Primavara Arabadocx
=== Primavara araba ===
ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE BUCUREȘTI
FACULTATEA DE RELAȚII ECONOMICE INTERNAȚIONALE
LUCRARE DE LICENȚĂ
PRIMĂVARA ARABĂ
Coordonator Științific:
Lect. univ. dr. Viorel MIONEL
Absolvent:
PREDA Mihai-Marin
BUCUREȘTI
2013
CUPRINS
INTRODUCERE
Primăvara arabă este un termen folosit de mass-media pentru valurile revoluționare de demonstații și proteste, atât violente cât și non-violente, revolte și războaie civile din lumea arabă care au început în 18 decembrie 2010. Dat fiind succesul electoral de care au avut parte grupările politice islamiste în urma protestelor izbucnite în majoritatea țărilor arabe, evenimentele mai sunt cunoscute și sub denumirea de „Primăvară Islamică”.
Termenul „Primăvară Arabă” s-a născut pornind de la o paralelă cu Revoluțiile din 1848, care sunt deseori denumite ca „Primăvara oamenilor”, dar și cu „Primăvară din Praga” din 1968. Prima utilizare specifică a termenului prin care s-a făcut referire la evenimentele din spațiul arab a apărut în jurnalul politic american Foreign Policy. Marc Lynch, referindu-se la acel articol al său din editorial a afirmat că Primăvara Arabă – este un termen pe care, neintenționat, l-a inventat într-un articol din 6 ianuarie 2011.
Ca o replică la declarațiile americane și occidentale în ceea ce privește fenomenul, Joseph Massad de la al-Jazeera a afirmat că acest termen a făcut parte din strategia SUA de a controla țelurile și scopurile manifestațiilor, direcționandu-le spre stilul american al democrației liberale.
Contradicția în interpretarea evenimentelor din decembrie 2010 se perpetuează chiar 2 ani mai târziu când liderii occidentali încep să aibe îndoieli asupra a ceea ce credeau în unanimitate a fi mișcări pro democrație de tip occidental. Credința că schimbările dramatice recente din peisajul politic al Orientului Mijlociu vor transforma lumea într-un loc mai sigur sunt puternic zdruncinate atunci când în 11 septembrie 2012 ambasadorul american în Libia și alți 3 reprezentanți sunt asasinați. Mai mult, există voci care susțin că primăvara arabă este un eșec și mai ales că previziunile făcute inițial nu explică în ce fel mișcarea liberală arabă ar putea prevala unei istorii fundamentată pe principii islamice.
Astfel, am ales să dezvolt acest subiect pentru a pătrunde dincolo de explicațiile vehiculate în cultura de masă referitoare la demonstrațiile și protestele cunoscute ca primăvara arabă si să analizez premisele prin care se poate contura un nou tablou al lumii arabe.
Pornind de la situația geopolitică, economică și socio-culturală inițială am urmărit cursul evenimentelor și transformările suferite de țările arabe. Astfel, am identificat forțele catalizatoare ale mobilizării populației, o mobilizare a cărei principală si cea mai importantă caracteristică este transnaționalizarea. Expansiunea în valuri a protestelor, interacțiunea între țări și discursul pentru o ideologie liberă au condus la individualizarea evenimentului dacă ținem cont de faptul că protestele de stradă existau deja de mulți ani.
Am acordat o atenție deosebită manifestațiilor din Siria pentru că deși protestele s-au transformat într-un război civil sângeros cu pierderi umane importante, acestea continuă și astăzi fără ca cererile manifestanților sa fie îndeplinite și fără ca niciunul dintre actori să cedeze.
Întrebarea care ghidează întreaga lucrare este în ce direcție se indreaptă lumea arabă odată cu izbucnirea protestelor din decembrie 2010 ?
CAPITOLUL 1. LUMEA ARABĂ
Spațiul arab definit în componența structural-teritorială, ocupă un areal delimitat la est de frontiera irakiano-iraniană, Golful Persic, Golful Oman și Marea Arabiei, la sud de Golful Aden, frontierele sudice ale Egiptului, Libiei, Algeriei și Saharei Occidentale, la vest de țărmul Oceanului Atlantic, iar la nord de Marea Mediterană și frontiera sud-estică a Turciei. Există 24 de state arabe: Algeria, Bahrain, Comore, Djibouti, Egipt, Eritreea, Irak, Iordania, Kuweit, Liban, Libia, Mauritania, Maroc, Oman, Qatar, Arabia Saudită, Sahara Occidentală, Somalia, Sudan, Siria, Tunisia, Teritoriile Palestiniene, Emiratele Arabe Unite, Yemen.
Fig.1: Harta statelor lumii arabe
Sursa: www.lumeamilitara.ro
Limba arabă ca mijloc de comunicare și predominanța elementului etnic arab reprezintă reperele fundamentale ale unității culturale a imensului spațiu arab. Ele nu sunt peste tot un apanaj al dominației cantitative, caracterul lor de liant socio-cultural derivând mai curând din capacitatea de asigurare a intercomunicării și răspândirii/menținerii unui set de valori commune. Astfel, etnia arabă nu este majoritară în toate statele (statele arabofone mixte saheliene) și nici chiar în unele regiuni din statele arabe propriu-zise (regiunile kurde, berbere, etc.), iar limba arabă nu este peste tot o singură limbă oficială, însă suportul lingvistic arab este, după caz, vectorul general de comunicare, de asigurare a coeziunii spațiale sau de exercitare a dominației elementului arab hegemon.
Ansamblul teritorial al spațiului arab are o suprafață totală de 15.566.584 kmp., reprezentând 3,05% din suprafața Pământului, 10,5% din suprafața uscatului terestru și 12,7% din suprafața uscatului emisferei nordice, cifre care îi conferă un rol important în economia teritorial-strategică a spațiului planetar. Arealul arab propriu-zis însumează 9.961.787 kmp., adică 1,9% din suprafața terestră, 6,7% din suprafața uscatului planetar, iar spațiul arabofon mixt cu suprafața de 5.604.797 kmp., constituie 1,1% din suprafața planetară și 3,8% din aria uscatului terestru.
Populația statelor arabe în asamblu numără în prezent 356,8 milioane de persoane (2011) reprezentând 5,2% din populația globului, iar statele arabe propiu-zise au un număr de 278,2 milioane locuitori, adică 4,1% din populația mondială și 80,4% din populația lumii arabe.
Evoluția numerică a populației din spațiul arabofon și a ponderii acesteia în sistemul demografic planetar a fost constant ascendentă în ultima jumătate de secol. Dacă în 1950 populația lumii arabe număra 78 milioane de locuitori – 3,1% din totalul mondial, în anii 2000 a depășit 340 milioane și procentul de 5% din totalul planetei, în timp ce în anul 2030, se preconizează că aceasta va depăși cifra de jumătate de miliard și ponderea de 6%. Așadar, pe parcursul unei perioade de 80 de ani (între 1950-2030), populația acestei zone crește de peste 6 ori, iar ponderea sa la nivel global se dublează.
Componenta umană propriu-zisă (populația sau corpul social) este cea care crează structurile sociale, economice și politico-teritoriale, iar prin parametrii săi de volum, repartiției teritoriale, structură, mobilitate și trăsături socio-culturale, reprezintă unul dintre elementele constitutive ale potențialului de putere/influență al statelor.
1.1. Mediul socio-cultural
Particularitățile contextului socio-istoric în care a evoluat spațiul arab și-au pus amprenta asupra diferitelor tipologii și structuri geo-demografice, care la rândul lor, prin caracteristicile proprii influențează semnificativ procesele politico-teritoriale, geopolitice și relaționale din acest areal.
Sub aspect spațial, structurile sociale definesc o serie de diferențieri regionale, în funcție de care, după clasificarea lui Max Derruau, se identifică două tipuri de societăți:
Societăți relativ urbanizate sau în curs de urbanizare ce se suprapun însă unor societăți rurale, puternic polarizate social, în care predomină o structură seniorală a proprietății și relații sociale ferm ierarhizate între diferitele pături socio-economice. Acest tip de societate se suprapune practic în totalitate peste statele arabe propriu-zise, dar cu excepția Saharei Occidentale.
Societăți predominant rurale, în care se mențin puternice reminiscențe de organizare tribală, cărora li s-au adăugat o serie de stări sociale și economice, ce-și au originea în perioada experienței coloniale. Deși este o categorie în restrângere la nivel mondial, cuprinde toate statele arabe mixte de pe bordura sudică a spațiului arab plus teritoriul Saharei Occidentale, făcând astfel tranziția spre Africa subsahariană inclusă integral în limitele acestui tip de structură socială.
Lumea arabă, văzută ca parte componentă (subsistem) a societății islamice în ansamblu, se caracterizează printr-o serie de trăsături proprii bine definite ce o individualizează sub forma unui model socio-cultural de sine-stătător. De altfel, spațiul arab centrat pe regiunea Orientului Mijlociu este aria de origine a Islamului și reprezintă proiecția sa cea mai autentică.
Modelul socio-cultural arab are drept matrice primară principiile Coranului, valorizat nu doar ca un îndreptar religios, ci constituie totodată și baza unui mod de viață extrem de stabil, cu reguli precise, care transced din domeniul confesional spre cel social, al vieții publice și private. Aceste standarde impun comunităților arabe un ritm și un stil de viață unitar, având ca centru de polarizare socială moscheea și școlile islamice, chiar și în statele arabe cu regim laic (Egipt, Iordania, Maroc), ceea ce explică virulența cu care unele comunități din lumea arabă se opun modelelor și valorilor socio-culturale străine. Religia islamică influențează și determină în mare măsură comportamentul social, politic și chiar afacerile. Individualitatea modelului socio-cultural arab este dat de o serie de caracteristici proprii ale vieții sociale și private, determinate de concepțiile socio-filosofice specifice lumii arabe referitoare la valori fundamentale, precum binele și răul, acceptabil și inacceptabil, permis și nepermis.
Tabloul psiho-comportamental al arabilor marchează indivizi puternic extravertiți, cu o accentuată tendință atitudinală pluriactivă (de a face mai multe lucruri în același timp și în colectiv), ceea ce definește o cultură socială bazată pe un dialog activ în cadrul căruia se vehiculează un volum mare de date. Poate tocmai de aceea, în lumea arabă este cultivat spiritul comunitar familial în care celula de bază a societății o constituie familia și nu individul ca în culturile liniar-active (modelele socio-culturale vestice) sau colectivitatea ca în culturile reactive (modelul japonez).
Starea belicoasă reprezintă una din trăsăturile de bază ale oamenilor nomazi în general, în lumea arabă ea fiind prin urmare moștenită ca o remanență psiho-socio-istorică din epoca în care concurența pentru o sursă de apă și un petec de pășune constituia motiv pentru alimentarea adversităților între triburile arabe nomade învecinate. Acest fapt explică în parte, pe lângă principiile coranice, o apetență pentru spiritul justițiar cu încărcătură violentă, concretizat prin aplicarea pedepselor penale dure, în baza argumentelor psiho-sociale și juridico-confesionale amintite.
În societățile arabe se pune bază pe persoane (cu calități providențiale, călăuzite de Dumnezeu) și nu pe instituții, precum în societățile occidentale, iar pentru promovarea intereselor proprii se folosesc mai mult relațiile personale, decât căile oficiale. Acest aspect se aproprie de practica numită „davra” în cultura socială iraniană, bazată pe o împletitură de cercuri de relații personale, în care se pornește de la premisa că puterea reală nu se exercită de către instituții, ci de către o persoană sau grupuri de persoane, ce influențează viața economică, socială, și politică la cele mai înalte niveluri, model care crează în fapt premisele conservării unui sistem al corupției generalizate.
În raporturile sociale, arabii sunt puternic implicați obișnuind să epateze cu relațiile de care dispun în mediile decizionale și așteaptă ca interlocutorii să aprecieze acest lucru. Exprimarea directă a prieteniei, flatările reciproce și favorurile personale oferite și primite, reprezintă de asemenea o obișnuință în cultura socială arabă.
Relaționarea cu femeile se supune unor reguli speciale, întrucât în societatea arabă se consideră că cele două sexe au personalități total diferite, concepție ce stă la baza segregării spațiului public din acest punct de vedere. Astfel, sexualitatea arabă este privită ca fiind una teritorială, în care coexistă spații masculine (localuri publice, piețe, străzi) și spații feminine (încăperi ale locuinței), accesul femeilor în spațiile masculine fiind permis doar însoțite de un bărbat din familie (tată, soț, fiu) și acoperite cu văl. În Arabia Saudită există chiar interdicția șofatului pentru femei.
1.2. Aspecte economice ale spațiului arab
Activitățile uman-economice și rezultatele lor material-financiare constituie elementele cele mai mobile din sistemul geografic, dar totodată reprezintă și “motorul” transformărilor acestuia. Fiecare gen de activitate economică determină existența unui anumit tip de infrastructură, care, prin amplasarea proprie și dispunerea spațială a fluxurilor pe care le rulează, are proprietatea de a organiza spațiul pe anumite structuri geoeconomice extinse la diferite scări de mărime: structuri la nivel mondial, regional, local, departamental etc. Totodată, particularitățile diferitelor componente ale vieții economice dau măsura capacității statelor de a se manifesta și a organiza spațiul politico-geografic. Între aceste componente avem în vedere valoarea Produsului Intern Brut (PIB) obținut în cadrul fiecărei economii, modelele spațiale generate de structurile economice și fluxurile asociate acestora, dimensiunea strategică a unora dintre aceste componente.
Produsul Intern Brut este unul dintre indicatorii cei mai relevanți cu privire la capacitatea respectivului stat de a-și asigura propășirea și locul pe arena regională și internațională. Lumea arabă, în ansamblu, produce un PIB în valoare de 2.531,6 mld. USD (2012), adică 3,86% din PIB-ul mondial total, ceea ce plasează acest spațiu (format din 24 entități statale – vezi Anexa 1) pe o poziție marginală în raport cu principalii poli de putere economică de pe Glob: U.E. – 14.430 mld. USD (22% din P.I.B.-ul mondial), S.U.A. – 13.790 mld. USD (21%), Republica Populară Chineză – 7.100 mld. USD (10,8%), Japonia – 4.300 mld. USD (6,6%), C.S.I. – 2.920,5 mld. USD (4,5%).
Așadar, pe harta repartiției potențialului economic exprimat prin valoarea PIB domeniul arab se prezintă sub forma unei fâșii periferice pe frontul sudic al Uniunii Europene, respectiv sud-vestic al Asiei. Astfel, deși există cantități însemnate de resurse energetice (hidrocarburi) și de materii prime (fosfați, minereuri feroase), nu s-a reușit până în prezent transformarea bogăției oferite de acestea în capacități de sistem care să producă o plusvaloare suficient de consistentă, exprimată prin valoarea PIB. Practic, economiile arabe se dovedesc a fi niște economii de extracție, comercializând în mare parte produsele brute obținute din litosferă. Ele sunt într-o prea mică măsură economii-atelier, care să prelucreze și să valorifice superior resursele de care dispun, cu excepția câtorva structuri industriale petrochimice și de transformare, dezvoltate în petromonarhiile Golfului și în nordul Africii. Totodată, nici dividendele obținute din exterior, ca urmare a investirii fondurilor petroliere în societăți Occidentale profitabile, nu pot fi contabilizate în formarea PIB, fiind venituri obținute în afara economiilor proprii. Chiar și cele mai bine plasate state arabe în angrenajul economiei mondiale, respectiv cele petroliere, dezvoltă un PNB ce nu depășește 1% din PIB-ul global: Arabia Saudită (0,83% din PIB-ul mondial), Egipt (0,61%), Algeria (0,34%), E.A.U. (0,25%), Kuweit (0,20%).
Crearea spațiului industrial după 1950 a fost consecința descoperirii și valorificării resurselor petroliere, ce a reprezentat pentru lumea arabă piatra de hotar a depășirii condiției agrare. Apariția tardivă a fenomenului industrial în spațiul arab a determinat adaptarea și actualizarea structurilor nou create la realitățile economico-geografice ale momentului apariției, fără a mai trece prin toate fazele de evoluție industrială pe care le-au cunoscut regiunile cu tradiție în practicarea industriei (Europa de Nord-Vest, America de Nord). Așadar, aici nu a fost respectată succesiunea clasică a localizărilor-standard nici a industriilor industrializante (în bazinele carbonifere ori a zăcămintelor feroase, apoi relocalizate în lungul axelor litorale) și nici a industriilor de sistem legate de cele anterioare (etapa regiunilor carbonifer-industriale, etapa regiunilor industrial-petrolifere, etapa platformelor industriale, etapa tehnopolurilor). Cu toate acestea, tipologia acestor forme de localizare industrială coexista în spațiul arab, fiind fie rezultatul politicilor de dezvoltare economică pe baza utilizării reurselor locale, fie al redistribuirii industriilor la nivel planetar.
Ponderea sectoarelor de activitate în constituirea Produsului Intern Brut reflectă particularitățile de dezvoltare economică din lumea arabă. Astfel, pe ansamblul spațiului în cauză, aportul sectoarelor primar (14,5%) și secundar (36,6%) la formarea PIB-ului este superior celui la nivel mondial (4% pentru primar și 32% pentru secundar), în timp ce domeniul terțiar are un aport mult mai scăzut (48,9%) față de media globală (64%). Acest fapt arată că o parte a lumii arabe se găsește astăzi în faza industrială de evoluție economică, iar o altă parte în faza agricol-industrială sau char agricolă, puține state fiind încadrabile fazei postindustriale.
Fenomenul este încă și mai vizibil pe cele două spații continentale, și anume, arabo-asiatic și arabo-african. Într-adevăr, potrivit structurii PIB raportată la structura medie de pe Glob, partea arabă a Asiei se află într-o fază industrială, redată de ponderea sectorului secundar în formarea Produsuilui Intern Brut (43%) peste media mondială (32%) și de ponderea scăzută a sectorului primar (5,5%) apropiată de media mondială (4%); regiunea asiatică de sud-vest prezintă însă și anumite caracteristici ale fazei post-industriale, date de creșterea ponderii terțiarului în structura PIB-ului (51,5%) comparativ cu media spațiului arab în ansamblu (48,9%). Africa arabă în schimb, prezintă trăsăturile unui spațiu aflat încă într-o fază agrar-industrială, cu o pondere a sectorului primar în alcătuirea PIB-ului (23,7%) mult peste media globală (4%) și peste media spațiului arab (14,5%), precum și cu o pondere a sectorului secundar (31,8%) apropiată de media pe Glob (32%), dar sub media arealului arab (36,6%).
O componentă importantă a economiei unei regiuni o reprezintă atragerea de Investiții Străine Directe. ISD-urile sunt un factor cheie al integrării economice internaționale și reprezintă unul din cele mai importante elemente ale globalizării internaționale. Cu ajutorul unui cadru adecvat de politici, ISD-urile pot conferi stabilitate financiară, pot promova dezvoltarea economică, spori bunăstarea societăților și diversitatea culturală. Țările din regiunea arabă au eșuat în încercarea de a-și dezvolta un sector privat performant, care să fie conectat cu piețele globale, să supraviestuiască fără asistența statului și să genereze locuri de muncă productive pentru tineri. Un simptom cheie al acestei sub-dezvoltări este acela că, exceptând sectorul petrolier, zona arabă rămâne regiunea cu comerțul cel mai puțin integrat din lume.
Înainte de anii 1970, unele state arabe au urmat politici de reglementare restrictive, care nu erau foarte ospitaliere pentru investițiile străine. Totalul ISD-urilor în regiunea arabă între anii 1980 – 1996 reprezentau aproximativ 0,3% din PIB-ul acestora, cu mult sub media țărilor în curs de dezvoltare. Cele mai multe dintre ISD-urile lumii sunt alocate economiilor avansate precum cele ale Americii de Nord, Europei sau Japoniei. Doar 3% dintre Investițiile Străine Directe direcționate către țările din lumea a treia sunt recepționate de către regiunea arabă. În ultimii ani, o serie de țări au slăbit controalele de reglementare asupra afacerilor și au reușit să atragă mai multe investiții străine directe, în special Egipt, Maroc, Oman, Tunisia. Reformele realizate de către multe dintre statele arabe au sporit ISD-urile în regiune de aproape șapte ori în perioada 2005-2011. Investițiile în această regiune care controlează peste 60% din zăcămintele de petrol ale lumii s-au ridicat la aproximativ 438,5 miliarde USD în perioada 2005-2011, comparativ cu doar 67,2 miliarde în perioada 1999-2004. Creșterea a fost determinată de o îmbunătățire a climatului investițional în lumea arabă, în principal ca urmare a reformelor, numai Liga Arabă înregistrând aproximativ 120 de proceduri de reformare a acestei regiuni în ultimii trei ani.
1.3. Mediul geopolitic
În ciuda acestei unități cultural-spațiale grefată pe dimensiunea etno-lingvistică, spațiul arab este extrem de divizat și diversificat sub aspectul componentelor constitutive ale cadrului politic-geografic. Practic, este un mozaic de modele politico-administrative, sisteme instituționale și de guvernământ, de tipologii teritoriale, frontaliere și politico-juridice, ce dau nota caracteristică de accentuată fragmentare politico-geografică a complicatului domeniu arab.
Entitățile teritorial-statale din perimetrul spațiului arab și-au configurat diferite tipuri de sisteme de organizare politico-administrative, în funcție de o multitudine de factori: tradiții de organizare locale, remanențe administrative rezultate din moștenirea perioadei coloniale, factori fizico-geografici și antropici, decizii politico-administrative ale noilor autorități din epoca post-independentă.
Unitățile administrativ-teritoriale sunt de dimensiuni diferite (sub raport uman și teritorial), în funcție de mărimea statelor și a denumirilor diferite de la un stat la altul: state (în Sudan), emirate (în E.A.U), vilayate (în Algeria), baladiyate (în Libia), regiuni, districte, provincii, governorate, etc.
Organizarea politico-administrativă a statelor este circumscrisă diferitelor modele administrative, respectiv modelului unitar, federal, regional.
Statele unitare din lumea arabă, datorită condițiilor locale specifice (geografice și istorice), prezintă o serie de caracteristici care le particularizează și le diferențiază față de modelul considerat clasic al statului unitar de tip European.
Statele federale constituie o categorie puțin numeroasă în spațial arab, ca o consecință a tendinței către autoritarism din aceste țări, reprezentată prin doar 3 state: Emiratele Arabe Unite, Sudan și Uniunea Insulelor Comore – alcătuită din 3 insule cu statut de entități federale autonome. În aceste state funcțiile apărării, politicii monetare și relațiilor externe aparțin autorității central federale, iar unitățile componente au atribuții în domeniul autoguvernării interne și au simboluri de stat proprii (drapel, stemă)
Statele regionale. Luând în calcul criteriul organizării interne și al denominării unităților administrativ-teritoriale componente, ar putea fi incluse în categoria statelor regionale Egiptul (împărțit pe 3 regiuni ce cuprind 27 guvernorate), Mauritania (alcătuită din 12 regiuni) și Omanul (cu 5 regiuni și 3 guvernorate), dar aceste unități componente nu au statut de autonomie și nici nu delimitează strict o minoritate etnică sau confesională, ci sunt doar denumirile generice ale unităților administrative din cele două țări, motiv pentru care includerea lor în rândul statelor unitare respectă o realitate obiectivă.
Spațiile cu organizare politico-administrativă incertă cuprind atât entitățile cu statut politico-juridic special (Sahara Occidentală, Teritoriile Palestiniene), cât și state în care conflictualitatea internă a dus la destructurarea sistemului administrativ intern, iar revendicările autonomiste nu sunt recunoscute oficial, dar sunt însă realități teritoriale concrete (în Somalia).
În statele arabe, sistemele politice au fost organizate ca atare după obținerea independenței naționale, pornind însă de la structurile administrative moștenite din perioada colonială anterioară, ceea ce explică coabitarea nu întotdeauna compatibilă, a unor elemente structurale de factură europeană și a unor repere traditionalist-autohtone. Ca formă de guvernământ, coexista mai multe tipuri de organizare a statului, cu diferite nunanțe constituționale.
Statele cu regim monarhic reprezintă o categorie minoritară în ansamblul lumii arabe (8 state): Arabia Saudită, Bahrain, E.A.U., Iordania, Kuweit, Maroc, Oman, Qatar. În trecut au mai existat încă 5 state monarhice care, în urma unor revoluții sau lovituri de stat interne, au abolit monarhia și au adoptat forma de guvernământ republicană: Egipt, Tunisia, Irak, Yemen și Libia.
După rangul și tipologia nominală a familiilor ereditare domnitoare, statele dinastice aparțin mai multor tipuri de forme monarhice: regatele (Regatul Arabiei Saudite, Regatul Hasemit al Iordaniei, Regatul Maroc, Regatul Bahrain); emiratele (Emiratul Kuwait, Emiratul Qatar, Emiratele Arabe Unite); șeicatele au fost denominate astfel, după denumirea rangului nobiliar al conducătorului statului (șeic) dar în prezent niciun stat arab nu are această denumire în titulatura oficială; sultanatele (Sultanatul Oman); imamatele reprezintă o formă monarhică relictă, astăzi inexistentă ca formulă de guvernământ.
Forma de guvernământ republicană este răspândită în 16 state, dar cu diferite nuanțe constituționale de la un stat la altul, date pe de o parte de rolul și extensia atribuțiilor forului legislativ și pe de altă parte de raportul de competențe președinte/legislativ în economia procesului de decizie politică în stat. Cele mai multe state-republici se găsesc în Africa (11 state), iar în Asia doar patru: Algeria, Ciad, Comore, Djibouti, Egipt, Eritreea, Irak, Liban, Libia, Mauritania, Siria, Somalia, Sudan, Tunisia, Yemen. Putem distinge o serie de particularități ale republicilor arabe, circumscrise însă unui anumit registru al autoritarismului prezidențial.
Formula repbulicană parlamentară reprezintă un segment restrâns pe eșichierul politic arab, fiind de regulă, rezultatul unor transformări successive pe fondul unui context intern complicat și tensionat de-a lungul timpului. Pentru această formă de guvernământ au optat Libanul și după căderea regimului Saddam Hussein, Irakul.
Procedura electivă a șefilor de state, aleși sau înscăunați pe linie ereditară, diferă foarte mult de la o țară la alta, în funcție de reglementările constituționale, tipul formei de guvernământ, tradițiile autohtone și gradul de autoritarism al regiunilor aflate la putere:
Procedura votului direct este caracteristică statelor republicane, cu evidențierea a doua subtipuri, în raport cu modul de nominalizare al șefilor de state: prin vot direct în cadrul unui scrutin electoral propriu-zis (în Alegeria, Ciad, Mauritania, Sudan, Tunisia, Yemen, Djibouti, Comore) și prin referendum, după desemnarea candidatului presidențial la propunerea legislativului (în Egipt și Siria).
Procedura votului indirect presupune alegerea șefului statului de către o instituție cu rol de organism electiv, care poate fi Parlamentul (în Irak, Liban, Eritreea) sau un alt for de stat, așa cum este Consiliul Național Federal în E.A.U., care alege președintele federației dintre membrii Consiliului Suprem al Conducătorilor celor 7 emirate. Până în 2003 președintele Irakului era ales de un alt for de putere – Consiliul Comandamentului Revoluției, instanță supremă în stat.
pe cale ereditară, în cadrul statelor monarhice (Arabia Saudită, Iordania, Maroc, Bahrain, Kuweit, Qatar, Oman), precum și în fiecare din cele 7 emirate autonome ce alcătuiesc Federația E.A.U.
situații atipice se întâlnesc în Libia, Somalia, Teritoriile Palestiniene și Sahara Occidentală. În Libia, șeful statului este de jure secretarul general al Congresului General al Poporului (ales de către acest for), dar de facto este conducătorul Revoluției de la 1 Septembrie, Moammer el-Ghaddafi, venit la putere în 1969 prin lovitura de stat pe care a condus-o. În Teritoriile Palestiniene, șeful Autorității palestiniene este conducătorul administrației autonome, dar nu șef de stat, iar în Somalia și Sahara Occidentală, situația critică internă nu permite organizarea procedurilor elective.
Durata mandatului șefilor de state diferă de la un stat la altul, în funcție de forma de guvernământ si de prevederile legale naționale, astfel:
mandat pe viață, formulă uzitată în monarhiile ereditare: Arabia Saudită, Bahrain, Iordania, Kuweit, Maroc, Oman, Qatar și în cele 7 emirate din cadrul E.A.U.;
mandat cu durată nedeterminată, un caz atipic întâlnit doar în Libia, unde conducătorul de facto al statului, nu se supune niciunei prevederi constituționale în acest sens;
mandat prezidențial cu durata de 7 ani, legiferat în Siria;
mandat prezidențial cu durata de 6 ani, aplicat în Egipt, Liban, Mauritania, Djibouti, Eritreea;
mandat prezidențial cu durata de 5 ani, prevăzut în Algeria, E.A.U., Ciad, Irak, Sudan, Tunisia, Yemen și Comore.
Pentru întreg arealul lumii arabe, regimurile autoritare reprezintă modelul politic caracteristic, indiferent dacă este vorba despre monarhii sau despre regimuri republicane. Nuanța de „autoritarism” însă, este discutabilă și variabilă de la un stat la altul. Aici ecuația actului de exercitare a puterii este una complexă, determinată nu doar de conjucturile interne sensibile, ci și de interferență canoanelor religioase islamice ori a matricilor cultural-mentale, la nivelul structurilor politice de putere. Astfel, în unele state arabe regimul autoritar este dat de suprapunerea unei guvernări absolutiste peste un fond islamic integrist, fapt ce a condus la constituirea fie a monarhiilor absolute cu caracter islamic, fie a republicilor islamice. Există însă și regimuri autoritare cu caracter laic, atât în cadrul monarhiilor, cât și al republicilor prezidențiale, în situațiile în care la conducerea țărilor în cauză s-au impus anumiți lideri sau grupări ce și-au asigurat longevitatea în funcțiile respective. În alte cazuri se manifestă accese de autoritarism chiar în unele state considerate relativ democratice, tocmai în scopul asigurării măsurilor de combatere a curentelor integriste interne și a potențialelor acte de violență derivate din acestea.
CAPITOLUL 2. PRIMĂVARA ARABĂ
Primăvara Arabă a început de fapt în mijlocul anotimpului rece. Pe 17 Decembrie 2010 un inspector municipal din orașul Tunisian Sidi Bouzid, a confiscat taraba de legume a vânzătorului Mohammed Bouazizi deoarece acesta nu avea licență pentru comercializare. Inspectorul a urmat rutina zilnică, dar pentru tânărul comerciant acest lucru însemna că are nevoie fie să cunoască o persoană influentă, fie să aibă destui bani pentru a da mită în vederea continuării comercializării legumelor. Apelurile sale către cei în cauză nu au fost luate în seamă. Acest amestec de umilință și neputință se pare că l-a aruncat pe Bouazizi spre un act disperat de auto-incendiere în fața clădirii locale a guvernului.
În următoarele ore și zile, au luat naștere mitinguri spontane de solidaritate, în timpul cărora ciocnirile dintre demonstranți și forțele de securitate s-au soldat cu morți și răniți, ulterior victimele devenind martiri ai protestelor ce aveau să vină. Canalul de știri al-Jazeera, transformat în cel mai important mediu provocator-emoțional și mobilizator al primăverii arabe, a difuzat imagini din timpul demonstrațiilor, chiar și cu auto-incendierile manifestanților, filmate cu ajutorul telefoanelor mobile dotate cu cameră. Protestele au ajuns repede în capitala Tunisiei și s-au răspândit în toate orașele din apropiere. Acestea s-au extins nu numai regional ci și în țările cu un mediu social similar. În scurt timp protestele au acaparat toate mediile sociale, deși inițial majoritari au fost tinerii, acestora li s-au alăturat și copii, adulți, oameni în vârstă, fie bărbați, femei, musulmani sau creștini. În mai puțin de două luni, în data de 14 Ianuarie 2011 regimul tunisian al lui Zane el-Abidin Ben Ali și pe 11 Februarie 2011 cel egiptean al lui Hosni Mubarak, au fost înlăturate, deși erau considerate ca fiind unele dintre cele mai stabile regimuri politice din întregul Orient Mijlociu.
La începutul anului 2011, proteste și tulburări au izbucnit în aproape fiecare țară arabă. Singurele state ce reușiseră să evite problemele erau Qatarul și Emiratele Arabe Unite, care deși întâlniseră proteste, acestea fuseseră de mică intensitate și calmate rapid acordând garanții populației în vederea unui trai decent datorat veniturilor din vânzarea de petrol.
Primăvara Arabă n-a venit de nicăieri. În majoritatea țărilor din regiune, protestele sociale și demonstrațiile de stradă existau de mulți ani, dar începând cu anul 2000 acestea s-au dezvoltat treptat, iar ulterior au devenit mișcări transnaționale. Izbuncnirea celei de-a doua „Intifada”, în 2000, pe teritoriile Palestinei, războiul condus de SUA din 2003, în Irak și caricaturile lui Muhammad din 2005 și 2006 au dus la proteste împotriva „agresiunilor” din partea Israelului și a Vestului și la mișcări de solidaritate pentru victimele din acele acțiuni. Aceste demonstrații au avut în plan secund inactivitatea guvernelor. Criticile aduse Israelului pentru modul în care a acționat, atât în războiul din Liban cu Hezbollah (2006) cât și în războiul din Gaza (2008-2009) a fost combinat cu furia pentru regimurile din Egipt, Iordania și Arabia Saudită, care au fost de partea Israelului într-un mod mai mult sau mai puțin deschis.
2.1. Evoluția protestelor din lumea arabă
În funcție de preferințele politice, sunt considerate a fi un model de urmat pentru mobilizarea opoziției Primăverii Arabe fie Revoluția Islamică din 1978-1979, fie Revoluția de Catifea în Liban din Martie 2005. Prima a fost, până recent, singura transformare fundamentală a unui sistem din Orientul Mijlociu cauzată de o mișcare revoluționară a maselor. Cea de-a doua a condus la retragerea trupelor Siriene. Revoluția Verde din 2009 în Iran, urmată de alegerile prezidențiale frauduloase, este de asemenea considerată a fi un model.
Totuși, trecerea peste granițe a protestelor a conturat primăvara arabă ca fiind un eveniment singular și nemaiîntâlnit. Noutatea a fost considerată expansiunea în valuri a protestelor, interacțiunea lor între țări și uimitorul discurs pentru o ideologie liberă a manifestanților. Mobilizarea regională nu a mai fost orientată în primul rând către inamicii externi, cum ar fi SUA sau Israel, ci mai degrabă solidară cu o temere autentică în lumea arabă, aceea de răsturnare sau reformare a sistemelor autoritate. Cumulativ, protestele au atins un nivel necesar pentru a atrage atenția media de pe tot globul, acest lucru făcând mai dificil pentru conducători să aștepte ca lucrurile să se calmeaze sau să apeleze la soluții represive.
Solidaritatea, dintre toate segmentele societății, la fel ca și spontaneitatea și lipsa unui lider natural inițiator al mișcărilor, au surprins regimurile și au făcut strategiile obișnuite de suprimare a protestelor, cum ar fi arestarea unui lider politic sau catalogarea protestatarilor ca fiind agenți străini, inaplicabile. Represiunile violente în cadrul cărora sute de demonstranți au decedat și mobilizarea tuturor claselor sociale le-au adus protestatarilor superioritate morală și legitimitate, pe care într-o proporționalitate inversă regimurile represive le-au pierdut. Zidul de tăcere cu privire la abuzurile de putere și dezvăluirile scandaloase de pe WikiLeaks despre corupția și ipocrizia politică a conducătorilor au făcut ca lucrurile să escaladeze în așa fel încât frica pentru represiunile statelor să dispară. Speranța pentru căderea conducătorilor totalitari unul după altul, ca un efect de domino nu a fost realizată până acum. Din martie 2011 conducătorii s-au adaptat treptat la noua situație și au cedat, în diferite moduri, prin mutări testate de-a lungul timpului pentru stabilizarea dictaturilor. Aceștia au îndeplinit parțial cererile demonstranților, prin găsirea unor țapi ispășitori și înlocuirea miniștrilor nepopulari, chiar al întregului guvern, sau prin promisiunea reformării constituționale. De asemenea, au încercat să obțină suport prin renunțarea la tăieri din subvențiile acordate de stat pentru alimentele de bază și sursele de energie, introducând noi subvenții, creând rapid noi locuri de muncă în cadrul sistemului bugetar, al aparatului securității și promițând creșteri salariale. În Arabia Saudită, Regele Abdullah a anunțat două programe în valoare de 130 de miliarde de dolari prin care aveau să se plătească salarii suplimentare pentru funcționarii publici, să se acorde sprijin șomerilor, să se creeze mai mult de 60.000 de locuri de muncă, să se renoveze moscheele și să se finanțeze proiectul de construire a 500.000 de apartamente. Arabia Saudită și alte monarhii din Golf au trecut sub aripa lor protectoare, prin sprijinul de miliarde de dolari oferit regimurilor în pericol de dispariție precum: Bahrain, Oman, Maroc și Iordania, dar și slăbitului consiliu militar tranzițional al Egiptului. Iordaniei și Marocului li s-a oferit aderarea la Consiliul de Cooperare al Golfului, considerat clubul bogatelor monarhii petroliere.
Autocrații au continuat să se concentreze asupra divizării și discreditării opoziției. Au catalogat protestatarii ca fiind: „agenți” ai puterilor străine ( Egipt, Bahrain, Arabia Saudită), „sabotori”, „teroriști” (Siria) sau „șobolani și gândaci” (Qaddafi în Libia), fie au creionat o imagine de temut a unui război civil iminent cu implicații etnice și religioase. Au atenționat Vestul despre faptul că liberalizarea politică ar duce la o creșterea a puterii fundamentaliștilor Islamiști și la acte de terorism în numele Jihadului. Când nimic n-a mai avut efect, au recurs la forme de represiune pure. Bahrain a creat precedentul prin înlăturarea ocupației din Piața Pearl, cu ajutorul trupelor Arabiei Saudite și Emiratelor Arabe Unite, pe data de 14 Martie 2011. Yemen a urmat rapid cu conflicte soldate cu 2000 de morți, iar în Libia si Siria numărul victimelor a depășit 30.000, respectiv 70.000.
În toate cele trei țări și părți ale opoziției s-au înarmat. În Libia, o coaliție militară națională sub comanda NATO, sprijinită de rezoluția ONU 1973 votată pe data de 17 Martie 2011, a intervenit în conflict de partea insurgenților.
Fig.2: Harta primaverii arabe
Sursa: http://www.payvand.com
Semnalele contradictorii ale despoților și frecventele schimbări tactice între resemnare și măsuri represive, au dus la amplificarea rebeliunilor în Tunisia, Egipt, Yemen și Siria. Angajamentele de reformare din timpul represiunilor violente s-au dovedit a fi promisiuni lipsite de conținut. Discursul dezamăgitor al lui Hosni Mubarak din 10 Februarie 2011 a fost un avertisment pentru restul autocraților. Deși au existat speculații conform cărora ar putea fi vorba de o retragere din funcție, acesta nu a arătat nicio intenție de a renunța la putere. Determinarea manifestanților din Piața Tahiri a fost alimentată de această declarație, deznodământul fiind îndepărtarea lui Hosni Mubarak de la putere în următoarea zi, de către militari. În schimb, monarhii au recurs la reacții mai inteligente. De exemplu, Regele Mohammed al VI-lea al Marocului, s-a poziționat în vârful mișcărilor de reformare, inițiind o Reformă Constituțională, menită să stabilizeze propria monarhie. Emirul Qatarului, Hamad bin Khalifa Al Thani, a jucat rolul învingătorului transformării revoluționare, finanțând stația de sateliți a postului Al-Jazeera și participând în operațiunile militare împotriva regimului Qaddafi, preluând rolul principal în stabilirea sancțiunilor pentru regimul Sirian.
2.2. Cererile manifestanților
La început, protestele au fost inițiate de două lucruri diferite. În unele țări, tinerii educați, au folosit rețelele de socializare, Twitter sau Facebook, pentru a îndemna oamenii din centrele urbane să protesteze împotriva despotismului, dar și pentru mai multă libertate. Acest gen de întâmplări s-au mai derulat de-a lungul timpului în Egipt, Bahrain, Liban și Tunisia, însă în cazul de față lucrurile au părut diferite datorită numărului neașteptat de mare al celor care au răspuns prin prezența lor, dar și prin faptul că metodele represive obișnuite nu au reușit să stopeze demonstrațiile, ci doar să le intesifice. În alte țări, de exemplu: Tunisia, Iordania, Bahrein, Siria și Oman, demonstrațiile au început în periferii, iar majoritatea participanților făceau parte din grupuri marginalizate (împărțite de-a lungul unor linii sociale, dogmatice, etnice sau provinciale).
În câteva țări, protestele s-au limitat la nivelul unor grupuri solitare, însemnând că transformarea într-o rezistență națională nu a fost posibilă. În Arabia Saudită, opoziția a încercat fragmentarea următoarelor grupuri: Șiiți – care de secole cer drepturi egale cu restul populației, femei – care s-au manifestat public pentru emanciparea lor (simbolizată de dreptul de a conduce), liberali – care cereau desființarea normelor sociale și religioase rigide, și Salafiți – pentru care moralitatea scăzută din regatul conservator mersese prea departe.
Opoziția s-a răspândit în special în zonele în care protestele tindeau să devină mișcări naționale: cu precădere în Tunisia, Bahrain și Libia. Datorită atenției sporite pentru aceste mișcări ce tindeau să devină naționale, cererile protestatarilor au fost extinse și includeau îmbunătățiri semnificative în furnizarea de hrană, locuințe și energie, îmbunătățirea serviciilor și oportunități de angajare mai bune, dar nu în ultimul rând reformarea sistemului politic: democrație, separarea puterilor în stat, și instituții de încredere. Cererile reprezentau reflexia condițiilor locale. În Egipt, Algeria, Siria, protestatarii voiau abrogarea legislației de urgență, în timp ce în Irak se cerea retragerea trupelor americane. Palestinienii cereau ca Fatah (deținătoarea Băncii de Vest) și Hamas (cea care controlează Fâșia Gaza) să formeze un Guvern de Unitate Națională pentru a întrerupe fragmentarea autorităților palestiniene. În Liban, demonstrațiile societății civile aveau ca scop abolirea confesionalismului politic, cunoscut fiind faptul că dreptul familiei și accederea în posturile politice sunt determinate de afilierea religioasă. Având în vedere preocupările legate atât de polarizarea intrasocială și escaladarea violențelor, cererile exprimate de protestatari în țări cu o istorie în ceea ce privește războiul civil ca Liban, Irak, Sudan, Algeria sau Palestina, au fost în general mai moderate.
Elementul unificator și primordial al protestelor social eterogene a avut la baza principii morale și etice, mai precis: dreptate (adalah), libertate (hurriyah), demnitate (karamah) și respect (ihtiram). Cererile manifestanților au inclus:
– ca autoritățile să le respecte drepturile în calitate de cetățeni și să nu mai fie tratați într-o manieră arogantă, ca subordonați;
– o viață demnă și nu una definită de o condescendență umilitoare și opresiuni venite din partea forțelor de securitate și a autorităților publice;
– egalitate în accesul la resurse și oportunități, în locul unor recompense clientelare pentru supunere.
2.3. Consecințele geopolitice ale primăverii arabe
În Tunisia, Egipt, Libia și Yemen liderii nedemocratici au fost îndepărtați și înlocuiți cu organisme de conducere alese prin vot popular sau, cum e cazul Yemenului, cu un guvern de tranziție. În Libia, o asemenea schimbare s-a produs după luni de conflicte armate între regimurile de susținători și opozanți și s-a încheiat prin uciderea liderului țării în cadrul acestor lupte. În Siria, un război civil este încă în desfășurare și a provocat o gravă criză umanitară, cu milioane de refugiați interni și externi, sporind tensiunea socială în țările învecinate, în special în Liban. În Maroc, Algeria și Iordania liderii statelor au rămas la putere dar au răspuns presiunilor sociale printr-o varietate de măsuri, incluzând alegeri parlamentare, remanierea guvernului, schimbarea constituției sau ridicarea stării de urgență în vigoare de zeci de ani. În regiunea Golfului, proteste majore au apărut în Kuweit și Bahrain. În cazul celor din urmă, protestele au determinat o intervenție militară a Consiliului de Cooperarea al Golfului, condusă de Arabia Saudită.
După ce vechile regimuri au fost înlăturate din Tunisia, Egipt și Libia, aceste state au organizat alegeri libere și corecte, cu un grad de participare ridicat, în cadrul cărora s-au raportat neregularități minore. În Yemen, un guvern interimar a fost format, pentru a pregăti țara de alegeri competitive. Mișcările islamice, care sub conducerea liderilor anteriori au fost suprimate, sunt cele care au beneficiat în mod special de noua libertate politică. Într-o oarecare măsură, aceste forțe urmăresc o retorică moderată și conștientizează necesitatea respectării angajamentelor internaționale, a drepturilor civile, precum și a deschiderii spre Vest. De asemenea, s-a dezvoltat și o latură mai radicală a islamismului, numită mișcarea Salafi, în special în Africa de Nord. Un conflict a apărut, astfel, cu privire la ce rol ar trebui să joace în viața publică și privată percepțiile și practicile islamice. Activiștii pentru drepturile omului se tem că în special drepturile femeilor vor fi restricționate de către organele legislative dominate de către islamism.
În Egipt, numărul partidelor ce au făcut parte din primul Parlament post-Mubarak au crescut de la 9 la 15. În cadrul alegerilor parlamentare care s-au desfășurat în mai multe runde între noiembrie 2011 și ianuarie 2012, Partidul Libertății și Justiției condus de Frăția Musulmană s-a bucurat de o victorie răsunătoare, câștigând 46,3% din totalul voturilor. Împreună cu Partidul Radical Salafist al-Nour au dominat parlamentul, deținând peste 70% din numărul total de locuri. Mișcările liberale care au fost forțele motrice din spatele revoluției anti-Mubarak au înregistrat o performanță slabă, cauzată de fragmentare acestora și de conflictele interne. Noul parlament ales a fost dizolvat după câteva săptămâni de existență de către Curtea Supremă de Justiție și Armată la începutul lunii iunie 2012 . Cu toate acestea, rezultatul alegerilor este în continuare important pentru viitorul Egiptului, deoarece anterior dizolvării Parlamentului, acesta a înființat Adunarea Constituțională, organul care a elaborat o Constituție controversată. Puternica demonstrație a forțelor islamice a continuat și în cadrul alegerilor președințiale desfășurate în iunie 2012, alegeri care au fost câștigate de către Mohamed Morsi, candidatul Frăției Musulmane.
În Tunisia, numărul partidelor reprezentate în Adunarea Constitutivă a crescut la 19, de la un număr de 7 în parlamentul unicameral anterior. Sub regimul autocrat al înlăturatului președinte Ben Ali, doar 25% din locuri erau acordate opoziției. Partidul moderat islamist Ennahda a obținut locul întâi în alegerile din octombrie 2011, cu un procent de 41% din totalul voturilor și a format o coaliție cu două partide laice de stânga. Tunisia a fost martora mai multor ciocniri violente între islamiștii Salafi și laici în 2012. Relația de multe ori tensionată dintre partidul islamist de guvernământ și Salafis este și va continua să fie în anii următori un punct sensibil în politica tunisiană.
În Libia, primele alegeri directe organizate vreodată pentru un Congres Național General au avut loc în iulie 2012. 80 de reprezentanți ai celor 21 de partide au fost aleși pe listele Congresului; alți 120 de reprezentanți au fost aleși pe temeiul circumscripției electorale. În ciuda trendului regional, Libia a ales un partid moderat islamist, orientat spre afaceri, obținând 48,8% din voturi. Ramura Partidului Libertății și Justiției al Frăției Musulmane a ocupat locul al doilea, cu un procent de numai 10,3%. Discrepanțele din cadrul populației libiene urmează liniile tribale și regionale, precum și pe cele religioase, crescând complexitatea politicii din Libia. Aceasta se confruntă cu influențe islamist-radicale de asemenea: unele dintre brigăzile revoluționare, care încă mai controlează o mare parte a țării, arborează pavilionul negru, de multe ori asociat cu islamismul radical.
În Yemen, vice-președintele anterior, Abdurabu Mansour Hadi a fost ales în funcția de președinte în februarie 2012. Acesta l-a înlocuit pe Ali Abdullah Saleh, care a demisionat după ce a deținut această funcție timp de 33 de ani, printr-un plan intermediat de către Consiliului de Cooperarea al Golfului ca urmare a protestelor desfășurate pe o perioadă mai mare de un an. Hadi și guvernul interimar format în mod egal din membrii opoziției și din cei ai partidului ce a fost la putere anterior, trebuie să conducă Yemenul printr-o tranziție economică și politică dificilă, exacerbată de nivelul ridicat al neîncrederii sociale. Guvernul interimar încă se confruntă cu mișcări secesioniste în sud și reluarea insurgenței rebelilor în nord. Prezența puternică a Al-Qaida în partea de sud a țării continuă să fie o amenințare serioasă asupra securității.
Regele Mohamed al VI-lea în Maroc și Regele Abdullah al II-lea în Iordania, au rămas la putere. Deșii ambii se bucură în continuare de popularitate, au existat proteste reclamând o mai mare dechidere politică în cele două state. Ca răspuns, Regele Abdullah a dizolvat unele cabinete și a promis reforme sociale și economice. Maroc a adus unele amendamente Constituției sale pentru a acorda o putere mai mare parlamentului și a solicitat noi alegeri în cadrul acestuia. Cum aceste amendamente cereau suport parlamentar pentru prim-ministru, Regele marocan a desemnat unul moderat-islamic pentru prima dată în istorie. Alegerile parlamentare din Iordania organizate în ianuarie 2013 au fost înconjurate de proteste împotriva corupției și a nepotismului. Protestele au fost alimentate de decizia guvernului de a înlătura subvențiile pentru combustibil. Principalul partid islamic a boicotat alegerile.
Dintre toate țările, Algeria a rămas cea mai aproape de status-quo-ul său. Memoria colectivă a Războiului Civil din anii 1990 și amenințarea asupra securității emanată de Al-Qaida în Maghrebul islamic (care a devenit evidentă prin recenta criză a ostaticilor din Algeria) par a fi provocat o majoră neliniște politică. Partidul de guvernământ Frontul Libertății Naționale a fost confirmat că fiind cea mai mare forță politică după alegerile parlamentare din 2012. Cea mai notabilă consecință a primăverii arabe a fost ridicarea Stării de Urgență care era în vigoare de 19 ani.
În Siria, războiul civil care durează de peste doi ani dintre forțele loiale regimului președintelui Assad și luptătorii opoziției (formată în special din suniți) a luat până acum peste 70 000 de vieți, conform Națiunilor Unite și a strămutat sute de mii. Deși a devenit puțin probabil ca regimul Assad să restabilească status-quo-ul anterior, este extrem de dificil de anticipat, în această fază, care va fi cursul conflictului sirian. În Liban, războiul civil din Siria a cauzat ciocniri dogmatice între facțiunile care sprijină și cele care se opun regimului Assad. Diviziunea care s-a produs între Alianța 8 Martie care deține puterea (dominată de Hezbollah și aliații săi pro-Siria) și Alianța 14 Martie (pro-Occidentală) care până acum a refuzat să se alăture guvernului, a fost adâncită de criza Siriei.
Tranziția politică în Africa de Nord și Orientul Mijlociu nu este completă încă. Drumul către o democrație și o stabilitate politică rămâne unul lung. O piatră de hotar în procesul de tranziție o reprezintă redactarea unor noi Constituții care să le inlocuiască pe cele aflate în vigoare, care au fost intens adaptate la nevoile guvernelor totalitare. Procesul elaborării constituțiilor se află în stadii diferite în țările de tranziție.
În Egipt, procesul de redactare a fost finalizat în grabă, la începutul lui decembrie 2012, din cauza temerii islamiste ca ansamblul de redactare să nu fie dizolvat de către Instanțele de Judecată, în ciuda puternicelor proteste ale opoziției liberale și ale sistemului judiciar. Noua constituție a fost adoptată printr-un referendum popular la mijocul lunii decembrie cu aproape 64% din voturile totale, dar cu o prezență la urne destul de scăzută, de sub 33% din populația cu drept de vot. Grupurile din opoziție și-au unit forțele într-un Front al Salvării Naționale și și-au anunțat intenția de a contesta unele prevederi ale noii constituții. Probleme controversate sunt rolul islamului, drepturile minorităților religioase și ale femeilor, precum și separarea puterilor între parlament, președinte și armată.
În Tunisia și Libia, procesul de proiectare a constituției este în desfășurare și face obiectul unor controverse publice, dar și al unor regrese și întârzieri. În Tunisia, termenul limită țintit – sfârșitul lui octombrie 2012 – a fost amânat pentru a se asigura desfășurarea procesului într-un mod cât mai ordonat, un proiect constituțional fiind gata abia în aprilie 2013. În Libia, componența Adunării Constituante a fost îndelung disputată și un proiect final al constituției este așteptat nu mai devreme de mijlocul acestui an. În Yemen, guvernul interimar care a fost format pentru o perioadă de tranziție de doi ani s-a angajat să elaboreze nouă constituție și să organizeze alegeri libere până în 2014.
2.4. Consecințele economice ale revoltelor din lumea arabă
Primăvara arabă a avut un impact semnificativ asupra activității economice în Africa de Nord și în Levant. Rata medie de creștere a PIB-ului real a scăzut în regiune de la 4,2% în 2010 la 2,2% în 2011, situându-se la cel mai mic nivel din ultimul deceniu. Zona a fost lovită cu atât mai rău cu cât economia globală a devenit mai lentă și criza din zona euro a influențat negativ economia, date fiind legăturile economice strânse. Încetinirea ritmului de creștere a afectat toate țările, dar magnitudinea sa a variat de la țară la țară. Cele mai afectate au fost inițial acele state care au fost în centrul primăverii arabe cum ar fi Libia, Tunisia, Egipt, Siria și Yemen. Singura țară din regiune a cărei rată de creștere a PIB-ului s-a consolidat în 2011 a fost Maroc. Redresarea economică a regiunii a fost modestă în 2012. Rata de creștere a PIB-ului real a fost de doar 2,4%. Se așteaptă ca activitatea economică să se dezvolte, iar rata de creștere a PIB-ului să se accelereze și să atingă aproape 3,5% în 2013, dar să rămână sub ratele de creștere dinaintea revoluției.
Întreruperile producției cauzate de revolte au fost severe. În Libia, de exemplu, producția de petrol a scăzut, ca urmare a războiului civil și a sancțiunilor internaționale, de la 1,65 milioane barili pe zi în 2010 la 0,47 mil. barili/zi în 2011, provocând o cădere a economiei. În Egipt, demonstrațiile răspândite în toată țara și grevele cauzate de protestele anti-Mubarak au paralizat procesul de producție și au descurajat investițiile pentru luni întregi. În Tunisia, tulburările forței de munca au condus la un declin substanțial în sectorul minier (valoarea adăugată a scăzut cu 40%) și în producția de petrol și fosfat. În Siria, producția de petrol s-a prăbușit, scăzând cu 60% față de nivelul atins la sfârșitul anului 2010, ajungând la 0,16 milioane barili pe zi în septembrie 2012, ca urmare a sancțiunilor internaționale și a războiului civil aflat încă în desfășurare. În Yemen, activitatea economică a fost puternic lovită de atacurile asupra instalațiilor electrice și de sabotajul asupra conductelor, ceea ce a condus la o dureroasă pneurie de electricitate și combustibil.
Unul din efectele imediate ale primăverii arabe a fost declinul puternic în activitatea de turism. Numărul de sosiri turistice în cele cinci destinații principale din regiune (Egipt, Tunisia, Maroc, Iordania și Liban) a scăzut cu un sfert, de la 20 de milioane în primul semestru al anului 2010 până la 15 milioane în semestrul întâi al anului 2011. Egiptul și Tunisia au fost cel mai puternic afectate, înregistrând un declin de aproximativ 40% fiecare. În 2012, intrările de turiști în regiune au început să se recupereze, dar au rămas cu mult sub nivelul anterior revoluției. Luând în considerare faptul că încasările din turism reprezintă peste 20% din PIB-ul Libanului, 12% din cel al Iordaniei și între 5% și 8% din PIB-urile Marocului, Tunisiei și Egiptului, declinul a avut un efect semnificativ asupra creșterii economice.
Intrările de Investiții Străine Directe (ISD) s-au diminuat brusc, de asemenea, accelerând tendința care a început odată cu criza financiară din 2008-2009. Între 2010 și 2011, intrările de ISD-uri au căzut cu 46%, atingând 11,4 miliarde dolari, cel mai scăzut nivel înregistrat din 2004 până în prezent. Declinul regional a fost determinat în principal de o reducere drastică a fluxurilor de ISD în Egipt, Tunisia și Liban.
În 2012, o încetinire a exporturilor a menținut activitatea economică în Africa de Nord și Levant în recesiune. O cauză importantă a acestei încetiniri a fost recesiunea înregistrată în Europa, cel mai important partener comercial al regiunii. Afectate în mod special au fost Egiptul și Tunisia, care s-au confruntat cu o scădere a exporturilor de peste 5% în primul semestru al anului 2012. Și în Iordania creșterea exporturilor a devenit una negativă, în timp ce în Maroc a stagnat. Contrar acestei tendințe, exporturile au crescut în Libia și Algeria, ca urmare a prețurilor ridicate ale petrolului.
Pentru țările importatoare de petrol, încasările mai mici din turism, exporturile scăzute și o valoare mai ridicată a facturii importurilor cauzată de prețurile mari ale petrolului și alimentelor, a condus la o accentuată creștere a deficitelor de cont curent. Între anii 2010 și 2012, deficitele aproape s-au dublat în Egipt, Maroc, Liban și Iordania. În schimb, exportatorii de petrol, cum ar fi Libia și Algeria, au raportat surplusuri solide de cont curent în toată această perioadă.
Evenimentele care au avut loc în cadrul primăverii arabe au dus la o slăbire a monedelor din regiune. Cea mai puternică depreciere a înregistrat-o dinarul tunisian. În multe cazuri, o puternică depreciere a putut fi evitată doar prin intervenții substanțiale ale Băncilor Centrale Naționale, care au vândut din rezervele valutare și au cumpărat monedă locală, întărind astfel cursul de schimb. Aceste intervenții au dus totuși la diminuarea acestor rezerve. La nivel general, rezervele valutare ale țărilor importatoare de petrol au scăzut cu un sfert între anul 2011 și 2012. Căderea a fost mai dramatică în Egipt unde rezervele au scăzut de la 35 miliarde dolari în ianuarie 2011, la 15 miliarde de dolari în decembrie 2012. În Iordania, rezervele s-au diminuat, de la 12 miliarde dolari, nivelul înregistrat la începutul anului 2011, ajungând la 7 miliarde dolari în decembrie 2012. Numai în Liban rezervele valutare au rămas relativ stabile și chiar au crescut în ultimii doi ani, atingând o valoare considerabilă, de 37 miliarde dolari, oferindu-i astfel un avantaj competitiv monedei locale asupra dolarului american. În Yemen, o gravă depreciere a putut fi prevenită doar cu intervenția FMI-ului și a Arabiei Saudite.
Pentru a preveni o intensă criză a balanței de plăți, comunitatea internațională a intervenit pentru a sprijini regiunea. G8 și organizațiile financiare internaționale au fondat "Parteneriatul Deauville" în luna Mai 2011 pentru a coordona ajutorul internațional acordat țărilor afectate. Membrii au promis până la 70 miliarde dolari, însă până în prezent doar o parte a ajutorului promis a fost efectiv plătit. Una dintre acțiunile deja întreprinse a fost extinderea mandatului Băncii Europene pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD) de a include Iordania, Tunisia, Maroc și Egipt. Acest lucru ar trebui să pună la dispoziție până la 2,5 miliarde dolari pe an pentru aceste țări. FMI s-a angajat, de asemenea, să le acorde împrumuturi Marocului, Iordaniei, Yemenului și cel mai recent Egiptului, în valoare de 6,2 miliarde dolari, 2 miliarde, 93 milioane, respectiv 4,8 miliarde dolari. Sprijin financiar bilateral suplimentar provine în principal din țările bogate din Golf. Qatar, de exemplu, susține Egiptul cu împrumuturi și subvenții ce totalizează 5 miliarde dolari.
Guvernele din Africa de Nord și din Levant au răspuns la tulburările politice și performanța economică slabă prin creșterea cheltuielilor publice. Cele mai mari creșteri ale cheltuielilor guvernamentale în raport cu PIB-ul au avut loc în Tunisia și Algeria cu 7,9%, respectiv 7,2 % între 2010 și 2012. Cele mai multe măsuri fiscale adoptate au avut ca scop susținerea coeziunii sociale și atenuarea efectelor pe care prețurile internaționale mari ale alimentelor și combustibilului le-ar putea avea asupra consumatorilor interni. Măsurile populare adoptate în majoritatea statelor au fost creșterea subvențiilor acordate pentru energie și alimente, mărirea salariilor din sectorul public, a pensiilor și extinderea ajutoarelor de șomaj. În aceeași perioadă, veniturile bugetare au crescut doar marginal în raport cu PIB-ul, în timp ce în Egipt chiar au scăzut ca urmare a activității economice moderate, colectării unor impozite mai scăzute și a unor noi scutiri de taxe.
Ca rezultat, deficitele fiscale au crescut brusc. Situația a fost și mai grea în Egipt, unde deficitul bugetar a ajuns la 11% din PIB în anul fiscal 2011-2012, și în Tunisia, unde acesta a crescut de până la șase ori, urcând de la 1% din PIB în 2010, la 6,3% din PIB în 2012. În Algeria, deficitul a sărit la 4% din PIB, în ciuda veniturilor solide din petrol, evidențiind efectul creșterii cheltuielilor bruște. Deteriorarea soldului bugetar a fost mai puțin pronunțată în Maroc, Liban, Iordania și Yemen, dar cu toate acestea, cele patru țări au prezentat deficite mari de aproape 6% din PIB în 2012.
Consecințele expansiunii fiscale sunt, de asemenea, reflectate și în creșterea nivelului datoriei publice. Cea mai îngrijorătoare este situația pentru statele care au intrat în criză cu un raport mare datorie-PIB, cum ar fi Egiptul și Iordania. În ambele țări, nivelul datoriei publice a crescut cu mai mult de 6 puncte procentuale în ultimii doi ani, iar acum se ridică la aproape 80% din PIB. În Maroc și Tunisia nivelurile datoriei au fost inițial mai mici, dar au crescut brusc la 58%, respectiv 46% din PIB în 2012. În contrast, datoria publică a Libanului a scăzut ușor în ultimii doi ani, dar uimitorul 135% din PIB în 2012 – cel mai ridicat nivel din regiune – rămâne o sursă constantă de îngrijorare. În Libia și Algeria, datorită veniturilor aduse de petrol, procentajul din PIB al gradului de îndatorare este format dintr-o singură cifră.
În 2011, cele patru mari piețe bursiere din regiune, în ceea ce privește capitalizarea de piață – Egipt, Tunisia, Maroc și Liban au înregistrat pierderi majore. Cel mai afectat a fost Egiptul, unde Bursa de Valori din Cairo (CASE30) a fost închisă timp de aproape 8 săptămâni la începutul anului 2011 și a pierdut 50% din index pe parcursul anului. Prețurile acțiunilor în Liban, Tunisia și Egipt și-au revenit dar rămân foarte volatile. Indexul Bursei de valori din Cairo a fost al treilea cel mai performant index din lume în 2012, câștigând 50,8%.
CAPITOLUL 3. STUDIU DE CAZ: PRIMĂVARA ARABĂ ÎN SIRIA
Statul Siria a luat ființă în anul 1916, sub Acordul Sykes-Picot, după prăbușirea Imperiului Otoman în Primul Război Mondial. Înainte de aceasta, a făcut parte din Provincia Otomană “Marea Sirie”, care astăzi ar consta în teritoriile Libanului, Siriei, Iordaniei, Palestinei, dar și zone din Turcia și Irak. Administrată de Franța printr-un mandat al Națiunilor Unite din 1921, Siria și-a declarat independența oficial în 1946.
Siria este situată în regiunea supranumită "Cornul Abundenței", care formează un arc adânc începând din Irak, trecând pe la confluența fluviilor Tigru și Eufrat, cuprinzând teritoriul Siriei centrale și al Israelului și continund până în Valea Nilului în Egipt. Siria se întinde pe o suprafață de 185.180 kmp (ocupând locul 89 pe glob), cu o populație totală de 22.717.417 locuitori (locul 53 la nivel mondial). Siria este împărțită în 14 provincii, care sunt sub-divizate în 61 de districte. Capitala statului este Damasc, iar cel mai mare oraș este Aleppo.
Fig.3: Harta administrativa a Siriei.
Sursa: www.d-maps.com
Densitatea populației este de 118.3 loc/kmp, iar produsul intern brut al statului atinge 77, 247 mld. de dolari, ocupând locul 65 în clasamentul pe națiuni. Din punct de vedere etnic, populația siriană este formată în mare parte din cea arabă, 90,3%, minoritățile fiind în principal reprezentate de cea kurdă și armeană. Religios, Siria este divizată în 74% musulmani suniți, 16% alte credințe musulmane (alawi, druzi), creștini 10% și evrei în mici comunități din Damasc, al Qamishli și Aleppo
Între anii 1946 și 1960, Siria a trecut printr-o perioadă de turbulență, care a fost emblematic bazată pe cultul personalității, iar datorită slabei instituționalizări a fost expusă la o politică a loviturilor de stat, caracteristică lumii arabe. Numai în anul 1949, a experimentat trei lovituri de stat militare. Partidul Baas conduce Siria din 1963 și este sub controlul familiei Assad din 1970. Viziunea care a stat la baza regimului socialist Baas a fost aceea de a crea un sentiment de naționalitate și unitate în întreaga clasă socială, indiferent de sectă. Statul a implementat reforme sociale cum ar fi asigurarea școlarizării gratuite și îmbunătățirea standardelor de viață prin angajări în sectorul public și subvenționarea alimentelor de bază precum uleiul și grâul. Ca parte a acestui proces, aparatul partidului a căutat să pună capăt și inegalităților istorice suferite de minoritățile din mediul rural, inclusiv comunitățile Alawi, oferindu-le unele posturi-cheie în cadrul partidului.
Siria se află sub incidența unei legislații de urgență încă de când partidul Baas a preluat puterea, iar aceasta continuă să fie justificată de starea de război cu Israelul și de amenințările continue ale diferitelor grupuri militante. Tocmai această legislație este cea care suspendă majoritatea libertăților constituționale, ceea ce a condus la încălcări pe scară largă ale drepturilor omului, inclusiv reținerea oricărui suspect de periclitarea siguranței și ordinii publice. Partidele politice sunt interzise, exceptând cazul în care sunt cooptate în Frontul Național Progresist, înființat în 1972, fapt ce le permite acestora să opereze, însă doar dacă o fac sub egida partidului Baas. Legea limitează adunările publice și private de cinci sau mai multe persoane și utilizează interdicții de călătorie pentru a pedepsi activiștii și dizidenții. Agențiile de securitate din Siria rețin persoane fără mandate de arestare, iar în multe cazuri, le torturează pentru a obține mărturii.
Când Hafez al-Assad a decedat, în martie 2000, al doilea său fiu Bashar al-Assad a „moștenit” președinția statului. În primele zile ale conducerii sale, țara a experimentat o ușoară liberalizare. Sute de deținuți politici au fost eliberați și au fost luate măsuri provizorii pentru a înlătura restricțiile asupra mediului de informare, un exemplu ar consta în permisiunea înființării unui grup mass-media privat. Cu toate acestea, președinția lui Bashar al-Assad, nu a reușit să genereze reforme politice în concordanță cu cele economice care au continuat în timpul primul său deceniu la putere.
În această perioadă, acuzatiile cu privire la asasinarea fostului prim-ministru libanez Rafiq Hariri și retragerea ulterioară a trupelor siriene din Liban au pus capăt oricărei idei de reformă reală. Mulți dintre cei care l-au văzut pe Bashar al-Assad ca pe un potențial partener, deschis și orientat spre Vest, îl văd acum ca fiind la fel de legat de regim ca și tatăl său.
3.1 Desfășurarea conflictelor în Siria
În decembrie 2010, proteste anti-guvernamentale au izbucnit în Tunisia și ulterior s-au răspândit în întreaga lume arabă, inclusiv în Siria. Până în februarie 2010, revoluții au apărut în Tunisia și Egipt, în timp ce Libia a început să experimenteze un război civil. Numeroase alte țări arabe s-au confruntat, de asemenea, cu proteste, unele dintre acestea încercând să calmeze masele prin concesii și schimbări guvernamentale. Înainte de revolta din Siria care a izbucnit în luna martie 2011, protestele au fost relativ modeste, având în vedere valul de neliniște care se răspândea în lumea arabă. Siria a rămas ceea ce al-Jazeera a descris ca fiind o “împărăție a tăcerii”, datorită măsurilor stricte de securitate, a unui președinte relativ popular, diversității religioase și a îngrijorării față de perspectivele de insurgență precum cele văzute în Irak.
Protestele din Siria au început în data de 26 ianuarie 2011, atunci când un ofițer de poliție a atacat un om în public pe Strada Al-Hareeka, în vechiul Damasc. Arestarea bărbatului imediat după atac, a declanșat revolte a căror principală solicitarea o reprezenta eliberarea acestuia. Pe 6 martie, forțele de securitate siriene au arestat 15 copii în Daraa, sudul Siriei, pentru lozincile scandate împotriva guvernului. În curând, proteste au izbucnit ca urmare a arestării și a abuzurilor asupra copiilor.
Pe 15 martie, mii de protestatari s-au adunat în Damasc, Aleppo, al-Hasakah, Daraa, Deir ez-Zor și Hama, în frunte cu politicianul recent eliberat, Suhair Atassi, devenit purtătorul de cuvânt neoficial al “Revoluției Siriene”. A doua zi au fost raportate aproximativ 300 de arestări și câteva victime, dar nu există cifre oficiale privind numărul deceselor. Pe 18 aprilie 2011, în jur de 100.000 de protestatari s-au strâns în piața centrală a orașului Homs, solicitând demisia președintelui Bashar al-Assad. Protestele au continuat până în iulie 2011, guvernul răspunzând prin represiuni dure și operațiuni militare în mai multe districte, în special în nord. Pe 31 iulie, tancurile armatei siriene au luat cu asalt mai multe orașe, inclusiv Hama, Deir, Ez-Zour, Abu Kamal și Herak. Cel puțin 136 de persoane au fost ucise, în ziua considerată a fi cea mai violentă și sângeroasă de la începutul revoltelor și până atunci.
Până la sfârșitul lunii noiembrie cartierul Baba Amro din Homs a intrat sub cotrolul armat al opoziției siriene. În luna decembrie, luptele dintre forțele de securitate ale guvernului și cele ale Armatei Siriene Libere s-au intensificat în guvernoratul Idlib. Orașe din Idlib și cartiere din Homs și Hama au început să cadă în controlul opoziției, iar în această perioadă operațiunile militare din regiunile specificate au încetat.
În luna ianuarie 2012, Armata Siriană Liberă a lansat un atac la scară largă împotriva Guvernului de la Rif Dimashq, unde au preluat Saqba, Hamoreya, Harasta și alte orașe din suburbiile de est ale Damascului. Pe 29 ianuarie, al patrulea regiment al Armatei Siriene condus de fratele președintelui, Maher al-Assad, a pătruns în Damasc avansând către poziția ocupată de Armata Siriană Liberă, la 8 km depărtare de Palatul Republican. Ciocniri au izbucnit și în apropierea aeroportului internațional din Damasc, dar în ziua următoare guvernul sirian a dislocat Gărzile Republicane. Armata a dobândit avantaj și a recâștigat toate zonele pe care opoziția le ocupase în Rif Dimashq, până la începutul lunii februarie. Pe 4 februarie, armata siriană a lansat un masiv bombardament asupra regiunii Homs și a comis un masacru de proporții covârșitoare, omorând 500 de civili într-o singură noapte. La sfârșitul aceleiași luni, forțele armate au intrat în Baba Amro, după o amplă operațiune militară și o opoziție pe măsură. Ca urmare, forțele de opoziție au început să piardă cartiere din Homs în favoarea armatei siriene, inclusiv al-Inshaat, Jobr, Karm el-Zaytoon, doar Al-Khalidiya a rămas sub controlul Armatei Siriene Libere.
În luna aprilie 2012, atât regimul președintelui Bashar al-Assad cât și opoziția au încetat focul în urma apelului făcut de Seful misiunii de observatori ai Organizatiei Natiunilor Unite in Siria, generalul norvegian Robert Mood. Până la sfârșitul lunii, în ciuda acordului de încetare a focului, lupte sporadice au continuat, cu ciocniri dure în special în Al-Qusayr, unde forțele rebele controlau partea de nord a orașului, în timp ce armata deținea partea sudică. Forțele Armatei Siriene Libere considerau esențială ocuparea Al-Qusayr deoarece acesta reprezenta ultimul punct major de tranzit spre granița libaneză. Un comandant rebel al Brigăzii Farouq aflat în oraș a raportat că 2000 de luptători Farouq au fost uciși în provincia Homs, începând cu august 2011. Până la mijlocul lunii iulie, luptele s-au răspândit pe întreg teritoriul sirian. Observând asta, Comitetul Internațional al Crucii Roșii a catalogat conflictul ca fiind un Război Civil, fapt confirmat si de delegatul ONU însărcinat cu menținerea păcii în Siria care a declarat că aceasta a intrat într-o perioadă caracterizată de un Război Civil.
În data de 19 iulie, Rusia și China și-au folosit dreptul de veto împotriva unei rezoluții a Organizației Națiunilor Unite în care se prevedea sancționarea guvernului sirian, acest lucru demonstrând încă o dată divizarea opiniei internaționale cu privire la acest conflict. Rusia și China, doi aliați comerciali importanți ai Siriei, au declarat că au in vizor o soluție mai echilibrată și le-au solicitat ambelor părți să contribuie la stoparea violențelor. În aceeași zi, oficialii irakieni au raporta că Armata Siriană Liberă deține controlul tuturor celor patru puncte de frontieră dintre Siria și Irak, sporind temerile cu privire la siguranța irakienilor care doresc să scape de violențele din Siria.
În luna iulie, în timpul conflictelor, au apărut și primele victime de rang înalt din rândul membrilor regimului Assad. Ministrul de Apărare Dawoud Rajiha, fostul Ministru al Apărării Hasan Turkamni și o rudă apropiată a președintelui – Generalul Assef Shawkat au fost uciși în cadrul unui atac cu bomba în Damasc. Atacul a fost revendicat atât de Armata Siriană Liberă cât și de Liwa al-Islam, un alt grup rebel sirian, partea a Frontului Liberalizării Siriene, ce luptă împotriva guvernului. La sfârșitul lunii, forțele guvernamentale au reușit să oprească ofensiva rebelilor în Damasc, înlăturând majoritatea luptătorilor opoziției, dar violențele au continuat în împrejurimi. Imediat după, prim planul a fost acaparat de luptele pentru controlul orașului Aleppo.
În data de 3 octombrie 2012, a izbucnit un conflict siriano-turc în urma lansării unui tir de obuze de pe teritoriul Siriei care a lovit un cartier rezidențial al orașului turc Akcakale, situat în apropierea graniței celor două țări. Cinci cetățeni turci au fost uciși, iar armata turca a ripostat prin atacuri de artilerie împotriva unor ținte aflate pe teritoriul Siriei, fara a exista un interes pentru implicarea într-un război. Autoritățile turce au declarat că Siria și-a prezentat scuzele după tirurile de obuze și a promis că un astfel de incident nu se va mai produce.
Lakhdar Brahimi, trimisul special al ONU și al Ligii Arabe în Siria, a negociat încetarea focului pe durata sărbătorii religioase Eid al-Adha, dar această înțelegere a căzut, ambele părți reluând în scurt timp operațiuni de amploare. După încetarea oficială a acordului, pe 30 octombrie, armata siriană și-a extins campania de bombardamente aeriene în suburbiile Damascului. Datorită lipsei armamentului anti-aerian, unitățile rebele au încercat să anuleze acest avantaj al guvernului distrugând elicopterele și avioanele aflate la sol. În data de 18 noiembrie, rebelii au preluat controlul Bazei 46 aflată în guvernoratul Aleppo, una din cele mai mari baze ale armatei din nordul Siriei, Generalul Mohammed Ahmed al-Faj caracterizând capturarea bazei ca fiind cea mai mare victorie înregistrată de la începutul revoluției. Pe data de 29 noiembrie, serviciile de Internet si telefonie, au fost oprite pentru o perioada de 2 zile. Au existat speculatii conform carora guvernul sirian a fost responsabil pentru cele intamplate, totusi, surse din conducerea statului nu si-au asumat responsabilitatea, declarand ca liniile de fibra optica au fost avariate in apropierea Damascului.
În luna ianuarie, grupuri islamice, incluzând Jabhat al-Nusra, au preluat controlul bazei aeriene strategice Taftanaz situată în nordul provinciei Idlib, în urma luptelor ce s-au întins pe duata mai multor săptămâni. Baza militară, una din cele mai mari din nordul Siriei a fost frecvent utilizată de armată pentru a lansa raiduri aeriene și a livra provizii. Astfel, rebelii au reușit să obțină elicopetere, tancuri, lansatoare de rachete și alte echipamente militare, înainte de a fi forțați de un contraatac al guvernului să se retragă. Liderul brigăzii Al-Nusra a susținut că numărul de arme intrat în posesia lor va înclina balanța în favoarea forțelor de opoziție.
Februarie este lună în care rebelii islamiști au ocupat orașul Al-Tawrah situat în provincia Raqqa și barajul Tabqa aflat în imediata apropiere, acesta fiind cel mai mare baraj al Siriei și un punct cheie al producerii de hidroelectricitate. În următoarea zi, forțele rebele au preluat controlul unei alte baze aeriene (Jarrah), localizată la 60 de km de Aleppo, folosită de regimul Assad pentru a lansa raiduri aeriene. Armata Siriană Liberă aflată în Quasar a început bombardarea poziției Hezbollah din interiorul Libanului. Ca răspuns, militanții Hezbollah au declanșat bombardamentul satelor aflate în vecinătatea orașului Quasar. Ciocniri violente între rebeli și armata siriană au izbucnit în orașul Raqqa și s-au soldat cu pierderi importante de ambele părți. În zilele imediat următoare, opoziția a pătruns în închisoarea centrală din Raqqa, eliberând sute de prizonieri. În dată de 6 martie, rebelii au capturat întregul oraș, aceasta reprezentând prima capitală de provincie pierdută de regimul lui Assad.
În Aprilie, forțele guvernului și cele ale Hezbollah au lansat o ofensivă cu scopul de a elibera zone din apropierea al-Qusayr, controlate de rebeli. În aceiași perioadă, armata siriană a penetrat în blocada rebelilor, veche de 6 luni, din Wadi al-Deif, aflată în apropierea orașului Idlib. Lupte grele au fost înregistrare în jurul orașului Babuleen, după ce trupele guvernului au înconjurat pozițiile slăbite ale opoziției în vederea obținerii controlului asupra principalei căi de acces către orașul Aleppo.
Forțele guvernamentale au ocupat orașul Qaysa care se afla la est de Damasc, în apropierea aeroportului. Trupele au redobândit controlul asupra Wadi al-Sayeh districtul central al guvernoratului Homs, creând o ruptură între două fortărețe rebele. Observatorul pentru Drepturile Omului din Siria a raportat un masacru de peste 100 de persoane în orașul costier Al Bayda cauzat de un atac fulger al armatei siriene. Numeroase imagini video pe care localnicii le-au iregistrat au fost atât de șocante încât chiar și susținătorii puterii au respins varianta oficială a televiziunii siriene în care se relata faptul că armata doar a „eliminat câțiva teroriști”. Pe data de 3 mai 2013, armata siriană a comis un nou masacru civil în apropierea orașului Baniyas. În urma evenimentelor, numărul victimelor s-a situat între 50 și 100, martorii declarând că oamenii au fost uciși cu cuțite sau cu alt tip de arme albe și ca un număr mare de localnici sunt încă dați dispăruți.
Dat fiind succesul în redobândirea unor locații modeste, dar importante din punct de vedere strategic, analiștii militari au indicat faptul că guvernul va avea un avantaj major în posibilele viitoare discuții de pace cu opoziția și Occidentul. Analiști pro-guvernamentali, rebeli sau independenți considera că aceste progrese semnificative au fost realizate în urma regrupării majore a forțelor, și completării acestora cu mii de ofițeri din miliție, antrenați în mod regulat de Hezbollah și de consilieri iranieni specializați în operațiuni anti-insurgenți. O schimbare importantă în strategia armatei a fost aceea de a ocupa locații strategice în schimbul încercării de a redobândi întreaga țară și de a sufoca rebeliunea.
3.2. Facilitatorii Conflictului Sirian – Implicarea terțelor părți
Evenimentele aflate în curs de desfășurare în Siria pot fi caracterizate drept o catastrofă în ceea ce privește drepturile omului, numărul morților ajungând la peste 70.000, de la începutul revoltelor și până acum. Cele mai multe victime sunt civili, incluzând peste 3.700 de copii și 2.100 de femei. Deși ambele părți implicate în războiul civil au săvârșit crime, regimul președintelui Bashar al-Assad este responsabil pentru marea majoritate a acestora. Forțele lui Assad au comis crime împotriva umanității utilizând bombardamente sistematice și vaste, atât aeriene cât și de infanterie, atacuri fără discernământ, ucideri intenționate în masă, masacre, torturi, violuri, precum și arestări arbitrare. După mai mult de doi ani de la izbucnirea conflictelor, atrocitățile regimului nu prezintă semne de încetare.
Așa cum președintele SUA, Barack Obama, a declarat în Studiul Prezidențial “Directiva Atrocităților în Masă”, prevenirea acestora reprezintă un “interes de bază al securității naționale”. Guvernul SUA a urmat o serie de pași, ce au inclus eforturi diplomatice și sancțiuni extensive împotriva regimului, pentru a pune capăt crimelor din Siria. Cu toate acestea, pe măsură ce conflictul s-a adâncit, aceste metode nu au reușit, până acum, să abordeze în mod eficient criza și să pună capăt brutalităților regimului Assad.
Ca toate atrocitățile, cele săvârșite de Assad sunt crime complexe și organizate. Acestea au nevoie de asistență din partea unui număr mare de “facilitatori” – guverne, entități comerciale și persoane fizice care furnizează resurse, bunuri, servicii sau alte tipuri de suport ce susțin continuarea conflictului. Împreună, acești catalizatori formează un lanț de aprovizionare care întrețin crimele împotriva umanității ale regimului. Un număr mare de facilitatori au furnizat regimului Assad echipament militar, instruire, trupe, combustibili care alimentează vehiculele de infanterie, acces financiar la piețele globale, împrumuturi în vederea procurării armelor și a plații soldaților, tehnologie de filtrare și supraveghere represivă a Internetului, precum și alte tipuri de asistentă. Acest lanț de aprovizionare formează o rețea internațională care intră sub incidența jurisdicției unui număr mare de țări.
3.2.1. Resursele, utilizarea acestora și furnizorii lor
Regimul a utilizat gama sa completă de logistică militară în scopul comiterii crimelor. Platforma de armament militar a Siriei este vastă. Aceasta este formată din tancuri, vehicule de luptă ale infanteriei, transportoare blindate, elicoptere de atac, avioane de luptă, lansatoare de rachete, artilerie de câmp și alte echipamente. Este dificil de stabilit dacă Siria și-a procurat echipamente de mari dimensiuni de la începutul conflictelor, în schimb, a achiziționat echipamente militare de mici dimensiuni, cum ar fi: arme de asalt, puști cu lunetă, grenade, declanșatoare de bombe, muniție, rachete și explozibili. Armata a procurat, de asemenea, piese de schimb și a primit întreținere pentru echipamentul său militar de mari dimensiuni.
Mai multe state au oferit acest tip de suport, în special Rusia și Iran. Rusia a trimis sau a încercat să trimită muniție, explozibili, piese de schimb, a reparat elicoptere de atac, echipamente de comunicație militare și a trimis consilieri militari în Siria. Iranul a furnizat regimului o cantitate însemnată de mitraliere, muniție, mortiere și alte arme. De asemenea, a ajutat navele siriene să evite detectarea, permițându-le acestora să transporte mai multe arme pe teritoriul Siriei. Rapoartele documentează prezența trupelor iraniene în Siria, iar oficialii americani cred că aceste trupe au ajutat la instruirea forțelor lui Assad.
Informațiile disponibile arată cum și alți actori internaționali le oferă suport militar. Coreea de Nord a încercat să trimită piese pentru rachete balistice cu rază scurtă de acțiune în Siria, iar oamenii de știință Nord Coreeni împreună cu cei Iranieni au colaborat în vederea îmbunatățirii capacității rachetelor balistice ale regimului, sporind eficiența unui eventual atac chimic. De asemenea, Coreea de Nord a încercat să trimită și alte dispozitive letale, arme sau echipamente de fabricare a acestora. Mai mult, Statele Unite au sancționat o firmă exportatoare de armament din Belarus, pentru intenția de a trimite declanșatoare de bombe în Siria.
După declarațiile unui activist sirian, motorina reprezintă partea esențială a metodelor represive ale regimului. Majoritatea vehiculelor grele din arsenalul lui Assad, incluzând tancuri, vehiculele de luptă din infanterie, și transportoare de mari dimensiuni sunt dependente de acest combustibil. Regiuml Assad s-a folosit de întregul arsenal pentru a ataca, fără discriminare, ținte civile, incluzând spitale și spații rezidențiale, dar și pentru a izola districtele priotare unui atac.
Siria este în mare parte dependenta de proviziile externe de motorină. Deși de pe teritoriul sirian se extrag cantități însemnate de țiței, aceasta nu are capacitatea de a produce suficientă motorină pentru a satisface cererea internă. Înainte de revoltă, în 2009, Siria a importat aproape 3 milioane de tone de motorină, aproximativ jumătate din consumul sau total, pentru a satisface necesarul industriei și al transporturilor. Odată cu începutul conflictelor și cu impunerea de către UE și SUA a unor sancțiuni de limitare a importurilor, cererea de motorină a crescut extrem de mult, în timp ce Siria a rămas cu un surplus de țiței, care în prealabil era exportat pentru a genera capital. Începând cu luna mai 2012, Siria a importat peste 2 milioane de tone de motorină, potrivit Ministrului sirian al Petrolului și Resurselor Minerale.
În primele luni ale anului 2012, Rusia a livrat către Siria cantități însemnate de combustibili, dar dată fiind utilizarea accelerată a acestora, livrările au fost reluate în luna decembrie. Printre furnizorii de combustibili ai Siriei se afla și Iranul, care a obținut din partea acesteia în schimbul motorinei sale, mari cantități de țiței, ajutând astfel regimul Assad să-și pună în mișcare arsenalul terestru și să-și păstreze capitalul, dat fiind schimbul de mărfuri ce nu avea implicații financiare.
În 2012, Venezuela a furnizat regimului peste 100.000 de tone de motorină, într-un schimb de mărfuri. Angola, într-un acord mediat de către o firmă din Africa de Sud, a fost contractată pentru a livra Siriei 240.000 de tone de motorină. Aurora Finance Ltd, o firmă cu capital cipriot și conexiuni comerciale cu Marea Britanie, Malaezia și India a încercat să folosească drept paravan o firmă din Singapore pentru a trimite 200.000 de tone de combustibil din Malaezia în Siria.
Sancțiunile vestice impuse regimului Assad sunt menite să oprească accesul Siriei la piața financiară, să epuizeze rezervele valutare ale acesteia, și să pună presiune pe susținătorii regimului, cu scopul de a-i îndepărta. Cu toate acestea, împrumuturile externe au diminuat efectele acestor sancțiuni, băncile străine continuând să acorde Siriei suport financiar, iar entitățile străine să tipărească moneda siriană, un exemplu în acest sens fiind Rusia. Conturile bancare ale Siriei din Rusia îi permit acesteia să plătească pentru importuri și să își finanțeze exporturile. Împrumuturile masive din partea Iranului dar și deschiderea unei linii de credit pentru finanțarea importurilor, au ajutat Siria să mențină rezervele valutare, să continue procurarea de resurse necesare represiunilor și să plătească salariile trupelor sale.
Metodele represive puse în aplicare cu ajutorul tehnologiei de supraveghere a Internetului reprezintă unul din elementele centrale ale atrocităților regimului. Forțele guvernamentale au folosit informațiile obținute în urma supravegherii pentru a urmări și localiză bloggerii și jurnaliștii independenți, unele cazuri soldându-se cu arestarea și torturarea acestora pentru activitatea lor online.
Echipamentele de filtrare și supraveghere a Internetului au fost achiziționate de către Siria prin intermediul unor numeroase firme occidentale. Dispozitivele de filtrare ale proxy-urilor produse de Blue Coat Systems Inc. provin din SUA și au fost aduse în Siria prin intermediul E.A.U. Firma italiană Area SpA a conceput pentru regimul Assad un sistem de supraveghere a Internetului, ce încorporează tehnologii ale unor entități aflate pe teritoriile Statelor Unite, Franței, Germaniei și Marii Britanii. O filială a conglomeratului italian Finmeccanica a furnizat tehnologie radio pentru ofițerii sirieni prin intermediul companiei grecești Intracom-Telecom, ce își desfășoară activitatea și pe teritoriul sirian, iar angajații acesteia au instruit tehnicienii locali în vederea utilizării echipamentelor de comunicație din terminalele elicopterelor.
3.2.2. Rutele, modalitățile și actorii comerciali implicați în transportul resurselor
Diverse rute de transport sunt recurente pentru transferul de arme și combustibili în Siria. Transporturile maritime de proveniență iraniană tranzitează Canalul Suez, sub controlul Egiptului, înaintea intrării în Siria, dar pot intra totodată și sub jurisdicția Yemenului. Transporturile de combustibili din Rusia încep din Marea Neagră, trecând prin strâmtoarea Bosfor, sub jurisdicția Turciei, în timp ce transporturile de arme sunt trimise prin Marea Baltica trecând astfel prin jurisdicția mai multor state din U.E. Restul transporturilor pot intra sub jurisdicția cipriotă, sau în a altor state est mediteraneene în timpul tranzitarii lor. Aceste state de coastă pot inspecta și interzice anumite transporturi către Siria ce tranzitează apele lor teritoriale încălcând legile.
Alte provizii vitale către Siria au fost trimise pe cale aeriană, implicând inițial tranzitarea Turciei, însă după ce autoritățile de la Ankara au făcut demersuri pentru a inspecta câteva zboruri suspecte de transportare a armelor, Rusia, Iran și Coreea de Nord au încercat să utilizeze spațiul aerian al Irakului ca și coridor al armelor. Deși Irakul a făcut câteva demersuri pentru a opri și a inspecta anumite zboruri către Siria, atât arme cât și alte resurse au fost tranzitate utilizând spațiul aerian al acesteia, dat fiind controlul de natură ad hoc al autorităților, ineficacitatea, dar și lipsa de implicare a guvernului. Atât teritoriile Irakului, cât și cele ale Libanului ar putea constitui rute terestre prin care transporturile de combustibili și arme să ajungă în posesia regimului Assad. Aceste țări pot opri furnizorii de resurse ce contribuie la menținerea conflictelor să transporte armament și combustibili către Siria.
Părțile ce furnizează arme și combustibili Siriei utilizează în general pavilion străin, oferit de unele țări în schimbul unei taxe, deși acestea nu au nicio legătură cu transportul. Aceasta utilizare ajuta facilitatorii să rămână anonimi și să evite detectarea. De asemenea, facilitatorii includ societati-paravan sau alte părți terțe pentru a ascunde proveniența și a evita controlul asupra transporturilor către Siria. Deși acest sistem de jurisdicții arbitrare ajuta părțile să ascundă originea și natura anumitor transporturi, creează o oportunitate pentru întreruperea lanțului de aprovizionare. Țările, sub pavilionul cărora navele se deplasează, au autoritate legală asupra transporturilor în drumul lor spre Siria. Companiile-paravan și părțile terțe implicate în aprovizionare intră sub jurisdicția țărilor de proveniență, ce pot opri acest proces.
De exemplu, cantitățile de combustibili trimise din Iran către Siria au folosit pavilioane străine sau companii-paravan sub jurisdicțiile mai multor țări. Unele dintre aceste state fiind Belize, Bolivia, Honduras, Malta, Insulele Marshall, Panama, Sierra Leone și Togo. Iranul a înregistrat nave și în Tanzania, prin intermediul unei firme din Emiratele Arabe Unite, transmițând semnale false pentru a evita detectarea. Pentru echipamentele militare rusesi s-au folosit companii-paravan sau pavilioane străine sub jurisdicția unor țări precum, Curacao, Insulele Marshall, Sfântul Vicentiu și Grenadine, posibil Malta și Cipru, pentru a ajunge în Siria. Rusia a utilizat de asemenea și vase sub pavilion italian. Coreea de Nord a încercat să trimită părți pentru rachete balistice pe o navă cu pavilion chinez. Toate aceste state-paravan și tari cu jurisdicție asupra companiilor-paravan ar fi putut exercita controale pentru a preveni transporturile.
Actorii comerciali din cadrul lanțului de aprovizionare includ, companii de navlosire, companii de transport maritim, brokeri, asiguratori de cargo și alte părți care au creat, exportat și reexportat tehnologii de informare și comunicare ce aveau să ajungă în Siria. Aceste părți se afla într-o poziție unică prin care pot stopa circulația resurselor folosite de regimul Assad. Exemple de acest tip de entități includ multinaționale care furnizează asigurări, cu sedii în Insulele Bermuda, Norvegia, Suedia și Marea Britanie ce au avut legături cu transporturile către Siria. Persoane juridice ale căror sedii se afla în țări precum Cipru, India, Malta, Monaco, Olanda, Africa de Sud, E.A.U., Marea Britanie au legătură cu transporturile sau încercarea de a transporta combustibili și arme către Siria. Furnizorii tehnologiilor de informare și comunicare din Franța, Germania, Grecia, Italia, Marea Britanie și SUA sunt legați de utilizarea în scop dublu a acestora și pot face subiectul unor controale guvernamentale pentru a preveni comercializarea lor.
În ceea ce privește resursele de tip financiar mai multe bănci din Rusia sunt considerate ca fiind partenerii de afaceri ai Siriei, permițându-i acesteia să plătească importurile și să finanțeze exporturile. Cele mai des întâlnite bănci în parteneriate cu Siria sunt Vnesheconombank (Bancă pentru Dezvoltare și Afaceri Economice Externe), Vneshtogbank (Banca Rusiei pentru Comerț Exterior) și Gazprombank (creditorul afiliat monopolului de gaze naturale din Rusia).
3.3. Concluziile studiului de caz
După mai mult de doi ani de la începerea conflictelor din Siria și aproape doi ani de la transformarea acestora într-un război civil, cifrele indică 70.000 de victime, peste 1 milion de refugiați și aproape 5 milioane de persoane strămutate. Violentele de pe teritoriul sirian sunt de departe cele mai ample din întregul val de proteste ce a acaparat lumea arabă. Cu toate acestea, nici regimul Assad, dar nici opoziția nu par a fi dispuși să cedeze. Aram Nerguizian, un expert sirian al Centrului de Studii Internaționale Strategice din Washington D.C., a declarat că 2013 nu pare a fi anul în care conflictele se vor încheia, cele mai probabile termene începând cu anul 2015. Perioada îndelungată pe care atrocitățile se desfășoară reprezintă o consecință a implicării unor terțe părți, ce ofera sprijin ambelor tabere.
În studiul de caz a fost prezentat suportul crucial pe care Siria l-a primit din partea unor aliați externi, ce formează un lanț de aprovizionare care metine starea conflictuală într-un mod indirect. Rusia și Iranul reprezintă principalii aliați, oferind echipament miliar, personal de instruire al forțelor armate, combustibili și suport financiar. Coreea de Nord este un alt partener al regimului ce a furnizat rachete balistice și asistență tehnică militară, iar Venezuela și Angola au ajutat, prin cantitățile de combustibili trimise, la punerea în aplicare a metodelor represive. Echipamentele de informare și comunicare sau sistemele de supraveghere a Internetului provin de la entități private, aflate sub jursidictia unor țări precum Italia sau E.A.U., exemple constând în firme precum Finmeccanica sau Area SpA, care cunosc scopul achiziționării și modul ulterior de utilizare al acestora.
Un element important în lanțul de aprovizionare este reprezentat de modalitatea și rutele de transport ale echipamentelor militare și ale combustibililor, către Siria. Țările ale căror teritorii sunt tranzitate, fie pe cale aeriană, fie terestră sau maritimă, pot fi categorisite ca puncte cheie în întreruperea furnizării de resurse necesare regimului Assad, în lupta contra opoziției. O atenție sporită a organelor abilitate asupra încărcăturilor transportate ce au ca destinație Siria, ar putea duce, pe termen scurt la o scădere a intensității violentelor, iar pe termen lung chiar la încetarea acestora. În cadrul acestui proces, rolul companiilor-paravan și cel al statelor care oferă pavilion străin facilitatorilor este unul determinant. Lipsa acestora ar duce la imposibilitatea partenerilor sirieni de a ajuta regimul fără a se cunoaște proveniența și punctul final în care ajung proviziile atât de necesare atrocităților.
Dată fiind amploarea activităților militare desfășurate de cele două părți si accesul continuu la resurse externe, nu se poate previziona o încheiere favorabilă pentru niciuna dintre acestea. Fără o intervenție fermă din partea occidentului atât directă, cum a fost implicarea Alianței Nord-Atlantice în Libia, cât și indirectă, prin exercitarea unor presiuni asupra facilitatorilor, nu se poate aduce în discuție o finalitate a conflictelor.
CONCLUZII
Starea belicoasă reprezintă una din trăsăturile de bază ale oamenilor nomazi în general, în lumea arabă ea fiind, prin urmare, moștenită ca o remanență psiho-socio-istorică din epoca în care concurența pentru o sursă de apă și un petec de pășune constituia motiv pentru alimentarea adversităților între triburile arabe nomade învecinate. Acest fapt explică în parte, pe lângă principiile coranice, o apetență pentru spiritul justițiar cu încărcătură violentă, concretizat prin aplicarea pedepselor penale dure.
Religia islamică influențează și determină în mare măsură comportamentul social și chiar economic. Pe harta repartiției potențialului economic exprimat prin valoarea PIB domeniul arab se prezintă sub forma unei fâșii periferice pe frontul sudic al Uniunii Europene, respectiv sud-vestic al Asiei. Crearea spațiului industrial după 1950 a fost consecința descoperirii și valorificării resurselor petroliere, ce a reprezentat pentru lumea arabă piatra de hotar a depășirii condiției agrare. Practic, economiile arabe se dovedesc a fi economii de extracție, comercializând în mare parte produsele brute obținute din litosferă.
În ciuda unității cultural-spațiale grefată pe dimensiunea etno-lingvistică, spațiul arab este extrem de divizat și diversificat sub aspectul componentelor constitutive ale cadrului politic-geografic. Acesta este un mozaic de modele politico-administrative, sisteme instituționale și de guvernământ, de tipologii teritoriale, frontaliere și politico-juridice, ce dau nota caracteristică de accentuată fragmentare politico-geografică a complicatului domeniu arab. Pentru întreg arealul lumii arabe, regimurile autoritare reprezintă modelul politic caracteristic, indiferent dacă este vorba despre monarhii sau despre regimuri republicane. Nuanța de „autoritarism” însă, este discutabilă și variabilă de la un stat la altul.
Luând în considerare caracteristicile individului din lumea arabă, dar și conjucturile create de mediile economic și politic, a fost facilitată izbucnirea unor manifestări de amploare. Regimurile totalitare, corupția, rata mare a șomajului, inflația și creșterea decalajului dintre săraci și bogați au condus la mișcări de stradă în masă.
Primăvara arabă a izbucnit în Tunisia la sfârșitul anului 2010, iar pana la începutul anului 2011, proteste și tulburări au izbucnit în aproape fiecare țară arabă. Mobilizarea regională nu a mai fost orientată în primul rând către inamicii externi, cum ar fi SUA sau Israel, ci mai degrabă solidară cu o temere autentică în lumea arabă, aceea de răsturnare sau reformare a sistemelor autoritate. Cumulativ, protestele au atins un nivel necesar pentru a atrage atenția media de pe tot globul, acest lucru făcând mai dificil pentru conducători să aștepte ca lucrurile să se calmeaze sau să apeleze la soluții represive. Elementul unificator și primordial al protestelor social eterogene a avut la baza principii morale și etice, mai precis: dreptate, libertate, demnitate și respect.
Consecințele geopolitice ale primăverii arabe diferă de la un stat la altul, în Tunisia, Egipt, Libia și Yemen liderii nedemocratici au fost îndepărtați și înlocuiți cu organisme de conducere alese prin vot popular sau cu un guvern de tranziție. În Maroc, Algeria și Iordania liderii statelor au rămas la putere dar au răspuns presiunilor sociale printr-o varietate de măsuri, incluzând alegeri parlamentare, remanierea guvernului, schimbarea constituției sau ridicarea stării de urgență în vigoare de zeci de ani.
Conflictele au avut un impact semnificativ și asupra activității economice în Africa de Nord și în Levant. Rata medie de creștere a PIB-ului real a scăzut în regiune de la 4,2% în 2010 la 2,2% în 2011, situându-se la cel mai mic nivel din ultimul deceniu.
În cadrul studiului de caz, axat pe desfășurarea evenimentelor din Siria, am sesizat și detaliat importanța pe care terțele părți o au în menținerea stării conflictuale. Consider că o intervenție fermă din partea organizațiilor pentru protejarea drepturilor omului, dar și a celor de menținere a păcii poate duce la încetarea războiului civil.
Odată cu izbucnirea primăverii arabe din 17 decembrie 2010, lumea arabă a pășit pe un drum către liberalizare cu un singur sens. Traiectoria statelor arabe este încă incertă, majoritatea acestora fiind în continuare caracterizate de instabilitate politică. Este greu de stabilit în ce direcție se vor îndrepta țările din această zonă, dacă luăm în considerare faptul că în unele state conflictele s-au încheiat, în timp ce în altele acestea sunt în plină desfășurare sau reizbucnesc.
BIBLIOGRAFIE
Cărți consultate:
Alan G. (2003), Syria: Neither Bread nor Freedom, Editura Zed Books, Londra.
Chican D. (2011), Jihad sau drumul spre djanna, Editura Corint, București.
Chican D. (2011), Mic lexicon al Orientului Mijlociu, Editura Proema, București.
Chican D. (2011), Primăvara arabă sau chipurile lui Ianus, Editura Proema, București.
Cioroianu A. (2011), Epoca de aur a incertitudinii : America şi China, ideile şi Primăvara arabă, Editura Curtea Veche, București.
Derruau M. (1996), Geographie humaine, Editura Armand Colins, Paris.
Heydemann S. (1999), Authoritarianism in Syria, Editura Cornell University Press.
Hitti P. K. (2008), Istoria arabilor, Editura All, Editia a X-a, București.
Lammens H. (2003), Islamul – credințe si instituții, Editura Corint, București.
Massoulie F. (2003), Conflictele din Orientul Mijlociu, Editura BIC ALL, București.
Neguț S. (2011), Geografia umană, Editura Academiei Române, București.
Neguț S. (2008), Geopolitica: universul puterii, Editura Meteor Press, București.
Simileanu V. (2009), Spațiul islamic : geopolitică aplicată, Editura Top Form, București.
Teclean C. (2011), Lumea arabă : un spatiu geopolitic intermediar, Editura PIM, Iași.
Ungureanu A., Muntele I. (2006), Geografia populației, Editura Sedcom Libris, Iași.
Articole din periodice consultate în formă tipărită:
Attar A. R. (2011), Not All Quiet on the Middle Eastern Fronts, Contributions to Conflict Management, Peace Economics and Development, Vol.18, Nr. 13, p.204.
Attar A. R. (2009), The political economy of the Middle East, Contributions to Conflict Management, Peace Economics and Development, Vol.13.
Cook J. B., Stathis M. (2012), Democracy and Islam: promises and perils for the Arab Spring protests, Journal of Global Responsibility, Vol. 3, Nr. 2.
Coy G. P. (2012), Non-violent Conflict and Civil Resistance, Research in Social Movements, Conflicts and Change, Vol. 34.
Doerr N., Mattoni A. (2013), Teune S., Toward a Visual Analysis of Social Movements, Conflict, and Political Mobilization, Research in Social Movements, Conflicts and Change, Vol.35.
Gangopadhyay P., Elafif M. (2011), On the Economics of Arab Economic Integration, Contributions to Conflict Management, Peace Economics and Development, Vol.18.
Leenders R. (2010), Strong states in a troubled region: Anatomies of a Middle Eastern regional conflict formation, Comparative Social Research, Vol. 27.
Nasser E., Partha G. (2011), Economic Foundation of Conflicts in the Middle East, Contributions to Conflict Management, Peace Economics and Development, Vol. 16.
Neguț S. (2005), Introducere in geopolitică, Jurnalul Economic, Vol.8, Nr.15.
Riad A. A. (2009), Arms and conflict in the Middle East, Emerald, Vol. 13.
Schwartz M. (2013), Appeasing the Past: Denying History, Destroying Memories, Creating Myths, Research in Ethical Issues in Organizations, Vol. 9.
Documente ale unor organizații accesate on-line:
Al-Dawsari N. (2013), Tribal Governance and Stability in Yemen, The Carnegie Papers, aprilie, Washington, http://carnegieendowment.org/files/yemen_tribal_governance.pdf .
Brown J. (2011), Salafis and Sufis in Egypt, Washington D.C.: Carnegie Endowment for International Peace, 22 decembrie, http://carnegieen%20dowment.org/files/salafis_sufis.pdf .
Center for American progress (2013), The Arab Spring and Climate Change, de Femia Francesco, februarie, http://climateandsecurity.files.wordpress.com/2012/04/climatechangearabspring-ccs-cap-stimson.pdf
Fondul Monetar International (2012), Arab Countries in transition: Economic Otlook and Key Challenges, Deauville Partnership Ministerial Meeting, 12 octombrie, Tokyo, http://www.imf.org/external/region/mcd/deauville/note101212.pdf
Fondul Monetar Internațional (2012), World Economic Outlook Database Report, aprilie, http://www.imf.org/external/pubs/ft/weo/2012/01/weodata/index.aspx
Freedom House (2012), Freedom on the net – Syria, http://www.freedomhouse.org/sites/default/files/Syria%202012.pdf .
German Institute of Global and Area Studies (2012), The Arab Spring: Triggers, Dynamics and Prospects, Nr. 1, http://www.giga-hamburg.de/dl/download.php?d=/content/publikationen/pdf/gf_international_1201.pdf
Holliday J. (2013), The Assad regime: From counterinsurgency to civil war, Middle East Security Report, Washington, martie, http://www.understandingwar.org/sites/default/files/TheAssadRegime-web.pdf .
Human Rights First (2013), Enablers of the Syrian Conflict, http://www.humanrightsfirst.org/wp-content/uploads/HRF-Syria-case-study.pdf .
Khandelwal P., Roitman A. (2013), The Economics of Political Transitions: Implications for the Arab Spring, Fondul Monetar International, martie, http://www.imf.org/external/pubs/ft/wp/2013/wp1369.pdf .
Koenig N. (2011), The EU and the Lybian Crisis: In Quest of Coherence?, Istituto Affari Internazionali, iulie, http://www.iai.it/pdf/DocIAI/iaiwp1119.pdf .
Lyme R.F. (2012), Sanctioning Assad’s Syria – mapping the economic, socioeconomic and political repercussions of the international sanctions imposed on syria since march 2011, Danish Institute for International Studies, Copenhaga, http://www.diis.dk/graphics/Publications/Reports2012/RP2012-13_Sanctioning_Assads_Syria_web.pdf
Masetti O. (2013), Two years of Arab Spring – Where are we now? What’s next?, Deutsche Bank Research, 25 ianuarie, Frankfurt, http://www.dbresearch.de/PROD/DBR_INTERNET_DE-PROD/PROD0000000000300328.PDF .
Planck M. (2013), Constitutional Reform in Arab Countries, Institute for Comparative Public Law and International Law, http://www.mpil.de/en/pub/research/details/know_transfer/constitutional_reform_in_arab_.cfm
Ribeiro D. (2013), Middle East and Africa FDI growth affected by Arab Spring, FDI Intelligence, http://www.fdiintelligence.com/index.php/Info/What-s-New/Press-releases/Middle-East-and-Africa-FDI-growth-affected-by-Arab-Spring .
Sharp M.J. (2013), Armed Conflict in Syria: U.S. and International Response, Congressional Research Service, Washington, iunie, http://www.fas.org/sgp/crs/mideast/RL33487.pdf .
Siegle J. (2011), Africa and the Arab spring a new era of democratic expectations, Africa Center for Strategic Studies, Washington DC, http://africacenter.org/wp-content/uploads/2011/11/ACSS-Special-Report-1.pdf
The White House (2011), Presidential Study Directive on Mass Atrocities, Washington, 4 august, http://www.whitehouse.gov/the-press-office/2011/08/04/presidential-study-directive-mass-atrocities .
The World Bank (2012), Foreign direct investment, net inflows, http://data.worldbank.org/indicator/BX.KLT.DINV.CD.WD
UNESCO, Arab States, http://www.unesco.org/new/en/unesco/worldwide/arab-states/
U.S. Department of the Treasury (2012), Treasury Designates Syrian Entity, Others Involved in Arms and Communications Procurement Networks and Identifies Blocked Iranian Aircraft, 19 martie, http://www.treasury.gov/press-center/press-releases/Pages/tg1714.aspx .
United Nations Statistics Division (2012), Demographic Yearbook – Population Censuses' Datasets (1995 – Present), United Nations, http://unstats.un.org/unsd/demographic/products/dyb/dybcensusdata.htm .
United Nations Security Council (2012), Resolution 2059 – Adopted by the Security Council at its 6812th meeting, on 20 July 2012, http://www.securitycouncilreport.org/atf/cf/%7B65BFCF9B-6D27-4E9C-8CD3-CF6E4FF96FF9%7D/Syria%20SRES%202059.pdf
World Economic Forum (2012), Arab World Competitiveness Report 2011-2012, Geneva, http://www3.weforum.org/docs/WEF_AWC_Report_2011-12.pdf .
World Economic Forum (2013), Arab World Competitiveness Report 2013, http://www.weforum.org/reports/arab-world-competitiveness-report-2013 .
Articole din reviste, accesate on-line:
Agence France Presse (2012), Russia says Syria plane carried radar equipment, 12 octombrie, http://www.afp.com/en/node/592669
Al-Salhy S. (2012), Iraq blocks Syria-bound North Korean plane, suspects weapons cargo, Reuters, 21 septembrie, Bagdad, http://www.reuters.com/article/2012/09/21/us-syrai-crisis-iraq-idUSBRE88K0EL20120921
Arnago T. (2012), Iraq says rebels in Syria control border posts, the New York Times, 19 iulie http://www.nytimes.com/2012/07/20/world/middleeast/syria-border-with-iraq.html
BBC (2012), Syria government 'agrees to Eid al-Adha ceasefire', 24 octombrie, http://www.bbc.co.uk/news/world-middle-east-20066613 .
Charbonneau L. (2012), Syria conflict now a civil war, U.N. peacekeeping chief says, Reuters, 12 iunie, http://www.reuters.com/article/2012/06/12/us-syria-crisis-un-idUSBRE85B11V20120612
CNN (2013), By the numbers: Syria deaths, 2 aprilie, http://edition.cnn.com/2013/01/08/world/meast/syria-civil-war-compare .
Dehghanpisheh B. (2013), Rebels claim to take key city in southern Syria, Washington Post, 29 martie, http://www.washingtonpost.com/world/middle_east/rebels-claim-to-take-key-city-in-southern-syria/2013/03/29/e53b75e8-987c-11e2-814b-063623d80a60_story.html .
Evans D. (2012), U.N. peacekeeper due in Damascus for ceasefire talks, Reuters, 4 aprilie, Beirut, http://www.reuters.com/article/2012/04/04/us-syria-idUSBRE82U07V20120404 .
France 24 (2012), N. Korea tried to ship weapons to Syria, diplomats say, 14 octombrie, http://www.france24.com/en/20121114-north-korea-ship-missile-syria-un-china
Hubbard B. (2012), Base seizure sharp blow to Syria's efforts to roll back rebel gains, Associated Press, 20 noiembrie, http://bigstory.ap.org/article/ap-exclusive-syrian-rebels-seize-base-arms-trove .
Meyers J. (2012), Chavez Sends Oil to Syria to Fuel Assad's Crackdown, NewsMax, 10 iulie, http://www.newsmax.com/Newsfront/Chavez-oil-Assad-Syria/2012/07/10/id/444883/
New York Times (2013), Syrian Insurgents Claim to Control Large Hydropower Dam, 11 februarie, http://www.nytimes.com/2013/02/12/world/middleeast/syrian-insurgents-claim-to-control-large-hydropower-dam.html?_r=0 .
O’Toole J. (2012), Billions at stake as Russia backs Syria, CNN, 10 februarie, http://money.cnn.com/2012/02/09/news/international/russia_syria/index.htm
Parraga M., Farge E. (2013), Venezuela ships fuel to war-torn Syria, Reuters, 17 februarie, Geneva, http://www.reuters.com/article/2012/02/17/us-venezuela-syria-idUSTRE81F2AU20120217 .
Reuters (2012), How Russia, Iran keep fuel flowing to Syria, 26 aprilie, http://www.reuters.com/article/2012/04/26/syria-russia-iran-idUSL6E8F80OV20120426 .
Sen Ashish K. (2013), Two years after Arab Spring, Tunisia struggles with security, economic challenges, The Washington Times, 31 mai, http://www.washingtontimes.com/news/2013/may/31/surrounded-extremists-tunisia-struggles-two-years-/?page=all .
Shelton T. (2013), Syrian rebels take major airbase in Taftanaz, Global Post, 11 ianuarie, http://www.globalpost.com/dispatch/news/regions/middle-east/syria/130111/syria-rebels-fsa-taftanaz-assad-airbase-al-nusra .
Silver V. (2011), Italian Firm Said to Exit Syrian Monitoring Project, Bloomberg, 28 noimbrie, http://www.bloomberg.com/news/2011-11-28/italian-firm-exits-syrian-monitoring-project-repubblica-says.html
Stott M., Nakhoul S. (2013), Syria expects more financial aid from Russia, Iran, Reuters, 24 aprilie, Damasc, http://www.reuters.com/article/2013/04/24/us-syria-crisis-economy-idUSBRE93N0QA20130424 .
The Guardian (2013), Syrians flee after second 'massacre', 4 mai, http://www.guardian.co.uk/world/2013/may/04/syrians-flee-after-second-massacre
The Washington Post (2011), Syria’s Ramadan massacre, 2 august, http://www.washingtonpost.com/opinions/syrias-ramadan-massacre/2011/08/01/gIQAZHCKoI_story.html
Turkone M. (2012), War over constitutions in Arab Spring countries, Today’s Zaman, 17 decembrie, http://www.todayszaman.com/columnist-301420-war-over-constitutions-in-arab-spring-countries.html .
Watson I. (2012), Turkey strikes targets in Syria in retaliation for shelling deaths, CNN, 4 octombrie, http://www.cnn.com/2012/10/03/world/europe/turkey-syria-tension .
ANEXE
Anexa 1: Clasamentul țărilor lumii arabe din punct de vedere al PIB-ului
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Primavara Arabadocx (ID: 119311)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.