Politica Fiscala In Romania In Perioada 1990 2015doc

=== Politica fiscala in Romania in perioada 1990-2015 ===

INTRODUCERE

Fiscalitatea a fost, este și cu siguranță va rămâne un domeniu deosebit de complex și extrem de controversat. Aceasta datorită faptului că ea a avut dintotdeauna o imagine negativă în ochii contribuabilului care consideră impozitul mai mult ca prejudiciu decât ca pe o contribuție legitimă la cheltuielile publice. Pentru contribuabilul de rând, fiscalitatea înseamnă o creștere a impozitelor, o presiune fiscală și implicit o diminuare a bunăstării sale. Înăsprirea fiscalității are efecte negative și asupra competitivităților agenților economici ( în condițiile unor impozite exagerate, firmele fac cu greu față concurenței internaționale), asupra inflației (care este alimentată de creșterea prețurilor și a salariilor, determinate de mărirea impozitelor), și asupra bugetului de stat în întregul său (este încurajată evaziunea fiscală, economia subterană și munca la negru).

Mai ales în ultimul timp, o fiscalitate prost gândită poate să afecteze și relațiile dintre state. Aceasta mai ales în condițiile globalizării și a încercărilor de armonizare și coordonare fiscală din cadrul Uniunii Europene.

În altă ordine de idei, fiscalitatea este tot mai des confruntată cu încălcarea unor principii de drept ale sale, cum ar fi echitatea și justiția fiscală prin renunțarea unor state la a mai practica impunerea asupra venitului global, procentuală și progresivă și adoptarea unui sistem de impunere proporțional cu o cotă unică de impozitare.

Este și situația României, unde, deși Codul Fiscal adoptat cu anul 2004, se enunță clar principiul echității fiscale prin “impunerea diferită a veniturilor, în funcție de mărimea acestora”, totuși începând cu anul 2005, a fost adoptată cota unică de impozitare, care, cel puțin pe termen scurt, accentuează polarizarea socială.

Din păcate, fiscalitatea a devenit în ultimul rând și un instrument foarte eficace la îndemâna clasei politice aflate la guvernare care, prin politica fiscală pe care o duce, poate manipula politic voința electoratului (sunt cunoscute și la noi în țară renumitele “înlesniri fiscale”, acordate de fiecare guvern cu câteva luni înaintea alegerilor), aceasta cu prețul unei grele moșteniri lăsate guvernelor viitoare, care sunt nevoite să adopte măsuri fiscale nepopulare, pentru a putea acoperi nevoile bugetare. La fel de dăunătoare este și fiscalitatea dusă prin politica fiscală de către diferite guverne, care adoptă acte normative “cu destinație” pentru clientela politică sau pur și simplu adoptă o legislatie fiscală incoerentă și interpretabilă pentru a putea fi speculată.

Dar, fiscalitatea poate fi folosită cu succes și pentru scopuri mai nobile, cum ar fi protejarea mediului înconjurător și a sănătății populației. Aceasta prin descurajarea unor investiții periculoase pentru mediu și dăunătoare sănătății (instituirea unor taxe speciale și impozite mari), cât și dirijarea unor sume importante din impozitele colectate către acțiuni privitoare la protecția mediului și a sănătății populației. Bineînțeles că fiscalitatea are cu mult mai multe implicații, atât micro cât și macroeconomice, interne și internaționale, o parte din acestea încercând să le cuprind în prezenta lucrare.

Lucrarea este o încercare de a aborda legislația fiscală actuală, de a facilita accesul la aplicarea corectă a legilor fiscale și de a înțelege funcționarea mecanismului fiscal în întregul său.

CAPITOLUL I ABORDĂRI TEORETICE PRIVIND SISTEMUL FISCAL

Considerații generale ale conceptului de „sistem fiscal și fiscaliatate”

Conceptul de sistem a făcut obiectul mai multor definiții, Dicționarul Explicativ al Limbii Române definindu-l ca pe un “ansambu de elemente (principii, reguli, forțe, etc.) dependente între ele și formând un întreg organizat, care pune ordine într-un domeniu de gândire teoretică, reglementează clasificarea materialului într-un domeniu de științe ale naturii sau face ca o activitate practică să funcționeze potrivit scopului urmărit”.

Sistemul a mai fost definit și ca o „reuniune de principii legate împreună de o manieră de a stabili o doctrină, o combinare de părți care se coordonează pentru a contribui la un rezultat sau mod de a forma un ansamblu sau ca un ansamblu de elemente legate între ele prin relații de interacțiune și/sau interdependențe și care funcționează ca un întreg organizat, capabil de a atinge o anumită finalitate”.

O definiție pertinentă a sistemului fiscal o dă Carmen Corduneanu care consideră că „sistemul fiscal cuprinde un ansamblu de concepte, principii, metode, procese, cu privire la o mulțime de elemente (materie impozabilă, cote, subiecți fiscali), între care se manifestă relații care apar ca urmare a proiectării, legiferării, așezări și perceperii impozitelor și care sunt gestionate conform legislației fiscale, în scopul realizării obiectivelor sistemului”.

Consider că sistemul fiscal este un produs creat de-a lungul timpului de către om, de către istoria civilizației umane pentru a răspunde unor nevoi financiare, economice și sociale iar în ultimul timp din păcate, unor nevoi politice. Nevoile financiare sunt satisfăcute de sistemul fiscal prin finanțarea economiei publice de a face intervenții în economia națională pentru corectarea fluctuațiilor nedorite ale ciclurilor economice care apar în economia de schimb, iar cele sociale prin acționarea asupra sistemului de distribuire al bunăstării. În ultimul timp sistemul fiscal este și un instrument al clasei politice aflate la putere. Aceasta îl folosește atât pentru a servi interesele unei anumite clientele politice dar, și în preajma alegerilor în campania electorală, pentru a manevra electoratul (prin acordarea unor facilități fiscale). Sistemul fiscal include ca structură de bază impozitul, iar alături de el cuprinde și alte elemente, cum ar fi legislația fiscală cât și întregul aparat fiscal care au rolul de a aplica legile fiscale. Funcțiile de bază ale sistemului fiscal au evoluat în legătură strânsă cu evoluția rolului statului in viața economică și socială. Aceste funcții sunt următoarele:

Funcția de finanțare a cheltuielilor publice cu scopul de a aduce cât mai mulți bani la buget;

Funcția de redistribuire a veniturilor și averilor și de protecție a persoanelor defavorizate social, cu scopul de a asigura o echitate socială;

Funcția de stabilizare a activității economice și de corecție a dezechilibrelor, cu scopul final de a asigura eficiența economică.

Fiscul poate fi definit ca o instituție a statului cu dreptul și obligația de a așeza, de a încasa și de a urmări plata impozitelor și taxelor datorate statului de către contribuabil.

Fiscalitatea reprezintă sistemul de legi referitoare la fisc. La nivelul cetățeanului- contribuabil, fiscalitatea este percepută ca tendința de a crește drepturile fiscului, de a multiplica și majora impozitele. Termenul a fost menționat prima dată în Franța în 1749 de către Marquis Argenson având sensul de „regim al impozitelor”.

Din punct de vedere juridic, fiscalitatea reprezintă un ansamblu al tuturor legilor referitoare la impozite și taxe. Unii autori o definesc ca un sistem de reguli și mecanisme ce au rolul de a asigura realizarea rolului fundamental pe care îl joacă impozitele în funcționarea organismului statal și, pe un plan mai larg, a vieții sociale în ansamblul ei.

1.2. Impozitul, structura de bază a sistemului fiscal

Adam Smith, J.B. Say și Ricardo au definit impozitul ca o „cotă parte cerută de la fiecare cetățean pentru cheltuielile serviciilor publice”. Parieu a spus că „impozitul este prelevarea operată de stat asupra averii sau muncii cetățenilor pentru a subveni la cheltuielile publice”, iar Paul Leroy-Beaulieu a definit impozitul ca o contribuție, fie directă, fie disimulată (ascunsă), pe care puterea publică o cere de la cetățeni pentru a subceni la cheltuielile guvernului”.

D. Leon Say, într-o conferință ținută la școala de științe politice din Paris a făcut următoarea comparație reușită pentru a explica ideea ce se realizează în impozit și în cheltuiala publică:

„Presupunem, spunea el, patru lucrători într-o țară unde nu există guvern și unde în consecință nu există siguranță, nici pentru persoană, nici pentru avere. Acești patru lucrători întreprind o lucrare; se silesc să producă o cantitate oarecare de obiecte necesare consumului sau destinate a fi schimbate contra altor obiecte necesare consumației lor. Pe când ei lucrează, locul unde sunt reuniți e năvălit de tâlhari și tot avutul lor, constând din lucrurile produse, este luat sau distrus. După aceasta întâmplare ei se găsesc reuniți din nou, dar prima lor grijă este de a se pune la adăpostul invaziunilor de acest fel, astfel că unul dintre ei este postat ca santinelă și supraveghează casa, pe când ceilalți, asigurați acum de liniștea lor, lucrează înainte. Ce se întamplă atunci? Cei trei care lucrează pe când al patrulea îi păzește, trebuie să facă o sforțare suplimentară pentru a face ce făceau înainte patru, iar dacă nu fac mai multe sforțări, ei produc o cantitate mai mică de lucruri”.

În aceasta frumoasă comparație se rezumă întreaga istorie a impozitului și efectul său asupra economiilor: impozitul are drept consecință ori o sforțare mai mare, ori o producție mai mică.

Viața în colectivitate naște nevoi colective, de care fiecare simte necesitatea (învățământ, cultură, artă, sănătate, protecție socială, etc.), nevoi care trebuiesc satisfăcute prin contribuția tuturor, strânsă de organele statului. Pentru întreținerea acestor nevoi a fost necesar să se recurgă la impozite și taxe, adică la sistemul de constrângere, silind pe cetățeni să plătească, să dea posibilitatea statului de a-și susține mijloacele materiale și bănești pe care să le ofere tuturor celor ce locuiesc între granițele lui. Deci impozitele și taxele s-au născut din necesitatea pentru statul modern, a cărui activitate este tot mai extinsă și mai complexă, de a avea la îndemană mijloacele cu care să satisfacă nevoile sale, care se confundă în cea mai mare parte cu ale vieții în comun a locuitorilor.

Din definițiile date mai sus se desprind trei elemente legate de impozite: forța puterii publice (elementul de autoritate), transferul de avuție și o funcție lărgită (amplă) a acestuia.

În ceea ce privește elementul de autoritate, acesta este fără îndoială caracterul cel mai pregnant al impozitului, cel mai rapid perceptibil de către contribuabili. Pentru cetățeanul contribuabil, impozitul este, înainte de toate, perceput ca o restricție a libertății sale, a posibilităților sale materiale tocmai ca urmare a elementului intrinsec de autoritate.

Puterea publică rezultă în mod evident din monopolul de stabilire a impozitului de care dispun autoritățile competente. Parlament și/sau guvern pentru autoritățile centrale. Și de asemenea, organele deliberative și executive locale pentru prelevările colectivităților locale. Caracterul general și obligatoriu al impozitului este prezentat astfel în art. 53(1) din Constituția României: „cetățenii au obligația să contribuie prin impozite și taxe, la cheltuielile publice”.

1.3 Principiile impozitelor și taxelor

La baza stabilirii impozitelor, în România, stau o serie de principii:

neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori și capitaluri, cu forma de proprietate, asigurând condiții egale investitorilor, capitalului român și străin. Astfel, se urmărește ca prin măsurile prevăzute în legislație să se asigure același regim fiscal pentru contribuabilii aflați în situații similare.

Certitudinea impunerii, prin elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea și sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceștia să poată urmări și înțelege sarcina fiscală ce le revine, precum și să poată determina influența propriilor decizii de management financiar asupra sarcinii lor fiscale. Respectarea acestui principiu duce la o mai mică posibilitate de evaziune fiscală la adăpostul legii (evaziune fiscală legală) , ca urmare a faptului că prevederile legislative nu pot fi interpretate în favoarea statului sau a contribuabililor în funcție de anumite situații create, astfel legea este egală în aplicare pentru toți contribuabilii.

Echitatea fiscală la nivelul persoanelor fizice, prin impunerea celei mai mari părți a veniturilor realizate de acestea cu aceeași cotă de impozitare. Astfel, la nivelul persoanelor fizice se ajunge la respectarea dezideratului „la venituri egale impozite egale”. Totuși, echitatea totală privind impozitul pe veniturile realizate de persoanele fizice nu este atinsă, deoarece există unele venituri (veniturile din investiții și cele din jocuri de noroc) care sunt impozitate folosind cote diferite de cea practicată în cazul celorlalte venituri.

Eficiența impunerii prin asigurarea stabilității pe termen lung a prevederilor Codului fiscal, astfel încât aceste prevederi să nu conducă la efecte retroactive defavorabile pentru persoanele fizice și juridice, în raport cu impozitarea în vigoare la data adoptării de către acestea a unor decizii investiționale majore. Un element extrem de important este și faptul că în Codul fiscal se prevede că orice modificare sau completare la reglementările fiscale existente la un moment dat intră în vigoare cu începere din prima zi a anului următor celui în care a fost adoptată prin lege. Astfel, o persoană fizică sau juridică poate adopta unele decizii cunoscând prevederile fiscale existente pe întreaga perioadă a anului fiscal. Prin această prevedere se elimină acuzele aduse legislației fiscale, cum că este instabilă, deoarece de-a lungul timpului au existat situații in care anumite prevederi au fost valabile doar pentru perioade scurte de timp sau au fost modificate într-un ritm rapid, cu efecte negative asupra mediului de afaceri.

1.4 Politica fiscală și obiectivele politicii fiscale

Pe parcursul lucrării au fost prezentate pe larg aspectele privind obligația fiscală, impozite și taxe. Despre cine și cum este dator să calculeze și să vireze aceste impozite și taxe la bugetul consolidat al statului. Dar cum se numește activitatea care guvernează modul în care sunt aduse la îndeplinire prevederilor legale în materie de impozite? Sau modul în care sunt așezate aceste impozite pentru a stimula sau descuraja o anumită activitate economică? Sau modul în care este gândită și pusă în aplicare o reformă fiscală? Toate acestea luate la un loc împreună cu multe alte activități complementare menite să asigure buna funcționare a sistemului fiscal sunt gestionate sub umbrela politicii financiare.

Cu alte cuvinte politica financiară se definește ca fiind ansamblul măsurilor, acțiunilor și instrumentelor de colectare a resurselor financiare precum și de utilizare a acestora în scopul satisfacerii nevoilor publice. Politica fiscală pornește de la criteriul eficienței fiscale, al unui randament ridicat al acesteia în vederea asigurării unor venituri cât mai mari la bugetul de stat, încurajând activitatea economică, investițiile, concomitent cu promovarea echității în contribuția fiecăruia la formarea veniturilor și cu asigurarea protecției sociale. Activitatea de formare a resurselor financiare publice este urmată de un proces de redistribuire (așa cum se poate observa și din figura 2.1.) a resurselor colectate de către stat, către diverși beneficiari, de regulă diferiți de contribuabili. Prin urmare, politica financiară subsumează politica fiscală și politica bugetară, deoarece modalitatea de redistribuire a veniturilor în economie se face prin intermediul bugetului de stat, local, al asigurărilor sociale de stat… etc, prin cheltuielile publice aprobate prin legile bugetare anuale respective.

Politica fiscală poate viza atingerea unor scopuri diferite, fie de natură economică, fie de natură socială, a infrastructurii publice etc. Iată de ce, politica fiscală face parte integrantă din acțiunile economice generale ale statului, ea interferând puternic cu politicile sectoriale, bugetare, monetare, sociale, precum și cu strategiile de dezvoltare, sectoriale sau naționale. Interdependența dintre aceste politici în vederea asigurării echilibrului macroeconomic este denumită mixul economic. Atfel prin intermediul politicii fiscale se poate acționa astfel încât să se protejeze anumite ramuri economice, iar, din acest punct de vedere intervenționismul fiscal vizează obiective diferite, cum ar fi: stimularea agenților economici pentru efectuarea de investiții în anumite domenii; creșterea calității și competivității produselor; stimularea exportului; încurajarea micilor producători; protejarea mediului înconjurător prin împiedicarea dezvoltării unor activități care ar prejudicia mediul; stimularea agriculturii și a subramurilor acesteia; asigurarea unei dezvoltări economice echilibrate și durabile la nivelul întregii țări prin reducerea disparităților regionale și nu în ultimul rând, prin stimularea investitorilor în dezvoltarea activităților economico-sociale din zonele rurale.

Obiectivul fundamental al politicii financiare (cu cele două componente ale sale: politica fiscală și politica bugetară) îl reprezintă asigurarea unui echilibru între cererea totală și oferta totală de resurse și utilități publice. Acest obiectiv este urmat îndeaproape de un altul – asigurarea echilibrului bugetar.

În realizarea acestor obiective politica financiară interacționează sau trebuie să interacționeze în mod continuu cu politica monetară. Și aceasta deoarece, presupunând că într-o economie, la un moment dat, cererea de resurse financiare este mai mare decat ceea ce se poate colecta la nivel național, Banca Centrală, prin intermediul politicii monetare joacă un rol decisiv în privința costului resurselor financiare necesare. Astfel, aceasta poate acționa în principal, ratei dobânzii(dar și a rata rezervei minime obligatorii și a operațiunilor pe piața monetară), fie:

– în sensul menținerii ratei dobânzii, dar asigurând o creștere a ofertei de bani aflate în circulație, fapt care va conduce pe moment la acoperirea cererii de resurse financiare, dar, în timp va determina un deficit bugetar monetizat generator de inflație.

– în sensul creșterii ratei dobânzii, asigurând o creștere a costului resurselor financiare, prin urmare cererea agregată din economie se va diminua, columul consumului și al investițiilor se vor reduce, are loc un proces de încetinire a creșterii economice, concomitent cu asigurarea stabilității economice și a sistemului financiar.

Desigur autoritățile de decizie guvernamentală și monetară, în vederea creării și punerii în practică a unei politici fincanciare cat mai eficiente actualizează mixul dintre acesta și celelalte politici ținând cont de situația concretă a economiei la momentul respectiv, de experiențele anilor anteriori, de condițiile sociale, politice și geografice, de practicile țărilor dezvoltate și de obiectivele economico-sociale programate a se obține într-un anumit orizont de timp.

În realizarea unei bune desfașurări a activității economice a statului, autoritățile publice competente stabilesc obiective strategice cu acțiuni și măsuri specifice menite să contribuie la buna funcționare a mecanismelor statului, la colectarea cât mai corectă și în intregralitate a resurselor financiare la nivelul bugetului consolidat al statului și nu în ultimul rând, la dezvoltarea echilibrată a economiei pe întreg teritoriul ei. Obiectivele politicii fiscale sunt strâns corelate cu funcțiile politicii și cu efectele acestora asupra economiei naționale, precum și cu rezultatele obtenabile prin folosirea impozitelor, împrumuturilor de stat, cheltuielilor bugetare, ca instrument de intervenție la îndemana autorităților publice.

Rolul politicii fiscale in economia națională

Economistul Richard Musgrave a identificat trei funcții de politici fiscale intercondiționate și corelate cu rolul statului în economie: de alocare, de distribuție și de stabilizare.

Rolul alocativ al politicii fiscale este acela de a cuantifica oportunitatea intervenției statului în economie pentru corectarea eșecurilor pieței prin identificarea formelor acestor derapaje ale pieței și prin alocarea eficientă a resurselor pentru preîntâmpinarea și reducerea unor astfel de ,,insuccese”.

Rolul distributiv al politicii fiscale își are originea în existența unor inegalități în reparația veniturilor, care oricât s-ar încerca sunt imposibil de eliminat.

Rolul politicii fiscale de stabilizare a vieții economice este dependent de politica bugetară aplicată, precum și de politica de dezvoltare regională promovată de țara noastră. Se urmărește evitarea inechității în reparația sarcinilor fiscale asupra membrilor societății prin intermediul bugetului de stat, iar, prin intermediul politicii de dezvoltare regională se prevăd anumite facilități fiscale acordate întreprinzătorilor din sectoarele al căror grad de dezvoltare economică este scazut față de restul țării.

1.4.2. Obiectivele politicii fiscale

De cele mai multe ori, autoritățile publice au folosit și folosesc politica fiscală pentru atingerea unor ținte care nu au legătura cu fiscalitatea, de ordin economic, cum ar fi: influențarea anumitor procese economice, corectarea ciclului economic. Obiectivele globale ale politicii fiscale: stabilizarea economică, reglarea conjucturală și relansarea economiei; restructurarea și creșterea economică; modernizarea aparatului productiv.

Obiectivul primordial vizează stabilitatea economică și aceasta deoarece este ușor de înțeles că înseamnă inconsecvența în legislația fiscală. Instabilitatea economică pe termen scurt- ciclică- este determinată, de regulă de: fluctuațiile investițiilor agenților economici și gradul de economisire al populației; modificările intervenite în volumul exporturilor, cauzate de variațiile cererii externe; schimbările în structura comerțului exterior; producerea unor evenimente cu caracter excepțional-calamități. Pentru atingerea acestui obiectiv, în perioada de recesiune , politica fiscală vizează reducerea cotelor impozitelor și taxelor concomitent cu creșterea cheltuielilor publice. În perioada în care cererea agregată tinde să devina excesivă generând în principal creșterea prețurilor și a deficitului bugetar, politica fiscală recurge la o creștere a cotelor de impozitare și/sau la reducerea cheltuielilor publice.

Reglarea conjucturală și relansarea economiei este strâns legată de mixul politicilor financiar-monetare, Banca Centrală, prin intermediul politicii monetare având un rol decisiv în privința costului de procurare a resurselor financiare necesare.

În vederea realizării obiectivului privind restructurarea și creșterea economică, politica fiscală încurajează dezvoltarea anumitor sectoare economice sau activități fie prin reducerea cotelor de impozitare, fie prin acordarea de facilități fiscale. Aceste activități vizează printre altele și anumite obiective sociale îndreptate adesea spre: descurajarea consumului anumitor produse nocive sănătății, stimularea contribuabililor la acțiuni caritabile, reducerea inegalităților veniturilor și averilor etc.

Modernizarea aparatului productiv este un obiectiv intermediar al politicii fiscale care este strâns legat de dezvoltarea comerțului exterior și de creșterea competitivității ecnomiei autohtone pe piața internațională. Acest obiectiv este atins, de cele mai multe ori prin reducerea cotelor de impozitare pentru agenții economici corespunzător profilului care se reinvestește; prin acordarea de deduceri fiscale pentru o cotă parte din valoarea investițiilor realizate; prin favorizarea economisirii etc.

Obiectivul fundamental al politicii financiare( cu cele două politici ale sale: politica fiscală și politica bugetară) îl reprezintă asigurarea unui echilibru între cererea totală și oferta totală de resurse și utilități publice. Acest obiectiv este urmat îndeaproape de un altul: asigurarea echilibrului bugetar.

În realizarea acestor obiective politica financiară interacționează sau trebuie să interacționeze în mod continuu cu politica monetară. Și aceasta deoarece, presupunând că într-o economie, la un moment dat, cererea de resurse financiare este mai mare decât ceea ce se poate colecta la nivel național, Banca Centrală, prin intermediul politicii monetare joacă un rol decisiv în privința costului resurselor financiare necesare.

CAPITOLUL II POLITICA FISCALĂ ÎN ROMÂNIA ÎN PERIOADA 1990-2015

2.1. Abordări teoretice privind politica fiscală în Romania in perioada 1990-2015

De-a lungul timpului, în fundamentarea politicii fiscale au fost luați în considerare numeroși factori a căror influență a variat în funcție de modul în care factorii decizionali au optat pentru asigurarea dezvoltării economice a țării, de constrângerile interne și externe, precum și de apariția altor factori ca urmare a încercării atingerii unor importante obiective precum:stimularea comportamentelor pentru muncă, economisire, investiții, export, promovarea unui grad ridicat de fiscalitate; asigurarea de resurse bugetare suficiente care să permită funcționarea instituțiilor statului; asigurarea veniturilor necesare protecției sociale a populației în condițiile fenomenelor complexe specifice unei economii de piață funcțională; perfecționarea sistemului fiscal, prin consolidarea transparenței, elasticității, nediscriminării, eficienței fiscale; modernizarea administrației fiscale.

Pornind de la cele arătate pe parcursul lucrării, de la studiul efectuat, dar și de la experiența acumulată în perioada de cercetare în domeniu putem sublinia câteva aspecte privind politica fiscală promovată în România în ultimii aproape 23 ani.

În fața dezechilibrelor care au însoțit procesul de tranziție, Guvernul a trebuit să adopte decizii dificile, uneori controversate, dar de fiecare dată susumate preocupărilor pentru continuarea reformei în domeniul financiar-bancar și pentru soluționarea momentelor de maximă tensiune.

2.2. Politica fiscală în România în perioada 1990-2015

Astfel, imediat după schimbările politice majore intervenite în Decembrie 1989, începând încă din anul 1990 principalele obiective ale politicii fiscale au fost: reconsiderarea căilor și metodelor de prelevare și distribuire a resurselor financiare publice, asigurarea unei echități privind participarea persoanelor fizice și juridice la formarea resurselor financiare publice prin schimbarea sistemului de impozitare, combaterea evaziunii fiscale și asigurarea de resurse bugetare în vederea îndeplinirii în bune condiții a funcțiilor statului și a instituțiilor sale.

Iată cum, la trei ani de la trecerea la economia de piață, rezultatele de ansamblu ale economiei erau încă nesatisfăcătoare, PIB scăzuse în termeni reali cu 15,4%, anul 1992 fiind al treilea an consecutiv de declin, cheltuielile statului au depășit substanțial veniturile, iar bugetul general consolidat a înregistrat un deficit de 200,6 miliarde lei vechi, reprezentând 3,3% din PIB, față de 1,5% din PIC cât reprezenta în 1991.

În anul 1992, analiza politicii macroeconomice în ansamblu său relevă inconsecvențe notabile între diferitele sale componente, reflectate în slaba promovare și susținere a reformei, precum și în ajustarea structurală a economiei. Între acestea, politica fiscală nu a răspuns în egală măsură noului cadru al economiei de piață, veniturile statului fiind asigurate în continuare în mare parte din impozite și taxe directe- impozitul pe salariu și impozitul pe circulația mărfurilor iar, cheltuielile statului continuă să depășească veniturile; între cheltuieli o pondere disproporționat de mare a revenit subvențiilor, inclusiv pentru susținerea unor domenii de activitate fără nicio perspectivă redresare.

Anul 1993 marchează o trecere la o altă etapă a reformei economice, odată cu ridicarea subvențiilor pentru bunurile de consum, cu eliminarea restricțiilor privind adaosul comercial și cu introducerea TVA. Aplicarea acestor măsuri a permis intrarea în funcțiune a mecanismelor indirecte de control monetar, specifice unei economii de piață. La jumătatea anului 1993 Banca Națională anunța un pachet de măsuri de politică monetară capabile să permită liberalizarea unora dintre cele mai importante prețuri din economie de piață: dobânda (prețul capitalului) și cursul valutar (prețul extern al monedei naționale). Prin urmare apare o mai bună coordonare între politica fiscală și cea monetară, reflectată și în ponderea deficitului bugetului general consolidat în PIB, de 1,8%.

În anul 1994, evoluția indicatorilor financiari ne arată că a fost depășită faza critică a tranziției, PIB crește cu 3,5% reușind să consolideze tendințele care se prefigurau încă din a doua jumătate a anului 1993. Politica fiscală a fost prudentă dar fermă, materializată în menținerea deficitului public la un nivel scăzut și în finanțarea neinflaționistă a acestuia. Deficitul bugetului general consolidat s-a cifrat la 1985,1 miliarde lei vechi, respetiv 4,1% din PIB. Pilonul de rezistență a programului de macrostabilizare l-a reprezentat politica monetară. Astfel, în anul 1994 pentru prima dată de la schimbările politice și economice din Decembrie 1989, ratele dobânzii din economie au fost pozitive în termeni reali, de-a lungul întregului an, contribuind astfel la restabilirea unuia dintre cele mai importante echilibre în economia de piață- cel monetar.

În anul 1995 politica fiscală a rămas sub control și s-a materializat într-un deficit public relativ modest de 4,2% din PIB, finanțat din surse neinflaționiste.

Obiectivul general al politicii economice pentru anul 1996 a fost cel al stabilizării macroeconomice, politica bugetară fiind programată să se subordoneze acestui obiectiv prin menținerea deficitului bugetului general consolidat în limita a 4,1% din PIB, posibil de finanțat în mod inflaționist, prin continuarea restructurării sistemului fiscal- actualizarea legislației impozitului pe venit în vederea introducerii impozitului pe venitul global și ajustarea periodică a nivelurilor impozitelor indirecte și prin angajarea cu prudență a cheltuielilor publice. Cu toate acestea, cele două campanii electorale care s-au desfățurat anul 1996, promovarea în continuare a creșterii economice bazate pe structuri economice insuficient modernizate și relaxarea politicii fiscale au condus printre altele și la accentuarea dezechilibrului bugetului general consolidat.

În ansamblu, în anul 1996, politica fiscală a cedat presiunilor anului electoral, ceea ce a antrenat o relaxare fiscală, fapt vizibil și din gradul de fiscalitate de 28,1% față de 30,8% în anul 1995. Veniturile bugetare au înregistrat o scădere la 29,7% din PIB față de 31,9% din PIB în anul 1995, în principal, ca urmare a unei slabe discipline financiare a agenților economici dar și prin adoptarea unor acte normative prin care s-au reglementat scutiri și facilități fiscale: deficitul bugetului general consolidat la sfârșitul anului era de 5% din PIB și a fost finanțat în cea mai mare parte din surse interne.

Amânarea măsurilor decisive de reformă și imposibilitatea susținerii tipului de creștere economică din anii anteriori au impus în anul 1997 o abordare diferită a programului macro-economic și implicit a politicii fiscale. Obiectivul declarat al politicii fiscale în anul 1997 a fost diminuarea deficitului fiscal în condițiile în care costurile finanțării deveneau tot mai mari. În acest sens politica fiscală viza: reducerea semnificativă a cheltuielilor bugetare (diminuarea subvențiilor, reducerea personalului excedentar, reducerea unor cheltuieli de capital) și creșterea veniturilor bugetare (reducerea exceptărilor de la plata taxelor vamale, creșterea cotelor accizelor, renunțarea la unele facilități fiscale, modificarea cotei TVA). Toate aceste măsuri au condus la creșterea veniturilor bugetare, și a ponderii acestora în PIB, la 30,7%, la menținerea cheltuielilor bugetare la 34,3% din PIB și la reducerea bugetului general considerat la 3,6% din PIB. Prin urmare politica fiscală promovată a reușit să mențină nivelul cheltuielilor la un nivel cât mai apropiat al veniturilor realizate.

Pentru anul 1998, programul guvernamental a vizat din punct de vedere fiscal realizarea unui deficit bugetar ca să susțină obiectivul dezinflației, în conformitate cu resursele disponibile pentru finanțarea acestuia și cu asigurarea unei dinamici sustenabile a datoriei publice interne și externe. Astfel, s-a estimat un deficit al bugetului consolidat de 3,6% din PIB care să fie finanțat în proporție de 50% din surse externe. La finalul anului 1998 deficitul bugetului general consolidat înregistra 3,6% din PIB dar, ritmul lent al reformelor structurale, incertitudinile de pe scena politică și semnalele confuze cu privire la orientarea politicilor economice au înrăutățit percepția țării noastre în exterior, au ingreunat posibilitatea contractării de credite externe și, prin urmare finanțarea deficitului s-a realizat integral din surse interne, fapt care a generat o creștere a cheltuielilor publice, în special cele aferente dobânzilor la datoria publică. Deși, în termeni nominali PIB a crescut față de anul anterior la 338670 de miliarde de lei (vechi), în termeni reali a scăzut cu 7,3% față de anul 1997.

În privința modului de realizare a veniturilor bugetare, pentru anul 1998 s-a avut în vedere deplasarea accentului despre impozitarea directă spre cea indirectă, în vederea stimulării economisirii și a investițiilor în sectorul privat.

La sfârșitul anului s-a putut observa creșterea ponderii veniturilor bugetului de stat în PIB, cu 4,3 puncte procentuale la 35%, precum și creșterea contribuției impozitelor indirecte la formarea veniturilor, ca urmare a modificărilor cotelor TVA și accizelor, de la 29,6% la 34,2%, comparativ cu anul precedent, comparativ cu diminuarea contribuției impozitelor indirecte la formarea veniturilor bugetare de la 57,4% la 54,2% în anul 1998. Totodată modificările în sistemul de impozitare din anul 1998 au condus la o creștere a gradului de fiscalitate de la 26,7% la 30,9%.

Politica fiscală promovată prin bugetul aprobat pentru anul 1999 a avut ca obiectiv principal calibrarea restrictivă și menținerea feicitului bugetului general considerat în limita a 2,4% din PIB, în corelarea cu asigurarea unei finanțări neinflaționiste a acestuia si a unui ritm sustenabil de acumulare a datoriei publice; continuarea procesului de ajustare fiscală și de îmbunătățire a gestionării resurselor publice urmărea îmbunătățirea execuției bugetare; simplificarea sistemului de impozitare și reducerea evaziunii fiscale, adâncirea procesului de descentralizare bugetară( început în anul 1998), relaxarea impozitării directe și mutarea accentului pe impozitarea indirectă și reducerea numărului fondurilor bugetare și a sistemului de respnsabilități.

Politica fiscală, concentrată pe o mai bună colectare a impozitelor și taxelor a condus la creșterea gradului de fiscalitate la 31,4% dar nu și la o creștere a veniturilor bugetare în PIB, ponderea reducându-se cu 0,6 puncte procentuale față de anul precedent respectiv 34,4%, ca urmare a numeroaselor eșalonări și reeșalonări. Structura veniturilor a rămas neschimbată, încasările din impozitele indirecte întărindu-și poziția majoritară.

La sfârșitul anului 1999, deficitul bugetului general consolidat era14521,4 miliarde de lei( vechi), respectiv 2,7% din PIB. Această reducere a deficitului structural s-a realizat ca urmare a restrângerii cheltuielilor bugetare, în special a celor materiale și de personal, dar și a celor de capital. Cumulat, ponderea cheltuielilor bugetului general consolidat s-a redus la 36,3% în PIB, cu 2 puncte procentuale mai puțin față de anul precedent.

Pentru anul 2000 politica fiscală a fost proiectată să susțină, prin intermediul bugetului promovat, reluarea creșterii economice durabile prin reforma sistemului de impozitare și limitarea deficitului bugetului general consolidat de 3% din PIB. În acest sens, principalele corecții în sistemul de impozitare s-au materializat în introducerea impozitului pe venitul global, reducerea cotei impozitului pe profit de la 38% la 25%, unificarea cotei TVA la 19%, precum și eliminarea unei părți însemnate din facilitățile și scutirile fiscale existente în anii anteriori. La finalul anului 2000, deficitul bugetului general consolidat era de 4,1% din PIB, depășind limita propusă și fiind mai mare cu 1,4 puncte procentuale față de anul precedent. Această majorare s-a datorat în special cheltuielilor bugetare care, deși au înregistrat o diminuare a ponderii în PIB la 35,1% față de anul precedent, au depășit creșterea veniturilor bugetare, a căror pondere s-a redus la 31,5% în PIB, cu 2,9 puncte procentuale mai puțin față de anul 1999. Măsurile fiscale adoptate la începutul anului 2000( modficările în sistemul de impozitare) au condus la o scădere a gradului de fiscalitate la 29,4%, cu 2 puncte procentuale față de anul precedent și, implicit la o restrângere a veniturilor bugetare.

În anul 2001, politica fiscală și-a stabilit ca obiective: accelerarea creșterii economice, reducerea șomajului, continuarea dezinflației și asigurarea sustenabilității balanței de plăți. Ținta pentru deficitul bugetului general consolidat considerată capabilă să concilieze aceste obiective a fost stabilită inițial la 3,7% din PIB, iar realizarea a fost de 3,2%. Această realizare a fost rezultatul măsurilor fiscale implementate, respectiv acordarea de facilități fiscale pentru sprijinirea întreprinderilor mici și mijlocii, introducerea impozitului pe venitul microîntreprinderilor, cu o cotă mult mai mică, de 1,5% asupra veniturilor trimestriale și majorarea nivelului cotelor accizelor la unele categorii de produse, dar și rezultatul menținerii aproape constante a cheltuielilor bugetare, 29,9% în PIB chiar dacă ponderea veniturilor în PIB s-a diminuat de la 31,3% la 30,5%.

Politica fiscală promovată prin bugetul anului 2002 a fost marcată de constrângerile rezultate din obiectivele programului economic, prin care limitarea ponderii deficitului bugetului general considerat în limita a 3% din PIB. Măsurile fiscale întreprinse în anul 2002 în vederea creșterii economice și menținerii deficitului bugetului general considerat în limita a 3% din PIB au constatat în: degrevarea contribuabililor de anumite sarcini fiscale pentru desființarea sau reducerea contribuțiilor la unele fonduri speciale, majorarea unor accize, eliminarea scutirilor și a cotei 0 de TVA și introducerea impozitului pe terenurile agricole mai mari de 10 ha. Aceste măsuri au condus la o scădere a veniturilor bugetare cu 0,4 puncte procentuale mai puțin față de anul precedent, respectiv cu 29,7% din PIB. Cu toate aceste scăderea veniturilor bugetare a fost compensată de scăderea cheltuielilor bugetare( scăderea plăților de dobânzi la datoria publică și a transferurilor), faptul care a făcut ca deficitul bugetului general consolidat să fie în limita prevăzută, respectiv de 2,6% din PIB. În ceea ce privește gradul de fiscalitate aceasta a scăzut, situându-se la nivelui de 27,6% din PIB, comparativ cu 28% în anul 2001.

În anul 2003 economia românească a continuat tendințele favorabile din anii anteriori în privința creșterii economice, dezinflației, controlului deficitului bugetar și reducerii șomajului. Principala constrângere impusă autorităților bugetare a fost plafonarea deficitului bugetului general consolidat la 2,65% din PIB, asemănător anului precedent. În acest sens măsurile de natură fiscală prevăzute au fost: reducerea contribuției de asigurări sociale, diminuarea taxei de dezvoltare cuprinde în tariful energiei electrice, creșterea graduală a impozitului pe profit în cazul activităților de export și majorarea treptată a accizelor în vederea alinierii cotelor de impozitare la nivelul celor europene. Conservarea ponderii deficitului bugetar la o pondere în PIB asemănătoare anului precedent ar fi condus în mod normal la o creștere a veniturilor în PIB, cu toate acestea creșterea veniturilor ca urmare a reducerii veniturilor din impozitele directe. Prin realizarea unor economii mai pronunțate la plățile de dobânzi aferente datoriei publice și prin îndeplinirea programului de transferuri și cheltuieli de capital, ponderea cheltuielilor bugetare în PIB s-a menținut la acelasi nivel cu anul precedent, fapt ce a făcut ca ponderea deficitului bugetului general consolidat în PIB nu numai să se încadreze în limita prevăzută, ci să fie chiar mai mică cu 0,3 puncte procentuale, respectiv de 2,2% din PIB.

În anul 2004 politica fiscală a urmărit două obiective macroeconomice: continuarea procesului de dezinflație și menținerea sub control a deficitului bugetului general consolidat, în limita a 3% din PIB. În acest context, politica de cheltuieli a autorității publice s-a concentrat cu prioritate pe programele sociale și dezvoltare a infrastructurii, iar cea a încasărilor bugetare pe reducerea treptată a presiunii fiscale și pe continuarea reformei fiscale. La finele anului 2004, restrângerea cheltuielilor bugetare și menținerea ponderii veniturilor bugetare în PIB la aceeași cotă ca și în anul precedent a făcut ca deficitul bugetului general consolidat să ajunga la 1,5% din PIB.

În anul 2005 principalele obiective urmărite de politica fiscală au fost restructurarea sistemului de impozitare- în special a impozitelor directe și menținerea deficitului bugetului general consolidat sub limta de 15 din PIB. Reforma fiscală a vizat în special introducerea cotei unice de 16% ca impozitul pe profit și la impozitul pe venit, fapt care a condus la o reducere a veniturilor bugetare. Cu toate acestea efectuându-se și reduceri corespunzătoare a unor heltuieli bugetare, ponderea deficitului bugetului general consolidat în PIB a fost de 0,8%, încadrându-se în imita prevăzută.

În anul 2006 politica fiscală s-a relaxat, chiar dacă politicile economice și-au concentrat acțiunile în vederea aderării României la Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007. Principalele măsuri fiscale au fost: reducerea contribuțiilor de asigurări sociale 1,5 puncte procentuale, introducerea taxei pe viciu pentru tutun și alcool. Relaxarea fiscală a contribuit totuși la creșterea deficitului bugetar consolidat la 1,5% din PIB față de 0,8% în anul precedent.

În anul 2007 se menține politica de relaxare fiscală fapt care se observă și din creșterea ponderii deficitului bugetului general consolidat în PIB la 2,3%, ceea ce s-a reflectat în creșterea ratei inflației la 6,6% de la 4,9% în anul precedent și la înregistrarea unui deficit al contului curent al bugetului de stat de 14% din PIB față de 10% cât se înregistra în anul 2006.

În 2008, conduita politicilor fiscală și salarială în contextul provocărilor induse de criză financiară internațională a fost inadecvată, deoarece a accentuat caracterul prociclic al evoluțiilor din economie. Astfel, a fost stimulată suplimentar o creștere economică aflată deja peste potențial, epuizându-se spațiul de manevră pentru perioada următoare, când creșterea urma să se situeze sub potențial.În perioada 2001-2007, România a respectat cu strictețe criteriul deficitului bugetar, menținându-l sub plafonul de 3% din PIB. Politicile bugetar-fiscale expansioniste din 2008, cu o pronunțată conotație electorală, au condus la depășirea semnificativă a acestui plafon, deficitul bugetar măsurat conform standardelor europene (SEC 1995) ajungând la 5% din PIB. Al doilea an de participare a României în mecanismele UE a fost marcat de o serie de evenimente, atât externe, cât și interne, care au complicat misiunea autorităților de asigurare a stabilității macroeconomice.

Politica fiscală s-a confruntat cu constrângeri majore în anul 2009, datorită caracterului prociclic manifestat în anii anteriori. În pofida cererilor repetate de relaxare fiscală dinspre sectorul privat, spațiul limitat de manevră a permis demararea doar a unui număr relativ redus de programe guvernamentale cu un effect bugetar de circa 0,2 la sută din PIB. Trebuie subliniat faptul că, spre deosebire de unele state cu economii dezvoltate, România nu a injectat fonduri bugetare pentru sprijinirea sectorului financiar-bancar. Deficitul bugetului general consolidat s-a plasat semnificativ deasupra plafonului de 3 la sută din PIB prevăzut în Tratatul de la Maastricht.

Anul 2010 a reprezentat pentru economia României al doilea an consecutiv de contracție economică, în timp ce majoritatea statelor europene au revenit la ritmuri pozitive de creștere a PIB. În semestrul I rata anuală a inflației s-a menținut în intervalul țintit, scăzând de la 4,74 la sută în decembrie 2009 la 4,38 la sută în iunie 2010. Presiunile inflaționiste generate în trimestrul I de majorarea accizelor la tutun și în trimestrul II de accelerarea dinamicii prețurilor administrate au avut o magnitudine moderată și au fost parțial contracarate de o evoluție favorabilă a prețurilor alimentare. Declinul anual al PIB real a cunoscut, de asemenea, o tendință de reducere pe parcursul primului semestru, de la -6,5 la sută în trimestrul IV 2009 la -2,6 la sută în trimestrul I 2010 și la -0,5 la sută în trimestrul II.

Deficitul bugetului general consolidat s-a redus de la 6,8 la sută din PIB în 2010 la 5,2 la sută din PIB în 2011. Rezultatul la finele anului 2011 este însă distorsionat de impactul clarifi cării tratamentului statistic al obligațiilor statului către mai multe categorii de salariați din sectorul bugetar, decise prin sentințe judecătorești; acesta s-a materializat în includerea în execuția SEC95 a unor cheltuieli suplimentare în sumă de 6,4 miliarde lei (1,1 la sută din PIB). În absența acestei măsuri temporare, deficitul bugetar conform SEC95 ar fi fost semnifi cativ inferior țintei prevăzute în Programul de convergență elaborat de autorități în aprilie 2011 (4,9 la sută din PIB) și celei incluse în Memorandumul de înțelegere cu UE (sub 5 la sută din PIB), situându-se la un nivel similar celui în bază cash (4,1 la sută din PIB).

Eliminarea diferențialului obișnuit cash-accrual este explicată în bună măsură prin faptul că o parte semnifi cativă a plăților realizate spre finele anului 2011 au fost destinate stingerii arieratelor aparținând unor companii de stat și sectorului de sănătate publică. În condițiile unei componente ciclice (negative) relativ constante, ajustarea consemnată în 2011 este aproape în întregime de natură structurală, reflectând, în principal, efectul propagat al măsurilor de consolidare fi scală introduse la mijlocul anului 2010, precum și reducerea în continuare a numărului de salariați din sectorul public. Ponderea datoriei publice în PIB a crescut în anul 2011 cu circa 3 puncte procentuale, reflectând nu doar necesarul curent de fi nanțare a defi citului bugetar, ci și constituirea de către Trezoreria Statului a unei rezerve de lichidități. Progresul pe linia consolidării fi scale a fost receptat în mod pozitiv de către piețele internaționale de capital. Cotațiile externe, atât pentru marjele obligațiunilor românești față de eurobonduri, cât și pentru spread-urile CDS, s-au menținut pe tot parcursul anului la niveluri rezonabile.

În timp ce politica monetară a avut câmp de manifestare anticiclică în 2012, datorită spațiului monetar creat în anii precedenți, dimensiunea dezechilibrelor acumulate în perioada premergătoare crizei și necesitatea eliminării defi citului excesiv până la finele anului 2012 au constrâns politica fiscală să acționeze în continuare de o manieră prociclică. Deși obiectivul de a reduce deficitul conform metodologiei SEC95 sub nivelul de referință de 3 la sută din PIB a fost îndeplinit, ținta cash de deficit bugetar – stabilită inițial la 1,9 la sută din PIB și reevaluată ulterior, odată cu instalarea unui nou guvern în mai 2012, la 2,25 la sută din PIB– a fost depășită, datorită intrărilor mai reduse decât cele anticipate de fonduri postaderare, mai multe programe operaționale fi ind temporar suspendate datorită neregularităților descoperite de autoritățile de audit.

Deficitul bugetar în termeni cash a fost redus de la 4,3 la sută din PIB la 2,5 la sută din PIB, prin ajustări care au avut loc preponderent pe partea cheltuielilor bugetare. Acestea au scăzut de la 37 la sută la 35,4 la sută din PIB, în timp ce majorarea ușoară a ponderii în PIB a veniturilor bugetare (de la 32,7 la sută la 32,9 la sută) este explicată de intrările mai ridicate de fonduri postaderare față de anul 2011, cu corespondent și la nivelul cheltuielilor bugetare. Reducerea cheltuielilor bugetare exprimate ca pondere în PIB se datorează ajustărilor de la nivelul cheltuielilor de asistență socială (-0,7 puncte procentuale, pe fondul menținerii deciziei de înghețare a pensiilor și pe parcursul anului 2012), unor importante reduceri operate la nivelul cheltuielilor de capital (-0,8 puncte procentuale, parțial compensate de expansiunea cheltuielilor aferente proiectelor fi nanțate din fonduri postaderare), precum și reducerilor înregistrate la capitolele „subvenții” și „alte transferuri”.

În contextul majorării volumului datoriei publice (de la 34,7 la sută din PIB în 2011 la 37,8 la sută în 2012), datorată nu doar nevoii de fi nanțare a defi citului bugetar, ci și deprecierii monedei naționale și continuării consolidării rezervelor de lichiditate ale Trezoreriei Statului, ponderea în PIB a cheltuielilor bugetare cu dobânzile a crescut cu 0,2 puncte procentuale, în condițiile în care risipirea incertitudinilor de natură politică manifeste pe parcursul anului a condus la scăderi importante ale primelor de risc suveran către fi nele acestuia. Cheltuielile de personal, deși au consemnat o majorare nominală ca urmare a indexărilor salariale din luna iulie, au rămas nemodificate ca procent în PIB (6,9 la sută). Finanțarea defi citului bugetar (în termeni cash) s-a asigurat în proporție de 35 la sută din surse interne și 65 la sută din surse externe. Rezerva fi nanciară aflată la dispoziția Trezoreriei Statului a fost alimentată de o serie de emisiuni externe de obligațiuni, și anume: (i) 1,5 miliarde dolari SUA cu scadența la 10 ani și cuponul de 6,75 la sută, urmată de redeschiderea de 750 milioane dolari SUA (în februariemartie); (ii) 750 milioane euro la un cupon de 6,50 la sută, redeschidere a unei emisiuni din 2008 (în septembrie); (iii) 1,5 miliarde euro cu scadența la 7 ani și cupon de 4,875 la sută (în noiembrie). În cursul primului trimestru al anului 2013 emisiunile externe au continuat printr-o tranzacție de 1,5 miliarde dolari SUA cu scadența la 10 ani și cuponul de 4,375 la sută. Arieratele au avut, la rândul lor, o evoluție sinuoasă pe parcursul anului 2012. De la un volum total de 839 milioane lei în decembrie 2011, nivelul acestora a crescut până la 1 500 milioane lei în septembrie 2012, fi ind necesar un efort bugetar suplimentar pentru achitarea parțială a acestora și încheierea anului la un nivel de 866 milioane lei. Aproape întreaga creștere a arieratelor pe parcursul anului s-a datorat bugetelor locale, ilustrând nivelul redus de disciplină financiară a autorităților teritoriale.

2.3. Strategia de finanțare a deficitului bugetului general consolidat

Dacă politica monetară a acționat anticiclic în 2013, politica fiscală a continuat să acționeze prociclic, în condițiile în care eforturi suplimentare de ajustare structurală au rămas necesare în vederea atingerii obiectivului pe termen mediu privind pierderea structurală (1 la sută din PIB) în 2015; de altfel, decizia de suspendare a procedurii de pierdere excesivă din iunie 2013 nu a fost doar rezultatul situării soldului bugetar deasupra pragului de -3 la sută din PIB, ci și al angajamentului de a continua eforturile de stabilizare fiscală până la atingerea obiectivului pe termen mediu privind deficitul structural, compatibil cu o stare echilibrată a finanțelor publice. Ponderea în PIB a încasărilor bugetare a scăzut cu 1 punct procentual (de la 33,7 la sută în 2012 la 32,7 la sută în 2013), în pricina intrărilor mai mari de fonduri europene și a unor măsuri discreționare de creștere a veniturilor.

Nivelul aproximat al datoriei guvernamentale brute conform metodologiei UE pentru finele anului 2013 este de 38,4% din PIB, în timp ce datoria guvernamentală netă, reprezentând datoria guvernamentală brută scăzută cu activele financiare lichide este aproximată la 31,5 % din PIB. Pentru sfârșitul anului 2014, pe fondul unei pierdere bugetare de 2% din PIB (metodologie ESA ) se estimează că nivelul datoriei guvernamentale brute va fi de 38,5% din PIB, iar datoria guvernamentală netă de 32,0 % din PIB. 9 La nivelul țărilor membre ale Uniunii Europene, la finele anului 2012 România se situa pe locul 4 între statele UE cu cel mai scăzut nivel de îmrumut după Estonia (10,1%), Bulgaria (18,5%) și Luxemburg (20,8%). Statele membre UE cu cel mai ridicat nivel de îndatorare la sfârșitul anului 2012 sunt: Grecia (156,9%), Italia (127,0%), Portugalia (123,6%) și Irlanda (117,6%). Acțiunea de consolidare fiscală și îndeplinirea obiectivului pe termen mediu privind pierderea structurală (1,0% din PIB) corespunzătoare Tratatului privind stabilitatea, coordonarea și guvernanța în cadrul UEM, semnat de România în martie 2012, va determina un trend descrescător al necesităților de finanțare a deficitului bugetar în termenii cash. Strategia de finanțare a deficitului bugetului general consolidat pentru anii 2013–2014 preliminează finanțarea în proporție echilibrată din surse interne și externe.

Tabel nr 2.1 Strategia de finanțare a deficitului bugetului general consolidat pentru anii 2013 – 2014

Sursa: Proiectul Strategiei Fiscal-Bugetare 2014-2016

Având în vedere progresul potențialului de creștere economică, pentru perioada 2014-2016 se estimează că economia românească își va relua creșterea mai susținută, cu un ritm apropiat de potențial, fiind posibilă o majorare a produsului intern brut, în medie, cu 2,5% anual. Informațiile privind dezvoltarea economiei în multe țări din Uniunea Europeană și alte zone sunt încă pesimiste și semnalează continuarea crizei economice și diminuarea nivelului de creștere economică, ceea ce indirect poate afecta și creșterea economică a României. Ca urmare, ritmurile de creștere ale produsului intern brut pentru această perioadă au fost adaptate în scădere față de varianta anterioară a Strategiei Fiscal-Bugetare. Scenariul se bazează pe îmbunătățirea activității în toate sectoarele economiei, în special în ramurile industriale cu potențial ridicat de export, precum și în sectorul construcțiilor, care poate valorifica necesarul de infrastructură existent în toate domeniile.

Tabel nr 2.2. Evoluția economiei în perioada 2014-2015

*Exporturile și importurile de bunuri și servicii sunt exprimate în termeni reali (de volum)

Sursa: Comisia Națională de Prognoză

Cererea internă va fi motorul acestei evoluții, cu o medie anuală estimată la 3,0%. Formarea brută de capital fix se va accelera, pe fondul îmbunătățirii finanțării proiectelor de infrastructură prioritare, cu un ritm mediu anual de 6,7%. Cheltuielile cu consumul privat se vor majora, în medie, cu ritmuri de 1,8%, în condițiile creșterii veniturilor disponibile și a încrederii în climatul economic, iar cheltuielile cu consumul guvernamental, care include consumul individual și colectiv al acestuia, vor înregistra ritmuri medii de circa 1,4%, care vor asigura reducerea ponderii lor în produsul intern brut și îmbunătățirea eficienței cheltuielilor bugetare. Exporturile și importurile de bunuri și servicii vor înregistra ritmuri în creștere, în termeni reali, cu o medie anuală de 4,9%, respectiv 5,8%, exportul net având efect negativ asupra produsului intern brut, diminuându-i creșterea.

În trimestrul I 2013, A.N.A.F. a promovat o serie de acte legislative în domeniul administrării impozitelor, taxelor și contribuțiilor de asigurări sociale: Ordinul președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr.184/13.02.2013 privind modificarea Ordinului președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr.52/2012 pentru aprobarea modelului și conținutului unor formulare prevăzute la titlul III din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal. Ordinul președintelui A.N.A.F. nr.195/20.02.2013 pentru modificarea și completarea Ordinului președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr.1.950/2012 privind aprobarea modelului și conținutului formularelor utilizate pentru declararea impozitelor și taxelor cu regim de stabilire prin autoimpunere sau reținere la sursă. 40 Ordinul președintelui A.N.A.F. nr.342/29.03.2013 pentru modificarea și completarea anexei nr.1 la Ordinul președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr.1.221/2009 privind Procedura de aprobare a regimului de declarare derogatoriu. Ordinul președintelui A.N.A.F. nr.17/11.01.2013 pentru aprobarea Procedurii de înregistrare a acordurilor privind declararea și plata contribuțiilor sociale, încheiate de angajatorii nerezidenți cu persoane fizice rezidente sau nerezidente care își desfășoară activitatea în România și obțin venituri din salarii, precum și pentru reglementarea unor aspecte procedurale. Ordinul președintelui A.N.A.F. nr.24/12.01.2013 pentru modificarea Ordinului președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr.52/2012 pentru aprobarea modelului și conținutului unor formulare prevăzute la Titlul III din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal. Ordinul viceprim-ministrului, ministrului finanțelor publice nr.250/22.02.2013 privind modificarea Ordinului ministrului finanțelor publice nr.262/2007 pentru aprobarea formularelor de înregistrare fiscală a contribuabililor. Ordinul viceprim-ministrului, ministrului finanțelor publice nr.462/02.04.2013 pentru completarea Ordinului ministrului finanțelor publice nr.33/2012 pentru aprobarea Procedurii de certificare a declarației privind nedeductibilitatea TVA aferentă cheltuielilor cuprinse în cererea de rambursare, precum și a modelului și conținutului formularului “Certificat privind nedeductibilitatea TVA aferentă cheltuielilor cuprinse în cererea de rambursare”. Ordinul președintelui A.N.A.F. nr.296/15.03.2013 pentru aprobarea Procedurii privind stabilirea sumei reprezentând timbrul de mediu pentru autovehicule și pentru aprobarea modelului și conținutului unor formulare. Ordinul președintelui A.N.A.F. nr.339/28.03.2013 pentru aprobarea Procedurii de înregistrare, din oficiu, în Registrul persoanelor impozabile care aplică sistemul TVA la încasare și a Procedurii de radiere, din oficiu, din Registrul persoanelor impozabile care aplică sistemul TVA la încasare, precum și a modelului și conținutului unor formulare. Ordinul Președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr.230/01.03.2013 pentru aprobarea Procedurii de accesare a datelor cuprinse în dosarul fiscal, puse la dispoziția contribuabililor pe pagina de internet a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, în spațiul privat al contribuabilului, publicat în Monitorul Oficial Partea I, nr.126/ 07.03. 2013; Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr.354/19.03.2013 privind modificarea și completarea Instrucțiunilor de completare a numărului de evidență a plății, aprobate prin Ordinul ministrului finanțelor publice nr.1.870/2004, publicat în Monitorul Oficial Partea I nr. 152/21.03.2013; Ordinul președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr.8/2013 pentru aprobarea modelului și conținutului formularului 172 "Declarație-inventar privind redevențele restante rezultate din contractele de concesiune, arendă și din alte contracte de exploatare eficientă a terenurilor cu destinație agricolă, aflate în sold la data de 15 noiembrie 2012 și neachitate", publicat în Monitorul Oficial Partea I nr. 23/ 11.01.2013; Ordinul comun al ministrului mediului și schimbărilor climatice și viceprim-ministrului, ministrul finanțelor publice nr.490/407/2013 pentru aprobarea Procedurii de restituire a sumelor prevăzute la art. 7, 9 și 12 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule, precum și a sumelor stabilite de instanțele de judecată prin hotărâri definitive și irevocabile, publicat în Monitorul Oficial Partea I nr.175/ 29.03.2013. O.G. nr.8/2013 privind modificarea și completarea Codului fiscal și reglementarea unor măsuri financiar-fiscale, prin care a fost introdusă obligația persoanei supuse verificării fiscale de a depune o declarație de patrimoniu și venituri la cererea organului fiscal, precum și extinderea duratei efectuării verificării fiscale la maxim 6 luni, respectiv 12 luni în cazul în care sunt necesare informații din străinătate.

Ministerul Finanțelor Publice și Agenția Națională de Administrare Fiscală (A.N.A.F.) derulează procesul de pregătire a documentelor specifice pentru încheierea unui Acord de împrumut cu Banca Mondială cu scopul dezvoltării și implementării Proiectului de modernizare a administrației fiscale. Dezvoltarea Proiectului derivă atât din angajamentul A.N.A.F. de modernizare instituțională, cât și din recomandările exprimate în ultimii ani de către misiunile Uniunii Europene, Fondului Monetar Internațional și Băncii Mondiale în ceea ce privește necesitatea reformării A.N.A.F. ca o pre-condiție pentru realizarea convergenței reale la nivelul Uniunii Europene. Modernizarea și creșterea performanței administrației fiscale reprezintă o componentă importantă a programului de reformă a Guvernului României cu scopul creșterii nivelului veniturilor bugetare raportat la nivelul produsului intern brut și eliminării riscurilor ce ar putea afecta stabilitatea macroeconomică și îndeplinirea țintelor fiscale.

La nivel european, în cadrul Consiliul European din martie 2011 a fost asumat de către 23 state membre ale UE, printre care și România, Pactul Euro Plus (PEP) care reprezintă un angajament politic ce vizează consolidarea financiară și susținerea competitivității economice a Uniunii. Cei patru piloni ai Pactul Euro Plus sunt: promovarea competitivității, promovarea ocupării forței de muncă, consolidarea sustenabilității finanțelor publice și consolidarea stabilității financiare. În scopul atingerii acestor obiective, România a elaborat o listă cu măsuri concrete, aprobată de Guvern, prin memorandum la data de 29 aprilie 2011. Măsurile care vizează promovarea ocupării forței de muncă, au fost incluse și în Programul Național de Reformă 2011 – 2013. Pe fondul îngrijorător al atingerii în Uniunea Europeană, a unor niveluri-record a șomajului și în condițiile în care perspectivele economice pentru următoarele luni nu erau încurajatoare, Comisia Europeană a prezentat pe 18 aprilie 2012 Pachetul privind ocuparea forței de muncă ce cuprinde o serie de măsuri concrete pentru impulsionarea creării de locuri de muncă. În cadrul acestor măsuri se propunea reducerea impozitării veniturilor salariale și promovarea anteprenoriatului. De asemenea, erau identificate domeniile cu potențial de creare de locuri de muncă pentru viitor, respectiv: economia ecologică, serviciile de sănătate,TIC. Din anul 2013, ca parte a Semestrului European, Comisia intenționează să introducă o “tabelă de marcaj” pentru a păstra evidența progresului statelor membre în procesul de punere în aplicare a planurilor naționale privind locurile de muncă. Pachetul privind ocuparea forței de muncă pregătește terenul pentru o mai bună coordonare și monitorizare a politicilor de ocupare a forței de muncă la nivelul UE, în conformitate cu principiile UE de guvernanță economică. În acest context, în domeniul ocupării forței de muncă, pentru perioada 2014-2016, România continuă să aibă în vedere atingerea țintei naționale de creștere a ratei de ocupare până la 70% pentru populația din grupa de vârstă 20-64 ani în orizontul anului 2020, în contextul Strategiei Europa 2020. Așa cum arată cele mai recente date statistice, în anul 2012 rata de activitate a populației în vârstă de 20 – 64 ani a fost de 68,6% iar rata de ocupare a fost de 63,8%, la o distanță de 6,2 puncte procentuale față de ținta națională de 70%. Rata șomajului BIM a atins în anul 2012 valoarea de 7,0%, în scădere față de anul precedent (7,4%). În perioada 2014-2016, populația ocupată, se va majora în special, pe baza creșterii numărului de salariați. Productivitatea muncii se va îmbunătăți ca urmare a creșterii mai rapide a produsului intern brut comparativ cu creșterea populației ocupate:

implementarea de măsuri care au în vedere ambele segmente ale pieței muncii (angajator și persoană aflată în căutarea unui loc de muncă),

dezvoltarea relațiilor personalizate cu angajatorii; ¾ intensificarea procesului legislativ și de aplicare a măsurilor instituționale care vizează reducerea muncii la negru;

alinierea legislației în domeniul relațiilor de muncă la normele europene și asigurarea respectării acesteia;

reducerea condiționalităților pentru firmele care angajează șomeri și persoane aparținând grupurilor vulnerabile.

Pachetul de măsuri destinate stimulării ocupării forței de muncă trebuie să sprijine persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă în vederea consolidării capacității individuale de ocupare (prin oferirea de programe de informare și consiliere în carieră personalizate, formare și perfecționare profesională și stimularea 49 inițiativei antreprenoriale individuale) având la bază un cadru legal reformat privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și promovare a ocupării forței de muncă. Astfel, în vederea facilitării tranziției de la șomaj sau inactivitate către ocupare, a fost modificat cadrul legal privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării, astfel încât să contribuie la echilibrarea pieței muncii și reducerea deficitelor sectoriale de forță de muncă. Măsurile sunt în concordanță cu prioritățile politicii Uniunii Europene privind flexibilizarea pieței muncii, reducerea șomajului în rândul tinerilor și a segmentării pieței muncii, facilitarea tranzițiilor de la sistemul de educație la viața profesională, precum și consolidarea dialogului cu partenerii sociali, în vederea creșterii ratei de ocupare și atingerea țintei de 70% asumate prin Programul Național de Reformă în contextul Strategiei Europa 2020.

acordarea de servicii gratuite de evaluare a competențelor dobândite pe alte căi decât cea formală, cu scopul de a facilita și urgenta obținerea unui certificat de competențe profesionale, de această măsură vor beneficia anual minim 400 persoane;

acordarea primelor de mobilitate inclusiv șomerilor de lungă durată, măsură ce țintește stimularea mobilității teritoriale în vederea ocupării, prin acordarea primei de încadrare (2 X valoarea indicatorului social de referință) și a primei de instalare (7 X valoarea indicatorului social de referință); de această măsură vor beneficia anual, aproximativ 2.000 persoane;

reducerea condiționalităților de implementare a unor măsuri active prin reducerea de la 3 la 1,5 ani, respectiv de la 2 la 1,5 ani, a obligației de menținere a raporturilor de muncă sau de serviciu pentru angajatorii care angajează absolvenți în condițiile art.80, respectiv șomeri în vârstă de peste 45 de ani, șomeri care sunt părinți unici susținători ai familiilor monoparentale și persoane cu handicap, în condițiile art. 85; de aceste măsuri vor beneficia anual, aproximativ 20.000 persoane;

promovarea măsurii prin care angajatorii care încadrează în muncă, potrivit legii, șomeri care în termen de 5 ani de la data angajării îndeplinesc, conform legii, condițiile pentru a solicita pensia anticipată parțială sau de acordare a pensiei pentru limită de vârstă, dacă nu îndeplinesc condițiile de a solicita pensia anticipată parțială, beneficiază lunar, pe perioada angajării, până la data îndeplinirii condițiilor respective, de o sumă egală cu valoarea indicatorului social de referință în vigoare, acordată din bugetul asigurărilor pentru șomaj, față de termenul de 3 ani prevăzut în legea actuală; de această măsură vor beneficia anual, aproximativ 9.500 persoane; Măsuri prevăzute în proiectul de Lege pentru modificare și completarea Legii nr.76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă, cu modificările și completările ulterioare, și pentru modificarea Legii nr.116/2002 privind prevenirea și combaterea marginalizării sociale vizează:

promovarea participării pe piața muncii a tinerilor în risc de marginalizare socială, prin stimularea angajatorilor care încadrează tineri aflați în această categorie, măsură prin care acești angajatori numiți de inserție, beneficiază, pentru fiecare tânăr angajat din această categorie, lunar, la cerere, din bugetul asigurărilor pentru șomaj, de o sumă egală cu salariul de bază stabilit la data angajării tânărului, dar nu mai mult de două ori valoarea indicatorului social de referință în vigoare la data încadrării în muncă, pentru o perioadă egală cu perioada contractului de solidaritate încheiat între ANOFM și tânărul respectiv, pe o durată de până la 3 ani, dar nu mai puțin de un an. De asemenea acești angajatori de inserție mai pot beneficia pentru o perioadă de maximum 2 ani de acordarea unei sume lunare în cuantum de 50% din indemnizația de șomaj cuvenită conform legii, pe care tânărul ar fi primit-o dacă ar fi fost disponibilizat la data expirării contractului individual de muncă dacă după această dată încheie pe perioadă nedeterminată un contract individual de muncă cu tânărul aflat în risc de marginalizare socială; de această măsură vor beneficia anual, aproximativ 2.300 persoane.

În vederea abordării situației dificile cu care se confruntă tinerii pe piața muncii, agravată de consecințele crizei economice și financiare, și în contextul Declarației membrilor Consiliului European „Spre o consolidare favorabilă creșterii și o creștere favorabilă ocupării forței de muncă” din 30 ianuarie 2012, care recomandă implementarea unor măsuri concrete cu privire la ocuparea forței de muncă, educație și la formare profesională, precum și a altor documente și inițiative europene care abordează problematica tinerilor (Tineretul în mișcare, Inițiativa Oportunități pentru Tineret, Pachetul privind Ocuparea Tinerilor), a fost elaborat 50 Planul național pentru stimularea ocupării tinerilor 2013, care conține o serie de măsuri care să faciliteze implementarea în România a programelor de tip „garanția pentru tineri”, având ca obiective:

dezvoltarea oportunităților de ocupare pentru tineri în anul 2013 prin adoptarea unor măsuri specifice de stimulare a pieței muncii;

adaptarea continuă a educației și formării profesionale a tinerilor la cerințele pieței muncii.

În vederea realizării obiectivelor Planului Național pentru Stimularea Ocupării Tinerilor 2013, Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice are în responsabilitate modificarea și completarea Legii nr.76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă, cu modificările și completările ulterioare, a cadrului legislativ ce reglementează ucenicia la locul de muncă și elaborarea Legii privind efectuarea stagiului pentru absolvenții de învățământ superior.

Proiectul de lege pentru modificarea și completarea Legii nr.279/2005 privind ucenicia la locul de muncă, republicată, a fost inițiat ținând cont mai ales de necesitatea actualizării cadrului juridic care să răspundă nevoii de sprijinire a tinerilor care au abandonat școala, să își continue studiile și să obțină o calificare.

obținerea, de către tineri, a unei formări profesionale de calitate și a unor competențe recunoscute la nivel național, care să permită ocuparea unui loc de muncă și continuarea învățării;

asigurarea necesarului de forță de muncă calificată, de calitate, în funcție de cerințele proprii ale angajatorilor;

simplificarea atribuțiilor angajatorilor care organizează ucenicia la locul de muncă, Principalele obiective ale modificării legislative vizează:

extinderea posibilității de finanțare pentru acest tip de formare profesională, inclusiv prin utilizarea fondurilor europene.

Pentru a facilita integrarea profesională a absolvenților de studii superioare și tranziția acestora de la sistemul educațional la piața muncii, Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice a elaborat proiectul de Lege privind efectuarea stagiului de către absolvenții de învățământ superior. Proiectul de act normativ are în vedere asigurarea unor condiții de muncă decente pentru stagiari prin reglementarea condițiilor minime care caracterizează un stagiu ca fiind de calitate, consolidarea formării profesionale a acestora, definirea drepturilor și obligațiilor ferme pentru toate părțile implicate, prin încheierea de acorduri contractuale în care sunt implicate întreprinderile, dar și serviciile publice de ocupare, etc..

creșterea ratei de ocupare a forței de muncă, cu focalizare pe următoarele grupuri țintă: tineri cu vârste între 15 și 25 de ani; lucrători cu vârsta între 50 și 64 de ani; femei; lucrători necalificați; persoane cu handicap; persoane cu responsabilități familiale complexe; minorități etnice, inclusiv minoritatea romă;

stimularea investițiilor care au ca destinație îmbunătățirea condițiilor de muncă ale salariaților, cu accent pentru locurile de muncă verzi;

susținerea celui de al treilea sector, economia socială și a întreprinderilor sociale, având drept scop creșterea coeziunii și inserției sociale a persoanelor provenind din grupuri vulnerabile prin înființarea, în interes local, de noi locuri de muncă și/sau servicii sociale;

introducerea procedurii de șomaj parțial care să permită, pe o perioadă limitată, cumularea veniturilor din muncă în regim part-time cu o parte din indemnizația de șomaj; introducerea cazierului social în raport cu accesul la achizițiile/contractele publice;

reducerea fenomenului muncii la negru și întărirea disciplinei fiscale concomitent cu reducerea barierelor și costurilor administrative pentru angajator, cu până la 18%, prin crearea cardului de asigurat în sistemul asigurărilor sociale; Programul de Guvernare are în vedere asigurarea unui cadru legislativ flexibil pentru creșterea ratei de ocupare a forței de muncă, printre care:

limitarea fenomenului de „migrație a creierelor”; 51

stimularea și extinderea măsurilor de încurajare a angajării tinerilor pe piața muncii, în special a celor proveniți din centrele de plasament și a persoanelor cu handicap;

promovarea de programe integrate pentru incluziunea socială a romilor.

Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, prin „Programul de ocupare a forței de muncă”, implementează un set integrat de măsuri de stimulare a ocupării în conformitate cu oportunitățile oferite de piața muncii și cerințele persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă:

creșterea gradului de ocupare și promovarea incluziunii sociale;

creșterea gradului de ocupare a tinerilor și a persoanelor de etnie rromă;

facilitarea tranziției de la șomaj către ocupare; Obiective generale ale Programului de ocupare a forței de muncă

îmbunătățirea și consolidarea competențelor profesionale ale persoanelor în căutarea unui loc de muncă. ƒ

combaterea efectelor șomajului prin activități specifice Serviciului Public de Ocupare oferite persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă; ƒ

facilitarea accesului pe piața forței de muncă al persoanelor aparținând grupurilor vulnerabile și îndrumarea acestora spre programe de formare adecvate nivelului de educație în vederea obținerii unei calificări; ƒ

corelarea nevoilor de formare profesională a forței de muncă cu cerințele pieței muncii; ƒ

asigurarea egalității de șanse pe piața muncii prin facilitarea accesului nediscriminatoriu al tuturor persoanelor, indiferent de mediul social, sex, religie, etnie etc., la un loc de muncă; Obiective specifice ale Programului de ocupare a forței de munc㠃

menținerea unui nivel redus al șomajului chiar și în condițiile stagnării economice, prin creșterea calității ocupării și a siguranței locului de muncă, simultan cu crearea de oportunități de pregătire profesională adaptată la cerințele pieței muncii.

În cadrul Contractului de performanță managerială pentru anul 2013 încheiat între ANOFM ( Agentia Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă) și MMFPSPV (Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice), s-a prevăzut printre altele, un obiectiv specific referitor la acțiuni de integrare pe piața muncii a tinerilor înregistrați în evidențele serviciului public de ocupare.

Aceasta prevede oferirea de oportunități de ocupare și de dezvoltare profesională tinerilor șomeri până în 25 de ani, în primele 4 luni de la înregistrare, prin integrarea în programe de formare profesională, includere în programe de ucenicie la locul de muncă, oferirea de locuri de muncă și plasarea pe locuri de muncă subvenționate.

acordarea de servicii gratuite de mediere pe locurile de muncă vacante sau nou create;

acordarea de servicii gratuite de informare și consiliere profesională persoanelor în căutarea unui loc de muncă;

stimularea reîncadrării în muncă prin acordarea de alocații pentru șomerii care se încadrează înainte de expirarea șomajului;

stimularea mobilității forței de muncă prin acordarea de prime de încadrare sau de instalare, inclusiv pentru șomerii de lungă durată;

organizarea de cursuri de formare profesională pentru persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă;

acordarea gratuită de servicii de consultanță și asistență pentru începerea unei activități independente sau inițierea unei afaceri;

acordarea de subvenții angajatorilor pentru încadrarea persoanelor aparținând unor categorii dezavantajate sau cu acces mai greu pe piața muncii; Măsurile prevăzute a se implementa prin Programul de ocupare a forței de muncă

acordarea de acompaniament personalizat tinerilor cu risc de marginalizare socială. Prin măsurile care se vor implementa se prevede ocuparea, în anul 2013, a cel puțin 345.000 persoane.

CONCLUZII

Consider că sistemul fiscal este un produs creat de-a lungul timpului , de către om, de către istoria civilizației umane pentru a răspunde unor nevoi financiare, economice și sociale, iar în ultimul timp, din păcate unor nevoi politice Nevoile financiare sunt satisfăcute de sistemul fiscal prin finanțarea economiei publice pe calea prelevărilor fiscale, nevoile economice prin corectarea fluctuatiilor nedorite ale ciclurilor economice care apar în economia de schimb, iar cele sociale prin acționarea acestuia asupra sistemului de distribuire al bunăstării. Puterea publică rezultă în mod evident din monopolul de stabilire a impozitului de care dispun autoritățile competente, parlament și/sau guvern pentru autoritățile centrale, și de asemenea, organele deliberative și executive locale pentru prelevările colectivităților locale.

Viața în colectivitate naște nevoi colective, de care fiecare simte necesitatea (învățământ, cultură, artă, sănătate, protecție socială, etc.), nevoi care trebuiesc satisfăcute prin contribuția tuturor, strânsă de organele statului. Pentru întreținerea acestor nevoi a fost necesar să se recurgă la impozite și taxe, adică la sistemul de constrângere, silind pe cetățeni să plătească, să dea posibilitatea statului de a-și susține mijloacele materiale și bănești pe care să le ofere tuturor celor ce locuiesc între granițele lui. Deci impozitele și taxele s-au născut din necesitatea pentru statul modern, a cărui activitate este tot mai extinsă și mai complexă, de a avea la îndemană mijloacele cu care să satisfacă nevoile sale, care se confundă în cea mai mare parte cu ale vieții în comun a locuitorilor. Obiectivul fundamental al politicii financiare (cu cele două componente ale sale: politica fiscală și politica bugetară) îl reprezintă asigurarea unui echilibru între cererea totală și oferta totală de resurse și utilități publice. Acest obiectiv este urmat îndeaproape de un altul – asigurarea echilibrului bugetar.

În realizarea acestor obiective politica financiară interacționează sau trebuie să interacționeze în mod continuu cu politica monetară. Și aceasta deoarece, presupunând că într-o economie, la un moment dat, cererea de resurse financiare este mai mare decat ceea ce se poate colecta la nivel național, Banca Centrală, prin intermediul politicii monetare joacă un rol decisiv în privința costului resurselor financiare necesare.

Imediat după schimbările politice majore intervenite în Decembrie 1989, începând încă din anul 1990 principalele obiective ale politicii fiscale au fost: reconsiderarea căilor și metodelor de prelevare și distribuire a resurselor financiare publice, asigurarea unei echități privind participarea persoanelor fizice și juridice la formarea resurselor financiare publice prin schimbarea sistemului de impozitare, combaterea evaziunii fiscale și asigurarea de resurse bugetare în vederea îndeplinirii în bune condiții a funcțiilor statului și a instituțiilor sale.

Politica fiscalã a Guvernului a rãmas sub control în ceea ce privește deficitul bugetar și s-a materializat prin menþinerea acestuia, ca și a deficitului consolidat al statului, la niveluri mai scãzute decât cele prognozate. Au crescut dobânzile, în special pe segmentul cel mai sensibil al pieței creditului (piața interbancarã), ceea ce a avut un impact nefavorabil, ce se menține și în prezent, asupra costului finanțãrii deficitului public.

Pentru stabilizarea piețelor fi nanciare și disiparea climatului de incertitudine care submina redresarea economică, autoritățile europene au reacționat pe mai multe planuri: (i) adoptarea formei fi nale a Pactului Fiscal European; (ii) accelerarea demersurilor în direcția constituirii Uniunii Bancare; (iii) anunțarea de către Banca Centrală Europeană a introducerii unui nou instrument de piață (tranzacțiile monetare directe), care permite Eurosistemului să intervină pe piețele secundare ale titlurilor suverane; (iv) lansarea Mecanismului European de Stabilitate; (v) deblocarea unei noi tranșe din pachetul de asistență fi nanciară acordat Greciei. În România, conduita politicilor macroeconomice a fost afectată – dincolo de influențele externe inerente – de calendarul electoral, alegerile parlamentare fiind precedate de două schimbări de guvern și de un referendum privind demiterea Președintelui țării. În aceste condiții, existența unui acord de tip preventiv cu Uniunea Europeană și Fondul Monetar Internațional, precum și angajamentul autorităților române de a îndeplini ținta de defi cit bugetar și de a ieși, astfel, din procedura privind deficitul excesiv instituită de Comisia Europeană au constituit ancore importante în păstrarea coeziunii politicilor economice.

Stocul datoriei publice rămâne în continuare confortabil sub plafonul de 60 la sută prevăzut de Tratatul de la Maastricht, iar perspectivele privind evoluția acestuia sunt de stabilizare și, ulterior, de intrare pe o traiectorie descendentă, pe măsură ce nivelul defi citului public va continua să scadă, iar creșterea economică se va accelera.

Într-un context mondial și european care a rămas dificil, fiind marcat de persistența efectelor crizei economice și financiare, politicile macroeconomice ale României au vizat continuarea stabilizării economiei și recâștigarea încrederii investitorilor străini și autohtoni.

Finanțarea deficitului bugetar (în termeni cash) s-a asigurat în proporție de 35 la sută din surse interne și 65 la sută din surse externe. Rezerva financiară aflată la dispoziția Trezoreriei Statului a fost alimentată de o serie de emisiuni externe de obligațiuni, și anume: (i) 1,5 miliarde dolari SUA cu scadența la 10 ani și cuponul de 6,75 la sută, urmată de redeschiderea de 750 milioane dolari SUA; (ii) 750 milioane euro la un cupon de 6,50 la sută, redeschidere a unei emisiuni din 2008 (în septembrie); (iii) 1,5 miliarde euro cu scadența la 7 ani și cupon de 4,875 la sută (în noiembrie). Emisiunile externe au continuat printr-o tranzacție de 1,5 miliarde dolari SUA cu scadența la 10 ani și cuponul de 4,375 la sută.

Arieratele au avut, la rândul lor, o evoluție sinuoasă. Aproape întreaga creștere a arieratelor pe parcursul anului s-a datorat bugetelor locale, ilustrând nivelul redus de disciplină financiară a autorităților teritoriale.

Ca o concluzie la cele de mai sus se poate spune că logica întregii politici fiscale trebuie concepută ca o combinație armonioasă între elementele stimulative și cele restrictive astfel încât să realizeze stabilitatea macroeconomică, concretizată în realizarea unei creșteri economice durabile, în condiții de dezinflație, de menținere a deficitului de cont curent în limite finanțabile în mod sustenabil (în special din investiții străine directe) și de consolidare a rezervei valutare a statului.

BIBLIOGRAFIE

1. Anghelache, G. – Finanțe publice ale României, Editura

Belean, P. Economică, București, 2003

2. Buziernescu, R. – Fiscalitate, Editura Universitaria, 2009

3. Drăcea M. – Finanțe publice, Ediția I, Editura Universitaria,

Sighgea, N. Craiova, 1999

Berceanu, D.

Ciurezu, T.

4. Drăcea, M. – Finanțe publice. Teorie, grile, aplicații, Editura

Drăcea, R. Univesitaria, Craiova, 2013

Mitu, N.

5. Drăcea, R. – Politica de finanțare a deficitului bugetar în

Mitu, N. România, Revista Finanțe Publice și Contabilitate, nr 5/2004

6. Matei, Ghe. – Finanțe publice, Editura Sitech, Craiova, 2002

Drăcea, M.

Drăcea. R.

7. Moșteanu, N. – Impozite și taxe: studii de caz fiscalitate, Editura Universitară, București, 2008

8. Moșteanu, T. – Finanțe publice. Note de curs și seminar, Editor

(coordonator) Tribuna Economică, București, 2002

9. Nanu, R. – Finanțele instituțiilor publice, Editura

Mitu, N. Universitaria, Craiova, 2007

Buziernescu, R.

10. Țâțu, L. – Fiscalitate: de la lege la practică, Editura C.H.

Șerbănescu, C. Beck, București, 2008

Ștefan, D.

11. ***** – Rapoarte anuale ale Băncii Naționale a României, 1990-2015

12. ***** – Strategia Fiscal Bugetară a României pentru perioada 2014-2016