Politica Externa a Uniunii Europene

=== 34bdb1d50db233f71e8c2b0ee5dab393b19512e9_312336_1 ===

Facultatea de Sociologie și Asistență Socială

Master: Studii de Securitate și Analiza Informațiilor

Politica externă a Uniunii Europene

CUPRINS

Cap.1. Precizări privind conceptul de securitate și apărare

1.1 Definiție

1.2 Precizări teoretice și conceptuale

1.3 Teorii și principii contemporane ale politicii externe a Uniunii Europene

Cap.2. Politica europeană de securitate și apărare

2.1. Securitatea Uniunii Europene și perspectivele unei apărări europene comune

2.2 Primele proiecte privind securitatea europeană

2.3 Securitatea și apărarea sub umbrela NATO

2.4 Apărarea europeană

Cap.3. Activități specifice ale politicii externe a Uniunii Europene cu implicații și beneficii la nivel european

3.1 Activități specifice ale politicii externe a UE

3.1.1 Scopul politicii externe

3.1.2 Efectele implicării politicii externe la nivel European

3.1.3 Beneficiile implicării politicii externe la nivel European

3.1.4 Contribuțiile și mecanismele politicii externe la nivelul UE

3.1.5 Adoptarea deciziilor de politică externe la nivel European

3.2 Jocurile de putere

3.2.1 Neajunsurile apărute până în prezent

3.2.2 Riscurile adoptării incorecte a unor decizii de politică externe

3.3 Politica externă a Uniunii Europene și managementul conflictelor

3.3.1 Consiliul Uniunii Europene

3.3.2 Comisia Europeană

3.3.3 Integrarea Europeană și conflictele

3.3.4 Experiența UE ca actor securitar

Cap. 4. Concluzii. Implicații și reticența Uniunii Europene

Cap.1. Precizări privind conceptul de securitate și apărare

1.1 Definiție

Din perspectivă semantică, prin noțiunea de „securitate” este înțeles sentimentul de liniște și de încredere conferit cuiva de absența unui pericol ori de poziția de a fi la adăpost de orice primejdie. O altă definire a noțiunii de securitate poate face raportare la cumulul măsurilor, proceselor și acțiunilor de ordin legislativ, politic, administrativ, economic, social, militar și diplomatic prin care este asigurată existența național – statală dar și libertățile și drepturile fundamentale ale indivizilor (Dumitrașcu, 2012, p. 13).

Prin raportare la modificările în curs de desfășurare la nivel internațional și la transformările ce au avut loc la nivel intern, după anul 1990, siguranța a tins către acumularea a noi aspecte, relevante pentru existența statală. Conturată că trăsătură a politicii, siguranța națională conturată ca atribut al politicii este imperios a fi pricepută și elaborată în așa măsură încât să definească prioritățile naționale. Aspectul menționat reprezintă, în același timp, suportul reprezentativ și decisiv al politicii.

La nivel obiectiv, securitatea reprezintă lipsa amenințărilor la adresa valorilor, iar la nivel subiectiv presupune absența fricii că aceste valori vor fi atacate.

Securitatea reprezintă capacitatea unei națiuni de a își proteja propriile valori (interne) de amenințări externe.

Securitatea reprezintă lipsa relativă a războiului.

Securitatea se identifică în abilitatea unui stat de a promova eficient interesele naționale proprii.

Securitatea presupune prezervarea unui mod de viață acceptabil de indivizi care concordă cu aspirațiile și cu nevoile legitime ale altora (Ținca, 1999, p. 28).

Securitatea se identifică în prezervarea, în conjuncturi acceptabile de progres, a „șabloanelor” clasice de obiceiuri, de limbă, de identitate națională, de cultură și de asociere. Securitatea face referire la lipsa amenințărilor contra unor valori reprezentative ce poate fi absolută – prin lipsa oricărei amenințări printr-o utilitate inexorabilă.

Ulterior unei analize asupra evoluției noțiunii de „securitate”, poate fi susținută starea colectivă ori particulară a națiunii, a individului ori a comunității în lipsa agresiunilor non – militare, riscurilor, sfidărilor, amenințărilor și primejdiilor la adresa intereselor și valorilor naționale, colective ori comune și asigurarea că acestea nu vor fi în nicio conjunctură amenințate.

Sub identitatea de element acțional, securitatea se identifică în abilitatea unui proces de a își conserva specificitățile funcționale sub acțiunea unor factori distructivi ori ce pot să îi provoace mutații de această natură, în așa fel încât să devină primejdios pentru sănătatea (și implicit viața) indivizilor ce sunt poziționați în spațiul de acțiune, determinând pierderi etice, financiare ori informaționale ori pentru mediul înconjurător.

Sub identitatea unui proces cibernetic, securitatea se descrie printr-un obiectiv concret identificabil în stabilitate, fundamentându-se pe instituții specializate, pe strategii, pe procese, pe norme, pe tehnologii și pe metodologii, apte să ofere servicii de monitorizare, de siguranță, de încredere și de protecție însă și conjuncturi legate de viabilitatea și de disponibilitatea sistemelor și utilizatorilor acestora.

Sub identitatea de consumatoare de resurse și dificil de acoperit din punct de vedere financiar, securitatea este imperios să fie privită prin prisma propriei contribuții ca resursă de remodelare structurală și parametrică, de fiabilitate și de viabilitate – implicit adaptabilitate – a procesului (Bîrzea, 2001, p. 26).

Securitatea poate fi văzută și drept un parametru primordial de calitate al sistemelor și proceselor, în lipsa căruia eficiența nu ar fi posibilă.

1.2 Precizări teoretice și conceptuale

Într-un spațiu divizat ori perceput ca atare, unde un deznodământ conflictual este unul asumat, opțiunea este alocată pentru configurarea prioritară a unei strategii de siguranță militară de care depinde siguranța economică condusă în mod expres în scopul de a o satisface necondiționat pe cea dintâi (apărarea), parte reprezentativă a siguranței naționale integrate. O abordare de această natură implică atât lipsuri cât și efecte reprezentative în ceea ce privește comunitatea umană și indivizii.

Este imperios ca apărarea valorilor economiei de piață să fie întreprinsă prin politici de guvernare calitative, care să valorizeze economia reală mai departe de îngrădirile critice de deteriorare.

Este imperios ca România să își focuseze eforturile de natură strategică pentru siguranța și apărarea spațiului național și a indivizilor dar și pentru acordarea de suport țărilor partenere și aliate potrivit promisiunilor asumate prin intermediul tratatelor internaționale (Preda, Soare, 2008, p. 26).

Astfel, este nevoie atât de pregătirea teritoriului pentru apărare și a populației cât și de evoluția abilității de răspuns la noile provocări ale spațiului de siguranță. Orientările de acțiune presupun (Popescu, 2013, p. 17):

fortificarea prezenței rolului și prezenței naționale în operațiile militare și în misiunile civile prin participarea la procese de administrare și de control a crizelor din zonele de interes prioritare pentru statul român,

fortificarea abilității naționale de apărare, implicit prin utilizarea eficientă a mecanismelor din cadrul NATO,

evoluția cooperării în spațiul industriei de securitate cu țările din mediul euroatlantic, prin punerea în valoare a șanselor de cooperare multinațională, în conjunctura inițiativelor Uniunii Europene și a celor NATO,

continuarea procesului de îmbogățire, de transformare și de modernizare a Armatei României, prin alocarea în fiecare an a cel puțin două procente din Produsul Brut pe parcursul a 10 ani, începând cu anul 2017,

adaptația industriei de securitate la solicitările spațiului concurențial și ale forțelor armate,

evoluția abilităților de care este nevoie în scopul de a reacționa în condițiile unor amenințări de tip hibrid, asimetrice,

atingerea nivelului de performanță caracteristic întreprinderii conexiunii cu celelalte armate și armonizarea reglementărilor normative și echivalente.

Prin raportare la Produsul Intern Brut alocat apărării, numai patru țări membre ale Uniunii Europene ajung ori depășesc pragul de două procente – Grecia cu un procentaj de 2,5% (în ciuda faptului că se situează în plină criză financiară), Marea Britanie și Estonia cu un procentaj de 2%).

În ceea ce privește finanțarea în România, acordul politic obținut de președintele Klaus Iohannis cu privire la alocarea a două procente din Produsul Intern Brut în scopul efectuării cheltuielilor de apărare reprezintă un lucru bine executat pentru statul român. Benefică ar fi și continuarea acordului politic printr-o lege care să consacreze această obligație. Totodată, ar fi relevantă structurarea sub egida Președintelui a unui grup de lucru, cu participare de ordin sindical, politic, patronal, academic, militar spre elaborarea unei strategii de cheltuire a procentului alocat dotării, procentaj din întreaga sumă destinată armatei prin două procente, nu doar în interesul apărării dar și al modernizării și al evoluției economiei românești. Acest aspect ar putea crea o siguranță a folosirii banilor, concretizându-se în Directiva de planificare a Armatei prin intermediul programelor multianuale ce ar putea fi derulate în interiorul propriei industrii de apărare. În acest context, procesul ar evita achizițiile într-un procentaj total din exterior conducând în timp la retehnologizarea industriei personale de apărare (Bărbulescu, 2005, p. 70).

Structura surselor de finanțare și ponderea fiecăreia dintre acestea în cumulul finanțării se evidențiază în următoarea manieră:

Tabelul 1.2.1

Ponderea procentuală a surselor de finanțare

(Sursă: Ministerul Apărării Naționale, Anexa nr. 3/18)

În ceea ce privește creșterea finanțării pentru Apărare a fost emis un acord politic național (Smith, 2004, p. 14):

luând în calcul statutul României ca stat membru al NATO și făgăduielile arogate de statul român implicit cu privire la finanțarea sectorului apărării,

conștientizând faptul că solidaritatea transatlantică în ceea ce privește țările NATO este imperios să aibă loc și cu privire la sprijinul costurilor militare,

fiind incluși într-o colaborare de tip strategic cu Statele Unite ale Americii în cadrul căreia acest parteneriat reprezintă o bază în scopul asigurării siguranței statului român,

înțelegând posibilele pericole la care este expus statul român în urma conjuncturii geopolitice regionale actuale generatoare de nesiguranță și de instabilitate și a provocărilor la care este expusă Alianța Nord – Atlantică,

preocupați fiind de asigurarea unei înzestrări specifice cu tehnica modernă de luptă în ceea ce privește Armata României precum și de îmbunătățirea continuă a calității vechi personalului civil și militar ce activează în Armata României,

fermi în susținerea ideii conform căreia o acțiune asumată, coerentă și decisivă poate îndeplini din punct de vedere al statului angajamentele asumate în spațiul siguranței și totodată, în asigurarea prosperității și a păcii indivizilor români.

În scopul susținerii acestui acord politic național, se va urmări atingerea unor obiective precum:

sprijinirea organizării bugetare multianuale a costurilor militare, în scopul asigurării predictibilității politicii de îmbogățire a Armatei României cu tehnică modernă de luptă și, în același timp, în scopul dezvoltării unor proiecte de colaborare între instituțiile de profil din alte țări și industria națională de apărare.

progresul finanțării pentru apărare, în așa manieră încât, la stadiul bugetului pentru anul 2017 să se atingă două procente din Produsul Intern Brut. Se garantează, în acest context, asigurarea unui sprijin financiar specific spațiului apărării, sub identitatea unei condiții reprezentative pentru o funcționare eficientă a Armatei României, prin dezvoltarea și prin sprijinul programelor de pregătire și de îmbogățire.

asigurarea unei contraziceri politice naționale între toate partidele parlamentare ce se obligă, neținând cont de faptul că sunt poziționate în opoziție ori la putere, să respecte angajamentul sigur de sprijin a alocărilor bugetare pentru Armată la stadiul permanent de minim două procente din Produsul Intern Brut pentru următorii 10 ani.

1.3 Teorii și principii contemporane ale politicii externe a Uniunii Europene

Descoperirea potențialei influențe a mediului extern sistemului Uniunii Europene care influențează dinamica internă a acestuia s-a identificat într-o nouă deschidere în ceea ce privește studiile europene, acestea începând a se interesa de intensificarea fenomenului de dezagregare a diferenței dintre planurile clasice de acțiune politică intern – extern.

În ultimul timp, în România, interesul individului în raport cu politica este tot mai dispersat. În condițiile în care politica internă stimulează interesul celei mai mari părți din populație, în mod expres prin prisma efectelor sale imediate asupra fiecărui cetățean, politica externă a rămas un domeniu descris printr-o mărginire a introspecției, întrucât aceasta pare a fi apanajul unui cerc limitat de diplomați, unei elite care hotărăște, în spatele unor uși închise, în interiorul unor întâlniri publice, soarta statelor. Conexiunea dintre viața de zi cu zi a individului și politica externă a unui stat nu este bine delimitată întrucât, într-o manieră indirectă, pe o perioadă mai lungă ori mai scurtă de timp, aceasta devine vădită (Năstase, Galea, Aurescu, 2006, p. 14).

Într-un spațiu în care concurarea în ceea ce privește puterea și influența între Marile Puteri este tot mai intensă, orice hotărâre ce vine din partea politicii externe devine o “lamă cu două tăișuri”. Hotărârea României de a oferi suport intervenției Statelor Unite ale Americii în Irak a îmbunătățit evident raporturile dintre Washington și București. Totodată, hotărârea respectivă a adus probleme în raporturile cu Germania și cu Franța (două forțe puternice în procesul de integrare în Uniunea Europeană), transformând România într-o probabilă țintă a grupărilor teroriste.

Analizarea politicii externe a unei țări are o deosebită relevanță întrucât aceasta poate conduce la o înțelegere mai concretă a manierei în care țara respectivă se va comporta în sistemul internațional, putând conduce la definirea unor șabloane de acțiune diplomatică prin care este oferită oportunitatea preconizării unui anume gen de comportament și prin care pot fi evidențiate atuurile și dezavantajele unui anume gen de comportament, oferind rezolvări în scopul eficientizării respectivei politici externe. Pe lângă acestea, priceperea conjuncturilor în care politica externă este văzută conduce la înțelegerea efectelor la nivel intern, a multitudinii de acțiuni externe.

De la incipitul evoluției studiului raporturilor internaționale, preocuparea primordială a specialiștilor a fost de a genera și de a conceptualiza maniera în care țările se comportă în sistemul internațional. Abordările dezvoltate, din acest punct de vedere, au variat deosebit de mult, pornind de la paradigma neorealistă și realistă, ce defineau statul drept actor unitar și primordial al raporturilor internaționale, analizând numai outputurile politicii sale externe prin acordarea relevanței sistemului și înlăturând procesele interne care stau drept fundament al definirii politicii respective, până la recentele teorii de ordin post – modernist, care s-au concentrat asupra proceselor interne ce au drept rezultat definirea politicii externe a unei țări (Cojuhari, Manole, Grunzu, 2004, p. 19).

În principiu, modelele teoretice iau în considerare, în timpul aplicării efective a acestora, în analizarea politicii externe a unei țări și limitările externe care influențează politica respectivă și limitările interne ori întreprind o combinare a celor două genuri de limitări. Prin urmare, este observabil că politica externă a unei țări este influențată într-o măsură variabilă la nivel intern – extern.

Cap.2. Politica europeană de securitate și apărare

2.1. Securitatea Uniunii Europene și perspectivele unei apărări europene comune

În spațiul prezent al securității, subiectul securității și a apãrãrii europene comune se identifică într-o temã centralã de dezbatere în planul conducătorilor de la Bruxelles. Revenirea adusă în discuție a fost grãbitã de contextul geopolitic unde Uniunea Europeanã a intrat în contact cu o multitudine de amenințări și de provocãri de securitate disparate și stabilite prin convenție, determinate de actori nonstatali și statali, provenite din partea hotarelor sudice și estice. Alte două provocări ale Uniunii Europene mai departe de spațiul de securitate incert și complex, mai puțin previzibil și fluid ce înconjoarã Uniunea Europeanã rezidă în Brexitul recent, alături și de punctul de vedere al unor schimbãri în raportul Uniunea Europeană – Statele Unite ale Americii/Uniunea Europeană – NATO existentă ca urmare a criticii președintelui american Donald Trump conform căruia europenii nu participa destul la asigurarea propriei securități. Conceptul creării unei armate europene comune a unui sistem militar european comun a fost discutat și înaintea mandatului lui Trump. Chestiunea problematică a apãrãrii europene a existat înainte de apariția celei dintâi Comunități Europene, în condițiile în care se încheiau cele dintâi alianțe militare prin tratatele de la Bruxelles din anul 1948 și de la Washington din anul 1949. Fracționarea Europei întreprinsă ulterior finalului celui de-al doilea Rãzboi Mondial în douã blocuri militaro – politico – economice concurente i-a inspirat pe europeni sã propunã proiecte în scopul înființării unei armate europene comune spre asigurarea apărării și securitãþii în eventualitatea unor atacuri din partea blocului comunist și a Uniunii Sovietice. Cel mai reprezentativ plan european de apãrare postbelic s-a identificat în cel francez elaborat în anul 1950, ce viza crearea Comunității Europene de Apãrare, oprit în anul 1954. Ulterior transformării forțelor armate ale țărilor Europei Occidentale în parte a sistemului defensiv integrat al NATO, fundamentat pe forța convențională și nuclearã americanã, comunitățile și-au păstrat ambiția de a își contura și dezvolta propriul sistem militar european comun însă elemente de ordin economico – financiar, instituțional, lipsa unei strategii comune, la care au fost adãugate și interesele divergente dintre statele membre raportate la cedarea suveranității în spațiul politicii militare, de apărare au stopat conturarea unei reale apãrãri europene (Dumitru, Diminescu, Lazea, 2004, p. 28).

Ulterior unei perioade unde conceptul de apãrare europeanã a reprezentat o chestiune problematică ca urmare a tentativelor eșuate de conturare a unui sistem militar integrat european, în perioada de după Rãzboiul Rece au avut loc o serie de pași reprezentativi în articularea unei politici europene de apãrare.

Politica de Securitate Comună și Externă reprezintă unul dintre pilonii Uniunii Europene. Ulterior Tratatului de la Roma, construcția europeană s-a focusat pe aspectele economice, cu alte cuvinte pe crearea unei piețe comune, în ciuda faptului că există conceptul unei colaborări în spațiul politicii internaționale. De-a lungul construcției europene, expresia „politică externă comună” nu a avut loc în tratatele semnate de statele europene. Din luna octombrie 1970, statele membre ale Comunității europene colaborau și se străduiau să se focuseze asupra marilor chestiuni problematice politice internaționale însă aceasta avea loc la stadiu interguvernamental, în cadrul colaborării politice europene. În anul 1986, Actul Unic European a oficializat această colaborare interguvernamentală, fără a schimba tipul ori metodele sale de întreprindere. Transformarea a avut loc la Maastricht, unde pentru cea dintâi dată țările membre au înscris în tratat obiectivul unei politici externe comune. Ulterior intrării în vigoare a tratatului de la data de 1 noiembrie 1993, Uniunea Europeană, ca forță care și-a putut face auzită vocea la nivel internațional, a exprimat propria poziție asupra drepturilor omului ori a conflictelor armate care stau drept fundament al Uniunii și pe care aceasta s-a angajat să le apere.

Atât apărarea și securitatea colectivă cât și securitatea fundamentată pe cooperare se identifică în instrumente reprezentativ distincte însă complementare, ale politicii internaționale de securitate. Punerea în practică a principiului subsidiarității, în structurarea securității europene, implică luarea în considerare a unui sistem de securitate multietajat: O.N.U., U.E., N.A.T.O. și O.S.C.E. Angajarea pe unul ori mai multe dintre respectivele nivele este dependentă de specificul sarcinilor de securitate luate în calcul. Nevoia unei perfecționări a cooperării între diversele instituții de securitate se transformă în una tot mai evidentă. Evoluțiile în U. E., concurența dintre N.A.T.O. și U.E., oportunitatea ca interesele naționale ale unor țări occidentale să predomine asupra celor comune, evaluarea siguranței de pe poziții ideologice, nu financiare, lipsa unei diviziuni juste a muncii între țările participante se identifică în factorii primordiali ce influențează construirea unui sistem eficient în spațiul securității europene. Stadiul de interoperabilitate pe care sunt fundamentate raporturile între N.A.T.O. și U.E. expune cuprinsul abilității europene colective de administrare a crizelor (Brezeanu, 2007, p. 70).

2.2 Primele proiecte privind securitatea europeană

Cele dintâi alianțe militare vest – europene au existat din perioada postbelicã de atunci de când distribuirile politice și lipsurile economice ulterior celui de-al doilea Rãzboi Mondial fãceau ca Europa Occidentalã sã reprezinte o victimã facilă a celor douã superputeri, Statele Unite ale Americii și URSS. Din perspectivă militară, între anii 1945 și 1950, Europa Occidentalã era amenințată de primejdia invaziei sovietice precum și de reapariția militarismului german, în lipsă, în condiții de agresiune, a mijloacelor de apãrare. În noul spațiu al Rãzboiului Rece, în condițiile în care o nouã ordine mondialã, reieșită din înfruntarea politică bipolară și ideologicã se impunea, atenția europenilor în ceea ce privește securitatea era mai reprezentativă comparativ cu întinderea continentului european. Cea dintâi alianță militarã europeanã a fost încheiatã de Franța și de Marea Britanie care au semnat, la data de 4 martie 1947, Tratatul franco – britanic de la Dunkerque alocat, în principiu, în mod expres prevenirii reapariției pericolului german și a hotărârii atitudinii ce trebuia adoptatã în condițiile în care Germania nu își respecta obligațiile de învinsã, revenind la o politicã agresivã. Prin tratatul luat în discuție, englezii și francezii își manifestau voința de a alcătui o Europă franco – britanicã, idee abandonatã în ultimă instanță, când Marea Britanie a propus întinderea alianței spre cele trei state Benelux. Rezultatul a rezidat în încheierea Tratatului de la Bruxelles, semnat la data de 17 martie 1948, ce crea Uniunea Occidentalã. Tratatul presupunea transformarea idealurilor europene în realitate, schițând un efort de autoapãrare colectivã spre a pãstra continentul în contexte de securitate funcție de distrugerile determinate de al Doilea Rãzboi Mondial. Alcătuirea alianței a rezidat într-o primă tentativã europeanã de structurare a unei apãrãri comune, ce prevedea asistența automată și reciproca în caz de agresiune armatã în Europa, fiind orientată contra Uniunii Sovietice și Germaniei. Statele Unite ale Americii au oferit suport acestui pact de apãrare și luând în calcul o perspectivă mai întinsă a Planului Marshal oferit în scopul reconstrucției statelor europene dupã rãzboi, au oferit un ajutor militar ce a fost parte a reînarmării Europei. Ulterior anului 1954, aceastã aliantã a reprezentat o parte din dinamica unitãtii europene, fãcând posibilã păstrarea unei legãturi formale cu Marea Britanie care, în ciuda faptului că era unul dintre membrii fondatori ai acestei aliante, a devenit și membră a Comunităților Europene în anul 1973. Luând în calcul gradul tot mai ridicat de agresivitate al politicii sovietice, statele occidentale au izbutit sã determine guvernul american în a opri repatrierea forțelor militare din Europa și sã îi convingã pe americani sã continue să participe la apãrarea europeanã occidentalã (Calafeteanu, Bleoancă, 2003, p. 13).

Astfel, s-a ajuns la crearea Alianței Atlantice prin semnarea Tratatului Atlanticului de Nord de la Washington, la data de 4 aprilie 1949, Tratat la care au luat parte 12 state, respectiv zece europene și două de pe continentul american și care instituia NATO – structurã militarã permanentă și integratã, un sistem unic de apãrare euroatlanticã. Simultan cu apariția Organizației Atlanticului de Nord, Uniunea Occidentalã a fost preocupată de blocul comunist pe toată perioada Războiului Rece și de sistemul colectiv de apãrare a Occidentului în fața Uniunii Sovietice. În aceeași perioadă, țările Europei Occidentale intrau sub protecție americană, trebuind să țină cont de doctrinele strategice americane. Existența NATO, ce era fundamentată pe preponderență americanã, nu a înlăturat dorința europenilor în ceea ce privește crearea unui sistem propriu de apãrare care sã se identifice în feedback-ul comunitar la amenintarea Rãzboiului Rece. Adevăratele dificultăți ce își aveau originea în conjuncturile politice și economice ale erei fãceau acele cerințe imposibil de atins. O piedică se identifică în faptul cã țările membre ale Comunității Europene a Cãrbunelui și Oțelului – CECO – întreprinsă la data de 18 aprilie 1951, nu aveau armate foarte puternice iar industriile lor aveau priorități ce luau în considerare reconstrucția economicã și asigurarea necesităților populației. Mai mult decât atât, țările europene erau conștiente de faptul cã, în pofida ideii că Germania era un stat aflat sub ocupație și lipsit de ripostă nu putea intra în discuție conturarea unei armate europene în lipsa participării acesteia. În Consiliul Europei de la data de 11 august 1950, Churchill propunea conturarea unei armate europene împreunate care sã implice și Germania, în așa măsură încât sã se contureze un zid de apãrare contra comunismului (Stan, 1999, p. 14).

În primă instanță, Franța s-a opus unei idei de această natură, pricepând propunerea sub formă de reînarmare a Germaniei însă în instanță secundă a revenit asupra refuzului sãu iar guvernul francez condus de René Pleven a alcătuit un plan de înființare a armatei europene de lângã instituțiile politice ale Europei unite în Alianță Nord – Atlantică. La data de 25 octombrie, 1950, elaborat cu acordul Statelor Unite a apărut Planul Pleven ce prescria conturarea Comunității Europene a Apãrãrii al cãrei tratat a fost semnat la data de 27 mai 1952, la Paris și supus către ratificare celor șase țări membre ale CECO.

2.3 Securitatea și apărarea sub umbrelă NATO

Ulterior anului 1954 discuția legată de apãrarea europeanã a evoluat în preajma unei multitudini de dimensiuni autonome diferite ca, de pildă, integrarea politică europeană, promovarea Uniunea Europei Occidentale și raportul cu NATO, evoluția Regatului Unit în Uniunea Europeană, în Comunitatea Europeană sau în cooperarea franco – germanã.

Între anii 1960 – 1980, discuțiile europene au fost focusate pe elaborarea unor proiecte de colaborare politicã care nu s-au materializat. Cooperarea Politicã Europeanã s-a împiedicat de interesele țărilor membre ale Comunităților Europene, de diferențele de statut și de preocupãrile acestora. Lipsa unei autorități politice comunitare bloca structurarea unui sistem militar european. A fost dificilã construcția unei apãrãri europene comune și pentru statele izolaționiste – Marea Britanie ori Franța – și pentru cele neutraliste și pacifiste (Bǎrbulescu, 2006, p. 13).

Apariția și construirea mecanismului european de apă și securitate au fost înconjurate, în mod expres, de discuția dintre perspectiva continentală – europenism – și viziunea anglo – saxonã – atlanticism. În anii ’70, vest – europenii aveau lipsuri în ceea ce privește finanțarea apãrãrii, prin raportare la contribuția financiarã americanã la cheltuielile specifice garantãrii siguranței Europei de Vest în NATO. Astfel, președintele Nixon afirma în anul 1971 cã era imperios ca europenii să își asume partea lor de responsabilitate spre apãrarea libertății, iar în anul 1973, secretarul de Stat american Kissinger vedea în Europa o parte egală în efortul comun în ceea ce privește apãrarea comunã. În anul 1977 s-a ajuns în cadrul NATO la o decizie legată de creșterea costurilor pentru apãrare cu 3 procente pe an în ceea ce privește toți membrii însă cele mai multe state europene nu au putut să atingă acest obiectiv. În anii ’70-’80, Europa Occidentalã apărea ca o putere civilă, monopolul apărării și securitãtii aflându-se, în continuare, sub egida Statelor Unite ale Americii.

A existat un moment când Europa Occidentalã a fost prinsã la mijloc în lupta nuclearã dintre cele douã superputeri, având motive sã îi fie teamă pentru siguranța sa. În același context, se poate lua în calcul și criza euro – rachetelor existentă între URSS și SUA dintre anii 1979 – 1983, cea din urmă luptă între Vest și Est, atunci când URSS a încercat sã despartă apărarea și securitatea americanã de apărarea și securitatea vest – europeanã.

În anii ’70, Uniunea Sovieticã începea sã poziționeze în Europa Rãsãriteanã rachete nucleare orientate către Europa Occidentalã urmãrind să intimideze statele vest – europene cu un rãzboi mărginit în care americanii să nu își permită sã intervinã, astfel, intenția sovieticilor fiind de a îi descuraja pe americani. În scopul producerii efectului, URSS conta pe diviziunile dintre statele europene – în mod expres pe predispozițiile neutraliste și pacifiste ale Germaniei Federale – în scopul de a reuși sã compromită destinul comun strategic unificator al Statelor Unite ale Americii cu Europa și sã se îndoiască de eficient protecției nucleare americane, pentru ca în cele din urmă sã își extindã dominația și în ceea ce îi privește pe europenii din Vest. În anul 1980, NATO a adoptat „dubla decizie “conform cãreia în condițiile în care Uniunea Sovieticã nu își va retrage rachetele nucleare, americanii vor instala rachete nucleare în Europa Occidentalã orientate către aceasta. În anul 1981, președintele Reagan le-a propus sovieticilor „opțiunea zero “, cu alte cuvinte, retragerea rachetelor sovietice din Europa și renunțarea la instalarea celor occidentale însă negocierile nu au condus la rãspunsul dorit (Bulmer, Lequesne, 2009, p. 14).

Inițiativa a americanilor, în anul 1983, NATO a startat amplasarea celor dintâi rachete în Germania de Vest, orientate contra Moscovei. Simulația unei lovituri nucleare întreprinsă de NATO în luna noiembrie a aceluiași an a fost văzut drept cel mai primejdios moment al Rãzboiului Rece ulterior crizei rachetelor cubaneze. În acest timp, criza rachetelor a împărțit și partidele politice din Europa Occidentală și opinia publicã, în afara celor din Franþa. Un alt motiv îngrijorător pentru aliații europeni a fost în luna martie a anului 1983, când americanii lansau Inițiativa Strategicã de Apãrare Experimentalã, un sistem de apărare american antirachetã. Chestiunea problematică primordială pentru europeni în această situație a fost faptul că a fost substituită strategia de descurajare cu cea de apãrare, ce a deconectat apãrarea americană de cea europeanã, lăsând Europa de Vest la mâna sovieticilor.

În ciuda faptului că respectiva criză euro – rachete confirmă faptul cã Statele Unite ale Americii rãmâneau marele protector al Europei Occidentale, ulterior acestui moment, punctul de vedere al unei apãrãri europene comune urma sã revinã. Simultan cu modificările începute în toamna anului 1989 la nivel european și cu scăderea prezenței militare americane în Europa ulterior dezmembrării URSS, Uniunea Europei Occidentale a început sã fie din ce în ce mai vizibilă.

2.4 Apărarea europeană

Ulterior finalului perioadei bipolarității și desființării Tratatului de la Varșovia, NATO a fost poziționată în conjunctura de a își redefini țelul și funcția primordială, transformându-se dintr-o structură de apãrare într-o structură de securitate. Conform noului concept strategic adoptat în anul 1991 apãrarea europeanã era imperios să se îmbine cu aceasta și sã contribuie la alcătuirea unor forțe multinaționale. O misiune nouã a Alianței se identifică în asigurarea protecției și stabilității și în fosta arie de responsabilitate – identificabilă în Europa Occidentalã – și în exteriorul acesteia – identificabil în statele europene foste comuniste (Ciocanescu, 2011, p. 14).

Întrucât Uniunea Sovieticã se dezagregase iar frica de un rãzboi nuclear dispãruse, interesul aliaților vest – europeni în ceea ce privește NATO a fost redusă permanent, în ciuda faptului cã Statele Unite ale Americii au acționat politic hotărâtor pentru întinderea Alianței către fostele state comuniste din Europa Estică și Centralã. Punctul de vedere al conturării unui sistem miliar european a fost pus în aplicare sub egida Consiliului European de la Maastricht din 9 și 10 decembrie 1991 unde au fost puse fundamentele Uniunii Europene, prin conturarea unei politici externe și de securitate comune prescrisă în Tratatul de la Maastricht din anul 1993. Pe 3 și 4 iunie în 1999, la Consiliul European de la Köln, liderii Uniunii Europene și-au exprimat dorința de grăbire a formării identității europene de securitate și apãrare prin care era prescrisă o acțiune a Uniunii însă fãrã a atinge acțiunile NATO. Mai mult decât atât, la Köln avea loc proiectarea cadrului instituțional ce a fost pus în aplicare la reuniunea de la Helsinki printr-o multitudine de inovații instituționale în spațiul apãrãrii. Realizarea politicii externe și de securitate comună era imperios să fie subordonată principiilor asumate în reuniunea Consiliului Nord – Atlantic de la Berlin, din anul 1996 unde a fost adoptatã declarația pentru securitate și politica de apãrare europeanã. Ulterior atacurilor de pe data de 11 septembrie 2001, participarea europenilor la alianța antiteroristã începută de americani a condus la unele dificultăți în ceea ce privește politica externă și de securitate comună. În condițiile în care în privința intervenției din Afganistan, statele Uniunii Europene s-au aliat cu Statele Unite ale Americii, invazia Irakului din anul 2003 a pornit neînțelegeri între țările europene, divizându-le în douã tabere. În aceeași perioadă, antiamericanismul francez era din ce mai intensificat iar raporturile transatlantice intrau iarăși în crizã. În anul 2003, strategii europeni au simțit necesitatea de a defini obiectivele strategice precum și orientările de acțiune ale Uniunii în noul spațiu internațional de securitate de după ceea ce s-a întâmplat pe 11 septembrie 2001, alcătuind cea dintâi Strategie europeanã de securitate – Solana -, adoptatã la Consiliul European de la Bruxelles de pe 12 – 13 decembrie 2003.

Prin respectivul act s-a dorit surprinderea intereselor celor 15 țări membre existente atunci într-o perspectivă strategicã comunã, indicând faptul că Uniunea Europeană este pregãtitã sã bareze ori sã previnã întinderea riscurilor de securitate în ceea ce privește spațiul european prin mãsuri potrivite și alcătuirea unei politici externe comune. În pofida retoricii vaste, realizãrile concrete propuse în Strategie au fost diminuate. Totodată, din punctul de vedere al apãrãrii existau puține progrese notabile. Un prim motiv al acestui aspect ar fi proiectul Uniunii Europene de a crea o forță de reacție rapidã ce s-a suprapus peste cel asemănător al NATO. În instanță secundă, au existat rațiuni de tip politic care au făcut dificil accesul Uniunii la capacitățile militare ale NATO, la care a fost adăugată reticența crescută a unor țări în raport cu valabilitatea și nevoia unui proiect de apãrare comunã și independentã a Uniunii Europene. În ciuda faptului că susțineau independenta în raport cu structurile NATO, a existat în continuare o dependență a europenilor din punct de vedere decizional și logistic, de Alianță. Un stadiu inovativ în construcția unui sistem european de apãrare a fost reprezentat de Tratatul de la Lisabona din anul 2009, prin care „Politica Externă de Securitate și Apărare” a fost numită „Politica de Securitate și Apãrare Comunã “, prescriindu-se alcătuirea Serviciului European de Acțiune Externã prin care să fie dezvoltată aria de acțiune a misiunilor de gen „Petersberg” și care să includă clauza de solidaritate reciprocã similarã celui de-al cincilea articol din Tratatul NATO cu douã măsuri restricționale – angajamentele asumate în NATO și lipsa de afectare a politicii de securitate și de apărare a statelor neutre (Cebotari, 2007, p. 14).

Capacitățile militare au rãmas la dispoziția țărilor membre, acestea putând fi oferite drept resurse în desfășurarea operațiilor PSAC în afara colaborării structurate continue ce permite includerea militarã superioarã prin conturarea unor alianțe militare între anumite țări ce au decis să își combine efectivele, abilitățile și echipamentele. Schimbările aduse de Tratatul de la Lisabona nu a oferit și o apãrare europeanã independentă, atât timp cât aceasta are loc într-un cadru interguvernamental identic.

Cap.3. Activități specifice ale politicii externe a Uniunii Europene cu implicații și beneficii la nivel european

3.1 Activități specifice ale politicii externe a UE

3.1.1 Scopul politicii externe

Prin „politica externă” se înțelege multitudinea de sarcini pe care o țară și le asumă la nivel internațional și cumulul de scopuri pe care le are precum și multitudinea instrumentelor și metodelor prin care țara acționează în scopul întreprinderii acestora. Cu alte cuvinte, politica externă este raportată la țelurile urmărite de țări și la mijloacele de ordin economico – militar, politic și diplomatic care sunt mobilizate spre întreprinderea acestor planuri și spre atingerea acestor scopuri.

Există măcar patru scopuri comune ale țărilor lumii contemporane legate de promovarea politicii externe și anume (Duke, 2006, p. 11).

asigurarea unei valori cât mai avantajoase și ridicate, comparativ cu alte țări, atât la nivel global cât și la nivel regional

reducerea gradului de vulnerabilitate spre asigurarea siguranței naționale

asigurarea bunăstării țării și a cetățeniilor acesteia

oportunitatea asigurării de hotărâri și de acțiuni independente.

În același context, interesul național se identifică în afirmarea valorilor naționale, din partea unei țări, spre asigurarea dezvoltării și prosperității țării respective și a evoluției și prosperării națiunii.

Înțelegerea intereselor fundamentale permite priceperea obiectivelor și a țelurilor urmărite de acestea pe scena internațională (Iliescu, 2003, p. 10).

Prin raportare la autonomia și securitatea națională, scopurile naționale directe vizează asigurarea acestora, cele două fiind reprezentative pentru indivizi doar în condițiile în care aceștia se identifică cu propria lor națiune.

3.1.2 Efectele implicării politicii externe la nivel european

Fenomen omniprezent, complex și multidimensional, globalizarea conduce la efecte pozitive însă și negative, ce sunt îmbinate cu amenințările de securitate, în mod expres cu cele asimetrice, pe care, într-o formă sau alta, le avantajează, conturându-le un câmp vast de manifestare.

Apărarea Europei își are actualmente suportul în cea mai mare măsură pe prezența din anii ‘50, pe continent, a armelor nucleare și a trupelor americane cu efect demoralizant.

Simultan cu procesul de extindere al NATO, conform hotărârii adoptate la Consiliul European de la Copenhaga, Uniunea Europeană primea noi membri, dintre care opt erau din Europa Orientală și din cea Centrală. Aceste fapte vor avea într-o mare măsură, odată cu trecerea timpului, diverse efecte și asupra PESA.

Fundamentul legal al politicii Uniunii Europene de evoluție internațională și de ajutor umanitar își are suportul pe cei trei piloni clasici: legislația primară – tratele constitutive ale Uniunii Europene -, legislația secundară obligatorie – alcătuită din toate acele acțiuni cu efect juridic destinate să asigure implementarea politicilor decise în tratate (hotărâri, regulamente, directive) și legislația secundară neobligatorie, notorie și ca "soft laws" – comunicări ale Parlamentului și ale Comisiei, recomandări, declarații ale Consiliului, opinii și concluzii – și jurisprudența. Potrivit Tratatului de la Lisabona în domeniile colaborării în ceea ce privește dezvoltarea și ajutorul umanitar, Uniunea dispune de competență în scopul de a realiza acțiuni și în scopul de a conduce la o politică comună, fără că întreprinderea acestei competențe să poată avea ca efect lipsirea statelor membre de oportunitatea de a își întreprinde propria competență (Art. 4, alineatul 4, Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene).

Prin efectul tratatului au dispărut instrumentele caracteristice celui de-al doilea pilon, respectiv deciziile – cadru, ce vor fi substituite de directive (Art. 83 alineatul 2, TFUE).

Pentru ca Uniunea Europeană să continue instaurarea eficientă a acțiunilor de ajutor umanitar și de scădere a efectelor calamitaților asupra populației globului, până în anul 2015 vechile state membre ale Uniunii Europene a trebuit să își ridice contribuția până la 0,7 procente din Produsul Intern Brut iar noii membri au alocat 0,33 procente din Produsul Intern Brut.

3.1.3 Beneficiile implicării politicii externe la nivel European

În spațiul politic este prevăzută intensificarea dialogului politic cu Uniunea Europeană și asistența din partea acesteia în ceea ce privește fortificarea instituțiilor ce garantează statul de drept și democrația. Totodată, se așteaptă o colaborare mai strânsă în spațiul politic.

Participarea la Politica Europeană de Vecinătate aduce o multitudine de beneficii printre care oportunitatea de acordare a unor facilități pentru vize, participarea la piața unică precum și la alte politici comunitare sau asistența financiară și tehnică din partea Uniunii Europene (Pascariu, 2006, p. 6).

Uniunea Europeană dezvoltă raporturi speciale cu Rusia într-un parteneriat strategic.

Scopul acestei rezidă în promovarea priorităților de politică externă a UE, ca de pildă eficientizarea activității instituțiilor internaționale multilaterale și înlăturarea factorilor comuni de nesiguranță respectiv conflictele nerezolvate, terorismul, crima organizată sau activitățile de contrabandă.

În spațiul economic, obiectivele Politicile Europene de Vecinătate se identifică în fortificarea raporturilor comerciale preferențiale, creșterea asistenței financiare și tehnice, participarea stadiu cu stadiu într-o multitudine de programe și de politici ale UE însă și participarea la piața internă a UE prin aproximarea legislativă și includerea stadiu cu stadiu a rețelelor de comunicare, de transport și energetice.

În scopul întreprinderii acestor obiective, statele vecine vor trebui să întreprindă un efort sprijinit și coerent de realizare a unor reforme complexe. Beneficiile sunt unele considerabile: reformele structurale vor conduce la rate de creștere ridicate, existența unui climat macroeconomic perfecționat și liberalizarea comerțului va avantaja investiții străine directe iar reformele politice vor participa la fortificarea instituțiilor și proceselor democratice din aceste țări. În scurt timp, statele se vor transforma în unele mai apte și mai eficiente în a oferi un stadiu mai ridicat de trai cetățenilor săi.

Intensificarea raporturilor economice și politice dintre UE și noii vecini va conduce la proiectarea stabilității și creșterii din cadrul Uniunii Europene asupra vecinătății imediate. Drept urmare, beneficiile vor fi atât de partea UE – stabilitate și pace la hotare – cât și de partea țărilor vizate – state mai democratice și mai bine echipate să reziste provocărilor globalizării (Chirilă, 2001, p. 7).

3.1.4 Contribuțiile și mecanismele politicii externe la nivelul UE

România a oferit sprijin proiectului Politicii Europene de Vecinătate încă de la apariția acesteia, în anul 2004, poziționându-se la vremea respectivă pe poziția unei țări candidate, întâmpinând public inițiativa și promovând într-o manieră activă atât principiile cât și obiectivele care aveau să stea fundamentul său. România era de părere că atuurile pentru țările din estul Europei erau multiple, cele mai reprezentative fiind fortificarea colaborării politice, sprijinul financiar crescut și diversificarea spațiilor de cooperare cu Uniunea Europeană. În același context, România s-a identificat în unul dintre sprijinitorii includerii țărilor Caucazului de Sud în PEV.

România s-a numărat printre țările ce au cerut reformarea PEV, în direcția perfecționării sale, în scopul de a răspunde mai eficient și necesităților statelor partenere PEV și provocărilor zonale.

Astfel, înainte de luna noiembrie a anului 2006, România a transmis tuturor țărilor membre UE o prezentare neoficială care expunea poziția sa prin raportare la PEV, unde își exprimă sprijinul în ceea ce privește fortificarea colaborării cu vecinii estici, cu respectarea principiului reprezentativ al diferențierii – pe fundamentul meritelor personale – a asumării responsabilităților pe plan regional, printr-o monitorizare mai rigidă a progreselor întreprinse și a fortificării cooperării în domenii ca statul de drept, securitatea energetică și democrația (Iancu, Simion, 2003, p. 7).

Începând cu anul 2007, România și-a asumat o funcție pro – activă în politica europeană de vecinătate în calitatea sa de stat membru al Uniunii Europene, conștientă fiind și de responsabilitățile pe care le are ca stat la granița estică a Uniunii și de șansele care pot decurge din respectiva poziție strategică.

Din perspectivă operaționala, ar fi imperioasă și benefică punerea în comun a bugetelor destinate apărării de statele membre în scopul unei distribuiri eficiente și optime crescute.

Mecanismele și instituțiile care administrau până în anul 2004 politica externă a Uniunii, în mod expres cea în raport cu țările din imediata vecinătate, se transformau oarecum în unele insuficiente și chiar nepotrivite noii conjuncturi, impunându-se stadiu cu stadiu nu doar o simplă adaptare a acestora dar și apariția unor mecanisme și politici instituționale noi (Gruber, 1999, pp. 54 – 76).

3.1.5 Adoptarea deciziilor de politică externe la nivel European

Statele membre își reunesc independența prin adoptarea deciziilor comune în ceea ce privește instituțiile comune ca Parlamentul European, ales de cetățenii Uniunii Europene și Consiliul ce reprezintă administrația națională.

Există trei instituții primordiale decizionale:

· Comisia European , ce reprezint interesele Uniunii Europene ca un tot unitar

· Parlamentul European – PE -, ce reprezintă indivizii Uniunii Europene și este ales direct de către aceștia

· Consiliul Uniunii Europene, ce reprezintă țările membre individuale.

Acest „triunghi instituțional” emite legile și politicile ce se aplică pe total teritoriul Uniunii Europene. În genere, Comisia propune noi legi, Parlamentul și Consiliul adoptându-le. Statele membre și Comisia aplică aceste legi iar Comisia asigură respectarea acestora.

Codecizia se identifică în procedura folosită actualmente în ceea ce privește cele mai multe dintre procesele legislative comunitare. Prin procedura codeciziei, puterea legislativă este distribuită într-o manieră egală între Consiliu și Parlament (Dragoman, 2000, p. 3).

Procedura de consultare este folosită în domenii ca impozitele, concurență și agricultură. Pe fundamentul unei propuneri din partea Comisiei, Consiliul consultă Comitetul Regiunilor, Parlamentul și Comitetul Social și Economic European.

Prin procedura de aviz conform, Consiliul este imperios să obțină avizul potrivit al Parlamentului European înainte de adoptarea unor hotărâri deosebit de importante. Procedura este asemănătoare procedurii de consultare, cu distincția că Parlamentul nu poate schimba o propunere, ori o respinge ori o acceptă.

Raportul existent între instituțiile Uniunii Europene și procesul decizional este direct afectată de extinderea și de creșterea numărului statelor membre. Reforma instituțională ce are loc actualmente reprezintă și rezultatul acestei extinderi și a lipsei democratice cu care Uniunea Europeană s-a confruntat în anii precedenți, a contribuției și a interesului insuficiente din partea sectorului privat și a societății civile.

3.2 Jocurile de putere

3.2.1 Neajunsurile apărute până în prezent

Teoriile organizării apărării sunt simple însă aplicarea lor pare, în cele mai multe dintre cazuri, imposibilă. Motivația unei conjuncturi de această natură nedorită rezidă în flexibilitatea nepermisă a planurilor și în suportarea existenței unui număr de proiecte ale căror cheltuieli depășesc majoritar resursele disponibile. Rigiditatea exagerată a planului conduce la neajunsuri costisitoare însă flexibilitatea exagerată se identifică doar în risipă. Existența unei multitudini de aptitudini incomplete dovedește justețea afirmației mai sus expuse.

Simultan cu conturarea disciplinei raporturilor internaționale ca domeniu diferit de cercetare științifică, echilibrul de putere a fost conceptualizat și intens discutat și de neorealiști și de neoliberaliști. În acest context, în ceea ce privește realiștii, principiul cel mai înalt al raporturilor internaționale se identifică în putere iar fiecare țară urmărește optimizarea acesteia. Cu ajutorul balanței de putere, politica internațională se transformă într-un joc nul, unde un câștig propriu se identifică într-o pierdere pentru adversar. În ceea ce privește liberaliștii, siguranța internațională este un efect al păcii iar în păstrarea păcii echilibrul nu este soluția ci dreptul internațional. În schimbul alianțelor caracteristice balanței de putere, idealiștii pun preț pe virtuțile și pe eficiența structurilor internaționale de includere și de colaborare (Pricopi, 2009, p. 21).

Valorile crescânde ale componentelor noii ecuații de siguranță conduc la concluzia că s-a intrat într-o eră a nesiguranței strategice. Conjunctura este cu atât mai complicată cu cât procesul globalizării are un caracter continuu, aspect ce înseamnă că nimeni nu poate fi considerat în exteriorul jocului.

3.2.2 Riscurile adoptării incorecte a unor decizii de politică externe

Adoptarea propriu-zisă a unei hotărâri se transformă în arta alegerii celei mai eficiente soluții dintre toate variantele existente, alegere ce urmează să fie făcută în una dintre cele trei conjuncturi posibile legate de informația de care dispune decidentul în ceea ce privește problema respectiv incertitudine, certitudine și risc (Popescu, 2013, p. 14).

Marea parte a hotărârilor strategice sunt adoptate în conjuncturi nu perfecte din perspectiva cunoașterii, cu alte cuvinte în conjuncturi de incertitudine și de risc.

Riscul indică acea stare a cunoașterii unde fiecare variantă decizională conduce la unul din rezultatele caracteristice dintr-o mulțime existentă, fiecare rezultat apărând cu o probabilitate notorie și văzută de decident. În conjuncturi de risc, decidentul are unele cunoștințe obiective legate de spațiul hotărâtor și este apt să prevadă din punct de vedere obiectiv oportunitatea de apariție a stărilor naturii și rezultatul fiecărei strategii descrise.

În conjuncturi de incertitudine și de risc, chestiunea problematică tipică de hotărâre este suficient de vastă în scopul de a permite un număr de rezultate posibile în ceea ce privește fiecare strategie, rezultate ce sunt de cele mai multe ori dependente de conjuncturi care scapă de sub controlul decidentului.

În conjuncturi de risc, probabilitatea de apariție a fiecărei stări a naturii și plățile corelate pot fi decise într-o manieră obiectivă din evidența empirică, din înregistrările precedente ori din experimentări. Existența riscului se justifică în condițiile în care decidentul nu cunoaște precedent rezultatul caracteristic al unei hotărâri însă este apt să decidă o distribuție de probabilitate obiectivă a probabilelor stări ale naturii ori rezultatelor corelate acestora.

Iluzia invulnerabilității poate fi înțeleasă astfel: indiferent de nivelul de lipsuri ale planului ori de gradul de periculozitate, totul se va sfârși cu bine. O înțelegere de această natură este descrisă prin optimism ieșit din comun și stare de pregătire în ceea ce privește adoptarea unor hotărâri foarte riscante (Ambrose, 1987, p. 20).

Faptul că România se învecinează cu Rusia pe mare nu presupune un nivel similar de risc și nici tipuri similare de riscuri, precum dacă România s-ar învecina cu Rusia pe uscat – de pildă, ca Ucraina, ca balticii ori ca Georgia. Cu siguranță există riscuri însă este nevoie de un grad mai ridicat de exactitate când acestea intră în discuție.

Atât raporturile de forță cât și timpurile s-au modificat. Astfel, este imperioasă o rebalansare a strategiei naționale a României, dinspre Marea Neagră către interiorul estic al continentului european, aspect ce implică două lucruri: cel dintâi se identifică în tranziția spre o logică mai mărginită, total defensivă, în Marea Neagră și o recunoaștere sinceră a riscurilor de analiză a tensiunilor în acest univers.

Ulterior anului 2014, inițiativele de politică internațională ale României au fost lipsite de îndrăzneală și prea puțin importante prin raportare la o conjunctură internaționala tot mai riscantă și tensionată.

Atât timp cât regimurile populiste cu nuanțe extremiste au fost instalate într-o multitudine de foste state „socialiste” ale Europei centrale, altădată premiante ale integrării europene, riscul unor raționamente grăbite și legate de recentele evoluții politice din România a fost unul predominant (Daianu, Vranceanu, 2002, p. 3).

Per ansamblu, Uniunea Europeană a fost confruntată cu măcar două chestiuni problematice ce riscă să se transforme în unele dramatice: riscul, chiar dacă nu al disoluției, măcar al lipsei de solidaritate, conjunctura agravată de Brexit și riscul unei noi distanțări de legăturile transatlantice. La reuniunea de la Malta, președintele Franței a expus două tematici dificil de înfruntat: direct, identificabilă în cea a unei coordonări europene a raporturilor cu Statele Unite ale Americii, cu alte cuvinte cea a unui control european al posibilelor raporturi privilegiate cu America și cea a Europei cu două viteze. Cele două se identifică în elemente de risc reprezentativ pentru România.

3.3 Politica externă a Uniunii Europene și managementul conflictelor

3.3.1 Consiliul Uniunii Europene

Consiliul Uniunii Europene a adoptat Decizia (Ștefan, 2015, p. 20) pentru deciderea unei Echipe de Planificare a UE – EUPT, prin care să fie studiată oportunitatea desfășurării unei operații de management al crizei, pe domenii de asistență juridică, în Kosovo.

Misiunea EULEX a fost decisă prin Decizia din data de 4 februarie 2008 a Consiliului Uniunii Europene.

Mandatul misiunii a rezidat în asistarea instituțiilor din Kosovo, în agențiile de asigurare a legalității și în autoritățile judiciare, în efortul de a dezvolta un sistem justițiar, al poliției și în ceea ce privește un control vamal eficient (Council Joint Action 2006/304/CFSP, www.europaHYPERLINK "http://www.europa.eu/".eu, accesat la data de 05 iunie 2017).

Greutățile cu care țările europene s-au confruntat în conturarea unei reacții la o criză în vecinătatea Uniunii dar și slăbiciunile demonstrate de Uniunea Europeana cu această ocazie au reprezentat argumentele primordiale ce au condus la asumarea nevoii de întreprindere și de implementare a unei politici comune de manageriere a crizelor externe. Astfel, s-a trecut și la întreprinderea mecanismelor autonome de feedback la crize, prin evoluțiile propriu-zise subsumate domeniului PESA.

Aceste evoluții și-au avut incipitul în Summit-ul Uniunii Europene de la Salonic – din luna iunie a anului 2003 -, la scurt timp ulterior finalizării campaniei din Irak, atunci când înaltul reprezentant al Uniunii Europene pentru PESC și secretarul general al Consiliului Uniunii Europene Javier Solana, cel sub egida căruia s-a aflat cea dintâi Strategie de Securitate Europeană a expus un act numit "A secure Europe in a better world" (https://www.consilium.europa.eu/uedocs/cmsUpload/78367.pdf, accesat la data de 05 iunie 2017), proiectul conceptului strategic european. Ipoteza de la care s-a pornit a fost că Uniunea Europeană este, voluntar ori nu, un actor global, așadar ar trebui să fie gata în a își asuma răspunderi în spațiul siguranței mondiale. În intervalul dintre Summit-ul Uniunii Europene de la Salonic și Consiliul European de la Bruxelles – din luna decembrie a anului 2003 -, în interiorul căruia a fost adoptată cea dintâi Strategie de Securitate Europeană (ESS), actul nu a suportat schimbări substanțiale, având loc o reierarhizare a priorităților în ceea ce privește unele linii de acțiune ori obiective.

Atunci când a fost adoptată strategia – din luna decembrie a anului 2003 – consiliul a descoperit patru spații de acțiune imediată și anume: multilateralismul efectiv, care să poziționeze Organizația Națiunilor Unite în centrul sistemului global de administrare a aspectelor legate de siguranță și care se identifică în motorul abordării de ordin multidisciplinar a strategiei, segment pe care a fost fundamentată noua comisie Uniunea Europeană – Organizația Națiunilor Unite, lupta contra terorismului, spațiu în care Uniunea Europeană susține progresul funcției agențiilor de impunere a legii unde colaborarea transatlantică cu alte organisme internaționale a evoluat în interiorul unor acțiuni și programe comune, schimbul de informații reprezentând un domeniu unde încă nu erau dezvoltate suficiente acțiuni (Stoian, 2009, p. 24), o strategie legată de zona Orientului Mijlociu, sub identitatea de prioritate, pentru că semnifică o oportunitate pentru pace în această regiune – Uniunea Europeană a adoptat o poziție concretă în raport cu rezoluțiile emise în raport cu acest conflict, acționând cu Statele Unite ale Americii, prin toate metodele, în scopul deciderii unor platforme comune si o politică potrivită, cuprinzătoare, pentru Bosnia-Herțegovina, care să conducă la formarea unei identități național – statale în acest stat, integrarea acesteia și, ulterior, a restului țărilor din Balcani și continuând cu stabilizarea zonei și includerea în programele complexe de evoluție economică și democratică. Prin lansarea propriei operațiuni, ALTHEA și preluând misiunea SFOR, Uniunea Europeană a aplicat această vastă abordare a strategiei sale în spațiul regional. În spațiul armelor de distrugere în masă, Uniunea Europeană a aplicat propriile politici, reprezentând parte activă, sub identitatea de uniune și prin statele membre, în cazul tuturor acțiunilor și inițiativelor evoluate în acest domeniu.

Consiliul Uniunii Europene de la Köln, din luna iunie a anului 1999, a hotărât conturarea cadrului instituțional în domeniu, rezidând în Comitetul Politic și de Securitate, în Comitetul Militar și în Statul Major Militar al Uniunii Europene, cu Centrul situațional din interiorul acestuia.

Odată cu cel dintâi deceniu al celui de-al XXI-lea secol, reprezentarea internațională a Uniunii Europene a fost marcată de dualismul instituțional conturat de existența a două centre de greutate în cadrul politicii externe comună, pe de o parte complexul instituțional PESA, aflat sub egida Consiliului Uniunii Europene, pe de altă parte, Comisia Europeană alături de propriul aparat administrativ, mecanisme de acțiune externă și politici externe comune.

Pe lângă operațiile militare și misiunile civile PESA, administrate de Consiliul Uniunii Europene cu garantul țărilor membre, acțiunile Comisiei Europene au completat străduirile operaționale ale țărilor membre prin mijloace umanitare, financiare, comerciale și economice ce au însoțit acordurile de colaborare și parteneriatele cu țările terțe spre promovarea guvernanței externe a Uniunii Europene (Zaharia, Botoran, 1981, p. 6).

3.3.2 Comisia Europeană

Comisia Europeană este una dintre cele cinci instituții primordiale ale Uniunii Europene respectiv executivul Uniunii Europene cu sediul la Bruxelles).

Comisia Europeană are trei funcții fundamentale:

1. implementează politicile Uniunii Europene administrând bugetul Uniunii Europene

2. reprezintă interesul comun al Uniunii Europene, inițiind politicile comunitare

3. supraveghează respectarea legislației și a tratatelor Uniunii Europene de către statele membre.

Mandatul noii Comisii Europene, alcătuită din 25 de membri, câte unul apartenent al fiecărei țări – membru și condusă de José Manuel Barroso, exista de 13 ani, cu începere din luna noiembrie 2004.

Uniunea Europeană nu era și nu reprezintă un actor unitar în politica externă și de securitate, în pofida declarațiilor optimiste din cadrul actelor strategice și de la summiturile europene periodice. Astăzi, ulterior intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona din anul 2009, Uniunea Europeană a dispus de un Înalt Reprezentant pentru Politica Externă și de Securitate – Catherine Ashton, vicepreședintele Comisiei Europene și președintele Consiliului Afaceri Externe – însă și de clauza de solidaritate care implică ajutor mutual între membri în condiții de amenințare la adresa siguranței. Totodată, Uniunea Europeană are, finalmente, și individualitate juridică.

Începând cu anul 2010, un "rest" oficial al Strategiei Interne de Securitate a Uniunii Europene “Towards a European Security Model” (https://www.consilium.europa.eu/uedocs/cms_data/librairie/PDF/QC3010313ENC.pdf, accesat la data de 05 iunie 2017), act ce își propune să contureze o agendă comună a amenințărilor și a riscurilor de ordin intern, a formulat o Politică internă de securitate europeană și, în mod expres, un “Model european de securitate” (http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cms_data/librairie/PDF/QC3010313ROC.pdf, accesat la data de 05 iunie 2017). Riscurile primordiale se identifică în accidente auto grave, în terorism, în dezastre naturale și întreprinse de indivizi, în crima organizată, în violența juvenilă, în cyber – crima ori în criminalitatea transnațională. Strategia se focuseaza pe precedarea amenințărilor, pe protecția indivizilor, în mod expres a clasificărilor celor mai vulnerabile în fața riscurilor, pe lupta și pe solidaritate împotriva discriminărilor însă și pe managementul integrat al frontierelor și pe schimbul de informații. Comisia Europeană urma să hotărască dacă poate fi creat un Fond De Securitate Intern către implementarea Strategiei de Securitate Internă.

În condițiile în care europenii vor vota prin vot universal un președinte real al Uniunii Europene și nu unul lipsit de puteri propriu-zise iar Comisia Europeană va reprezenta un real guvern supranațional apt în a trece peste hotărârile guvernelor naționale în chestiuni problematice grave, de supraviețuire și de unitate europeană, atunci Uniunea Europeană se va identifica într-un actor global de temut și autoritar, în cadrul unui sistem internațional multipolar.

Uniunea Europeană a oferit suport luptei contra terorismului și inițiativelor de pace adoptate din partea instituțiilor democratice spaniole în competențele exclusive de care acestea dispun.

Comisia europeană este hotărâtă să aducă teroriștii în fața justiției. Astfel, la nivelul Uniunii Europene a fost conturată strategia europeană de luptă contra terorismului.

În primă instanță, în timpul evaluării candidaturii Republicii Cipru, Uniunea Europeană a luat în calcul nevoia soluționării conflictului ori măcar întreprinderea câtorva pași în această direcție, înaintea continuării procesului de integrare al acestui stat. În acest context, în anul 1993, Comisia Europeană evidenția faptul că integrarea Ciprului în Comunitatea Europeană reprezintă o rezolvare de durată, egală și pacifistă a conflictului din Cipru, negocierile spre aderare urmând să înceapă atunci când punctul de vedere al rezolvării acestei probleme va fi conturată mai concret (Olsen, 2004, p. 30).

Tot Comisia europeană a evidențiat faptul că Linia verde nu reprezintă o frontieră externă a Uniunii Europene, circulația indivizilor și a bunurilor în această zonă intrând sub răspunderea Republicii Cipru (Verney, 2006, p.25). Comisia europeană a fost deosebit de dezamăgită de rezultatul negativ obținut în Republica Cipru însă a apreciat mobilizarea de care au dat dovadă ciprioții turci.

3.3.3 Integrarea Europeană și conflictele

Statele Unite ale Americii au avut o funcție reprezentativă în includerea și în siguranță europeană, în mod expres prin intermediul NATO.

Includerea statelor candidate crește securitatea și aduce Uniunea Europeanea mai proximal de regiunile turbulente.

Statele europene se angajează în rezolvarea pe cale pacifistă a conflictelor și în colaboarea prin instituțiile comune.

Prin izbucnirea conflictului din Balcani s-a reamintit că războiul nu a dispărut de pe continent (Gudîm, 2002, p. 11).

De-a lungul ultimilor zece ani nicio regiune a globului nu a rămas neatinsă de conflicte armate. Majoritatea dintre aceste conflicte au apărut mai degrabă în cadrul statului decât între țări, cele mai multe dintre victime aparținând populației civile.

La nivel mondial, mai mult de 18 milioane de indivizi și-au părăsit căminele drept urmare a conflictelor.

În cea mai mare parte a cazurilor, eșecul economic a fost conectat de conflictele violente existente și deopotrivă de chestiunile problematice politice.

Conflictele distrug infrastructura, în mod expres infrastructura socială. Conflictele încurajează, totodată, criminalitatea, nimicind investițiile și conducând la imposibilitatea desfășurării unei activități economice normale. Un număr de regiuni și de state sunt prinse într-un ciclu de sărăcie, de conflicte și de nesiguranță.

Conflictele regionale s-au identificat în chestiuni problematice ca cele din peninsula Coreei, din Cașmir și din regiunea Marilor Lacuri ce au influențat în manieră indirectă și directă interesele europene, similar conflictelor mai proximale, în mod expres conflictul din Orientul Mijlociu.

Conflictele "înghețate" ori cele violente ce se mențin, totodată, la frontierele României, amenință stabilitatea regională (Moisuc, 2002, p. 5).

Acestea nimicesc infrastructuri fizice și sociale și vieți omenești, amenințând drepturile umane, minoritățile și libertățile fundamentale. Conflictul poate să conducă la eșecul statal, la extremism sau la terorism. Conflictul oferă șanse în ceea ce privește criminalitatea organizată.

Maniera cea mai aplicativă de abordare a noilor amenințări, în cele mai multe dintre cazuri dificile, va fi, câteodată cel de abordare a chestiunilor problematice mai vechi ale conflictului regional.

Guvernarea la nivel scăzut – identificabilă în lipsa răspunderilor, în corupție, existența instituțiilor slabe și în abuzul de putere – și conflictul civil slăbesc statele la nivel intern.

Într-un sistem care trece printr-o perioadă concretă de tranziție care determină nesiguranță și instabilitate atât pe plan internațional cât și pe plan regional, Europa este poziționată față în față cu situații conflictuale ca războiul din luna august a anului 2008 din Georgia, precum criza ucrainiană, precum dinamicile negative din spațiul Orientului Mijlociu și Balcanilor de Vest care îi amenință securitatea. În același timp, statul moldovean, încărcat de moștenirea sovietică și lipsit de experiența diplomatică imperioasă, a fost atras într-o multitudine de scheme de reglementare ce, în cele mai multe dintre cazuri, s-au dovedit eșuate. Sub identitatea de „prima vioară” în procesul negocierilor, Rusia a condus la semnarea din partea Republicii Moldova a unor acorduri care au barat la un nivel și mai ridicat procesul de negocieri, determinând ca Tiraspolul să devină tot mai puțin „dependent” de Chișinău. Extinderea Uniunii Europene de pe parcursul mijlocul anilor 2000 și, simultan, intrarea Republicii Moldova în "spațiul atractiv” al Uniunii Europene a condus la unele speranțe că respectivul conflict va fi rezolvat într-o formă care ar menține integritatea și independentă teritorială a Republicii Moldova.

În perioada ulterioară semnării acordului moldo – rus, urmau să ia contur principiile fundamentale ale dezvoltării Republicii Moldova ca țara a cărei integritate și independentă teritorială sunt respectate, trupele rusești poziționate pe teritoriul său urmând să fie evacuate.

Conflictul transnistrean a pornit sub identitatea unei probleme interne a Republicii Moldova, conducerea de atunci realizând mari eforturi în aplanarea conjuncturii prin metode interne. Totodată, nici comunitatea internațională nu conștientiza posibilele efecte și proporțiile reale ale acestui conflict (Duțu, Bogzeanu, 2010, p. 2).

3.3.4 Experiența UE ca actor securitar

Potrivit lui Cioloș (http://www.b1.ro/stiri/eveniment/dacian-ciolos-ue-are-suficienta-maturitate-politica-si-civica-pentru-a-se-pozitiona-ca-actor-global-in-domeniul-securitatii-alimentare-116877.html, accesat la data de 05 iunie 2017) actualmente Uniunea Europeană are suficientă maturitate civică și politică în așa măsură încât să se poziționeze drept actor global în spațiul securității alimentare, prin acțiunea Consiliului European și deciziilor de politică internă.

Prin raportare la anul 2016, Uniunea Europeană și NATO și-au asumat o funcție stabilizatoare în spațiul Mării Negre și Balcanilor. Potrivit conceptelor existente, cele două regiuni – vecinătățile, potrivit terminologiei Uniunii Europene și flancurile existente în cadrul de lucru al NATO – au fost văzute într-o manieră diferită deoarece păreau că se confruntă cu provocări distincte de siguranță dar evoluția întâmplărilor din Balcani și din jurul Mării Negre au dovedit că cele două vecinătăți ori flancuri au devenit complementare prin raportare la securitate (Joseph, 2005, p. 122).

Greutatea securitară regională reiese din faptul că tiparul propus de Moscova și cel propus de Bruxelles nu sunt dispuse în a colabora unul cu celălalt (Zielonka, 2007, p. 9).

Împreună cu toate chestiunile problematice securitare, Marea Neagră și Balcanii sunt depășite de alte crize globale ce reclamă o mai reprezentativă prezență americană, implicit din perspectiva resurselor destinate.

În cei din urmă ani, Moscova nu a făcut foarte multe eforturi în scopul de a convinge ceilalți actori că acțiunile sale respectă reglementările dreptului internațional și că principiile și valorile ce o ghidează sunt destinate în a asigura securitatea în Europa.

Această abordare a Moscovei în propria sa politică de securitate și externă va conduce la creșterea sentimentului de insecuritate (Mosteanu, 2002, p. 13).

În aceste conjuncturi, un dialog perfecționat între cei mai influenți doi actori poate doar să ridice nivelul sentimentului de securitate în zona Mării Negre și în Balcani.

Uniunea Europeană a dovedit până în prezent că are un avantaj competitiv prin raportare la tiparul promovat de Rusia. Securitatea în Europa nu va fi perfecționată dacă Rusia va continua să testeze tăria Uniunii Europene în fiecare poziție vulnerabilă.

Alunecarea stadiu cu stadiu de pe calea previzibilității și principiilor democratice în avantajul unei conduite politice naționaliste și populiste se identifică într-un alt factor care poate să ducă la o înrăutățire a spațiului securitar. Este substanțial ca fiecare dintre țările din preajma Mării Negre și din Balcani să raționalizeze propria răspundere în ceea ce privește asigurarea securității în Europa.

De-a lungul celui din urmă deceniu, europenii au obținut mai multă experiență, crescându-și abilitatea de intervenție, cu mai mult de 20 de misiuni evoluate în cadrul Politicii Europene de Securitate și Apărare, drept feedback la diverse crize, de la stabilirea păcii de după tsunami în Aceh până la protejarea refugiaților în Ciad.

Joseph Nye (Pușcaș, 2007, pp. 142 – 143) sprijinea ideea – prin intermediul teoriei interdependenței complexe – potrivit căreia țările nu sunt unicii actori reprezentativi pe scena internațională dar și că actorii transnaționali se identifică, totodată, în jucători majori. Așadar, forța nu mai reprezintă mijlocul determinant în scopul atingerii obiectivelor, securitatea nemaifiind unicul obiectiv reprezentativ.

Strategia europeană de securitate a fost adoptată în luna decembrie a anului 2003 și s-a transformat într-un reper în evoluția politicii externe și de securitate a Uniunii Europene.

Pentru cea dintâi dată, Uniunea Europeană s-a înțeles cu privire la o evaluare comună a amenințării și a decis obiective concrete în scopul promovării intereselor sale în ceea ce privește securitatea, pe fundamentul valorilor primordiale.

Prin raportare la societatea actuală, eșecurile statale au afectat securitatea prin piraterie, prin criminalitate și prin imigrația ilegală.

Cap. 4. Concluzii. Implicații și reticența Uniunii Europene

Într-o lume puternic globalizată, intens interconectată, performanța politicii externe este reflectată într-o manieră directă în ceea ce privește întreaga societate.

România este recunoscută ca fiind un partener previzibil și credibil. Direcțiile primordiale decise în trecut se continua însă cu un punct de vedere mai creativ și mai activ în relațiile cu partenerii strategici și cu celelalte țări și în cadrul organismelor din care România este parte (Văcărel, 1995, p. 13).

La nivel mondial, angajamentele României se identifică în respectarea reglementărilor de drept internațional, în promovarea libertății și în fortificarea democrației. Acestea se identifică în fundamentele de unde decurg atât bunăstarea cât și securitatea iar hotărârile și acțiunile indivizilor este imperios să le aibă întotdeauna drept reper.

Cadrul primordial de acțiune la nivel extern este oferit de apartenența la Uniunea Europeană, de Parteneriatul Strategic cu Statele Unite ale Americii și de apartenența la NATO. În cadrul organismelor din care este parte, România se identifică într-un partener consecvent și loial.

Politica externă și de securitate comună la nivel european reprezintă una dintre metodele de întreprindere a raporturilor externe ale Uniunii Europene.

Necesitatea unei politici externe comune fundamentate pe colaborarea statelor a făcut ca, precedent apariției Uniunii Europene, politica externă între țările membre ale Comunităților europene să aibă loc în interiorul colaborării politice europene. Cea din urmă a fost lansată în luna iunie a anului 1970, ca urmare a relației miniștrilor afacerilor externe ai țărilor membre ale Comunitaților Europene de la Luxemburg și extinsă prin Actul Unic European din anul 1986. Colaborarea politică europeană rezidă în consultări temporare între miniștri ai afacerilor externe și în contactele permanente dintre administrațiile acestora. Aceștia se înțeleseseră să se informeze legat de orice problemă reprezentativă de politică externă, să ajungă la o perspectivă comună și, în condițiile în care este posibil, să adopte o poziție comună.

Țările își asumă angajamentul de a oferi suport activ și în lipsa rezervelor P.E.S.C. de a se abține de la orice acțiune împotriva intereselor Uniunii, de a monitoriza la conformitatea politicilor lor naționale cu pozițiile comune, de informare reciprocă asupra oricăror chestiuni problematice de politică externă și de securitate și de a sprijini pozițiile comune în organizațiile internaționale.

Cu ocazia reuniunii informale a miniștrilor apărării ai țărilor membre N.A.T.O., ce a avut loc la Varșovia între data de 24 și data de 25 septembrie 2002, a fost lansată inițiativa NATO Response Force ce presupunea alcătuirea unei forțe de reacție rapidă a N.A.T.O., cu un personal de circa 21.000 de militari, alcătuită din elemente navale, terestre și aeriene, cu abilitate de desfășurare în termen de 7 zile, intens sprijinite din punct de vedere informativ și logistic (Săgeată, Guran – Nica, Dumitrescu, Damian, Baroiu, 2004, p. 22).

Mecanismul va alcătui mijlocul de proiecție a forței N.A.T.O. mai departe de hotarele Alianței. Perioada de doi ani, gândită pentru conturarea și operaționalizarea forței indică relevanța oferită inițiativei în procesul de modernizare și de restructurare a N.A.T.O. în fața noilor amenințări asimetrice ale celui de-al XXI-lea secol. Forța de Reacție Rapidă (F.R.R.) se identifică într-o structură militară concepută în scopul de a se implica în prevenirea și în rezolvarea conflictelor la nivel regional, cu un personal militar care să poată fi mobilizat în cel mult 60 de zile și desfășurat în spațiile de conflict pentru o perioadă de un an de zile. Aceste forțe vor putea fi utilizate în scopul misiunilor Uniunii Europene cât și pentru misiuni ale N.A.T.O. Țările candidate la aderare ce au fost invitate la participarea la această forță, vor avea dreptul să trimită trupe în cadrul F.R.R., dar nu vor putea contribui la luarea hotărârilor. În acest context, intră în discuție crearea unei organizări consultative, unde să fie incluse și statele candidate. Mobilizarea în scopul evoluției identității europene dovedește un progres al ponderii, al răspunderii și stadiului fizic de implicare a europenilor în ceea ce aceștia definesc ca fiind afaceri europene ce necesită gestionate de către europeni.

În scopul întreprinderii acestui obiectiv ambițios este imperios să fie depășite pe de o parte reținerile aliatului transatlantic, pe de altă parte cele interne conectate de chestiunile problematice ale independenței naționale și cheltuielile militare. În ceea ce privește bugetele militare, interesul nu rezidă în creșterea acestora, de către statele Uniunile Europene, ci în utilizarea acestora deoarece europenii utilizează aproximativ jumătate din sumele alocate apărării de Statele Unite ale Americii abilitatea lor militară se identifică în o zecime din cea a americanilor. Ipotezele unei armate europene există, aceasta fiind integral operațională, funcționând actualmente în structura N.A.T.O., inclusă în Comandamentul Suprem al Forțelor Aliate din Europa, sub identitatea Corpului de Reacție Rapidă (C.R.R.), alcătuit din divizii multinaționale, din divizii naționale și din divizii de colaborare (Epure, 2002, p. 27).

BIBLIOGRAFIE

1. Bărbulescu, I. G. (2005). Uniunea Europeană de la național la federal. Tritonic

2. Bărbulescu, I. G. (2006). Uniunea Europeană: politicile extinderii. Tritonic

3. Bîrzea, C. (2001). Politicile și instituțiile Uniunii Europene. Corint

4. Brezeanu, P. (2007). Finanțe europene. București: CH Beck

5. Bulmer, S., & Lequesne, C. (2009). Statele membre ale Uniunii Europene. Editura Cartier, Chișinău

6. Calafeteanu, I., & Bleoancă, D. (Eds.). (2003). Istoria politicii externe Românești în date. Editura Enciclopedică

7. Cebotari, S. (2007). Politica externă a Republicii Moldova în contextul proceselor integraționiste: interese și priorități

8. Ciocănescu, D. E. A. (2011). Migrația externă: de la țara de origine România, la țările de destinație din spațiul Uniunii Europene – scurtă analiză pentru anii 1998-2009. Revista Română de Statistică

9. Chirilă, V. (2001). Relațiile Republicii Moldova cu Uniunea Europeană. Moldova și Integrarea Europeană

10. Cojuhari, A., Manole, T., & Grunzu, T. (2004). Teorie economică. Chișinău: UTM

11. Daianu, D., & Vranceanu, R. (2002). România și Uniunea Europeană: inflație, balanță de plăți, creștere economică. Polirom

12. Dragoman, I., & Dragoman, C. (2000). Politica externă și de securitate comună a Uniunii Europene. Editura Academiei de Înalte Studii Militare

13. Duke, S. (2006). Politica Externă și de Securitate Comună. Provocările extinderii Uniunii Europene. Ed. Economică, București

14. Dumitrașcu, M. A. (2012). Dreptul Uniunii Europene și specificitatea acestuia. Universul Juridic

15. Dumitru, M., Diminescu, D., & Lazea, V. (2004). Dezvoltarea rurală și reforma agriculturii românești. Romanian Center for Economic Policies, retrieved from: http://www. cerope. ro/pub/study54ro. htm

16. Duțu, P., & Bogzeanu, C. (2010). Provocări actuale pentru securitatea europeană. Editura Universității Naționale de Apărare" Carol I"

17. Epure, E. (2002). România: într-o Uniune Europeană extinsă. Tribuna Economică

18. Gruber, K. (1999). „Regionalism, state naționale, integrare europeană: perspective vest-europene și central – est – europene”. Altera

19. Gudîm, A. (2002). Republicа Moldova și Uniunea Europeană ca parteneri

20. Iancu, A., Simion, E., de Științe Economice, A. R. S., & și Sociologie, J. (2003). Dezvoltarea economică a României: competitivitatea și integrarea în Uniunea Europeană. Editura Academiei Române

21. Iliescu, I. (2003). Integrare și globalizare: viziunea românească. Editura Presa Națională

22. Ministerul Apărării Naționale, Anexa nr. 3/18

23. Moisuc, V. (2002). Istoria relațiilor internaționale. București, Editura Fundației România de Mâine

24. Mosteanu, T. (2002). Politici și tehnici bugetare. Editura Universitară, București

25. Năstase, D., GALEA, I., & AURESCU, B. (2006). Drept diplomatic și consular. Editura Fundației" România de Mâine"

26. Pascariu, G. C. (2006). Politica de mediu a Uniunii Europene

27. Popescu, N. (2013). Politica externă a Uniunii Europene și conflictele post-sovietice. Cartier

28. Preda, C., & Soare, S. (2008). Regimul, partidele și sistemul politic din România. Nemira

29. Săgeată, R. A. D. U., Guran-Nica, L., Dumitrescu, B., Damian, N., & Baroiu, D. R. A. G. O. Ș. (2004). Soluții de optimizare a organizării administrativ – teritoriale a României în perspectiva aderării la Uniunea Europeană. Ars Docendi, București

30. Smith, K. (2004). Politica externă a Uniunii Europene. București: Editura Trei

31. Stan, V. (1999). România și eșecul campaniei pentru Vest. Editura Universității București

32. Ținca, O. (1999). Drept comunitar general. Editura Didactică și Pedagogică

33. Văcărel, I. (1995). Relații financiare internaționale. Editura Academiei Române

34. Zaharia, G., & Botoran, C. (1981). Politica de apărare națională a României în contextul european interbelic: 1919-1939. Editura Militară

Surse online

Council Joint Action 2006/304/CFSP, www.europaHYPERLINK "http://www.europa.eu/".eu, accesat la data de 05 iunie 2017

https://www.consilium.europa.eu/uedocs/cmsUpload/78367.pdf, accesat la data de 05 iunie 2017

https://www.consilium.europa.eu/uedocs/cms_data/librairie/PDF/QC3010313ENC.pdf, accesat la data de 05 iunie 2017

http://www.b1.ro/stiri/eveniment/dacian-ciolos-ue-are-suficienta-maturitate-politica-si-civica-pentru-a-se-pozitiona-ca-actor-global-in-domeniul-securitatii-alimentare-116877.html, accesat la data de 05 iunie 2017