Procedura Insolventei Generale

=== 78bd0df7c01b67af3908f65c34b6e2da78bd799f_654388_1 ===

CUPRINS

CAPITOLUL I NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Noțiunea de insolvență. Trăsături caracteristice. Reglementări

Procedurile de deschidere a insolvenței: procedura generală și procedura simplificată

CAPITOLUL II PARTICIPANȚII LA PROCEDURA INSOLVENȚEI

2.1. Caracteristici generale

2.2. Instanțele judecătorești

2.3. Judecătorul-sindic

2.4. Adunarea creditorilor și comitetul creditorilor

2.5. Administratorul special

2.6. Administratorul judiciar

2.7. Experții

CAPITOLUL III EFECTELE DESCHIDERII PROCEDURII INSOLVENȚEI GENERALE

Desschiderea procedurii și primele măsuri luate

Procedura de reorganizare judiciară

Falimentul

Închiderea procedurii generale

CAPITOLUL IV ANALIZA UNUR FIRME MARI INTRATE ÎN INSOLVENȚĂ

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Prezenta lucrare reprezintă rezultatele unei analize a doctrinei și jurisprudenței actuale în materie de insolvență.

Prin prezenta analiză am încercat a evidenția domeniul de aplicare al legii, termeni și expresii specifice, delimitarea rolurilor în procedură (practicianul în insolvență – administrator /lichidator judiciar, creditori, debitori, judecătorul sindic, persoane de specialitate, administrator special), procedurile de prevenire a insolventei, perioada de observație, reorganizare și faliment, efectele deschiderii procedurii.

De asemenea, în cadrul lucrării este prezentat un studiu de caz având ca obiect insolvența unor mari companii.-REYUMATUL

În cursul derulării în condiții normale a activității unui profesionist, acesta își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale de conducere, iar faptele prin care aceste acte se realizează pot avea pentru profesionist sau pentru terți consecințe pozitive sau negative.

În situația unei consecințe negative se pune problema răspunderii juridice a profesionistului, respectiv, a membrilor organelor de conducere, în diferitele forme ale acesteia, față de persoana vătămată.

Există situații în care consecința negativă a săvârșirii faptei ilicite este aducerea profesioniștilor în stare de insolvență, situație în care încetează derularea normală a activității debitorului, acesta fiind supus procedurii insolvenței, cu regulile ei speciale.

Scopul procedurii de insolvență vizează plata creanțelor existente împotriva profesionistului, ale căror titulari sunt creditorii înscriși la masa credala.

O modalitate de realizare a scopului procedurii este lichidarea activului debitorului sau există și posibilitatea de reorganizare a activității acestuia.

O altă etapă importantă, anterioară intrării în insolventa, evidențiata mai ales în noua reglementare a legii, este aceea a prevenirii insolventei, prin două proceduri speciale, respectiv: concordatul preventiv și mandatul ad-hoc.

Metodologia cerecetării

Pentru elaborarea conținutului lucrării s-a făcut apel la mai multe metode de cercetare fapt datorat specificității conținutului fiecărui capitol.

S-au utilizat principalele surse bibliografice din domeniile de cunoaștere specifice temei, cum sunt: drept civil, drept comercial.

Au fost consultate tratate și lucrări de specialitate, analizând în detaliu procedura insolvenței astfel cum este aceasta reglementată de Legea nr. 85/2014, privind Codul insolvenței.

Pentru realizarea unei investigații exhaustive a temei s-a recurs la analiza problemelor prin referirea la anumite puncte de vedere doctrinare, evaluarea și sintetizarea unor aspecte din domeniul dreptului comercial, stabilirea unor comparații și conexiuni.

Am folosit ca metodă principală-metoda inductivă deoarece știința folosește experiența ca mijloc de confirmare a concluziilor și ipotezelor sale.

Pentru studierea temei s-a avut în vedere complexitatea acesteia pentru care s-a preferat o îmbinare a unor metode clasice de cercetare cu câteva metode noi.

Astfel observația directă s-a utilizat pentru sublinierea importanței reglementărilor naționale care stabilesc, prin Codul insolvenței, reglementări noi privind procedura insolvenței.

Observația indirectă s-a folosit prin apelul la unele constatări anterioare clare și bine întocmite în materia studiată.

Alte metode folosite de-a lungul elaborării lucrării se numără :

metoda sociologică necesară pentru colectarea, analiza și interpretarea informațiilor;

cercetarea documentară întreprinsă la unii practicieni în insolvență pentru a înțelege pe deplin procedura insolvenței;

cercetarea documentară întreprinsă la sediul instanțelor pentru evindețierea numărului de dosare ce au ca obiect declanșarea procedurii insolvenței.

CAPITOLUL I
NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Noțiunea de insolvență. Trăsături caracteristice. Reglementări

Ezitările legiuitorului român contemporan s-au manifestat nu numai la nivelul reglementării procedurii insolvenței și a identificării subiecților de drept care pot deveni debitori în insolvență, ci și la nivelul denumirii și definirii stării de insolvență.

Noțiunea de „insolvență" este conceptul central în jurul căruia s-a edificat construcția juridică a procedurii insolvenței, astfel încât o definire clară a acestei noțiuni s-ar fi impus încă de la început.

Consacrarea legală a termenului „insolvență” s-a făcut destul de târziu, prin O.G. nr. 38/2002. În textul inițial al Legii nr. 64/1995, art.1 prevedea doar că procedura este aplicabilă debitorului care nu mai poate face față datoriilor sale exigibile cu sumele de bani disponibile.

Câțiva ani mai târziu O.G. nr. 38/2002 a denumit noțiunea de insolvență, definită ca fiind „incapacitatea vădită de plată a datoriilor exigibile cu sumele de bani disponibile”, însă abia în anul 2006, odată cu adoptarea Legii nr. 85/2006, s-a făcut un pas important în sensul stabilirii unei concordanțe terminologice între textul art. 1 în care se definea insolvență și titlul legii.

Legea insolvenței nr. 85/2006, în prezent abrogată, definea insolvență în cuprinsul art. 3 pct. 1 ca fiind „acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești pentru plata datoriilor certe, lichide și exigibile”.

La momentul publicării, Legea nr. 85/2006 prevedea că „insolvență este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor exigibile”. Legea nr. 277/2009 aduce o completare definiției legale, făcând precizarea că pentru a se stabili suficiența sau insuficiența fondurilor bănești de care dispune debitorul trebuie avute în vedere datoriile certe, lichide și exigibile.

Una dintre condițiile dobândirii statutului de economie de piață funcțională a României a fost și îmbunătățirea cadrului legislativ în materie de insolvență, în sensul accelerării și, totodată, al simplificării procedurilor judiciare de executare colectivă.

În acest sens, vechea Lege nr. 64/1995 a suferit numeroase modificări, care au urmărit accelerarea desfășurării procedurii reorganizării judiciare și a falimentului, prin eliminarea procedurilor de executare silită paralele și prin înăsprirea condițiilor de aprobare și confirmare a unui plan de reorganizare.

Apariția mai multor acte normative care au urmărit facilitarea operațiunilor legate de începerea unei activități comerciale atât prin simplificarea formalităților legale necesare pentru desfășurarea activităților economice de către persoane fizice, cât și prin simplificarea formalităților la înregistrarea în registrul comerțului a persoanelor fizice autorizate, a întreprinderilor individuale, a întreprinderilor familiale și a persoanelor juridice, la înregistrarea fiscală a acestora, precum și la autorizarea funcționării persoanelor juridice a avut drept consecință imediată creșterea numărului celor care au dorit să înceapă o afacere, adică să producă sau să distribuie mărfuri ori să execute anumite lucrări sau să presteze diverse servicii în scopul obținerii unui profit. În consecință, și sfera subiecților de drept care pot intra sub incidența procedurii de executare colectivă s-a lărgit în mod considerabil.

Totuși, dat fiind faptul că fenomenul de creștere explozivă a numărului acestor entități nu a fost însoțit, așa cum s-a preconizat, de o creștere economică pe măsură, conformându-se constatărilor și recomandărilor Băncii Mondiale, legislația insolvenței a marcat o nouă reformă care se caracterizează, printre altele, și prin răspunsul corect la imperativele etapei: facilitării intrării pe piață să îi corespundă o simplificare a ieșirii de pe piață a acelora care nu înregistrează performanțe economice.

Pentru prima dată, în legislația română, prin Legea nr. 85/2006, în prezent abrogată, a fost introdusă, pe lângă procedura generală, procedura simplificată, acest ultim tip de procedură înscriindu-se pe linia reglementărilor franceze în materie și reprezentând influența exercitată de Legile nr. 85-98 din 25 ianuarie 1985 privind redresarea și lichidarea judiciară a întreprinderilor și nr. 85-99 din 25 ianuarie 1985 privind administratorii judiciari, mandatarii lichidatori și experții în diagnosticarea întreprinderilor.

Nu în ultimul rând, reglementarea unei proceduri simplificate a răspuns necesității de gestionare operativă a numărului foarte mare de dosare având ca debitori entități cu activitate redusă sau chiar inexistentă, cu active derizorii ori lipsă, fără evidențe contabile, cu sedii fictive sau fără administratori de găsit, care frânau procedurile relevante și consumau mari resurse financiare, umane și de timp, fără vreun rezultat satisfăcător.

Prin Legea nr. 85/2006, în acord cu recomandările cuprinse în raportul întocmit în anul 2004 cu privire la progresele înregistrate de România în procesul de aderare la Uniunea Europeană, raport prin care Comisia Europeană a concluzionat că sistemul nostru legislativ nu prevede mecanisme adecvate și eficiente pentru ieșirea de pe piață a operatorilor economici, autoritățile statului român, urmărind alinierea reglementărilor interne în materie de insolvență cu acquis-ul comunitar, au considerat necesar să implementeze noi măsuri simplificate în vederea asanării mediului economic, prin eliminarea cât mai rapidă de pe piață a acelor entități care nu pot face față concurenței naționale și, cu atât mai mult, unei piețe unice europene.

Deși, în practică, au existat și înainte de apariția Legii nr. 85/2006, cazuri în care
instanțele de judecată au pronunțat hotărâri de deschidere directă a procedure falimentului față de un debitor chemat în judecată, fără a mai parcurge perioada de observație (de exemplu, deschiderea procedurii la cererea debitorului care își arăta intenția de a intra în faliment sau declanșarea procedurii față de societățile dizolvate anterior formulării cererii introductive ori în situația în care debitorul a mai fost supus procedurii de reorganizare judiciară în ultimii 5 ani precedenți), nu era reglementată, ca atare, o procedură simplificată.

Trăsătura definitorie a procedurii simplificate a insolvenței rezultă din chiar denumirea acesteia: simplificarea (ușurarea) circuitului care trebuia parcurs sub imperiul legislației insolvenței, eliminând din acest circuit posibilitatea acordată debitorului de a încerca, în mod inutil și cu un rezultat negativ previzibil încă de la început, reorganizarea judiciară a activității sale, în scopul accelerării procesului de lichidare a bunurilor care compun averea falitului, cu consecința radierii acestuia din registrul în care este înmatriculat.

Delimitarea celor două instituții juridice presupune, în primul rând, cunoașterea conceptelor în cauză și, mai apoi, semnalarea asemănărilor și a deosebirilor de regim juridic dintre ele.

Legea insolvenței instituie în cadrul procedurii speciale pe care o reglementează două regimuri juridice distincte – procedura generală și procedura simplificată -, care, amândouă, urmăresc același scop, enunțat de art. 2 – acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvență prin instituirea unei proceduri colective – în cadrul uneia dintre modalitățile concrete: reorganizarea judiciară sau, după caz, falimentul.

În concepția legii, starea de insolvență care caracterizează patrimoniul debitorului apt să intre sub incidența procedurii concursuale, în oricare dintre cele două regimuri menționate, are două componente: insolvență vădită (prezumată) și insolvență iminentă, care, deopotrivă, conduc la aplicarea acestei proceduri judiciare. Patrimoniul debitorului supus procedurii trebuie să se găsească în stare de insolvență, aceasta fiind prezumată în cazul în care debitorul nu a plătit datoria sa unuia sau mai multor creditori în 60 de zile de la data scadenței, ori trebuie să se afle în stare de insolvență iminentă, dacă se dovedește, cu mijloacele de probă admise de lege, că la momentul exigibilității datoriei acesta nu va putea onora plățile cu fondurile bănești disponibile la data scadenței.

Sfera participanților la procedura insolvenței, în ambele forme – generală sau simplificată-, care concură la realizarea scopului pentru care a fost inițiată procedura de executare colectivă, înglobează, în genere, aceleași persoane: debitorul, subiect pasiv al procedurii insolvenței; masa credală, cu cele două structuri reprezentative – adunarea creditorilor și comitetul creditorilor; administratorul special și practicianul în insolvență (care, după caz, este administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar).

În ipoteza cererii introductive promovate de creditori, judecătorul-sindic poate
desemna un administrator judiciar, excepție făcând situația în care debitorul se încadreazăîn dispozițiile art. 38 alin. (2), numirea directă a unui lichidator judiciar având loc, de regulă, în cazul în care procedura colectivă a fost deschisă la cererea debitorului care și-a declarat intenția de a fi supus procedurii falimentului. În alte ipoteze, administratorul judiciar desemnat provizoriu poate fi convertit în lichidator judiciar, la solicitarea creditorilor.

Ca trăsături de distincție între cele două forme ale procedurii de insolvență, în literatura juridică se menționează următoarele:

procedura generală se aplică debitorilor prevăzuți de art. 38 alin. (1), în timp ce procedura simplificată se aplică debitorilor enumerați de alin. (2) al aceluiași text de lege;

în cadrul procedurii generale, debitorul poate intra succesiv în reorganizare judiciară și apoi în faliment sau, separat, numai într-una dintre acestea, în timp ce în procedura simplificată debitorul intră direct în faliment;

în procedura generală trecerea unei perioade de observație este obligatorie în toate cazurile, pe când în procedura simplificată este posibil ca debitorul să nu treacă printr-o asemenea perioadă, ci, odată cu deschiderea procedurii colective, să intre direct în faliment;

în procedura simplificată activitatea debitorului se reduce la închiderea controlată a afacerii și la eventualele acte de conservare a patrimoniului, în timp ce în procedura generală debitorul are posibilitatea de a desfășura activități curente;

chiar dacă întreaga procedură a insolvenței se caracterizează prin efectuarea cu celeritate a actelor și operațiunilor prevăzute de lege, în procedura generală principiul celerității este mai puțin pregnant decât în procedura simplificată, care a fost concepută pe un asemenea principiu;

Într-o logică juridică elementară, procedura generală constituie regula în materie de insolvență, pe când procedura simplificată reprezintă excepția de la această regulă

Procedurile de deschidere a insolvenței: procedura generală și procedura simplificată

Procedura generală

Spre deosebire de procedura simplificată, procedura generală reprezintă, în conformitate cu art. 5 pct. 46 din Codul insolvenței, „procedura de insolvență prevăzută de prezenta lege, prin care un debitor care îndeplinește condițiile prevăzute la art. 38 alin. (1), fără a le îndeplini simultan și pe cele de la art. 38 alin. (2), intră, după perioada de observație, succesiv, în procedura de reorganizare judiciară și în procedura falimentului sau, separat, numai în reorganizare judiciară ori doar în procedura falimentului:”

Procedura simplificată

Punctul 47 al art. 5 din Legea nr. 85/2014 prevede că „procedura simplificată reprezintă procedura de insolvență prevăzută de prezenta lege, prin care debitorul care îndeplinește condițiile prevăzute la art. 38 alin. (2) intră direct în procedura falimentului, fie odată cu deschiderea procedurii insolvenței, fie după o perioadă de observație de maximum 20 de zile, perioadă în care vor fi analizate elementele prevăzute la art. 38 alin. (2) lit. c) și d)”.

Conform art. 38 alin. (2) din Codul insolvenței, „procedura simplificată prevăzută de prezentul capitol se aplică debitorilor aflați în stare de insolvență care se încadrează în una dintre următoarele categorii: a) profesioniști persoane fizice supuse obligației de înregistrare în registrul comerțului, cu excepția celor care exercită profesii liberale; b) întreprinderi familiale, membrii întreprinderii familiale; c) debitori care fac parte din categoriile prevăzute la alin. (1) și îndeplinesc una dintre următoarele condiții: 1. nu dețin niciun bun în patrimoniul lor; 2. actele constitutive sau documentele contabile nu pot fi găsite; 3. administratorul nu poate fi găsit; 4. sediul social/profesional nu mai există sau nu corespunde adresei din registrul comerțului; d) persoane juridice dizolvate voluntar, judiciar sau de drept, anterior formulării cererii introductive, chiar dacă lichidatorul judiciar nu a fost numit sau, deși numit, mențiunea privitoare la numirea sa nu a fost înscrisă în registrul comerțului; e) debitori care și-au declarat prin cererea introductivă intenția de intrare în faliment; f) orice persoană care desfășoară activități specifice profesioniștilor, care nu a obținut autorizarea cerută de lege pentru exploatarea unei întreprinderi și nu este înregistrată în registrele speciale de publicitate; aplicarea prezentei legi față de aceste persoane nu exclude sancțiunile aplicabile pentru lipsa autorizării sau înregistrării respectivei persoane”.

În literatura de specialitate s-a arătat că procedura simplificată, care reprezintă „centrul universului juridic al procedurii insolvenței”, se înfățișează ca un mijloc rapid, simplu și eficient la îndemâna actorilor care dirijează procedura insolvenței, pentru a valorifica la maximum averea debitorului falit, realizându-se, în acest scop, finalitatea legii prin
îndestularea, în limitele valorificării, a creditorilor. Totuși, prin scurtarea ciclurilor juridice specifice și eliminarea posibilității reorganizării activității debitorului, cu consecința intrării acestuia direct în faliment, nu trebuie să se înțeleagă că actuala concepție legislativă are la bază ideea suprimării agentului economic, legiuitorul urmărind implementarea nu numai a unei sancțiuni, ci și a unui drept de opțiune, conferind debitorului posibilitatea de a-și alege conduita juridică: reorganizare judiciară sau faliment.

Din analiza definiției legale se poate constata cu ușurință că procedura simplificată presupune cu necesitate îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 38 alin. (2) și are drept consecință directă intrarea debitorilorîn procedura falimentului, fie odată cu deschiderea procedurii insolvenței, fie după o perioadă scurtă de observație, de maximum 20 de zile, perioadă în care organele care aplică procedura colectivă vor analiza elementele prevăzute de art. 38 alin. (2) lit. c) și d) din Codul insolvenței.

Norma cuprinsă în art. 5 pct. 47 conține definiția legală a unei instituții juridice -procedura simplificată a insolvenței -, care trebuie să acopere toate situațiile de fapt posibile, pentru a nu exista vreo omisiune juridică ce ar putea da naștere la o interpretare diferită din partea practicienilor dreptului și, implicit, ia o diversitate nepermisă a soluțiilor instanțelor judecătorești față de debutul noii proceduri de executare colectivă.

Cum se pot întâlni destule cazuri în care judecătorul-sindic învestit cu soluționarea unei cereri de deschidere a procedurii insolvenței nu poate dispune, la momentul pronunțării hotărârii inițiale, de toate informațiile necesare pentru a clarifica, încă de ia început, destinul debitorului supus procedurii insolvenței, s-a considerat necesar să se reglementeze, în ambele variante ale procedurii, o perioadă inițială de observație, perioadă în care administratorul judiciar, în urma analizei situației de fapt a debitorului, va propune fie intrarea în procedura simplificată, atunci când profesioniștii persoane juridice îndeplinesc una dintre următoarele condiții:

nu dețin niciun bun în patrimoniul lor;

actele constitutive sau documentele contabile nu pot fi găsite;

administratorul nu poate fi găsit;

sediul nu mai există sau nu corespunde adresei din registrul comerțului sau debitorii au fost anterior dizolvați voluntar, fie continuarea perioadei de observație din procedura generală, conform art. 92 alin. (1) din Codul insolvenței.

Cu toate acestea, în scopul reducerii la maximum a duratei de desfășurare a procedurii insolvenței, în procedura simplificată legiuitorul a prevăzut posibilitatea suprimării acestei perioade de observație prin trecerea direct la faliment în toate acele situații în care
judecătorul-sindic are, încă de la data pronunțării hotărârii de deschidere a procedurii, toate informațiile necesare pentru a constata că debitorul se încadrează într-una dintre categoriile prevăzute la alin. (2) al art. 38, respectiv: este un profesionist persoană fizică, supus obligației de înregistrare în registrul comerțului; este o întreprindere familială; este un profesionist care face parte din categoriile prevăzute la alin. (1) și îndeplinește una dintre condițiile cerute de lege (nu deține niciun bun în patrimoniul său; actele constitutive sau documentele contabile nu pot fi găsite; administratorul nu poate fi găsit; sediul nu mai există sau nu corespunde adresei din registrul comerțului); este o persoană juridică dizolvată voluntar, judiciar sau de drept anterior formulării cererii introductive; debitorul și-a declarat prin cererea introductivă intenția de intrare în faliment; este o altă persoană care desfășoară activități specifice profesioniștilor, care nu a obținut autorizarea cerută de lege pentru exploatarea unei întreprinderi și nu este înregistrată în registrele speciale de publicitate.

Așadar, perioada de observație, la care face referire art. 5 pct. 47 din Legea nr. 85/2014 nu este specifică procedurii simplificate, ci numai procedurii generale, însă, cu
particularitatea că, deschizând procedura insolvenței, judecătorul-sindic, neavând suficiente elemente din care să tragă concluzia fermă că debitorul supus procedurii insolvenței se încadrează în categoriile de la art. 38 alin. (2) lit. c) și d), deschide provizoriu procedura generală și imediat acestui moment, în conformitate cu art. 92, în 20 de zile de la desemnarea sa, administratorul judiciar urmează să facă verificările de rigoare și să întocmească un raport în care să arate, printre altele, dacă sunt îndeplinite cerințele de la art. 38 alin. (2) lit. c) și d) și, în consecință, să propună intrarea în procedura simplificată din procedura generală care era deschisă în acel moment.

Spre deosebire de Legea nr. 85/2006, Legea nr. 85/2014 nu mai prevede că, atunci când se respinge contestația debitorului la cererea de deschidere a procedurii insolvenței, formulată de creditor, se deschide doar procedura generală, ci lasă această soluție la aprecierea judecătorului-sindic, care va pronunța fie deschiderea procedurii generale, fie deschiderea procedurii simplificate, după distincțiile prevăzute de art. 38 din Codul insolvenței.

Astfel, conform art. 72 alin. (6) din Legea nr. 85/2014 „dacă debitorul nu plătește creanța creditorului până la închiderea dezbaterilor, iar judecătorul-sindic stabilește că debitorul este în stare de insolvență, va admite cererea de deschidere a procedurii formulate de acesta și va deschide, prin sentință, fie procedura generală a insolvenței, fie procedura simplificată, după caz (…)”.

Doctrina a conchis că din definiția legală a procedurii simplificate se pot desprinde următoarele trăsături juridice specifice ale acestei noi instituții în peisajul juridic românesc:

procedura simplificată este o procedură rapidă, rapiditate conferită de faptul că debitorul căruia i se aplică intră doar în procedura falimentului;

procedura simplificată este mult mai simplă decât procedura generală, având în vedere că, nepresupunând reorganizarea judiciară, se evită conceperea planului de redresare, propunerea, acceptarea și confirmarea acestuia;

procedura simplificată se aplică numai anumitor categorii de debitori, expres prevăzute de lege;

procedura simplificată îl conduce pe debitor direct în procedura falimentului;

procedura simplificată este o procedură specială care are un pronunțat caracter derogatoriu de la procedura generală;

procedura simplificată se aplică numai în cazul în care debitorii expres prevăzuți de lege se află în stare de insolvență, nu și în stare de insolvență iminentă; considerăm că, raportat la noile prevederi ale Legea nr. 85/2014, această trăsătură nu se mai poate susține, pentru motivele pe care le vom expune pe larg atunci când vom trata domeniul de aplicare a procedurii simplificate.

La trăsăturile menționate am mai adăuga, pe de o parte, faptul că pentru debitorii persoane fizice acționând individual sau în întreprinderi familiale procedura simplificată este, datorită formei juridice în care aceștia acționează și care nu permite în mod obiectiv redresarea acestor profesioniști printr-un plan de reorganizare, unica procedură de insolvență care li se poate aplica, în timp ce pentru celelalte categorii de debitori, astfel cum sunt ei prevăzuți la art. 38 alin. (1) din Lege, procedura simplificată este o alternativă la procedura generală, în funcție de situația de fapt concretă a debitorului.

Pe de altă parte, sfera de aplicare a procedurii simplificate, mai precis a debitorilor care intră sub incidența acestei proceduri, este mai largă decât cea a debitorilor care cad sub incidența procedurii generale, pentru că în prima categorie se regăsesc, pe lângă debitorii cărora, potrivit legii, li se aplică numai procedura simplificată, și acei debitori care intră în domeniul de reglementare al procedurii generale și care îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 38 alin. 2 lit. c) și d) din Codul insolvenței.

Față de precizările făcute, literatura de specialitate, a afirmat că procedura simplificată, fără a fi perfectă, era absolut necesară, iar cuvintele-cheie care o definesc sunt celeritate, eficiență, costuri reduse și, nu în ultimul rând, simplitate.

CAPITOLUL II
PARTICIPANȚII LA PROCEDURA INSOLVENȚEI

2.1. Caracteristici generale

În reglementarea dată instituției falimentului de Codul comercial român, organele care aplicau această procedură erau tribunalul și judecătorul-sindic, adunarea creditorilor și debitorul fiind considerați simpli participanți la procedura concursuală.

Pentru atingerea scopului declarat al legii – acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvență – este imperios necesar ca procedura colectivă să fie aplicată și supravegheată de anumite organe special abilitate de lege, pentru că numai printr-o derulare rapidă și cu un înalt nivel de profesionalism se poate spera că interesele creditorilor vor fi protejate într-o măsură satisfăcătoare printr-o cât mai bună realizare a creanțelor față de debitorul insolvent.

De aceea, legiuitorul a decis ca aplicarea procedurii insolvenței să fie încredințată unor organe expres determinate, fiecare dintre aceste persoane de specialitate îndeplinind anumite acte și operațiuni în cadrul procedurii, judecătorului-sindic revenindu-i atribuții specifice funcției deținute – aceea de magistrat și anume controlul judecătoresc al activității administratorului judiciar și/sau al lichidatorului.

2.2. Instanța de judecată

Potrivit art. 41 din Codul insolvenței, “(1) Toate procedurile prevăzute de prezentul capitol (Dispoziții comune – n.n.), cu excepția apelului, sunt de competența tribunalului sau, dacă este cazul, a tribunalului specializat, în a cărui circumscripție debitorul și-a avut sediul social/profesional cel puțin 6 luni anterior datei sesizării instanței. Dacă în cadrul tribunalului a fost creată o secție specială de insolvență, acesteia îi aparține competența pentru derularea procedurilor prevăzute de prezenta lege. (2) Sediul social/profesional al debitorului este cel cu care figurează acesta în registrul comerțului, respectiv în registrul societăților agricole sau în registrul asociaților și fundațiilor. În cazul în care sediul a fost schimbat cu mai puțin de 6 luni anterior depunerii cererii de deschidere a procedurii insolvenței, sediul social/profesional al debitorului este cel cu care acesta figura la registrul comerțului, respectiv în registrul societăților agricole sau în registrul asociaților și fundațiilor înainte de schimbare (s.n.). (3) Tribunalul, legal învestit cu o cerere de deschidere a procedurii insofvenței potrivit afin. (1), rămâne competent să soluționeze cauza, indiferent de schimbările ulterioare de sediu ale debitorului”.

Nota categorică, chiar imperativă, folosită de legiuitor prin sintagma „toate procedurile prevăzute de prezentul capitol" este de natură să elimine orice fel de speculații sau dubii în legătură cu determinarea competenței exclusive a tribunalului în materie de insolvență.

Se poate observa, așadar, că și Codul insolvenței a păstrat concepția tradițională
potrivit căreia, în aplicarea procedurii, rolul principal revine instanțelor judecătorești, ceea ce și determină caracterul judiciar al procedurii colective. Totuși, trebuie precizat faptul că nu toate instanțele din sistemul judiciar român aplică procedura de insolvență, din interpretarea coroborată a art. 41 și art. 43 din Codul insolvenței, rezultând că, practic, acestea sunt două: tribunalul, ca instanță de fond, și curtea de apel, ca instanță de control judiciar, hotărârile curții fiind definitive.

Intervenția instanțelor de judecată este nu numai necesară pentru ocrotirea intereselor generale ale societății, ci și indispensabilă pentru soluționarea conflictelor de interese ce vor apărea, în mod inevitabil, între debitor și creditorii săi, precum și cu ceilalți participanți la procedură.

2.2. Judecătorul-sindic

Procedura insolvenței, fiind o procedură colectivă prin care se urmărește acoperirea datoriilor debitorului insolvent față de creditorii săi, care se desfășoară într-o succesiune de acte și operațiuni strict determinate de lege, a căror finalitate este prestabilită, a impus desemnarea unei persoane competente să supravegheze respectivele măsuri judiciare, pentru a conferi atât creditorilor, cât și debitorului garanția că drepturile și interesele lor-aflate pe poziții antagonice-vor fi respectate.

Articolul 61 din Codul insolvenței, statuează că „în vederea îndeplinirii atribuțiilor sale, administratorul judiciar va putea desemna persoane de specialitate precum avocați, experți contabili, evaluatori sau alți specialiști. Numirea și nivelul remunerațiilor acestor persoane vor fi supuse aprobării comitetului creditorilor în cazul în care acestea vor fi plătite din averea debitoarei sau se vor supune standardelor de cost stabilite de Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România, potrivit prevederilor Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 86/2006, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în cazul în care se vor remunera din fondul de lichidare constituit potrivit prevederilor art. 39 alin. (4)”.

Din acest text rezultă că numirea persoanelor de specialitate nu mai intră în
competența judecătorului-sindic, fiind atribuția practicianului în insolvență, dovadă în acest sens fiind și dispoziția cuprinsă la pct. 28 al art. 5 din Codul insolvenței, potrivit căreia „extras al raportului de activitate reprezintă un rezumat al măsurilor luate de administratorul judiciar/lichidatorul judiciar. Menționarea următoarelor elemente este obligatorie: a) persoanele de specialitate desemnate potrivit prevederilor art. 61, precum și onorariul acestora (…)".

Potrivit art. 45 alin. (1) din Codul insolvenței, principalele atribuții ale judecătoru lui-sindic sunt următoarele:

pronunțarea motivată a hotărârii de deschidere a procedurii insolvenței și, după caz, de intrare în faliment, atât prin procedura generală, cât și prin procedura simplificată

Ca orice hotărâre judecătorească, este evident faptul că și hotărârile judecătorului-sindic trebuie să fie motivate, conform art. 425 NCPC.

Conform art. 342 din Codul insolvenței, acesta se completează cu dispozițiile Codului de procedură civilă, neexistând nicio incompatibilitate din acest punct de vedere între respectivele acte normative.

Codul de procedură civilă statuează expres că hotărârea trebuie să cuprindă, pe lângă partea introductivă și dispozitiv, considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătân- du-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

În materia insolvenței deschiderea procedurii are loc printr-o încheiere în trei ipoteze:

când debitorul formulează cerere în acest sens, care corespunde condițiilor prevăzute de art. 66 din Codul insolvenței și solicită intrarea în procedura de reorganizare judiciară, conform unui plan, prin restructurarea activității ori prin lichidarea, în tot sau în parte, a averii sale, în vederea stingerii datoriilor (judecătorul-sindic va pronunța o încheiere de deschidere a procedurii generale);

când debitorul, prin cererea de deschidere a procedurii, își arată intenția de a intra direct în procedura simplificată (judecătorul-sindic va pronunța o încheiere de deschidere a acestei proceduri);

când debitorul care a formulat cererea de deschidere a procedurii de insolvență se încadrează în una dintre categoriile prevăzute la art. 38 alin. (2) din Codul insolvenței, și anume: a) profesioniști persoane fizice supuse obligației de înregistrare în registrul comerțului, cu excepția celor care exercită profesii liberale; b) întreprinderi familiale, membrii întreprinderii familiale; c) debitori care fac parte din categoriile prevăzute la alin. (1) șiîndeplinesc una dintre următoarele condiții: 1. nu dețin niciun bunîn patrimoniul lor; 2. actele constitutive sau documentele contabile nu pot fi găsite; 3. administratorul nu poate fi găsit; 4. sediul social/profesional nu mai există sau nu corespunde adresei din registrul comerțului; d) persoane juridice dizolvate voluntar, judiciar sau de drept anterior formulării cererii introductive, chiar dacă lichidatorul judiciar nu a fost numit sau, deși numit, mențiunea privitoare la numirea sa nu a fost înscrisă în registrul comerțului; e) debitori care și-au declarat prin cererea introductivă intenția de intrare în faliment; f) orice persoană care desfășoară activități specifice profesioniștilor, care nu a obținut autorizarea cerută de lege pentru exploatarea unei întreprinderi și nu este înregistrată în registrele speciale de publicitate (judecătorul-sindic va pronunța o încheiere de deschidere a procedurii simplificate).

Dar, astfel cum rezultă și din textul art. 72 alin. (6) din Codul insolvenței, deschiderea procedurii poate avea loc și printr-o sentință – atunci când cererea introductivă este formulată de un creditor îndreptățit, de această dată nemaiaflându-ne într-o procedură grațioasă, ci
într-una contencioasă, caracterizată prin existența unui conflict de interese și, ca atare, existența unui litigiu în cadrul căruia funcționează pe deplin principiile contradictorialității și al garantării dreptului de apărare. În conformitate cu alin. (2) și (3) ale art. 72, în termen de 48 de ore de la înregistrarea cererii creditorului îndreptățit să solicite deschiderea procedurii insolvenței, judecătorul-sindic va comunica cererea, în copie, debitorului, acesta din urmă având obligația ca în termen de 10 zile de la primirea copiei fie să conteste, fie să recunoască existența stării de insolvență. Debitorul care nu este de acord cu cererea creditorului poate formula contestație.

Codul insolvenței reglementează, pe lângă procedura reorganizării judiciare, și procedura falimentului, aceasta din urmă putându-se desfășura atât în cadrul procedurii generale, cât și în cadrul procedurii simplificate.

Falimentul reprezintă, potrivit pct. 45 al art. 5 din Codul insolvenței, „procedura de insolvență concursuală, colectivă și egalitară care se aplică debitorului în vederea lichidării averii acestuia pentru acoperirea pasivului, fiind urmată de radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat”.

În conformitate cu art. 145 alin. (1) din Codul insolvenței, dacă sunt îndeplinite
cerințele legii, judecătorul-sindic va decide, prin sentință sau, după caz, prin încheiere, în condițiile art. 71, intrarea debitorului în faliment.

Doctrina de specialitate a arătat că scopul imediat al procedurii falimentului îl constituie prefacerea în bani a averii debitorului prin lichidarea bunurilor ce o compun și acoperirea creanțelor creditorilor în condițiile prevăzute de lege (adică în ordinea stabilită de art. 159 și art. 161 din Codul insolvenței). Procedura falimentului, constând într-un ansamblu de măsuri și operațiuni menite a duce la transformarea în bani a tuturor bunurilor falitului, este realizată de către organele expres prevăzute de lege, locul administratorului judiciar fiind luat de lichidatorul judiciar, iar operațiile juridice din această etapă privesc: hotărârea de intrare în faliment, stabilirea masei active, lichidarea bunurilor debitorului, distribuirea sumelor obținute din lichidarea judiciară și închiderea procedurii insolvenței.

judecarea contestației debitorului împotriva cererii introductive a creditorilor pentru începerea procedurii

În acest caz, ne aflăm în situația în care un creditor îndreptățit a solicitat instanței judecătorești competente deschiderea procedurii insolvenței, iar debitorul a înțeles să formuleze contestație în condițiile art. 72 alin. (3) din Codul insolvenței.

judecarea opoziției creditorilor la deschiderea procedurii

În această ipoteză este vorba de situația în care însuși debitorul, în respectarea obligației impuse de lege în sarcina sa – debitorul aflat în stare de insolvență este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariția stării de insolvență – sau în exercitarea dreptului conferit de art. 66 alin. (4) din Codul insolvenței – va putea să adreseze tribunalului o cerere în acest sens și debitorul în cazul căruia apariția stării de insolvență este iminentă -, a depus o cerere de deschidere a procedurii colective în temeiul art. 66 și urm., iar creditorii, primind notificarea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar cu privire ia declanșarea procedurii, formulează, în condițiile art. 71 alin. (2), opoziție la deschiderea procedurii insolvenței.

În acest sens, articolele mai sus arătate stipulează că prin încheierea de deschidere a procedurii judecătorul-sindic va dispune practicianului să efectueze notificările prevăzute la art. 99 și art. 100, în termen de 10 zile de la primirea notificării creditorii având dreptul să se opună deschiderii procedurii cerută de debitor.

desemnarea prin sentința de deschidere a procedurii a practicianului în insolvență care urmează să administreze procedura

Având în vedere că procedura insolvenței este una complexă, care presupune desfășurarea a numeroase acte juridice și operațiuni specifice în vederea realizării scopului general stabilit prin art. 2-acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvență-, judecătorul-sindic având îndatorirea de a supraveghea măsurile adoptate în cadrul acestei proceduri, legiuitorul i-a conferit dreptul de a desemna provizoriu, prin chiar hotărârea de deschidere a procedurii, dintre practicienii care și-au depus ofertele de servicii la dosar, sau, în lipsă, din Tabloul Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România, a administratorului judiciar sau, după caz, a lichidatorului judiciar care va administra procedura până la momentul confirmării ori, după caz, al înlocuirii acestuia de către adunarea creditorilor sau de către creditorul care deține cel puțin 50% din valoarea creanțelor, stabiiindu-i, totodată, și remunerația în conformitate cu criteriile prevăzute de legea de organizare a activității practicienilor în insolvență, precum și atribuțiile pentru această perioadă.

Potrivit art. 57 alin. (1) din Codul insolvenței, practicienii în insolvență interesați vor depune la dosar o ofertă de preluare a poziției de administrator judiciar în dosarul respectiv, la care vor anexa dovada calității de practician în insolvență și o copie de pe polița de asigurare profesională. În ofertă, practicianul în insolvență interesat va putea arăta și disponibilitatea de timp și de resurse umane, precum și experiența generală sau specifică necesare preluării dosarului și bunei administrări a cazului. în cazul în care nu există nicio astfel de ofertă, judecătorul-sindic va desemna provizoriu, până la prima adunare a creditorilor, un practician în insolvență ales în mod aleatoriu din Tabloul Uniunii Naționale a Practicienilorîn Insolvență din România.

În cadrul primei ședințe a adunării creditorilor, creditorii care dețin mai mult de 50% din valoarea totală a creanțelor cu drept de vot pot decide desemnarea unui administrator judiciar/lichidator judiciar, stabilindu-i și onorariul. În cazul în care onorariul se va achita din fondul constituit potrivit prevederilor art. 39 alin. (4), acesta va fi stabilit pe baza criteriilor prevăzute în O.U.G. nr. 86/2006 privind organizarea activității practicienilor în insolvență, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Creditorii pot decide să confirme administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar desemnat provizoriu, stabilindu-i onorariul, situație în care nu mai este necesară confirmarea judecătorului-sindic. Prima ședință a adunării creditorilor va avea în mod obligatoriu pe ordinea de zi atât confirmarea/desemnarea administratorului judiciar/lichidatorului judiciar, cât și stabilirea onorariului acestuia.

Creditorul care deține mai mult de 50% din valoarea totală a creanțelor poate să decidă, fără consultarea adunării creditorilor, desemnarea unui administrator judiciar ori lichidator judiciar în locul administratorului judiciar sau lichidatorului judiciar provizoriu ori să confirme administratorul judiciar provizoriu/lichidatorul judiciar provizoriu și să îi stabilească onorariul.

confirmarea, prin încheiere, a administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar desemnat de adunarea creditorilor sau de creditorul care deține mai mult de 50% din valoarea creanțelor

Atributul alegerii administratorului judiciar sau, după caz, al lichidatorului judiciar revine creditorilor. Este și normal să fie așa, din moment ce prin aplicarea procedurii de insolvență se urmărește acoperirea datoriilor debitorului, adică plata creanțelor deținute față de acesta de către creditori, experiența și profesionalismul practicianului fiind elemente esențiale în administrarea judicioasă a dosarului respectiv, specialistul având o serie de prerogative potrivit cărora poate decide măsurile și soluțiile cele mai bune pentru gestionarea optimă a cazului.

Nu în ultimul rând, în principiu, onorariul perceput de administratorul judiciar sau, după caz, de lichidatorul judiciar pentru activitatea prestată, constituind o cheltuială aferentă procedurii, este suportat din averea debitorului (excepție făcând doar situația în care, lipsind disponibilitățile din contul falitului, remunerația se va achita din fondul special de lichidare), astfel că, procedura „aparținând creditorilor", ei sunt cei care pot decide, în scopul protejării intereselor lor, care dintre practicienii în insolvență le pot promova în condiții cât mai avantajoase drepturile.

Din perspectiva creditorilor, cel mai potrivit administrator judiciar/lichidator judiciar este acela care va reuși recuperarea într-un grad cât mai ridicat a creanțelor înscrise la masa credală într-un timp cât mai scurt și cu costuri cât mai reduse.

În cazul în care creditorul care deține mai mult de 50% din valoarea creanțelor sau adunarea creditorilor a decis, în cadrul primei sale ședințe, desemnarea unui alt administrator judiciar/lichidator judiciar decât cel numit provizoriu de către judecătorul-sindic prin hotărârea de deschidere a procedurii, practicianul desemnat inițial va fi înlocuit de persoana aleasă de creditori. În mod just doctrina a arătat că voința creditorilor/creditorului majoritar naște pentru judecătorul-sindic o obligație și nu o facultate de a proceda în acest sens, prerogativa tribunalului rezumându-se la a confirma desemnarea făcută de creditorim.

Mai mult decât atât, Codul insolvenței, în art. 57 alin. (2), statuează expres că, în situația în care creditorii decid să confirme administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar desemnat provizoriu, stabilindu-i, totodată, și onorariul, nu va mai fi necesară confirmarea judecătorului-sindic.

În același timp, este posibil ca creditorul majoritar sau adunarea creditorilor să ajungă la concluzia că administratorul judiciar/lichidatorul judiciar desemnat provizoriu de către judecătorul-sindic este persoana cea mai potrivită să administreze respectivul caz, astfel că ei decid să păstreze alegerea făcută, situație în care practicianul numit provizoriu va deveni administrator judiciar sau, după caz, lichidatorul judiciar definitiv, ceea ce nu exclude, însă, ca acesta să fie înlocuit ulterior în cazurile și în condițiile legii, așa cum vom detalia mai jos.

Dacă nu există contestații asupra legalității hotărârii adunării creditorilor sau a deciziei creditorului care deține mai mult de 50% din valoarea creanțelor, confirmarea se face printr-o încheiere de ședință, în camera de consiliu, fără citarea părților, în termen de 5 zile de la sesizarea judecătorului-sindic, cu condiția ca noul practician să îndeplinească cerințele prevăzute de lege, dispunându-se, totodată, încetarea atribuțiilor administratorului judiciar sau ale lichidatorului judiciar provizoriu desemnat prin încheierea sau, după caz, sentința de deschidere a procedurii.

înlocuirea, pentru motive temeinice, prin încheiere, a administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar

Chiar dacă legiuitorul conferă creditorilor dreptul de a-l desemna pe administratorul judiciar sau, după caz, pe lichidatorul judiciar în cadrul primei ședințe a adunării creditorilor, aceasta nu înseamnă că practicianul astfel ales nu poate fi dezînvestit din funcție.

Potrivit art. 57 alin. (4) din Codul insolvenței, „în orice stadiu al procedurii,
judecă- torul-sindic, din oficiu sau ca urmare a adoptării unei hotărâri a adunării creditorilor în acest sens, cu votul a mai mult de 50% din valoarea totală a creanțelor cu drept de vot, îl poate înlocui pe administratorul judiciar/lichidatorul judiciar, pentru motive temeinice, înlocuirea se judecă în camera de consiliu, de urgență, cu citarea administratorului judiciar și a comitetului creditorilor. împotriva încheierii se poate formula apel în termen de 5 zile de la comunicare".

Posibilitatea conferită de lege judecătorului-sindic de a dispune, chiar din oficiu,
înlocuirea practicianului este una logică și rațională atâta timp cât tot legea este cea care permite creditorilor să desemneze un alt administrator judiciar/lichidator judiciar decât cel numit provizoriu prin hotărârea de deschidere a procedurii, caz în care judecătorul trebuie să-l confirme în această calitate pe cel ales de creditori.

Or, pe parcursul administrării procedurii colective judecătorul-sindic are atribuția să vegheze ca toate actele și măsurile adoptate de administratorul judiciar sau, după caz, de lichidator, să se desfășoare cu respectarea normelor imperative ale legii insolvenței.

2.4. Adunarea creditorilor și comitetul creditorilor

Participarea activă a creditorilor la procedura insolvenței este unul dintre principiile de bază care guvernează această materie. Adunarea creditorilor este alcătuită din toți creditorii cunoscuți ai debitorului supus procedurii de executare colectivă.

Acest organism constituie cadrul juridic în care creditorii discută și aprobă, în condițiile legii, actele și operațiunile privind desfășurarea procedurii insolvenței față de debitorul aflat în insolvență Literatura de specialitate a caracterizat adunarea creditorilor ca fiind un organism deliberativ, cu caracter nepermanent și fără personalitate juridică.

Adunarea creditorilor deține un rol major în cadrul procedurii, în special când este chemată să se pronunțe cu privire la propunerea de intrare a debitorului în faliment, în privința metodei de valorificare a bunurilor din averea falitului sau a aprobării regulamentului de vânzare sau când analizează raportul final întocmit de lichidator. Toate aceste atribuții conturează importanța adunării creditorilor, entitate a cărei prezență este indispensabilă pentru a conferi procedurii insolvenței nu numai transparență, ci și un real caracter colectiv.

În conformitate cu art. 47 alin. (1) din Codul insolvenței, adunarea creditorilor va fi convocată și prezidată de administratorul judiciar sau, după caz, de lichidatorul judiciar, dacă legea sau judecătorul-sindic nu dispune altfel, secretariatul ședințelor adunării fiind tot în sarcina acestuia.

Pentru că este posibil ca, în vederea unei bune administrări a procedurii, practicianul să aibă nevoie de părerea creditorilor, alin. (2) al aceluiași text normativ statuează că creditorii cunoscuți vor fi convocați de administratorul judiciar sau de lichidatorul judiciar în toate cazurile prevăzute expres de lege, precum și ori de câte ori este necesar.

Adunarea creditorilor va putea fi convocată și de comitetul creditorilor sau la cererea creditorilor deținând creanțe în valoare de cel puțin 30% din valoarea totală a acestora.

În această privință, Codul insolvenței a acoperit o situație nereglementată până în prezent, respectiv aceea în care practicianul, cu rea-credință, refuza să prezideze ședința adunării generale a creditorilor ca urmare a convocării legal făcute de creditori.

Astfel, dacă administratorul judiciarsau lichidatorul judiciar refuză să prezideze adunarea creditorilor ori nu se prezintă la data și locul convocării, aceasta va fi prezidată de președintele comitetului creditorilor ori, în lipsă, de creditorul care a cerut convocarea, reprezentați sau asistați de un avocat ori de un consilier juridic. în acest caz, convocarea și orice alte documente și informații aferente acesteia vor fi comunicate de urgență administratorului judiciar/lichidatorului judiciar, iar procesul-verbal întocmit va fi transmis spre publicare în BPI în termen de 3 zile de către persoana care a prezidat adunarea.

Codul insolvenței a venit cu lămuriri suplimentare în privința modalității de convocare a adunării creditorilor, statuând, în alin. (1) al art. 48: „convocarea creditorilor se realizează prin publicare în BPI cu cel puțin 5 zile anterior (s.n.) ținerii ședinței și trebuie să cuprindă ordinea de zi a acesteia. Convocatorul se depune la BPI cu 3 zile înaintea datei la care trebuie efectuată publicarea”. S-a remediat astfel situația în care votul creditorilor nu putea fi un vot informat, pentru că nu exista reglementat un termen minimal, corespunzător unei expectații legitime, în care creditorul să poată analiza și decide în cunoștință de cauză, existând situații în practică în care o adunare a creditorilor era convocată a doua zi ulterior apariției convocatorului în BPI.

Convocatorul trebuie să cuprindă ordinea de zi a ședinței pentru ca cei convocați să aibă cunoștință de problemele ce se vor discuta în cadrul adunării și, astfel, să fie în măsură să exprime un vot în deplină cunoștință de cauză.

Procedura organizării adunării creditorilor, obiectul dezbaterilor și exercitarea dreptului de vot trebuie să se fundamenteze pe îndeplinirea obligației de informare cu privire la obiectul adunării, lipsa convocării sau chiar convocarea nelegală, nemenționarea în convocator a ordinii de zi ori expunerea lacunară a problemelor ce fac obiectul deliberării fiind neregularități care au aptitudinea de a atrage anularea deciziei adoptate.

Obligația de informare a creditorilor din partea celui care are inițiativa convocării
respectivei ședințe cu privire la data și ordinea de zi a adunării generale, precum și durata timpului scurs între momentul convocării și cel al ținerii ședinței, care trebuie să fie una rezonabilă, au fost instituite de legiuitor în vederea protejării consimțământului creditorilor și acordării posibilității acestora de a-și exercita votul în cunoștință de cauză.

Obligația de informare a fost statuată tocmai în scopul de a asigura adoptarea unei decizii care să se fundamenteze pe o cauză licită și să permită identificarea obiectivului urmărit.

Voința masei credale se formează în organul deliberativ care este adunarea creditorilor, ca organ colectiv alcătuit din totalitatea creditorilor debitorului aflat sub incidența procedurii insolvenței. Pentru a asigura realizarea rolului pe care adunarea creditorilor îl are în această procedură, legiuitorul a stabilit că este imperios necesar ca în convocator să fie menționată ordinea de zi a ședinței, formarea corectă a voinței creditorilor fiind indiscutabil legată de respectarea principiilor care guvernează procedura informării.

Încunoștințarea corespunzătoare a creditorilor cu privire la data adunării și asupra ordinii de zi propuse permite reperarea scopului convocării organului deliberativ, a motivului determinant al acestei convocări.

Ca organ deliberativ, adunarea creditorilor hotărăște asupra unor probleme ce vizează elemente fundamentale ale derulării procedurii insolvenței, fiind necesar ca decizia acestora să respecte cerințele valabilității cauzei din perspectiva prevederilor art. 1179 alin. (1) pct. 4 NCC. Or, informarea necorespunzătoare asupra chestiunilor supuse deliberării și convocarea defectuoasă a creditorilor nu permit identificarea motivului determinant și a obiectivului urmărit la adoptarea deciziei adunării.

Cu toate acestea, sancțiunea care intervine într-un asemenea caz este cea a nulității relative și nu a nulității absolute, întrucât norma juridică ocrotește un interes particular – cel al creditorilor și nu unul general, numai astfel putând fi explicat faptul că, în situația în care adunarea creditorilor va delibera asupra unei chestiuni necuprinse în convocator, hotărârea nu este lovită de nulitate dacă la ședință participă toți titularii de creanțe și aceștia sunt de acord cu introducerea chestiunii respective pe ordinea de zi a ședinței. În caz contrar, s-ar putea ajunge la situații inacceptabile, în sensul că, deși un anumit creditor nu a participat la adunarea creditorilor, ședință la care s-au adoptat hotărâri și cu privire la chestiuni care nu au figurat pe ordinea de zi înscrisă în convocator, dar care sunt, în mod evident, în interesul acestuia, nu formulează în instanță cerere de anulare pe motiv de nelegalitate, iar o altă persoană, spre exemplu un alt creditor care a participat la ședință și este nemulțumit de rezultatul votului, să promoveze o asemenea acțiune, care ar trebui să fie admisă.

Creditorii pot fi reprezentați în adunare prin împuterniciți cu procură specială autentică sau, în cazul creditorilor bugetari și al celorlalte persoane juridice, cu delegație semnată de conducătorul unității.

Dacă legea nu interzice în mod expres, creditorii vor putea vota și prin corespondență. Scrisoarea prin care se exprimă votul, semnată de creditor, sau înscrisul în format electronic, căruia i s-a încorporat, atașat ori asociat semnătura electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat valabil, poate fi comunicată prin orice mijloace, până în ziua fixată pentru exprimarea votului, administratorului judiciar/ lichidatorului judiciar.

Apreciem că în cazul votului dat prin corespondență creditorul respectiv trebuie considerat „prezent" în adunare, iar creanța sa se impune a fi luată în calcul la stabilirea procentului minim de participare.

Comitetul creditorilor reprezintă o altă modalitate, prevăzută de lege, de apărare a intereselor creditorilo.

Față de legislația anterioară, Codul insolvenței aduce unele lămuriri în privința modului de desemnare a comitetului creditorilor prevăzând, în alin. (4) al art. 50, că în cadrul primei ședințe a adunării creditorilor, aceștia vor putea alege un comitet format din 3 sau 5 creditori, dintre primii 20 de creditori cu drept de vot, dintre cei cu creanțele beneficiind de o cauză de preferință, bugetare și chirografare cele mai mari în ordinea valorii și care se oferă voluntar, selecția fiind efectuată prin întrunirea acestor criterii cumulative pe baza celui mai mare procentaj de vot din valoarea creanțelor prezente, comitetul astfel desemnat urmând să înlocuiască comitetul desemnat anterior de judecătorul-sindic.

Este binevenită această precizare legată de modul de alegere a membrilor comitetului creditorilor pentru că nu de puține ori au fost creditori – de regulă cei bugetari -, care susțineau că, raportat la vechea reglementare, ei trebuie să facă parte din acest organ colegial, deși nu fuseseră aleși de adunarea creditorilor în acest sens.

Dacă adunarea creditorilor este un organ colectiv cu caracter esențialmente deliberativ, comitetul creditorilor este, în concepția Codului insolvenței, un organ executiv al adunării creditorilor, un organ operativ de lucru, caracter subliniat de împrejurarea că, în conformitate cu prevederile art. 51, această entitate are calitate procesuală de a cere judecătorului-sindic ridicarea dreptului de administrare al debitorului atunci când, după deschiderea procedurii colective, debitorul, păstrându-și dreptul de administrare, nu depune suficiente diligențe sau nu reușește o gestiune eficientă a averii sale sau când lipsește probabilitatea realizării unui plan rațional de activitate.

De asemenea, cu autorizarea judecătorului-sindic, comitetul creditorilor poate introduce acțiuni pentru anularea unor transferuri cu caracter patrimonial făcute de debitorîn dauna creditorilor, atunci când astfel de acțiuni nu au fost introduse de administratorul judiciar sau de lichidator. La acestea am putea adăuga și prerogativa conferită de art. 169 alin. (2) din Codul insolvenței, referitoare la cererea de angajare a răspunderii patrimoniale personale, este adevărat, exercitabilă prin președintele comitetului.

Ca atare, se poate observa că în procedura de insolvență calitate procesuală are comitetul creditorilor și nu adunarea creditorilor, chiar dacă niciunul nu beneficiază de personalitate juridică.

Potrivit art. 51 alin. (2) din Codul insolvenței, comitetul creditorilor se întrunește ori de câte ori este necesar, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, după caz, ori la cererea oricărui membru al comitetului. Se observă că, spre deosebire de legislația anterioară, nu se mai prevede obligația comitetului creditorilor de a se întruni lunar, situație oricum inaplicabilă în practică.

Ședințele comitetului vor avea loc în prezența practicianului care, însă, nu are drept de vot cu privire la măsurile întreprinse, conținutul deliberărilor și al hotărârilor adoptate fiind consemnat, pe scurt, într-un proces-verbal. Pentru asigurarea funcționării operative a acestui organ colegial, Codul a prevăzut că atât comunicarea, cât și votul se vor putea efectua prin orice mijloc care asigură transmiterea textului și confirmarea primirii acestuia. Deciziile comitetului creditorilor se iau cu majoritatea simplă din totalul numărului de membri.

Ca atare, este de reținut faptul că, spre deosebire de adunarea credito- rilor, unde deciziile se iau în raport cu valoarea creanțelor, comitetul adoptă hotărâri cu majoritate în număr.

Cu toate că textul art. 51 din Codul insolvenței nu reglementează condiții de cvorum pentru luarea hotărârilor de către comitetul creditorilor, nu putem fi de acord cu opinia că la actul decizional trebuie să participe toți membrii. Atâta timp cât legiuitorul nu a impus o asemenea condiție, cerința nu este necesară, în schimb, pentru valabilitatea ședinței comitetului creditorilor se impune prezența unui număr suficient de membri care, în urma votului exprimat, să fi adoptat respectiva hotărâre cu o majoritate simplă din totalul numărului de membri.

Codul insolvenței a reglementat mai judicios, în art. 51 alin. (5), problema conflictului de interese. Astfel, dacă un membru al comitetului creditorilor se află, din cauza interesului propriu, în conflict de interese cu interesul concursual al creditorilor participanți la procedură, acesta se va abține de la vot, sub sancțiunea anulării deciziei comitetului creditorilor, dacă fără votul său nu s-ar fi întrunit majoritatea cerută. în astfel de cazuri, anularea deciziei nu exclude răspunderea creditorului demonstrat a se fi aflat în conflict de interese, pentru prejudiciile create averii debitorului printr-o asemenea faptă.

Așadar, similar cu procedura de vot în cadrul adunărilor generale ale asociaților sau acționarilor, după caz, și în materie de insolvență a fost reglementat conflictul de interese în care poate să se găsească un membru al comitetului creditorilor cu interesul concursual al celorlalți creditori participanți la procedură. în conformitate cu dispozițiile art. 79 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, „(1) Asociatul care, într-o operațiune determinată, are, pe cont propriu sau pe contul altuia, interese contrare acelora ale societății, nu poate lua parte la nicio deliberare sau decizie privind această operațiune. (2) Asociatul care contravine dispozițiilor alin. (1) este răspunzător de daunele cauzate societății, dacă, fără votul său, nu s-ar fi obținut majoritatea cerută", iar, potrivit art. 127, „(1) Asociatul care, într-o anumită operațiune, are, fie personal, fie ca mandatar al unei alte persoane, un interes contrar aceluia al societății, va trebui să se abțină de la deliberările privind acea operațiune. (2) Asociatul care contravine acestei dispoziții este răspunzător de daunele produse societății, dacă, fără votul său, nu s-ar fi obținut majoritatea cerută”.

Reglementarea se aplică și asociaților din societățile în comandită [art. 90 și art. 188 alin. (2)], precum și asociaților unei societăți cu răspundere limitată, pentru identitate de rațiune, pe baza principiului că societatea în nume colectiv este dreptul comun în materia societăților cu personalitate juridică, care desfășoară activități cu scop lucrativ.

Se poate observa însă că, deși s-a preluat această instituție a conflictului de interese din dreptul societar, care a fost doar adaptată dreptului insolvenței, sancțiunea prevăzută de lege este una diferită: dacă în Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, este reglementată numai răspunderea asociatului pentru pagubele cauzate societății, în Codul insolvenței s-a prevăzut și sancțiunea anulării deciziei comitetului creditorilor, dacă fără votul respectivului creditor nu s-ar fi întrunit majoritatea cerută.

În cazul în care un membru al comitetului creditorilor votează repetat în situație de conflict de interese ori lipsește repetat în mod nejustificat de la ședințele comitetului creditorilor, la cererea oricărui creditor, judecătorul-sindic îl va înlocui pe respectivul membru al comitetului creditorilor, în mod provizoriu, urmând ca adunarea creditorilor să îl confirme pe cel provizoriu sau să aleagă un alt membru, potrivit criteriilor prevăzute de art. 50 alin. (4) din cod.

Invalidarea hotărârii comitetului creditorilor mai poate avea loc, în afară de situația încălcării de către un creditor, membru al comitetului, a interdicției de a participa la deliberări și vot, și în cazul în care vreunul dintre creditori, nemulțumit de acțiunile, măsurile și hotărârile luate de comitetul creditorilor, contestă respectiva hotărâre, în fața adunării creditorilor.

Codul insolvenței aduce clarificări în această privință, prevăzând, în art. 51 alin. (6), că împotriva acțiunilor, măsurilor și deciziilor luate de comitetul creditorilor, orice creditor poate formula contestație direct la judecătorul-sindic, în termen de 5 zile de la publicarea procesului-verbal al comitetului creditorilor în BPI (eliminându-se dispozițiile vechii reglementări care trimitea la soluționarea contestației în adunarea creditorilor).

2.5. Administratorul special

Administratorul special, ca participant la procedura insolvenței, este una din inovațiile aduse de Legea nr. 85/2006, care a înlocuit reprezentantul membrilor sau asociaților/acționarilor debitorului persoană juridică. Cu toate acestea, trebuie să precizăm că noțiunea de administrator special nu este una străină sistemului nostru legislativ.

Astfel, administratorul special a fost reglementat pentru prima dată prin O.U.G. nr. 137/2001 pentru modificarea și completarea Legii bancare nr. 58/1998121, iar ulterior, prin Legea nr. 503/2004, instituția a fost introdusă și în domeniul asigurărilor. înlocuirea adunării generale a membrilor sau asociaților/acționarilor și a reprezentantului membrilor sau asociaților/acționarilor debitorului persoană juridică cu un administrator special a reprezentat un pas înainte în legislația insolvenței, eliminând, astfel, problemele apărute în practică atunci când debitorul era reprezentat de fostul administrator, iar organele statutare de către o altă persoană, fizică sau juridică.

În vederea desemnării administratorului special adunarea generală a acționarilor, asociaților sau membrilor persoanei juridice va fi convocată de administratorul judiciar ori de lichidatorul judiciar, în termen de maximum 10 de zile de la notificarea deschiderii procedurii de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar provizoriu.

Dacă adunarea asociaților/acționarilor nu desemnează un administrator special, debitorului i se va ridica dreptul de administrare, dacă acesta nu a fost deja ridicat, iar debitorul, respectiv asociații/acționarii sunt decăzuți din drepturile recunoscute de procedură și care sunt exercitate prin administrator special.

Dacă un administrator special nu a fost desemnat, pentru soluționarea acțiunilor prevăzute la art. 84 și de art. 117-122 din Codul insolvenței, debitorul va fi reprezentat de un curator special desemnat dintre organele de conducere statutare aflate în exercițiul funcțiunii la data deschiderii procedurii, desemnarea urmând a fi făcută de către judecătorul-sindic, în camera de consiliu, fără citarea părților. în cazul în care, ulterior, adunarea asociaților/acționarilor alege un administrator special, acesta va prelua procedura în stadiul în care se găsește la data desemnării.

Cu toate că legea prevede că desemnarea administratorului special se face de către adunarea generală a acționarilor, asociaților sau membrilor persoanei juridice, în urma convocării acesteia de către practician (art. 53), considerăm și noi că această normă nu poate îngrădi dreptul acționarilor/asociaților sau al administratorilor sociali ai debitorului de a convoca din proprie inițiativă adunarea, dat fiind faptul că rolul principal al administratorului special este de a le reprezenta interesele.

În caz contrar, drepturile asociaților/acționarilor de a-și apăra interesele în cadrul procedurii insolvenței, precum și ale debitorului în perioada de observație, până la ridicarea dreptului de administrare, ar fi îngrădite, mai ales în acele situații în care practicianul desemnat ar rămâne în pasivitate și nu ar convoca, în termenul prevăzut de lege, adunarea generală a acționarilor, asociaților

Deoarece legiuitorul nu a arătat nimic în privința persoanei fizice sau juridice care urmează a fi desemnată în această calitate, în acord cu punctele de vedere exprimate în doctrină, apreciem că poate fi desemnat ca administrator special chiar un administrator al debitorului.

În mod just în literatura de specialitate s-a arătat că, deși legea insolvenței nu prevede în mod expres, persoana juridică aleasă administrator special va trebui să-și numească o persoană fizică care să participe la procedura colectivă, susținerea fundamentându-se pe rațiuni de ordin practic, pentru o mai bună administrare a justiției, coroborat și cu principiul celerității. De asemenea, tot în „tăcerea" legii, considerăm că administratorul special va fi desemnat de adunarea generală cu votul majorității acționarilor, asociaților sau membrilor persoanei juridice prezenți la ședință, această desemnare neputând fi legal calificată ca o modificare a actelor constitutive ca să poată atrage un cvorum deliberativ special.

Natura raporturilor juridice dintre administratorul special și, după caz, debitorul supus procedurii insolvenței sau acționarii, asociații ori membrii persoanei juridice sunt cele specifice mandatului, însuși legiuitorul, prin alin. (1) al art. 18 din Legea nr. 85/2006, modificată, făcând referire la „mandatul administratorului special”.

Sfera de competență a acestui participant diferă în funcție de stadiul procedurii în care se află debitorul, respectiv dacă acesta este sau nu în procedura falimentului (cele anterioare intrării în faliment sunt enumerate de literele a)-e), iar restul sunt specifice falimentului).

Potrivit art. 56 din Codul insolvenței, atribuțiile administratorului special sunt următoarele:

participă, în calitate de reprezentant al debitorului, la judecarea acțiunilor prevăzute la art. 117-122 ori a celor rezultând din nerespectarea art. 84;

formulează contestații în cadrul procedurii reglementate de prezenta lege;

propune un plan de reorganizare;

administrează activitatea debitorului, sub supravegherea administratorului judiciar, după confirmarea planului, doarîn situația în care nu i s-a ridicat debitorului dreptul de administrare;

după intrarea în faliment, participă la inventar, semnând actul, primește raportul final și situația financiară de închidere și participă la ședința convocată pentru soluționarea obiecțiunilor și aprobarea raportului;

primește notificarea închiderii procedurii.

Față de reglementarea anterioară, Codul insolvenței nu vine cu modificări majore în privința atribuțiilor administratorului special, din enumerarea făcută de art. 56 fiind eliminată doar prima îndatorire, referitoare la exprimarea intenției debitorului de a propune un plan de reorganizare, și aceasta întrucât alin. (3) al art. 72 nu mai prevede sancțiunea decăderii debitorului care a formulat o contestație neîntemeiată la cererea introductivă a creditorului, din dreptul de a solicita reorganizarea judiciară.

În conformitate cu art. 54 și art. 55 din cod, mandatul administratorilor statutari
încetează de la data ridicării dreptului de administrare sau de la data desemnării administratorului special, iar încetarea mandatului impune obligația predării gestiunii.

O altă modificare adusă de Codul insolvenței vizează faptul că, după deschiderea procedurii și numirea administratorului special, adunarea generală a acționarilor/asociaților își suspendă activitatea și se va putea întruni, la convocarea administratorului judiciar, în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege.

După ridicarea dreptului de administrare, debitorul este reprezentat de administratorul judiciar/lichidatorul judiciar, care îi conduce și activitatea de afaceri, iar mandatul administratorului special va fi redus la a reprezenta interesele acționarilor/asociaților.

2.6. Administratorul judiciar

În realizarea procedurii insolvenței, un rol important revine administratorului judiciar.

Administratorul judiciar este persoana fizică sau juridică compatibilă, practician în insolvență, autorizat în condițiile legii, desemnat să exercite atribuțiile prevăzute de lege, în perioada de observație și pe durata procedurii de reorganizare.

Potrivit Legii nr. 85/2014, administratorul judiciar persoană fizică sau persoară juridică, inclusiv reprezentantul acesteia trebuie să aibă calitatea de practician insolvență, în condițiile legii.

Statutul juridic al practicienilor în insolvență este reglementat prin O.U.G nr. 86/2006 privind organizarea activității practicienilor în insolvență.

În concepția Legii nr. 85/2006, administratorul judiciar acționează ca mandatar a justiției.

Desemnarea administratorului judiciar

Legea nr. 85/2014 reglementează condiții diferite pentru desemnarea administratorului judiciar.

În vederea desemnării unui administrator judiciar, practicienii în insolvent interesați vor depune la dosar o ofertă de preluare a poziției de administrator judiciar îr dosarul respectiv, la care trebuie să anexeze dovada calității de practician în insolver:ă și o copie de pe poiița de asigurare profesională.

În oferta sa, ofertantul interesat va putea arăta și disponibilitatea de timp și ce resurse umane, precum și experiența generală sau specifică necesare pentru o btrs administrare a cazului.

Pentru desemnarea provizorie a administratorului judiciar, judecătorul-sinc': trebuie să țină seama de toate ofertele, de cererile depuse de creditori și după caz de debitor, dacă cererea introductivă aparține debitorului.

În cazul în care nu s-a depus la dosar nicio ofertă, judecătorul-sindic va desemna provizoriu, până la prima adunare a creditorilor un practician în insolvență ales în mac aleatoriu din Tabloul Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență.

În cadrul primei ședințe a adunării creditorilor, creditorii care dețin cel puțin 50% din valoare totală a creanțelor cu drept de vot pot decide desemnarea unui administrator judiciar, cu stabilirea onorariului.

Creditorii pot decide să confirme administratorul judiciar desemnat provizoriu de către judecătorul-sindic.

Potrivit actualei reglementări, creditorul care deține cel puțin 50% din valorea totală a creanțelor poate să decidă, fără consultarea adunării creditorilor, desemnarea unui administrator judiciar sau lichidator în locul administratorului judiciar sau li eh catarului judiciar provizoriu ori să confirme administratorul judiciar provizoriu/lichida:: judiciar provizoriu.

Decizia adunării creditorilor, respectiv decizia creditorului care deține cel puțin 50% din valoarea creanțelor, privind desemnarea administratorului judiciar sau a lichidatarului sau confirmarea administratorului judiciar provizoriu sau, după caz, a lichidarului provizoriu desemnat de judecătorul-sindic poate fi contestată de către creditori pentru motive de nelegalitate,

Contestația se poate face în termen de 5 zile de la data publicării deciziei în Buletinul procedurilor de insolvență.

Judecătorul-sindic trebuie să soluționeze, de urgență și deodată, toate contestațiile printr-o încheiere, prin care va numi administratorul judiciar/lichidatorul desemnat sau după caz, va solicita adunării creditorilor/creditorului desemnarea unui alt administrator -ciciar/lichidator.

Dacă, în termenul menționat, decizia adunării creditorilor sau a creditorului care reține cel puțin 50% din valoarea creanțelor nu este contestată, judecătorul-sindic, prin îcheiere, va numi administratorul judiciar propus de creditori sau de creditorul care reține cel puțin 50% din valoarea creanțelor. El va dispune totodată încetarea atribuțiilor administratorului judiciar provizoriu pe care l-a desemnat prin sentința de deschidere a procedurii insolvenței.

Pentru protejarea intereselor debitorului și ale creditorilor, legea impune admi- n stratorului judiciar condiția încheierii unei asigurări pentru răspundere profesională.

Ănainte de desemnarea sa, administratorul judiciar trebuie să facă dovada că este asigurat pentru răspundere profesională, care să acopere eventualele prejudicii cauzate în îndeplinirea atribuțiilor sale. Riscul asigurat trebuie să reprezinte consecința activității administratorului judiciar pe perioada exercitării atribuțiilor sale.

Legea interzice administratorului judiciar, sub sancțiunea revocării din funcție și a 'eparării eventualelor prejudicii cauzate, să diminueze, în mod direct sau indirect, valoarea sumei asigurate prin contractul de asigurare.

Atribuțiile administratorului judiciar

Principalele atribuții ale administratorului judiciar sunt prevăzute de art. 58 din Legea nr. 85/2014 și sunt următoarele:

examinarea situației economice a debitorului și a documentelor depuse conform art. 28 și 67 sau 74 din lege, după caz, și întocmirea unui raport prin care să propună, fie intrarea în procedura simplificată, fie continuarea perioadei de observație în cadrul procedurii generale și supunerea acestui raport aprobării judecătorului-sindic în termenul stabilit de lege;

examinarea activității debitorului și întocmirea unui raport amănunțit asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția stării de insolvență, cu menționarea eventualelor indicii sau elemente preliminare privind persoanele cărora le-ar fi imputabilă și cu privire la existența premiselor angajării răspunderii acestora în condițiile legii. Raportul trebuie să facă precizări asupra posibilității reale de reorganizare a activității debitorului ori a motivelor care nu permit reorganizarea. Acest raport trebuie supus judecătorului-sindic în termenul stabilit de lege;

întocmirea actelor prevăzute de art. 67 alin. (1) din lege, în cazul în care debitorul nu și-a îndeplinit obligația în termenele legale, precum și verificarea, corectarea și completarea informațiilor cuprinse în actele respective, când acestea au fost prezentate de debitor;

elaborarea planului de reorganizare a activității debitorului, în funcție de cuprinsul raportului prevăzut de art. 58 alin. (1) lit. a) din lege;

supravegherea operațiunilor de gestiune privind patrimoniul debitorului;

conducerea integrală sau în parte a activității debitorului, în condițiile stabilite de judecătorul-sindic;

convocarea, prezidarea și asigurarea secretariatului ședințelor adunării creditorilor sau ale acționarilor, asociaților ori membrilor debitorului persoană juridică;

introducerea acțiunilor pentru anularea actelor sau operațiunilor frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor, precum și a unor transferuri cu caracter patrimonial, a unor operațiuni comerciale încheiate de debitor și a constituiri: unor garanții acordate de acesta, susceptibile de a prejudicia drepturile creditorilor;

sesizarea de urgență a judecătorului-sindic în cazul în care constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative;

denunțarea unor contracte încheiate de debitor;

verificarea creanțelor și, atunci când este cazul, formularea de obiecțiuni la acestea, precum și întocmirea tabelelor creanțelor;

încasarea creanțelor; urmărirea încasării creanțelor referitoare la bunurile din averea debitorului sau la sumele de bani transferate de debitor înainte de deschiderea procedurii; formularea și susținerea acțiunilor în pretenții pentru încasarea creanțelor debitorului;

încheierea de tranzacții, descărcarea de datorii, descărcarea fideiusorilo' și renunțarea la garanții reale (toate sub condiția confirmării lor de către judecătorul-sindic);

sesizarea judecătorului-sindic în legătură cu orice problemă care ar cere o soluționare de către acesta;

inventarierea bunurilor debitorului etc.

Potrivit legii, judecătorul-sindic poate stabili administratorului judiciar, prin încheiere, orice alte atribuții, în afara celor prevăzute de lege, cu exceptarea ceia- prevăzute de lege în competența exclusivă a judecătorului-sindic.

Onorariul administratorului judiciar

Activitatea administratorului judiciar este o activitate remunerată. Onorariul administratorului judiciar se stabilește în condițiile art. 57 din Legea nr. 85/2014 și cu respectarea dispozițiilor O.U.G. nr. 86/2006.

Obligațiile administratorului judiciar

Administratorul judiciar are obligaația ca, lunar, să întocmească un raport de activitate care se depune la dosarul cauzei un extras se publică în Buletinul procedurilor de insolvență

Raportul trebuie să cuprindă descrierea modului în care administratorul judiciar și-a îndeplinit atribuțiile în desfășurarea procedurii, justificarea cheltuielilor efectuate administrarea procedurii sau a altor cheltuieli făcute din fondurile existente în averea debitorului judiciar, precum și onorariul încasat al administratorului judiciar precizarea modalității de calcul al acestuia.

Potrivit legii, la fiecare 120 de zile, judecătorul-sindic va analiza și se va pronunța asupra stadiului continuării procedurii, prin care va putea pune în sarcina administratorului judiciar anumite măsuri cu termen de control.

2.7. Experții

CAPITOLUL III
EFECTELE DESCHIDERII PROCEDURII INSOLVENȚEI GENERALE

Desschiderea procedurii și primele măsuri luate

Se poate observa că, în această formă a procedurii de insolvență, cele două proceduri – reorganizarea judiciară și falimentul – nu se exclud ca succesiune, întrucât procedura generală poate debuta cu o reorganizare judiciară și se poate finaliza cu faliment.

De altfel, în practică așa se și întâmplă de cele mai multe ori, puține fiind cazurile în care planul de reorganizare propus de debitor, creditori sau de practician se dovedește a fi unul de succes.

Cererile introductive aparțin acelorași persoane ca și în cazul procedurii simplificate, pe lângă debitor și creditori având legitimare procesuală activă Banca Națională a României și Autoritatea de Supraveghere Financiară, aceasta din urmă, potrivit alin. (2) ai art. 65 din Codul insolvenței, putând solicita deschiderea procedurii insolvenței împotriva entităților reglementate pe care le supraveghează și care, potrivit datelor de care dispune, îndeplinesc criteriile prevăzute de dispozițiile legale speciale pentru inițierea procedurii colective.

Cererea de declanșare a procedurii insolvenței formulată de debitor nu trebuie să fie deturnată de la rațiunea recunoașterii acestui drept, pentru a fi un instrument de suspendare a proceselor inițiate contra debitorului sau a executărilor silite individuale demarate de unii creditori împotriva bunurilor sale.

În cuprinsul cererii va fi menționată starea de insolvență efectivă sau iminentă,
potrivit aprecierii debitorului, cu argumente faptice pertinente, insolvență iminentă având ca justificare aprecierea unei apropiate instalări depline a stării de insolvență, metodele științifice de previziune a evoluției fluxurilor de numerar, conform standardelor internaționale de contabilitate în vigoare de la 1 ianuarie 2006, permițând fundamentarea obiectivă a iminenței insolvenței.

Ca trăsături juridice ale procedurii generale putem menționa următoarele:

procedura generală conferă debitorilor care îndeplinesc exclusiv condițiile prevăzute la art. 38 alin. (1) dreptul să intre în reorganizare judiciară, în vederea achitării datoriilor conform unui program de plată a creanțelor;

ca urmare a etapelor pe care le presupune după parcurgerea perioadei de observație, respectiv intrarea în procedura reorganizării judiciare și în procedura falimentului sau, separat, numai în reorganizare judiciară ori doar în faliment, procedura generală este o procedură complexă și implicit, mai greoaie decât procedura simplificată;

procedura generală se aplică debitorilor insolvenți, în afară de cei enumerați la art. 38 alin. (2) din Codul insolvenței; procedura generală nu se poate aplica, de plano, profesioniștilor persoane fizice supuse obligației de înregistrare în registrul comerțului, întreprinderilor familiale, membrilor întreprinderii familiale, persoanelor juridice dizolvate voluntar, judiciar sau de drept anterior formulării cererii introductive și nici persoanelor care desfășoară activități specifice profesioniștilor, care nu au obținut autorizarea cerută de lege pentru exploatarea unei întreprinderi și nu sunt înregistrate în registrele speciale de publicitate;

procedura generală se aplică atât debitorilor aflați în insolvență actuală, cât și celor în insolvență iminentă;

procedura generală constituie regula în materie de insolvență, în timp ce procedura simplificată reprezintă excepția de la regulă;

procedura generală este singura formă de executare colectivă care se poate finaliza, în actuala reglementare, fără radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat; prin art. 178 din Codul insolvenței s-a stabilit că, „dacă toți creditorii înscriși în tabelul definitiv al creanțelor primesc sumele ce li se datorează în perioada de observație sau renunță la judecată în perioada de observație, judecătorul-sindic va dispune închiderea procedurii, fără a dispune radierea debitorului din registrul în care este înregistrat".

Procedura de reorganizare judiciară

Procedura generală este aplicabilă debitorilor, astfel cum sunt ei nominalizați de
alin. (1) al art. 38 din Codul insolvenței, care nu se află în niciuna dintre situațiile speciale la care se referă alin. (2) al aceluiași articol și care intră succesiv, după perioada de observație, în procedura de reorganizare judiciară și în procedura de faliment sau, după caz, separat, numai în reorganizare ori numai în faliment.

Spre deosebire de procedura simplificată, sfera subiecților care pot intra în procedura generală este mai restrânsă, legiuitorul excluzându-i, de plano, pe profesioniștii, persoane fizice, care acționează în mod individual sau în întreprinderi familiale, precurr și pe debitorii care au intrat în dizolvare voluntară anterior formulării cererii introductive.

Explicația unei asemenea limitări este una simplă: persoanele fizice care au calitatea de profesionist, indiferent de forma de organizare în care desfășoară activități economice, nu pot să beneficieze de procedura reorganizării judiciare, știut fiind că aceasta este, potrivit pct. 54 al art. 5 din Codul insolvenței, „procedura ce se aplică debitorului în insolvență, persoană juridică, în vederea achitării datoriilor acestuia, conform programului de plată a creanțelor (…)”. Definiția legală a procedurii de reorganizare judiciară nu lasă loc niciunei alte interpretări, această procedură fiind concepută și destinată exclusiv persoanelor juridice care au o organizare mai complexă și desfășoară o activitate de o mai mare amploare decât profesioniștii persoane fizice.

Procedura de reorganizare presupune întocmirea, aprobarea, implementarea și
respectarea unui plan, numit plan de reorganizare, care poate să prevadă, împreună sau separat: a) restructurarea operațională și/sau financiară a debitorului; b) restructurarea corporativă prin modificarea structurii de capital social; c) restrângerea activității prin lichidarea parțială sau totală a activului din averea debitorului.

Or, în cazul unui profesionist persoană fizică, este de la sine înțeles că nu poate fi vorba de niciuna dintre aceste modalități de redresare a activității economice.

De asemenea, în cazul persoanelor juridice dizolvate, este clar că etapa următoare dizolvării nu poate fi decât lichidarea judiciară, etapă care este incompatibilă cu reorganizarea judiciară și presupune în mod necesar procedura simplificată și falimentul.

Procedura generală se extinde și asupra oricărei persoane juridice de drept privat care desfășoară și activități economice, dacă se află în stare de insolvență sau de insolvențâ iminentă.

Dacă cererea debitorului de a fi supus dispozițiilor Codului insolvenței corespunde condițiilor prevăzute la art. 66, judecătorul-sindic va pronunța o încheiere de deschidere a procedurii generale, cu excepția cazului în care, prin declarația făcută conform art. 67 alin. (1) lit. g), debitorul își arată intenția de a intra în procedura simplificată ori se încadrează în una dintre categoriile prevăzute la art. 38 alin. (2), când judecătorul va pronunța o încheiere de deschidere a procedurii simplificate.

În cazul cererilor introductive formulate de creditori, dacă judecătorul-sindic stabilește că debitorul este în stare de insolvență, îi va respinge eventuala contestație și va deschide, printr-o sentință, procedura generală, în afară de cazul în care, din documentele depuse la dosar, rezultă că acesta se încadrează în una dintre categoriile prevăzute la art. 38 alin. (2) sau a mai beneficiat de reorganizare în ultimii 5 ani anteriori declanșării procedurii, când instanța va pronunța o sentință de deschidere a procedurii simplificate.

Prin sentința de declanșare a procedurii generale, judecătorul-sindic va dispune
administratorului judiciar să efectueze notificările prevăzute la art. 100, efectele deschiderii procedurii insolvenței fiind cele enumerate de art. 71-98 din Codul insolvenței.

Administratorul judiciar va întocmi și va supune judecătorului-sindic, în termenul stabilit de acesta, care nu va putea depăși 20 de zile de la desemnarea sa, un prim raport prin care trebuie să propună fie intrarea în procedura simplificată, fie continuarea perioadei de observație din procedura generală, iar ulterior, tot în termenul stabilit de judecător, dar care nu va putea depăși 40 de zile de la desemnarea sa, un raport asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția insolvenței debitorului, cu menționarea eventualelor indicii sau elemente preliminare privind persoanele cărora le-ar fi imputabilă. În situația în care debitorul nu se încadrează în categoriile prevăzute la art. 38 alin. (2), acest al doilea raport trebuie să indice dacă există o posibilitate reală de reorganizare efectivă a activității debitorului ori, după caz, motivele care nu permit reorganizarea și, în acest caz, propunerea de intrare în faliment.

În cazul în care, prin raportul său, administratorul judiciar arată că activitatea
debitorului poate fi redresată pe baza unui plan de reorganizare judiciară, acesta va trebui să precizeze dacă recomandă ca planul de reorganizare să fie propus de debitor, dacă, la cererea debitorului, colaborează la întocmirea planului ori dacă intenționează să propună un alt plan singur sau împreună cu unul ori mai mulți creditori.

Conform art. 181 alin. (2) din Codul insolvenței, la data confirmării unui plan de reorganizare, debitorul este descărcat de diferența dintre valoarea obligațiilor pe care le avea înainte de confirmarea planului și cea prevăzută în plan.

Falimentul

Dacă, însă, o procedură începe ca reorganizare, dar, ulterior, devine faliment, aceasta va fi închisă în conformitate cu dispozițiile alin. (2) al art. 175.

Propunerea practicianului privind intrarea în faliment a debitorului, în procedura generală, trebuie să fie supusă aprobării adunării generale a creditorilor la prima ședință a acesteia. Adunarea generală a creditorilor va aproba propunerea administratorului judiciar prin votul titularilor a cel puțin două treimi din creanțele prezente la vot. Indiferent de rezultatul votului, propunerea nu va fi aprobată în cazul în care unul sau mai mulți creditori, deținând împreună peste 20% din creanțele cuprinse în tabelul preliminar de creanțe, își anunță intenția de a depune, în termenul legal, un plan de reorganizare a debitorului.

Dacă adunarea generală a creditorilor aprobă propunerea administratorului judiciar de intrare a debitorului în faliment, judecătorul-sindic va decide prin sentință acest lucru, în condițiile art. 145 alin. (1) lit. D.

Totuși, aceste prevederi nu se aplică pentru raportul privind propunerea de intrare în faliment, în cazul în care, până la data primei ședințe a adunării generale a creditorilor de aprobare a acestuia, a fost confirmat un plan de reorganizare de către judecătorul-sindic.

Și în cazul intrării în faliment în procedura generală, prin derogare de la dispozițiile Legii nr. 53/2003, cu modificările și completările ulterioare, desfacerea contractelor
individuale de muncă ale personalului debitorului se va face de urgență de către lichidatorul judiciar, practicianul urmând a acorda personalului concediat doar preavizul de 15 zile lucrătoare. De asemenea, Codul insolvenței introduce o prevedere nouă, față de legislația anterioară, care prevedea că, pentru efectuarea concedierilor colective, nu trebuie urmată procedura de concediere colectivă. Conform art. 123 alin. (8) din Codul insolvenței, se aplică prevederile art. 71 și art. 72 alin. (1) din Codul muncii privind procedura concedierii colective, cu precizarea expresă că termenele stabilite de aceste din urmă texte de lege se înjumătățesc.

După intrarea în faliment în procedura generală, lichidatorul va trimite o notificare tuturor creditorilor indicați în lista depusă de debitor/administratorul judiciar, prevăzută la
art. 145 alin. (2) lit. e), ale căror creanțe s-au născut după deschiderea procedurii, debitorului și registrului unde debitorul este înmatriculat, pentru efectuarea mențiunii, dispozițiile alin. (2) și (3) ale art. 99 aplicându-se în mod corespunzător.

Notificarea va cuprinde:

termenul limită pentru înregistrarea cererii de admitere a creanțelor născute după data deschiderii procedurii, specificate la alin. (3) al art. 146, în vederea întocmirii tabelului suplimentar, careva fi de maximum 45 de zile de la data intrării în faliment, precum și cerințele pentru ca o creanță înregistrată să fie considerată valabilă;

termenul de verificare a creanțelor menționate la alin. (3) al art. 146, de întocmire și publicare a tabelului suplimentar al acestora, care nu va depăși 30 de zile de la expirarea termenului prevăzut la lit. a);

termenul de depunere la tribunal a contestațiilor, care va fi de 7 zilede la publicarea în BPI a tabelului suplimentar;

termenul de întocmire a tabelului definitiv consolidat, care nu va depăși 30 de zile de la expirarea termenului prevăzut la lit. b).

Vor fi supuse verificării toate creanțele asupra averii debitorului, inclusiv cele
bugetare, născute după data deschiderii procedurii sau, după caz, al căror cuantum a fost modificat față de tabelul definitiv de creanțe sau față de programul de plată din planul de reorganizare, ca urmare a plăților făcute după deschiderea procedurii.

Creanțele admise în tabelul definitiv de creanțe nu vor mai fi supuse verificării, însă toți creditorii vor putea să formuleze contestații cu privire la tabelul suplimentar. Tabelul definitiv consolidat va cuprinde totalitatea creanțelor admise împotriva averii debitorului, existente la data intrării în faliment, cu respectarea dispozițiilor art. 112.

Titularilor de creanțe născute după deschiderea procedurii, care nu depun cererea de admitere a creanțelor în termenul prevăzut la alin. (2) lit. a) al art. 146, li se aplică, în mod corespunzător, prevederile art. 114 privitoare la decăderea din drept.

Inventarul averii debitorului se desfășoară în conformitate cu art. 151-153, iar lichidarea averii falitului în condițiile art. 154-158, eventualele sume obținute din această operațiune urmând să fie distribuite în conformitate cu regulile prevăzute de art. 159-168 din Codul insolvenței.

Închiderea procedurii colective și radierea debitorului din registrul în care este
înmatriculat se va putea dispune, în orice stadiu al procedurii, dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative și niciun creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare, judecătorul-sindic procedând la audierea de urgență a creditorilor într-o ședință, în care se va consemna refuzul acestora (neprezentarea fiind asimilată refuzului) – art. 174 din Codul insolvenței. De asemenea, închiderea procedurii se va dispune și atunci când judecătorul-sindic a aprobat raportul final, când toate fondurile sau bunurile din averea debitorului au fost distribuite și când fondurile nereclamate au fost depuse la bancă, în urma unei cereri a lichidatorului, judecătorul pronunțând o sentință de închidere a procedurii, în cazul persoanelor juridice dispunând și radierea acestora.

Închiderea procedurii generale

În ipoteza în care creanțele au fost complet acoperite prin distribuirile făcute, tribunalul va pronunța o sentință de închidere a procedurii falimentului și de radiere a debitorului din registrul în care este înmatriculat, chiar înainte ca bunurile din averea debitorului să fi fost lichidate în întregime, în cazul în care toți asociații persoanei juridice sau persoana fizică, după caz, solicită acest lucru în termen de 30 de zile de la notificarea lichidatorului judiciar făcută administratorului special, urmând ca bunurile să treacă în coproprietatea asociaților/acționarilor, corespunzător cotelor de participare la capitalul social; în toate celelalte cazuri, procedura se închide numai după lichidarea completă a activului, eventualele sume reziduale ultimei distribuiri urmând a fi depuse într-un cont la dispoziția asociaților sau persoanei fizice, după caz .

Sentința de închidere a procedurii va fi notificată de judecătorul-sindic direcției
regionale sau, după caz, administrației județene a finanțelor publice și oficiului registrului comerțului ori, după caz, registrului societăților agricole sau altor registre unde debitorul este înmatriculat, pentru efectuarea mențiunii. De asemenea, sentința de închidere a procedurii va fi notificată tuturor creditorilor,prin publicare în BPI.

Prin închiderea procedurii, judecătorul-sindic, administratorul/lichidatorul și toate persoanele care i-au asistat sunt descărcați de orice îndatoriri sau responsabilități cu privire la procedură, debitor și averea lui, creditori, titulari de drepturi de preferință, acționari sau asociați.

De asemenea, prin închiderea procedurii de faliment, debitorul persoană fizică va fi descărcat de obligațiile pe care le avea înainte de intrarea în faliment, însă sub rezerva de a nu fi găsit vinovat de bancrută frauduloasă sau de plăți ori transferuri frauduloase; în astfel de situații, el va fi descărcat de obligații numai în măsura în care acestea au fost plătite în cadrul procedurii.

CAPITOLUL IV

STUDIU DE CAZ

ANALIZA UNUR FIRME MARI INTRATE ÎN INSOLVENȚĂ

Jolidon

Cauzele intrării în insolvență

În baza analizei societatea are piață pentru desfacerea produselor sale dar nu are capital de lucru pentru onorarea comenzilor. Reducerea capitalului de lucru a avut următoarele cauze:

Investiții neproductive în părțile afiliate = 77.557.319 lei (echivalentul a 17,3 mil. euro)

În perioada 2007 – 2008 societatea Jolidon Import Export SRL a realizat o serie de investiții care pentru a ajunge la maturitate aveau nevoie de o perioadă de minim doi ani.

O dată cu instalarea crizei economice și financiare societatea debitoare nu a mai putut fructifica aceste investiții astfel încât la final acestea s-au dovedit a fi nerentabile.

Dificultăți în recuperarea creanțelor intra-grup = 32.552.102 lei (echivalentul a 7,25 mii. euro).

Dificultățile înregistrate în recuperarea creanțelor societății au dus la amânarea la plată a datoriilor pe termen scurt și solicitarea de noi credite bancare pentru finanțarea activității curente..

Costurile financiare și majorările de întârziere

Pentru a acoperi deficitul de capital de lucru generat de investițiile financiare realizate și dificultățile înregistrate în recuperarea creanțelor societatea debitoare a apelat la creditele bancare pentru finanțarea activității curente și la amânarea la plată a datoriilor pe termen scurt (în special față de bugetul statului). Aceste elemente au generat costuri financiare însemnate pentru societatea debitoare sub forma dobânzilor, majorărilor și penalităților.

Existența unor stocuri fără mișcare sau cu mișcare lentă

În urma comparării vitezei de rotație calculate cu termenele teoretice de aprovizionare a reieșit faptul că societatea debitoare deține mărfuri fără mișcare sau cu mișcare lentă de cca. 2,3 mii lei și materii prime, materiale consumabile, produse finite fără mișcare de cca. 20,6 mii. lei.

Se impune a preciza că programul contabil al societății nu permitea extragerea unei situații pe vechimi a stocurilor astfel încât valoarea stocurilor fără mișcare a fost calculate prin raportare la termenele de aprovizionare furnizate de societatea debitoare.

Aceste stocuri au dus la imobilizarea unor importante resurse financiare ale societății cu influențe directe asupra lichidității acesteia.

Raportat la cele menționate administratorul judiciar a ajuns la concluzia că insolvența debitoarei se datorează unor cauze obiective și majoritatea externe societății fără a implica culpa unei/unor persoane concrete din conducerea societății. Nu s-a constat producerea unor fapte care ar fi încadrabile în prevederile art. 169 din Legea 85/2014.

Plecând de la o serie de considerente de ordin teoretic dar și de natură practică ce decurg din analiza comparativă a efectelor generate de procedura reorganizării și a celei de faliment, s-a stabilit că prcedura reorganizării este net avantajoasă pentru toate entitățile ce participă la această procedură.

Astfel, dacă în procedura falimentului creditorii urmăresc recuperarea integrală a creanței împodriva averii debitorului fără ca debitoarea să își continue activitatea de exploatare, procedura de reorganizare este caracterizată de faptul că lichidităților obținute din vânzarea bunurilor excedentare din patrimoniul debitoarei se adaugă profitul rezultat din continuarea activității debitoarei.

Având în vedere faptul că valoarea obtenabilă în cazul reorganizării din valorificarea activelor excedentare este superioară valorii de lichidare obținută în cazul falimentului, iar exploatarea celorlalte active va aduce un profit operațional, gradul de acoperire al creanțelor alături de alte beneficii de ordin economic sunt preferabile pentru creditorii implicați în procedură.

La momentul deschiderii procedurii de reorganizare societatea debitoare se afla
într-un moment de relativă dificultate din punct de vedere financiar, existând un vădit dezechilibru, însă trebuie avute în vedere perspectivele pe termen scurt, mediu și lung.

Propuneri de redresare

În vederea restructurării pe termen scurt a societății Jolidon Import Export SRL s-au propus următoarele măsuri:

Structura corporate și strategie:

Re-designul organigramei societății Jolidon Import Export – pentru reașezarea pozițiilor de middle management ca nivel intermediar cu scopul transferului mai eficient de know-how între management și departamante;

Definire model de business pe termen mediu — comercial (piețe externe, retail, online) și — producție (analiza optimizare capacitate producție – s-a convenit transformarea filialelor din străinătate în reprezentanțe comerciale (fără activitate comercială) – Folosirea unor entități din grup ca agenți comerciali (revânzători pentru materii prime /produse finite cu titlu temporar pentru asigurarea continuității activității)

Management

Comunicare schimbări către key-people – perioada insolvență/ reorganizare

Identificare key-people existenți și re-angajare” a lor în vederea motivării și menținerii în companie

Creare echipă de turnaround intern

Control operațional și reporting

Identificare elemente și rebugetare linii de business și centre de cost Control bugetar

Colectare creanțe – procedura a fost prezentată pentru implementare, de identificat și/sau recrutat personal

închidere lunară – procedura a fost publicată intern- există un calendar de închidere cu operațiuni și termene pentru fiecare departament implicat

Pachet lunar de raportare -Termen de realizare: a 3-a zi de luni a lunii următoare perioadei inchise.

Planificare fluxuri de numerar pe 3 luni – implementarea unui Cash flow rolling forecast săptămânal – pentru eliminarea riscurilor de deficit de lichiditate imediată;

Identificare stocuri de materii prime/ material în exces, învechite sau redundante – se va efectua odată cu inventarierea

Față de cele antertior prezentate administratorul judiciar a considerat că, deși Jolidon Import Export SRL se confrunta cu o situație economică dificilă, aceasta poate fi supusă unui plan de reorganizare cu șanse de reușită prin aplicarea măsurilor prezentate mai sus, precum și a altor măsuri care vor fi necesare pe parcursul desfășurării planului de reorganizare a activității societății.

Prin Sentința civilă nr. 1918/2016 a fost confirmat planul de reorganizare al debitoarei SC Jolidon Import Export SRL propus de administratorul special al debitoarei și votat în sensul acceptării de adunarea creditorilor.

De asmenea, instanța a stabilit în sarcina administratorului special obligația de a prezenta trimestrial rapoarte adunării creditorilor asupra situației financiare a averii debitoarei si de a le înregistra la grefa Tribunalului Specializat Cluj, ulterior aprobării lor de către adunarea creditorilor și în sarcina administratorului judiciar obligația de a prezenta situația cheltuielilor efectuate pentru bunul mers al activității, în vederea recuperării acestora, pentru avizare de către adunarea/comitetul creditorilor, conform art. 140 alin. 6 și art. 144 din Legea nr. 85/2014.

Astfel, prin raportul de activitate administratorul judiciar a solicitat confirmarea planului de reorganizare a activității debitoarei SC Jolidon Import Export SRL, în conformitate cu disp. art. 139 din Legea nr. 85/2014.

În motivare, administratorul judiciar a arătat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 138 alin 4 si 139 alin 1 lit A, D, F din Legea nr. 85/2014, planul de reorganizare fiind acceptat de o majoritate absolută din valoarea creanțelor din categoriile votante, respectiv de 3 categorii de creanțe din cele 5 înscrise în tabelul definitiv.

Planul de reorganizare a fost acceptat de creanțe reprezentând 72,79 % din totalul valoric al masei credale, din categoriile de creanțe care au aprobat planul, două sunt defavorizate (creanțe care beneficiaza de cauza de preferințe si chirografare), iar categoria creanțelor salariale este creanța nedefavorizata.

La adunarea creditorilor legal constituita în prezența a 89,85% din totalul creanțelor cu drept de vot și-au exprimat votul pozitiv trei din cele 5 grupe de creanțe, respectiv creditorii care beneficiază de o cauză de preferință, salariații, creditorii chirografari, singurul vot negativ fiind exprimat de către creditorii bugetari, astfel cum rezultă din procesul-verbal al adunării creditorilor.

Judecătorul sindic a retinut că planul a fost confirmat, potrivit art. 139 alin 1 lit A din lege de către 3 din cele 5 categorii de creanțe prevăzute de art. 138 alin 3, cel puțin una din categoriile defavorizate, în speță, categoria creditorilor chirografari, a votat planul, planul fiind votat de mai mult de 30% din masa credală, respectiv 72,79 % din totalul valoric al masei credale.

Totodată, ținând cont de dispozițiile art. 139 alin 1 lit D si alin 2, creditorilor bugetari care au votat negativ planul li se asigura un tratament corect si echitabil, întrucât nicio categorie de creanțe cu rang inferior categoriei defavorizate neacceptante nu primește mai mult decât ar primi în cazul falimentului.

Față de cele anterior menționate instanța a confirmat planul de reorganizare al debitoarei SC Jolidon Import Export SRL propus de administratorul special al debitoarei si votat în sensul acceptării de adunarea creditorilor.

Flanco

Prin încheierea comercială din data de 10.12.2009, pronunțată de Tribunalul București, Secția a Vil-a Comercial, în dosarul 48482/3/2009 s-a dispus deschiderea procedurii insolvenței împotriva debitorului SC Flanco International SRL..

Cauzele care au generat insolvență

Cauzele și împrejurările care au generat încetarea de plăți în urma analizei făcute pe baza situațiilor financiare, a balanțelor de verificare, administratorul judiciar a constatat că societatea începuse să aibă probleme financiare începând cu anul 2008.

Principalul motiv faptic al rezultatelor nefavorabile ale societății a fost impactul crizei economice asupra activității societății diminuându-se semnificativ randamentul activității, pe de o parte, în mod indirect, ca urmare a:

reducerii consumului populației ca efect al schimbării coșului de consum și a comportamentului acesteia;

reducerea creditului de consum către populație oferit de finanțatorii bancari prin prisma unei abordări prudențiale; -reducerea cererii de credite de consum pe baza neîncrederii populației în ziua de mâine prin prisma lipsei de predictibilitate a mediului politic și economic:

reducerea puterii de cumpărare a consumatorului final dată fiind rata de creștere a șomajului cu 77% față de anul precedent ajungând la nivel național la 7,8% în cursul lunii decembrie 2009;

deprecierii cursului euro cu impact asupra creșterii ratelor istorice ale populației aferente surselor atrase;

reducerii ritmului de creștere al salariilor de la 20% pe an în 2005-2007 la 5-6% în 2008-2009; iar pe de altă parte, în mod direct, ca urmare a:

diminuării pieței de profil pe parcursul anului 2009 față de aceeași perioadă a anului precedent.

Astfel, piața de profil din România are o valoare de 1,42 miliarde euro, în scădere cu 42.6 % față de perioada similară a anului anterior. Astfel, potrivit analizei GfK, consumatorii au cumpărat, în cursul anului 2009, cu 23,6% mai puține electrocasnice mici față de perioada anterioară de referință, sectorul de telecomunicații s-a redus cu 30,1% și cel al electrocasnicelor mari cu 37,3%. Vânzările de electrocasnice mari au avut un trimestru bun. comparativ cu începutul anului 2009, dar față de 2008 vânzările au scăzut.

Electronicele de larg consum au scăzut cu 43,3%, în timp ce sectorul foto a înregistrat o descreștere de 45,4% în 2009. Sectoarele IT și de echipamente de birou au avut cea mai slabă performanță, scăzând cu 51,6%, respectiv cu 53,8%.

Piața electrocasnicelor mici a fost mai rezistentă în fața crizei față de celelalte sectoare, rata de scădere diminuându-se ușor, la 25% în trimestrul trei, de la 27,6% în aprilie-mai.

Vânzările de electrocasnice mici în al treilea trimestru au fost de 18 milioane de euro, cea mai mare valoare din acest an. De asemenea, consumul de electrocasnice mari a crescut în T3 cu 20% față de T2, dar comparativ cu iulie-septembrie 2008 s-a redus cu 38,4%.

Scăderea împrumuturilor de nevoi personale, investițiile străine mai reduse, scăderea venitului consumatorilor, rata șomajului mai mare, slăbirea monedei locale și lipsa lichidităților care afectează retailerii au determinat în trimestrul trei reducerea vânzărilor de electronice de larg consum cu 45%.

creșterea dobânzilor variabile aferente creditelor bancare ca efect a evoluției ROBOR. EURIBOR și a marjelor bancare ca expresie a cuantificării riscului bancar și/sau a riscului și profitului bancar.

deprecierii monedei naționale în raport cu euro cu impact asupra obligațiilor asumate față de creditorii comerciali și finanțatorii bancari, diferențele de curs valutar înregistrate fiind semnificative, cu impact negativ semnificativ asupra fluxului de numeraral societății, cât și asupra indicatorilor financiari prin prisma reevaluării acestora la finele exercițiului (creșterea cheltuielilor financiare);

Aceste cauze au afectat contextul economic în care își desfășoara activitatea economică societatea debitoare. Lor li se adaugă unele cauze obiective, proprii societății debitoare. Printre acestea se numărau:

Nivelul stocurilor. Vânzările societății s-au diminuat în bună parte și ca rezultat al indisponibilității produselor, din cauza lipsei de lichidități suficiente pentru achiziționarea de stocuri în cantități optime care să satisfacă integral cererea. -Creșterea activelor bazată în cea mai mare parte pe resurse atrase pe termen scurt în cursul anului 2008 – cu volatilitate ridicată.

îndatorarea societății a dus la scăderea considerabilă a autonomiei și a stabilității financiare a acesteia, cu implicații asupra capacității de autofinanțare, lichidității, ducând în final la incapacitate de plată.

Este semnificativă în acest sens creșterea datoriei față de furnizori, de la 109.438.556 lei în anul 2008 la 149.682.916 lei, soldul lunii noiembrie 2009 și creșterea datoriei față de societățile bancare la care sunt contractate credite pe termen scurt, la 9.022.743 lei.

Pierderea cotei de piață datorită indisponibilității produselor.

Astfel, societățile din grupul Flamingo înregistrează o scădere a cotei de piață la 4.3 %, în timp ce principalii competitori, Altex și Domo înregistrează creșteri ale cotei de piață la nivelul trimestrului 3 al anului 2009.

Profitul operațional începe să se diminueze începând cu anul 2006, iar în ultimii ani, 2008 și 2009 se înregistrează pierderi semnificative la nivel de exploatare, ajungându-se la -39.177.175 lei la sfârșitul lunii anterioare intrării în incapacitate de plată.

Diminuarea semnificativă a capitalurilor proprii ca urmare a pierderilor înregistrate de societate în perioada 2008, și în consecință deteriorarea surselor proprii de finanțare.

întârzierile la plata datoriilor au adus costuri considerabile cu despăgubiri, amenzi și penalități în cursul anului 2009.

Din analiza capitalurilor proprii și a celor împrumutate reiese ca societatea își procura o parte importantă din resurse prin intermediul resurselor atrase (linii de credit pe termen scurt), generând costuri cu dobânzi acestea ducând la obținerea de rezultate financiare negative pe toată perioada analizată cu impact negativ asupra rezultatului brut al activității.

Lichiditatea și solvabilitatea sunt puternic afectate de creșterea datoriilor; societatea debitoare ajunge în imposibilitatea de a face față datoriilor exigibile, indicatorii de lichiditate fiind sub valorile minime indicâte de literatura de specialitate. -Politica de extindere a rețelei de magazine: în anii 2006- 2008, 60% din suprafața de vânzare a fost relocată, atingerea maturității magazinelor fiind proiectată a se atinge în anul 2008.

Criza financiară începută în anul 2008, a afectat mediul economic, noile magazine înregistrând o performanță scăzută.

Mai mult, performanța unor magazine situate în centre comerciale ce nu au reușit să atragă clientela previzionată, a fost influențată în sens negativ.

Creșterea numărului de salariați ca urmare a extinderii masive a lanțului de magazine a dus la creșterea cheltuielilor salariale, acestea înregistrând valoarea maximă în anul 2008.

Scăderea productivității muncii înregistrată în sectorul de vânzări, astfel în cursul anului 2009, în pofida reducerilor masive de personal efectuate, s-a diminuat volumul vânzărilor din activitatea de retail / salariat împlicat direct în vânzări.

Concluzii cu privire la răspunderea patrimonială a persoanelor care au cauzat starea de insolvență:

În privința persoanelor cărora le-ar fi imputabilă ajungerea societății debitoare în încetare de plăți, din cadrul evidențelor contabile a reieșit că ajungerea debitoarei în încetare de plăți se datorează unor factori obiectivi, neimputabili persoanelor care au asigurat conducerea societății debitoare.

Din analiza efectuată de către administratorul judiciar s-a desprins faptul că societatea debitoare a utilizat bunurile existente în patrimoniul acesteia în vederea garantării împrumuturilor contractate de societățile din grupul de firme Flamingo.

Astfel, aceasta are calitatea de codebitor solidar sau garant în contractele încheiate de societățile din grupul de firme Flamingo cu instituțiile bancare.

De asemenea, între societatea debitoare și creditorii bancari au fost încheiate mai multe contracte de constituire de garanții reale mobiliare în vederea garantării creditelor contractate de către codebitori. Cu toate acestea, cea mai mare parte a creditelor contractate de către societatea debitoare au fost utilizate de către societatea Flamingo International SA, fiind utilizată de către aceasta în vederea achiziționării de marfa ce ulterior a fost revândută societății debitoare.

Practic, societățile din cadrul grupului de firme Flamingo au accesat credite de finanțare ale activelor circulante, specific fiind faptul că societatea Flamingo International SA realiza tragerile din liniile de credite în vederea achiziționării activelor circulante care ulterior au fost valorificate debitoarei, fiind utilizate pentru a garanta creditele contractate.

Au făcut acte de comerț în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice;

Nu au fost identificate fapte care să se încadreze în fapta reglementată de lit.b) a art. 138 din Legea nr.85/2006

Au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți;

Nu au fost identificate fapte care să se încadreze în fapta reglementată de lit.c) a art. 138 din Legea nr.85/2006. În acest sens se impune a menționa faptul că însăși declanșarea procedurii insolvenței s-a făcut din inițiativa societății debitoare, cererea de deschidere a acesteia aparținând administratorilor debitoarei.

Au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea;

Pe baza documentelor care au fost puse la dispoziția administratorului judiciar nu au fost identificate fapte care să se încadreze în fapta ilicită reglementată de lit.d) a art. 138 din Legea nr.85/2006.

Au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit in mod fictiv pasivul acesteia;

Nu au fost identificate fapte care să se încadreze în fapta reglementată de lit.e) a art. 138 din Legea nr.85/2006. In acest sens menționăm faptul că nu s-au identificat fapte de scoatere sau ascundere a unor active din patrimoniul societății debitoare.

De asemenea, nu s-au identificat fapte de înscriere în evidența contabilă a unor creanțe inexistente s-au utilizarea unor acte false care să ateste astfel de creanțe. Menționăm faptul că în măsura în care, ca urmare a efectuării inventarierii patrimonilui societății debitoare care se află în curs la data redactării prezentului raport, se vor constata fapte ce sunt susceptibile a fi încadrate în în prevederile lit.e a art. 138 din Legea nr.85/2006, administratorul judiciar va prezenta aceste aspecte într-un raport distinct.

au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăți;

Nu au fost identificate fapte care să se încadreze în fapta reglementată de lit.f) a art. 138 din Legea nr.85/2006. Așa cum am arătat și la fapta ilicită reglementată de lit.e) cererea de deschidere a procedurii insolvenței a fost formulată de către societatea debitoare la data de 09.09.2009.

în luna precedentă încetării plăților, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferință unui creditor, în dauna celorlalți creditori.

Nu au fost identificate fapte care să se încadreze în fapta reglementată de lit.g) a art.138 din Legea nr.85/2006. în acest context, sub rezerva identificării unor fapte dintre cele enumerate în art.138, pe baza unor alte surse decât cele aflate la dispoziția administratorului judiciar în acest moment, administratorul judiciar își rezervă dreptul de a completa prezentele concluzii cu privire la incidența prevederilor art.138 din Legea nr.85/2006.

Ieșirea din insolvență

La data de 13.10.2011 prin Sentința comercială nr. 7304 Tribunalul București a admis cererea de închidere a procedurii insolenței ca urmare a constatării faptului că debitoarea a achitat integral creanțele conform planului de reorganizare.

Regia Autonomă pentru Activități Nucleare (R.A.A.N.)

Obiectul de activitate al Regiei Autonome pentru Activități Nucleare Drobeta Turnu – Severin Regia Autonomă pentru Activități Nucleare (R.A.A.N.) a fost înființată prin H.G. nr. 365/ 02.07.1998, ca urmare a reorganizării Regiei Autonome de Electricitate "Renel" și este înmatriculată la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Mehedinți sub nr. J25/282/07.08.1998, prin certificatul de înmatriculare seria B nr. 0482431, cu sediul în municipiul Drobeta-Turnu Severin, Calea Târgu Jiului km 7, județul Mehedinți (sediul actual fiind Drobeta -Turnu Severin, str. Nicolae Iorga nr. 1, județul Mehedinți).

Regia Autonomă pentru Activități Nucleare are ca obiect principal de activitate producerea apei grele și a produselor conexe, producerea de energie electrică și termică pentru folosință industrială și casnică, precum și activități de inginerie tehnologică pentru obiective nucleare și cercetări în domeniul nuclear.

R.A.A.N. a fost organizată ca regie națională de interes strategic, cu specific deosebit, având în componență sucursale de producere a apei grele, de producere a energiei electrice și termice, de inginerie tehnologică pentru obiective nucleare și de cercetări nucleare.

Sucursala ROMAG- PROD

Regia Autonomă pentru Activități Nucleare (R.A.A.N.) cu sediul în Drobeta Turnu- Severin, este singur producător de apă grea din Europa și ținând cont de producția realizată anual, cel mai mare din lume. Alți producători mai sunt India, China, Argentina.

Pentru dezvoltarea Sistemului Energetic Românesc a fost aleasă pentru energetica nucleara, filiera de producție de tip CANDU care utilizează uraniul natural și apa grea ca materii prime.

În acest sens a luat ființă, conform Decretului nr. 400/1979, Combinatul Chimic Drobeta cu producția de apă grea. În prezent acest combinat este o sucursală a Regiei Autonome pentru Activități Nucleare (RAAN) cu denumirea ROMAG-PROD (HG 365/1998, art. 13) cu sediul în Drobeta Turnu Severin, Calea Târgu Jiului, Km 7.

Unitatea a avut 2 etape de dezvoltare:

etapa I formată din patru module de schimb izotopic GS1. GS2, GS3 si GS4

etapa II de dezvoltare formată din trei module de schimb izotopic-GS5-GS7, etapă care a fost sistată prin HG 232/04.03.2003.

Procedeul de fabricație a apei grele D20, are două etape de concentrare a izotopului de deuteriu- schimbul izotopic dintre apă și H2S care se realizează în instalații GS și unde concentrația deuteriului crește de la 143 ppm la cca 6% și etapa de concentrare finală prin distilare, DW, unde concentrația crește de la 6% la 99,90%.

Instalațiile de schimb izotopic GS au fost puse în funcțiune astfel:

GS1-01.04.1994

GS3-01.11.1996

GS4-01.11.1994.

La momentul intrării în insolvență situația este următoarea:

GS4-în funcționare autorizată cu scadența iunie 2014

GS l-în finalizare modernizare și reabilitare

GS3-oprit nereabilitat si inertizat cu azot

GS2- este în faza de investiție nefinalizată.

Până la dataintrării în insolvență a fost produsă apă grea pentru unitățile U1-U4 de la Cernavodă. O cantitate de apă grea a fost livrată altor parteneri interni și externi.

Cantitatea de apă grea livrată altor beneficiari: Coreea – 32.000 kg, China- 20.000 kg, Germania – 6.000 kg -SUA- 200,162 kg, ICSI Rm. Vâlcea- 120,85 kg, ITIM Cluj Napoca- 39,6 kg, BIOTEHNOS București – 0,5 kg

Stocul de apă grea la data 14.10.2013- 131.270,6413 kg.

Inițial, structura organizatorică a regiei avea în componență patru sucursale, fără personalitate juridică:

Sucursala ROMAG-PROD, Drobeta-Turnu Severin, Calea Târgu Jiului, km 7,1500:

Sucursala ROMAG-TERMO, Comuna Izvorul Barzii, satul Halânga, județul Mehedinți, 1500;

Sucursala de Inginerie Tehnologică Obiective Nucleare, București – Măgurele, Str. Atomiștilor, nr. 1, sectoral 5;

Sucursala Cercetări Nucleare Pitești, Mioveni, Str. Câmpului nr. 1. județul Argeș.

Sucursala ROMAG-PROD: produce apă grea de calitate nucleară, având cea mai mare capacitate din lume. Proiectul privind construirea fabricii de apă grea s-a aplicat la Drobeta-Tumu Severin între anii 1980-1988, bazându-se pe o muncă de cercetare eficientă, pe proiectarea și producerea tuturor componentelor sub un sever program de control al calității aplicat atât de întreprinderile producătoare de piese și echipamente, cât și de constructorii și operatorii instalațiilor de producere a apei grele. Prima linie de fabricație a intrat în probe tehnologice în luna septembrie 1987, începând să producă apă grea în iulie 1988.

Sucursala ROMAG-TERMO: are ca obiect de activitate producția de abur tehnologic (16 ata, 40 ata) pentru Sucursala ROMAG-PROD, producția de energie electrică pentru consum propriu tehnologic (Sucursalele ROMAG-TERMO și ROMAG-PROD) și livrare în Sistemul Energetic Național, precum și furnizarea agentului termic primar pentru asigurarea confortului termic la cea. 33.000 apartamente din municipiul Drobeta Tumu Severin( fiind unicul distribuitor de energie termică din oraș).

Sucursala de Cercetări Nucleare Pitești (S.C.N. Pitești): institut de cercetare aplicativă în domeniul nuclear, posesor al unui reactor TRIGA de 14 MW destinat cercetărilor nucleare în regim stabil și în regim pulsatoriu.

Sucursala de Inginerie Tehnologică pentru Obiective Nucleare (S.I.T.O.N.): institut de proiectare și cercetare a obiectivelor nucleare din România, depozitarul know-how-ului pentru CNE Cernavodă și S.C.N. Pitești.

Prin Memorandumul intitulat „Soluții de reorganizare a activității Regiei Autonome pentru Activități Nucleare", aprobat în ședința Guvernului României din data de 27 martie 2013, s-a stabilit modul în care va fi reorganizată activitatea RA.A.N., respectiv:

„Promovarea de către Ministerul Economiei a unei Ordonanțe de urgență a guvernului pentru aprobarea imor măsuri privind revocarea dreptului de administrare asupra patrimoniului public sau privat al statului atribuit RA.A.N. pentru patrimoniul aferent Sucursalei Cercetări Nucleare (S.C.N.) Pitești și Sucursalei de Inginerie Tehnologică și Obiective Nucleare (S.I.T.O.N.) și atribuirea dreptului de administrare asupra patrimoniului public sau privat al statului unei regii autonome

Continuarea activității R.A.A.N. cu drept de administrare pentru patrimoniul aferent Sucursalei Romag – Prod cu luarea în considerare a:

Conservării unui grup/unei linii tehnologice;

închiderii controlate a celorlalte instalații rămase și declanșarea de către R.A.A.N. a acțiunilor necesare selectării de consultanță în vederea elaborării unui studiu de fezabilitate și a unui studiu de impact;

Darea în plată a bunurilor proprii din patrimoniu, altele decât bunurile proprietate publică, aferente Sucursalei Romag – Termo pentru stingerea creanțelor pe care S.C. Complexul Energetic Oltenia SA. le are față de R.A.A.N., în sumă de 110.417.327 lei;

Promovarea, în regim de urgență, a proiectului de Hotărâre a Guvernului României prin care se stabilește cantitatea de apă grea pe care Ministerul Afacerilor Interne urmează să o achiziționeze în anul 2013, pe baza sumelor alocate prin bugetul de stat cu această destinație"

Cauzele și împrejurările care au condus la apariția insolvenței

Investiții ineficiente

„Instalația de evacuare în șlam dens a zgurii și cenușii" – la Sucursala Romag Termo Date tehnice privind investiția

Zgura și cenușa rezultată în urma arderii cărbunelui este transportată hidraulic la depozitul de zgura și cenușă, Valea Trestelnic, aferent CET Drobeta Tr. Severin, din cadrul RAAN Sucursala ROMAG TERMO.

Preluarea zgurii și cenușii de la punctele de colectare ale cazanului (ieșire concasor zgura, punctele de minim de pe traseul canalelor de gaze arse și pâlniile electrofiltrelor) se face in varianta hidraulica, diluția solid/apă fiind de minim 1:10. Sursa de apa folosita pentru transport este apa recirculata de la depozitul de zgura si cenușa. Solidele (zgura si cenușa) captate din zona spate cazan și electrofiltru sunt transportate hidraulic prin intermediul unor canale cu nivel liber până la stațiile de pompe Bagger. în ceea ce privește zgura evacuată din cuva cazanului, aceasta este concasata de un concasor și după aceea deversată în canalul hidraulic.

Evacuarea zgurii și cenușii din centrală se face prin intermediul a trei stații de pompe Bagger, una pentru două cazane de 420 t/h pe cărbune. Fiecare stație de pompe Bagger este prevăzuta cu trei linii de transport a hidroamestecului la depozit, cate o linie pentru fiecare cazan și o linie de rezervă. în incinta CET, cele trei conducte de rezervă se reunesc spre depozit plecând o singură linie de rezervă. Hidroamestecul este realizat în diluție de 1:10 cenușă/apă și este pompat în două trepte, la depozitul de zgură și cenușă. Apa decantată în depozit este captată și recirculată gravitațional la bazinul pompelor de spălare zgură ș cenușă amplasate în clădirea stațiilor pompe Bagger fiind reintrodus în circuitul de evacuare și transport zgură și cenușă.

Esența tehnologiei șlamului dens constă în amestecarea continuă a zgurii umezite de sub cazane și a cenușii uscate de electrofiltru cu apa, prin circulația hidraulică intensă, în raport solid/lichid > 1 ce au ca efect activarea substanțelor de tip cimentoid aflate în cenuși și crearea unui șlam dens omogen, care este pompat la depozit unde în timp se întărește, rezultând o roca de cenușă.

Sub evacuarea transportorului cu lanț și racleți (kratzer) al fiecărui cazan se vor monta concasori noi (pentru cei existenți nu există certitudinea că pot asigura parametrii ceruți) pentru mărunțirea bulgărilor de zgură ce apar în anumite situații. Zgura mărunțită este transportată hidraulic la stațiile de pompe Bagger prin rigole.

De la stațiile de pompe Bagger, șlamul diluat de zgură adică apa amestecată cu zgura împreună cu apele uzate și apele de la spălare chimică care sunt deversate tot acolo, este preluată cu pompe și transportată pe conducte până la gospodăria de zgură aferentă stației de șlam dens.

Din separator – concentrator apa limpezită este returnată gravitațional la bazinul de aspirație a pompelor de spălare din stațiile Bagger.

Din partea inferioară a separatoarelor-concentratoare șlamul concentrat de apă+zgură este preluat de pompele de șlam concentrat zgură și este introdus în mixerele de șlam.

În componența șlamului dens intră zgura și cenușa produsă de cazane funcționând pe cărbune și apa până la atingerea parametrilor de proiect a șlamului dens. Totodată, mixerele și liniile de pompare aferente acestora sunt capabile să preia și debitele de subprodus de desulfurare de la o viitoare instalație de desulfurare a gazelor arse – prevăzută ulterior datorită necesității alinierii la normele de mediu.

Linia de preparare șlam dens este compusă dintr-un recipient de amestec (mixer hidraulic), un dispozitiv de dozare cenușă și doua pompe de recirculare. Dozatorul controlează debitul de cenușă uscata preluată din siloz. Sunt prevăzute doua silozuri de cenușă, metalice, cilindrice, verticale, fiecare cu volumul de 800 mc.

După uniformizare, omogenizare și atingerea parametrilor nominali, șlamul dens este pompat pe conducta la depozitul de zgură și cenușă. Pentru aceasta sunt necesare: realizarea digurilor de placare a supraînălțărilor digului de bază între cotele 136,00 și 166,00 și a drenajului aferent acestora; realizarea racordului și a estacadei de evacuare șlam dens de pe coronamentul digului de supraînălțare existent (cota 166,00) și a debușărilor;

Procesul de realizare a șlamului dens și de pompare a acestuia la depozit este continuu.

Controlul întregii instalații este realizat dintr-o cameră de comandă integrată în clădirea instalației de șlam dens, putându-se opta pentru transmisia de date (informații sau comenzi) la și de la camera de comanda a centralei.

Supraîndatorarea

Datoriile totale cunosc o evoluție ascendentă, crescând de la valoarea de 667.141.509 ce se înregistra în data de 31.12.2011, atingând suma de 924.023.593 lei la 30.06.2013.

Această creștere a datoriilor denotă o lipsă temporară de lichidități pentru achitarea datoriilor, fapt ce a condus la acumularea de majorări și penalități.

Alte cauze care au condus la declanșarea stării de insolvență a R.A.A.N.

În completarea cauzelor mai sus enumerate, mai putem adăuga următoarele:

Neîncasarea creanțelor provenite din cadrul Sucursalei Romag Termo și care constau în energie termică facturată către persoane fizice și juridice;

Neîncasarea creanțelor care constau în energie electrică facturată;

Faptul că în ultima perioadă principalul produs finit al R.A.A.N., și anume apa grea, se află constituit ca și stoc la nivelul regiei, ajungând la data de 30,06.2013 să valoreze 294.666.915 lei.

CONCLUZII

Procedura insolvenței nu este o creație a legislației moderne, ci este rezultatul unei evoluții istorice, începând cu dreptul roman, continuând cu statutele orașelor italiene sau cu ordonanțele franceze, evoluție care continuă și astăzi.

La origine, în dreptul roman, creditorul avea la dispoziție procedura acțiunilor legii, și anume aceea a actio per manus injectionem, prin care îl ducea pe debitor în închisoare, ținându-l în lanțuri, având posibilitatea de a-l vinde ca sclav sau chiar să-l omoare, dacă nu intervenea o terță persoană, care să plătească în locul debitorului.

De asemenea, nu se făcea nicio distincție între debitorul comerciant sau necomerciant. Ulterior, în perioada evului mediu, juriștii italieni au încercat să pună bazele unui sistem de apărare a creditorilor în contra celor insolvabili, adaptând și rafinând astfel procedurile romane. În acea epocă s-au născut caracterele de colectivitate și egalitate a creditorilor față de un debitor care nu poate face față plăților. Codul de comerț francez de la 1807, care a avut meritul de a fi prima codificare în acest sens, având un puternic impact asupra tuturor celorlalte legislații, limita aplicarea procedurii falimentului doar la comercianți.

Descriind natura specială a acestei proceduri, văzută ca o procedură de executare silită concursuală, în doctrină s-a susținut totuși și caracterul de remediu al acesteia.

Dimpotrivă, Codul rânduiește ca vânzările silite concursuale să se facă numai după situațiunea generală a debitorului, adică pe măsura necesităților de satisfacție ale creditorilor și în proporție cu suficiența activului.

Deși atribuțiile și rolul participanților în cadrul procedurii de insolvență s-au schimbat radical în prezent, totuși caracterul echilibrat, ponderat și just al acestor rațiuni economice și juridice credem că își păstrează actualitatea și astăzi.

Principalul scop al legii insolvenței este de a institui criterii corecte de operare și tratament față de debitorul insolvent, precum și un tratament corect și echitabil fata de creditorii participanți la procedură.

 Procedura insolvenței este o procedură de sacrificiu, necesară și eficientă, societățile care pot fi salvate trebuie să primească șansa de a funcționa, întrucât acestea creează sau mențin locuri de muncă, plătesc impozite și contribuții bugetului consolidat al statului și chiar posibilitatea de a încheia contracte cu instituțiile financiare.

Legea insolvenței conține norme de procedură colectivă a executării silite față de anumite entități. Ea se extinde și la dispozițiile legale care reglementează efectele mai ample ale fenomenului economic, reglementări aparținând legii societăților comerciale, ale activității bancare, ale creditului pentru consum, concurenței comerciale, legislației muncii, fiscalității, dreptului procesual etc.

În situația în care o societate comercială se află în dificultate, dar ea mai poate fi salvată, atunci activitatea acesteia trebuie condusă de un specialist, pentru că ea reprezintă mai multe interese, după cum am prezentat în prezenta lucrare.

Consider, că în momentul apariției stării de dificulate sau într-o fază incipientă a acestei stări, trebuie a fi consultat un practician în insolvență pentru că situația se poate înrăutăți ireversibl într-un timp foarte scurt.

Cu avantajele oferite de lege, din care enumerăm, suspendarea măsurilor de executare silită, reeșalonarea plății datoriilor acumulate sau suspendarea calculării penalităților de către creditorul bugetar, care sunt zdrobitoare, vine și un dezavantaj, dacă îl putem numi așa, și anume, supravegherea activității de către practicianul în insolvență.

Acesta, ca urmare a poziției oferite de lege, are, consider, obligația, de a se implica activ în activitatea societății, propunând măsuri în vederea salvării acesteia, oferind o imagine transparentă a activității desfășurate în relația cu furnizorii restanți sau viitori, precum și în implicarea în a găsi noi oportunități de afaceri (noi clienți) privind domeniul de activitate al societății, precum și evitarea de a se încheia contracte într-un mod defectuos.

​În cazul societăților comerciale ale căror administratori consideră că activitatea nu mai trebuie continuată din diferite motive obiective sau subiective, ori în cazul societăților care nu mai au adminstratori, documente contabile ori active, acestea trebuie eliminate din piață prin procedura falimentului. În cazul societăților comerciale ale căror administratori nu mai doresc continuarea, practicianul în insolvență, trebuie să depună toate diligențele în vedera valorificării la maxim a averii acesteia (expunerea la vânzare și vânzarea prin toate mediile posibile) și a distriburii sumelor obținute într-un termen cât mai scurt. Pe rolul instanțelor de specialitate sunt deschise dosare cu o vechime mai mare de 3 ani de zile și ale căror active valorificabile sunt deja depășite din punct de vedere tehnic (în cazul mobilelor) și într-o stare de degradare (în cazul imobilelor). De asemenea, șansele creditorilor de a-și mai recupera creanța în integralitate sunt minime, deoarece, onorariul lichidatorului judiciar pe parcursul acestor ani se acumulează.

​Deoarece în cadrul procedurii sunt angrenate mai multe categorii de creditori, fiecare dintre aceștia (vorbim despre creditorii bugetari și cei garantați) încearcă prin amendamentele propuse să aducă modificări în cadrul legii și o cât mai rapidă recuperare a creanțelor sale.

Luăm ca și exemplu situația creditorului bugetar ANAF, care intenționează să accelereze trecerea la faliment, acolo, unde există creanțe curente de încasat (creanțele curente, în sensul legii insolvenței reprezintă creanțele născute după deschiderea procedurii de insolvență și pe care societatea trebuie să le plătească). Soluția de trecere la faliment este una pripită și nu face altceva decât să scoată din circuitul economic, un plătitor de taxe și impozite, angajați trimiși în șomaj și nerecuperarea creanței în totalitate.

Consider perioada de reorganizare este cea mai importantă perioadă din viața unei societăți aflate în insolvență și atenția acordată acesteia trebuie să fie una specială.

La momentul declanșării procedurii de insolvență există o situație de fapt care se prezintă cam așa: obligații restante la bugetul consolidat al statului, către furnizori, instituții bancare și către personalul angajat, pierdere financiară raportată și o credibiltate foarte scăzută în mediul de afaceri. Astfel, practicianul trebuie să plece de „foarte jos” în vederea redresării societății, acest fapt urmând a fi realizat dacă acesta înțelege afacerea și acționează în consecință. Nicio societate nu intră pe profit sau își echilibrează cifrele imediat după declanșarea insolvenței, având nevoie de un necesar de finanțare. De asemenea, atitudinea practicianului trebuie să fie una de echidistanță și să nu fie de partea cuiva, acesta trebuie să pună în principal problema afacerii debitorului și să acționeze în consecință.

​Cu toate că insolvența este considerată de multă lume un eșec, lăsând în urmă creditori nemulțumiți și debitori sacrificați, dispariția acestora din urmă nu rezolvă și problema creditorilor care au rămas cu creanțe nerecuperate, de aceea, după cum am prezentat mai sus, consider reorganizarea judiciară ca fiind soluția cea mai potrivită în vederea acoperirii datoriilor societății. Planul de reorganizare reprezintă balanța dintre ceea ce primesc creditorii prin menținerea societății în viață și ce primesc prin eliminarea din circuitul economic.

BIBLIOGRAFIE

Tratate, cursuri, monografii

Bufan,R., A.D.Diaconescu, F. Moțiu, Tratat practic de insolvență, Editura Hamangiu, București 2014;

Cărpenaru, St.D. Drept comercial român, Editura Universul Juridic, București 2007;

Cărpenaru, St.D. Tratat de drept comercial român, ediția a IV-a actualizată, Editura Universul Juridic, București 2014;

Cărpenaru, St D. Carpenaru, ș.a., Codul insolvenței comentat, Ediția a II-a, Revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, 2017;

Costin, M.N., A. Miff, Falimentul. Evoluție ți actualitate, Editura Lumina Lex, București 2000;

Lupulescu, A.M. Reorganizarea societăților comerciale în contextul integrării europene, Strategii și cadru juridic, Editura Wolters Kluwer, București 2008;

Nasz, C.B Declanșarea procedurii insolvenței, Editura HAmangiu, București 2014;

Nemeș, V Drept comercial, Editura Hamangiu, București 2012;

Piperea, Ghe. Insolvența, Legea, regulile, realitatea, Editura Wolters Kluwer, București 2008;

Schiau, I. Regimul juridic al insolvenței, Editura C.H.Beck, București 2001;

Stanca, I.A. Dizolvarea și lichidarea societăților comerciale, Editura Hamangiu, București 2011;

Turcu, I. Codul insolvenței, Legea nr. 85/2014, Comentariu pe articole, Ediția 5, Editura C.H.Beck, București 2015;

Articole din reviste de specialitate

S.M. Miloș, Procedura simplificată, în Phoenix nr. 16-17/2006;

I. Turcu, M. Stan, Pledoarie pentru o necesară înnoire a conceptului de insolvență, în Phoenix nr. 23/2008;

A. Miff, Noua procedură a insolvenței-actualitate, tradiție și perspectivă, în R.R.D.A. nr. 1/2007;

M.Comșa, Procedura simplificată, Elemente de noutate în Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvențe, în Dreptul nr. 10/2006;

I. Adam, C.N.Savu, Câteva considerații referitoare la procedura simplificată în lumina Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, în R.D.C. nr. 3/2007;

E. Tănăsică, Deschiderea procedurii insolvenței la cererea creditorilor, în RDC nr. 4/2008;

A. Pușcaș, Înlocuirea administratorului judiciar și a lichidatorului. Responsabilitatea acestora, în Phonixnr.5/2003;

Legislație

*** Legea nr. 85/2014 privind Codul insolven’ei