Principiile Generale ale Dreptului Penal

=== 3049f2975e5960310becce0525d68f0421b86f89_306523_1 ===

CUPRINS

Introducere

Principiile fundamentale ale procesului penal

Dreptul părților la un proces echitabil

Dreptul părților la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil

Principiul legalității procesului penal

Prezumția de nevinovăție

Principiul oficialității procesului penal

Principiul aflării adevărului

Ne bis in idem

Principiul rolului activ al organelor judiciare

Principiul egalității în fața legii și a autorităților judiciare

Principiul garantării dreptului la apărare

Principiul desfășurării procesului în limba oficială. Dreptul la asistență gratuită din partea unui interpret

Rolul judecătorului în procesul penal

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

alin. – alineatul

art. – articolul

B.J – Buletinul Jurisprudenței

C.pen. – Codul penal al României

C.pr. pen. – Codul de procedură penală

Î.C.C.J – Înalta Curte de Casație și Justiție

lit. – litera

M.Of. – Monitorul Oficial

NCPP – Noul Cod de procedură penală

nr. – numărul

op.cit. – operă citată

p. – pagina

vol. – volumul

Introducere

Este binecunoscut faptul că, în cadrul oricărui stat de drept, sunt statuate reguli de condutiă, reguli ce compun ordinea de drept și în baza cărora se desfășoară întreaga activitate socială. La nivel de principiu, ordinea de drept se realizează prin conformare și prin constrângere. Ideea de contrângere presupune, din partea organelor statului competente, o îndemânare specială în măsură a pune în aplicare normele coercitive.

În numeroasele încălcări ale regulilor de conduită consacrate prin acte normative, un loc special îl ocupă încălcarea legii penale. Astfel, prin încălcarea legii penale, adică prin săvârșirea unei infracțiuni cu vinovăție dă naștere la un raport juridic concret de drept penal, în baza căruia statul poate trage la răspundere penală pe faptuitor, acesta fiind obligat să suporte consecințele ce decurg din fapta sa.

Astfel, nesocotirea și încălcarea dispozițiilor legii penale are ca efect declanșarea procesului penal, acesta reprezentând mijlocul legal de restabilire a ordinii de drept.

În cadrul doctrinei noastre procesual penale, conceptul de proces penal a cunoscut definiții asemănătoare, motiv pentru care voi defini procesul penal folosind definiția acceptată de doctrinari potrivit căreia procesul penal este „activitatea reglementată de lege, desfășurată de organele competente, cu participarea părților și a altor persoane, având ca scop constatarea la timp și în mod constant a faptelor ce constituie infrcațiuni, astfel încât orice persoană care a comis o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspuindere penală.”

Principiile fundamentale ale procesului penal

În cadrul literatutrii de specialitate s-a subliniat ideea potrivit căreia principiile fundamentale ale procesului penal reprezintă „regulile cu caracter general în temeiul cărora este reglementată întreaga desfășurare a procesului penal”.

Totodată, în vederea realizării scopului său, procesul penal este fundamentat pe pe principii care au ca scop „fixarea cadrului politico-juridic în conformitate cu care trebuie să aibă loc reacția societății față de cei care încalcă legea penală.”

Tot la nivel de doctrină s-a susținut că principiile procesului penal reprezintă „idei diriguitoare și fundamentale potrivit cărora este organizat sistemul procesual și se desfășoară întreaga activitate procesual penală”, în acestea fiind cuprinse normele fundamentale pe care este clădită întreaga construcție a procesului penal.

Conchizând puetm susține că principiile fundamentale ale procesului penal nu fac altceva decât să evidențieze trăsăturile esențiale ale acestuia.

Dreptul părților la un proces echitabil

Acest principiu își are consacrarea prin aplicarea în cadrul procedurii penale române a dispozițiilor art. 6 din Convențiaa Europeană a Drepturilor Omului, prin intermediul art. 11 pct. 2 și art. 20 din Constituția României

Totodată, ca urmare a modificării Constituției prin Legea de revizuire nr. 429/2003, acest principiu a căpătat o consacrare expresă, de ordin constituțional, în art. 21 pct. 3, referitor la accesul liber la justiție. Astfel, se arată că „părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.”

Nu în ultimul rând, potrivit art. 10 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară „toate persoanele au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, de către o instanță imparțială și independentă, constituită potrivit legii”.

Potrivit acestei reguli, orice persoană are dreptul la judecarea sa în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va hotărî asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.

Dacă s-ar avea în vedere paragraful 1 al art. 6 din C.E.D.O, atunci nu s-ar putea vorbi de principiul dreptului la un proces echitabil, textul menționat referindu-se la „judecarea în mod echitabil” a celui acuzat, deci s-ar avea în vedere numai faza judecății, iar nu și cele vizând urmărirea penală și punerea în executare a hotărârilor judecătorești penale. Doar că paragraful 1 este urmat de cele cu nr. 2 și 3, care enunță, în mare, principiile ce susțin pe cel al dreptului la un proces echitabil.

Analizând cele două ultime paragrafe ale art. 6 din Convenție, se poate observa că este avut în vedere întregul proces penal, iar nu doar o fază a acestuia. Astfel, art. 6 par. 2 stipulează: “Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită”, iar par. 3 lit. a)-d) prevede că: „Orice acuzat are dreptul în special: a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit, asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa; b) să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale; c) să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el și, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a-l plăti, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției impun acest lucru; d) să asculte sau să ceară ascultarea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării”.

Așadar, acuzarea nu se face direct în fața instanței de judecată decât în unele cazuri de excepție când lipsește faza urmăririi penale. În cadrul literaturii de specialitate s-a subliniat că termenul de „acuzare” întâlnit în textul art. 6 din Convenție are un sens larg ce cuprinde învinuirea penală adusă unei persoane, cât și inculparea acesteia, care, de regulă, se fac în faza de urmărire penală.

Se impune a preciza că prin consacrarea dreptului la un proces echitabil, art. 6 din Convenție instituie și obligația corelativă pentru organele judiciare de a asigura condițiile unui atare proces. Regula dreptului la un proces echitabil se fundamentează și pe principiile fundamentale ale procedului penal ce urmează a fi analizate în cuprinsul secțiunii a 2-a analizate anterior celui de față.

Dreptul părților la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil

Cunoscut, în concepția unor autori ai doctrinei, și sub denumirea de rapiditate sau celeritate, rapiditatea reprezintă una dintre regulile de bază ale procesului penal.

Anterior anului 2003 se susținea că „operativitatea procesului penal poate fi înscrisă între principiile fundamentale ale acestuia, pentru a răspunde în acest fel scopului procesului penal, care, între altele, urmărește „constatarea la timp” și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, precum și educarea cetățenilor în spiritul respectării legilor, a regulilor de conviețuire socială.”

Opiniile doctrinarilor au îmbrăcat și o consacrare expresă, astfel că în legea fundamentală, revizuită prin Legea nr. 429/2003 în art. 21 pct. 3, se arată că „părțile au dreptul la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil”. În susținerea acestui principiu este și art. 10 din Legea nr. 304/2004, „toate persoanele au dreptul (…) la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil”.

Lato sensu, operativitatea procesului penal presupune atât rezolvarea rapidă a cauzelor penale, cât și simplificarea activității procesual penale, când este cazul. De asemenea, soluționarea procesului într-un termen rezonabil presupune și desfășurarea unor activități de către organul judiciar care dispune de cele mai eficiente posibilități de administrare a probelor.

Principiul legalității procesului penal

Dreptul procesual penal nefiind altceva decât dreptul penal substanțial în acțiune principiile din dreptul penal au rezonanțe specifice în procedura penală.

Așadar, principiilor „nullum crimen sine lege” și „nulla poena sine lege”, care semnifică legalitatea incriminărilor și legalitatea pedepselor în dreptul penal, le corespunde în procedura penală principiul „nulla justitia sine lege”, adică nu există justiție în afara legii.

Principiul legalității procesului penal este o transpunere a principiului general al legalității consacrat în legea fundamentală unde se arată: „în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”. Consacrat ca o regulă de bază a procesului penal, în art. 2 alin. 1 din legea fundamentală se arată că procesul penal se desfășoară atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul judecății, potrivit dispozițiilor prevăzute de lege.

Totodată, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară cuprinde o serie de dispoziții care impun necesitatea respectării legii în activitatea de înfăptuire a justiției.

Astfel, se arată că „justiția se înfăptuiește în numele legii, este unică, imparțială și egală pentru toți”; în art. 3 din legea nr. 304/2004 se menționează legalitatea competenței organelor judiciare și a procedurii judiciare. În art. 10 se precizează că instanțele de judecată sunt constituite potrivit legii; de asemenea, conform art. 16, „hotărârile judecătorești trebuie respectate și aduse la îndeplinire în condițiile legii:”

Principiul legalității procesului penal este dublat de numeroase garanții. Astfel, ori de câte ori legea nu a fost respectată cu ocazia dispunerii vreunui act procesual sau cu ocazia realizării vreunui act procedural, există posibilitatea anulării acestuia, iar când vătămarea procesuală este de neînlăturat, nulitatea capătă caracter absolut.

Alături de sancțiunile procedurale penale aplicabile actelor procesuale și procedurale care au luat ființă prin încălcarea legii, există și o de sancțiuni aplicabile persoanelor care au încălcat legea cu ocazia desfășurării activităților procesual penale.

Aceste sancțiuni pot fi administrative, civile sau penale. Astfel, în cazul săvârșirii unor abateri judiciare, poate fi aplicată o amendă judiciară. De asemenea, Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor instituie în Titlul IV, „Răspunderea judecătorilor și procurorilor”, Capitolul 2, „Răspunderea disciplinară a judecătorilor și procurorilor” dispoziții legale care consacră această formă de răspundere juridică, fiind enumerate și abaterile disciplinare care pot determina angajarea acestei răspunderi.

În anumite condiții, subiecții oficiali care au încălcat legea în cursul desfășurării procesului penal pot fi trași la răspundere civilă. Dacă încălcarea legii în cadrul procesului penal îmbracă forme grave, intervine tragerea la răspundere penală a acelora care se fac vinovați, în acest sens, trebuie menționat faptul că în fostul Codul penal, Partea Specială, în Titlul VI, Capitolul II, se menționau infracțiunile care împiedică înfăptuirea justiției, iar unele dintre acestea pot fi săvârșite numai cu ocazia desfășurării procesului penal.

În cuprinsul Titlului IV din NCP se regăsesc consacrate infracțiunile contra înfăptuirii justiției. Astfel, în desfășurarea procesului penal pot fi săvârșite infracțiunea de cercetare abuzivă, represiunea nedreaptă.

În vederea consolidării principiului legalității în procesul penal, alături de sancțiunile procedurale, sancțiunile cu caracter administrativ, civil sau penal, ce își găsesc aplicarea în funcție de gravitatea încălcării legii, sunt reglementate numeroase posibilități de control
sistematic și eficient prin care pot fi descoperite și înlăturate actele procesuale și procedurale nelegale.

Prezumția de nevinovăție

Este important a preciza că prezumția de nevinovăție este în strânsă legătură cu conceptul de imparțialitate al instanței și asta pentru că, numai în fața unei instanțe imparțiale și independente probele pot fi administrate în mod corect. Încălcarea prezumției de nevinovăție poate proveni atât din partea unui judecător, cât și din partea unei alte autorități publice cum este cazul procurorilor, al poliștilor. În vederea garantării prezumției de nevinovăție și a imparțialității instanței, art. 6 parag. 2 cin Convenția Europeană a Drept.urilor Omului solicită expres ca „reprezentanții statului să se abțină de la a face declarații publice” în sensul că acuzatul este vinovat de săvârșirea unei anumite infracțiuni, înainte ca vinovăția sa să fie stabilită, în mod legal.

Principiul oficialității procesului penal

Comiterea unei fapte penale, respectiv a unei infracțiuni are ca efect nașterea raportului juridic de drept substanțial care, în conținutul său, cuprinde dreptul organelor competente de a trage la răspundere penală pe făptuitor și obligația acestuia de a suporta sancțiunea penală.

În vederea soluționării conflictului de drept născut ca urmare a săvârșirii infracțiunii, organele judiciare competente trebuie să aibă inițiativă în declanșarea procesului penal, pornind din oficiu mecanismul procesual.

Cu alte cuvinte, în vederea începerii urmăririi penale sau a desfășurării judecății „nu este nevoie de solicitarea sau stăruința unor persoane fizice sau juridice, deoarece infracțiunile săvârșite prezintă pericol pentru întreaga societate și aceasta, prin mijloacele sale specifice, trebuie să reacționeze”.

Principiul oficialității se regăsea consacrat expres în art. 2 alin. 2 vechea reglementare, pentru ca în acest moment să fie consacrat în curprisnul art. 7 NCPP. Deși considerat de unii autori consacrat într-o « formă imperfectă » principiul reglementează « oficialitatea, cauzele de disponibilitate, precum și posibilitatea aplicării principiului oportunității ».

Principiul oficialității sau obligativității procesului penal își găsește reglementarea în toate legislațiile moderne, de unde se poate trage concluzia că toate statele și-au organizat un sistem prin care să răspundă acelora care săvârșesc infracțiuni.

Principiul aflării adevărului

Raportat la toată complexitatea lor, art. 2 din vechiul Cod de procedură penală, respectiv art. 5 alin. 1 din NCPP statuează că „organele judiciare au obligația de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana suspectului sau inculpatului”.

Practic doar ca efect al aflării adevărului, scopul procesului penal poate fi atins și, în doar în aceste condiții, soluțiile dispuse de organele judiciare vor avea ca efect înfăptuirea justiției penale.

La nivelul literaturii de specialitate s-a susținut că „aflarea adevărului în procesul penal presupune existența unei concordanțe între concluziile la care ajung organele judiciare și realitatea obiectivă privind fapta și autorul ei”.

Aflarea adevărului în procesul penal este limitată la faptele și împrejurările care fac obiectul probațiunii. Privit între aceste coordonate, între care este investigată realitatea, care nu se ridică la nivelul general al cunoașterii științifice despre natură și societate, adevărul stabilit într-o procedură judiciară nu trebuie apreciat prin prisma dialecticii adevărului absolut sau relativ.

Ne bis in idem

În cuprinsul art. 6 din NCPP este consacrat principiul potrivit căruia „nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni atunci când față de acea persoană s-a pronunțat anterior o hotărâre penela definitivă cu privire la aceeași faptă, chiar și sub altă încadrare juridică.”

Așadar, art. 6 NCPP conține trei garanții distincte consacrând că nicio persoană nu va fi urmărită penal, judecată și pedepsită de două ori pentru aceeași infracțiune.

Principiul rolului activ al organelor judiciare

Fiind considerat unul din principiile care are un aport fundamental la aflarea adevărului în procesul penal, legiuitorul a consacrat expres rolul activ ca regulă de bază după care trebuie să se conducă organele judiciare penale în vederea aflării adevărului.

În cadrul doctrinei s-a susținut idea potrivit căruia acest principiu este “o consecință a principiului oficialității în procesul penal.”

Potrivit acestui principiu, organele care participă la desfășurarea procesului penal trebuie să manifeste un rol activ atât în inițierea procesului penal-realizând, în acest fel, și cerințele oficialității în procesul penal-cât și în realizarea activităților cerute de urmărirea penală, de judecată și de punerea în executare a hotărârilor judecătorești penale.

Principiul egalității în fața legii și a autorităților judiciare

Lato sensu, egalitatea în drepturi a cetățenilor implică dreptul cetățenilor români, fără deosebire de naționalitate, rasă, sex sau religie, de a exercita, în condiții de deplină egalitate, toate drepturile prevăzute în Constituție și legi, de a participa în egală măsură la viața politică, economică, juridică, socială și culturală.

Legea fundamentală consacră în mod expres, în cuprinsul art. 16 pct 1 și 2 și, în mod implicit, în art. 21, principiul egalității în drepturi. Astfel, în cuprinsul art. 16 pct. 1 se arată că: „Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări”, iar în art. 16 pct. 2 se arată că: „Nimeni nu este mai presus de lege”.

Așa cum deja ma mai precizat în art. 21 din Constituție este menționat ca drept fundamental al persoanei accesul liber la justiție. Totodată, în art. 6 din Legea nr. 304/2004, se menționează următoarele: „(1) Toate persoanele sunt egale în fața legii, fără privilegii și fără discriminări. (2) Justiția se realizează în mod egal pentru toți, fără deosebire de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, opinie, apartenență politică, avere, origine ori condiție socială sau de orice alte criterii discriminatorii”.

Evidențierea acestui principiu rezultă din faptul că tuturor persoanelor le sunt aplicabile aceleași reguli procesuale, concluzie ce reiese din art. 16 pct. 1 din Constituție.

Principiul garantării dreptului la apărare

Consacrat încă din dreptul roman, în care era înscrisă regula potrivit căreia „nimeni nu putea fi judecat, nici măcar sclavul, fără a fi apărat”, dreptul de apărare este considerat ca o garanție, necesare pentru realizarea unui echilibru între interesele persoanei și cele ale societății.

Se impune a preciza că în Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite în anul 1948, dreptul la apărare a fost inclus printre drepturile fundamentale ale omului

De asemenea, dreptul la apărare se regăsște consacrat în art. 48 alin. (2) din Cartea drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în cuprinsul căreia se consacră că „oricărei persoane acuzate îi este garantată respectarea dreptului la apărare”.

Recunoscând dreptul de apărare, ca un drept legitim, legea noastră fundamentală revizuită, înscrie, în art. 24, dreptul de apărare printre drepturile fundamentale ale cetățenilor.

Codul de procedură penală, fiind legea de bază care disciplinează desfășurarea procesului penal, înscrie, între regulile de bază ale acestei activități sociale, garantarea dreptului de apărare.

Noul Cod de procedură penlă prevede că „dreptul la apărare trebuie exercitat cu bună-credință, potrivit scopului pentru care a fost recunoscut de lege” și admite, în principiu, „posibilitatea sancționării organelor judiciare a abuzului de drept”.

Este important a preciza că apărarea se poate exercita atât personal, cât și prin avocat și poate fi realizată prin posibilitatea de a avea acces la dosarul cauzei în vederea consultării acestuia, prin participarea la urmărirea penală și la judecată, prin propunerea de a administra probe în condițiile legi, de a ridica excepții și de a pune concluzii.

Principiul desfășurării procesului în limba oficială. Dreptul la asistență gratuită din partea unui interpret

Un alt principiu care stă la baza desfășurării procesului penal îl reprezintă principiul potrivit căruia, în desfășurarea procesului penal, se folosește limba română.

Folosirea limbii române în procedurile judiciare nu este alteceva decât expresia suveranității naționale. Noul Cod de procedură penală transpune în dreptul intern Directiva 2010/64/UE a Parlamentului Europoean și a Consiliului din 20 octombrie 20120 privind dreptul la interpretare și traducere în cadrul procedurilor penale.

1.2.12 Rolul judecătorului în procesul penal

Plecând de la îndatorirea instanței de judecată, respectiv de a soluționa cauza cu care a fost învestită, principalul rol al judecătorului îl reprezintă judecarea prin pronunțarea unei hotărâri.

Hotărârea judecătorească reprezentând actul final al procesul de judecată, actul de dispoziție al instanței cu caracter jurisdicțional, trebuie să exprime în mod clar adevărul. Însă, descoperirea adevărului ar fi o misiune imposibilă dacă s-ar interzice judecătorului stăruința, prin mijloace legale, în scopul lămuririi acelor fapte pe care părțile au omis a le dovedi din diferite motive. Înainte de pronunțarea hotărârii judecătorești este important a fi stabilită poziția procesuală a judecătorului în cadrul dezbateruilor, respectiv care este rolul său în cadrul acestei etape.

În încercarea de a analiza rolul judecătorului în cadrul procesului penal se impune clarificarea a două tiputri de proceduri: procedura acuzatorială și procedura inchizitorială

Procedura acuzatorială se fundamentează pe ideea potrivit căreia judecătporul acordă părților aflate în proces oportunitatea de a avea un rol determinant în faza dezbaterilor.

Procedura inchizitorială are ca principală trăsătură faptul că judecătorul manifestă un rolul activ de a conduce dezbaterile.

Este important a înțelege că rolul activ al judecătorului în cadrul procesului penal este un principiu care stă la baza scopului procesului penal, respectiv aflarea adevărului prin pronunțarea unei hotărâri temeinice și legale.

CONCLUZII

De-a lungul timpului a fost subliniat faptul că, fiind o activitate judiciară și desfășurându-se în mod progresiv și coordonat procesul penal presupune un anumit scop.

Astfel, s-a subliniat că dacă ne raportăm la momentul incipient al activității scopul îl reprezintă funcțiunea acelei activități, iar dacă ne raportăm la momentul final al activității scopul este finalitatea acesteia.

În cuprinsul art. 1 al vechiului cod de procedură penală se consacra faptul că „procesul penal are ca scop constatarea în timp și în mod completă a faptelor ce constituie infracțiuni, astfel ca orice pesooană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovîției sale și nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”.

În cuprinsului NCPP în art. 1 alin. 2 se consacră faptul că „normele de procedură penală urmăresc asigurarea eficientă a atribuțiilor organelor judiciare cu garantarea drepturilor părților și ale celorlalți participanți în procesul penal astfel încât să fie respectzate prevederile Constituției, ale tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, ale celorlalte reglementări ale Uniunii Europene în materie penală, precum și ale pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.”

Așadar se poate remarca faptul că NCPP nu mai consacră în mod expres scopul procesului penal, însă trebuie subliniat că procesul penal, prin respectarea principiilor care stau la baza desfășurării acestuia, trebuie să contribuie la apărarea ordinii de dpret, la apărarea persoanei, a drepturilor și libertăților acesteia, la prevenirea infracțiunilor precum și la educarea cetățenilor în spiritul legilor.

BIBLIOGRAFIE

Doctrină

Basarab, M. Drept procesual penal vol.I, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj, Facultatea de Drept, 1973;

Damaschin, M. Drept procesual penal, Editura Wolters Kluwer, București 2010;

V. Dongoroz ș.a,, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală roman. Partea generală, vol I, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București 1975;

Mateuț, Ghe. Procedură penală. Partea generală, vol. II, Editura Chemarea, Iași 1994;

Neagu, I. Tratat de procesual penal, parte generală, ediția
a II-a,revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București 2010;

Neagu, I. Tratat de procesual penal, parte generală, ediția
a III-a,revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București 2013;

Theodoru, Gr. Tratat de drept procesual penal, Ediția a-2-a, Editura Hamangiu București 2008;

Udroiu, M. Procedură penală. Partea generală. Noul Cod de procedură penală, Editura C.H. Beck, București 2014;

Volonciu, N. Drept procesual penal, Editura Didactică și Pedagogică București 1972;

N. Volonciu, Tratat de procedură penală, vol. I, Editura Paidea, București 1993;

Legislație

*** Constituția României revizuită

Practică judiciară

*** Codul penal

*** Codul de procedură penală

*** Legea nr. 135/2010 privind Noul Cod de procedură penală;