Predarea Silita a Bunurilor.analiza Comparativa Teoretica Si Practica

=== e538b5c1d526c6f4fa18856045c49d5ad3fa302b_593497_1 ===

CUPRINS

Considerații introductive privind formele executării silite

Predare silită a bunurilor mobile

Predare silită a bunurilor imobile

Termenul de executare

Executarea silită propriu-zisă

Considerații introductive privind formele executării silite

Condițiile și formele în care se poate realiza executarea sunt, în sistemul Codului de procedură civilă, stabilite prin art. 888-914 C. pr. civ. acestea alcătuind titlul III („Executarea silită directă”) din cartea a V-a privitoare la executarea silită.

Astfel cum rezultă din reglementarea legală ce-i este dedicată, trei sunt formele de executare silită directă: predarea silită a bunurilor mobile (art. 893-895); predarea silită a bunurilor imobile (art. 896-902); executarea silită a altor obligații de a face sau a obligațiilor de a nu face (art. 903-914), aceasta din urmă cuprinzând o secțiune de dispoziții generale și o alta privitoare la executarea hotărârilor judecătorești privitoare la minori.

În felul acesta, se constituie un suport procedural, pe alocuri chiar cu caracter complinitoriu, pentru unele dintre dispozițiile cu privire ia executarea obligațiilor cuprinse în Codul civil, interesând, cu deosebire, punerea în operă a regulii instituite.prin alin. (1) al art. 1.516 C. civ.: „Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației…”

Anterior modificării Codului de procedură civilă prin O.U.G. nr. 138/2000, acesta
reglementa în mod expres doar două forme de executare silită directă, respectiv predarea silită a bunurilor mobile (prin art. 572-574) și predarea silită a bunurilor imobile (art. 575-579).

Din necesități practice și juridice evidente, pretorian și doctrinar s-a acceptat și o a treia formă, anume executarea obligațiilor de a face sau a obligațiilor de a nu face. Evoluția ulterioară a reglementării nu a făcut decât să valideze această situație.

În doctrina procedurii civile se precizează, în mod constant, că executarea silită directă nu semnifică, întotdeauna, îndeplinirea în mod direct de către debitor a obligației arătate în titlul executoriu, putând exista și situații în care executarea se realizează și „indirect”, adică nu de către debitorul însuși, ci de către creditor, acesta executând ceea ce ar fi trebuit să facă debitorul, însă pe cheltuiala acestuia din urmă.

O astfel de situație ar putea fi, spre exemplu, aceea în care debitorul este obligat la a procura și a preda creditorului anumite bunuri de gen, astfel că în caz de neîndeplinire a obligației creditorul i-ar putea cere instanței să îi autorizeze să procure el însuși asemenea bunuri. Tot astfel, atunci când debitorul s-ar găsi obligat, potrivit titlului executoriu, la a distruge un zid, o altă construcție etc., însă refuză, creditorul poate el însuși trece la executarea obligației.

În toate aceste cazuri, esențial este că, la finele executării, creditorul va obține executarea obligației în natura ei particulară, principiul executării în natură a obligațiilor fiind satisfăcut; scopul executării silite este, astfel, atins, fiind fără însemnătate dacă, în ce privește activitatea concretă de executare, a existat sau nu o implicare directă a debitorului. Accentul cade, așadar, pe rezultat, iar nu pe mijloacele de obținere a lui, fiindcă, așa cum s-a spus, în cazul executării silite directe nu interesează dacă executarea se face cu participarea debitorului, precum în cazul predării unui bun, sau fără participarea sa, când creditorul își va realiza dreptul, corelativ unei obligații de a face, luând în acest scop inițiative, pe socoteala debitorului.

Domeniul de aplicare

Potrivit dispozițiilor art. 888 C. pr. civ., în cazul în care obligația debitorului prevăzută în titlul executoriu constă în lăsarea posesiunii unui bun, în predarea unui bun sau a folosinței acestuia ori în evacuarea debitorului dintr-o locuință sau dintr-o altă incintă, în desființarea unei construcții, plantații sau a altei lucrări ori în îndeplinirea oricărei alte activități stabilite pentru realizarea drepturilor creditorului, iar debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa în termenul prevăzut în somație, creditorul va solicita executarea silită, putând, în raport cu împrejurările cauzei și natura obligației ce se execută, să sesizeze instanța de executare, în vederea aplicării unei penalități.

Comparativ cu fosta reglementare, cea actuală adaugă dispozițiilor de principiu care, atunci și acum, alcătuiau conținutul articolului de debut în materia executării silite directe, încă o prevedere, subsumată alin. (2) al art. 888: „Atribuirea prin hotărâre judecătorească a unui imobil sau obligația de a-l preda, a-l lăsa în posesie ori în folosință, după caz, cuprinde și obligația de evacuare a imobilului, dacă legea nu prevede în mod expres altfel.”

Aproape descriptive, aceste prevederi ale art. 888 alin. (2) C. pr. civ. își au, în mod vizibil, justificare în intenția de a determina în afara oricărui echivoc implicațiile juridice ale atribuirii unui imobil în caz de partaj sau ale stabilirii, în cuprinsul titlului executoriu, a obligației debitorului de a preda (lăsa în posesie ori în folosință) un asemenea bun, astfel încât în practică să fie împuținate ori, de ce nu, pe cât posibil înlăturate dificultățile constatate sub fosta reglementare. Ne aflăm, așadar, înaintea unei intenții explicite a legiuitorului de a limpezi executarea unor titluri executorii ce tind la a-i procura creditorului stăpânirea de fapt (întemeiată, însă, de iure pe propriul titlu de proprietare, acesta din urmă acompaniat, la rândul său, de un titlu executoriu) asupra unui imobil.

De altfel, și în materia partajului poate fi remarcată existența unei prevederi similare în implicații cu cea aferentă tezei întâi a art. 888 alin. (2) C. pr. civ.: ne gândim la cea conținută în art. 995 alin. (2) C. pr. civ., potrivit căreia „Odată rămasă definitivă, hotărârea de partaj constituie titlu executoriu și poate fi pusă în executare chiar dacă nu s-a cerut predarea efectivă a bunului ori instanța nu a dispus în mod expres această predare”.

Sub aspectul discutat, această normă legală este, de altfel, încă mai generoasă în consecințe, căci spre deosebire de art. 888 alin. (2) C. pr. civ., ea nu își limitează sfera de aplicare la imobile, atrăgând sub acțiunea ei și atribuirile de bunuri mobile.

Astfel cum se poate constata, enumerarea din cuprinsul alin. (1) al articolului nu este limitativă; ea evocă, sub titlu de exemplu, câteva ipoteze în care se poate trece, în condițiile legii, la o executare silită directă, pentru ca la finele ei să se facă, generic, referire la „îndeplinirea oricăror alte activități stabilite pentru realizarea drepturilor creditorului.”

Sunt vizate, în mod obișnuit, obligațiile de a face , care presupun o prestație pozitivă din partea debitorului (obligații pozitive) și care, față de specificul lor, pot fi îndeplinite prin executare silită.

Uneori, executarea silită se realizează prin mijloace directe (precum în cazul predării bunurilor mobile sau imobile sau în cazul individualizării și predării silite a bunurilor de gen datorate creditorului și pe care debitorul le are), în vreme ce în alte situații ea se realizează prin mijloace indirecte (precum atunci când creditorul îi solicită instanței să îl autorizeze pentru a proceda la executarea în natură a obligațiilor de a face care nu implică faptul personal al debitorului).

În ce privește obligațiile intuitu personae, executarea lor silită nu apare ca posibilă, creditorul având la îndemână, posibilitatea de a solicita instanței să îi aplice debitorului o penalitate care, prin amenințarea pecuniară pe care o implică, să îl determine să-și execute obligația, iar dacă neexecutarea persistă, dreptul de a cere despăgubiri civile.

În legătură cu obligațiile de a nu face, s-a afirmat că nu ar putea fi executate silit în natură, o executare în natură fiind posibilă numai în mod voluntar de către debitor, prin abținerea acestuia de la a desfășura o anumită conduită.

Pe de altă parte s-a spus și că pentru orice obligație de a face sau de a nu face care nu necesită intervenția persoanlă a debitorului executarea silită este posibilă sub ambele forme, și anume fie prin executarea directă (în natură) săvârșită de însuși creditorul care obține pe cheltuiala debitorului bunurile, lucrările ori serviciile ce-i sunt datorate, fie, dacă executarea în natură nu este cu putință, prin executarea indirectă (prin echivalent), obligația de a face sau de a nu face schimbându-se în dezdăunări.

Consider că actuala reglementare legală a executării silite directe trimite la concluzia că legiuitorul a înțeles să considere ca fiind susceptibile de executare silită nu doar obligațiile de a face, ci și cele de a nu face.

În concepția legii, decisivă pare nu atât implicarea personală a debitorului în executarea obligației, deși aceasta este situația care satisface în modul cel mai complet conceptul de executare a obligației, cât mai ales obținerea de către creditor a prestației ce corespunde obligației datorate.

Doar astfel ar putea fi înțeleasă (zicându-se, în acord cu titlul secțiunii, că exprimă o formă de executare silită), dispoziția cuprinsă în art. 905 alin. (2) C. pr. civ.: „Creditorul va putea cere instanței de executare să fie autorizat, prin încheiere executorie, să desființeze el însuși sau prin alte persoane, pe cheltuiala debitorului, lucrările făcute de acesta împotriva obligației de a nu face”.

O asemenea abordare conferă, credem, un plus de suplețe noțiunii de executare silită directă, îngăduind diversificarea căilor care, finalmente, îi pot procura creditorului respectarea propriului drept. Ar rezulta așadar, că nu mijloacele sunt determinante, ci obținerea prestației în natura ei specifică.

Problema executării silite în natură se poate pune și în cazul obligațiilor de a da, concluzia fiind impusă de constatarea că deși în mod obișnuit efectul translativ de drept se produce ope legis în chiar momentul încheierii contractului, debitorul care nu-și execută de bună-voie obligația de a încheiai contractul poate fi constrâns să treacă la încheierea contractului uzându-se de procedura prevăzută de art. 906 C. pr.civ.

Predare silită a bunurilor mobile

Este cunoscut faptul că atunci când debitorul are obligația de a preda bunuri de gen, creditorul poate cere instanței de executare, în temeiul art. 904 C. proc. civ.., să îndeplinească el, personal sau prin persoane interpuse, această obligație.

O asemenea rezolvare este îngăduită de lege deoarece fiind vorba de bunuri fungibile, ele pot fi înlocuite cu altele, având aceleași calități, creditorul nefiind prejudiciat printr-o atare substituire.

Când însă obligația debitorului are ca obiect un bun mobil „determinat prin calitate și cantitate”, iar debitorul refuză executarea de bunăvoie, executarea silită a acestuia urmează a fi făcută în condițiile și formele prevăzute de art. 893-895 C. pr. civ., adică direct asupra bunului ce formează obiectul obligației de predare.

Exceptând situația în care, făcându-se aplicarea art. 889 C. pr. civ., președintele instanței de executare a încuviințat ca executarea să se facă fără somație, preluarea bunului trebuie precedată de somarea debitorului de către executorul judecătoresc, în felul acesta debitorului oferindu-i-se posibilitatea de a-și îndeplini în mod voluntar obligația.

Termenul lăsat de lege debitorului pentru îndeplinirea de bunăvoie a obligației este de 24 de ore de la comunicarea încheierii de încuviințare a executării, deci un termen scurt, însă apreciat de lege ca suficient câtă vreme debitorul deține deja bunul, neavând nevoie de timp pentru a-l procura.

Mai mult, existența obligației de predare îi era cunoscută debitorului încă de la momentul pronunțării hotărârii care constituie titlul executoriu ori de la acela al emiterii altui înscris cu această valoare, astfel că debitorul nu se poate plânge că ar fi surprins printr-o executare intempestivă. Ar fi de observat că actuala reglementare a stabilit un termen pe ore, abandonând determinarea pe zile a acestuia, preferată în condițiile vechii reglementări.

Noul sistem permite obținerea unui câștig de timp, în condițiile în care în lipsă de dispoziție legală contrară, la calculul acestuia pe zile libere, nu se lua în considerare nici ziua de început, nici ziua în care termenul se încheia, astfel că în realitate termenul legal de o zi acoperea trei zile.

Or, în cazul termenelor stabilite pe ore, acestea încep a curge de la ora zero a zilei următoare, ceea ce înseamnă că s-ar putea trece la executarea propriu-zisă mai repede cu o zi calendaristică decât în cazul termenelor determinate pe zile libere, sub condiția, desigur, ca debitorul să nu fi făcut în acest interval predarea voluntară a bunului.

Dacă în termenul de 24 de ore consecutiv somației debitorul nu își execută obligația, executorul judecătoresc se va deplasa la locul unde bunul se află, ridicându-l de la debitor sau de la persoana care îl deține și punându-l pe creditor în drepturile sale, astfel cum sunt acestea stabilite prin titlul executoriu.

Altfel spus, bunul va fi predat creditorului, despre săvârșirea acestor formalități procedurale și îndeplinirea executării organul de executare urmând a face vorbire în cuprinsul unui proces-verbal pe care îl va încheia în condițiile art. 890 C. pr. civ.

Plecând de la trimiterea pe care fostul art. 576 C. pr. civ. o făcea la dispozițiile ex-art. 388 C. pr. civ., în doctrină s-a tras concluzia că și în cazul urmăririi silite directe asupra bunurilor mobile va fi nevoie, sub sancțiunea nulității, de prezența unui ofițer sau subofițer de poliție, iar în lipsa lor, a primarului (viceprimarului), ori de câte ori executorul judecătoresc va întâmpina dificultăți rezultând din următoarele împrejurări: ușile debitorului sunt închise și acesta nu vrea să le deschidă, debitorul nu vrea să deschidă camerele sau mobilele, debitorul lipsește și nu este, spre a-l reprezenta, nicio rudă locuind cu dânsul.

În toate aceste situații, s-a spus, după ce camerele sau mobilele au fost deschise de către debitor sau, în caz de refuz sau de lipsă a debitorului, de către executorul judecătoresc, prezenta delegatului organului anterior menționat poate fi înlocuită prin aceea a doi martori majori.

În fine, s-a precizat că atunci când executorul îl găsește pe debitor la domiciliul său (ori o rudă a acestuia ce-l poate reprezenta) și el este de acord să deschidă ușile, precum și camerele și mobilele, executorul judecătoresc va putea să procedeze singur la executare, dacă nu întâmpină opunere, ridicând bunul sau bunurile la care se referă titlul executoriu și predându-le imediat creditorului în cazul în care este de față.

Atunci când creditorul nu este prezent, întrucât, astfel cum prevedea fostul art. 415 C. pr. civ., el „va putea să nu fie de față la lucrarea urmăririi”, predarea va avea loc ulterior, caz în care, s-a apreciat, operația predării bunului către creditor trebuie consemnată într-un proces-verbal distinct.

Mutatis mutandis, dacă s-ar accepta acest punct de vedere ar trebui trasă o concluzie similară și în condițiile actualei reglementări, în materia urmăririi mobiliare fiind cuprinse și prevederile art. 734 C. pr. civ. (privitoare la „concursul forței publice”) care, deși nu sunt în totul identice cu cele ale fostelor art. 412 și 413 C. pr. civ., preiau, practic, principalul conținut al acestora.

Consider că, respectând această opinie a doctrinei, preferăm totuși a considera că atât de lege lata, cât și sub tutela reglementării precedente, complearea normelor care guvernează predarea silită a bunurilor mobile cu acelea, sus-evocate, din materia urmăririi mobiliare, nu ar putea fi îngăduită.

Textele de lege menționate aparțin urmăririi bunurilor mobile, ca formă de executare silită indirectă. Astfel fiind, pentru ca incidența lor să poată fi reținută și în ipoteza predării silite a bunurilor mobile, era necesară o normă de trimitere, în caz contrar existând riscul de a se adăuga la lege.

Este adevărat că anterior modificării Codului de procedură civilă prin O.U.G.
nr. 138/2000, predarea silită a bunurilor mobile și a celor imobile era reglementată în comun prin art. 572-580, iar între normele legale se regăsea și aceea – conținută în art. 577 alin. (2) C. pr. civ. – potrivit căreia „dacă partea lipsește de acasă sau nu voiește a deschide ușile, agentul judecătoresc se va însoți în toate cazurile de un comisar de poliție ori de un ajutor al său, acolo unde nu sunt comisari de poliție.”

În același timp, în mai vechea procedură de „urmărire a bunurilor mișcătoare ce se află în posesia datornicului” se regăseau dispoziții similare, concluzia de tras fiind că atât prin O.U.G. nr. 138/2000, cât și prin actualul Cod de procedură civilă, ele au fost păstrate doar în cazul urmăririi bunurilor mobile, iar nu și în cel al predării silite a unor astfel de bunuri.

Asistăm, așadar, la o opțiune a legii îndeajuns de clară, ceea ce are consecința că, de lege lata, absorbția prevederilor art. 733 C. pr. civ. în procedura predării silite a bunurilor mobile nu este posibilă.

Rămân a-și găsi aplicare dispozițiile art. 679 alin. (1) și (2) C. pr. civ., cuprinse, doar ele, în partea de dispoziții generale în materie de executare silită, potrivit cărora în vederea executării unei hotărâri judecătorești, executorul judecătoresc poate intra în încăperile ce reprezintă domiciliul, reședința sau sediul unei persoane, precum și în orice alte locuri, cu consimțământul acesteia, iar în caz de refuz, cu forța publică, dar și că în cazul altor titluri executorii decât hotărârile judecătorești, la cererea creditorului și a executorului judecătoresc, instanța competentă va autoriza, prin încheiere definitivă, intrarea în locurile menționate la alin. (1) ai articolului.

Referirea din partea finală a alin. (1) al art. 679 C. pr. civ. la concursul forței publice nu credem că trebuie înțeleasă în sensul avut în vedere prin art. 733 C. pr. civ. (întrucât persoanele menționate în aceste din urmă articole sunt mai degrabă imaginate de lege ca martori, însă unii cu o autoritate augmentată de funcția pe care o îndeplinesc), ci în acela potrivit căruia atunci când executorului îi este refuzat accesul sau, în general, este împiedicat să realizeze executarea, agenții forței publice pot uza de metode și mijloace menite a învinge opoziția debitorului (precum, spre exemplu, forțarea intrării într-un imobil, protejarea executorului judecătoresc împotriva unor manifestări violente ale debitorului etc.),

Predarea silită a bunurilor imobile

Sub titlul „Predarea silită a bunurilor imobile”, prin art. 896-902 C. pr. civ. sunt reglementate condițiile și procedura ce trebuie urmate pentru preluarea unui imobil din posesia debitorului și predarea lui creditorului, menționat în titlul executoriu.

Sunt edificatoare, în acest sens, prevederile art. 897 C. pr. civ., potrivit cărora dacă partea obligată să evacueze ori să predea un imobil nu își îndeplinește această obligație în termen de 8 zile de la comunicarea încheierii de încuviințare a executării, ea va fi îndepărtată prin executarea silită, iar imobilul va fi predat celui îndreptățit.

Actuala reglementare în materie se înfățișează ca o reiterare parțială a celei precedente, elementele esențiale ale procedurii fiind păstrate. Lor le-au fost, însă, adăugate unele elemente de reglementare noi, rezultate îndeosebi din experiența execuțională dobândită în condițiile fostului Cod de procedură civilă, fiind îndeajuns de evidentă intenția legiuitorului de a corecta deficiențele și neajunsurile anterioare.

Pe de altă parte, se cuvine remarcată, pe lângă reconsiderările în reglementare menite a fluidiza, în beneficiul creditorului, derularea procedurii de urmărire, și preocuparea din perspectivă umanitară pentru situația debitorului, dispozițiile art. 896 C. pr. civ. fiind, așa cum vom putea constata, cele mai ilustrative.

Cum s-a precizat, procedura în discuție îngăduie aducerea la îndeplinire pe cale silită a titlurilor executorii prin care s-a dispus obligarea la predarea unui bun imobil, cele mai frecvent întâlnite fiind hotărârile judecătorești pronunțate în acțiunile în revendicare, în cele posesorii și în cele în evacuare.

Tot astfel, de pe temeiul dispozițiilor art. 896-902 C. pr. civ. se va putea realiza punerea în executare silită a hotărârilor prin care s-a desființat (în înțelesul larg al termenului „desființare”, el putând privi anularea, constatarea nulității, rezoluțiunea, rezilierea, revocarea) un contract translativ de proprietate sau un alt drept real ori de creanță care ar conferi și prerogativa folosinței unui imobil, dacă prin respectiva hotărâre s-a dispus și restituirea bunului.

Tot astfel, s-a spus, pe bună dreptate, că predarea silită a bunurilor imobile poate avea ca temei și un alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească, cum ar fi un act de adjudecare ori un act autentic ce constată un contract de vânzare-cumpărare, de schimb, donație privitor la un imobil.

Când am menționat art. 888 alin. (2) C. pr. civ. “Atribuirea prin hotărâre judecătorească a unui imobil sau obligația de a-l preda, a-l lăsa în posesie ori în folosință, după caz, cuprinde și obligația de evacuare a imobilului, dacă legea nu prevede în mod expres altfel.”, am exprimat părerea că o enunțare aproape descriptivă precum cea pe care o regăsim în acest text legal își propune să înlăture orice posibile confuzii și ambiguități, astfel încât atât creditorul și debitorul, cât și executorul judecătoresc, dar, de ce nu, și judecătorul instanței de executare să aibă aceeași perspectivă de interpretare și aplicare a legii.

Aceeași intenție a legiuitorului de a conferi claritate și previzibilitate procedurilor execuționale sub aspectul domeniului lor de aplicare poate fi identificată, în ce privește predarea silită a imobilelor, în cuprinsul art. 897 C. pr. civ.: acesta face, de lege lata, referire la „…partea obligată să evacueze și să predea un imobil”, oarecum similar, dar mai precis juridic, totuși, decât în fosta reglementare, care prin art. 578 C. pr. civ. evoca „partea obligată să părăsească ori să predea” imobilul.

Predarea silită a imobilelor se realizează prin intermediul executorului judecătoresc, intervenția instanței de executare fiind posibilă numai pentru încuviințarea executării ori, în condițiile legii, pentru soluționarea eventualelor contestații la executare ori a altor incidente procedurale.

Executorul judecătoresc competent va fi acela din circumscripția curții de apel unde se află situat imobilul, în acest sens fiind prevederile art. 652 alin. (1) lit. a) C. pr. civ.

Termenul de executare

Potrivit art. 898 alin. (1) C. pr. civ., nicio evacuare din imobilele cu destinație de locuință nu poate fi făcută de la data de 1 decembrie și până la data de 1 martie a anului următor, decât dacă creditorul face dovada că, în sensul dispozițiilor legislației locative, el și familia sa nu au la dispoziție o locuință corespunzătoare ori că debitorul și familia sa au o altă locuință corespunzătoare în care s-ar putea muta de îndată.

Totodată, alin. (2) al aceluiași articol precizează că dispozițiile alin. (1) nu se aplică în cazul evacuării persoanelor care ocupă abuziv, pe căi de fapt, fără niciun titlu, o locuință și nici celor care au fost evacuați pentru că pun în pericol relațiile de conviețuire sau tulbură în mod grav liniștea publică.

Aceste prevederi legale au scopul de a-i oferi protecție debitorului care, neavând la dispoziție o locuință proprie, ar trebui altfel să suporte inconvenientele unei evacuări pe timp de iarnă. La concurența dintre interesul creditorului de a (re)intra în posesia bunului imobil ce îi aparține și nevoia, justificabilă umanitar, a debitorului de a rămâne în imobil pe timpul iernii, legiuitorul a preferat-o pe aceasta din urmă. Ar fi de remarcat, tot aici, că legislația franceză recunoaște și ea un instrument de protecție a debitorului oarecum asemănător, art. 62 al Legii din 9 iulie 1991 dispunând că dacă imobilul supus evacuării reprezintă singura locuință principală a debitorului, evacuarea va avea loc într-un termen de două luni de la comunicarea comandamentului către acesta, precum și că judecătorul poate reduce acest termen, după cum, din cauza condițiilor atmosferice nefavorabile, el va putea hotărî prelungirea lui, dar nu mai mult de 3 luni.

Corelativ, Codul francez al construcțiilor și locuințelor prevede, la art. 613.1. și 613.2, că măsurile de evacuare nu se pot executa începând cu 1 noiembrie al fiecărui an până la 15 martie al anului următor.

Examinarea conținutului prevederilor art. 895 C. pr. civ. trimite la concluzia că acest impediment la evacuare presupune, cumulativ, îndeplinirea mai multor condiții:

evacuarea (predarea silită) să privească un imobil cu destinația de locuință. Prin urmare, dacă imobilul are, în fapt, o altă destinație decât cea locativă, debitorul nu se va putea prevala de dispozițiile art. 895 C. pr. civ.;

deoarece doar imobilele cu destinația de locuință atrag protecția legii în beneficiul debitorului, rezultă, implicit, că debitorul nu ar putea fi decât persoană fizică;

creditorul și familia sa să aibă la dispoziție, în sensul prevederilor legislației locative, o locuință corespunzătoare.

Rezultă, de aici, și că atunci când însuși creditorul și familia sa se află în stare de nevoie locativă, sub acest aspect situația sa fiind comparabilă cu aceea a debitorului, legea înțelege, pe bună dreptate, să renunțe la a-l proteja pe debitor, acesta ocupând imobilul fără temei legal în vreme ce creditorul este proprietar ori, după caz, titular al unui alt drept real care îi conferă prerogativa folosinței imobilului.

debitorul și familia sa să nu aibă la dispoziție, în sensul prevederilor legislației locative, o altă locuință în care s-ar putea muta de îndată.

Vom conchide, în marginea acestei condiții, că atunci când debitorul ori un membru al familiei sale (în înțelesul de persoană care, în mod obișnuit, locuiește împreună cu debitorul) dispune de o altă locuință, protecția instituită prin art. 896 C. pr. civ. nu se mai justifică, debitorului rămânându-i să folosească pentru viitor cealaltă locuință. în caz contrar, privarea temporară de proprietate a creditorului ar părea disproporționată și excesivă, ajungându-se la încurajarea unui veritabil abuz din partea debitorului;

Este potrivit să facem, tot aici, încă o observație: art. 896 C. pr. civ. pretinde, astfel cum am putut constata, ca debitorul și familia sa să nu aibă „o altă locuință corespunzătoare”.

Sintagma nu este lipsită de implicații, ea trebuind înțeleasă ca presupunând că nu este neapărat necesar ca debitorul să nu aibă în proprietate o altă locuință, fiind suficient dacă în considerarea altui drept decât cel de proprietate ei ar putea folosi o altă locuință. Nu socotim însă că s-ar putea încadra aici situația în care debitorului i s-ar pretinde să închirieze, în condițiile pieței, o altă locuință, intenția legii nefiind aceea de a-i impune debitorului ca, în condiții oneroase, să-și procure folosința altei locuințe. Altfel, textul art. 896 C. pr. civ. ar rămâne fără aplicare, or, după cum se cunoaște, legea trebuie interpretată în sensul în care produce efecte, iar nu în sensul în care nu ar produce niciunul.

Să mai remarcăm că, potrivit legii, chiar și în situația în care debitorul ori familia sa ar avea o altă locuință corespunzătoare, el ar putea încă beneficia de protecție dacă în respectiva locuință nu s-ar putea muta de îndată. Legea nu oferă detalii cu privire la motivele pentru care debitorul nu ar fi în măsură să se mute „de îndată”, acestea rămânând a fi apreciate în concret. în orice caz, nu trebuie să fie vorba despre motive imputabile lui, deci care să evoce un abuz de drept al creditorului, fie că acesta s-ar manifesta, în planul laturii subiective, sub forma
relei-credințe ori a unei culpe grave, vădit nescuzabile.

debitorul să nu fi ocupat imobilul pe căi de fapt, fără niciun titlu.

Legea pare a asimila această ipoteză unui abuz din partea debitorului, lipsa oricărui fundament juridic al ocupării atribuindu-i acesteia semnificația unui exces de conduită ce îmbracă forma abuzului.

evacuarea dispusă împotriva debitorului și, după caz, a familiei sale să nu fi avut drept cauză o conduită a acestuia care a pus în pericol relațiile de conviețuire sau care a condus la tulburarea gravă a liniștii publice.

În acest context se impune a menționa că, în conformitate cu prevederile art. 1830 alin. (2) C. civ., locatorul poate cere instanței rezilierea contractului de închiriere și în cazul în care chiriașul, membrii familiei sale ori alte persoane cărora acestora din urmă le-au îngăduit, în orice mod, folosirea, deținerea sau accesul în locuință, fie au un comportament care face imposibilă conviețuirea cu celelalte persoane care locuiesc în același imobil sau în imobile aflate în vecinătate, fie împiedică folosirea normală a locuinței sau a părților comune.

Ceea ce dispozițiile art. 896 C. pr. civ. interzic este însuși faptul evacuării debitorului dintr-un imobil cu destinația de locuință în perioada 01 decembrie – 01 martie anul următor, intenția legii fiind, cum spuneam, aceea de a nu periclita situația debitorului pe timpul iernii, lăsându-l fără locuință.

Nu este însă interzisă efectuarea altor acte de executare cu caracter pregătitor evacuării propriu-zise (începând cu sesizarea executorului cu cererea de executare silită, obținerea încuviințării executării și chiar somarea debitorului), neacceptarea unei asemenea interpretări având drept consecință că inevitabila durată a procedurii execuționale s-ar adăuga la durata de interdicție legală a evacuării, ceea ce ar însemna că, în realitate, debitorul ar ajunge să beneficieze de o întârziere a executării de mai mult de 3 luni.

Executarea silită propriu-zisă

După ce instanța de executare a încuviințat, de pe temeiul art. 666 C. pr. civ., executarea silită, organul de executare va proceda la comunicarea către debitor a unei copii de pe încheierea de încuviințare a urmăririi, împreună cu o copie, certificată de executor pentru conformitate cu originalul, de pe titlul executoriu și o somație.

Întrucât între dispozițiile ce reglementează predarea silită a bunurilor imobile nu se regăsesc dispoziții derogatorii de la cele ale art. 667 C. pr. civ., urmează că necomunicarea, alături de copia de pe încheierea de încuviințare a executării, a somației, precum și a unei copii de pe titlul executoriu, este susceptibilă de a atrage nulitatea executării.

Nulitatea, în măsura în care sunt întrunite condițiile ei, ar fi însă una relativă, iar nu absolută, prevederile art. 666 alin. (1) C. pr. civ. fiind edictate în favoarea debitorului.

Această înțelegere a caracterului normei este, de altfel, tradițională, în legătură cu fostul art. 387 alin. (1) C. pr. civ. (care, în ambianța precedentei reglementări, impunea comunicarea somației către debitori prealabil începerii urmăririi silite propriu-zise),
afirmându-se constant, doctrinar și jurisprudențial că nulitatea provocată de încălcarea lui este de ordine privată. Sub fosta reglementare, somației de plată îi era asociată o funcție procedurală foarte importantă, ea fiind actul de executare care preceda predarea silită a bunului, prin luarea lui din mâinile debitorului și trecerea în cele ale creditorului.

De lege lata, debitorului i se comunică, în scopul înștiințării sale cu privire la existența executării silite, o copie de pe încheierea de încuviințare a executării, somația apărând doar ca anexă a încheierii. în pofida acestei ierarhii, funcția procesuală a somației rămâne semnificativă, dovadă fiind consacrarea expresă a nulității ce rezultă din necomunicarea ei.

Între data comunicării încheierii de încuviințare a executării și aceea a executării efective, pe cale silită, a obligației trebuie să rămână un termen de cel puțin 8 zile, rațiunea acestei durate fiind aceea de a-i permite debitorului să părăsească de bună-voie imobilul sau cel puțin să-și rezolve problemele legate de adăpostirea sa și, când este cazul, a familiei sale, împreună cu bunurile ce le aparțin, într-un alt imobil.

Autorii actualului Cod de procedură civilă au revenit la mai vechiul termen de 8 zile care fusese înlocuit, prin O.U.G. nr. 138/2000, cu unul de 5 zile, ceea ce-i procură un avantaj debitorului, acesta mai câștigând timp.

Dacă în termenul de 8 zile, calculat pe zile libere, consecutiv comunicării încheierii debitorul nu părăsește sau nu predă imobilul, el va fi îndepărtat prin executare silită, iar imobilul va fi predat celui îndreptățit.

În vederea executării silite a obligației executorul judecătoresc se va deplasa la locul situării imobilului și îl va soma pe debitor să părăsească de îndată imobilul, iar în caz de împotrivire îl va evacua, folosindu-se, dacă este cazul, de agenții forței publice.

Cum s-a observat, somația la care se referă fostul art. 579 C. pr. civ. [iar în prezent art. 897 alin. (1) C. pr. civ.] este distinctă juridic, având o cu totul altă identitate procesuală, de aceea arătată de ex-art. 578 (de lege lata, art. 657 C. pr. civ.) ca fiind una verbală adresată de executor în vederea părăsirii imobilului de către debitor.

Plecându-se de la prevederile părții finale a art. 572 din precedentul Cod de procedură civilă, potrivit cărora dacă debitorul nu își execută de bunăvoie obligația în termenul prevăzut în somație, executorul sau, după caz, creditorul, în raport cu împrejurările cauzei și natura obligației ce se execută va proceda fie la executarea silită, fie va sesiza instanța de executare în vederea aplicării unei penalități, s-a apreciat că posibilitatea aplicării unei penalități debitorului care nu execută obligația de predare a imobilului stabilită prin titlul executoriu are un caracter de noutate în legislația noastră, măsura având scopul de a-l determina pe debitor să execute obligația pentru a nu se mai proceda la executarea silită propriu-zisă.

Tot astfel, s-a afirmat că măsura instituită de fostul art. 572 C. pr. civ. este dificil de aplicat, deoarece legea nu prevede în favoarea cui se plătește această amendă, adăugând că, având caracter represiv, ea nu s-ar putea stabili decât în favoarea statului. în fine, s-a conchis că sancțiunea constând în această amendă civilă nu ar putea fi aplicată și din motivul că legea nu prevede limitele ei minime și maxime, ceea ce-l pune pe judecător în imposibilitate de a aplica sancțiunea, cuantumul amenzii neputând fi lăsat la aprecierea sa.

Într-o altă opinie, s-a preferat a se considera că întrucât evocatele dispoziții nu fac referire concretă și la cuantumul amenzii, este necesar să se recurgă la dispozițiile art. 108² alin. (2) C. pr. civ., în prezent, mutatis mutandis, art. 188 alin. (2) C. pr. civ., ca text potrivit căruia nerespectarea de către orice persoană a dispozițiilor privind desfășurarea normală a executării silite se sancționează, de către președintele instanței de executare, la cererea executorului, cu amendă de la 50 lei la 500 lei (astăzi, de la 100 la 1.000 lei).

După cum se poate constata, controversatul conținut normativ a deschis și deschide reglementarea executării silite directe, fiind alocat capitolului I (anterior, secțiunii 1) numit „Dispoziții generale” (sau, în condițiile precedentului cod, „Dispoziții comune”). Este vorba, în înțelegerea noastră, despre un text de lege integrator, înzestrat cu vădită vocație de generalitate, examinarea întregului său conținut, iar nu doar a părții lui finale, lăsând cu ușurință a se vedea că prin el legiuitorul realizează un veritabil inventar al categoriilor de obligații susceptibile de aducere la îndeplinire, în funcție de particularitățile fiecăreia, prin una sau, după caz, alta dintre formele de executare silită directă.

Nu este întâmplător că în cuprinsul textului se afirmă, între altele, că „…executorul sau, după caz, creditorul, în raport cu împrejurările cauzei și natura obligației ce se execută, va proceda fie la executarea silită, fie va sesiza instanța de executare în vederea aplicării unei penalități” (în exprimarea anterioară, amendă civilă).

Astfel fiind, ne pare îndeajuns de evident că nu poate fi vorba despre instituirea, prin aceste prevederi legale, a posibilității de a obliga debitorul la plata unei amenzi inclusiv atunci când acesta nu și-ar îndeplini obligația de predare a unui imobil, constituindu-se un mecanism execuțional distinct de acela, aplicat și specific, la care se referă art. 896-902 C. pr. civ. (anterior art. 578-5801 C. pr. civ.). Dimpotrivă, prevederea în discuție trebuie înțeleasă doar în sensul că anticipează, la nivel general, formele de executare care, mai apoi, urmează a fi avute în vedere, în funcție de „împrejurările cauzei și natura obligației ce se execută”, potrivit reglementării legale asociate fiecăreia dintre ele.

Astfel fiind, rămâne că penalitatea evocată de art. 888 alin. (1) C. pr. civ. nu ar putea fi alta decât aceea aplicabilă în cazul refuzului debitorului de a executa o obligație (fie ea pozitivă sau negativă) intuitu personae, neinterferând cu procedura predării silite a bunurilor mobile sau imobile.

O asemenea înțelegere a normei în discuție are, în aprecierea noastră, avantajul de a integra coerent întregul ei conținut în ansamblul reglementării privitoare la condițiile și formele executării silite directe, făcând totodată inutilă și raportarea, în scop de împrumut normativ, la prevederile art. 188 alin. (2) [anterior, art. 1082 alin. (2) C. pr. civ.]. în caz contrar, dificultățile logice și juridice de înțelegere a textului devin insurmontabile, fiind suficient să amintim neajunsurile ce rezultă din neindicarea unui cuantum al amenzii, din inexistența unui mecanism articulat și previzibil al acesteia care să fixeze condițiile de aplicare a ei și, în genere, întreaga ei condiție juridică etc. Argumentația în favoarea interpretării pe care o susținem ar putea, desigur, continua; ne mărginim însă la cele câteva observații făcute, socotind că, în circumstanțele reglementării, ele ar trebui să pară suficiente.

Revenind la modalitatea de desfășurare a procedurii de predare silită a imobilelor, este util să observăm că pentru a răspunde unor necesități practice constatate sub precedenta reglementare, art. 897 alin. (1) C. pr. civ. precizează, în partea sa finală, că va fi evacuat din imobilul arătat în titlul executoriu debitorul „…împreună cu toate persoanele care ocupă imobilul în fapt ori fără niciun titlu opozabil creditorului”. în felul acesta, se înlătură un impediment la executare adesea constatat în practica execuțională, în condițiile în care debitorul recurgea, uneori, la aducerea deliberată în imobil și a altor persoane ce nu se regăseau în titlul executoriu, paralizând executarea până la obținerea unui titlu și împotriva acestora.

Când debitorul lipsește sau refuză să deschisă ușile, executorul va fi însoțit de agenți ai forței publice ori reprezentanți ai jandarmeriei, după caz.

După deschiderea ușilor imobilului, prezența agenților forței publice poate fi complinită de doi martori majori, legiuitorul preluând, sub acest aspect, reglementarea specifică urmăririi silite mobiliare, consacrată prin art. 733 alin. (2) C. pr. civ.

Pentru a imprima dinamicitate și efectivitate executării în scopul realizării cât mai grabnice a dreptului creditorului, prin alin. (4) al art. 898 C. pr. civ. au fost introduse unele prevederi care, parțial, derogă de la acelea de drept comun ale art. 683 C. pr. civ., sancționând în mod specific opunerea debitorului la executare.

Astfel, executarea silită începută în vederea predării imobilului va putea continua în ziua începerii sale chiar după ora 20°°, precum și în zilele următoare, inclusiv în cele nelucrătoare, dacă nu s-a finalizat din cauza unei opuneri la executare din partea debitorului ori a altei persoane sau dacă operațiunile ce trebuie efectuate pentru finalizarea executării silite nu s-au putut realiza până la ora 20°°.

Se observă așadar că deși în mod obișnuit efectuarea executării silite în zilele nelucrătoare este permisă numai dacă este prevăzută în mod expres prin hotărârea judecătorească pusă în executare ori dacă a fost încuviințată (în cazuri urgente) de instanța de executare, de această dată legea îngăduie ca executarea să se facă și în zilele nelucrătoare și atunci când debitorul ori o altă persoană s-a opus la executare, împiedicând finalizarea acesteia într-o zi lucrătoare.

Dacă executarea privește un imobil în care se găsesc bunuri mobile ce nu formează obiect al executării și pe care debitorul nu le ridică singur ori sunt sechestrate într-o altă urmărire, executorul va încredința aceste bunuri în păstrarea unui administrator-sechestru, care poate fi chiar creditorul, pe cheltuiala debitorului. Deoarece este vorba despre custodia unor bunuri mobile, legiuitorul a preferat, prin art. 899 alin. (2) C. pr. civ., să afirme că dispozițiile referitoare la administratori-sechestru în materie de urmărire mobiliară propriu-zisă sunt aplicabile în mod corespunzător. Despre măsura astfel luată va fi înștiințat și creditorul în folosul căruia bunurile au fost sechestrate.

Dacă bunurile lăsate în depozit nu sunt sechestrate în favoarea altei urmăriri, executorul va fixa, prin procesul-verbal, pe care, în temeiul prevederilor art. 900 C. pr. civ., este obligat să îl încheie pentru a arăta modul de îndeplinire a executării, și termenul în care debitorul trebuie să le ridice, care nu poate fi mai lung de o lună.

Legea nu menționează data de la care începe să curgă acest termen, însă față de faptul că procesul-verbal trebuie comunicat debitorului putem considera că termenul stabilit de executor are ca punct de plecare acest moment.

Când bunurile mobile erau sechestrate în favoarea unui alt creditor, într-o altă urmărire silită, acest creditor trebuie să fie înștiințat de către executor cu privire la încredințarea acestor bunuri, spre păstrare, unui administrator-sechestru.

Despre îndeplinirea executării silite în condițiile de mai sus executorul judecătoresc va întocmi un proces-verbal, respectându-se prevederile art. 890 C. pr. civ., analizate de noi cu un alt prilej.

Acesta este, deci, procesul-verbal întocmit la finele oricărei forme de executare silită directă, fiind de văzut, suplimentar, că în cazul formei de executare pe care o prezentăm, legiuitorul a considerat potrivit să prevadă că în cazul în care debitorului refuză primirea procesului-verbal, lipsește ori, după caz, a părăsit imobilul după începerea executării, iar domiciliul său se afla în acel imobil, executorul judecătoresc, dacă debitorul nu i-a comunicat un domiciliu ales, va proceda la afișarea procesului-verbal de predare silită pe ușa imobilului
„ …sau în orice altă parte a imobilului care îl face vizibil” (art. 900 C. pr. civ.).

Se poate observa că, și de această dată, legea își propune să simplifice procedurile, nelăsând să produsă efecte dilatorii o eventuală atitudine obstrucționistă a debitorului. Când însă debitorul părăsise imobilul și i-a comunicat executorului un domiciliu ales, comunicarea procesului-verbal trebuie făcută la acest domiciliu.

Venind în întâmpinarea unor dificultăți constatate în practică, actualul Cod de procedură civilă stabilește într-o manieră îndeajuns de detaliată regimul juridic al bunurilor mobile ale debitorului aflate în imobil și lăsate în custodie potrivit regulilor mai sus menționate.

Astfel, dacă debitorul nu ridică bunurile în termenul arătat în procesul-verbal ce atestă îndeplinirea executării, ele vor fi scoase la vânzare, sub condiția însă de a avea valoare de piață. Pot fi scoase la vânzare inclusiv bunurile mobile care sunt insesizabile prin natura lor, regulile după care se va desfășura vânzarea fiind cele din materia vânzării bunurilor mobile urmărite.

După deducerea cheltuielilor de vânzare și a remunerației administratorului – sechestru, prețul bunurilor vândute va fi consemnat pe numele debitorului, care va fi înștiințat despre aceasta potrivit dispozițiilor privitoare la comunicarea și înmânarea citațiilor, făcându-se, după caz, și aplicarea prevederilor art. 900 C. pr. civ., mai sus amintite.

În ce privește bunurile care nu au valoare de piață, acestea vor fi declarate abandonate. De asemenea, atunci când creditorul solicită, executorul judecătoresc poate declara abandonate bunurile mobile care au valoare de piață și nu au fost revendicate de debitor sau de altă persoană care ar dovedi calitatea de proprietar, în termen de 4 luni de la data încheierii procesului-verbal de predare silită. Termenul „poate” nu credem că exprimă o simplă facultate pentru executor, ci doar că executorul deține prerogativa de a declara abandonate și bunurile cu valoare de piață, sub condiția însă de a-i cere creditorul aceasta.

În forma sa anterioară modificării dispuse prin Legea nr. 76/2012, alin. (3) al art. 901 C. pr. civ. prevedea și că hârtiile și documentele de natură personală ale debitorului sunt sigilate și conservate de executor timp de 2 ani. Această dispoziție legală nu a fost însă menținută, deși nu se poate nega că documentele de natură personală nu au situația unor bunuri obișnuite.

Cu privire la toate aceste acte execuționale va fi înștiințat, după regulile privitoare la comunicarea și înmânarea citațiilor, debitorul, precum și organul financiar local, acesta din urmă fiind invitat să preia bunurile abandonate.

O altă prevedere deosebit de utilă din punct de vedere practic, născută și ea din experiența execuțională de până cum, este conținută în art. 901 C. pr. civ. Conform articolului, dacă după încheierea procesului-verbal de predare silită debitorul sau orice altă persoană, în lipsa consimțământului expres și prealabil al creditorului ori a unei hotărâri judecătorești care să-i permită aceasta, pătrunde sau se reinstalează în imobil, la cererea creditorului ori a altei persoane interesate (spre exemplu, un terț dobânditor al imobilului), se va putea face o nouă executare silită în baza aceluiași titlu executoriu, fără somație și fără nicio altă formalitate prealabilă. După cum se poate constata, și de această dată, legea a înțeles să instituie un mecanism energic și simplificat pentru a se obține îndepărtarea din imobil, nemaifiind necesare, precum se considera cândva, obținerea unui nou titlu executoriu și nici alte formalități

Această normă este, fără îndoială, extrem de favorabilă pentru creditor. Ea consacră, în limitele termenului de prescripție stabilit de lege, perpetuitatea forței executorii a titlului care, anterior, întemeiase deja o executare silită împotriva debitorului. Este, așadar, vorba despre un text de favoare pentru creditor, acesta fiind exonerat de obligația – care, după cum spuneam, i-ar fi revenit – aceea de a iniția procedura de constituire a unui nou titlu executoriu.

În marginea acestui text, o observație poate fi făcută: norma legală se referă in terminis la reinstalarea debitorului în imobil, precum și la ocuparea din nou a imobilului de către acesta, ceea ce este binevenit.

Pentru a-i conferi însă textului deplină eficacitate, legiuitorul a stabilit că sub acțiunea sa intră nu doar debitorul, ci și celelalte persoane care ocupă imobilul în fapt ori fără niciun titlu opozabil creditorului, ceea ce conferă dispozițiilor legale analizate o incidență generală, garantându-le o eficacitate practică foarte ridicată. Credem, totuși, că referirea la „orice altă persoană” este prea generică, putând angaja, în anumite situații, unele dificultăți în legătură cu limitele de aplicare a ei.

BIBLIOGRAFIE

Tratate. Cursuri. Monografii

B. Dumitrache, Considerații privind unele dispoziții în materia executării silite cuprinse în proiectul noului Cod de procedură civilă, în Acta Universitatis Lucian Blaga, 2009;

I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. III, Editura Universul Juridic București 2013;

I. Leș, Legislația executării silite. Comentarii și explicații, Editura C.H.Beck, București 2007;

M. Stancu, Urmărirea și predarea silită a bunurilor imobile, Ed. Universul Juridic, București, 2009;

Legislație

*** Legea nr.134/2010 privind Codul de proicedură civilă, Republicată în M. Of nr. 247 din 10 aprilie 2015;