Prefixe și Prefixoide în Limba Română Actuală

=== 1769de2c7c76812ae2cedf3ef5f600ae64f4d12f_668022_1 ===

CAPITOLUL I. INTRODUCERE

Deși vocabularul limbii române este destul de bogat, progresele înregistrate de cultură, știință și tehnică fac necesară introducerea multor cuvinte noi și crearea altora din cele existente în limba noastră (în vorbire, în operele literare sau în cele tehnice și științifice).

Procesul de îmbogățire a vocabularului – o componentă importantă a dinamicii acestuia – este deosebit de complex și se realizează prin două mari mijloace: interne și externe. Derivarea, spre exemplu, este, alături de compunere și schimbarea valorii gramaticale, un important mijloc intern prin care limba noastră își creează termeni noi, lărgindu-și astfel posibilitățile de exprimare nuanțată.

Prezenta lucrare este împărțită pe șapte capitole, iar în acest context, primul dintre ele este cel de natură introductivă.

Cel de-al doilea capitol abordează principalele mijloace de îmbogățire a vocabularului, evidențiindu-se atât împrumuturile interne și externe, cât și sufixoidele, prefixoidele, diverse tendințe privind derivarea cu prefixe și aspectele privind derivarea prin substituție de prefixe.

Ulterior, în capitolul III, trecerea este făcută prin prisma derivării cu prefixe și a caracteristicilor generale ale prefixelor și prefixării. Astfel, se vor avea în vedere aspecte precum clasificarea prefixelor, repartiția derivatelor prefixale și a cuvintelor de bază pe părți de vorbire, structura fonetică a prefixelor și a derivatelor cu prefixe și scrierea derivatelor cu prefixe.

În cel de-al patrulea capitol, un rol important este atribuit supraprefixării sau cumulului de prefixe, urmând ca în capitolul V să se abordeze problematica prefixoidelor.

Lucrarea se va încheia prin prezentarea concluziilor și a referințelor bibliografice.

Îmbogățirea și perfecționarea vocabularului constituie un lucru mult mai greu de realizat decât însușirea regulilor gramaticale ale limbii materne. Este unanim admis că, încă de la vârsta preșcolară, copilul stăpânește, în linii mari, sistemul gramatical al limbii pe care o vorbește, însă achiziționarea de noi cuvinte și folosirea lor corectă rămân un deziderat permanent de-a lungul întregii sale vieți. În strânsă legătură cu cele afirmate mai înainte, subliniem că nici așa-zisa optimizare a comunicării (despre care se vorbește atât de mult în ultima vreme) nu e posibilă fără un vocabular bogat și corect întrebuințat. Având în vedere că greșelile de ordin lexical sunt numeroase și, în general, mai grave decât cele de natură gramaticală se impune ca și din acest punct de vedere studiul vocabularului să fie extins și aprofundat.

CAPITOLUL II. PRINCIPALELE MIJLOACE DE ÎMBOGĂȚIRE A VOCABULARULUI

2.1. Împrumuturi interne și externe

Îmbogățirea și perfecționarea vocabularului constituie un lucru mult mai greu de realizat decât însușirea regulilor gramaticale ale limbii materne. Este unanim admis că, încă de la vârsta preșcolară, copilul stăpânește, în linii mari, sistemul gramatical al limbii pe care o vorbește, însă achiziționarea de noi cuvinte și folosirea lor corectă rămân un deziderat permanent de-a lungul întregii sale vieți. În strânsă legătură cu cele afirmate mai înainte, subliniem că nici așa-zisa optimizare a comunicării (despre care se vorbește atât de mult în ultima vreme) nu e posibilă fără un vocabular bogat și corect întrebuințat. Având în vedere că greșelile de ordin lexical sunt numeroase și, în general, mai grave decât cele de natură gramaticală se impune ca și din acest punct de vedere studiul vocabularului să fie extins și aprofundat.

Împrumuturile din diferite limbi reflectă multitudinea contactelor poporului nostru cu alte popoare de-a lungul întregii sale existențe, din etapa de formare a limbii române și până în zilele noastre. Împrumuturile reprezintă o necesitate obiectivă, cuvântul împrumutat are de obicei ca referent un obiect, o instituție, noțiune pentru care lipsește termenul corespunzător în limba proprie.

Împrumuturile lexicale neologice au contribuit la modernizarea vocabularului limbii române prin influențe din limbile: latină savantă, italiană, franceză, engleză, germană și rusă.

Neologismele latine savante, manifestate prin împrumuturi mai ales de denumiri abstracte, pătrund în scrisul românesc: astrolog, catalog, figură, generos, muzica, planeta etc.

Din limba engleză au pătruns mulți termini începând cu ultimile decenii ale secolului trecut, prin mijlocire germană sau rusă: buldozer, conveier, motoplug, screper etc., prin mijlocire franceză: dancing, parking, pick-up, smooching, spicher etc. Multe anglicisme și americanisme, care sunt mai recente și au character internațional: best-seller, broker, hot-dog, computer, design, fair-play, hobby, manager, show, week-end etc.

În ultimii ani tot mai frecvent este utilizat termenul anglicism sau englezism. Este necesar a explica chiar din capul locului semnificația lui. După cum s-a constatat, anglicismul este o unitate lingvistică și tip de pronunțare sau scriere de origine engleză, indiferent de varietatea teritorială a englezei, inclusiv cea americană.

Pentru acordarea statutului de anglicisme, esențială este problema distincției între originea engleză și cea franceză (de ex: club, lider, miting) mai rar și germană (boiler, drops, șampon), rusă (conveier, screper) sau și italiană (geacă). Când nu există indicii formali sau semantice, eventual și informații extralingvistice, distincția este practic imposibilă și situația trebuie acceptată ca atare, urmând să se facă distincție între anglicismele certe, cu etimologie unică, și cele cu etimologie multiplă.

Misterul etimologic este și mai mare la unele formații hibride, din sfera limbajului comercial, în care un anglicism este combinat cu un cuvânt de altă origine, de ex: kinder-surprise- produs a cărui reclamă o auzim mereu la televizor citită ['kindăr sur'praiz]. Formații hibride se realizează nu numai prin cuvinte din două limbi străine, ci și prin combinarea unui cuvânt străin cu unul românesc.

Utilizând cuvintele străine, vorbitorii limbii române le pronunță și le scriu în funcție de gradul în care sunt familiarizați cu limba respectivă, spre regret nu există un set de reguli și principii riguros formulate, care ar stabili limita între „corect” și „incorect”.

Ca fenomen social, limba își îndeplinește funcția de comunicare. Este cunoscut faptul că, în perioadele de mari transformări pe plan social și politic, în vocabular au intrat masiv termeni neologici, care au contribuit nu numai la îmbogățirea cantitativă a vocabularului, dar și la modernizarea lui. Avalanșa de termeni neologici, în special împrumutați din engleză, nu este de natură să-i altereze caracterul latin.

Perioada actuală, confruntată cu mari schimbări în toate domeniile vieții sociale, își exercită influența și asupra vocabularului limbii române. Mijloacele de informare furnizează cititorului sau vorbitorului de limbă română o serie de termeni și expresii pentru înțelegerea cărora acesta este nevoit, de multe ori, să recurgă la dicționar.

Amintind doar câțiva dintre ei precum briefing (prezentare succintă), broker (mijlocitor; agent de bursă), consulting (consultanță), duty (atribuție de serviciu; taxă), holding (grup de companii autonome ca putere de acțiune, care au același proprietar), investment (investiție), market (piață), payroll (stat de plată), staff (personal, salariați; grup de oameni implicați în conducerea unei firme, companii), store (magazin), summit (întîlnire la cel mai înalt nivel), ne dăm seama că problema nu este deloc simplă. Dincolo de însușirea sensului acestor termeni, se pune problema ortografiei și a ortoepiei. Majoritatea termenilor neologici actuali provin din vocabularul anglo-american și de aceea, în multe cazuri, adaptarea lor din punct de vedere fonetic și grafic constituie o problemă dificilă. Unele neologisme se adaptează greu specificului limbii române, uneori rămân doar ca „figuranți”, neputând deveni funcționali din cauza incompatibilității pe care o manifestă în raport cu structura gramaticală a limbii noastre.

S. Pușcariu menționa că „ introducerea neologismului se face din comoditate… el e absolut necesar în epocile de mari prefaceri, dar pentru ca acest împrumut să devină cu adevărat folositor, el trebuie să fie productiv, să fie întrebuințat înainte de toate spre punerea în valoare a bogăției naționale”.

Poetul Ștefan Augustin Doinaș menționa însă, că „ există… o poluare a limbii prin elemente alogene. România de astăzi este invadată de anglicisme, mai precis americanisme, precum odinioară franceza. Oare limba noastră n-ar fi capabilă să filtreze acest iureș barbar de neologisme, întru a nu reține decât pe cele absolut necesare?”

Termenii de specialitate sunt cuvinte caracteristice unor domenii restrânse de activitate sau discipline științifice, unui sector economic sau administrative, unei instituții, unei ramuri tehnice sau unei profesiuni. Pentru fiecare din aceste domenii, se formează o terminologie specială, care se prezintă ca un sistem stabil de cuvinte monosemantice. Pentru exemplificare, amintim că în geometrie operăm cu termini ca ipotenuză, catetă, unghi, dreaptă, perpendiculară; în administrație – cu buget, circulară, formular, adresă, ordonanță recensământ etc.

Jargonul este un limbaj specific anumitor categorii sociale caracterizat prin cuvinte și expresii pretențioase, de obicei împrumutate din alte limbi și care reflectă dorința acestora de a se distinge ceilalți vorbitori.

Argourile sunt cuvinte caracteristice vorbitorilor unor grupuri sociale restrânse, care se folosesc pentru a nu fi înțeleși de ceilalți.

Expresiile idiomatice sunt îmbinări fixe de cuvinte cu sens unitar. Cu cât o îmbinare stabilă de cuvinte este mai expresivăcu atât suntem mai îndreptățiți s-o considerăm expresie. A spăla putina, a tăia frunze la câini, a-i lipsi o doagă, a-și lua inima în dinți, a face zile fripte (cuiva), a se face luntre și punte, a face (pe cineva) cu ou și cu oțet sau alte asemenea grupuri frazeologice (considerate și „locuțiuni verbale”) sunt, în realitate, cele mai autentice expresii românești.

Circulația cuvintelor care fac parte din masa vocabularului este foarte diferită de la o categorie la alta și cuprinde aproare 90 % din cuvintele limbii române. Unele sunt folosite strict în stilul științific sau tehnic (computer, zenit,atom, diateză etc.), în timp ce altele au o circulație mai mare trecând dintr-un stil funcțional în altul și fiind folosite îndeosebi în stilul artistic (beletristic), mai cu seamă arhaismele, regionalismele, cuvintele argotice și neologismele. (exemple: cătănie, clop, a merge pe șest, mișto, monșer, mersi,casetofon, manager etc.)

Cuvintele pot fi create cu mijloace interne prin:

Derivarea este procedeul prin care se formează cuvinte plecând de la un cuvânt de bază, apoi adăugându-se prefixe sau sufixe radicalului.

Exemple de cuvinte derivate cu prefixe și pseudoprefixe: des+/coase, pro+/duce, pro+/pune, stră+/vechi, inter+/belic, contra+/atac,; cu sufixe: cheltui+/eală, candidat+/ură, drum+/uleț etc.

Există și o derivare regresivă sau inversă care constă în suprimarea unor afixe pentru a forma cuvinte noi. Derivatele regresive sunt așa-zisele substantive postverbale: blestem din verbul a blestema, îndemn din a îndemna, tremor din a tremura etc.

Compunerea este un mijloc de îmbogățire a vocabularului carese realizează prin contopirea sau alăturarea unor cuvinte care formează un cuvânt nou. Cuvintele care intră în alcătuirea celui compus își pierd sensul în favoarea unei noi semnificații referitoare la noul cuvânt. Exemple: untdelemn, cumsecade, nemaivăzut, Câmpulung etc. Compunerea se mai realizează și prin izolarea unor sintagme scrise fie cu cratimă (floarea-soarelui, câine-lup, du-te-vino etc.) fie cu blanc, fără nici un semn (Delta Dunării, Teatrul Dramatic din Cluj etc.).

Abrevierea se realizează prin izolarea primelor litere sau a unor fragmente din cuvinte. Substantivele proprii alcătuite din inițialele unor cuvinte se scriu de regulă cu majuscule, urmate sau nu de punct după fiecare inițială: S. N. C. F. R. sau SNCFR, C. E. C. sau CEC, O. N. U. sau ONU. Substantivele comune compuse din inițiale ale unor cuvinte sau ale părților componente ale acestora (prefix, element de compunere) se pot scrie cu majuscule, urmate sau nu de punct (P. F. L. sau PFL = plăci fibrolemnoase etc.)

Conversia, numită și schimbarea valorii gramaticale sau derivare improprie, constă în trecerea unor cuvinte dintr-o clasă morfologică în alta (cer albastru-albastrul cerului, ars de soare- miroase a ars).Trecând dintr-o clasă gramaticală în alta cuvântul își scimbă sensul și funcția gramaticală.

Alături de aceste procedee larg folosite, se crează cuvinte noi pe baza materialului existent și prin alte mijloace discutate în lucrările de lingvistică:

Transformarea numelor comune în nume proprii. Aceasta se observă mai ales pentru numele de familie. Pot deveni nume proprii unele porecle: Scurtu, Sucitu, Bărbosu etc., substantive care arată locul de origine: Moldoveanu, Munteanu, nume de ocupații: Dorobanțu, Țăranu, Popa etc.

Transformarea numelor proprii în nume comune: olandă (pânză din Olanda), penteleu (cașcaval de la Penteleu), huligan (de la muntele Hooligan, o familie de bătăuși dintr-o piesă de teatru).Termenii tehnici sunt adesea numiți după numele unor cercetători: amper (de la numele savantului francez Ampère), ohm (de la Ohm), watt (de la Watt) etc.

Trunchierea unor expresii mai lungi este o modalitate de formare a cuvintelor noi. Metro, cuvânt devenit internațional provine din expresia chemin de fer mètropolitan „drum de fier metropolitan”, iar fr. vpeur „vapor” provine din bateau merchant à vapeur „ corabie care merge cu aburi”.

Mijloacele externe de îmbogățire a vocabularului sunt împrumuturile și calcul lingvistic.

Împrumuturile sunt inovații de proveniență externă care constau din cuvintele și expresiile luate din diverse limbi străine și adăugate fondului lexical existent. După felul cum pătrund în limbă, împrumuturile pot fi savante și populare.

Împrumuturile populare apar datorită contactului limbii noastre cu alte limbi: crâng, vijelie, brazdă, nene, poveste (slave), gând, oraș, vamă (maghiare), ciorbă, pilaf, aba, cearșaf (turcești), lipsi, argat, traistă (grecești), cartof, halbă, tun (germane), caracter, necesitate, sentiment, mașină (franceze) etc.

Împrumuturile savante, termenii tehnici sau internaționali au pătruns mai întâi numai în anumite stiluri ale limbii și apoi în alte variante: aerodrom, aregat, excavator etc.

Calcul lingvistic este traducerea morfemelor unui cuvânt sau a componentelor unui cuvânt compus sau ori ale unei locuțiuni prin echivalente românești. Calcul lingvistic ia două aspecte: calc de structură și calc semantic.

În cazul calcului de structură elementele alcătuitoare ale cuvântului străin sunt traduse în întregime sau numai parțial. Astfel, fr. entrevoir (format din entre=„între” și voir=„a vedea”) a fost redat în limba română prin a întrevedea, iar după fr. sentiment s-a format simțământ.

Calcul semantic constă în atribuirea unui sens nou unui cuvânt existent după modelul corespondentului său dintr-o limbă străină care conține ambele sensuri. Astfel, cuvântul românesc lume (din lat. lunem) a primit după modelul corespondentului său slav sensul de „ univers”, singurul pe care l-a păstrat

Adesea sunt calchiate și unități frazeologice. Exemple de calcuri frazeologice: a lua cuvântul (după fr. prendre la parole), a cădea de acord (după fr. tomber d`accord), farfurie zburătoare (după eng. flying saucer etc.)

Referitor la structura etimologică a vocabularului limbii române trebuie să avem în vedere și neologismele.

Neologismele ( neos „nou” și logos „cuvânt”, ambele din greaca veche ) sunt cuvinte intrate recent în vocabularul limbii române din limbile de circulație internațională (franceză, engleză, rusă, germană, italiană), precum și din latina savantă sau formate pe teren românesc prin mijloacele interne de îmbogățire a vocabularului (derivarea și compunerea).

Th.Hristea arată că importanța neologismelor este determinată de faptul că ele au contribuit atât la îmbogățirea și la modernizarea vocabularului limbii române din ultimele două secole, cât și la relatinizarea și la internaționalizarea acestuia, limba română devenind o limbă de cultură și de civilizație prin nimic inferioară astăzi altor limbi europene.

Funcționarea împrumuturilor dovedește atât marea forță de asimilare pe care o are limba română cât și poziția esențială a elementelor moștenite din latină . Pe lângă vocabularul științific, limba română s-a îmbogățit și cu un număr important de cuvinte care au intrat în literatură (stilul beletristic) fie cu sinonime ale unor cuvinte vechi, fie cu termeni care exprimă noțiuni noi.

Derivarea cu prefixe ilustrază același procese de înmulțire a mijloacelor derivative; alături de cele câteva prefixe moștenite sau împrumutate din slavă ( în-, de-, răs-, ne- ), se stabilesc treptat în limbă prefixe și pseudo prefixe noi ca: ante-, anti-, bi-, contra-, in-, inter-, poli-, supra-, trans-, tri-, uni- și altele. Folosite la început numai pe lângă temele neologice cu care au intrat în limbă, au început apoi să fie atașate și pe lângă teme mai vechi ( de exemplu, antedata, antemeridian, antepenultim, antebraț, antevorbitor, condensa, constelație, conviețui etc. )

Prefixele, și alături de ele într-un grad mai înalt prefixoidele și sufixoidele sau elementele de compunere tematică, sunt, semantic apropiate de nume și au un rol similar aceluia al unui element de compunere dintr-un corpus nominal. Ele sunt analizabile când sunt prezente în serii de cuvinte din care se detașează, înlocuindun prefix indigen sau modificându-l formal și semantic.

Cea mai mare importnță pentru împrumuturile din limba română o au prefixele și sufixele savante sau elementele de compunere tematic provenite din greacă sau latină, întâlnite cu forme similare în majoritatea limbilor moderne. Printre acestea cele mai des utilizate, o parte menționate și mai sus sunt: a-, ante-, anti-, con-, circum-, contra-, ex-, hiper-, hipo-, in-, infra-, inter-, pre-, re-, cata-, dia-, epi-, exo-, etra-, meta-, para-, post-, pro-, super-, ultra-, -agog, -algo, -ambul, -andro, -antropo-, api-, -arh, avi-, bio-, cali-, -card-, crono-, deca-, demo-, dendro-, -endru, -cid, -fil. fob-, -glot, -graf,-ped, -scop, -zofie etc.

Atât prin noile creații interne, realizate prin derivare și compunere, cât și prin împrumuturile din limbile de circulație internațională, lexicul limbii române se îmbogățește permanent aflându-se într-un proces continuu de schimbare, de înnoire.

Ca și celelalte compartimente ale limbii (morfologia și sintaxa), vocabularul limbii române are un caracter ordonat, sistematic. Caracterul ordonat este dat de cel puțin cinci factori : factorul etimologic, factorul semantic, factorul psihologic, factorul social-cultural și frecvența.

2.2 Sufixoide

Sufixul lexical este particula plasată la sfârșitul unei teme (în continuarea acesteia) și care are capacitatea de a forma un nou cuvânt de la tema în cauză.

Această capacitate se datorează sensului sufixului. Sufixul -iu, de exemplu, indică în gălbiu, vinețiu etc. aproximarea de culoare, cuvintele citate însemnând cam galben (vânăt). În derivate de la alte baze, în cafeniu, vioriu etc, același sufix exprimă echivalența de culoare, cafeniu fiind (egal cu) de culoarea cafelei, vioriu, de culoarea viorele” etc.

Sufixul lexical se deosebește de desinențe și de sufixele gramaticale prin calitatea lui de a produce noi cuvinte, căci celelelalte două categorii nu pot face acest lucru. Există însă un domeniu în care sufixele lexicale par a se suprapune cu cele gramaticale, domeniul așa-numitei moțiuni, de unde și considerarea unor sufixe drept moționale, de exemplu -oi din rățoi, fiindcă formează masculinul de la rață. Același lucru se poate spune și despre sufixele de infinitiv, care au, pentru acest mod, și calitatea de desinență.

Falsele sufixe sau sufixoidele țin de limbajele culte și specializate. Un termen medical ca febrifug, de exemplu, conține în partea sa finală un -fug, pe care-l regăsim în centrifug, vermifug și în alte cuvinte asemănătoare. Segmentul -fug, ușor analizabil, face impresia unui sufix al cărui înțeles global este legat în aparență de verbul românesc fugi, căci el înseamnă care face să fugă, care îndepărtează, gonește, elimină. În realitate, -fug nu are legătură directă cu fugi din limba română, ci este numai o adaptare a părții finale din diverse cuvinte cu circulație internațională în care -fug provine din limba latină.

Cu -fug seamănă -fob din cuvinte ca anglofob, germanofob, hidrofob etc, unde însă nemaifiind vorba despre un cuvânt latinesc, ci de unul vechi grecesc, se impune descifrarea lui prin traducere, fără de care nu se poate ști ce sens au cuvinte ca cele citate. Când însă se arată că semnificația lui -fob este de care urăște, care nu poate suferi, care se ferește de se lămurește și sensul substantivelor care se sfârșesc în -fob (fobie). Nici -fug, nici -fob, nici altele ca ele (-fil, -for, -grafie, -gramă, -log, -cid etc.) nu sunt sufixe, pentru că au valoare denotativă evidentă:

-fil= iubitor,

-for = care poartă, purtător (hidrofor),

-grafie = descriere, știință a descrierii,

-gramă = schemă(organigramă),

-log = specialist(dermatolog),

-cid = ucigător (vermicid) etc.

Pe lângă aceasta, sufixoidele amintite și altele ca ele impun cuvântului precedent o anumită formă; -fil, de exemplu, nu se poate combina decât cu un cuvânt care în prealabil se termină în -o (olteanofil, românofil, timbrofil etc), -fug, cu unul care se termină în -i(febrifug, vermifug etc).

2.3 Prefixoidele

Față de numărul, de varietatea și de complexitatea sufixelor, prefixele productive propriu-zise sunt, în limba română, mai puține și mai unitare. Deși între prefixe și prefixoide deosebirea este mult mai mică decât între sufixe și sufixoide, totuși despărțirea prefixoidelor de prefixe se poate menține, cu observația că, pentru limba română contemporană,ea nu are consecințe funcționale.

aero- (grecesc)= privitor la aer, în legătură cu aerul, privitor la aviație, în legătură cu aviația – Apare în aerogara, aerodinam, aerogramă, aeromodel, aerosol.

auto- (grecesc)= de la sine, propriu, prin sine- Apare în autoadministra, autobiografie, autoconservare, autocritică.

auto- (romanic)= care se referă la automobil, care privește automobilul; valoare dezvoltată prin abstragere din automobil, care, la rândul lui, conține pe auto- (grecesc)- Apare în autobuz, autocar, autocamion, autogară, autostradă.

bio- (grecesc)= care privește viața- Apare în biologie, biochimie, biografie, biopsie, biosferă.

geo- (grecesc) = care privește pământul- Apare în geografie, geologie, geodezie, geometrie, geosferă.

hemo- (grecesc)= referitor la sânge- Apare în hemogramă, hemostatic, hemoglobina, hemoptizie.

hipo- (grecesc)= referitor la cal – Apare în hipodrom, hipotracțiune, hipologie.

hidro- (grecesc) = referitor la apă- Apare în hidroavion, hidrocentrală, hidrodinamică, hidroelectric, hidrofil, hidrofor, hidrosferă, hidroterapie.

iso-pronunțat și izo- (grecesc)= egal, de același fel, echivalent – Apare în izobar = la aceeași presiune, izomorf = faptul de a avea aceeași formă, izoglosă = linie care unește același fenomen lingvistic.

macro- (grecesc) = mare- Apare în macrobiotică, macrocefalie, macrocosmos, macromoleculă. micro- (grecesc)= mic

Apare în microanaliză, microbiologie, microcefal, microclimă, microfotografie și microradiofotografie, microspor etc.

mono- (grecesc)= unul singur, în opoziție cu bi-, are și înțelesul de = o singură dată- Corespunde lui uni- (latinesc). Apare în monobazic, monocotiledonal, monocrom, monocultură, monofazic, monoftong și, mai ales, monoftongare, monogam, monogamie, monoton, monovalent.

mulți- (latinesc) = mulți, multe- Apare în multicelular, multiform, multilateral.

omo- (ho mo-, homeo-) (grecesc)= identic- Apare în omograf omonim, omofon.

orto- (grecesc)= corect- Apare în ortoepie, ortografie, ortoped.

poli- (grecesc)= mulți, multe- Corespunde lui mulți- (latinesc).- Apare în poliarticulat, poliartrită, policrom, polifonie, poligam și poligamie, polimorf, polisportiv, polisemie, politehnic, politehniza.

pseudo- (grecesc) = fals- Apare în pseudopod, pseudoștiință, pseudonim, pseudoartist.

Tele- (grecesc) = departe- Apare în telecomandă, telereglaj, telescop, televizor, televiziune.

tele- (izolat din televiziune)- Apare în telejurnal, telespectacol, telespectator.

zoo- (grecesc) = animal, privitor la animale- Apare în zoochimie, zoolatrie, zoologie, zootehnic, zootehnie,zootehnician.

2.4 Diverse tendințe privind derivarea cu prefixe

În ceea ce privește formarea cuvintelor în limba română, prin abordarea prefixelor, M. Avram (1978) aprecia că „deosebirea dintre elementele de compunere de tip tematic trebuie să se facă sub aspectul unui criteriu de natură semantică, dar și noțională, în urma asocierii cu criteriul de natură etimologică al provenienței din acele cuvinte cu funcții autosemantică sau din diverse instrumente de ordin gramatical”. Aceste aprecieri pot fi puse pe seama unei constată a aceleiași specialiste conform cărora „elementul de compunere prezintă un sens lexical asmenea adjectivelor, substantivelor, numeralelor și chiar pronumelor sau verbelor din care provin, în timp ce prefixele subliniază, de regulă, diverse relații”. De asemenea, această funcție a prefixelor este similară celei a prepozițiilor din care provin cele mai multe prefixe.

Criteriul este unul de tip limitativ, însăși Mioara Avram obsevând că există și alte tipuri de interpretări sau chiar „înglobări de natură forțată”, admițând faptul că „segmentele inițiale cu proveniență sau/și semantică adverbială nu pot fi repartizate în bloc la prefixe sau la elemente de compunere. Ele sunt considerate prefixe ori de câte ori etimonul a avut și o valoare prepozițională”. În acest context, în categoria prefixelor pot fi incluse chiar și infra-, apo-, post-, dia-, poi-, ș.a.. De asemenea, în contextul secvențelor inițiale ce provin numai din adverbe, există o permisivitate limitată cu privire la non-, fenomen bazat pe echivalența cu ne-, și sub aspectul lui intro- și pen-, întrucât „în limba latină, acestea prezintă etimoane de natură adverbială ce funcționează sub forma prefixelor”.

În opinia lui I. Coteanu, criteriul de natură semnatico-noționalo- etimologică nu prezintă relevanță în vederea operării distincției ce apare între „prefixe și elementele de compunere”. Coteanu apreciază că distincția anterior menționată „nu prezintă importanță în contextul gramaticii limbii române”, părerea acestuia fundamentându-se pe faptul că „pe de-o parte, elementele prefixale la care se face referire nu au fost împrumutate decât în cazuri excepționale direct din limba greacă și pe de altă parte întrucât, din perspectiva vorbitorilor, inclusiv al indivizilor ce cunosc originea lor, interesant este doar sensul pe care aceste prefixe îl au”. În opinia aceluiași autor, „singura perspectivă care poate oferi un răspuns concret asupra acestei probleme este aceea de ordin funcțional”.

Apreciind opiniile Mioarei Avram și pe cea a lui I. Coteanu, această perspectivă, fundamentată, de altfel, și pe diverse distincții de ordin semantic, se pot oferi soluții adecvate acelui dinamism al vocabularului, aspect ce reiese, printre altele, și din studiile efectuate de Maria Purdela-Sitaru cu privire la Elementul socio- în limba română, unde se observă o diferențiere de tip semantic a respectivului formant: una, „sociologie, sociologic”, alta, „referitor la societate, social”, devenită de uz curent, facilitându-i elementului socio- intrarea în diferite combinații de tip „prefixal”.

De asemenea, Finuța Hasan nu împărtășește nici ea acel caracter operațional al criteriului semantic-noțional și, astfel, apreciază că e preferabil ca pe lista prefixelor și formanților să se inludă elemente de tipul amfi-, arier-, avan-, dico- (diho-), palin- (palim-) și tele-. Acestora li se pot adăuga și elementul cvasi-, care poate fi considerat umașul unei conjuncții. Într-un articol anterior, Finuța Hasan concluziona că unul dintre cele mai corespunzătoare criterii ale clasificării este cel de natură semnatică.

Perspectiva funcțională și semantică este, în opinia lui Sergiu Drincu, „O problemă controversată: prefixe, prefixoide sau elemente de compunere”, iar apoi în volumul „Compunerea și prefixarea. Repere teoretice în lingvistica românească”, autorul apreciază că această perspectivă este mai adecvată în ceea ce privește stabilirea „statutului de prefix” sau „element de compunere al unor formanți lexicali”. De regulă, abordările menționate anterior evidențiază un proces „de polarizare a sensurilor elementelor de compunere”. În principiu, aceste sensuri subliniază termeni la nivelul unor diverse științe particulare, constatându-se, astfel, un sens denotativ ce se poate circumscrie sferei terminologice din respectivele științe particulare și unul de natură „conotativă”, cu o generalizare mai extinsă, prin prisma căruia elementele destinate procesului de compunere pot face parte dintr-o varietate de construcții derivate, fiind atrase în categoria formanților prefixali.

Se poate aprecia, astfel, din punctul de vedere al tendințelor actuale prezente în vocabularul limbii noastre, că acel criteriu de natură semantico-noțională și etimologică a avut trăsături mult prea stricte în ceea ce privește „lingvistica”, ignorând anumiți factori cu preponderență extralingvistică. Acești factori prezintă acea capacitatea de operare, în diverse momente socio-politice, de a aduce modificări substanțiale în ceea ce privește componența lexicală a unei anumite limbi. Astfel, după anul 1990, bibliografia acestui fenomen s-a îmbogățit. În ceea ce privește derivarea cu prefixe, s-au putut observa minim două modificări importante, respectiv îmbogățirea inventarului de prefixe, precum și unele modificări ierarhice la nivelul diverselor grupuri semantice ale prefixelor. Se poate ilustra în acest sens categoria prefixelor negative: „a(n)-, in-, ne- și non-.

Dacă până nu demult in- negativ a devenit preponderent funcțio- nal în detrimentul lui ne-, care și-a epuizat aproape total posibilitățile combinatorii stabile, în ultima perioadă non- a ieșit din sfera terminologiei științifice, fiind frecvent folosit în limbajul uzual.

Informațiile de mai sus pot fi ilustrate pe baza datelor din „Gramatica limbii române (GALR). Vol.I „Cuvântul, vol. II. „Enunțul, Editura Academiei Române, București, 2005. În cele două volume au fost identificați 180 de termeni și cuvinte derivate cu prefixul non-, 15 termeni formați cu prefixul ne-, 5 cu prefixul negativ „in-” și 5 cu prefixul „a(n)-”, aspect ce reflectă modul decisiv în care prefixul „non-” este impus la nivelul lexicului actual uzual. În acest context, uzual are conotații actuale deoarece GALR se adresează atât specialiștilor, cât și publicului larg, constituind baza pentru viitoarele materiale gramaticale. Cu privire la aceste exemple, se pot face unele limitări pe fondul prefixelor extrase din primul volum al GALR.

La o primă vedere, se poate observa că o parte din derivatele cu prefixul „non-” reprezintă termeni din domeniul gramatical, unii dintre fiind preluați ulterior din alte științe, mai ales din domeniul logicii: (clitic) nonanaforic, nondeictic, (verbe) nonagentive , nonagentivitate, (componente) nonclitice , (aserțiuni) nonfactive , (construcții) nonpartitive, reflexiv vs nonreflexiv, (mulțime) nonvidă ș.a.. În anumite situații specifice se remarcă prefixele in- (verbe) inergative, (verbe) inacuzative. În și mai puține cazuri se concurează, pentru aceeași noțiune, trei prefixe: (stare) atemporală , (valoarea formei de prezent) „intemporală” și (infinitiv) nontemporal.

Se remarcă, împrejurarea în care se produce așa-numitul blocaj semantic, a cărui rezolvare este în favoarea lui non-. Astfel, este obligatorie formula actant nonanimat, deoarece inanimat și neanimat au cunoscut o extensiune semantică prin opo- ziție cu animat: film animat/inanimat, animat/neanimat de idealuri înalte. La fel pentru nondependență în raport cu independență sau nedependență.

Distanța semantică dintre nondiscret, din sintagme de tipul entități nondiscrete, și indiscret este, am putea spune, „antagonică”. Chiar dacă în unele gramatici se folosește pentru formele verbale nepersonale și termenul infinite, acesta tinde a fi eliminat datorită impreciziei sale semantice, așa încât în GALR întâlnim doar termenii nepersonal și nonfinit. Există, de asemenea, o excludere semantică atât în limbajul uzual, cât și în cel gramatical, între neper- sonal și impersonal. Blocaje semantice apar și la perechile (registru) nonliterar/neliterar; (sens) nonpasiv/nepasiv; nonreal/ireal, nereal: „procesul comunicat […] poate fi considerat „real” (sigur, posibil, realizabil) sau nonreal (incert, nonposibil, dorit etc.)”. Gramatical apare o diferențiere semantică clară între nonuman și inuman, chiar și atunci când este vorba de „ființe”: „[…] unele verbe defective […] redau procese referitoare la ființe nonumane […]”. Asemenea procese, numite blocaj semantic, au favorizat folosirea formațiilor cu non- ca termeni de specialitate. Mai mult, ele, împreună cu termenii consacrați, au determinat „atragerea” în sfera terminologiei și a unor derivate uzuale care pot ajunge să umple ”locurile goale” din gramaticile funcționale. Astfel, în GALR sunt preferate formații precum nonobligatoriu, nondeterminat, nonadevă- rat, nonspecific, nonemotiv, nonabstract în locul posibilelor perechi derivate cu ne-, realizându-se astfel o zonă de interferență între registrul terminologic și cel uzual..

Faptul că la granița dintre regimul științific și cel uzual este preferat non- rezidă, din cele arătate, în caracterul său monosemantic ce se extinde și asupra cuvântului de bază. Fenomenul s-a putut constata și în perioada de „productivitate” a lui in-, dar el s-a diluat cu timpul, semantismul cuvântului de bază reușind să erodeze înțelesul unic al prefixului, în sensul nuanțării lui, fapt ce s-ar putea constata și în cazul lui „non-” din limbajul uzual. Ne-am mărginit în articolul de față la a releva unul din mecanismele prin care se produc anumite modificări funcționale în cadrul grupelor de prefixe sinonime, cum este cel al prefixelor negative.

2.5 Aspecte privind derivarea prin substituție de prefixe

Derivarea prin substituție de prefixe este una dintre cele două tipuri ale derivării realizate prin substituție de afixe și ceea ce o deosebește de cealaltă variantă (derivarea prin substituție de sufixe) este poziția pe care o are segmentul suprimat și înlocuit de altul de același fel în cadrul cuvântului nou format. Afixul substituit în cazul de față este de ordinul prefixelor.

Din FCLR1 aflăm că prefixele sunt ‘’afixe adăugate înaintea unui cuvânt întreg (simplu,derivat sau compus) existent în limbă, înaintea rădăcinii unui asemenea cuvânt (la care se adaugă și un sufix în cazul derivării parasintetice de tip regresiv) sau înaintea unor teme inexistente sub forma unor cuvinte independente (de obicei, elemente de compunere).’’

Ceea ce nu se precizează în tratatul de Formare a cuvintelor în limba română este faptul că prefixele sunt afixe care se adaugă înaintea temei rămase după suprimarea unui alt prefix, cuvintele care rezultă fiind tot derivate , însă prin substituție de prefix.

După stuctura lor morfologică, prefixele sunt simple, când nu se mai pot analiza în unități mai mici și complexe, când structura lor permite identificarea unor unități mai mici, dar întregul complex funcționează ca un element unic de derivare. Prefixele complexe sunt, la rândul lor, de două feluri: combinate, când rezultă din combinarea a două prefixe simple, și dezvoltate , când rezultă din îmbinarea unui prefix simplu cu un element neprefixal. Însă marea majoritate a prefixelor limbii române sunt simple.

Tot prefixele simple sunt și cele care interesează în cazul derivării prin substituție de prefixe. În tratatul FCLR sunt consemnate 86 de prefixe simple2, însă pentru procedeul derivării prin substituție de prefixe ne sunt de folos mult mai puține, și anume: des- care îl substituie pe în- și pe a-; con- și răs- care substituie același prefix simplu,în-, dar și pe des-, precum și re-, ( mult mai rar), care îl substituie pe de-, variantă fonetică a aceluiași des-. Aceste prefixe simple au exclusiv funcție în formarea cuvintelor, fiind lipsite de existență autonomă. Singurul dintre prefixele care prezintă importanță pentru procedeul derivării prin substituție de prefixe și care are funcție paralelă de cuvânt independent este a-, care poate exista și ca prepoziție.

Prefixele sunt afixe care se deosebesc de sufixe prin poziția pe care o au în formațiile create: înaintea (rădăcinii) cuvântului de bază. În general, se consideră că pricipala deosebire funcțională dintre prefixe și sufixe ar fi aceea că prefixele nu pot antrena – folosite singure – schimbarea valorii gramaticale (trecerea la altă parte de vorbire) a derivatului față de cuvântul de bază. Însă tot în FCLR1 se spune că există anumite situații când se întâlnește derivarea eterogenă simplă sau pur prefixală (de la o parte de vorbire se formează alt cuvânt aparținând altei părți de vorbire) și anume când se formează un substantiv de la un adjectiv sau participiu: afluent, sau un adjectiv de la un substantiv: aton, antidrog, inodor. Se poate forma un substantiv de la un adverb: neunde, sau de la un verb: nefiind "neființă’’.

Pentru derivarea prin substituție de prefixe rămâne valabilă distincția dintre prefixe și sufixe din punct de vedere funcțional, deoarece atunci când se substituie un prefix se formează un nou cuvânt, fără a schimba clasa lexico-gramaticală. De exemplu, de la un verb, ameți se formează tot un verb prin substituție de prefix: dezmeți, de la un substantiv se formează tot un substantiv prin același procedeu: răsfrânare de la înfrânare , iar de la un adjectiv se formează un alt adjectiv: răsfrânat de la înfrânat.

Acest procedeu, al derivării prin substituție de prefix constă în derivarea unui număr mic de substantive și de adjective, cele mai multe cuvinte nou formate astfel fiind verbe.

Etimologiile cuvintelor folosite ca exemple pentru explicarea mecanismelor derivării prin substituție de prefixe sunt verificate după DEX, DLRM și DLR2, iar pentru certitudinea că fiecare cuvânt este format prin substituție de prefix și nu prin alt procedeu de formare a cuvintelor, sunt aplicate cele trei criterii: cronologic, structural, dar mai ales cel semantic.

Ceea ce mai trebuie precizat în legătură cu procedeul derivării realizate prin substituție de prefixe este faptul că după suprimarea prefixului de la cuvântul- bază, ceea ce rămâne este o temă inexistentă în limba română ca o unitate lexicală separată. Dar și aici pot interveni probleme, deoarece substituția de prefix se realizează nu numai în cazul unor cuvinte bază moștenite sau împrumutate (încovoia< cf. sl. kovati, ‘’a făuri’’; înfrâna< lat. infrenare), ci, de cele mai multe ori, se realizează în cazul unor cuvinte bază formate pe teren românesc ( încolăci< în- +colac; încreți< în- + creț; împături< îm- + pătură). După suprimarea prefixului în- de la cele trei derivate,încolaci , încreti și împaturi temele rămase , -colăci , -creți , respectiv –pături seamănă foarte bine cu cele trei cuvinte care au stat inițial la baza formării prin derivare: colac , creț și pătură. S-ar putea crede, astfel, că descolăci, descreți și despături s-au format de la cele trei unități lexicale de la care s-au format și derivatele cu prefixul în-, dar ceea ce conferă certitudinea că derivatele mai sus amintite în des- sunt formate nu prin derivare progresivă de la bazele colac, creț și pătură, ci prin derivare prin substituție de prefix este criteriul semantic. Pentru a descolăci, descreți sau despături un obiect, se presupune că mai întâi există o acțiune de încolăcire, încrețire și împăturire. Nu poți să desfaci un lucru decât dacă acesta nu e mai întâi făcut, transformat în starea care permite desfacerea ei.

Așadar, ceea ce e specific derivării realizate prin substituție de prefixe este faptul că segmentul suprimat și înlocuit este un prefix, deci e așezat înaintea rădăcinii cuvântului de bază, că între cele două cuvinte există o relație semantică, nu numai o asemănare din punct de vedere formal, iar cuvântul-bază de la care se formează derivatul este anterior în lmbă celui din urmă. Aceasta îndeamnă că în studierea formațiilor în discuție aplicarea criteriului cronologic este obligatorie.

Verbe formate prin substituție de prefixe

Cele mai multe cuvinte formate prin substituție de prefixe sunt din clasa verbelor. Dețin întâietate verbele formate prin substituția prefixului în- cu des-, iar cele formate prin substituția lui a- cu des-, lui în- cu prefixul con-, în- cu răs-, des- cu răs- și de- cu re- sunt mai puțin numeroase. Noile formații aparțin, în chip firesc, aceleiași clase lexico-gramaticale.

Verbe formate prin substituția lui în- cu des-

Cele două prefixe, în- și des- sunt moștenite din latină. În- este continuatorul latinescului in-, pe iar des- îl continuă în limba română pe dis-, cu varianta sa fonetică, di- înaintea anumitor consoane.

Prefixul în- are în limba română varianta fonetică îm- înaintea bilabialelor b și p: îmbina, împotmoli. El este moștenit din latină prin derivate ca lat. infrangere > înfrângere, lat. Incalciare > rom. încălța și multe altele. Foarte multe derivate s-au format cu ajutorul acestui prefix pe teren românesc: înființa, înflori, înfrunzi, înlemni etc. Acest prefix a fost foarte productiv în limba română veche. Prefixul în- are următoarele valori în limba română:

transformarea, trecerea de la o stare la alta ( valoare eventivă):

dobândirea însușirii denumite de temă: îmbăta, îmbătrâni, îmbolnăvi, îndulci, întineri, etc.

dobândirea unei însușiri asemănătoare cu cea a obiectului denumit de temă, asemănarea cu acel obiect: îmbujora, împietri,”a se preface în piatră”etc.

transformarea în obiectul denumit de bază: îmbrânzit, încenușa, întăciuna;

dobândirea obiectului denumit de temă, dotarea cu acel obiect: îmburuiena, încercăna, înflori, înfrunzi, înzăpezi;

realizarea unei acțiuni cu ajutorul obiectului denumit de temă: îmbrobodi, încleia, înhăma, înjuga;

asemănarea cu obiectul denumit de temă, (în ce privește acțiunea făcută de el): împânzi,”a (se) întinde, ca o pânză”, învăpăia,”a se aprinde ca o văpaie”;

interioritatea (“în”) : înnopta, însera;

rol de indicator (al transformării, al dobândirii unui obiect sau al interiorității): împudra, înfăptui, înghionti etc1.

Prefixul des- a fost moștenit din limba latină prin unele verbe derivate, dintre care câteva nu mai pot fi analizate pe baza elementelor componente: despărți< lat. dispartre, dezlega < lat. disligare. El are următoarele valori:

desfacerea, dezlipirea, separarea

obiectului denumit de bază: descăiera, descătărăma, deschinga, descâlci, despacheta, despături, desperechea, despleti, dezbăiera, deznoda;

de obiectul denumit de bază: dezjgheba, desțăra;

negația:

opusul, contariul cuvântului de bază, anularea acțiunii verbului- bază, revenirea la starea anteroiară ( valoare negativă propru-zisă): debloca, decomanda, deconecta, demachia, demonta, depolariza, depopula, descerni, descongestiona, desconsidera, despotcovi etc.

absența, îndepărtarea obiectului sau a calității denumite de cuvântul bază (valoare privativă): decalibra, deparafina, desfrâna, deshăma, despiedica, deznădejde, dezordine etc.

insuficiența, diminuarea: defocalizare, denutriție;

negație indirectă (negarea unei acțiuni dependente de verbul-bază): deconsilia, desfigura;

modificarea, transformarea în sens negativ a obiectului (calității) denumite de bază: denatura, desfigura;

intrarea, pătrunderea într-o anumită perioadă de timp: desprimăvăra, dezvăra,”a intra în (primă)vară”;

rol de indicator (valoare prezentă numai la formațiile cu des-):

al negației: descoji, dezgoli;

al separării, al desfacerii: descotorisi, despierde, dezridica.

Dintre aceste valori ale prefixului în-, respectiv des-, importante sunt acelea prin care derivatele cu prefixul în- oglindesc trecerea de la o stare la alta (îmbăta, împietri) sau dobândirea obiectului denumit de temă ( înflori, înfrunzi), precum și realizarea unei acțiuni cu ajutorul obiectului denumit de temă ( îmbrobodi, încleia, înhăma, înjuga) astfel încât derivatele omoloage realizate prin substituția prefixului cu ajutorul lui des- să arate desfacerea, separarea obiectului denumit de bază (descâlci, dezbrobodi, descleia), opusul, contrariul cuvântului de bază, anularea acțiunii verbului-bază, revenirea la starea anterioară (dezbăta ), precum și absența, îndepărtarea obiectului sau a calității denumite de cuvântul bază (deshăma, desjuga, desfrunzi etc.)

Verbele formate cu des- prin substituția prefixului în- au un sens negativ, deci sunt opuse ca sens verbelor de la care s-au format. Sensul opus cuvintelor bază este dat tocmai de prezența prefixului des-.

În limba română există mai multe perechi antonimice de verbe cu prefixele în- și des- care sunt moștenite din limba latină : încăleca < lat. incaballicare, descăleca < lat. *discaballicare; încărca < * încarricare, descărca< dicarricare; încălța < lat. incalceare, descălța < lat. discalceare; încheia< lat. inclavare, descheia < lat. disclavare; închide < lat. includere, deschide < lat. discludere; îmbrăca < lat. imbracare, dezbrăca < lat. * disbracare. Fiecare cuvânt în des- moștenit din latină are un sens opus omologului său derivat cu ajutorul prefixului în-, iar pe acest tipar al perechilor moștenite din latină s-au format numeroase verbe cu des- ca replică antonimică celor cu prefixul în- formate prin procedeul de care ne ocupăm.

Aceste verbe sunt : descâlci, deschinga, descleșta, descolăci, descotoșmăni, descovoia, descreți, descrucișa, descrunta, descurca, desfăța, desfia, desființa, desfoia, desfrâna, desfrunzi, desfunda, deshăma, deshuma, despăienjeni, despături, desperechea, despiedica, despleti, despodobi, despotmoli, despovăra, desprejmui, despresura, desproprietări, destărnița, destroieni, destruna, desțeleni, deszăpezi, deșeua, deșuruba, dezbăiera, dezbăta, dezbina, dezbrobodi, dezbumba, dezdoi, dezgrădi, dezgropa, dezlocui, deznoda, dezvălui, dezvăța, dezveli și dezvinui (toate acestea consemnate în DEX), la care se adaugă și descheia (DLRM).

Aceste cuvinte derivate prin substituție de prefix se formează de la cuvinte fie moștenite, fie de la cele împrumutate, fie (cel mai adesea) de la cuvinte formate pe teren românesc, deci de la derivate cu prefixe sau de la formații parasintetice.

Verbele formate de la cuvinte-bază împrumutate din slavă sunt: descovoia, dezgrădi și dezveli.

Descovoia este un verb tranzitiv și reflexiv care are ca etimon pe încovoia împrumutat din sl.kovati “a făuri”. Împrumutul din limba slavă este mult mai vechi în limbă decât corespondentul său descovoia. De asemenea, cele două cuvinte sunt foarte asemănătoare din punct de vedere formal, iar ceea ce le deosebește este prefixul (în- versus des-). Chiar dacă încovoia este un împrumut, vorbitorii de limbă română au recunoscut în structura lui un element asemănător cu prefixul în- românesc care ajută la formarea a foarte multe verbe românești în limba română veche. De aceea crearea unui alt verb cu sens opus primului este posibilă cu ajutorul prefixului des- care presupune ieșirea din acea stare denumită de verbul încovoia.

Criteriul semantic probează derivarea lui descovoia de la încovoia prin substituție de prefix. Definiția de dicționar a lui încovoia este “a face să devină sau a deveni curb, a (se) îndoi, a (se) arcui, spec. a (se curba), a (se) deforma în urma unor apăsări exterioare. Fig. A se umili”. Verbul presupune o schimbare de stare, o îndoire, o arcuire, ceea ce demonstrează valoarea eventivă pe care prefixul în- o impune bazei sale. Descovoia este un verb al cărui sens este în strânsă legătură cu cel al opusului său, încovoia, el nu poate fi definit decât cu ajutorul celui din urmă, deoarece presupune o ieșire din starea de îndoire, de arcuire : “a (se) îndrepta un obiect încovoiat, arcuit sau curbat”. Pentru a (se) descovoia un obiect este nevoie ca acesta să fie mai întâi încovoiat. De aceea descovoia este un derivat prin substituție de prefix de la încovoia, prefixul des- având și valoarea de a anula acțiunea verbului bază, deci de revenire la starea anterioară1.

O altă categorie a verbelor derivate prin substituția lui în- cu des- este cea a verbelor formate de la cuvinte-bază moștenite din latină. Acestea sunt descurca, desfrâna, desfunda, deshuma, despiedica, despresura, dezbăta, dezbina și dezvăța.

Descurca < des- +[în]curca, iar încurca este moștenit din lat. * incolicare ( < colus “caier, fir”). Ceea ce ne dă siguranța că descurca este un derivat de la încurca prin substituția prefixului în- cu des- este aplicarea criteriului semantic. Derivatul este definit prin opoziție cu verbul moștenit, ca opus al celui din urmă, deoarece prefixul des- are valoarea de îndepărtare a calității denumite de cuvântul bază : “1. a face să nu mai fie încurcat, a descâlci. 2. a ieși sau a scoate pe cineva dintr-o situație încurcată, dificilă, neobișnuită. 3. a lămuri, a limpezi, a clarifica o problemă confuză, încurcată”. Chiar dacă verbul încurca presupune încâlcire la modul propriu a unor obiecte sau la modul figurat, referindu-se la situații, la probleme, descurca este o negație a tuturor acestor sensuri, o ieșire din starea de încâlcire sau din situația încurcată sau o rezolvare a unei probleme încurcate. Așadar, verbul descurca nu poate fi definit decât cu ajutorul opusului său de la care s-a și format, de altfel, prin substituția prefixului în- cu des-.

Verbul desfunda este un derivat prin substituție de prefix de la înfunda, care este moștenit din lat. infundare și care are sensul : “1.A pune fund la butoi, la putină etc. A astupa complet un orificiu, o deschizătură. Fig. A înăbuși un sunet , un zgomot. 2.Refl. (Despre drumuri, suprafețe etc).A se închide a se sfârși. (Despre conducte, șanțuri) A se astupa 3. Tranz. A vârî, a îndesa( undeva, la fund, în adâncime). A umple bine. 4.refl. și tranz. A (se) adânci, a (se) cufunda. Refl. A intra într-un loc care este (sau pare a fi) fără capăt, fără ieșire’’. Definiția pe care o primește în DEX desfunda demonstrează că datorită valorii prefixului des- de anulare a acțiunii verbului-bază, verbul nou-format este opus lui înfunda: ’’A deschide un butoi scoțându-i fundul sau dându-i cep; p. ext. a deschide o sticlă astupată, scoțându-i dopul ; a destupa. Refl.(Rar, despre torente de apă) A se revărsa. 2. A curăța sau a goli un canal, o conductă, un șanț înfundat etc. 3. A face ca un drum, un teren să devină impracticabile din cauza ploii, a apei revărsate, a noroiului etc. 4. A ara adânc, a desțeleni un teren, de obicei pentru pregătirea unei plantații viticole sau pomicole.” Deci, desfunda este un derivat de la înfunda prin substituția prefixului în- cu des-, lucru demonstrat cu ajutorul criteriului semantic : nu se poate desfunda ceva înainte de a exista acțiunea de înfundare. Toate cele trei criterii, cronologic, structural și semantic, coroborate, argumenteză formarea verbului desfunda prin substituție de prefix de la înfunda.

Dezbina este un verb refăcut după îmbina, moștenit din lat. *imbinare care are sensul de legare, unire, împreunare, asociere pentru realizarea unui tot. Dezbina, după cum indică și prefixul privativ des- cu varianta fonetică dez-, deoarece este folosit înaintea unei teme care începe cu o consoană sonoră, b ) înseamnă “ a desface, a se separa, a se rupe”, dar și “ a face să nu se mai înțeleagă, să se dușmănească sau a nu se mai înțelege între ei, a se dușmăni, a se învrăjbi”. Fiind opus ca sens verbului îmbina, dezbina este refăcut după baza sa prin același procedeu al substituției de prefix: dezbina< des- +[îm]bina.

Ultimul dintre verbele derivate prin substituție de prefix de la o bază moștenită din latină este dezvăța. Etimonul său, învăța este un cuvânt moștenit din lat. *invitiare (< vitium, “viciu”), care și-a schimbat sensul prin înnobilare. Dezvăța este o replică la numai unul dintre sensurile dezvoltate de verbul moștenit, și anume la acțiunea de a se familiariza, a se obișnui, a se desprinde cu un anumit viciu. Dezvăța, prin sensul său de “a face pe cineva să-și piardă sau a-și pierde o deprindere, un obicei, un viciu; a ( se) dezobișnui, a (se) dezbăra” este mult mai aproape de sensul etimologic al verbului învăța, care presupunea deprinderea unui viciu, de aceea este un derivat prin substituție de prefix de la cel din urmă:

dezvăța< des- +[în]văța, unde prefixul des- are varianta fonetică, dez- deoarece se atașează unei teme care începe cu o consoană sonoră, v.

Ceea ce este caracteristic tuturor acestor verbe formate prin substituție de prefixe de la baze moștenite din latină este faptul că sunt antonime ale verbelor de la care s-au format, iar acest lucru este posibil datorită valorii negative, de anulare a acțiunii verbului-bază, pe care le-o conferă prefixul des-, (de-, dez-).

O altă categorie de verbe în des- formate prin substiuție a prefixului în-, mult mai bine reprezentată este cea a verbelor care au drept etimoane cuvinte formate pe teren românesc, fie derivate cu prefixe, fie derivate parasintetice, cu prefixe și sufixe.

Derivatele realizate prin substituție de prefix de la alte derivate cu prefix din limba română sunt: descâlci, descolăci, descreți, descrucișa, descrunta, desfăța, desfia, desființa, desfoia, desfrunzi, deshăma, despăienjeni, despături, desperechea, despleti, despodobi, despotmoli, despovăra, desproprietări, destărnița, destroieni, destruna, desțeleni, deszăpezi, deșeua, deșuruba, dezbăiera, dezbrobodi, dezbumba, dezdoi, dezgropa, deznoda, descleia, iar cele formate de la derivate parasintetice sunt: desprejmui, dezvălui și dezvinui. Toate aceste derivate prin substituție de prefixe sunt antonime corespondentelor lor în prefixul în- datorită valorii negative a prefixului des- care indică anularea acțiunii verbelor-bază, ieșirea din starea reflectată de acestea, ceea ce susține ideea că verbele în des- sunt mai târziu formate în limbă decât etimoanele lor în prefixul în-, presupun existența unei schimbări de stare (cu ajutorul lui în) pentru a realiza anularea sau revenirea la starea anterioară (cu ajutorul lui des-). Un alt verb de acest tip este deschinga care a fost creat în limba română de la închinga prin substituția prefixului în- cu des-: deschinga < des- +[în]chinga.

Închinga este un derivat propriu-zis de la substantivul chingă: închinga< în- + chingă și reflectă realizarea unei acțiuni cu ajutorul obiectului denumit de temă, adică strângerea chingilor șeii de pe cal, punerea chingii, dar și legarea cu cingătoarea. La rândul său, deschinga reflectă îndepărtarea, separarea obiectului denumit de temă, adică anularea acțiunii verbului de la care s-a format: “A scoate sau a slăbi chinga”. Acțiunea de deschingare urmează, în mod firesc, uneia de închingare.

Și mai evidentă este derivarea prin substituție de prefix în cazul lui descolăci care este definit simplu ca o desfacere din încolăcire. Încolăci înseamnă “a (se) face ca un cerc, a (se) desfășura în formă de colac; a (se) încovriga, a (se) încârliga, a (se) încolătăci. A încolăci mâinile sau picioarele”. Definiția din dicționar a lui descolăci trimite la sensul opusului și etimonului său, încolăci. Încolăci este un derivat cu prefix de la substantivul “colac” : încolăci în- + colac, pe cînd descolăci e un derivat prin substituție de prefix de la încolăci :

descolăci< des- +[în]colăci.

Descreți este un verb derivat prin substituție de prefix de la încreți : descreți< des- +[în]creți. Încreți este un derivat propriu-zis cu prefix : încreți < în- + creț, la care se adaugă morfemul –i care ajută la încadrarea verbului în clasa verbelor de conjugarea a – IV- a și are sensul : a face crețuri. A strânge pielea (frunții) astfel încât să formeze cute, zbârcituri. ( Despre pielea carnea cuiva ) A se încrâncena, a se înfiora (din cauza groazei, a spaimei, a fricii ). A face părul creț, a ondula, a cârlionța.” De cealaltă parte, descreți presupune acțiunea de “ a netezi o țesătură, o haină încrețită, a desface crețurile. A face să nu mai fie încruntat, a (se) destinde, a (se) însenina”, este, deci, un opus al lui încreți și în același timp un derivat de la acesta prin schimbarea prefixului.

Un alt verb care are ca bază un verb derivat propriu-zis, cu prefix este descrucișa. Etimonul său, încrucișa (< în- + cruciș) este definit ca “a pune, a așeza cruciș”, pe când descrucișa înseamnă “a face să nu mai fie așezat cruciș”, ceea ce demonstreză clar că este tot un derivat prin substituție de prefix de la antonimul pe baza căruia este și definit, de altfel: descrucișa< des- +[în]crucișa

Înfrunzi este verbul de bază al lui desfrunzi și, datorită prefixului în- reflectă dobândirea obiectului denumit de temă, deci al frunzei, căci este un derivat de la frunză : înfrunzi < în + frunză și are sensul “a face frunze, a acoperi cu frunze”. Desfrunzi este opus semantic lui înfrunzi și se referă la pierderea frunzelor, la “despuierea de frunze”, așa că este derivat prin substituție de prefix de la ultimul pomenit: desfrunzi < des- + [în]frunzi, deoarece valoarea prefixului des- este de îndepărtare a obiectului denumit de bază.

Despături este derivat prin substituție de prefix de la împături :

despături < des- + [îm]pături. Sensul lui despături este de a desface ceva care fusese îndoit, strâns sau împăturit, deci de anulare a acțiunii verbului bază care era de a strânge o pătură, o haină, o pânză, o hârtie etc.prin îndoirea de mai multe ori. Împături este un derivat de la pătură :

împături < în- + pătură. Prefixul în- cu varianta sa fonetică îm- (deoarece este folosit înaintea bilabialei p) impune verbului format valoarea sa de dobândire a unei însușiri asemănătoare cu obiectul denumit de temă.

Verbul desperechea este derivat prin substituție de prefix de la împerechea :

desperechea < des- + [îm]perechea. Împerechea este un derivat propriu-zis de la pereche, iar prefixul în- prezintă varianta fonetică îm-(vezi mai sus): împerechea < în- + pereche. În timp ce împerechea are sensul de unire pentru a forma o pereche, de asociere, desperechea vizează acțiunea de anulare a acțiunii verbului de bază, deci de despărțire, desfacere a doua elemente, lucruri, ființe etc. care formează o pereche. Desperechea este, prin urmare un derivat al lui împerechea.

Descleia (consemnat de DLRM) este un verb derivat prin substituție de prefix de la încleia : descleia < des- +[în]cleia, iar prin definiția sa, “1. a dezlipi ceea ce este lipit cu clei. 2. A curăța firele de mătase su țesăturile de bumbac de substanțe cleioase, prin spălare”, el se opune verbului bază, vizează acțiunea de anulare a acțiunii verbului bază.

Un alt verb derivat prin substituție de prefix de la un derivat parasintetic este dezvălui, iar verbul de la care s-a format este învălui (< în + val +-ui). Sensul derivatului prin substituție de prefix (dezvălui < des – +[în]vălui) este spus celui al verbului bază : “A da la iveală, a face cunoscut (prin vorbe, scris, imagini etc) a arăta. A destăinui, a divulga. 2. A ieși în evidență, a se arăta, a se desfășura”.

Ultimul verb din această categorie este dezvinui, format de la derivatul parasintetic învinui (< în- + vină+ suf. -ui.) prin substituția prefixului în- cu des- : dezvinui (des- + [în]vinui, lucru atestat și de sensul verbului : “a dezvinovăți”, deoarece pentru a (se) dezvinui trebuie să existe mai întâi o acțiune de învinuire.

Verbe derivate prin substituția lui –a cu –des :

Prefixul a- este moștenit din lat. ad-, iar valorile sale, pe care le impune verbelor la care se alipesc sunt : utilizarea ca instrument a obiectului denumit de bază (astupa) și dobândirea însușirii denumite de bază (ameți, amorți), dar și conformitatea cu obiectul denumit de bază (așterne).1

Verbele derivate prin substituția prefixului a- cu des- sunt : destupa, deșterne, dezmeți și dezmorți și toate au ca bază verbe moștenite din latină.

Dezmorți este tot un derivat prin substituție de prefix de la amorți, moștenit din lat. *ammortire (admortire), care, datorită valorii prefixului a- de dobândire a însușirii denumite de bază, are sensul de pierdere temporară a capacității de a reacționa la excitarea din afară, devenind insensibil. Dezmorți, însă, este definit ca “a ieși sau a scoate din amorțeala pricinuită de nemișcare, de frig sau de îngheț. (fig) a (se) trezi din starea de pasivitate, a reveni sau a face să revină la viață. (Despre un lichid foarte rece) A deveni mai puțin rece. (Despre pământ) A se dezgheța”. Așadar, prin sensurile opuse celor ale verbului bază, dezmorți este un derivat prin substituție de prefix de la amorți :

dezmorți < des- + [a]morți.

Verbe derivate prin substituția lui îm- cu răs-:

Valorile prefixului răs- care interesează derivarea prin substituție de prefixe sunt: îndepărtarea, mișcarea spre exterior, împrăștierea, extinderea în spațiu (răsprăștie); rol de indicator fie al repetării, fie al îndepărtării (răstoarce, răzghina).

Verbele care se formează prin derivare realizată prin substituția prefixului în- cu răs- sunt : răsprăștia, răstoarce, răzghina.

Verbe derivate prin substituția prefixului de- cu re-.

În limba română există perechi de verbe în a căror structură se recunosc prefixele de- și re- care sunt opuse ca sens, având aceeași bază, însă datorită valorii acestor morfeme (de- anulare a acțiunii verbului bază; re- : restabilirea situației inițiale, vechi, întoarcerea la sensul dinainte) vizează acțiuni opuse ca sens și sunt împrumuturi din alte limbi : decarbura fr. < dicarburer, – recarbura < fr. récarburer; decoloniza < fr. décoloniser – recoloniza < engl. recolonize; decomprima < fr. décomprimer, recomprima < recomprimer.

După părerea mea, pe tiparul acestor perechi antonimice există și derivate românești realizate prin substituția prefixului de- cu re- , însă doar în cazul verbelor a căror acțiune de revenire la situația inițială presupune o discontinuitate a acestei acțiuni, o anulare a acesteia, reflectată de verbele derivate propriu-zise în de-. Astfel, verbele rebranșa (consemnat în limbajul oral), recalibra (DEX), reconecta (limbaj oral), recroma (DEX), reechilibra (DEX) sunt verbe care s-au format prin substituție de prefix de la debranșa (limbajul oral), decalibra, deconecta, decroma și dezechilibra (toate consemnate în DEX), nu prin derivare propriu-zisă.

Substantive formate prin substituție de prefix

Substantivele formate prin substituție de prefix sunt foarte puține în limba română și sunt de obicei acelea care au forma infinitivului lung din limba română, deci sunt strâns legate de forme verbale. Substantivele conțelegere și răsfrânare sunt derivate prin substituție de prefixe, prin substituția lui în- cu prefixul con-, respectiv lui în- cu răs-.

Conțelegere (DLR) este un substantiv învechit, folosit doar în Ardeal și Bucovina. El este format prin substituție de prefix de la înțelegere, iar sensul său de “înțelegere secretă cu cineva”, care probează valoarea prefixului con- de realizare împreună, de reciprocitate a termenilor împlicați în acțiune : conțelegere < con- +[în]țelegere.

Al doilea substantiv, răsfrânare este un substantiv inserat în DLR ca fiind unul folosit neobișnuit în opera lui Beldiman cu sensul de “lipsă de cumpătare, exces”. De asemenea, el este un derivat prin substituție de prefix de la înfrânare. De asemenea, neobișnuită este și valoarea privativă, negativă pe care o impune prefixul răs- temei la care se atașează după suprimarea prefixului în- :

răsfrânare < răs- +[în]frânare .

Adjectivele formate prin substituție de prefix

Adjectivele formate prin substituție de prefix sunt, ca și substantivele, foarte puțin numeroase și cele două folosite ca exemple pentru această variantă a derivării cu substituție de prefix provin din participii : răsfrânat și răsfundat.

Răsfrânat, ca și substantivul din aceeași familie lexicală este unul neobișnuit în limba română și este consemnat de DLR ca apărând tot în opera lui Beldiman cu sensul de “necumpătat, excesiv”, sens dat de folosirea neobișnuită a prefixului răs- cu valoare privativă față de cuvântul – bază :

răsfrânat < răs- +[în]frânat.

Răsfundat este un adjectiv unde valoarea prefixului răs- de întărire și indicare a îndepărtării se păstrează și se reflectă în sensul adjectivului : “(Regional, despre un teren) desfundat” și este un derivat prin substituție de prefix de la desfundat, prin substituția prefixului des- cu răs- :

răsfundat < răs- + [des]fundat.

Pentru menținerea teoriei că derivarea prin substituție de prefix este un aspect al derivării prin substituție de afixe care, la rândul ei, este un procedu de sine-stătător în cadrul sistemului de formare a cuvintelor în limba română am folosit un număr de 70 de cuvinte derivate prin substituție de prefix, dintre care majoritatea covârșitoare este reprezentată de verbe (66), doar două substantive și două adjective. Dintre cele 66 de verbe derivate prin substituție de prefix, 53 sunt derivate prin substituția lui în- cu des-, 4 prin substituția lui a- cu des-, 3 prin substituția lui în- cu răs-, doar unul prin substituția lui des- cu răs- și 5 prin înlocuirea lui de- cu re-. Așadar, datorită faptului că prefixul în- a fost cel mai productiv prefix din limba română veche, există foarte multe cuvinte în a căror structură se recunoaște acest prefix și, pe baza modelului oferit de perechile de cuvinte autentice moștenite din latină cu prefixele în- și des-, s-au format multe cuvinte în de- prin substituția prefixului în- cu des-. Slab reprezentate pentru exemplificarea acestei variante a derivării prin substituție de prefix sunt substantivele și adjectivele, iar cele 2 substantive, respectiv 2 adjective poartă marca “regional” sau sunt neobișnuit folosite, de aceea nu se poate vorbi de o categorie bine reprezentată de substantive și adjective formate prin acest procedeu, însă exemplele sunt importante pentru ilustrarea mecanismului de formare a cuvintelor prin derivare cu substituție de prefix.

CAPITOLUL III. DERIVAREA CU PREFIXE. CARACTERISTICI GENERALE ALE PREFIXELOR ȘI ALE PREFIXĂRII

3.1. Clasificarea prefixelor

Derivarea cu prefixe este unul dintre procedeele principale de formare a cuvintelor în limba română. Ea poate fi :

Un mijloc unic de formare a unor cuvinte noi, atunci când de la un cuvânt existent în limbă se obține altul prin simpla adăugare a unuiprefix : stră-moș;

Un mijloc asociat cu altele atunci când prefixarea se folosește simultan cu: sufixarea( înverzi), derivarea regresivă (transfug), compunerea (neînstare);

Prefixele sunt afixe care se atașează la începutul cuvântului bază pentru a forma un nou cuvânt. Formarea cuvintelor cu ajutorul prefixelor reprezintă unul dintre cele două tipuri de derivare progresivă.

Față de numărul, de varietatea și complexitatea sufixelor, prefixele prezintă în limba română contemporană un tablou mult mai simplu. De asemenea, spre deosebire de sufixare, prefixarea nu are ca rezultat schimbarea clasei gramaticale a cuvântului, ci numai schimbarea sensului. Astfel, în cădere>precădere, baza este un substantiv, iar cuvântul nou format prin derivare cu prefix este tot un substantiv, în exista>preexista, baza este un verb, iar cuvântul nou format prin derivare cu prefix este tot un verb, electoral >preelectoral, baza este un adjectiv, iar cuvântul nou format este tot un adjectiv ș.a.m.d.

Păstrarea părții de vorbire se datorează faptului că prefixarea nu implică eliminarea sufixului, prefixul adăugându-se, cuvântului întreg, nu radicalului. Altfel spus, dacă partea de vorbire din care făcea parte radicalul se schimbă, totuși aceasta se datorează sufixului: robire>dezrobire, dar dulce>îndulci.

Deși, majoritatea lucrărilor de specialitate clasifică prefixele după două criterii ( semantic și etimologic), considerăm necesar să introducem în lucrarea noastră și clasificarea prefixelor după structura lor morfologică:

Simple (când nu pot fi analizate în unități mai mici)

Complexe (când structura lor permite identificarea unor unități mai mici, dar întregul complex funcționează cu un element unic de derivare):

Compuse ( când rezultă din combinarea a două prefixe simple);

Dezvoltate ( când rezultă din combinarea unui prefix simplu cu un element neprefixal)

Majoritatea prefixelor limbii române sunt prefixe simple. Numărul lor, cuprins în lucrarea menționată mai sus este de 86: a-1, a-3, ab-, an-5, ana-, ante-, anti-, antre-, apo-, arhi-, cata-, circum-, cis-, co-2, con-2, contra-, cu-, de-2, de-3, des-, dia-, dis-, do-, ecto-, en-, endo-, ento-, epi-, ex-1, exo-, extra-, hiper-, hipo-, in-1, in-2, infra-, inter-, intra-, intro-, iz-, în-1, între-, întru-, juxta-, me-, meta-, nă-1, ne-2, non-, o-1, ob-, par-1, para-, pen-, per-, peri-, po-, pod-, poi-, post-, pre-, prea-, pro-1, pro-2, ră-1, răs-, re-2, retro-, s-, se-, sin-, spre-, stră-, sub-,super-, supra-, sur-, tă-, tra-, trans-, tră-, tre-2, ultra-, vă-, văz-, ză-.

Prefixele compuse, rezultate din două prefixe simple analizabile ca un element unic de derivare, sunt : apar- < a-1 + par-1( aparține ); metem- și meten-< meta-+ em-, en-( metempshihoză ); ra-< re-2 + a-1(racola); ram- și ran- < re-2 + am- , an-5 ( rambursa, ranfort); rim- și rin- < re-2+ im-1, in-1 (rimbomba); sco-< s- + co-2 (scofală) și sper-< s- + per- (sperjur).

Prefixele dezvoltate, rezultate din combinarea unui prefix simplu cu un element neprefixal ( fragment nesemnificativ al unui prefix sau al unei rădăcini ) sunt : destr-< des-+ ( în)tr-; pres-< pre-+( ră)s (presfira); zăs-<ză-+ (ră)s.

Majoritatea lucrărilor de specialitate clasifică însă prefixele după două criterii:

În raport cu semnificația generală pe care o pot avea, întâlnim:

Prefixe privative – care imprimă bazei ( mai ales verbe participii și adjective ) sensul „fără”, „ a lipsi de”, „lipsit de” : a – (apolitic); des – (dez-, de-) (descătușa, dezamăgi, declasa);

Prefixe negative – care imprimă bazei ( mai ales adjective substantive, adverbe) valoare negativă, dar cu foarte multe conotații suplimentare ( superlative, lipsa de finalizare a unei acțiuni, frecvență, afirmație) : ne- ( nemuritor, nedrept, neîncetat) in- / im- / i- ( indispune, impropriu, imoral ), a- / an- (apoetic, anorganic), dis- / diz- (discontinuu, dizgrațios);

Prefixe iterative – care conferă cuvântului ( verb, adjectiv participial) ideea de repetare cu diverse alte conotații : extinderea, refacerea acțiunii în sens contrar, revenirea la starea inițială ( eventive) etc : răs- / răz- / ră- ( răscoace, răzgândi, răzleți, răsuci ), re/ (realege, reîncepe);

Prefixe delocutive – formează cuvinte noi pornind de la o bază locuționară, exprimând chiar „înlocuirea”, dar mai ales „introducerea”, „devenirea”, „facerea” etc : în- (înfăptui< a pune în fapt, înlocui<a pune în loc), de-(depărta, dedulci);

Prefixe locative – indică locul în raport cu semnificația bazei, dar și ierarhizarea valorică : ante- (antebraț), extra- (extravilan), intra- (intravenos), pre- (preșcolar), post-(postbelic), sub- (subteran), supra- (suprateran);

Prefixe ale asocierii – con- / com- / co- (concetățean, compatriot, coproducător);

Prefixe care marchează intensitatea maximă (ale superlativului) – arhi- ( arhidiacon, arhicunoscut), extra- (extrordinar, extrafin), hiper- (hiperaciditate, hipersensibil), super- ( superputere, superproducție), supra- (supratonaj, supraprofit), ultra- (ultrademagog, ultrviolet).

Aspectul semantic al prefixelor este detaliat de Laura Vasiliu, autoarea capitolului Semantica prefixelor și a derivatelor cu prefixe,în lucrarea Formarea cuvintelor în limba română (vol II), coordonatori fiind Al. Graur și Mioara Avram. Astfel, sunt atribuite prefixelor următoarele valori:

Interioritatea concretă

statică : intralingvistic, înnopta

dinamică (mișcarea către interior): desprimăvăra, imigra;

Exterioritatea

exterioritatea concretă

statică: excentric, extraconjugal;

dinamică (mișcarea către exterior) : disloca, expatria;

exterioritatea abstractă dinamică (proveniența) : decurge;

exterioritatea concretă statică + inferioritatea abstractă : paraliteratura;

exterioritatea concretă statică + depășirea unei limite: metafizică;

Superioritatea

superioritatea concretă: supracopertă;

superioritatea abstractă (intensificarea) : aflux, arhicunoscut, extrafin, preabun, (supraordonarea) arhidiacon, (generalitatea) diaplegie.

superioritatea concretă + depășirea unei limite: supraindividual, ultralumesc;

superioritatea concretă + exterioritatea concretă : suprapartizan;

superioritatea abstractă + depășirea unei limite (caracterul excesiv) : arhiplin, hipercorectitudine, ultrasunet;

Inferioritatea

inferioritatea concretă: subintitula;

inferioritatea abstractă : inframicrob, mezalianță (subordonarea) contraamiral, subcomisar;

inferioritatea abstractă + depășirea unei limite (insuficiență) : denutriție, diform, indigestie, infrasunet;

Anterioritatea

anterioritatea concretă statică: antebraț, penultim, preistoria;

anterioritatea abstractă dinamică (revenirea la starea anterioară) : readuce, retroceda;

anterioritatea concretă statică + depășirea unei limite : cisalpin;

anterioritatea abstractă dinamică + inferioritatea abstractă: retrograda;

Posterioritatea

posterioritatea concretă statică : epiglotă, postdata, supraviețui;

posterioritatea abstractă dinamică ( direcția spre viitor ) : progres;

posterioritatea concretă statică + depășirea unei limite : transcarpatin, ultramodern;

Proximitatea

proximitatea concretă

statică: context, paraarticular;

dinamică (direcția) : acosta

proximitatea abstractă

statică ( asemănarea) : zvăpăiat, parascarlatină;

dinamică ( afectivă = adeziunea) : asentiment, proamerican (conceptuală = aproximarea) : alungit, întredeschide, prevedea;

proximitatea concretă statică + caracterul secundar: contrasemna

Distanța ( depărtarea)

distanța concretă statică : arhistrăbun, strămunte;

distanța abstractă

statică: abține;

dinamică: abjura;

Opoziția

opoziția concretă

statică : antartic, antisimetrie, contrapantă;

dinamică : contraalizeu, răspăr;

opoziția abstractă evaluativă: antifascist, deprecia, resentiment;

opoziția concretă + caracterul secundar : contratimp;

opoziția concretă + superioritatea sau inferioritatea concretă + caracterul secundar: contraclapă;

Poziția în jurul….: circumpolar, cuprinde;

Poziția intermediară : diartroză, intramontan;

Străbaterea: diacronic, străbate;

Trecerea dintr-un loc în altul sau dintr-o formă în alta: abscrie, metamorfism, transfigura;

Repetarea : realege, contravizită;

Caracterul perfectiv (terminativ) al acțiunii : decurge;

Caracterul incoativ al acțiunii: adormi;

Caracterul durativ al acțiunii: preveghea;

Dobândirea obiectului sau a însușirii…, caracterul eventiv al acțiunii: agrava, înăcri, înfrunzi;

Reciprocitatea, asocierea: conlucra, interlocutor;

Caracterul secundar sau suplimentar : extrasistolă, hiperparazit;

Caracterul neașteptat al acțiunii: supraveni, surprinde;

Realizarea obiectului sau realizarea acțiunii: împacheta, încleia;

Instrumentul: astupa;

Apartenența: apoferment;

Referirea : metalimbaj;

Substituirea : proconsul;

Conformitatea : alinia;

Presupunerea : ipoteză;

Negația bazei

absența (trăsăturilor specifice ale ) bazei ( valoare privativă) : amoral, apolitic, deznădejde, imoral, incomod, imposibil, neadevăr, nonsens;

anularea obiectului sau a însușirii… : decolora, despacheta, răspopi;

transformarea în sens negativ a calității obiectului: denatura, desfigura;

neconformitatea cu baza, caracterul neautentic, fals: antitalent.

Descrierea prezentată aici se deosebește într-o anumită măsură de descrierile sensurilor fiecărui prefix în parte prezentate în alte monografii. Aceste deosebiri sunt determinate de perspectiva diferită din care sunt făcute cele două tipuri de descrieri. Definițiile sensurilor sunt rezultatul analizelor operate asupra ansamblului derivatelor câte unui prefix. Prin aceste analize și, implicit, definiții s-a urmărit uneori explicarea unui sens din altul, gruparea în jurul unei valori fundamentale, paralel cu detalierea conținutului semantic pentru a nu se pierde unele nuanțe.

Din punct de vedere etimologic avem următoarele categorii de prefixe:

Moștenite:

a- (ad-) s-a moștenit ca prepoziție și prefix. Existența prepoziției a întărit productivitatea prefixului. Derivatele cu a- sunt vechi, atestate din secolul al XVI-lea. În epoca modernă prefixul a fost întărit prin derivate cu a (d)-, împrumutate din latină, franceză, italiană. În româna contemporană nu mai este productiv.

de- (lat. de-) este continuatorul prefixului de- , moștenit în componența unor verbe cu structură analizabilă. Începând din prima jumătate a secolului al XIX-lea, prefixul a fost întărit prin împrumuturi din latină, franceză și, uneori, italiană.

des- (lat. dis-) (var. dez- înainte de vocală, semivocală sau consoană sonoră, cu excepția lui z ; și de- înaintea consoanelor s, ș, j,z). sensul general al prefixului este privativ: „fără, lipsit de”.

în- (lat. in-), ( var. îm înaintea labialelor b, p:îmbătrâni, îmbulzi, împărți etc.). Prefixul s-a împământenit prin cuvinte moștenite, ca : înfrânge ( < infrangere), întinde (< intendere), începe(< incipere). Pe teren românesc s-au format numeroase derivate: înființa, înflăcăra, înlemni, întări etc. Dubletul neologic in- (cu var. im- , i- ), provine din împrumuturi latinești ori din celelalte limbi romanice: ilumina, imigra, indica etc. Unele neologisme s-au românizat: îmbiba, încorpora, înmagazina, iar altele funcționează cu variante cu in- și în- (ultima fiind socotită neliterară).

Prefixul in- are și valoare negativă: incoerent, incomplet, inconsecvent, independent. Derivatele verbale formate cu acest prefix pot fi grupate în două categorii:

– verbe eventive ( „arată că în starea subiectului se produce o schimbare, că se transpune în altă stare decât aceea în care se găsea”): încolți, înflori, înfrunzi;

– verbe delocutive ( cele formate de la locuțiuni): îmbătrâni (< a (se) schimba ( a se transforma ) în bătrân), îmbrățișa(< a cuprinde în brațe), înfățișa (< a pune în față), înmâna(< a da în mână).

ră- (lat. re-) a fost moștenit în cuvinte ca răduce< reducere, răpune< reponere, răsună< resonare.

Împrumutate din slavă:

ne-(din sl. ne, care funcționa atât ca prefix, cât și ca negație independentă). El a pătruns de timpuriu în limba română, într-o epocă anterioară despărțirii dialectelor, fapt demonstrat și prin prezența lui în aromână. Formațiile cu ne- sunt foarte numeroase începând cu primele scrieri românești, inclusiv și astăzi. Prefixul ne- are valoare negativă și exprimă:

negația propriu-zisă: neadevărat, nelămurit, neprieten;

lipsa, absența, insuficiența: neadevăr, neajutorare, neîndemânare.

Astăzi, ne- este concurat de prefixele neologice in- (im-, i-) și a-.

răs- (vsl. rac-) (var. răz-, înainte de consoane sonore, cu excepția lui z: răszice). A pătruns prin derivate slave, dintre care unele sunt analizabile în românește: răstopi, războli etc. Temele la care se atașează sunt de origini diferite, iar derivatele sunt consemnate începând cu vechile texte românești: răsfira, răzbate, apoi: răscroi, răsfăța, răzbuna.

Neologice

a- ( înainte de consoane), an- (înainte de vocale) (gr. a-/an-„fără, lipsit de”) : apolitic, anarhic, afon, analfabet.

ante- ( lat. ante-„ înainte , dinainte”): antebelic, antediluvian.

anti- (gr. anti- „ contra, împotriva”): antirasist.

arhi- (gr. arhi-, de la vb. arho „a fi cel dintâi”, „ a merge în frunte”.

3.2. Repartiția derivatelor prefixale și a cuvintelor de bază pe părți de vorbire

Față de numărul, de varietatea și de complexitatea sufixelor, prefixele productive propriu-zise sunt, în limba română, mai puține și mai unitare.

Prefixe privative

Prefixele din această categorie semantică au înțelesul general de fără, lipsit de, alipsi de.

Singurul care formează cuvinte noi în româna contemporană este des-(de-). El dă naștere la verbe din care se formează, dar foarte rar, adjective și substantive deverbative, cu unele excepții ca descreierat (des+creier+at). Verbelecu prefixul des-(de-) se pot grupa în mai multe categorii în raport cu baza.

Din substantive, formații sigure sunt numai descăpățâna (nu are legătură cu încăpățâna, după cum rezultă din semnificația lui), dezlâna = a (se) desface ca firele de lână.

Atât des-, cât și de-servesc la modelarea unor împrumuturi romanice ca:dezarma, dezbate, descrește, descuraja, dezmembra, destinde, decolora, demoda, deversa.

PREFIXE NEGATIVE

ne-

Prefixul negativ comun pentru toate variantele limbii române este ne-. De o mare productivitate, el formează adjective, substantive și uneori adverbe. Rolul lui fundamental este de a nega valoarea semantică a bazei: adevăr – neadevăr, cinstit – necinstit, fumător – nefumător, șansă – neșansă.

Afară de aceasta, el dă uneori privativă derivatelor ca în nesomn (o noapte de nesomn), fapt lesne de înțeles, de vreme ce și formațiile cu prefixe privative pot desemna în anumite situații o idee negativă. Deosebirea esențială dintre ele constă în aceea că, pe când prefixul privativ presupune existența într-o formă oarecare a elementului de care este privat cineva sau ceva, cel negativ nu implică această condiție: acoperit – descoperit – neacoperit – descoperit sau făcut – desfăcut -nedesfacut etc; o oală neacoperită fiind oala căreia nu i s-a pus capac, pe când o oală descoperită este aceea căreia i s-a scos capacul.

Din cauza marii lui productivități, ne-se adaugă la unele cuvinte pentru a nega o valoare oarecare a acestora, nu numai decât pe cea frecventă ori pe cea denotativă, de exemplu nedrept nu neagă pe drept în înțelesul de direct, ci în înțelesul moral, de aceea nedrept se opune în primul rând lui just.

Problema se complică și prin faptul că adesea unul din cuvinte cu prefixul ne-este influențat semantic fie de alt termen din aceeași familie, fie de un sinonim cu aproximativ aceeași semnificație. Dacă nedrept, de exemplu, a ajuns la înțelesul arătat, foarte probabil că aceasta s-a întâmplat în urma prezenței în limbă a lui nedreptate, format de la dreptate.

Prin urmare, prefixul ne-introduce cuvintele într-un microsistem semantic complex, cu raporturi privative alături de cele negative, cu raporturi sinonimice și antonimice variate, ceea ce are drept consecință modificarea formațiilor prefixate.

PREFIXE DELOCUTIVE

Prefixele delocutive formează cuvinte de la locuțiuni (de unde și numele lor). Ele se plasează din punct de vedere semantic foarte aproape de prepoziții. De fapt, unele și sunt prepoziții pe cale de a se specializa în formarea cuvintelor.

Cel mai important prefix delocutiv al limbii române contemporane este în-. El formează în primul rând verbe, foarte multe, în al doilea rând, adjective și adverbe. Adjectivele sunt de tip participial, având deci sufixul -t, în forma -at, -it sau -ut. Se pare chiar că, exceptând verbele la care în-nu mai este recunoscut ca atare: îmbăta, îmbina, închide, îndrăzni, înfige, îngădui, întuneca etc, toate celelalte presupun ca primă fază de trecere a locuțiunii la un verb faza participial-adjectivală amintită.

Sensul primar global al verbelor delocutive formate cu în- depinde de acela al locuțiunilor de la baza lor, și anume de:

locuțiuni care presupun formula a pune, a introduce, a intra, a fi pus în.., a se afla în… de exemplu: a înfăptui = a pune în fapt, a înfățișa = a pune în față, a împerechea = a pune în pereche, a fi pus, a se afla în pereche etc;

locuțiuni care presupun formula a (se) face (a deveni) în (chip de sau în chipul..), de exemplu: a (se) încolăci = a (se) face în chip de colac, a (se) îngălbeni =a (se) face în (culoarea) galben, a (se) schimba în galben, a (se) îngrășa = a (se) schimba în gras,

a îmbătrâni = a (se) schimba (a se transforma) în bătrân etc;

locuțiuni care presupun formula a fi, a lua, a cuprinde, a prinde, a da în: înmâna = a da în mână, a îmbrățișa = a cuprinde în brațe, a încleșta = a apuca în clește etc

Pe lângă faptul că mai toate verbele formate cu în- se încadrează într-una din aceste clase semantice, pentru tratarea lui în- ca prefix delocutiv există și argumente formale. Unul dintre ele îl reprezintă însăși capacitatea limbii române de a construi fără greutate adjective cu aspect verbal utilizând sufixele participiale-at, -it, -ut.Ceea ce se întâmplă în cazuri ca buzat se întâmplă la fel de ușor cuacele părți din locuțiunile în care intră în, de exemplu din a fi, a se afla în belșugse obține îmbelșugat, (este) îmbelșugat, din a intra, a fi primit în școală se obțineînșcolat, (este) înșcolat etc. În felul acesta se ajunge la adjective-participii de genul:

îmbelșugat îndoliat întune(re)cat

încăciulat îngândurat înveșnicit

încopciat împintenat înzăuat

Al doilea argument este prezența unor formații similare, ce-i drept puține, care formează dublete cu cele având prefixul în-, ele înseși fiind combinații ale lui întru-cu o bază, de exemplu: într-adins față de înadins, într-aripa față de înaripa, într-arma față de înarma. Altele ca într-auri (porecla Culcă-ntr-aur), nu au corespondent într-o formație cu în-, dar caracterul lor delocutiv nu dă loc la nici o îndoială.

Clasele semantice amintite se pot diviza, la rândul lor, în subclase. Verbe ca însera, înnopta sau întârzia, de exemplu, intră în clasa a, dar fiind vorba de timp, proveniența lor locutivă diferă după cum răspund condițiilor diatezei. Astefel, când însera este reflexiv, el implică formula Ziua intră (trece) în seară., iar când este intranzitiv (Ion a înserat pe drum), presupune formula a intra, a ajunge în seară cu un subiect animat. Același lucru se poate spune despre a înnopta și chiar despre a întârzia, deși la acesta din urmă este necesară completarea (a intra) în târziu.

În sfârșit, pentru încadrarea verbelor discutate în clasele semantice de mai înainte, trebuie să se țină seama și de comparație. A (se) îmbujora înseamnă a se schimba în culoarea bujorului, a deveni ca bujorul deci roșu ca bujorul (deși bujorul poate fi și alb sau roz), iar când se spune a împături, se contrage în verbul delocutiv o construcție ca a strânge în chip de pătură (a împături un cearșaf, a împături o coală de hârtie etc.)

PREFIXE ITERATIVE

Pentru exprimarea repetării, se folosesc prefixele cu răs- (răz-) și re-.

răs- (răz-)

Prefixul răs- (răz-) are multe valori. Unele sunt derivate ca în a se răzgândi, care înseamnă atât a se gândi din nou, o dată sau de mai multe ori, cât și a se gândi din nou (o singură dată) în direcție contrară primei dăți. Altele reprezintă din capul locului numai rezultatul contrariu al unei acțiuni, de exemplu răspopi nu conține în nici un fel ideea de a se face popă din nou. Dar, într-un adjectiv ca răzbucuros,răz- redă ideea superlativului, care, chiar dacă poate fi interpretată ca efect metonimic al unei construcții posibile, (Era) bucuros și răzbucuros., este totuși altceva decât repetiția propriu-zisă, ceea ce se vede și mai limpede în răsputeri = (din) toate puterile, unde, de asemenea, răs- este superlativ.

re-

Prefixul re- este strict iterativ. El formează verbe în limba literară, fiind unul din puținele prefixe împrumutate care are capacitatea incontestabilă de a se atașa direct la o bază din limba română contemporană, fără a calchia.

Ce-i drept, re- își menține poziția de prefix cult, dar a ieșit din rândul lotului de prefixe savante din limbajele de specialitate. Principalele lui formații vorbesc de la sine în acest sens, mai ales cele la care re- s-a adăugat, deși ele au încă un prefix, pe în-, și, mai rar, pe des-:

reacoperi recăsători reîncepe reîntineri

realege redeștepta reînchiria repovesti

reașeza reîmpăduri reînființa retipări

În unele verbe, re- produce chiar confuzii la vorbitorii cu un anumit nivel de cultură, de exemplu reînsănătoși, reîntineri sau reîntoarce apar pentru însănătoși, întineri și, respectiv, întoarce, ceea ce probează că tendința lui de expansiune este puternică.

ALTE PREFIXE

Sub acest titlu am grupat prefixele internaționale frecvente în limbajele savante românești. De obicei, ele nu dau naștere la cuvinte pe terenul limbii române, dar, datorită faptului că intră în serii, sunt recunoscute în accepția lor originară și ajută la analiza semantică a termenilor tehnici din limbajele de specialitate pătrunși în limbajul literar standard.

a-, an- (grecesc)

ante- (latinesc) = înainte, dinainte

Apare în cuvinte ca antebraț, antecalculație, antedeluvian = dinainte de deluviu, antepenultim, antetren, antedata, antevorbitor; anticameră conține un anti- de proveniență italienească, ca și cel din antedeluvian și antidata, care pare împrumutat tot din italienește. Variația ante-/anti- este însă supărătoare din cauza lui anti- grecesc, cu sens profund diferit de latinesculante-. De aceea, cu excepția lui anticameră, care s-a fixat în această formă, celelalte au fost adaptate conștient în românește, ca antedeluvian și antedata, iar forma cu anti-, considerată din această cauză incorectă, trebuie evitată.

anti- (grecesc), însemnând contra, împotriva

Apare în cuvinte ca: anticar, anticlerical, antiderapant, antiepidermic, antiguvernamental, etc. și în formații mai mult sau mai puțin accidentale ca: antifilm, antiliteratură, etc. Caracterul special al acestora se evidențiază și prin aceea că anti- este întrebuințat înaintea unor substantive nederivate.

arhi- (grecesc)

Redă superioritatea, gradul cel mai înalt în care se manifestă ideea din cuvântul înaintea căruia este așezat. El s-a suprapus în românește cu arhi-neogrecesc, utilizat în ierarhia bisericească pentru a indica poziția cea mai înaltă a reprezentaților diverselor trepte din această ierarhie (arhidiacon, arhiereu), formând prin analogie pe arhipăstor, unul dintre puținele cuvinte de acest fel.

Probabil și din această cauză, putem avea astăzi arhicunoscut, arhiplin, încare se recunosc fară greutate bazele (arhiaglomerat, arhiutilizat).

bi- (latinesc)= doi, dublu, de două ori

Formează serii cu tri- = trei, triplu, de trei ori, quadri-= patru, cvadriplu, de patru ori (scris cvadri-).

Apare în formații savante, ca: bianual = de două ori pe an, bicolor = în două culori, bicromat, bioxid, bisilabic, bilunar = de două ori pe lună, etc. Pentru celelalte: tricolor, trisilabic, triciclu.

circum- (latinesc) = înjur, împrejurul

Apare în circumscrie = a delimita, a înconjura cu un cerc ceea ce urmează a fi descris, circumferință, circumstanță, circumvoluție, circumscripție (devenit prin abreviere popularul circă).

con- (com-, col-, co-) (latinesc)= împreună, împreună cu

Redă ideea de ascociere în cuvinte ca: coasociat, coautor, coexista, cointeresa, colabora, conduce, concetățean, confrate, conlucra, conșcolar.

contra- (latinesc) = împotrivă, în față, în corelație cu

Apare în contragreutate, contraindicat, contradicție, contraremarcă, contrapagină, contrasemna, contrasemnătură, contraveni, contrazice etc, dintre care numai contrapagină pare făcut în românește.

de- =similar luides-

ex- (latinesc)= scos din, în afara…

hiper- (grecesc)= peste măsură de, în grad foarte mare, supra

hipo- (grecesc)= sub măsură,foarte mic, foarte puțin

in- (latinesc)- Are sens de negare, ca în: inabil, incorect, incomod, incomoda, incomplet, incult, indivizibil, etc.

FALSE PREFIXE (PREFIXOIDE)

Deși între prefixe și prefixoide deosebirea este mult mai mică decât între sufixe și sufixoide, totuși despărțirea prefixoidelor de prefixe se poate menține, cu observația că, pentru limba română contemporană,ea nu are consecințe funcționale.

aero- (grecesc)= privitor la aer, în legătură cu aerul, privitor la aviație, în legătură cu aviația

Apare în aerogara, aerodinam, aerogramă, aeromodel, aerosol.

auto- (grecesc)= de la sine, propriu, prin sine

Apare în autoadministra, autobiografie, autoconservare, autocritică.

auto- (romanic)= care se referă la automobil, care privește automobilul; valoare dezvoltată prin abstragere din automobil, care, la rândul lui, conține pe auto- (grecesc).

Apare în autobuz, autocar, autocamion, autogară, autostradă.

bio- (grecesc)= care privește viața

Apare în biologie, biochimie, biografie, biopsie, biosferă.

geo- (grecesc) = care privește pământul

Apare în geografie, geologie, geodezie, geometrie, geosferă.

hemo- (grecesc)= referitor la sânge

Apare în hemogramă, hemostatic, hemoglobina, hemoptizie.

hipo- (grecesc)= referitor la cal

Apare în hipodrom, hipotracțiune, hipologie.

hidro- (grecesc) = referitor la apă

Apare în hidroavion, hidrocentrală, hidrodinamică, hidroelectric, hidrofil, hidrofor, hidrosferă, hidroterapie.

iso-pronunțat și izo- (grecesc)= egal, de același fel, echivalent

Apare în izobar = la aceeași presiune, izomorf = faptul de a avea aceeași formă, izoglosă = linie care unește același fenomen lingvistic.

macro- (grecesc) = mare

Apare în macrobiotică, macrocefalie, macrocosmos, macromoleculă.

micro- (grecesc)= mic

Apare în microanaliză, microbiologie, microcefal, microclimă, microfotografie și microradiofotografie, microspor etc.

mono- (grecesc)= unul singur, în opoziție cu bi-, are și înțelesul de = o singură dată.

Corespunde lui uni- (latinesc). Apare în monobazic, monocotiledonal, monocrom, monocultură, monofazic, monoftong și, mai ales, monoftongare, monogam, monogamie, monoton, monovalent.

mulți- (latinesc) = mulți, multe

Apare în multicelular, multiform, multilateral.

omo- (ho mo-, homeo-) (grecesc)= identic

Apare în omograf omonim, omofon.

orto- (grecesc)= corect

Apare în ortoepie, ortografie, ortoped.

poli- (grecesc)= mulți, multe

Corespunde lui mulți- (latinesc).

Apare în poliarticulat, poliartrită, policrom, polifonie, poligam și poligamie, polimorf, polisportiv, polisemie, politehnic, politehniza.

pseudo- (grecesc) = fals

Apare în pseudopod, pseudoștiință, pseudonim, pseudoartist.

Tele- (grecesc) = departe

Apare în telecomandă, telereglaj, telescop, televizor, televiziune.

tele- (izolat din televiziune)

Apare în telejurnal, telespectacol, telespectator.

zoo- (grecesc) = animal, privitor la animale

Apare în zoochimie, zoolatrie, zoologie, zootehnic, zootehnie,zootehnician.

CAPITOLUL IV. SUPRAPREFIXAREA SAU CUMULUL DE PREFIXE

Supraprefixarea are rolul de a defini prezența în mod simultan a cel puțin două prefixe ce au aceeași bază, cum ar fi:

străstrănepot (prefix similar) sau (a) supraîncălzi (prefixe distincte)

Prefixoidele, cunoscute și sub denumirea de false prefixe, se pot interpreta în mod distinct, respectiv: sub forma prefixelor, întrucât în mod funcțional au un caracter similar acestora, dar și sub forma unor elemente de compunere, întrucât la orginea lui stă cuvântul. Prefixoidele provin mai ales din limba greacă, pătrunse prin prisma fenomenului neologic în limba română și sunt caracterizate prin trăsături internaționale, bune exemple în acest sens fiind auto-, micro-, aero-, hidro-, orto-, mini-, pseudo-, bio-.

Totodată, se poate afirma că derivatele supraprefixate prezintă același prefix, remarcându-se, astfel, derivate precum post-post-scriptum, extra-extrafin, răs-răscitat. În același context se mai remarcă și prefixele diferite, spre exemplu endo-exocrin sau exo- endocrin.

Între compusele de ordin savant sunt surprinse anumite formații cu prefixoide, de tipul telestereograph sau thermogalvanometer, care sunt, practic, derivate și nu compuse. Astfel, exclusiv, sunt segmentate două componente constituente. În acest sens, se remarcă principiul binarității structurii derivaționale, acesta aplicându-se inclusiv în ceea ce privește compusele, în această categorie fiind incluse și cele de ordin savant, indiferent de numărul componentelor constituente din conținutul lor. În acest context, o formulă-sintagmă de tipul „compuse savante prefixate” ar putea fi improprie în ceea ce privește formațiile de genul interferrometer și recordogram. Aceste formații sunt, de fapt, derivate propriu-zise cu prefixele inter- și re-, acestea nefiind compuse. Tot un caracter impropriu îl are și sintagma afixoid central, aceasta făcând referire la formații cum ar fi telecinematography, context în care formantul cinemato se comportă ca un „afixoid central”. Aici, se remarcă prezența unui derivat prefixat cu ajutorul prefixoidului tele- și baza derivativă a termenului cinematography, acesta din urmă fiind un compus de tip savant autonom în sincronie. O inconsecvență similară poate fi depistată și în contextul supraprefixări, pluriprefixări sau cumulului de prefixe.

De altfel, termenii supraprefixare și cumul de prefixe aparțin cercetătorilor Florica Ficșinescu și I. Rizescu. În exemplele de tipul superregeneration, megamegacycle, superencryption se remarcă anumite derivate prefixate provenite de la baze derivative care sunt libere în sincronie, context specific termenilor de regeneration, megacycle, encryption.

În limba română se acceptă existența a două grupuri mari de prefixe: vechi și noi. G.Brâncuși menționează doar faptul că, în româna actuală, se recurge frecvent la formații prefixale. Alți lingviști propun o analiză detaliată a acestor prefixe. Astfel, E. Lüder abordează prefixele: arhi-, prea-, stră- proto-, para-. Lüder generalizează opiniile expuse în gramaticile românei contemporane în care prefixele graduale se împart în “vechi” și “noi”, ținându-se cont de momentul apariției lor în limbă. Prefixele vechi se mai numesc și “moștenite”, cele noi – “neologisme, prefixe livrești, culte”. Pe lângă prefixul de intensitate maximă arhi-, I.Iordan și V.Robu mai identifică și prefixul baș- de origine turcească, dar, din păcate, nu am înregistrat cazuri de utilizare a acestui prefix în materialul faptic adunat. Savanții menționează că baș- a fost productiv prin secolele XVII-XVIII, pătrunzând în limba română prin unele cuvinte turcești, care denumeau diferite funcții sau ranguri de frunte: baș-aga, baș-boier, baș-ciohodar. Astăzi aceste cuvinte sunt considerate arhaisme. Profesorul V.Marin evidențiază în limba română prefixele răs-, răz-, prea-, stră- cu valoare intensivă. Pentru M.Avram aceste prefixe (prea-, răs-, răz-, stră-) sunt vechi. I.Melniciuc delimitează un număr mai impunător de sufixe arhaice în raport cu alți cercetători: baș-, prea-, răs- (răz-), ne-, stră-. Avram oferă și etimologia lor, atestând, totodată, ca și M.Avram, procedeul supraprefixării: răsrăsrăstrăbunel, străstrăvechi. Pentru M.Avram, supraprefixarea apare din dorința vorbitorului de a spori expresivitatea enunțului.

Tendința de marcare redundantă a superlativului poate fi pusă în relație cu „nevoile‖ pragmatice ale mesajului respectiv și ale enunțiatorului său: încercarea de a persuada, de a convinge cu orice preț, de a i se acorda credit. De multe ori, chiar adjectivul intensiv (corespunzător verbului), folosit ca atare, este reiterat, dar cu o marcă formală de superlativ, ca în exemplul: „Sunt stupefiat. Sunt absolut stupefiat. Mai mult, această tendință a fost semnalată, pentru etapa actuală a limbii române, chiar cu referire la substantiv, pentru care s-a discutat marcarea redundantă prin cumul de prefixoide cu aceeași valoare, fenomen denumit supraprefixare sau pluriprefixare.

Excerptarea lexico-semantică a presei din ultimii ani permite identificarea unei tendințe a limbii române actuale, aceea a compunerii unor substantive cu prefixoide de tipul: super-, supra-, mega-, ultra-, macro-, mini-. Aceste elemente formative au valori lexicale concrete și, în plus, sunt încărcate cu seme superlative pe care le transferă cuvantului-suport. In cazul adjetivelor, fenomenul este normal, pentru că adjectivul compus se află in variatție liberă cu adjectivul marcat prin categoria comparației: copil-supradotat care este similar cu copil foarte dotat.

Tendința actuală a limbii este de a transfera semele superlative și substantivelor la care se atașează prefixoidele. Transferul semantic are loc, dar structurii create nu i se mai poate substitui, în nici un context, structura echivalentă cu morfemul de comparație. Astfel, megashow păstrează ideea de superlativ, dar nu poate fi substituit prin foarte show.

Super-, mega-, supra-, macro-, pe de o parte, și mini-, micro-, pe de altă parte, sunt particule care, fără a schimba semnificația obișnuită a numelui la care se adaugă, o completează prin adjoncție semică [foarte mare] / [bun], [foarte mic]. Prefixoidele superlative marchează intensitatea acțiunii sau a calității exprimate. Limba latină si vechea slavă, ca și limbile romanice și limbile slave moderne, au folosit aceste mijloace de intensificare. In limba română, prefixoidele vechi (arhi-, prea-) sunt concurate de cele noi (extra-, hiper-, ultra-) în scopul exprimării acelorași valențe superlative.

In cele ce urmează, vom prezenta câteva dintre substantivele compuse cu prefixoide în contexte de limba actuală din presa scrisă sau din reclame publicitare.

Dupa criteriul ocurenței și al dispersiei, formațiile cu super- sunt cele mai frecvente în limba actuală. Structurile astfel compuse sunt prezente în contexte foarte variate. In primul rând, sunt foarte frecvente în presă, pentru ca ea reflectă cel mai bine realitatea lingvistică actuală și, mai mult decât atât, influențează, la rândul ei, comportamentul lingvistic al vorbitorilor. Dacă, inițial, prefixoidele aveau caracter cult, științific și circulau în limbajul specializat, mass-media le preferă datorită impactului pe care substantivele gradate îl au asupra vorbitorului. Nu excesul intereseazaă, ci forța indusă de particula care emfatizează. Termenul astfel desemnat atrage atenția asupra sa și traduce într-o manieră lingvistic economică o calitate superlativă

Predilecția pentru prefixoidul super- o demonstrează utilizarea lui în combinații foarte diferite:

„ Toți candidații la președinție se intrec în a-și exprima dragostea față de super- finanțistul american”.

„ După cum spun ziarele americane, a fost o căsătorie demnă de o superproducție holywoodiană.”

„ Bravo- Supershow 2000, eveniment sponsorizat de Ericson a fost un adevărat superspectacol muzical”.

„ Suntem conștienți de puterea Galatei. Nu am uitat Supercupa Europei.”

Anunțurile de la mica publicitate „ speculează” astfel de tipare lingvistice pentru a deveni mai atractive: „ Superofertă: De închiriat spațiu comercial: 400mp”.

Pe lângă exemplele din presa scrisă, trebuie să semnalăm existența compuselor cu prefixoide și în domeniul audio- vizualului. Se difuzează emisiuni ca Superweek-end, reclame, spoturi publicitare: „ Prinde superoferta Connex Go!” sau chiar filme cu astfel de titulaturi: Superman, Superwoman, Jesus Christ Superstar. Casetele audio au mențiuni ca: „ Supercompilație pentru superchefuri” și conțin piese de tipul „ Superfemei” (melodia trupei Body & Soul).

Structurile cu prefixoidul super- s-au transformat în veritabile denumiri generice: Supermarket, Supermagazin. Fenomenul este interesant pentru sintagmele Supernova și Supersonic. Sintagmele inițiale erau Dacia Super Nova sau Super Avion Sonic. Prin contiguitatea numelor s-au efectuat un transfer semantic și substantivul a fost anulat. Așa se explică faptul că, din punct de vedere formal, prefixoidul se atașează unor adjective care preiau semnificația substantivelor din construcția inițială, se comportă ca niște substantive și sunt tratate ca atare: o supernova înseamnă o mașină cu marca respectiva.

Construcțiile cu prefixoidul super- au, din ce în ce mai frecvent, un concurent realizat prin utilizarea lui hiper-: hipermarket, hipermagazin:

„Hipermarket-ul Carrefour – Militari, șoseaua București – Pitești, vă oferă modelul de boiler electric Niagara.”

„ Carrefour extinde suprafața de vânzare a hipermarketului din Militari.

Varianta grafică hyper- se justifică prin franceză și demonstrează la nivel grafic, instabilitatea construcției.

Alături de compusele cu super-, apar formații cu prefixoidul SUPRA-, dar construcțiile nu sunt sinonime, dezvoltând construcții paralele, nesustituibile una prin cealaltă.

In DN3, SUPER- este definit ca element prim de compunere savantă cu semnificația:

1. adaugare, adunare, suprapozitie, exces.

2.Care stă deasupra, superior, care trece dincolo, întrece; condiție, poziție superioară.

3. extraordinar, superlativ.

Considerăm că sensul 3 este cel mai frecvent în limba actuală și deci formațiile substantivale recent compuse cu prefixoidul super- au, în primul rând, sensul acesta de superlativ. La rândul lui, supra- este înregistrat în dicționar ca element prim de compunere savantă cu semnificația:

1. deasupra, peste, care se adaugă.

2. supliment, adăugare.

3. care trece peste o limită, exces.

4. transcendent, de dincolo de lumea sensibilă, supranatural.

5. superlativ, foarte, extrordinar.

Suprapunerea unora dintre sensurile celor două elemente se verifică prin posibilitatea substituirii lor în combinațiile în care apar, deci, la nivel sintagamatic: superarbitru/ supraarbitru, superdoză/ supradoză, în care apare identitate referențială și, prin urmare, variatție liberă. In alte contexte adăugarea prefixoidelor la aceeași bază impune și o modificare de ordin semantic, termenii rezultați trimițând la realități diferite. Astfel, superofertă semnifică oferta de calitate superioară, în timp ce supraoferta este oferta mai avantajoasă, facută eventual în contextul unei licitații. De asemenea, superproducție este producție superioară, din punct de vedere calitativ, în timp ce supraproducție presupune o parte a producției care depașește posibilitațile desfacerii. In general, substantivele din sfera producției economice permit adjoncția celor două elemente de compunere cu modificarea semantică aferentă: superprodus/supraprodus, superprofit/supraprofit, superpreț/ suprapreț etc.. Ambele formații propun o semnificație de superlativ, incluzând semul [ peste masură], dar aceasta superioritate este de ordin calitativ pentru super- și de ordin cantitativ pentru supra-.

Mini- este prefixoidul cu cea mai fracventă ocurență în limbajul actual pentru marcarea unor termeni din planul opus lui super-, supra – și anume acela al miniaturalului. De origine latină, el a pătruns în română prin filieră franceză. Indiferent de substantivul căruia i se adreseaz, mini- completează semnificația cu semul [mai mic] realizând astfel gradarea la un alt nivel al comparativului de inferioritate: minimarket, minibar, minitest. Mini-, apare în numele unor magazine: Miniprix, Minimall, sau în titlul unor rubrici de revistă: Minicronica mondena (F.), în denumirea unor produse alimentare: minichec, minirulada, minitort de înghețată, minicroissante, a unor mijloace de transport: minibus, minicar, sau în denumirea unor aparate casnice: minicasetofon (de mașină), miniaspirator, minitelevizor etc.. Sfera lexicală a compuselor cu acest prefixoid este, așadar, extrem de largă, iar eterogenitatea semantică a termenilor la care se atașează demonstrează productivitatea lui în limba actuală.

MEGA- este definit în DN3 ca element prim de compunere savantă, având sensul de „ foarte mare”; ( in sistemul metric) „ de un milion de ori” și are în limba română etimon francez. Dacă prefixoidul apare mai ales în terminologia științifică, în presa ultimului deceniu se remarcă o creștere spectaculoasă a productivitații și a circulației sale în contextul tendințelor de internaționalizare căruia i se atașează, transferând semnificația din sistemul metric în sintagme din limbajul obișnuit.

„ Ziarul „The Sun” mai dezvăluie ceva care ne lasă cu gura cascată: megastarul Michael Jackson doarme cu papușile.”

„Formația Phoenix, cel mai mare grup rock din România, cu o carieră de 40 de ani, va susține un megaconcert”.

Utilizarea lui mega- are motivații obiective: economie lingvistică, originalitatea expresiei, dar și unele subiective, care țin de pretenția publicistului de a epata sau de tendința de exagerare a relatării. Compusele gazetărești cu mega- pot fi denotative, neutre, din punct de vedere stilistic, în discursul jurnalistic informativ și stilistice, expresive, atunci cand apar ca asocieri insolite între baza, eventual argotică, și prefixoidul de origine savantă: megafiță, megașușă.

Nu în ultimul rând, vom analiza semnificația superlativă pe care o au alte două prefixoide: micro- și macro-. Motivația analizei împreună a celor două elemente de compunere este fapul că ele dau naștere unor construcții perechi: macro- / microeconomie, macro- / microcentrală, macro- / microcosmos, macro- / microelement etc..

De origine grecească, MICRO- este un element prim de compunere savantă care are semnificația‚” microscopic, a milioana parte, mic” și se opune lui macro- care este definit în DN3 ca având semnificația „ mare”, „ foarte mare”; macro- apare cu precădere în limbajul științific, prezența lui în sintagme din presă fiind destul de rară și eventual receptată ca forțată: macrogașcă, macroșpagă.

„Glade- microspray!”

Pierderea semelor superlative poate interveni atunci când accentul nu mai cade pe ideea de foarte mare sau foarte mic; Aurel Rău își intitulează volumul din 1975 „ Micropoeme și alte poezii”. De asemenea, MICRO- și MACRO- apar în denumirile unor instituții sau filme: Micro Top Trading, Microentreprise Credit Romania, Micronet, Microsistem, Microsoft. Semnificația lui MICRO- nu mai este aceeași, nu se mai leagă de ideea de mic ( nu putem spune ca Microsoft este o firma mică sau puțin semnificativă).

De fapt, utilizarea prefixoidelor ca elemente de compunere a numelor unor firme este o tendință mai largă, devenită chiar clișeizantă: Supercasa Invest, Superfood Company, Super Record, Minihotel Colibri, Minipensiune pentru copii etc..

Strcturile cu prefixoide reprezintă un tipar lexical productiv nu numai în limba roamână. Formații din engleză, adaptate sau preluate ca atare sunt numeroase (supershow, megastar, superbowl). In franceză, de asemenea, SUPER-, MINI- sunt utilizate inclusiv cu valoarea de adjectiv invariabil pe care am semnalat-o. Termeni din italiană, predispuși la includerea printre cuvintele internaționale, apar destul de des în presa românească: supercalcio, supermercato etc..

„ Perechea Simona și Roberto dețin recordul la Superbacio.

Prefixoidele superlative au, așadar, rolul de a reda și a intensifica impresiile produse asupra oamenilor de elemente oarecare. Natura lor concisă și expresivă, posibilitatea evitării perifrazelor sunt explicații ale utilizării lor pe scară largă, în mijlocul mijloacelor lexicale obișnuite de marcare a gradării.

CAPITOLUL V. PREFIXOIDELE SAU FALSELE PREFIXE

O problemă controversate în ceea ce privește derivarea cu prefixe, în multe privințe, aceasta fiind încă nerezolvată este marcată de statutul prefixelor prin raportare la prefixoide sau pseudoprefixe și cu elementele de compunere. Ca atare, se poate oferi o descriere amănunțită a punctelor de vedere din lingvistica autohtonă.

Termenul prefixoid îi aparține lui Bruno Migliorini care, în articolul Il tipo radiodiffusione nell’italiano contemporaneo publicat întâi în „Archivio glottologico italiano” XXVII, 1935, apoi în Lingua contemporanea, Firenze, 1938, consideră că în derivarea cu prefixe trebuie să se vorbească de două tipuri de formanți: prefixe și prefixoide.

Pseudoprefixele sau prefixoidele „apar la un număr relativ mare de cuvinte și prin aceasta formațiile respective diferă de compunerile adevărate care sunt oarecum unice”.

Sub acest aspect, cu toate că „numărul pseudoprefixelor este enorm”, o anumită parte a acestora se comportă ca și prefixele, lucru ușor de sesizat în ce le privește pe arhi-, bi-, multi-, neo-, omni-, pluri-, poli-, semi- etc. „Ele ar trebui considerate ca pure prefixe, ─ conchide Iorgu Iordan ─ căci așa le tratează limba, și dacă totuși sunt puse printre pseudoprefixe, aceasta din cauza originii lor: sunt cuvinte „materiale”, adică propriu-zise (exprimă noțiuni (…)”.

Al. Graur nu împărtășește punctul de vedere al lui Iorgu Iordan, respingând introducerea în domeniul formării cuvintelor a termenilor pseudoprefix sau prefixoid: „(…) e clar – spune el – că teoria e greșită, deoarece aero-, micro-, își păstrează sensul lexical, ba chiar unele se pot întrebuința și singure ( tracțiune auto, hipo; studenții au plecat la micro…)”.

În pofida acestor constatări, termenii s-au impus și chiar s-au făcut remarcate și perechile lor, pseudosufix și sufixoid.

În ce privește posibilitatea unor prefixoide de a apărea și la sfârșitul formațiilor, Florica Dimitrescu, în Notes sur les suffixoides dans le roumain littéraire actuel, RRL XIV, 1969, nr. 1, p.3-6, consideră că ele pot fi numite prefixoide mobile. „În această situație – spune ea – considerăm că avem de-a face cu prefixoide mobile, deoarece având la bază cuvintele independente, ele au posibilitatea de a deține un loc sau altul cu privire la segmentul principal la care sunt atașate”.

Este discutată și situația în care prefixoidele și sufixoidele se pot combina formând cuvinte noi: radiodrom, radiofon, fotogramă, aeroduct etc. Ea precizează că asemenea combinații reprezintă o tendință a limbilor culte actuale. În același timp consideră că termenul recomposition propus de A. Martinet și H. Mitterand este impropriu „deoarece se conturează impresia unei compoziții duble, nefiind cazul în acest context”.

Și Cuniță (1980) împărtășește punctul de vedere al încadrării „radicalelor” grecești sau latinești la compunere. După ce arată că aceste radicale au pătruns în diversele limbi romanice, și nu numai, din necesitatea de a crea o terminologie adecvată noilor realități din știință și economie, ea spune că „pentru a forma o astfel de terminologie, am apelat la radicalii grecești și latini și, mai presus de toate, la metoda compoziției sintetice specifice limbii grecești.” Fulvia Ciobanu și Finuța Hasan ajung la concluzia că denumirea cea mai potrivită pentru „toate elementele fără existență independentă în limba română” este elemente de compunere, și nu pseudoprefixe sau prefixoide.

În ceea ce privește temele, cele mai multe ocupă locul inițial. Puține dintre ele pot ocupa primul loc și ultimul loc, iar câteva, foarte puține ocupă numai sfârșitul cuvântului compus (- (a)gog, -ambul, -duct, -ftong, -mant etc.). De subliniat că atunci când un element de tipul celor discutate se combină cu un cuvânt existent în limba română, acesta din urmă apare ca ultim membru al compusului: hidrobicicletă, neopozitivist, pirograva etc. Ele apar mult mai rar pe prima poziție: bugetivor, pomicol etc.

Încercând să delimiteze elementele de compunere, adică prefixoidele sau pseudoprefixele, de prefixele propriu-zise, autoarele prezintă următoarele deosebiri pe care le consideră esențiale:

elementele de compunere au sens lexical deplin (exprimă deci noțiuni, datorită faptului că provin din substantive, adjective, pronume, numerale, verbe), în timp ce prefixele nu au această calitate, ele provenind de cele mai multe ori din prepoziții;

unele prefixe nu au nici măcar valoare lexicală, rolul lor fiind acela de a trece un cuvânt de la o clasă morfologică la alta, dar în asociere cu un sufix (este vorba de declinarea parasintetică);

unele elemente de compunere pot să apară și la sfârșitul compusului, acesta păstrându-și sensul sau schimbându-și-l: filorus/rusofil, grafolog/logograf, în timp ce prefixele nu pot sta niciodată la sfârșitul cuvântului (a se vedea totuși categoria prefixelor mobile, propusă de Florica Dimitrescu, v. supra); acceptarea termenilor pseudoprefix, prefixoid ar atrage după sine și adoptarea celor de pseudosufix sau sufixoid, ceea ce ar duce la situația „paradoxală” de a constata că există cuvinte fără rădăcină, alcătuite numai din prefixoide și sufixoide (geolog, logograf sau, într-o structură asemănătoare, cineast, termofica etc.). Dar Florica Dimitrescu afirmă că „sudarea directă a celor două rădăcini este una din caracteristicile noilor formațiuni de cuvinte din limbile curente ale culturii”, discutând modul de formare al lui teleast, cuvânt semnalat încă de Iorgu Iordan.

Reluând problema raportului dintre prefixe și elementele de compunere sau dintre prefixare și compunerea de tip tematic, Mioara Avram consideră că „problema delimitării derivării și a derivatelor cu prefixe de compunere și de compusele de tip tematic (cu elemente de compunere) se pune pe două planuri:

a) pe plan teoretic, general, interesează distincția de principiu dintre aceste procedee, în speță poziția față de categoria elementelor de compunere care ocupă primul loc și pe care unii lingviști le numesc pseudiprefixe sau prefixoide,

b) în câteva situații concrete este necesară delimitarea unor prefixe de segmente omonime cu statut de elemente de compunere”.

Este invocat același criteriu semantic-noțional, asociat cu criteriul etimologic, urmărindu-se dacă proveniența este din cuvinte autosemantice sau din instrumente gramaticale. O situație aparte au acele segmente care provin din adverbe, ele neputând fi repartizate, în bloc, la prefixe sau la elementele de compunere. Mioara Avram crede că ele pot fi incluse la prefixe doar dacă etimonul a avut și o valoare de prepoziție și citează segmente ca apo-, dia-, infra-, poi-, post- etc. Dintre acestea, non- este considerat prefix datorită echivalenței cu ne- (dar un principiu al echivalenței nu a fost propus de nici un cercetător). De asemenea, intro- și pen-, întrucât au avut în latină „etimoane adverbiale care funcționau și ca prefixe” (cf. FC II: 13).

Valoarea prepozițională este invocată și în cazul lui amfi- (amfibiu, amfipod etc.), considerat element de compunere, deși în greacă etimonul avea valoare dublă, de adverb și de prepoziție. Calitatea de element de compunere s-a decis pe baza faptului că „în cuvintele analizabile semantic în română nu se identifică valori prepoziționale”. La fel se procedează cu avan- (avangardă, avanpost, avanscenă etc.), în ciuda aceleiași duble valori a etimonului francez. Aici se mai invocă și „atracția” exercitată de antonimul arier- (ariergardă), al cărui etimon este exclusiv adverb (Ibid.). În ce ne privește, „atracția” mai puternică, cel puțin în română, este inversă, dinspre avan- spre arier- datorită numărului mai mare de derivate în care apare avan-. Ca atare ni se pare mult mai judicios a-l încadra și pe arier- printre prefixe.

Reluând problema delimitării dintre prefixe și prefixoide, Sergiu Drincu, consideră că e necesar a se pune un accent mai mare pe criteriul funcțional. Din această perspectivă se poate observa, cum s-a și susținut de altfel, că rezultatul compunerii reprezintă o formațiune complet diferită semantic în raport cu morfemele intrate în combinație, în timp ce la derivarea cu prefixe se obțin variații semantice ale cuvântului de bază. În studiul citat se pune sub semnul întrebării eficiența criteriului etimologic, întrucât pentru limba împrumutătoare el este lipsit de valoare funcțională. De asemenea, autorul atrage atenția că și criteriul semantic-noțional trebuie folosit cu mai multă prudență.

Sergiu Drincu ajunge la concluziile de mai sus pe baza datelor din articolul Finuței Hasan, în care autoarea dovedește, urmărind istoria formanților -oid(ă); -(i)fic, -(i)col, că acestea își pierd sensul concret original în favoarea unuia abstract, specific sufixelor. „Ajungem la concluzia – spune ea – că encefaloid, petaloid, romboid etc. sunt compuse care conțin termenul -oid(ă); -oid(ă) este, prin urmare, un formant cu statut dublu”. La fel în cazul lui -(i)fic: „În limbile moderne se întâlnesc unele adjective în care -(i)fic își păstrează sensul lexical de „a face”: calorific, frigorific, sudorific etc. și altele în care -(i)fic nu mai are acest înțeles, de exemplu: specific, științific etc.”

În ce ne privește, optăm pentru criteriul funcțional susținut, la noi, cu consecvență de I. Coteanu care consideră că „această distincție [între prefixe și prefixoide sau elemente de compunere] este lipsită de importanță pentru limba română, pe de o parte pentru că elementele prefixale la care ne referim nu au fost împrumutate decât în cazuri cu totul excepționale direct din grecește, pe de altă parte pentru că, din punctul de vedere al vorbitorilor, inclusiv al celor care știu originea lor, interesează numai sensul acestor pseudoprefixe”. […] Ca atare, „despărțirea prefixoidelor de prefixe se poate menține, cu observația făcută de la început, că, pentru limba română contemporană, ea nu are consecințe funcționale.

La aceste procedee se adaugă și alte procedee de importanță secundară, cum sunt:

– scurtarea (trunchierea sau segmentarea) cuvintelor: parc”cartier, grup de strazi”< parcelare;

– contaminarea sau încrucișarea: smog < smoke +fog;

– reduplicarea: Gigi.

Formarea cuvintelor se realizează si prin diferite tipuri mixte care constau în crearea de noi unități lexicale prin îmbinarea a două procedee simple de formare a cuvintelor:

– a celor două feluri de derivare progresivă, în urma îmbinării lor rezultând derivate parasintetice sau cu prefixe și sufixe: îmbuna< în- + bun + -a;

– a derivării și compunerii, cu ajutorul cărora se formează compuse parasintetice: (antonpannesc), precum și formațiile reduse la un pseudoprefix sau pseudosufix și afix.

– a trunchierii și a adăugării unui afix: tutui;

– a compunerii și schimbării valorii gramaticale : mai-mare, subst., obtuzunghi, adj. ș.a.

Mioara Avram atrage atenția că în “diverse lucrări românești și stăine se întâlnesc deosebiri de clasificare și de terminologie în legatură cu procedeele de formare a cuvintelor (căreia i se spune, uneori, în bloc, derivare). Astfel, e relativ răspândită părerea că formarea cuvintelor cu prefixe se încadrează la compunere, nu la derivare” 1. De asemenea, prefixoidelor și sufixoidelor li se mai spune și “elemente de compunere tematică”, iar procedeul schimbării categoriei gramaticale apare sub diverse denumiri: conversiune, schimbarea valorii gramaticale, schimbarea clasei morfologice etc. Uneori e încadrat chiar la derivare, sub numele de derivare improprie.

De asemenea, compunerea este forte bine ilustrată în DCR2, confirmând observațiile Floricăi Dimitrescu privind creșterea considerabilă a ponderii acestui procedeu în româna actuală. „Limba presei, limba care oglindește și în același timp influențează în cel mai înalt grad limba vie actuală, ne permite să tragem concluzia că drumul urmat de formarea cuvintelor se îndreaptă cu preferință spre compunere și pseudoprefixare, procedee curente internaționale, lăsând în urmă procedeul tradițional românesc de formare a cuvintelor, derivarea cu ajutorul sufixelor”. Sporirea numărului compuselor s-a realizat după modele străine (din franceză și/ sau engleză) prin procedee „culte’, proprii limbii literare sau limbajelor specializate.

Compunerea din cuvinte întregi este reprezentată de un număr foarte mare de creații substantivale și de o categorie mai restrânsă de formații adjectivale.

Cu alte cuvinte, în limba actuală, abrevierile reprezintă un tip de compuse „ la modă”, a căror necesitate nu mai trebuie argumentată. Rămâne ca lucrările normative și cele lexicografice să le acorde locul cuvenit.

Deși între prefixe și prefixoide deosebirea este mult mai mică decât între sufixe și sufixoide, totuși despărțirea prefixoidelor de prefixe se poate menține, cu observația că, pentru limba română contemporană, ea nu are consecințe funcționale.

CONCLUZII

Deși vocabularul limbii române este destul de bogat, progresele înregistrate de cultură, știință și tehnică fac necesară introducerea multor cuvinte noi și crearea altora din cele existente în limba noastră (în vorbire, în operele literare sau în cele tehnice și științifice).

Procesul de îmbogățire a vocabularului – o componentă importantă a dinamicii acestuia – este deosebit de complex și se realizează prin două mari mijloace: interne și externe.

Derivarea este, alături de compunere și schimbarea valorii gramaticale, un important mijloc intern prin care limba noastră își creează termeni noi, lărgindu-și astfel posibilitățile de exprimare nuanțată.

Printr-un studiu atent al procesului derivativ, am reușit să sistematizez noțiunile de cuvânt de bază (elementul fundamental pentru formarea cuvintelor derivate, înzestrat cu un anumit sens pe care-l trimite și acestora), de rădăcină sau de radical (alcătuit din sunetele comune cuvântului de bază și cuvintelor derivate de la acesta), de afixe (grupuri de sunete adăugate la sfârșitul – sufixele – sau la începutul – prefixele – rădăcinii, pentru a forma un cuvânt nou) în limba română.

Numărul sufixelor și al prefixelor fiind destul de mare, am stabilit o tipologie a acestora în funcție de câteva criterii: sensul derivatelor obținute, valoarea lor morfologică sau originea afixelor. Deosebirea fundamentală între sufixe și prefixe este reprezentată de faptul că, primele sunt capabile să schimbe categoria gramaticală a cuvintelor de bază, îmbogățind astfel aproape toate clasele morfologice, în vreme ce prefixele nu realizează acest lucru. În cazul acestora din urmă am încercat să lămuresc eventualele probleme provocate de transformările lor în anumite contexte fonetice (de pildă, prefixul con- devine com- înainte deconsoanele b și p sau prefixul des- devine dez- înaintea unei vocale sau a consoanelor b, d, g, l etc, ca în cuvintele dezbina, dezdoi, dezgropa, dezlega).

Am remarcat, de asemenea, că prefixele neologice au un anumit sens pe care îl imprimă cuvintelor derivate cu ajutorul lor (de exemplu, sensul prefixului hiper- care este în grad ridicat se regăsește în sensul derivatului hipersensibil care este sensibil în grad ridicat, peste limite obișnuite). Din cauza acestei proprietăți, prefixele pot fi ușor confundate cu unele elemente de compunere savantă care ocupă aceeași poziție – falsele prefixe sau prefixoide. Ultimele sunt însă termeni de circulație internațională, preluați din limbile greacă și latină, în care erau folosiți ca lexeme și aveau un sens bine definit.

În concluzie subliniem că, deși româna și engleza aparțin unor familii de limbi diferite, sistemele lor fonologice nu sunt de natură să împiedice stabilirea unor corespondențe fonice în procesul de adaptare, proces care se efectuează astfel cu insuficientă ușurință. O atitudine mai promtă și mai fermă a forurilor lingvistice competente ar scurta perioada de adaptare ortografică și fonetică și ar evita existența atâtor dublete.

Ca fenomen social, limba își îndeplinește funcția de comunicare. Este cunoscut faptul că, în perioadele de mari transformări pe plan social și politic, în vocabular au intrat masiv termeni neologici, care au contribuit nu numai la îmbogățirea cantitativă a vocabularului, dar și la modernizarea lui. Avalanșa de termeni neologici, în special împrumutați din engleză, nu este de natură să-i altereze caracterul latin.

Indiferent de tendințele înregistrate în limba română actuală, derivarea rămâne modalitatea internă principală de îmbogățire a vocabularului, fie că ea conduce la crearea unor termeni necesari care să umple un „gol" lexical, fie că dă naștere unor termeni „de lux", majoritatea cu caracter ironic sau glumeț.

Trecerea în revistă a principalelor aspecte ale formării cuvintelor în limba română contemporană pune clar în lumină caracterul predominant al procedeului de derivare. El nu rezultă numai din marea frecvență a combinațiilor temă-sufix, ci și din faptul că – exceptând limbajele tehnico-științifice – creațiile lexicale noi sunt în mod spontan derivate, nu compuse.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE

Academia Română, Institutul de Lingvistică, Formarea cuvintelor în limba română, vol.I: Compunerea de Fulvia Ciobanu și Finuța Hasan, vol. II: Prefixele, București, Editura Academiei 1970-1978

Apostolatu, Ionel, Formarea cuvintelor în limba română, Tipografia DIDFR, Galați, 2006

Apud: Druță Inga, Considerații privind mișcarea lexicului actual, Revista Țara 24.11.03

Avram M. Anglicismele în limba română actuală, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1997

Avram M. Gramatica pentru toți. – București: Humanitas, 1997

Avram M., Anglicismele în limba română actuală, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1997

Avram Mioara, Un tip recent de compuse cu sintaxă aparte, în Probleme ale exprimării corecte, Editura Academiei, București, 1987

Avram, Mioara, Marius Sala. Enciclopedia limbii române. Univers enciclopedic, 2001.

Avram, Mioara, Treceri de la o parte de vorbire la alta, în Gramatica pentru toți, București, Editura Academiei, 1986

Bottineau, Didier. "Le statut théorique de la polysémie en psychomécanique du langage." (2005)

Bourciez Ed., Elements de linguistique romane, 1967

Brâncuși G. Părțile de vorbire flexibile // Hristea T. Sinteze de limbă română. – București: Albatros, 1984

Bruno Migliorini, Il tipo radiodiffusine nell’italiano contemporaneo, "Archivio Glottologico Italiano" (1935, republicat în vol. Lingua contemporanea, Firenze, 1938)

Chiriac, Marilena; Iancu, Marin – Vocabular. Teorie și teste, Ed. Recif, București, 1995

Coteanu, A., Bidu- Vrânceanu, Limba română contemporană, vol. II: Vocabularul, București, Editura Didactică și Pedagogică

Coteanu, Ion, Formarea cuvintelor în limba română, București, EUB, 2007

Cuniță Alexandra, La formation des mots. La derivation lexicale en français contemporain, București, Editura Didactică și Pedagogică

Dimitrescu Florica, în Notes sur les suffixoides dans le roumain littéraire actuel, RRL XIV, 1969, nr. 1

Drincu Sergiu, O problemă controversată: prefixe, prefixoide sau elemente de compunere, LL, 1981, nr. 1

Druță Inga, Adaptarea împrumuturilor de origine engleză, Revista Țara 17.11.02

Druță Inga, Considerații privind mișcarea lexicului actual, Revista Țara 24.11.03

Druță Inga. Între boss și body-guard, Revista Țara 17.11.03

Dumbrăveanu, Ion. Aspecte de neologizare a lexicului limbii române actuale. Buletin de lingvistică, 2010

Graur Alexandru, Mioara Avram, Formarea cuvintelor în limba română, vol.II, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1978

Graur, Alexandru, Gramatica limbii române. Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1966

Hasan Finuța, Cu privire la delimitarea de prefixe a elementelor de compunere, LR XXIII, 1974, nr.3

Hasan Finuța, Formanți cu statut dublu, SCL, XXIV, 1973, nr.5

Hașdeu B. P., Curente… (vol. III, 1893, p 91-105), Etymologicum Magnum Romanie (vol. I, Introducere)

Hristea Theodor, Probleme de cultivare și de studiere a limbii române contemporane, Academia Universitară Athenaeum, București, 1994

Hristea, Theodor (coord.), Sinteze de limba română, Editura Albatros, București, 1984

Ionescu, Raluca, 2003, „Valori superlative ale prefixoidelor în limba română actuală. Utilizări cu baze substantivale‖, in Aspecte ale dinamicii limbii române actuale, București, Editura Universității din București

Iordan Iorgu, Roum. tele-, RLiR XXXI, 1967, nr.1, 123- 124

Iordan Iorgu, Unele aspecte ale formării cuvintelor în limba română actuală, în SCL nr. 4, 1964

Iordan, Iorgu, Vladimir Robu. Limba română contemporană. Editura Didactică și Pedagogică, 1978

Lüder E. Procedee de gradație lingvistică. – Iași: Editura Universității „A.I.Cuza”, 1995

Macrea D., Probleme de lingvistică română, București, 1961

Macrea, Dimitrie. Probleme de lingvistică română. Editura Științifică, 1961

Marin V. Stilistică și cultivare a vorbirii. – Chișinău: Lumina, 1991

Melniciuc I. Superlativul în limba moldovenească. – Chișinău: Știința, 1981

Mocanu M.Z., Curs de limba română contemporană, Pitești, 1971

Nicolae Felecan, 2004, Vocabularul limbii române, Editura Mega Presa Universitare Clujeană, Cluj-Napoca

Onofraș M., Cuvintele străine în lexicul românesc, Revista „Limba română.”, București,1999, nr.6-8

Rastier, Francois. "Les niveaux d’ambiguïté des structures narratives." Semiotica 3.4 (1971)

Roceric-Alexandrescu, Alexandra, Fonostatistica limbii române, București, EA, 1968.

Sala Marius, Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988

Seche Luiza, Presa noastră, revistă lunara a Uniunii ziariștilor București nr.2, 1974, pp.43-59

Sergiu Drincu, Derivarea cu prefixe. De la latină la română, Timișoara, Editura Amphora, 1998

Toma, Ion, Limba română contemporană. Privire generală, București, Editura Niculescu, 1996.

Toma, Ion. Limba romana contemporana: fonetica-fonologie, lexicologie. Editura Fundatiei" Romania de Maine", 2000

Vasile Ecaterina , Influențele anglo-americane în lexicul românesc, Revista „Limba română”, București ,1998, nr. 3