Principiile Legale ale Deontologiei Functionarilor Publici
=== 15d5aa1b0aa517229355fc7e6d4a5bc6a494b561_381970_1 ===
CUPRINS
Introducere
ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE DEONTOLOGIEI FUNCȚIONARILOR PUBLICI
CAPITOLUL II TEORIA FUNCȚIEI PUBLICE ȘI A FUNCȚIONARILOR PUBLICI
Teoria funcției publice
Noțiune. Trăsăturile ei
Clasificare. Principiile funcției publice în România
Teoria funcționarului public
2.2.2. Noțiune clasificare
2.2.2. Recrutarea, evaluarea și avansarea funcționarilor publici
2.2.3. Aspecte privind profesionalizarea funcționarilor publici
CAPITOLUL III PRINCIPIILE DEONTOLOGIEI FUNCȚIONARULUI
Consacrarea legislativă a principiilor deontologiei funcționarului public
Enumerarea izvoarelor
Principiile constituționale
Principiile legale a deontologiei funcționarului public
Supremația Constituției și a legii
Prioritatea interesului public
Asigurarea egalității de tratament cetățenilor în fața autorităților și instituțiilor publice
Profesionalismul
Imparțialitatea și independența
Integritatea morală
Libertatea gândirii și a exprimării
Cinstea și corectitudinea
Deschidrea și transparența
ABREVIERI
alin. – alineatul
lit. – litera
M.Of. – Monitorul Oficial
nr. – numărul
op.cit. – operă citată
p. – pagina
pct. – punctual
vol. – volumul
INTRODUCERE
ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE DEONTOLOGIEI FUNCȚIONARILOR PUBLICI
În cadrul literaturii de specialitate conceptul de „deontologie” a fost definită atât din punct de vedere etimologic, cât și sub aspectul obiectului său de cercetare.
Astfel, din punct de vedere etimologic, cuvântul ,”deontologie” provine din limba greacă de la cuvintele grecești deon, deontos, care înseamnă “ceea ce se cuvine” și logos, care înseamnă știință.
În încercarea de a defini conceptul de deontologie acesta reprezintă “ansamblul normelor care conturează un anumit comportament profesional și privat”.
Ținând cont de faptul că această știință înglobează atât norme care sancționează comportamentul diferitelor categorii profesionale, dar și norme ce privesc comportamentul privat și care nu sunt sancționate prin norme juridice, în literatura de specialitate s-a susținut că deontologia se află “la granița dinte drept și morală.
Așadar, deontologia funcționarului public poate fi definită ca fiind ansamblul normelor care guvernează comportamentul profesional și privat al funcționarului public.
Unii autori consideră că deontologia ar trebui să se regăsească în toate formele de exprimare a individului.
Așa cum s-a exprimat în doctrina dreptului administrativ, “deontologia funcționarilor publici naționali prezintă specificul ca ei acționează în numele puterii publice, că ei reprezintă instrumentul de a voi și de a acționa al autorității.
În ceea ce privește morala, ea „are tangență cu comportamentul omului în sfera producței materiale și operațiilor economice, în creația spirituală și activitatea științifico-cognitivă, în relațiile cu semenii și cu sine însuși”.
Ideea de deontologie trebuie să se regăsească în toate formele și nivelele de exprimare ale existenței individului.
În epoca modernă, meritul istoric al eticii constă în a evidenția două moduri de existeță a moralei, ca o conștiință morală și ca o practică morală.
Una din dorințele legiuitorului la nivelul anilor 1990 a fost aceea de a elabora nu numai un Statut al funcționarilor publici, adică o lege care să contureze, din punct de vedere juridic, funcția publică și pe cei care o exercită, ci și un Cod de conduită a funcționarilor publici, în care să se regăsească principalele regulite de natură deontologică specifice funcționarilor publici.
La nivel internațional speciașiștii acceptă definiția potrivit căreia codul etic reprezintă „un document scris ce enunță și enumeră valorile, normele și tipurile de conduită, pe care o anumită întreprindere, instituție, dorește să le vadă aplicate atât în interior cât și în exterior."
În ceea ce privește Statutul, era necesar ca acesta să fi adoptat prin lege, legea fundamentală, precizând expres acest lucru.
Însă, deși în cuprinsul legii fundamentale nu există o asemenea dispoziție în ceea ce privește Codul de conduită, în legislația noastră s-a stabilit că, și acesta din urmă, să fie aprobat prin lege, ceea ce subliniează importanța juridică a unor norme de natură deontologică.
În acest mod, distincția dintre drept și morală a fost vizibil atenuat acest lucu reieșind din chiar conținutul Codului de conduită, care prevede că încălcarea normelor sale atrage sancțiuni juridice specifice uneia din formele de răspundere care pot interveni în funcție de fapta săvârșită.
Granița dintre morală și drept își pierde astfel din rigiditate, ceea ce este un câștig nu numai pentru cei care exercită diferite funcții, dar și pentru cei în raport sau în beneficiul cărora se exercită aceste funcții.
CAPITOLUL II
TEORIA FUNCȚIEI PUBLICE ȘI A FUNCȚIONARILOR PUBLICI
Teoria funcției publice
Noțiune. Trăsăturile ei
Referindu-ne la sistemul juridic național actual, conceptul de „funcție publică” presupune mai multe accepțiuni, accepțiuni ce determină, la modul general, o arie mult mai mare de cuprindere a persoanelor ce o exercită.
Ținând cont de acest lucru, în scopul indentificării sensului noțiune, se impune a se face apel, în principal, la circumstanțierile realizate de practica judiciară și de doctrina de drept administrativ, dar și de cea de drept al muncii.
Așadar, în încercarea de a oferi o definiție termenului, se poate susține că noțiunea de „funcție publică” poate îngoba totalitatea persoanelor supuse unui statut de drept public, dar și o parte din cele supuse unui statut de drept privat.
Departe de a avea un înțeles constant, termenul de „funcționar” desemnează “persoanele aflate în ipostaze diferite, în funcție de soluția reținută în legislația fiecărui stat, și care realizează activitatea fie cu titlu permanent, fie cu titlu temporar.
În literatura de specialitate, din perioada interbelică, funcția publică a fost definită ca reprezentând „complexul de puteri și competențe, conferite de lege, în mod temporar, uneia ori mai multor persoane fizice, în vederea satisfacerii unui interes general, scop în care a fost creată funcțiunea”.
De asemenea, se impune a fi remarcat faptul că, începând de la reglementările în vigoare, anterioar adoptării Legii nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, în literatura de specialitate românească funcția publică a fost definită drept “situația juridică a persoanei fizice învestită legal cu atribuții în realizarea competenței unei autorități publice, ce constă în ansamblul drepturilor și obligațiilor ce formează conținutul juridic complex dintre persoana fizică respectivă și organul care l-a investit”.
Privită dintr-o altă abordare, funcția publică este definită ca acea “grupare de atribuții, puteri, competențe, stabilite conform legii, în cadrul unui serviciu public înființat în scopul satisfacerii în mod continuu și permanent, de către funcționarii publici numiți sau aleși în aceste funcții, a intereselor generale ale societății.
Mergând mai departe, funcția publică a mai fost definită și “drept complexul drepturilor și al obligațiilor de interes general stabilite potrivit legii în scopul realizării competenței unei autorități publice, instituții publice sau regii autonome, de către persoane legal învestite.
Lato sensu, funcția publică este definită drept “o situație juridică predeterminată normativ, constituită dintr-un complex unitar de drepturi și obligații prin a căror realizare se înfăptuiește în mod specific competența unui organ de stat, exercitându-se puterea publică în conformitate cu atribuțiile ce revin autorităților respective ori drept situația juridică legal determinată a persoanei fizice învestită cu prerogative în realizarea competenței unei autorități publice, în regim de putere publică, având ca scop realizarea în mod continuu a unui interes public.
Totuși, în doctrină se consideră că noțiunea de ”funcție publică” presupune a fi analizată pornindu-se de la definiție, analiza realizându-se din mai multe perspective. Astfel, într-o primă accepțiune, autoritățile și instituțiile publice au atribuții necesare îndeplinirii funcțiilor și sarcinilor ce le revin, în conformitate cu care exercită competențe determinate, participând, în baza capacității juridice pe care o au, la raporturi juridice de autoritate în nume propriu.
Pornind de la această primă accepțiune, funcția publică se identifică cu conceptul de autoritate publică, ea înglobând persoanele învestite cu prerogative de funcție publică aflate în slujba autorităților care celor trei puteri în stat, respectiv parlamentari, miniștri, magistrați etc, dar și în cadrul altor autorități publice-judecătorii Curții Constituționale, Avocatul Poporului etc.
Într-o a doua accepțiune, funcția publică este definită prin raportare la autoritățile și instituțiile publice din sfera puterii executive.
În cadrul acestei perspective, funcția publică poate fi exercitată numai de persoane care dețin atribuții de putere publică, neinteresând tipul învestiturii, tipul autorității publice sau nivelul la care se exercită.
În cuprinsul Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor public, funcția publică este definită ca “ansamblul atribuțiilor și responsabilităților, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administrația publică centrală, administrația publică locală și autoritățile administrative autonome”.
În doctrină, definiția propusă termenului este următoarea: “funcția publică reprezintă situația juridică, constând dintr-un complex de drepturi și obligații legal determinate-prevăzute sau premise-prin care se realizează, de regulă, competența unei autorități publice, în regim de putere publică și în conformitate cu atribuțiile ce revin autorității în cauză”.
Înțelegerea definiției funcției publice presupune și înțelegerea trăsăturilor noțiunii de competență.
Astfel, se poate remarca că o primă trăsătură a funcției publice o reprezintă exercitarea de drepturi și obligații în realizarea competenței, aceste drepturi și obligații fiind stabilite unilateral, de către organele de stat, prin norme juridice.
Prof. Ilie Iovănaș remarca faptul că “fiind vorba de drepturi și obligații stabilite pe cale unilaterală, reiese că nu ne aflăm în prezența unei instituții a dreptului muncii, a contractului de muncă, care este un acord de voință al unității și persoanelor încadrate în colectivul de muncă, ci a unei instituții a dreptului public, fiind vorba de realizarea unui interes public”.
În al doilea rând, unii autori ai literaturii de specialitate au aderat la opinia potrivit căreia de aici se desprinde o altă trăsătur ce evocă faptul că “aceste drepturi și obligații sunt create și organizate în vederea realizării puterii publice, ca și competența însăși”.
Per a contrario, rezultă că “acele activități ale unor persoane ce fac parte dintr-un organ al statului, dar în săvârșirea cărora nu se realizează puterea de stat, nu constituie funcțiuni de stat. Așa sunt mai ales activitățile tehnice direct productive care se întâlnesc în număr mai mare în întreprinderile de stat, dar există aproape în toate instituțiile de stat”
Alți autori ai literaturii de specialitate înțeleg instituirea funcției de stat nu numai pentru “realizarea puterii de stat”, ci și pentru “a concura la realizarea acesteia”
Însă, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici s-a decis definirea noțiunii funcției publice: “Personalul din aparatul de lucru al autorităților și instituțiilor publice, care efectuează activități de secretariat, administrativ, protocol, gospodarire, întreținere-reparații și de deservire, este angajat cu contract individual de muncă. Persoanele care ocupă aceste funcții nu au calitatea de funcționar public și li se aplică legislația muncii”.
O a treia trăsătura a funcției publice o reprezintă continuitatea.
Literatura de specialitate a evidențiat faptul că nu trebuie confundată funcția de stat cu însăși realizarea ei, deoarece, continuitatea funcției presupune existența drepturilor și obligațiilor atât timp cât există competența pe care funcția o realizează.
Din definiția oferită, de diferiți autori, funcției publice, reiese că persoanele învestite cu realizarea funcției, intră într-un complex de raporturi juridice, complex ce se stabilește între ei și organul care l-a învestit.
De fapt, acest raport juridic complex presupune două raporturi juridice concrete, care se află într-o legătură strânsă.
Mergând în aceași ordine de idei se va constata că titularul funcției publice este pe de o pate, subiect subordonat într-un raport juridic de autoritate, de drept constituțional sau de drept administrativ, față de organul care l-a investit, iar pe de altă parte, subiect supraordonat într-un raport de autoritate, de drept administrativ față de terți.
O ultimă trăsătură a funcției publice, pe care dorim a o sublinia, presupune că, din definiție, reiese că funcțiile publice pot fi îndeplinite și persoane fizice care nu sunt încadrate în muncă într-un organ de stat, în general, al administrației publice, în particular.
Aici este vorba de persoanele private care, prin autorizare, sunt învestite, în condițiile legii, cu dreptul de a presta un serviciu public, în regim de putere publică, cum este cazul instituirii unei comisii, ca organ de sprijin a unei autorități sau desemnarea, ca președinte ori ca membri, a reprezentanților unor organizații neguvernamentale sau situația unui împuternicit al primarului în materie de contravenții, împuternicit care nu face parte dintre funcționarii consiliului local.
Toate aceste persoane, care sunt asimilate funcționarilor publici îndeplinind prerogative de putere delegate, de unde și categoria actelor administrative prin delegație, nu trebuie confundate cu persoanele care sunt chemate pentru îndeplinirea unui singur fapt determinat dinainte, cum ar fi efectuarea unei expertize, pe care literatura de specialitate nu-i consideră în funcții publice, chiar dacă prin ceea ce fac contribuie la realizarea atribuțiilor unui organ de stat.
Clasificare. Principiile funcției publice în România
Legalitatea, imparțialitatea și obiectivitatea funcționarului public în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu
Legalitatea presupune faptul că noțiunea de funcție publică este definită de lege, toate funcțiile publice fiind statuate prin dispozițiile actelor normative.
Imparțialitatea reprezintă poziția nepărtinitoare față de toți participanții la raporturile juridice de drept administrativ.
Obiectivitatea funcției publice se realizează prin respectarea adevărului și a prevederilor legale aplicate în auza aflată spre soluționare.
Eficiență și eficacitate
Aceste două principii sunt strâns legate de managementul serviciului public.
Prin eficiență se înțelege raportul dintre rezultatul obținut și obiectivul care trebuie atins, precum și raportul dintre rezultatul obținut și mijloacele angajate în obținerea acelui rezultat.
Având în vedere regulamentele și directivele UE la nivelul legislației și jurisprudenței instituțiilor Uniunii Europene se remarcă necesitatea unei administrații eficiente.
Responsabilitate
La modul general, prin responsabilite sau răspunderea se înțelege că o persoană sau o autoritate este în măsură a justifica și a explica propriile sale acțiuni.
În cadrul științei dreptului administrativ aceasta înseamnă că orice organism administrativ îi revine obligația de a răspunde în fața unei alte autorități administrative, legislative sau juridice, această responsabilitate putându-se realiza prin mai multe modalități, respectiv prin curți de justiție, prin apel la corpurile administrative superioare, prin mass-media, prin sondarea opiniei publice etc.
În vederea durabilității încrederii și previzibilității în administrația publică, responsabilitatea/răspunderea este primordială.
Orientarea către cetățean nu este altecva decât faptul că exercitarea funcției publice trebuie să presupună, în primul rând satisfacerea drepturilor legitime ale cetățenilor unei colectivității
Stabilitate în exercitarea funcției publice, se transpune în practică prin faptul că titularii funcției publice pot fi eliberață sau demiși numai în conformitate cu legea
Subordonare ierarhică, nu reprezintă altceva decât faptul că titularul funcției publice are obligația de a executa, întocmai și la timp, toate dispoziților legale ale superiorilor săi
Teoria funcționarului public
2.2.2. Noțiune clasificare
Legiuitorul definește funcționarul public ca fiind „persoana numită, în condițiile legii, într-o funcție publică. Persoana care a fost eliberată din funcția publică și se află în corpul de rezervă al funcționarilor publici, își păstrează calitatea de funcționar public”.
Astfel, ținând cont de definiția oferită, titularul unei funcții publice poartă denumirea funcționar public.
În literatura de specialitate se consideră că noțiunea de funcționar public desemnează “persoana fizică legal învestită prin numire într-o funcție publică din structura unei autorități publice în scopul îndeplinirii competențelor acesteia.”
Intrarea în vigoare a Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici a însemnat un pas evolutiv în sistemul democtratic românesc.
Obiectul de reglementare al Legii nr. 188/1999 îl reprezintă regimul general al raporturilor juridice dintre funcționarii publici și stat sau administrația publică locală, prin autoritățile administrative autonome ori prin autoritățile și instituțiile publice ale administrației publice centrale și locale, denumite în continuare raporturi de serviciu.
Modificarea art. 1 alin. (1) nu acoperă obiectul de reglementare al acestei legi.
Prin statuarea expresă legea nu și-a propus reglementarea exclusivă a raporturilor dintre funcționarii publici și stat. Acesta este motivul pentru care obiectul de reglementare al legii îl constituie “determinarea statutului juridic al funcționarului public, organizarea funcției publice și raporturile juridice dintre funcționarii publici și stat sau colectivitățile locale prin autoritățile administrative autonome ori prin autoritățile și instituțiile publice ale administrației publice centrale și locale.”
Unii autori ai literaturii de specialitate consideră că sintagma „administrația publică locală” nu este adecvată pentru definirea dată în art. 1 alin. (1) și asta datorită faptului că prin aceasta se desemnează activitatea pe care o desfășoară autoritățile create pe baza principiului autonomiei locale, respectiv primar și consiliul local. Formularea exactă ar fi aceea de „colectivitate”, aceasta subliniind în mod clar ce a avur în vedere legiuitorul când a elaborat textul.
Scopul reglementării, exprimat în art. 1 alin. (2), constă în asigurarea, în conformitate cu dispozițiile legale, a „ serviciu public stabil, profesionist, transparent, eficient și imparțial, în interesul cetățenilor, precum și al autorităților și instituțiilor publice din administrația publică centrală și locală”.
2.2.2. Recrutarea, evaluarea și avansarea funcționarilor publici
Recrutarea
Art. 51 din Legea nr. 188/1999 republicată precizează că intrarea în corpul funcționarilor publici se face numai prin concurs organizat de autoritatea sau instituția publică interesată în limita posturilor rămase vacante.
Funcțiile publice vacante pentru care se organizează concurs pentru intrarea în corpul funcționarilor publici se dau publicității cu 3o de zile înainte de data organizării concursului.
Procedeul de recrutare a funcționarilor publici prin concurs este foarte răspândit în lume, fiind o metodă prin care se permite realizarea unui control din partea cetățenilor asupra felului în care se face recrutarea personalului din administrația publică. Un alt avantaj constă în faptul că există o comisie de specialitate care realizează o apreciere obiectivă, garantându-se recrutarea celor mai buni.
Modalitățile de organizare a concursului pot fi:
Concursul de dosar-comisia verifică activitatea candidaților așa cum rezultă ea din documentele prezentate la dosar;
Sistemul de testare sau al probelor practice- constă în stabilirea unor probe în vederea verificării cunoștințelor și aptitudinilor candidaților de către o comisie de specialitate.
Principiile care stau la baza organizării și desfășurării concursurilor și examenelor sunt precizate în art. 51 alin. 3 din Legea nr. 188/1999, republicată și sunt următoarele:
Competiția deschisă- prin asigurarea accesului liber de participare la concurs sau examen a oricăror persoane ce îndeplinește condițiile cerute de lege pentru ocuparea funcției publice.
Selecția pe bază de competență și merite personale- prin stabilirea persoanelor admise pentru ocuparea funcțiilor publice exclusive pe baza rezultatelor obținute.
Asigurarea trasparenței – prin punerea la dispoziția tututor celor interesați a informațiilor referitoare la modul de desfășurare a concursului sau examenului pentru ocuparea funcției publice.
Tratamentul egal – prin aplicare în mod nediscriminatoriu a unor criterii de selecție obiective și clar definite,astfel încât orice candidat să aibă șanse egale la ocuparea funcției publice.
Confidențialitatea – prin garantarea protejării datelor personale ale candidaților in condițiile legii.
Potrivit art. 50 din Legea nr. 188/1999 republicată,candidații trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
Cetățenia română si domiciliul în România;
Cunoașterea limbii române,scris și vorbit;
Vârsta de 18 ani împliniți;
Capacitatea deplină de exercițiu;
Stare de sănătate corespunzătoare funcției pentru care candidează,atestată prin examen medical de specialitate;
Condițiile de studii prevăzute pentru funcția publică respectivă;
Condițiile specifice pentru ocuparea funcției publice;
Nu a fost destituită dintr-o funcție publică în ultimii 7 ani;
Nu a desfășurat activitate de poliție politică,astfel cum este definită prin lege;
Câștigarea concursului sau promovarea examenului organizat pentru ocuparea funcției publice.
Candidații reușiți la concurs sunt numiți funcționari publici debutanți prin ordin sau dispoziție, după caz,a conducătorului instituției sau autorității publice în a cărei organigramă se afla postul vacant.
Funcționarii publici debutanți pot fi definitivaținumai după terminarea perioadei de stagiu,apoi trebuie să depună jurământul de credință în fața conducătorului instituției sau autorității publice și în prezența a doi martori,dintre care unul va fi conducătorul compartimentului unde este numit,iar celălalt,un funcționar public din cadrul aceleiași instituții sau autorități pulice.
Jurământul are următorul conținut: “Jur să respect Constituția,drepturile și libertățile fundamentale ale omului,să aplic în mod correct și fără părtinire legile țării,să îndeplinesc conștiincios îndatoririle ce îmi revin în funcția publică în care am fost numit și să păstrez secretul profesional.Așa să-mi ajute Dumnezeu.”
Jurământul se poate depune și fără formulă religioasă de încheiere,dar refuzul depunerii jurământului atrage după sine revocarea deciziei de numire în funcție.
Evaluarea activității funcționarilor publici
Art. 69 din Legea nr. 188/1999 prevede că evaluarea activității funcționarilor publici se face în scopul acordării drepturilor salariale corespunzătoare performanțelor profesionale individuale,pe baza criteriilor elaborate de Agenția Națională a Funcționarilor Publici.Această evaluare se face ținându-se seama de criteriile de performanță pe baza cărora se defines clasele și gradele existente în interiorul aceleiași categorii.
Este necesar ca la începutul anului conducătorii de compartimente să comunice în scris fiecărui funcționar public criteriile de performanță stabilite de Agenția Națională a Funcționarilor Publici,corespunzătoare categoriei,clasei,și gradului funcției publice ocupate de acesta.
Anual, conducătorii compartimentelor din cadrul unei autorități sau instituții publice completează și notează în fișa de evaluare performanțele profesionale individuale,obținute în ultimele 12 luni de către funcționarii publici.În urma evaluării,aceștia pot primi unul din calificativele:excepțional,foarte bun,bun,satisfăcător,nesatisfăcător.
Legea prevede ca o condiție a avansării,obținerea în ultimul an de către funcționarul public,cel puțin a calificativului bun.De asemenea,se precizează că,în situația în care,în ultimii doi ani,funcționarul public a fost notat cu calificativul nesatisfăcător,conducătorul instituției publice va propune acestuia trecerea într-o funcție inferioară.Dacă propunerea se refuză,funcționarul public va fi eliberat din funcție.
Avansarea si numirea în funcții publice de conducere a funcționarilor publici
Conform Legii 188/1999 funcționarul public beneficiază,în urma rezultatelor obținute la evaluarea performanțelor profesionale individuale,de dreptul de a avansa în grad,clasă sau categorie în urma dobândirii unei diploma de studii de nivel superior celei avute.
Pentru a avansa în grad,funcționarii publici trebuie să îndeplineasca o condiție de vechime,anume 2 ani în gradul din care sunt avansați,și condiția obținerii cel puțin a calificativului bun în ultimii doi ani.
În situația în care funcționarii publici au obținut calificativul excepțional, ei pot avansa în grad dacă au o vechime de minimum un an în gradul din care sunt avansați.
Pentru a avansa în clasă,funcționarii publici trebuie să aibă o vechime de minimum 3 ani în clasa din care sunt avansați și să fi obținut la avaluarea anuală cel puțin calificativul foarte bun în ultimii 2 ani.
În cazul dobândirii unei diplime de studii de nivel superior funcționarii publici avansează în categorie și vor fi numiți în noua funcție public,potrivit pregătirii profesionale,în clasa și gradul care le asigură cel puțin salariul de bază avut în categoria inferioară .
În ceea ce privește numirea în funcții publice de conducere, se face pe bază de concurs, organizat de autoritatea sau instituția public,în limita posturilor vacante.
2.2.3. Aspecte privind profesionalizarea funcționarilor publici
Începutul profesionalizării funcționarilor din administrația publică se situează,în cazul țărilor europene,într-o perioadă cuprinsă între a doua jumătate a sec. XVIII și sfârșitul sec. XIX. Este perioada când accesul în anumite funcții publice începe să fie condiționat de deținerea unor diplome de nivel universitar în inginerie,drep,medicină veterinară etc.
Revoluția industrială din sec. XIX și revoluția științifică și tehnologică din sec. XX, concomitent cu intervenția administrației publice în tot mai multe domenii de activitate, au făcut ca administrația publica să aibă nevoie de un număr tot mai mare de specialiști,având calificări și competențe profesionale tot mai diverse.Totuși , profesionalizarea funcției publice atinge maturitatea abia în a doua jumătate a sec. XX,odată cu apariția învățământului superior având ca specilizare chiar administrația publică,învățământ cu caracter pluridisplicinar și interdisplicinar,destinat în mod expres funcționarilor publici de carieră.
Cu toată diversitatea de specializări,accesul în funcția publică de carieră,se face după reguli generale comune care avizează:
Exigențe specifice privind regimul juridic al persoanei (cetățenie,domiciliu,capacitate civilă);
Condiții de studii și vechime;
Susținerea unui examen sau concurs;
Depunerea unui jurământ de credință.
CAPITOLUL III
PRINCIPIILE DEONTOLOGIEI FUNCȚIONARULUI
Consacrarea legislativă a principiilor deontologiei funcționarului public
Enumerarea izvoarelor
Încă din start trebuie menționat că principalul izvor care stă la baza exercitării funcției publice este legea fundamentală, Constituția, cea care asigură „atât stabilitatea, cât și evoluția unei cornunități politice”.
În cuprinsul legii fundamentale se regăsesc o serie de principii care stabilesc comportamentul profesional al funcționarului public, respectiv principiul legalității, al supunerii tuturor în fața legii, completat cu cel potrivit căruia nimeni nu este mai presus de lege; fidelitatea față de țară și îndeplinirea cu bună-credință a obligațiilor care le revin, în care scop funcționarul public depune jurământul de credință cerut de lege..
Un alt izvor al deontologiei funcției publice este legea, ca act juridic al Parlamentului, cea care constituie reglementarea cadru în materie privind statutul functionarului public și cea prin care se aprobă Codul de conduită a funcționarului public.
Codul, reprezintă forma concisă, “sedimentările valorice și normative dintr-un domeniu”, în cazul nostru, în materia funcționarului public. Acestor acte li se alătură alte acte normative ce reglemenează sau urmează să reglementeze aspecte privind diferite categorii de funcționari publici.
Printre aceste acte se numără Hotărârile și Ordonanțele Guvernului, acte administrative cu caracter normativ, printre care regulamente de ordine interioară prin care se statuează norme speciale privind o instituție determinată.
Alături de actele menționate se alătură, ca izvor al deontologiei, și actele internaționale, care potrivit legii fundamentale, “prin ratificare de către Parlament devin parte integrantă a dreptului intern.”
Cutuma se numără printre izvoarele nescrise, pentru anumite funcții/demnități existând norme cutumiare, ce au dobândit, de-a lungul timpului forța de lege.
Alături de cutumă, trebuie menționată și jurisprudența și, nu în ultimul rând literatura de specialitate.
Codul de conduită a funcționarilor publici
Așa cum am subliniat deja unul din izvoarele deontologice ale funcționarului public îl reprezintă Codul de conduită a funcționarilor publici, cod aprobat prin Legea nr. 7/2004.
Astfel Codul de conduită consacră obligația funcționarilor publici ca, în desfășurarea activității lor, să asigure, în beneficiul cetățenilor, un serviciu de calitate. Această obligație rezidă din participarea și redarea în practică a competențelor ce revin instituțiilor publice.
Mergând pe aceeași linie codul stabilește că funcționarilor publici le revine îndatorirea de a avea o atitudine profesionistă, transparentă, această îndatorire fiind consacrată în scopul asigurării și menținerii încrederii cetățenilor în serviciile publice.
Prin „transparență” trebuie înțelesă ideea de deschidere a autorităților sau instituțiilor publice față de cetățenii pe care îi deservesc.
Nu voi insista asupra idei de transpareță deorece în cuprisul unul capitol anterior am analizat principiul transparenței autorităților publice, principiu care stă la baza exercitării funcției publice.
O altă îndatorire ce revine funcționarilor, îndatorire statornicită în cuprinsul art. 6 alin. 1 din Legea nr. 7/2004, se referă la faptul că, în exercitarea atribuțiilor ce le revin, funcționarii trebuie să respecte cadrul legal instituit atât prin Constituție cât și prin celelalte acte normative.
O altă îndatorire, expres statuată, se referă la faptul că, pentru a nu aduc atingere imaginii instituției în care își desfășoară activitatea, funcționarul trebuie să protejeze “prestigiul” instituției, abținându-se, totodată, de la orice faptă care ar putea aduce atingere intereselor autorității publice.
Susținerea acestei idei este completată cu mențiuni prohibitive, funcționarii neavând dreptul de a-și exprima public păreri “neconforme cu realitatea”, păreri ce vizează activitatea, startegiile sau politicile instituției publice în care își desfășoară activitatea.
De asemenea, funcționarilor publici le este prohibit a evalua, neavizat, soluțiile instanțelor judecătorești în care instituția/autoritatea publică în care își desfășoară activitatea, are calitatea de parte.
În ciuda principiului transparenței, principiu ce stă la baza exercitării funcției publice, funcționarilor nu le este permis a face cunoscut publicului informații ce nu au caracter public, caracterul public al unei informații fiind stabilit prin Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public.
Tot de ideea de deontologie este legată și prohibiția potrivit căreia funcționarul nu poate devoala informații la care are acces, dacă respectiva dezvăluire are drept ca scop obținerea unor favoruri/avantaje nemeritate, favoruri ce ar prejudicia imaginea instituției publice.
Ceea ce trebuie remarcat este faptul că aceste prohibiții se aplică funcționarilor publici, pe o perioadă de 2 ani, și după încetarea raporturilor de serviciu, desigur cu condiția ca dispozițiile legii speciale să nu instituie alte termene.
Aducerea la cunoștința a informațiilor ce nu au caracter public se face numai cu încuviintarea conducătorului instituției publice și numai la solicitarea reprezentanților unei alte instituții publice
Însă, aceste dispoziții nu trebuie înțelese ca o eludare a obligației legale a funcționarilor publici de a oferi informații de interes public celor interesați, în condițiile legii.
În exercitarea atribuțiilor ce le revin funcționarii au sarcina de a oferi respcet funcției publice pe care o îndeplinesc “corelând libertatea dialogului cu promovarea intereselor autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea.”
Susținerea idei anterior menționate este coroborată cu obligația respectării autonomiei opiniilor, precum și neinflunețarea atitudinii funcționarilor publici de considerente personale.
Potrivit legii, raporturile cu mijloacele de informare în masă vor fi asigurate de către funcționarii publici, anume desemnați, de regulă de Biroul mass-media din cadrul instituției/autorității publice.
În ipoteza în care funcționarii publici participă, în calitate oficială, la dezbateri publice acestora le revin îndatorirea de a respecta limita de reprezentare a mandatului oferit de intituția/autoritatea publică în care își desfășoară activitatea.
Totodată, în cazul în care nu sunt mandatați a participa de dezbateri publice în calitate oficială, funcționarilor le revine sarcina ca, odată cu opinia exprimată în cadrul dezbaterilor publice să facă cunoscut faptul punctul de vedere expus nu reprezintă opnia oficială a autori autorității ori instituției publice în cadrul căreia își desfășoară activitatea.
În exercitarea funcției publice, în plan politic funcționarilor publici le este prohibit să ofere sprijin candidaților la funcții de demnitate publică, precum și să colaboreze, în afara programului de serviciu, cu posibile persoane fizice sau juridice, ce susțin prin donații sau sponsorizări anumite partide politice. De asemenea, fucționarilor le este interzis a afișa, în incinta instituției publice însemne ori obiecte cu sigla sau denumirea vreunui partid politic.
De asemenea, în considerarea funcției publice deținute, funcționarilor publici le este interzisă utilizarea propiului numelui sau propriei imagini în promovarea unei activități comerciale și nu în ultimul rând în scopuri electorale.
Codul de conduită consacră cadrul relațiilor interpersonale ale funcției publice stabilind obligația potrivit căreia, în exercitarea funcției publice funcționarul public trebuie să afișeze o atitudine respectuasă, corectă, amabilă.
În exercitarea funcției publice funcționarii au îndatorirea de a nu leza onoarea ori reputația persoanelor din cadrul instituției/autorității publice și, nu în ultimul rând, a persoanelor cu care intră în contact.
Această poziție, cea de funcționar public, presupune, pe lângă îndatoririle anterior prezentate, și afișarea unei atitudine imparțiale și clare în rezolvarea eficientă a problemelor comunității, respectarea principiului egalității cetățenilor în fașa legii, avansând soluții similare sai identice la aceeași categorie de probleme, eliminând, totodată orice posibilă discriminale bazată pe naționalitate, convingeri religioase, politice etc.
În exercitarea funcției, cei care participă, ca reprezentant al instituției/autorității în care își desfășoară activitatea, la conferințe naționale și alte activități cu caracter internațional, au sarcina de a de a avansa o imagine favorabilă țării și instituției pe care o reprezintă.
Trebuie remarcat faptul că funcția publică pe lângă puținele avantaje pe care le oferă, solicită, din partea celui care o îndeplinește, o multitudine de obligații.
Astfel, în relațiile cu reprezentanți ai altor state, funcționarilor le este prohibit a-și exprima propriile opiniicu privire la aspectele naționale și internaționale.
În delegațiile la care sunt obligați să participe, funcționarii trebuie să afișeze un comportament protocolar.
În scopul eliminării corupției din administrația publică Codul, alături de alte acte normative, stabilește că, în exercitarea funcției, funționarilor le este interzis a solicita ori a accepta cadouri, favoruri sau orice alt avantaj pentru ei sau pentru membrii familiei lor, acest aspect putând afecta imparțioalitatea de care trebuie să dea dovadă în exercitarea sarcinilor de serviciu.
La nivelul luării deciziilor, funcționarilor publici au îndatorirea a afișa un comportament potrivit cerințelor legale, fiindu-le prohibit a promite luarea unei decizii privilegiate de către autoritatea/instituția publică în care își desfășoară activitatea.
Funcționarilor publici cu funcții de conducere le revine îndatorirea de a asigura egalitatea de șanșe cu privire la dezvoltarea profesională a funcționarilor publici aflați în subordinea sa.
În scopul împiedicării unei atitudini discriminatorii funcționarii publici de conducere trebuie să examineze, atunci când propun avansări sau promovări, cu obiectivitate și imparțialitate criteriile de evaluare profesională, eliminând orice formă de favoritism.
În susținerea evitării nepotismului, în cuprinsul Codului de conduită, se regăsește expres mențiunea potrivit căreia funcționarii publici de conducere le este prohibit a permite accesul sau promovarea în funcția publică pe criterii de rudenie sau afinitate.
Potrivit dispozițiilor art. 17 alin. 2 din Cod funcționarilor publici nu le este permis a folosi prerogativele funcției publice deținute altfel decât în condițiile și limitele prevăzute de lege.
Tot în scopul eliminării corupției la nivelul administrației publice, legiuitorul a consacrat interdicția ca, în activitatetea de luare a deciziilor, de elaborare a proiectelor de acte normative, de evaluare etc., funcționarilor publici le este prohibit a urmări obținerea de foloase în interes personal.
Totodată, nu este permis ca în exercitarea funcției șu uzând de poziția oficială pe care o dețin să influențeze orice tip de anchetă, internă sau externă, în scopul determinării luării unei alte decizii.
Tot în cuprinsul Codul de conduită se poate remarca prohibiția de a impune altor funcționari publici o anumită adeziune la o organizație/asociație, probmițându-le, în acest scop diferite avantaje materiale sau profesionale.
În exercitarea funcției, funcționarii publici au îndatorirea de a proteja proprietatea publică și privată a statului și a unităților administrativ-teritoriale, evitând producerea oricărui prejudiciu, afișând o atitudine de bun proprietar
Timpul de lucru trebuie folosit numai pentru desfășurarea activităților ce implică exercitarea funcției publice deținute, fiindu-le interzis, celor care desfășoară activități publicistice în interes personal sau activități didactice, să utilizeze logistica autorității sau a instituției publice pentru realizarea acestora.
Deși orice funcționar public poate achiziționa un bun aflat în proprietatea privată a statului sau a unităților administrativ-teritoriale, supus vânzării în condițiile legii, acest drept este interzis în următoarele cazuri:”când a luat cunoștință, în cursul sau ca urmare a îndeplinirii atribuțiilor de serviciu, despre valoarea ori calitatea bunurilor care urmează să fie vândute, când a participat, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, la organizarea vânzării bunului respective, când poate influența operațiunile de vânzare sau când a obținut informații la care persoanele interesate de cumpărarea bunului nu au avut acces”.
Aceste interdicții ese regăsesc și în cazul concesionării sau închirierii unui bun aflat în proprietatea publică ori privată a statului sau a unităților administrativ-teritoriale.
Funcționarilor publici nu le este admisă, în alte condiții decât cele stabilite prin lege, oferirea de informații cu privire la bunurile proprietate publică sau privată a statului, bunuri ce urmează a fi vândute, concesionate sau închiriate
De lege ferenda, în scopul asigurării respectării Codului de conduită a funcționarilor publici se impune creșterea funcției Agenției Naționale a Funcționarilor Publici.
Totdată, în scopul aplicării eficiente a dispozițiilor Codului de conduită, conducătorii autorităților și instituțiilor publice trebuie să desemneze un funcționar public, de regulă din cadrul compartimentului de resurse umane, pentru consiliere etică și monitorizarea respectării normelor de conduită,
De asemenea, se urmărește a se consacra, în mod expres, că cei care sesizează cu
bună-credință, cazurile de încălcare a normelor de conduită, cu bună-credință comisia de disciplină să nu poată fi sancționați sau prejudiciați în niciun fel.
Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici
Potrivit Statutului funcționarilor publici, funcționarii publici au îndatorirea de a respecta normele de conduită profesională și civică prevăzute de lege.
Trebuie menționat fatul că, anterior, Statutul funcționarilor publici nu statua în mod expres o asemenea îndatorire, aceasta reieșind din reglementările statutare în ansamblul lor.
La ora actuală, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 188/1999, funcționarului public îi revine o îndatorire de natura deontologică, și anume respectarea normelor de conduită.
Trebuie remarca că actul normativ nu face referire doar la conduita profesională, ci și la cea civică, accentând însușirea esențială a statutului juridic al funcționarilor publici, respectiv că acești nu au doar îndatoriri legate de exeritarea efectivă a funcției publice, ci și îndatoriri ce țin de viața lor privată.
Astfel, se poate remarca, ca primă obligație instituită de statut, aceea de a se stăpâni de la orice faptă care ar putea prejudicia persoanele fizice sau juridice ori prestigiul corpului funcționarilor publici.
Una din calitățile pe care legea le impune este aceea de a se remarca prin discreție profesională, în susținerea acestei îndatoriri funcționarul public fiind obligat la confidențialitate cu privire la faptele, informațiile și documentele de care ia cunoștiință în exerictarea funcției.
În scopul respectării ierarhizării funcționarul public de execuție trebuie să afișeze respect față de șeful ierarhic.
Totodată, la nivel politic, funcționarul public trebuie să afișeze un comportament neutru în exercitarea sarcinilor de serviciu.
Astfel, în ciuda faptului că actuala reglementare recunoaște dreptul de asociere politică al funcționarilor publici, prin articolul 44 alin.3 din Statut este consacrată îndatorirea funcționarilor de a se abține în a-și manifesta, în orice fel, convingerile politice.
Asemeni Codului de conduită, a cărei analiză am realizat-o deja, “funcțonarii publici de conducere sunt obligați să valorifice propunerile și inițativele funcționarilor publici de execuție care pot contribui la îmbunătățirea activității din cadrul autorității și instituției publice”.
În actuala reglementare se poate remarca, pentru prima dată în istoria statutului funcționarilor publici, consacrarea unei dispoziție care vizează raporturile dintre șefii ierarhici și subordonații lor, prin prevederea art. 43 alin. 2 instituindu-se obligații pentru fucționarii publici de conducere.
De regulă, statutele funcționarilor publici consacră obligații doar pentru funcționarii subordonați, atunci când este vorba despre raporturile dintre ei și cei cărora se subordonează.
Actuala lege modifică tiparele, și, printr-o normă cu caracter imperativ, îi obligă “pe șefii ierarhici să ia în considerare, să sprijine popunerile și inițiativele personalului din subordinea sa, dacă în acest mod se realizează o îmbunătățire a activității autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea, precum și a calității serviciului public”.
Practica a demostrat faptul că o asemenea reglementare a avut ca rezultat îmbunătățirea raporturilor dintre șefi și subordonați, în contextul în care a aduc cu sine creșterea respectului pe care și-l datorează reciproc.
Pentru a întării obligațiile de naturp deontologică a funcției publice Legea nr. 188/1999 consacră prohibiția obținerii, de către funcționarii publici, de beneficii patriminiale, altele decât cele ce reprezintă plata salariului sau altor drepturi ce le revin stabilite de lege.
Consacrarea acestei interdicții s-a realizat nu numai prin reglementări privind statutul general sau statutele speciale aplicabile unor categorii de funcționari publici, ci și la nivelul legislației penale.
Astfel, articolul 254 C. pen. incriminează de luare de mită, prin articolul 256 primirea de foloase necuvenite, iar la articolul 257 infracțiunea de trafic de influență.
Un act normativ care are o semnificație deosebită în tema privind deontologia funcționarului public este reprezentat de Legea pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție nr. 78/2000
Funcționarii publici sunt obligați să respecte regimul juridic al conflictului de interese și al incompatibilităților, stabilite potrivit legii.
Trebuie remarcat faptul că această îndatorire, care are atât o natură deontologică, dar și una juridică, este nou introdusă în Statutul aplicabil funcționarilor publici prin Legea
nr. 161/2003
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției
În cuprinsul Titlulului IV al Părții I a Legii nr. 161/ 2003 se reăsește reglementat „Conflictul de interese și regimul incompatibilităților în exercitarea demnităților publice și funcțiilor publice”.
Ceea ce trebuie menționat este faptul că prevederile care alcătuiesc acest titlu sunt aplicate tuturor celor care îndeplinesc o funcție sau o demnitate publică, art. 69 alin.1 enumerând aceste categorii.
Astfel, dispozițiile Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției își găsesc aplicabilitate la nivelul funcției Președintelui României, deputațiilor și senatoriilor, consilierilor prezidențiali și consilierilor de stat din Administrația prezidențială, prim-ministrului, miniștrilor, miniștrilor delegați, secretarilor de stat, subsecretarilor de stat și funcțiile similate acestora, prefectului și subprefectului, magistraților, aleșilor locali și funcționarilor publici.
Această enumerare are în vedere toate categoriile de persoane care ocupă o funcție/demnitate publică în cadul oricărei autorități/instituții publice prin care se exercită funcțiile statului, respectiv, legislativă, executovă și judecătorească
În doctrină termenul de conflict de interese a fost definit ca „acea situație în care persoana ce exercită o demnitate publica sau o functție publică are un interes personal de natura patrimonială, care ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiiilor care îi revin potrivit Constituției și altor acte normative”.
Prin consacrarea regimului juridic al conflictului de interese, legiuitorul a avut ca scop evitarea alterării obiectivității funcționarului public în exercitarea atribuțiilor ce îi revin, respectiv alterarea principiului deontologic al funcției publice.
În cuprinsul legii este amintit doar intereseul personal patrimonial, unii autori ai literaturii de specialitate, considerând această consacrare nemulțumitoare, deoarece, în practică, pot exista și interese de natură nepatrimonială, care pot altera obiectivitatea funcționarului/demnitarului mult mai mult decât unul patrimonial.
Acesta este motivul pentru care doctrina propune de lege ferenda consacrarea în cuprinsul legii a formulării “un interes de natură a afecta obiectivitatea unu funcționar/demnitar”, fără mențiunea naturii interesului.
Un reputat autor al literaturii de specialitate se întreba retoric „dacă este în consonanță cu principiile democrației și ale unui stat de drept, ca ministrul justiției, de exemplu, să fie și președintele unei organizații profesionale a juriștilor? Este normal ca ministrul comerțului să fie și mare comerciant ori ministrul muncii să fie și lider sindical?”
Desigur că, întrebările de mai sus pot fi extrapolate la toate categoriile de persoane care îndeplinesc/exercită, la un moment dat, o funcție sau o demnitate în stat.
Doctrina a susținut că “în definirea statutului funcționarilor și demnitarilor publici este esențial să fie trasate limitele libertății lor de activitate, să fie consacrate restrângeri pentru a se asigura condițiile necesare unei vieți publice cât mai ferite de abuzuri, de ilegalități, de fenomene care o mutilează și îi denaturează sensul și semnificația.
Astfel, articolele 94-96 din Legea nr. 161/2003 consacră incompatibilitățile aplicabile funcționarilor publici urmărindu-se, prin aceasta, respectarea principiilor deontologiei funcției publice.
Analizând textul celor trei articole reiese că funcția publică este cu orice altă funcție publică decât cea în care a fost numit, cu funcțiile de demnitate publică, remunerate sau neremunerată.
Consacrarea alin. (1) al art. 94, urmărește stauarea principiului care guvernează regimul incompatibilităților funcționarilor publici, respectiv incompatibilitate absolută între statutul de funcționar public și orice altă funcție sau demnitate publică.
Alineatul (2) al aceluiași articol stauează incompatibilitatea cu orice altă funcție sau cu desfășurarea de activități în sectorul public.
În scopul oferirii unei reglementări cât mai exacte, legea stabilește, cadrul în interiorul căruia nu poate fi desfășurată orice altă activitate sau exercitată orice altă funcție, și anume în sectorul public, respectiv în cadrul autorităților și instituțiilor publice
Ceea ce trebuie remarcat în cuprinsul acestei legi este faptul că prin alineatul (3) al
art. 94 este stabilită o prohibiție asemănătoare cu clauza de neconcurență, clauză statuată de actual Cod al muncii.
Astfel, clauza consacrată în cuprinsul alin.3 își va putea produce efectele și după încetarea contractului de muncă, “pentru o perioadă de maximum 6 luni, în cazul funcțiilor de execuție, și de maximum 2 ani pentru funcțiile publice de conducere.”
Prin această clauză funcționarilor publici care, în exercitarea funcției publice, au desfășurat activități de monitorizare și control cu privire la societățile comerciale sau alte unități cu scop lucrativ de natura celor prevăzute la alin. (2) lit. c), le este prohibit a desfășoare activități precum și acordarea de consultanță de specialitate la aceste societăți timp de 3 ani după ieșirea din corpul funcționarilor publici.
Asemeni oricărei clauze de neconcurență interdicția prevăzută de acest text are o accețiune etică și morală.
Scopul urmărit prin instituirea acestei interdicții este acela de a asigura protecție intereselor unității/autorității/instituției publice, pe de o parte, și, pe de altăparte, de a preveni obținerea unor avantaje necuvenite de către funcționarii publici.
O altă limitare instituită de actul normativ este consacrată în alineatul (4) prin care funcționarului public îi este interzis a fi mandatarul unor alte persoane, pentru acte ce vizează exerictarea funcției.
Trebuie remarcat că și prin acest alineat legiuitorul urmărește eliminarea posibilului risc de obținere a unor beneficii pentru el sau pentru familia lui, funcția publică, prin natura ei slujind interesul public. De asemenea, aceată consacrare are ca scop eliminatrea încălcării principiului imparțialității.
În sistemul francez, funcționarului îi este interzis să cumuleze mai multe funcții publice remunerate din bugetele colectivităților publice, întreprinderilor naționale ori să exercite servicii concesionate sau în regie.
Acest principiu se aplică, în egală măsură și întregului personal (funcționari, salariați, alți agenți) din colectivitățile teritoriale sau stabilimentele publice administrative.
De asemenea, Statutul funcționarului public francez interzice, în mod expres, exercitarea, cu titlu profesional, a unei activități private lucrative, indiferent de ce natură ar fi aceasta.
Articolul 95 alin. (1) interzice “raporturile ierarhice directe în cazul în care funcționarii publici respectivi sunt soți sau rude de gradul 1”.
Potrivit alineatului (2), o asemenea interdicțe se aplică și “în cazul în care șeful ierarhic direct are calitatea de demnitar.”
În cazul în care o asemenea situație este ivită în practică, persoanele care se află într-o atare împrejurare au obligația de a opta, într-un termen de 60 de zile, între încetarea raporturilor ierarhice sau renunțarea la calitatea de demnitar.
Necesitatea consacrării acestei interdicții s-a impuns deoarece în practică au apărut situații în care secretar al directorul unui serviciu din cadrul autorității/instituției publice este un soț iar contabil șef este celălălt soț.
O societate bazată pe intregritate nu poate fi condusă prin relații de rudenie, predominând la nivelul conducerii o anumită familie.
Această interdicție își găsește rațiunea prin faptul că relațiile de rudenie între funcționarii de conducere și de execuție din cadrul unei autorități/instituție publică poate afecta obiectivitatea și imparțialitatea (principii ale deontologiei funcției publice) care trebuie să guverneze activitatea administrativă din respectiva autoritate/instituiție publică.
Mergând mai departe cu analiza incompatibilităților instituite de Lega nr. 161/2003, trebuie subliniat că prin articolul 96 se reglementează o excepție de la regimul aspru al incompatibilităților, regim consacrat de articolul 94.
Astfel, prin art. 96 se admite funcționarilor publici exercitarea unei funcții sau activități în domeniul didactic, al cercetării științifice și al creațiilor literar artistice.
În cadrul acestui act normativ excepția prevăzută de art. 96 deși singulară este firească deoarece, funcțiile didactice, respectiv compatibilitatea cu exercitarea lor, este permisă de legea fundamentală.
De exemplu, articolele 125 alin. (3) și art. 132 alin. (2) din Constituție permit compatibilitatea dintre funcția de judecător sau procuror, pe de o parte, și funcția didactică în învățământul superior, pe de altă parte.
Tot legea fundamentală declară, prin articolul 144, compatibilitatea statutului de judecător la Curtea Constițională cu funcția didactică în învățământul juridic superior.
Analizând textul legii, articolul 97 admite dreptul funcționarului public de a candida pentru o funcție eligibilă sau de a putea fi numit într-o funcție de demnitate publică, în acestă situație, raportul de serviciu al funcționarului public urmând a fi suspendat pe perioada campaniei electorale până în ziua ulterioară alegerilor, dacă nu este ales. În ipoteza în care este ales sau numit funcționarul public va fi suspendat până la încetarea funcției eligibile sau a funcției de demnitate publică.”
Legea nr. 161/2003, prin două articole, unul situat în titlul IV din cartea I, și celalalt situat în titlul III din cartea a II-a, recunoaște dreptul funcționarului public de a fi ales sau numit într-o funcție de demnitate publică, de la exercitarea acestui drept fiind excluse anumite categorii de funcționari publici, și anume “funcționarii publici civili din ministerele privind apărarea națională, ordinea publică și siguranța națională.”
Unii autori ai literaturii de specialitate remarcă faptul că în Europa există țări unde un asemenea drept este recunoscut funcționarilor publici, cum este cazul Franța, unde majoritatea demnitarilor provin din corpul funcționarilor, și țări în care un asemenea drept ori este interzis, ori este permis, cu anumite limitări.
La noi în țară s-a optat pentru recunoașteriea acestui drept, ca efect al dreptului de asociere politică recunoscut funcționarilor publici, drept recunoscut prin articolul 98 din Legea nr. 161/2003.
Garantarea acestui drept este consacrarea instituției suspendării din funcția publică, la cererea funcționarului public, pe perioada desfășurării campaniei electorale, dacă funcționarul public nu a fost ales, iar în cazul în care funcționarul public a fost ales sau numit, inclusiv pe perioada mandatului
Prin consacrarea regimului acestor interdicții și incompatibilități s-a urmărit statuarea integrității funcției publice, însă cum poate fi respectată ideea de integritate în condițiile în care salarizarea personalului din administrația publică este departe de a asigura un trai decent, societatea românească actuală fiind confruntată cu realitatea supraviețuirii de zi cu zi.
În prezent reforma privind salarizarea unitară a personalului bugetar sfidează orice rațiune, orice bun simț, având un caracter inuman/imoral.
Actualele salarii ale funcționarilor publici sunt departe de a asigura „un trai decent” cum obligă legea fundamentală.
Trebuie remarcat faptul că “marea reformă” ce se înceară a a fi implementată încă din anul 2010 privind salariarizarea unitară încă nu își găsește aplicabilitate.
Toate actele normative care reglementează activitatea funcționarului public, Statutul fincționarilor public, Codul de conduită, vorbesc de deontologie, de integritate.
Integritatea, elementul fundamental ale deontologiei funcționarilor publici, nu reprezintă altceva decât capacitatea a a întreprinde orice activitate în scopul binelui comun deasupra oricărui interes personal.
Desigur că ideea de integritate nu se regăsește doar la nivelul funcției publice, ci trebuie respectată și la nivelul profesiei de medic, profesor etc..
Constituția României
Legea fundamentală, adoptată în anul 1991 și revizuită în anul 2003, statuează unele dispoziții, dispoziții ce reprezintă cadrul principial de reglementare a funcției publice.
Principiile constituționale
Legea fundamentală, adoptată în anul 1991 și revizuită în anul 2003, statuează unele dispoziții, dispoziții ce reprezintă cadrul principial de reglementare a funcției publice.
Printre aceste prevederi se numără:
art. 16 alin. (3), potrivit căruia “funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condițiile legii, de persoane care au cetățenia română și domiciliul în țară, statul român garantând egalitatea de șanse între femei și bărbați pentru ocuparea funcțiilor și demnităților publice”;
art. 40 alin. (3), reglementează interdicția de a face parte din partide politice a unor anumite categorii de funcționari publici cum sunt judecătorii Curții Constituționale, avocații poporului, magistrații, membrii activi ai armatei, polițiștii precum și alte categorii de funcționari publici stabilite prin lege organică;
art. 73 alin. (3) lit. j), potrivit cărora reglementarea Statutului funcționarilor publici se face numai prin lege organică.
Principiile legale a deontologiei funcționarului public
Supremația Constituției și a legii
Este principiul exprimat în mod direct de dispozițiile art. 1 alin. 5 din Constituție care precizează că “în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”.
Acest principiu „fixează cadrul activității autorităților statului în limita legilor, asigură stabilitatea juridică, drepturile și libertaățile omului și înseamnă subordonarea tuturor activităților autorităților publice, voinței supreme a națiunii, consemnată în principiile și normele pactului fundamental statuat în Constituție”.
Potrivit Prof. Ion Deleanu Constituția « se află în vârful piramidei tuturor actelor juridice », această afirmație fundamentându-se prin faptul că: legitimeaza puterea, convertind voințele individuale sau colective în voință de stat, confera autoritate guvernanților, îndreptățindu-le deciziile și garantându-le aplicarea, determină funcțiile și atribuțiile ce revin autorităților publice, consacră drepturile și îndatoririle fundamentale, diriguiește raporturile dintre cetățeni, dintre ei și autoritățile publice, indică sensul sau scopul activitaății statale, adică valorile politice, ideologice și morale, sub semnul cărora este organizat și funcționează sistemul politic.
Legea fundamentală reprezintă temeiul și garanția esențială a ordinii de drept, precum și reperul decisiv pentru aprecierea validitaății tuturor actelor și faptelor juridice.
Toate acestea nu sunt altceva decât „elemente substanțiate care converg spre una și aceeași concluzie, respectiv supremația materială a constitutiei » .
Se poate remarca că însuși statul își limitează activitatea, prin conformarea regulilor de drept; statul de drept fiind cel în care activitatea tuturor autorităților se subordonează legilor.
Garantarea supremației Constituției și a Legii se realizează prin două principii subsecvente, și anume, prin justiția Constituțională sau a controlului constitutionalității Legii-atribut ce aparține Curții Constituționale și prin principiul controlului jurisdicțional al acțiunii administrației publice.
În ceea ce privește principiul legalității, și literatura de specialitate evidentiază faptul că administrația trebuie să se mențină « intra legem », adică în limitele fixate de aceasta, ea neputându-se realiza decât în conformitate cu aceasta, respectiv secundum legem, deci potrivit textelor legislative și numai în baza acestora. Potrivit lui Carre de Marlberg „Legea nu este numai limita activității administrative, ea constituie, de asemenea, condiția acesteia”.
Un efect ce decurge din aplicarea principiului legalității sau al supremației Constituției și a legilor-art. 1 alin. 5-este publicitatea tuturor actelor normative, cerință ce se regăsește statuată în mod expres, prin art. 78, art. 108 alin. 4 din Constituție, ca și prin alte dispoziții legale.
Publicarea actelor normative nu este altceva decât garanția aplicării prezumției că nimeni nu poate invoca necunoașterea Legii drept motiv al încălcarii acesteia (nemo censetur ignorare legem).
De altfel, în doctrină se atrage atenția asupra faptului că nepublicarea actelor normative “constituie o practică ilegală” care “se poate transforma într-un obstacol în calea aplicării eficiente a Legii”
Tocmai pentru a se preîntâmpina asemenea situații, legiuitorul constituant a precizat ca “nepublicarea atrage dupa sine inexistența” actelor normative respective.
Prioritatea interesului public
Este un principiu important conform căruia funcționarii publici au îndatorirea de a considera interesul public mai presus decât interesul personal,în exercitatea funcției publice. Interesul public se poate defini prin mulțimea deciziilor ce ar putea fi considerate, rezonabil vorbind, ca fiind în interesul unei colectivități, luând în considerare informațiile disponibile despre situația acesteia. Cu alte cuvinte, putem spune că interesul public reprezintă interesul general al colectivității.
Tocmai de acest interes general trebuie să țină cont funcționarul public în îndeplinirea atribuțiilor sale. Orice funcționar trebuie să așeze,în orice împrejurare care are legătură cu serviciul,interesul public, al comunității,iar nu interesul său personal.
Asigurarea egalității de tratament cetățenilor în fața autorităților și instituțiilor public
Acest principiul este confințit de dispozițiile art. 16 alin. 1 din Constituție prin ca răspuns la reglcmentărilor internaționale potrivit căruia « cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice fără privilegii și fără discriminări ».
Totodată potrivit art. 4 alin. 2 din Constituție, „România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau de origine socială ».
Acest principiu statornicește și faptul că nimeni nu este mai presus de lege, prin urmare, toate autoritățile publice sunt obligate la asigurarea deplinei egalități în drepturi în toate domeniile vieții economice, politice, sociale, juridice și altele pentru toți cetățenii fără nicio deosebire bazată, în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naționala sau socială, apartenență la o minoritate naționala, avere, naștere sau orice altă situație.
Profesionalismul
Reprezintă un principiu conform căruia funcționarii publici au obligația de a îndeplini atribuțiile de serviciu cu responsabilitate, competență, eficiență,corectitudine și conștiiciozitate.
Obiectivul fundamental al administrației publice în general și al managementului public în special este creșterea gradului de satisfacere a interesului public,oferirea de servicii publice profesioniste cetățenilor,care nu pot fi realizate fără a urmării anumite cerințe de bază,precum și anumite caracteristici esențiale pe care trebuie să le aibă funcționarii publici,înglobate în ceea ce înseamnă competență profesională.
Trebuie menționat faptul căprofesionalismul funcționarilor publici stă la baya eficienței serviciilor publice, servicii care trebuie să satisfacă interesele cetățenilor,în acord insă cu interesul public. Cei care trebuie să dea dovandă de competență profesională sunt,funcționarii publici care dețin funcții de conducere.
S-a ajuns la concluzia că fiecare conducător, are nevoie de un corp profesionist de funcționari publici,care să aibă o pregătire complexă și anumite aptitudini profesionale necesare unei activități de indentificare a faptelor și analiză strategică. Este indicat ca acest corp profesionist de funcționari publici, cu o pregătire completă și multidisplicinară,să aibă continuitate în desfășurarea activității, indiferent de schimbările politice care au loc, ca să poată să dispună conducătorului instituției sau departamentului „….ideea este bună, dar a fost încercată în trecut și nu a dat reultatele dorite…”
De asemenea, acești profesioniști pot să vadă puctele slabe ale unor programe care trebuie probate sau puse la încercare,asfel încât strategia, în ansamblul său, să poată fi îmbunătățită la timp, înainte de a produce anumite costuri.
Un conducător, ca de altfel și un funcționar public trebuie sa fie competent, adica să fie capabil să îndeplinească obiectivele proprii și pe cele ale domeniului în care activeaya și să beneficieze pentru aceasta de o suficientă libertate decizională și acțională.
Imparțialitatea și independența
Imparțialitatea reprezintă poziția nepărtinitoare față de toți participanții la raporturile juridice de drept administrativ.
Independența funcției publice se realizează prin respectarea adevărului și a prevederilor legale aplicate în auza aflată spre soluționare.
Integritatea morală
Din punct de vedere lingvistic sintagma de „morală” cuprinde ansamblul normelor comportamentale individuale față de propria cunoștință cât și fașță de colectivitate, în așa fel ca aceste relații să nu provoace distorsiuni în normele stabilite de societatea în care trăiește individul. Legile scrise sau nescrise ale moralei au cuprins în ansamblul lor onestitatea, cinstea, devotamentul.
Integritatea morală presupune o însușire de caracter care urmărește în mod constant idealul etic și binele. Iată de ce ni se pare foarte important ca funcționarii publici să dea -dovadă de această însușire, întrucât principiul la care face referire legea nr. 7/2004 amintește că funcționarilor publici le este interzis să solicite sau să accepte, direct ori indirect, pentru ei sau pentru alții, vreun avantaj sau beneficiu în considerarea funcției publice pe care o dețin sau să abuzeze în vreun fel de această funcție. Faptul că fiecare funcționar deține o „părticică” din puterea publică nu ar trebui să aibă vreun impact asupra modului în care aceasta își exercită atribuțiile de serviciu.
Pe de altă parte, legislația penală pedepsește „fapta funcționarului care, direct sau indirect, pretinde ori primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini a nu îndeplini ori a întarzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 12 ani și interzicerea unor drepturi”. Această faptă este calificată de art. 254 din Codul Penal ca luare de mită.
Libertatea gândirii și a exprimării
Declarația Universală a Drepturilor Omului, precum și Pactul Internațional privind Drepurile Civile și Politice stipulează că „orice om are dreptul la libertatea gândirii, conștiinței și religiei” care include libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și liberteatea de a-și manifesta religia ori convingerea singuri sau împreună cu alții, atât în mod public cât și privat. Libertatea conștiinței trebuie să se manifeste în spirit de toleranță și respect reciproc, excluzându-se comportamentul exclusivist, respingerea sau negarea altor convingeri sau practici religioase.
Cele două documente internaționale precizează însă că libertatea de gândire, conștiință și religie poate fi supusă restricțiilor prevăzute de lege și necesare pentru ocrotirea securității, oridinii și sănătății publice ori a moralei sau a libertăților și drepturilor fundamentale ale altora.
Libertatea de exprimare presupune posibilitatea oricărei persoane de a-și exprima liber și fără imixtiuni din afară a propriilor opinii în formă orală, scrisă, tipărită ori artistică sau în orice alt mijloc. Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice stipulează în mod expres că nimeni nu trebuie să aibă de suferit din cauza opiniilor sale.
Pe de altă parte, și libertatea de exprimare este supusă restricțiilor legale, în sensul că trebuie respectate drepturile și reputația altora, trebuie să apere securitatea națională, ordinea publică, sănătatea sau moralitatea publică.
Prevăzut în legea 7/2004 principiul libertății de gândire și de exprimare presupune că funcționarii publici pot să-și exprime și să-și fundamenteze opiniile, cu respectarea ordinii de drept și a bunelor moravuri.
Cinstea și corectitudinea
Reprezintă principiul conform căruia în exercitarea funcției publice și în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu funcționarii publici trebuie să fie de bună credință.
Buna credință reprezintă convingerea intimă a unei persoane că ceea face este bine, conform legii; de asemena, reprezintă o obligație de comportament conform cu regulile de conviețuire, cu respectarea literei și a spiritului Constituției și legilor, un comportament corect față de conaționali, respectiv față de cetățeni, prin exercitarea drepturilor și libertăților proprii, fără a aduce vreo atingere drepturilor și libertăților celorlalți.
Buna-credință presupune cunoașterea interesului celuilalt. Cu atât mai mult, buna credință trebuie să fie firul roșu care străbate întreaga activitate a funcșionarilor publici, întrucât aceștia sunt în slujba cetățenilor și trebuie să contribuie la satisfacerea intereselor acestora, cu respectarea legislației.
Deschiderea și transparența. Principiul respectării regimului juridic al conflictului de interese și al incompatibilităților
Ideea de „deschidere” presupune că administrația este dispusă a accepta un punct de vedere venit din exteriorul ei, iar prin transparență se subliniază gradul de deschidere în cazul unui scrutin sau al unei verificări.
La nivel teoretic aceste principii oferă oricărui cetățean atât posibilitatea de a putea urmări derularea unei anumite proceduri, cât și acceptarea, din partea administrației a unei evaluări din partea unor instituții autorizate sau ale societății civile.
De altfel, la nivel european este consacrat termenul de transparență arătându-se ca „acest tratat marchează o nouă etapă în procesul de creare a unei uniuni tot mai strânse între popoarele Europei, în care deciziile sunt luate în cel mai mare respect posibil față de principiile deschderii și al apropierii de cetățeni”.
Regulamentul nr. 1049/2001 al Parlamentului european și Consiliului din 30 mai 2001 cu privire la accesul publicului la documentele Parlamentului european, Consiliului și Comisiei garantează transparența procesului decizional din cadrul instituțiilor europene.
La nivel național se remarcă tendința autorităților publice de a declara confidențialitatea unor acte/documente mult mai des cecât este cazul.
Tot de ideea de deschiderea și transparență, este leagată și obligația autorităților/instituțiilor publice de se aduce la cunoștință motivele deciziilor lor, Curtea Europeană de Justiție, în statuând că, deciziile funcționarilor din instituțiile europene trebuie fie foarte bine argumentate.
Obligația de a nu prejudicia persoanele fizice sau juridice și apărarea prestigiului corpului funcționarilor publici
Statutul funcționarilor publici precizează în art. 42 alin. 1 că aceștia au obligația să se abțină de la orice faptă care ar putea prejudicia fizice sau pe cele juridice. Totodată, ei nu trebuie să prejudicieze prestigiul Corpului Funcționarilor Publici prin faptele sau activitățile lor.
Obligația de a manifesta discreție profesională cu privire la toate informațiile de care ia cunoștință în exercitarea funcțiilor sale
Articolul 45 din Legea nr. 188/1999, obligă funcționarul public „să păstreze secretul de stat, secretul de serviciu, precum și confidențialitatea în legătură cu faptele, informațiile sau documentele de care iau cunoștință în exercitarea funcției publice, în condițiile legii, cu excepția informațiilor de interes public”.
Obligația de a respecta ordinele superiorului său ierarhic
Disciplina funcției publice include, între alte elemente, și obligația de respect a șefului ierarhic. În doctrina occidental contemporană se precizează faptul că: “orice funcționar trebuie să se conformeze instructiunilor superiorului său ierarhic, cu excepția cazului în care ordinal dat manifest illegal și de natură să compromită grav un interes public ”
Obligația funcționarilor cu funcții de conducere de a sprijini propunerile și initiativele motivate ale personalului din subordine pentru îmbunătățirea activității din cadrul autorității sau instituției, precum și a calșității serviciilor publice oferite cetățenilor
Statutul funcționarilor publici din 1999, pentru prima dată în istoria normativă a legislației funcționarilor publici consacră o dispoziție care vizează raporturile dintre șefii ierarhici și subordonații lor, o dispoziție prin care se instutuie obligații pentru șefi. Legea actual îi obligă pe șefii ierarhicisă ia în considerare și să sprijine propunerile și inițiativele motivate ale personalului din subordinea sa, daca în acest mod se realizează o îmbunătățire a activității autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea, precum și a calității serviciului public. Această normă poate să îmbunătățească natura relației dintre ei, să contribuie la moralizarea acestor raporturi, în contextul în care va adduce cu sine creșterea respectului pe care și-l datorează reciproc.
CAPITOLUL IV
STUDIU DE CAZ
Studiu de caz I
Funcționar public din Iași, în poze provocatoare făcute la birou
Bugetara s-a pozat în poziții indecente pe biroul din cadrul instituției publice, în timpul orelor de program și a „condimentat“ profilul de Facebook cu câteva fotografii foarte provocatoare. Îmbrăcată într-un maiou decoltat, cu pantaloni mulați și încălțată cu pantofi cu tocuri foarte înalte, funcționara apare într-o postură provocatoare, pe biroul DSP. Teoretic, funcționarul public lucrează în cadrul Compartimentului de Programe în Sănătate și se ocupă de coordonarea la nivelul județului a programelor finanțate de la bugetul de stat.
Cu un venit lunar de aproape 1.900 de lei, ieșeanca conduce un Chevrolet roșu și își petrece concediile pe insulele însorite din Grecia. Și-a postat fotografiile pe Facebook marți seara însă le-a șters ieri, în jurul orei 10.00. „A fost ziua mea și o colegă mi-a făcut cadou niște funde. Pozele sunt făcute înainte de a începe lucrul, după ce ne-am băut cafeaua, adică în jurul orei 7.30. Pozele sunt nostime, nu indecente. Aș fi putut alege alt loc, dar a fost ceva spontan“, a spus femeia.
Funcționarul public a recunoscut că fotografiile lasă mult loc de interpretări. „Am scos pozele ca să nu se interpreteze. Nu sunt șefă, am statutul colegelor mele“, a mai spus bugetara. Deși legea privind statutul funcționarilor publici impune o conduită respectabilă în timpul orelor de program, superiorii bugetarei sexi nu par a fi deranjați de gestul acesteia. „A fost o rătăcire scurtă din partea ei. Nu s-a justificat să pună acele poze, nu avea rost. Un angajat trebuie să se comporte decent. În poze, ea nu este neapărat indecentă, cel mult într-o ținută nepotrivită“, a spus, directorul DSP. Prefectul nu a fost deranjat că funcționara se pozează în timpul programului. „Dacă nu-i plac cuiva pozele, să nu se uite. Poate îi era cald domnișoarei și de aceea a pozat așa“, a spus prefectul .
Studiu de caz II
Bătrâni lăsați pe drumuri de funcționari publici corupți
Doi angajați de la Primăria Sectorului 5 sunt acuzați că au ajutat o bandă de tâlhari să lase fără proprietăți zeci de pensionari bucureșteni. Deși, doar în ultimele șase luni, cei peste 100 de polițiști implicați în anchetă au adunat împotriva Adrianei Bociu și a lui Teodor Bodârlău – de la Direcția Taxe și Impozite a primăriei – „munți de probe“ care i-ar fi putut trimite imediat după gratii, magistrații judecătoriei de sector au decis că cei doi pot fi cercetați în libertate.
Motivul: în opinia judecătorilor, „singura lor vină“ a fost aceea că au încasat sute de mii de euro din vânzarea caselor și terenurile luate cu forța unor pensionari care erau jefuiți, sechestrați și chiar drogați.
Zeci de bătrâni singuri și bolnavi au fost lăsați pe drumuri de doi funcționari ai Primăriei Sectorului 5 din Capitală, care, ajutați de o bandă de tâlhari, și-au umplut buzunarele cu sute de mii de euro de pe urma șantajelor și a terorii
„Fiecare membru al grupării avea un rol bine stabilit. Personajele cheie erau cei doi funcționari fără de care tâlharii nu ar fi pus mâna pe nicio casă. Baza de date a primăriei era la-ndemâna celor doi, astfel că aceștia puteau alege cu ușurință victimele: îi vizau în special pe cei care primesc ajutor social și care nu au rude în viață. Verificau apoi ce proprietăți au bătrânii și vedeau unde nu există rolul fiscal (document fără de care nu este posibilă realizarea unei tranzacții imobiliare)“, au precizat anchetatorii.
Potrivit acestora, cei doi funcționari vindeau apoi datele viitoarelor victime tâlharilor: cinci femei și cinci bărbați. În grupuri de câte doi-trei, aceștia din urmă mergeau la adresele indicate de funcționari și le spuneau bătrânilor că sunt angajați ai primăriei și că au fost trimiși să-i ajute. „Mergeau fie cu câte un cozonac, fie cu câte o cutie cu lapte, convingându-i astfel pe pensionari să-i poftească în casă. În timp ce una dintre femei stătea de vorbă cu victima, ceilalți scotoceau prin dulapuri după actele de identitate și documentele de proprietate ale imobilului. Nu uitau însă banii și bunurile de valoare. Dacă bătrânii realizau că sunt înșelați și încercau să opună rezistență erau, în cel mai bun caz, ținuți cu forța pe un scaun. Au fost situații în care victimele au fost sechestrate până la două săptămâni și chiar drogate până când tâlharii, ajutați din nou de cei doi funcționari, reușeau să înscrie pe numele unuia dintre ei proprietățile și apoi să le vândă.
Potrivit anchetatorilor, funcționarul public i-a ajutat în același mod și pe liderii temutului clan Chiroaica, arestați în ianuarie anul acesta, după ce, timp de câțiva ani, au încercat să-i înlocuiască pe frații Cămătaru la șefia lumii interlope a Capitalei. În plus, deși până acum oamenii legii au reușit să probeze 12 cazuri, aceștia sunt convinși că numărul victimelor este mult mai mare, mai ales că în locuința lui Bodârlău au fost descoperite 133 de pagini cu date ale unor potențiale victime. „Avem informaț ii că e posibil ca acești doi funcț ionari să fi fost ajutați și de angajați de la Cadastru și de la birourile de Carte Funciară“, au conchis polițiștii.
La rândul lui, primarul sectorului 5, a anunțat ieri că i-a concediat pe cei doi funcționari din rețeaua care a înșelat mai mulți bătrâni, negând că ar avea vreo legătură cu aceștia. „Am auzit că unul dintre funcționarii acuzați) are masterat, dar nu știu cine e băiatul ăsta. În 2006, s-au mai primit reclamații pentru ceva similar, am dat informațiile mai departe la Parchet, însă s-a dispus neînceperea urmării penale împotriva celor reclamați atunci“, a precizat primarul.
MĂRTURIE „M-au furat ca-n codru“
Un bucureștean trecut de 70 de ani și aproape orb, a căzut și el victimă grupării dirijate de funcționarii Primăriei Sectorului 5, în 2006. „Au venit la mine sub pretextul că vor să mă ajute. Inițial, mi-au furat 5.000 de lei pe care-i țineam în dulap. S-au întors apoi, după câteva zile, au intrat în casă cu forța și m-au lăsat și fără actele apartamentului. M-au furat ca-n codru. Să dea Dumnezeu să stea după gratii cel puțin 50 de ani, că au înșelat mult prea mulți bătrâni aflați în situația mea“, a povestit cu amărăciune bătrânul.
CONCLUZII
.
Este dificil să vorbești despre statutul și deontologie unei funcții publice în România și asta deoarece, în ciuda faptului că există o serie de legi, coduri prin care se încearcă stabilirea unui cadru legal demn de o societate europeană, realitatea României anului 2016 este îngrijorătoare.
În ciuda ideii de reformare a administrației publice la nivel etic și moral nu se resimt efectele unei transformări pozitive.
Dimpotrivă, îndrăznesc să afirm că ne adâncim într-o stare de confuzie cu privire la ceea ce este moral, imoral și amoral în viața publică.
România trece printr-o perioadă cu greutăți și probleme existențiale grave pentru majoritatea cetățenilor ei..
Administrația, prin natura etimologică a cuvântului, reprezintă o acțiune de supușenie, iar funcționarul public, cel care asigură o eficiență a funcționării administrației se impune a se remarca printr-o conduită exemplară.
Administrația publică, parte a puterii executive, prin reprezentanții săi-funcționarii publici-asigură executarea legilor și în general, are menirea de a satisface nevoile de interes general, de aceea apare ca purtătoare a puterii publice, ceea ce nu o absolvă de obligația de a respecta dreptul ci dimpotrivă întreaga sa activitate este subordonată principiului legalității.
Potrivit unei opinii din literatura de specialitate, administrația publică reprezintă
,,folosirea teoriilor și proceselor manageriale, politice și juridice în vederea realizării mandatelor guvernării legislative, executive și judecătorești, pentru a asigura reglementările și serviciile pentru societate în ansamblu, cât și pentru segmentele acesteia”
Administrația publică locală este, conform unui alt autor „o instituție complexă autonomă și democrată creată în scopul rezolvării treburilor locale în favoarea cetățenilor de către autoritățile locale alese și al cărei rol esențial este determinant în crearea și întărirea ulterioară a statului de drept.”
Administrația este aceea care exercită puterea publică în condițiile strictei respectări a prevederilor Constituționale, legale și regulamentare ce stabilesc limitele și cadrul general juridic de exercitare a competentelor specifice fiecărei autorități administrative.
Pentru a-și putea îndeplini misiunile, Administrația publică, prin funcționarii publici, dispune de mijloace care, pe de-o parte, o feresc de anumite „agresiuni”, iar pe de altă parte dispune de anumite prerogative.
Oricât de mare ar fi puterea unei Autorități Administrative ea este subordonată dreptului, tuturor actelor normative, a legilor în sens larg, nu numai a celor adoptate de Parlament ci chiar și a regulilor stabilite prin norme adoptate de ea însăși.
Astfel putem spune că scopul exercitării funcției publice, indiferent că vorbim de funcție publică de execuție sau de conducere, este acela de a realiza interesul colectivității locale respective, de a servi cetățeanul..
Administrația publică prin natura sa, trebuie să fie apropiată cetățeanului bazându-și legitimitatea pe opțiunea electorală a cetățeanului, creându-se o legătură de parteneriat între ofertanții de servicii publice și utilizatorii lor.
BIBLIOGRAFIE
Tratate. Cursuri. Monografii
Alexandru,Ioan Criza administrației, Editura All Beck, București 2001
Florescu, M Statutele profesionale n România, Editura Academiei, București 1985
Iorgovan, Antonie Tratat de drept administrativ, Editura Nemira, București 1996
Mocioi, Ion Deontologia funcției publice, Editura Spicon, 2001
Negulescu, Paul Drept administrativ, București 1934
Oroveanu, M.T. Elemente ale științei administrației de stat, Editura Științifică și Pedagogică, 1982
Postelnicescu, Romeo-Paul Statutul funcționarilor publici, Editura Universitară „Carol Davila”, București 2006
Petrescu, Rodica Narcisa Drept administrativ și elemente de știința administrației, vol. II, Editura Cordial Lex, Cluj-Napoca 1997
Preda, Mircea Drept administrativ, Ediția a IV-a, Editura Lumina Lex București, 2006
Prisăcaru, V. Tratat de drept administrativ român, Editura All Beck, București 1996
Profiroiu, M., A. Parlagi, Etică și corupție în administrația publică, Editura Economică, București 1999
Teodorescu, A. Tratat de drept administrativ, Ediția a III-a, vol I., București, 1929
Tofan, Dana Apostol Puterea discreționară și excesul de putere al autorităților publice, Editura All Beck, București, 1999
Vaida, Ioan Puterea executivă și administrația publică, Editura All Beck, Bucuresti 1999
Vedinaș, Verginia Drept administrativ și instituții politico-administrativ, Manual practic, Editura Lumina Lex, București 2002
Vedinaș, Verginia Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, Ediția a III-a, Editura Lumina Lex, București, 2004
Vedinaș, Verginia Deontologia vieții publice, Editura Univesrul Juridic, București 2007
Vedinaș, Verginia Statutul funcționarilor publici, Editura Universul Juridic, București 2009
Articole din reviste de specialitate
Ion Deleanu, Marian Enache, Premisele și mecanismele statului de drept, în Revista Dreptul nr. 12/1993
Constantin Preda, Ce este România? Filosofia politică a Constituției din 1991, în revista Polis nr. 2/1996
Nicoale Cochinescu, Introducere în deontologia juridică, Revista Dreptul nr. 4/1995
Legislație
Constituția României din 2003
Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici
Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită al funcționarului public
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Principiile Legale ale Deontologiei Functionarilor Publici (ID: 119323)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.