.Comparativ cu mustrarea, libertatea supravegheată avea o acțiune de durată, acțiune ce consta într-o supraveghere a minorului exercitată de anumite persoane enumerate în textul de lege.
Punerea în executare se realiza chiar în ședința în care s-a pronunțat luarea acestei măsuri, dacă minorul și persoana sau reprezentantul unității speciale căreia i s-a încredințat supravegherea erau de fată. Dacă nu era îndeplinită această condiție, în art.488 se fixă un termen cu îndeplinirea condițiilor prevăzute de text, pentru punerea în executare.Pentru ca supravegherea să fie eficientă, trebuia explicat conținutul supravegherii, scopul ei și cum trebuia exercitată.
Libertatea supravegheată ca măsură de siguranță cuprindea două etape: respectiv punerea în executare care era realizată de către instanță și executarea propriu-zisă, moment realizat de către persoanele sau reprezentantul unității indicate de text. În situațiile în care se constată că minorul se sustrăgea de la supraveghere sau săvârșea o faptă prevăzută de legea penală, instanța putea cere revocarea măsurii libertății supravegheate luând față de minor măsura internării într-un centru de reeducare .
Capitolul IV: Aspecte de drept comparat cu privire la judecata minorilor
Judecarea minorilor în diverse țări este înfăptuită în cele mai variate forme, reglementările mergând în funcție și de tradițiile locale, de la existenta și funcționarea unor organe speciale pentru minori, până la absența oricăror particularități în compunerea și desfășurarea instanțelor. Există totuși o anumită clasificare a organelor de judecată a minorilor, instituindu-se instanțe special create de lege în acest sens, acestea fiind cu totul autonome față de alte instanțe; instanțe speciale, care însă nu sunt autonome dar se constituie ca secții pentru minori în cadrul instanțelor ordinare, instanțe ordinare fără o anumită structură organizatorică specializată și în care numai completul este anume abilitat și instanțe comune.
În multe țări judecarea minorilor se face de către instanțe specializate care funcționează fie în cadrul aparatului judecătoresc ca organe independente de judecătorii, fie ca secții distincte în cadrul instanțelor de judecată comune.
În legislația franceză există o jurisdicție specială pentru minori care datează din 1945. Faptele penale mai ușoare săvârșite de minori sunt sancționate cu amenzi mici sau închisoare polițienească până la 10 zile, aceste fapte fiind judecate de tribunalele polițienești obișnuite, neexistând o jurisdicție specială. În cazul contravențiilor mai grave și al delictelor există însă judecătorul pentru minori, judecător care își desfășoară activitatea pe lângă tribunalele de mare instanță. Legislația franceză referitoare la infractorul minor are o notă de particularitate, sediul materiei constituindu-l un act normativ distinct, și nu Codul Penal și Codul de Procedură Penală. Așadar fundamentul juridic îl constituie Ordonanța din 2 Februarie 1945, care este un veritabil Cod al delincvenței juvenile, acest act normativ fiind modificat și completat de mai multe ori. Delincvenții minori sunt de competența unei jurisdicții speciale, cu excepția celor care au comis anumite contravenții încadrate în clasa a IV-a și care sunt de competența instanțelor de drept comun. Jurisdicția specială este formată din judecătorul de minori, tribunalul pentru minori, Camera Specială a Curții de Apel și Curtea de Juri pentru minori. Spre deosebire de judecătorul pentru minori, tribunalul pentru minori poate aplica pe lângă măsurile educative și pedespsele prevăzute de legea penală pentru minori.
În Germania, regimul penal al minorilor este integrat într-un ansamblu de acte normative care alcătuiesc un sistem complex de măsuri cu caracter social-educativ și de protecție, în care aspectele represive constituie o excepție cu reguli stabile pentru o legislație bine diferențiată și adaptată specificului acestei grupe de vârstă. În acest sens, de menționat că Germania este una din puținele țări din lume în care există o Lege privind bunăstarea tineretului, care constituie un act de referință în domeniul tratamentului social și al măsurilor care trebuie luate în vederea asigurării unor condiții normale de viață copiilor și tinerilor. Regimul penal al minorului este prevăzut în Legea Tribunalului pentru Tineret 1923 cu modificările ulterioare, care se completează cu dispozițiile Codului Penal. Germania este una din țările care au o legislație penală separată pentru minori în ceea ce privește partea generală.
Conform Codului Penal German, subiect al infracțiunii se consideră persoana care la momentul comiterii faptei a atins vârsta de 14 ani și este responsabilă. Conform Legii despre judecătoriile pe cauzele minorilor (1953), se consideră minore persoane cele în vârstă de 14-18 ani și adolescente cele în vârstă de 18-21 ani. Astfel, art. 3 al legii prevede: ,, Minorii sunt supuși răspunderii penale, dacă în timpul săvârșirii faptei erau conștienți de urmările ce vor surveni și totuși au acceptat survenirea lor”. Judecata poate numi acestor minori un apărător sau un tutore. Pedeapsa aplicată minorilor nu poate depăși termenul de 10 ani pentru sentințele determinate și 4 ani pentru cele nedeterminate.
În dreptul german, minorul în vârstă de până la 14 ani este considerat iresponsabil și față de el nu se poate lua decât o măsură cu caracter social-educativ, de ocrotire și asistență, a cărei executare este dată în competența diferitor instituții și organisme autorizate sau înființate de ,,oficiile de tineret”. Față de minorul care a săvârșit o infracțiune se poate lua în principiu numai măsuri educative. Atunci când acestea sunt considerate insuficiente, minorul este sancționat cu măsuri de corecție sau cu o pedeapsă cum era reglementat în vechiul cod penal românesc, pe lângă măsurile educative existând și pedepsele. Dacă judecătorul de minori consideră necesar, poate dispune ca în locul măsurilor de corecție sau a pedepsei, minorul să fie internat într-un spital de psihiatrie sau într-o instituție privativă de libertate. Internarea într-un spital de psihiatrie din dreptul german are ca și corespondent în dreptul românesc internarea într-un institut medical-educativ.
Față de delicvenții minori se pot lua, deasemenea anumite măsuri de siguranță și de „îndreptare” cu caracter de prevenire, prevăzute de dreptul comun, și anume, internarea într-un spital de psihiatrie, trimiterea într-o instituție cu regim privativ de libertate sau supravegherea conduitei, precum și retragerea permisului de a exercita o anumită îndeletnicire. Măsurile de siguranță pot rămâne în vigoare și după împlinirea majoratului. Deasemenea, judecătorul poate dispune față de delicventul minor mai multe măsuri educative sau de corecție, precum și măsuri educative asociate cu măsuri coercitive. Ca măsuri educative se aplică îndrumări de comportare- sunt niște indicații și interdicții dispuse de judecătorul de minori cu privire la modul cum trebuie să fie organizată viața minorului și să se desfășoare educația lui. Atunci când judecătorul consideră că măsurile educative și cele coercitive nu sunt de ajuns se aplică pedeapsa cu închisoarea. Pedeapsa cu închisoarea poate fi pe o perioadă determinată sau nedeterminată.
Instanțele pentru minori sunt: judecătorul de minori, Curtea de Juri pentru minori și Camera Penală pentru Minori. Pe lângă fiecare dintre aceste ultimele două instanțe funcționează procurori pentru minori. Curtea de Juri este formată dintr-un judecător pentru minori, ca președinte, și doi asesori (jurați), care trebuie să fie un bărbat și o femeie. Camera Penală pentru Minori este formată din 3 judecători de profesie și 2 asesori .
Spre deosebire de țările romano-germanice, regimul juridic al minorului este unul diferit în dreptul anglo-saxon. În Anglia sunt evidențiate anumite particularități în ceea ce privește regimul juridic al minorului delicvent, însă caracteristica acestui drept a fost de-a lungul timpului severitatea excesivă. Până în secolul XIX-lea, minorii după vârsta de 8 ani erau considerați majori și multe dintre infracțiunile săvârșite de aceștia erau pedepsite cu moartea.
Regimul diferențiat pentru minori a fost introdus prin Legea din 1908 în baza căreia au fost înființate tribunale separate pentru minori care au și atribuții în vederea ocrotirii copilului. Mai târziu în componența tuturor tribunalelor au fost incluși ofițerii de probațiune. Acest sistem a fost reformat în 1969 printr-o nouă lege care a restrâns atibuțiile tribunalelor, acestea putind pronunța numai sancțiuni neprivative de libertate. Ca rezultat minorii puteau fi achitați, condiționat ori nu, sau să li se aplice amendă.
Dreptul penal englez prin Legea din 1982 privind justiția penală conține principii generale de comportare cu infractorii tineri, indicând în Titlul 1 pedepsele aplicabile pentru aceștia. Conform acestor principii, judecata nu poate stabili pedeapsa cu închisoarea persoanei care n-a atins vârsta de 21 de ani la momentul săvârșirii infracțiunii. Alături de aceste măsuri continuie să se aplice și pedeapsa cu închisoarea, față de minorii care au săvârșit infracțiuni grave sau deosebit de grave. Dacă persoana care nu a atins vârsta de 21 de ani a fost declarată vinovată de săvârșirea unei infracțiuni, judecata poate emite o hotărâre privind plasarea ei într-un centru preventiv sau trimiterea în închisoare pentru tineri pe un termen stabilit sau îi poate aplica detențiunea pe viață, în cazul în care nu există o altă cale de corectare a acestuia.
În sistemul instituțiilor de executare a sancțiunilor de către delincvenții minori, un loc aparte îl ocupă ,,casele pentru minori”. Aceste instituții au mai mult un caracter de protecție socială decât represiv. Aici se internează minorii între 13-17 ani care au comis infracțiuni grave, iar după 3-6 luni sunt transferați la locul unde își vor executa pedeapsa. Minorii cu vârsta sub 13 ani sunt internați aici doar cu ordin special, iar cei care depășesc 17 ani se trimit în penitenciare-școli, iar mai apoi în internate educative. Tratamentul mai implică un program de muncă de 40 ore pe săptămână și pregătirea într-o meserie.
În ultimii ani, câteva state, au încercat a combina unele unități mici corecționale pentru tinerii violenți, cu programe comunitare pentru delincvenții minori, aceasta a avut un succes notabil. Unele state au închis instituțiile prea mari, în favoarea unor instituții mai mici care oferă programe intensive. La fel ca și alte sisteme sociale, sistemul justiției pentru tineri se află în continuu proces de adaptare și schimbare, dovedindu-se flexibil față de modificările produse în domeniul delincvenței juvenile, de la o perioadă la alta. Actuala tendință spre recriminalizarea delincvenței nu este altceva decât o încercare de a răspunde valului de violență în care sunt implicați, în prezent, minorii.
Concluzia care se desprinde este aceea că în toate aceste sisteme de drept sunt prevăzute norme speciale privind infractorii minori, atât cercetarea penală cât și judecata se efectuează de către magistrați specializați pentru cauzele cu minori, de către instanțe specializate (Tribunale pentru minori), procedurile judiciare sunt simplificate, sunt folosite frecvent serviciile comunitare, școala, în vederea evitării efectelor negative pe care le poate prezenta procedura judiciară, se pune accent pe aplicarea măsurilor educative, a procedurii medierii și a justiției restaurative, vizează restaurarea bunăstării minorului, a victimei și a comunității, presupunând implicarea tuturor celor afectați de comiterea faptei, în sensul luării unei decizii de comun acord atât în ceea ce privește tragerea la răspundere a infractorului pentru faptele sale cât și în ceea ce privește despăgubirea victimei.
Capitolul V: Acordul recunoașterii vinovăției și procedura infracțiunilor flagrante în cazul minorului
Prin legea 202/2010 a fost introdus în Codul de Procedură Penală în art.3201 procedura judecății în cazul recunoașterii vinovăției însă acest lucru a determinat numeroase controverse în practică și în doctrină, una dintre probleme având în vedere aplicabilitatea procedurii recunoașterii vinovăției în cazul minorului.
În doctrina de specialitate au fost identificate două opinii: o opinie majoritară care are în vedere incidența acestei proceduri și în cazul minorilor și o opinie minoritară a imposibilității inculpatului minor de a apela la procedura menționată.
Dacă legiuitorul a dorit să înlăture de la aplicarea în situația specială a minorului o anumită procedură specială, a făcut-o în art.479 alin(1) din Cod de proc.pen care prevede expres că procedura specială a infracțiunilor fragrante nu se aplică în cazul minorilor. Din punct de vedere al dreptului penal substanțial minoritatea este o cauză legală de atenuare a pedepsei, întrucât art.109 alin(1) din Cod Penal prevede că limitele pedepselor se reduc la jumătate în cazul minorilor. Întrucât minoritatea și reducerea limitelor de pedeapsă ca urmare a recunoașterii vinovăției au rațiuni diferite, aplicarea cumulativă a acestora pare posibilă.
Opinia minoritară adoptă altă variantă în ceea ce privește posibilitatea aplicării acestei proceduri infractorilor minori, respectiv pune în discuție un aspect legat de caracteristica acestor două proceduri respectiv aceea de a fi proceduri speciale și consideră că atât procedura recunoașterii vinovăției cât și cea a infracțiunilor săvârșite de minori sub proceduri speciale nu se pot aplica cumulativ.
Același ar.479 alin(1) tranșează problema cumului de proceduri speciale în cazul celei aplicabile infracțiunilor flagrante și celei aplicabile minorilor. În sensul aplicării uneia singure, respectiv cea a minorului. Această opinie minoritară este cea care pare a fi în acord cu prevederile Noului Cod de Procedură Penală, care reglementează ca instituție nouă acordul de recunoaștere a vinovăției. Deși Noul Cod de Procedură Penală păstrează și judecata în cazul recunoașterii vinovăției prin art.373 și următoarele, procedura specială a acordului de recunoaștere a vinovăției, calificată distinct de legiuitor, interzice minorilor să încheie un astfel de acord.
Concluzii
Lucrarea prezinta cele mai importante notiuni legislative cu privire la procedurile penale aplicabile in cazurile cu infractori minori, dar si aspecte practice cu privire la aceste tipuri de infractiuni. Reglementarea actuală a procedurii în cauzele cu infractori minori este cuprinsă în Capitolul III al Titlului IV al NCPP: urmărirea și judecarea infracțiunilor săvârșite de minori, precum și punerea în executare a hotărârilor privitoare la aceștia se fac potrivit procedurii obișnuite, cu completările și derogările prevăzute în prezentul capitol (art.504) și în secțiunea a 8-a a cap. I din titlul V al părții generale: față de suspectul și inculpatul minor se pot dispune măsuri preventive potrivit dispozițiilor prevăzute în secțiunile 1-7 din prezentul capitol, cu derogările și completările prevăzute în prezentul capitol (art.243).
Procedura specială în cauzele cu minori este obligatorie, acesta neputând fi urmărit sau judecat potrivit procedurii obișnuite, întrucât procedura obișnuită nu oferă protecția pe care o oferă procedura speciala. În dreptul penal pe langă atenția care se oferă procedurii speciale, mai exact reglementării minorității este exprimat expres și faptul că minorii sub 14 ani nu raspund penal: Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal. Minorul care are vârsta între 14 și 16 ani răspunde penal, numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ. Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal potrivit legii.
O concluzie importantă are in vedere faptul ca, potrivit reglementarii actuale, atât judecata în prima instanță, cât și căile de atac se desfășoară după procedura specială, însă existând condiția ca inculpatul să fi fost minor la data săvârșirii faptei. Art.520 C.Proc.Pen arată că dispozițiile privitoare la judecata în prima instanță în cauzele cu infractori minori se aplică în mod corespunzător și la judecata în instanță de apel spre deosebire de vechea reglementare care aplica și în cazul recursului aceeași procedură. Privitor la celelalte aspecte referitoare la compunerea instanței de judecată, la chemarea unor persoane la judecata minorilor, la judecata minorilor cu inculpații majori, se aplică în mod corespunzător și la apel.
Bibliografie
Alexandru Boroi, Drept penal.Partea generala, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2016
Anastasiu Crișu, Drept Procesual Penal, Ediția a 3-a, revizuită și actualizată, Editura Hamangiu, București, 2011
Anastasiu Crisu, Tratamentul infractorului minor in materie penala. Aspecte de drept comparat, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2006
Andrei Zarafiu, Legea nr. 202/2010 Procedură Penală. Comentarii și soluții, Editura C. H. Beck, Bucuresti, 2011
Dobrescu Cristina, Urmărirea și judecarea cauzelor cu infractori minori-teză de doctorat, Biblioteca Națională, București, 2009
Florin Streteanu, Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal roman.Partea generala, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2016
Grigore Theodoru, Tratat de Drept Procesual Penal, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2013
Mihail Udroiu, Drept penal.Partea generala, Editia a 4-a, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2017
Neagu Ion, Tratat de Procedură Penală-partea specială, Editura Universul Juridic, București, 2010
Nicolae Volonciu, Tratat de Procedură Penală – partea specială, vol II, Editura Padeia, București
Valerian Cioclei, Codul penal.Comentariu pe articole, Editia a 2-a, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2016
Legea 253/2013 privind executarea pedepselor, a masurilor educative si a altor masuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare in cursul procesului penal
Noul Cod Penal
Noul Cod de Procedură Penală
Vechiul Cod de Procedură Penală
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Proceduri Penale In Cuzele cu Infractori Mionori (ID: 119384)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.