Politica de Securitate Si Aparare a Uniunii Europene Factor de Echilibru In Lumea Contemporanadoc

=== Politica de securitate si aparare a uniunii europene – factor de echilibru in lumea contemporana ===

Cuprins

Prefată

Am ales această temă deoarce în contextul în care amenințările din estul Europei au dispărut, dezbaterile pe problema securității europene au fost caracterizate, o perioadă, de divergențele istorice dintre membrii fondatori ai Uniunii europene (UE). Astfel, o parte dintre aceștia, chiar dacă recunoștea necesitatea coordonării unitare a politicii externe, se opunea oricărui transfer de competențe în materie de securitate către Uniunea europeană, iar celelalte sugerau dezvoltarea colaborării militare cu țările vecine din estul Europei.

Statele sunt interesate de apărarea și securitatea lor, întrucât mediul strategic internațional de securitate este într-o continuă schimbare, ca urmare a complexității interacțiunii și interdependenței fenomenelor și proceselor sociale, economice, politice, militare, demografice și ecologice din lume. Globalizarea, fenomen complex, multidimensional și omniprezent, generează efecte pozitive, dar și negative, care, combinate cu amenințările de securitate, îndeosebi cele asimetrice, pe care, într-o anumită măsură, le favorizează, creându-le câmp larg de manifestare, reprezintă un asemenea exemplu.

Deoarece globalizarea și riscurile și amenințările de securitate pun probleme tuturor țărilor, conducerile acestora caută soluții adecvate pentru a le depăși. Într-un fel, globalizarea își poate găsi răspunsul în promovarea unei politici de dezvoltare durabilă a tuturor țărilor lumii. Pe de altă parte, o soluție viabilă împotriva riscurilor și amenințărilor de securitate pare a fi integrarea regională. În cadrul acesteia din urmă, statele adoptă o politică de securitate și apărare comună, folosind resursele umane, materiale, financiare și informaționale de care dispune fiecare, într-o manieră colectivă.

În acest sens, un exemplu îl reprezintă Uniunea Europeană, entitate politico-economică interguvernamentală internațională care dispune de o politică proprie de securitate și apărare. Aceasta permite, pe de o parte, Uniunii să acționeze consecvent și sistematic pentru realizarea securității și apărării comune, și, pe de altă parte, țărilor membre să-și integreze politica națională de securitate și apărare în cea a Uniunii Europene. De aici, rezultă o amplificare atât a eficacității politicii de securitate și apărare comună promovată de Uniune, cât și a celei naționale.

În acest sens, în februarie 1992, Tratatul de la Maastricht a marcat crearea cadrului juridic pentru problematica securității europene, permițându-i-se o dezvoltare instituțională. S-au creat, astfel, unul din pilonii principali ai politicii comunitare, și anume: Politica Externă și de Securitate Comună (PESC). Prin Tratatul de la Amsterdam, adoptat în anul 1997, PESC a cunoscut noi dezvoltări. În acest context, Uniunea europeană a preluat, pentru început, misiuni de tip „Petersburg" (60.000 de oameni, cu capabilitățile necesare, dislocabile

în 60 de zile și menținerea în teatru de operații cel puțin 1 an), urmate de o gamă largă de alte misiuni specifice.

Desigur, existența politicii europene de securitate și apărare nu înseamnă că apărarea și securitatea statelor membre revine în totalitate UE. Aceasta nu-și propune, și momentan nici nu are cum, să se substituie politicii de apărare și securitate naționale, care continuă să existe și să fie de competența fiecărui stat membru.

1. Mediul internațional de securitate la începutul secolului XXI

1.1 Repere generale ale stării actuale de securitate

Perioada de pace și stabilitate fără precedent pe care o traversează Europa la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI se datorează existenței Uniunii Europene. Ea este cea care a generat nu doar un nivel ridicat de dezvoltare economică pe continent, ci și o nouă abordare a securității, întemeiată pe soluționarea pașnică a disputelor și pe cooperarea internațională multilaterală prin intermediul unor instituții comune.

Prin contrast cu aceste evoluții pozitive din vestul continentului, în alte părți ale Europei, și mai ales în Balcani, s-au înregistrat după 1990 o serie de crize, care s-au derulat în contextul reașezărilor geopolitice ce au urmat sfârșitului războiului rece. O caracteristică esențială a acestora a fost aceea că ele au avut loc cel mai adesea în interiorul statelor și mai puțin între acestea. În această perioadă forțe militare provenind din Europa au fost trimise în străinătate mai mult decât în orice altă perioadă, inclusiv în regiuni precum Afganistan, Republica Democrată Congo sau Timorul de Est.

Desigur că un rol crucial în asigurarea securității europene l-a jucat SUA, atât prin angajamentele de securitate față de Europa luate în cadrul NATO , cât și prin sprijinul acordat integrării europene.

La nivel mondial încheierea războiului rece a determinat, cel puțin din punct de vedere militar, trecerea la o lume unipolară, în care SUA dețin o poziție dominantă, la foarte mare distanță de orice alt stat. Cu toate acestea, experiența perioadei recente a arătat că nici un stat, nici măcar o superputere precum SUA, nu poate aborda problemele globale de securitate de unul singur.

Mediul internațional de securitate a înregistrat o schimbare dramatică după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001. Până la 11 septembrie fenomene precum terorismul, traficul de droguri, traficul de arme mici, migrația ilegală, spălarea de bani acționau aproape separat. Ca urmare, instituțiile naționale și internaționale abordau separat aceste fenomene, cu mai multă sau mai puțină eficiență. Dintr-o dată s-a descoperit că în practică ar putea fi observat un nexus al acestor probleme diferite, utilizat de către rețelele criminale interne și transfrontaliere ca o cale de a îmbunătăți eficiența activității lor. După tragicele evenimente din 11 septembrie 2001, omenirea este încă confuză privind cauzele, mecanismele activităților criminale. A devenit evident faptul că următorul 11 septembrie 2001 este posibil în orice moment cu diferite ținte, resurse, tehnici și rezultate. Între intervenția din Afganistan și atacul asupra Irakului, alianțele împotriva terorismului au înregistrat diferite evoluții.

Noile relații dintre Statele Unite și Rusia, pe de o parte, și dintre NATO și Uniunea Europeană, pe de altă parte, marchează în prezent mediul internațional de securitate – un nou parteneriat, dar și noi tensiuni. În aceste circumstanțe lipsa de bani, de timp, de viziune și de voință politică ar putea afecta nu doar securitatea națională, cât mai ales pe cea internațională.

În acest context, mai ales după 1998, Uniunea Europeană a dat un nou impuls eforturilor de întărire a securității și de definire a dimensiunii de apărare la nivel european. Dezvoltarea unei politici externe și de securitate comune a inclus și ideea definirii unei politici comune de apărare, menționată în mod explicit în Tratatul de la Amsterdam.

În același timp, Uniunea Europeană s-a arătat tot mai mult preocupată de finalizarea propriilor reforme instituționale, mai ales în contextul extinderii, precum și de finalizarea dezbaterilor pe tema construcției politice ce va defini viitorul Europei. Aceste dezbateri, cel puțin cele determinate de discutarea Constituției Europene, au șanse rezonabile de a fi reluate în special după votul negativ din Franța și Olanda, cât și după Întâlnirea la nivel înalt de la Bruxelles (iunie 2005).

Începând cu 1 mai 2004, Uniunea Europeană se definește ca o uniune de 25 de state, reunind circa 450 de milioane de locuitori și producând circa 25% din PIB-ul mondial. Devenită actor economic global, UE va trebui să participe mai substanțial și la mecanismele de asigurare a securității globale, chiar dacă formele concrete ale acestei implicări pentru moment nu sunt încă clar precizate.

1.2 Noi amenințări la adresa securității internaționale – perspectiva europeană

După 11 septembrie 2001 (SUA) și 11 martie 2004 (Spania), mai mult ca oricând, riscurile la adresa mediului internațional de securitate și, în primul rând, cele legate de proliferarea terorismului și a armelor de distrugere în masă se cer a fi combătute printr-o cooperare flexibilă, multilaterală, echilibrată și consecventă între state, care să includă măsuri vizând eliminarea progresivă a cauzelor producerii lor.Globalizarea, manifestată prin accentuarea interdependențelor multiple dintre state, precum și prin liberalizarea fluxurilor mondiale de mărfuri, servicii, capital și informații a făcut ca riscurile interne și externe să se poată genera și potența în mod reciproc.Pe fondul unei creșteri a gradului de complexitate și de impredictibilitate al amenințărilor internaționale, îmbunătățirea mediului de securitate internațional impune ca măsurile interne de management al crizelor să fie mai bine coordonate, iar schimbul de informații strategice între statele implicate să se producă în timp real.Factorii de decizie – atât civili, cât și militari – din sectorul de securitate sunt chemați să dea răspuns noilor provocări. Instrumentele, pregătirea, bugetele disponibile, cooperarea interagenții apar astfel nu numai ca insuficiente, dar uneori inadecvate față de riscurile vechi și noi la adresa securității naționale și internaționale. Se înregistrează probleme de degradare ireversibilă a mediului, de creștere a frecvenței dezastrelor naturale, de noi tensiuni legate de subdezvoltare pe relația nord-sud ș.a.

Din perspectiva unui mediu internațional de securitate caracterizat de o complexitate crescândă, Uniunea Europeană nu pare afi în prezent amenințată de conflicte de tip clasic, constând în atacuri armate pe scară largă, în schimb o serie de alte amenințări se profilează la orizont, fiecare dintre ele fiind greu predictibile și relativ difuze, ceea ce le face, într-un fel, mult mai greu de contracarat în condițiile unei ștergeri a granițelor dintre amenințările cu caracter intern și cele cu caracter extern.

Din punct de vedere european sunt de remarcat în mod special:

Terorismul internațional, care reprezintă o amenințare strategică. Acest nou tip de terorism este legat de mișcări religioase fundamentaliste care au cauze deosebit de complexe. Dincolo de riscurile imediate, terorismul amenință deschiderea și toleranța specifice societăților democratice.

Proliferarea armelor de distrugere în masă reprezintă o altă importantă amenințare contemporană la adresa păcii și securității țărilor și popoarelor. Riscurile deosebite determinate de acest tip de amenințare rezidă în faptul că prin intermediul armelor de distrugere în masă un grup terorist de mici dimensiuni poate provoca pierderi care anterior nu puteau fi cauzate decât de armate ale unor state naționale.

Existența unor structuri statale slabe (failed states) și amplificarea crimei organizate. În unele părți ale globului (Somalia, Liberia, Afganistan, Bosnia și Herțegovina, Serbia și Muntenegru, Kosovo, etc) existența unor structuri statale slabe, conflictele civile și accesul la arme au determinat întărirea pozițiilor crimei organizate. Aceste situații sunt amenințări la adresa securității, prin sprijinirea traficului de droguri sau a celui de ființe umane.

Conflictele regionale subminează fundamentele securității și stabilității și creează pre-condiții pentru terorism și crimă organizată, precum și distrugerea speranței și disperare ceea ce poate contribui indirect la proliferarea WMD (arme de distrugere în masă – lb. engleză);

Crima organizată amenință Europa prin traficul de droguri, traficul de ființe umane, imigrația ilegală și traficul ilegal de arme mici ș.a. Legăturile dintre terorismul internațional și crima organizată au devenit evidente.

1.3 Posibile răspunsuri la noile provocări

Ca răspuns la aceste noi pericole și amenințări, statele lumii, în primul rând statele cu potențial militar semnificativ, au în vedere noi principii de organizare a securității regionale și globale care să se constituie în noi oportunități de pace bazate pe:

democrație;

guvernare eficientă;

respectarea legilor.

Politica Europeană de Securitate și Apărare este în căutarea unei legislații democratice pentru că în practică PESA se referă la „comandă, ascultare și secret, în condițiile în care logica militară este foarte diferită de luarea deciziei în mod public și deliberativ, caracteristic democrațiilor".

PESA și sprijinul public

În general politica externă, de securitate și apărare sunt privite ca având un impact neglijabil asupra vieții de fiecare zi a cetățenilor. Se constată, urmare a unor sondaje, că cetățenii acordă puțină atenție acestor domenii și că, în general, sunt puțin informați în probleme de politică internațională.

Se poate folosi formula de „consens permisiv" atunci când se vorbește despre atitudinea binevoitoare a cetățeanului european față de PESA. Această atitudine se referă în primul rând la proiectul de a avea o politică europeană de securitate și apărare și mai puțin, la o PESA „în acțiune". Desfășurarea unor forțe militare sau politice europene în afara granițelor Uniunii Europene implică riscuri considerabile.

PESA și democrația națională

Pornind de la realitatea că toate statele membre ale Uniunii Europene sunt democrații consolidate, se poate constata o multitudine de diferențe de forme de manifestare a tradițiilor democratice.

Deciziile luate de către factorii responsabili trebuie să fie justificabile față de cetățeni, aceștia având dreptul de a participa la ele.

Pe lângă guverne formate ca urmare a unor alegeri libere și responsabile pentru deciziile lor, instituțiile societății civile, în primul rând organizațiile nonguvernamentale, pot contribui la articularea preocupărilor /îngrijorărilor cetățenilor.

Parlamentul European și PESA

Devine tot mai evident faptul că interdependența și integrarea în politica europeană de securitate și apărare determină o tot mai mare incapacitate a dimensiunii parlamentare naționale să asigure o legitimitate democratică în cadrul PESA, cooperare interparlamentară în probleme de securitate și apărare trebuie să cuprindă și Adunarea Interimară a Uniunii Europene Occidentale, care să nu mai fie privită de către Parlamentul European ca un competitor ci ca un colaborator.

PESA și dreptul internațional

Ca o sursă de legitimitate pentru acțiunile militare, dreptul internațional a câștigat în importanță, în timp ce un număr tot mai mare de misiuni nu mai sunt motivate prin auto-apărare.

Democrația, guvernarea eficientă și respectarea legilor, în calitate de noi principii ale securității globale, presupun ca relațiile dintre state să țină cont de existența unor interese divergente, fără a face apel la utilizarea forței ca metodă de rezolvare a conflictelor.

Contracararea noilor amenințări presupune o nouă resolidarizare a statelor lumii în toate domeniile, prin stabilirea unor forme de acțiune conjugată a tuturor națiunilor care împărtășesc interese și valori comune.

2. Politica Externă și de Securitate și Apărare Comună (PESAC) – istorie, evoluție și perspectivă

2.1 De la Tratatul de la Bruxelles la Actul Unic European

O primă etapă a proiectului unei Europe a apărării a fost marcată de semnarea, la 17 martie 1948, a Tratatului de apărare colectivă de la Bruxelles, de către cinci țări vest-europene: Franța, Marea Britanie, Belgia, Luxemburg și Olanda. Evoluția ulterioară a proiectului a fost însă influențată și chiar modelată, în bună măsură, de înființarea, la 4 aprilie 1949, a Organizației Tratatului Atlanticului de Nord.11 La începutul anilor '50, SUA au elaborat planul reînarmării R.F. Germania, ceea ce a stârnit opoziția vehementă a Franței. Pentru a înlătura temerile pe care le-ar fi provocat, la numai câțiva ani de la sfârșitul celei de a doua conflagrații mondiale, restaurarea unei armate germane, și a ancora ferm reînarmarea R.F.G. în proiectul construcției europene, Franța a venit, în octombrie 1950, cu un contra-proiect, așa-numitul plan Pleven: cel al constituirii unei Comunități Europene de Apărare (European Defence Community).

Totodată, în septembrie 1952, au fost inițiate negocieri menite a implementa articolul 38 al tratatului CEA, ce stipula necesitatea instituirii unui control democratic consolidat asupra noii comunități. Noul proiect trebuia să ia forma unei Comunități Politice Europene (European Political Community), întemeiată pe un sistem de organisme comune de luare a deciziilor.Dacă ar fi fost transpuse în practică, cele două noi preconizate comunități europene ar fi avut drept rezultat un grad de integrare europeană apropiat celui al unei confederații. Însă la 30 august 1954 Adunarea Națională a Franței (Parlamentul francez) a refuzat să ratifice tratatul ce instituia Comunitatea Europeană de Apărare, în aceste condiții atât proiectul CEA cât și cel înrudit acestuia, al unei Comunități Politice Europene, căzând în desuetudine12.

Ulterior, la 23 octombrie 1954, în urma semnării Acordurilor de la Paris, ce modificau Tratatul de la Bruxelles pentru a permite Germaniei Federale să participe la Alianța Nord-Atlantică în condiții acceptabile pentru vecinii săi, celor cinci țări semnatare ale Tratatului de la Bruxelles li s-au adăugat două state vest-europene foste inamice în timpul celui de al doilea război mondial, Italia și Germania (Federală), noua organizație primind denumirea de Uniunea Europei Occidentale (UEO).

2.2 Apariția conceptului Identitate Europeană de Securitate și Apărare

Conceptul de Identitate Europeană de Securitate și Apărare (European Security and Defence Identity) a apărut și s-a dezvoltat în cadrul NATO, în a doua jumătate a anilor '80, pe fondul reactivării, după o lungă „hibernare", în urma Declarației summitului UEO de la Roma, a Uniunii Europei Occidentale. Declarația de la Roma confirma dorința celor șapte membri ai UEO de a coopera în interiorul organizației prin armonizarea punctelor de vedere asupra problemelor specifice legate de securitatea europeană.

Revigorarea UEO a fost impulsionată și de Actul Unic European din 1986. Într-o primă formulare, conceptul de Identitate Europeană de Securitate și Apărare apare explicit formulat în acest document, prin dezvoltarea și aplicarea la sfera securității și apărării a ideii de identitate europeană, înscrisă în paragraful 14 din Documentul asupra identității europene, dat publicității la Copenhaga, la 14 decembrie 1973.

În prima jumătate a anilor '90 Uniunea Europei Occidentale a cunoscut un proces de consolidare, prin accederea în organizație a Spaniei, Portugaliei (în 1990) și Greciei (în 1992), prin integrarea ca membri asociați în Consiliul UEO, a Islandei, Norvegiei și Turciei (în 1991), prin înființarea, sub impuls francez, a unor structuri instituționale permanente – Comitetul Militar, Institutul pentru Studii de Securitate de la Paris (1990), Centrul Satelitar de la Torrejon (1991), Celula de Planificare (1992), Grupul Vest-European de Armamente (Western European Armaments Group, WEAG, 1992) și Centrul Situațional (1995) – , precum și prin apariția forțelor multinaționale europene

– EUROCORP (Corpul European), EUROFOR (Forța Europeană de Uscat), EUROMARFOR (Forța

Maritimă Europeană), Grupul Aerian European, Divizia Centrală Multinațională, Forța Amfibie Britanico-Olandeză, etc.

Două noi concepte: Politică Externă și de Securitate Comună (PESC) și Politică Europeană și de Securitate și Apărare (PESA)

Conceptul Identității Europene de Securitate și Apărare s-a dezvoltat în strânsă corespondență cu alte două concepte, dezvoltate ulterior. Este vorba, în primul rând, de Politica Externă și de Securitate Comună

– PESC (Common Foreign and Security Policy CFSP), ce denumește un capitol distinct (Titlul V) al Tratatului de la Maastricht și care reprezintă unul din cei trei piloni ai construcției europene. În al doilea rând, este vorba de Politica Europeană de Securitate și Apărare – PESA (European Security and Defence Policy, ESDP ) sau, respectiv, Politica Europeană de

Securitate și Apărare Comună – PESAC (Common European Security and Defence Policy, CESDP) concept care a dobândit în ultimii ani tot mai multă substanță și care este parte componentă intrinsecă a

PESC.

În procesul decizional al PESC este implicată o pleiadă întreagă de instituții comunitare: Consiliul European, Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană (cu precădere Comisarul pentru Relații Externe), Parlamentul European, Președinția, statele membre, Secretariatul General al Consiliului condus de Înaltul Reprezentant pentru PESC, reprezentanții speciali, Comitetul Reprezentanților Permanenți (COREPER), Comitetul Politic, Unitatea de planificare politică și avertizare timpurie (aflată în subordinea Secretariatului General al Consiliului).

Conceptul de Politică Europeană de Securitate și Apărare (PESA) s-a cristalizat la Consiliul European de la Koln (iunie 1999), în perioada imediat următoare conflictului din Kosovo și subsecvent înțelegerii franco-britanice de la St. Malo (decembrie 1998), dobândind noi valențe prin deciziile ulterioare ale aceluiași for european de la Helsinki (10-11 decembrie

1999), Lisabona (23-24 martie 2000), Santa Maria da

Feira (19-20 iunie 2000), Nisa (7-9 decembrie 2000), Goteborg (15-16 iunie 2001), Laeken (14-15 decembrie 2001), Sevilla (21-22 iunie 2002), Bruxelles (24-25 octombrie 2002), Copenhaga (12-13 decembrie 2002), Bruxelles (20-21 martie 2003), Salonic (19-20 iunie 2003) și Bruxelles (12-13 decembrie 2003).

În esență, PESA presupune dezvoltarea unei capacități de decizie autonome și, în cazul în care Alianța Nord-Atlantică ca întreg nu este angajată, lansarea și coordonarea unor operațiuni militare sub autoritatea UE, ca răspuns la situații de criză, angajarea resurselor de către statele membre la astfel de operațiuni bazându-se pe decizii suverane. Din acest ultim punct de vedere este important de subliniat că PESA este un proces interguvernamental, controlul politic asupra PESA fiind exercitat de șefii de stat și de guverne ale statelor membre, iar cel financiar, de către parlamentele naționale.

Obiectivul principal al PESA (Headline Goal), așa cum a fost el stabilit de către Consiliul European de la Helsinki, din 10-11 decembrie 1999, îl reprezintă capacitatea statelor membre de a mobiliza până în anul 2003, a desfășura în termen de 60 de zile și a susține cel puțin un an, forțe militare ce pot atinge nivelul a 15 brigăzi, respectiv 50.000-60.000 de oameni. Aceste forțe trebuie să fie capabile să îndeplinească întreg spectrul misiunilor Petersberg.

Începând cu reuniunea Consiliului European de la Helsinki, s-a abordat și problema capacităților instituționale ale Uniunii pentru facilitarea procesului decizional, ajungându-se la un acord în ceea ce privește înființarea unor organisme politice și militare permanente – Comitetul Politic și de Securitate, Comitetul Militar și Stafful Militar.

Comitetul Politic și de Securitate (cunoscut prin acronimul său franțuzesc, COPS), reunește reprezentanții naționali permanenți cu rang de ambasadori, componența sa fiind așadar similară Consiliului Nord-Atlantic al NATO. Prezidat de ambasadorul ce reprezintă țara ce deține președinția prin rotație a UE, COPS exercită, sub autoritatea Consiliului, controlul politic și coordonarea strategică a operațiunilor militare ale UE și înaintează Comitetului Militar principii de acțiune. În timpul unei crize, COPS este prezidat de Înaltul Reprezentant al UE

pentru PESC.

Comitetul Militar al UE (EU Military Committee, EUMC), asemănător Comitetului Militar al NATO, este compus din șefii apărării sau reprezentanții militari ai acestora din statele membre. Comitetul Militar oferă consiliere militară și înaintează propuneri COPS și îndrumare militară Statului Major. În timpul unei operațiuni, EUMC monitorizează desfășurarea adecvată a acesteia.La rândul său, Stafful Militar al UE (EU Military Staff, EUMS) se ocupă de avertizarea timpurie, evaluarea situațiilor și planificarea strategică pentru sarcinile Petersberg, inclusiv de identificarea forțelor europene naționale și multinaționale și implementează, sub îndrumarea EUMC, politicile și deciziile PESA. Pe scurt, EUMS este sursa expertizei militare în cadrul

UE.

PESA mai include, în conformitate cu decizia reuniunii Consiliului European de la Santa Maria da Feira, crearea până în anul 2003, a unei forțe civile de reacție rapidă formată din circa 5.000 de ofițeri de poliție, care să fie capabilă să desfășoare 1.000 dintre ei în termen de 30 de zile, pentru gestionarea crizelor în domenii precum activitățile polițienești, ajutorul umanitar, repunerea în funcțiune a structurilor administrative și juridice, activități de căutare-salvare, supravegherea alegerilor, respectarea drepturilor omului, etc. Instituționalizarea activității în sfera prevenirii conflictelor, consolidării păcii și a stabilității interne a statelor, zonelor sau regiunilor în criză sau amenințate de crize s-a făcut prin instituirea, înaintea summitului de la Feira, a Comitetului pentru Aspectele Civile ale Gestionării Crizelor, ca un al patrulea organism permanent PESA. Comitetul pentru Aspectele Civile ale Gestionării Crizelor înaintează informații, recomandări și opinii Comitetului Politic și de Securitate.

2.4 Consolidarea conceptului de Politică Europeană de Securitate și Apărare

Fără îndoială, inițiativa celor patru națiuni în domeniul apărării comune și-a propus să corecteze unele din deficiențele PESA, semnalate de multă vreme de analiștii politico-militari de o parte și de alta a Atlanticului. În același timp însă, prin anunțarea intenției de a crea un centru separat pentru planificarea operațiilor UE, ea a marcat și un soi de „trecere a Rubiconului", în sensul că înțelegerea tacită care a existat aproape jumătate de secol în UE potrivit căreia integrarea economică și chiar politică pot fi edificate la nivelul Europei, dar securitatea rămâne o chestiune transatlantică, era acum încălcată.

În general, Consiliul European de la Salonic (1920 iunie 2003) s-a limitat a lua doar acele decizii circumscrise PESA care puteau întruni consensul: dezvoltarea capacităților militare ale UE, incluzând întreg spectrul misiunilor Petersberg și Forța de Reacție Rapidă; continuarea lucrului la Programul UE pentru Prevenirea Conflictelor Violente, cu accent pe Balcanii Vestici; instituirea unei baze de date, pe bază de voluntariat, pentru combaterea terorismului; adoptarea unei Declarații asupra neproliferării armelor de distrugere în masă; și crearea, până în 2004, sub autoritatea Consiliului, a unei agenții interguvernamentale în domeniul capacităților de apărare, dezvoltării, cercetării, achizițiilor și armamentelor.

2.5 Constituția Europeană și Politica de Securitate și Apărare Comună – PSAC

În Constituția Europenă noul concept Politică de Securitate și Apărare Comună – PSAC (Common Security and Defence Policy, CSDP) înlocuiește, deopotrivă vechiul concept Politică Europeană de Securitate și Apărare – PESA, cât și varianta sa „desfășurată", Politica Europeană de Securitate și Apărare Comună – PESAC .

Constituția Europeană conține prevederi distincte cu privire la acțiunile externe ale Uniunii Europene (Titlul V). Acestea din urmă cuprind o serie de elemente interdependente, între care:

politica comercială comună;

politica externă comună;

politica comună de securitate și apărare;

dezvoltarea cooperării;

asistența umanitară.

În cadrul fiecăruia din aceste elemente componente, principalele obiective ale acțiunilor externe ale Uniunii Europene au în vedere respectarea a două principii fundamentale:

acțiunile externe trebuie să se bazeze pe principiile care au guvernat crearea, dezvoltarea și lărgirea Uniunii Europene;

acțiunile externe trebuie să urmărească maximizarea cooperării statelor membre în toate domeniile relațiilor internaționale.

Capacitatea de a acționa într-o Uniune de 25, 27 sau mai multe state, va depinde în mare măsură de abilitatea conducerii politice de a defini țeluri strategice și a impulsiona implementarea lor în politica curentă. Din acest punct de vedere, Constituția Europeană învederează un progres cert prin instituirea funcțiilor permanente de președinte al Consiliului European și Ministru al Afacerilor Externe al Uniunii.

Constituția Europeană aduce și cinci elemente de noutate importante în sfera Politicii de Securitate și Apărare Comune:

extinderea misiunilor Petersberg;

decizia înființării unei Agenții Europene privitoare

la Armamente, Cercetare și Capacități Militare;

aplicarea cooperării structurate (structured cooperation) la misiunile internaționale;

posibilitatea cooperării mai strânse (closer cooperation) a statelor Uniunii în sfera apărării reciproce (mutual defence);

introducerea unei clauze de solidaritate pentru cazurile producerii unor atacuri teroriste și a unor dezastre naturale sau produse de om

3. Procesul de creare a spatiului de libertate,securitate si justitie.

Dupa realizarea pietei comune si a Uniunii Economice si Monetare,crearea unui spatiu de libertate, securitate si justitie a reprezentat urmatorul pas in dezvoltarea Uniunii Europene, etapa initiata de Tratatul de la Amsterdam (1999). Eliminarea granitelor interne ale Uniunii a condus in mod necesar la necesitatea adoptarii unor masuri complementare care sa garanteze livertatea, securitatea si justitia pentru cetatenii Uniunii.

3.1 Cooperarea in materie de Justitie si Afaceri Interne.

Aceasta necesitate a inceput sa se manifeste tot mai puternic inca de la inceputul anilor ′90, fapt semnalat si de Tratatul de la Maastricht care introdusese in cadrul esafondajului institutional european dimensiunea de cooperare in materie de justitie si Afaceri Interne (JAI), tratata pana atunci rar si de obicei la nivel interguvernamental.

Dimensiunea JAI s-a impus dintr-o serie de ratiuni care au decurs din integrarea europeana tot mai stransa. De pilda, libera circulatie a persoanelor prin eliminarea frontierelor interne a determinat luarea de masuri compensatorii care sa intareasca securitatea la frontierele externe ale Uniunii. Problemele legate de azil si imigratie, care pana atunci erau gestionate strict de catre statele membre, au devenit probleme comune care necesitau solutii comune. De asemenea, pentru a fi pe deplin functional, libera circulatie a persoanelor, bunurilor, serviciilor si capitalurilor trebuie sa se bazeze pe increderea cetatenilor europeni in diferitele sisteme juridice ale statelor membre, problema ce poate fi solutionata prin intermediul unei cooperari juridiciare la nivel european. Nu in ultimul rand, unul dintre efectele negative ale pietei comune este faptul ca, in timp ce criminalitatea nu mai este impedicata de frontierele nationale, aplicarea sanctiunilor penale impotriva infractorilor din afara teritoriului unu stat membru este impedicata de suveranitatea celorlalte state membre. De aceea se impne combaterea criminalitatii la nivel european prin actiuni comune. In consecinta, au fost luate o serie de masuri precum cooperarea politieneasca si juridiciara in materie penala, incercarea de armonizare a legislatiilor penale sau masuri punctuale vizand combaterea crimei organizate, a terorismului, a criminalitatii economice si financiare si a traficului de droguri.

Aceste actiuni isi au originea in unele principii si strategii de cooperare initiate inca din anii ′70 de catre statele membre. Aceste initiative nu aveau insa un caracter institutional, ci doar unul pragmatic, care a dus la crearea unor grupuri informale de experti sau ministri. In acea perioada o o serie de evenimente din interiorul spatiului european(precum atentatele Brigzilor rosii in Italia sau ale Factiunii armate rosii in Germania Federala) au determinat crearea unor structuri de natura exclusiva interguvernamentala care sa lupte impotriva terorismului. Era vorba in general de cooperare politieneasca si in acest domeniu s-a obtinut cel mai important succes prin formarea unui grup de lucru (TREVI) reunind sefii politiei din statele membre in 1975. Inintial acest grup s-a ocupat de combaterea terorismului si de deschiderea frontierelor, iar in ani ′90 si-a schimbat denumirea in Europol si si-a marit competentele. In acea perioada insa problematica eliminarii contolului asupra persoanelor la frontiere nu a fost tratata. Totusi, in acest scop, la initiativa Frantei si a Germaniei, a fost incheiat, separat de Comunitatea Europeana, Acordul Schengen (1985) care ulterior a fost incororat in acquis-ul comunitar, prin „Tratatul de la Amsterdam”(1997).

Momentul deceisv pentru consolidarea unei actiuni concertate in acest domemniu a fost insa „Tratatul de la Maastricht” (1992), prin care este introdusa arhitectura Uniunii Europene dimensiunea de Justitie si Afaceri Interne (JAI) ca unul din cei trei piloni de baza, alatur de pilonul comunitar si de dimensiunea externa(Politica Externa si de Securitate Comuna). Acest nou sector relua si ordona diversele initiative de cooperare interguvernamentale anterioare. Ulterior, prin Tratatul de la Amsteram, ce-l de-al terilea pilon a fostt limitat la probleme de cooperare politienesca si juridiciara in materie penala, pilonul comunitar, cucaracter predomnant economic, fiindu-i repartizate si unele aspecte apartinand initial JAI (cele legate in primul rand de cooperarea juridiciara civila – vize, azil, imigratie si alte politici refiritoare la livera circulatie a persoanelor). Aceasta schimbare este cunoscuta in jargonul institutional al UE drept comunitarizare sau, intr-o versiune mai putin formala, amsterdamizare.

3.2 Comunitarizarea si cooperarea politienesca si juridiciara in materie penala

Tot ca urmare a Tratului de la Amsterdam, obectivului Uniunii Europene de infiintare a unui spatiu de libertate, securitate si justitie se realizeaza prin doua metode – pe de o parte, prin metoda comunitara, tinand de primul pilon, pe de alta parte, prin metoda specifica celui de-al treilea pilon ( redenumit cooperare politieneasca si juridiciara in materie penala) care, fara a fi o metoda in principal supranatioanala, nu este nici una pur interguvernamentala. Printre cele mai importante plitici tratate actualmente prin metoda comunitara se numara cele referitoare la migratie, azil si vize. Politicile privind imigratia ale stelor membre sunt foarte diverse, cele mai adesea din motive istorice. Multe dintre aceste state au un trecut colonial si, prin urmare, o sensibilitate deosebita pentru anumite state ale lumii. Alte state au minoritati nationale raspandite in afara granitelor lor (de exemplu, Germania si Ungaria). Din aceasta cauza problemele aromnizarii legislatiei europene privind imigratia este foarte sensibila. O alta problema la fel de importanta este cea a dreptului de azil, in acest domeniu Uniunea Europeana stabilind totusi o serie de obective ce vizeaza armonizarea politicilor nationale privind azilul si protectia refugatilor. Cooperare juridiciara in materie civila, comunitarizata, prin Tratatul de la Amsterdam, are o relevanta deosebita prin impactul direct asupra vietii cotidiene a cetatenilor Uniunii Europene. De pilda, datorita existentei pietei comune si a liberei circulatii, peresoanele fizice sau juridice din cadrul Uniunii pot fi oricand confruntate cu conflicte juridice de natura civila cu persoane din alte state membre in acest domeniu sunt esentiale pentru asigurarea statelor membre in acest domeniu sunt esentiale pentru asigurarea unui spatiu de libertate, securitate si justitie. In ceea ce priveste cel de-al treilea pilon, prioritatile Uniunii sunt lupta impotriva criminalitatii la nivel european si armonizarea mijloacelor folosite in acest scop, prin cooperarea politieneasca si juridica in materie penala.

Cooperarea politieneasca este derulata in primul rand prin intermediul Biroului European de Politie Europol, agentie de informatii in serviciul politiilor statelor membre, care nu are insa si putere operationala, ceea ce nu isi permite sa actioneze direct, ca un „FBI european”. In schimb, gestioneaza o baza de date informatizata referitoare la persoane ( de pilda, persoane urmarite penal) si bunuri ( de exemplu, autovehicule furate) de pe teritoriul Uniunii, care este un instrument esential in acest sector.

In ceea ce priveste cooperarea judiciara, aceasta poate fi de natura multilaterala (bazandu-se in acest caz pe o serie de conventii care reglementeaza cooperarea in materie judiciara dintre statele membre) sau poate fi o cooperare juridiciara integrata.

In acest caz, aranjametele institutionale cele mai importante sunt Reteaua Juridiciara Europeana (RJE) si Eurojust. Creata in 1998, pornind de la necesitatea combaterii criminalitatii in comun, RJE se bazeaza pe o retea de puncte de contact desemnate de fiecare stat membru care au rolul de facilita misiunea comisiilor rogatorii internationale. Eurojust este un organism dotat cu personlitate juridica, formata din reprezentati ai statelor membre, ce are are drept obective promovarea si imbunatatirea coordonarii intre autoritatile nationale competente, facilitarea cooperarii juridiciare si sustinerea autoritatilor competente in vederea intaririi eficacitatii anchetelor sau urmarilor penale. Totusi, aceasta nu consta in adoptarea unei legislatii penale comune, fiecare stat pastrandu-si propriul cod penal, dar trebuind sa se conformeze legislatiei internationale la care subscrie. Datorita flexibilitatii destul de mari in cadrul acstui pilon, Uniunea poate decide sa actioneze si pentru combaterea unor forme specifice de criminalitate, neprevazute in eneral in tratate. Cel mai cunoscut caz este cel al luptei impotriva terorismului, initiata dupa atentatele din SUA de la 11 Septembrie 2001, care nu este insa un modde actiune ce apartine strict domeniului coopeerarii politenesti si judiciare in materie penala. Lupta impotriva criminalitatii economice si financiare este o alta prioritate a UE, institutiile Uniunii actionand in vederea combaterii si a unor fenomene precum criminalitatea organizata, protectia monedei EURO, coruptia si spalarea de bani. Asadar, masurile si strategiile actuale la nivel european pentru asigurarea unui spatiu de libertate, securitate si justitie se refera atat la aspecte legate de prevenire acestor fenomene (prin creare in principal de instrumente legale), cat si combaterea efectia, prein crearea de instrumente juridice si de capacitati operationale.

3.3 Acordul Schengen

Eliminarea controlului la granitele interne ale Uniunii a condus la necesitatea intaririi cooperarii pentru controlul la frontierele externe.

Un loc special in cadrul pliticilor si legislatiei in acest domeniu il reprezinta Acordul Schengen. Acesta a fost semnat la 14 iunie 1985 de reprezentantii a cinci state (Belgia, Franta, Germania, Luxemburg si Olanda), la bordul vasului Marie-Astrid pe raul Moselle, in apropierea satului Luxemburghez Schengen, de langa franita cu Franta si Germania. Prin acest act, erau desfiintate punctele vamale de la frontierele externe. Initial separat de Comunitatea Europeana, intre timp a devenit de competenta a Uniunii, fiind inlocuit de o Conventie pe baza Acordului Schengen, care instituie Zona Schengen in interiorul caria controlul vamal este desfiintat. In prezent, 30 de state au semnat Conventia, dar numai 25 participa ( statele fondatoare, Austria, Danemarca, Finlanda, Grecia, Islanda, Italia, Norvegia, Portugalia, Spania, Suedia, Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria, Elvetia), restul( Bulgaria, Cipru, Romania,

Liechtenstein) fiind in process de ratificare sau neimplementand inca acordul. Andorra, Groenlanda, Insulele Feroë, Monaco, San Marino si Vaticanul apartin Zonei Schengen, pentru ca au semnat tratate de libera circulatie cu statele semnatare ale Conventiei. Norvegia, Islanda si Elvetia isi pot exprima punctual de vedere asupra normelor adoptate de catre Consiliu, dar nu se poate opune adoptarii acestora decat prin renuntarea la ansamablu acordului. Conventia permite reinstaurarea temporara a controlului vamal din motive de securitate, acest lucru realizandu-se, de pilda cu ocazia Campionatului European de Fotbal din Portugalia (2004). Aceasta masura necesita insa o consultare prealabila a celorlalte state member. Conventia permite totodata schimbul de informatii intre autoritatile de control ale statelor semnatare, precum si urmarirea unor personae de catre politia unui stat pe teritoriul unui alt stat. Acest sistem de schimb de informatii implica unele probleme de respetare a vietii private si datelor confidentiale, chestiune ridicata de reprezentantii Greciei inainte de a semna Conventia.

Printr-un protocol anexat Tratatului de la Amsterdam, principiile Acordului Schengen devin parte a principiilor Uniunii Europene. Pentru fiecare dintre prevederile acestui acquis, Consilul a stabilit o baza juridica constand intr-un articol de referinta fie in Tratatul de instituire a Comunitatii Europene

(primul pilon), fie in Tratatul de instituire a Uniunii Europene (al treilea pilon).

Marea Britanie si Irlanda au o pozitie speciala fata de acquis-ul Schengen, ceea ce face ca adoptarea acestuia sa reprezinte primul exemplu de cooperare intarita in baza Tratatului de la Amsterdam. Astfel, Marea Britanie si Irlanda nu pot fi obligate sa participle la politicile comunitarizate (azil si imigratie, cooperare judiciara in materie civila) si nu participa la Acordul Schengen. Pe de alta partem desi este parte a Acordului Schengen, Danemarca nu participa la nici una dintre politicile “comunitarizate” prin Tratatul de la Amsterdam. In schimb, tarile candidate trebuie sa incorporeze in intregime acest acquis in legislatia lor pentru a putea devein member ale Uniunii. Ca regula generala, pentru cetatenii statelor care nu sunt semnatarre ale Conventiei, perioda de sedere in Zona Schengen nu poate depasi 90 zile cumulate in 180 de zile de la prima intrare, indifierent de numarul intrarilor. In ceea ce priveste statutul resortisantilor statelor terte care se stabilesc durabil(mai mult de trei luni) pe teritoriul Uniunii, acesta este reglementat de politica Uniunii Europene privind migratia.

4. Obiective strategice pentru securitatea europeană

La Salonic, Înaltul Reprezentant UE pentru PESC și secretar general al UEO Javier Solana a prezentat, la 20 iunie 2003, documentul intitulat „O Europă mai sigură într-o lume mai bună" (A secure Europe in a better world), care s-a constituit în prima schiță a unui concept strategic al viitoarei Uniuni Europene extinse.

Documentul procedează la o analiză a mediului de securitate, identifică obiective strategice și propune politici menite a răspunde principalelor provocări și amenințări la adresa securității. În această din urmă categorie sunt incluse conflictele regionale, sărăcia, foamea, epidemiile, refugiații și migrația masivă, corupția, dictaturile, schimbările climaterice și dependența energetică, precum și „noile amenințări" reprezentate de terorismul internațional, proliferarea armelor de distrugere în masă, „statele eșuate" (failed states) și criminalitatea organizată.

Obiectivele strategice pe care le propune Uniunea Europeană sunt în număr de trei:

„contribuția la stabilitatea și buna guvernare în vecinătatea noastră imediată";

edificarea „unei ordini internaționale bazate pe multilateralism eficace"; și

un răspuns adecvat vechilor și noilor amenințări.

În raport cu acestea din urmă, documentul subliniază că „prima linie a apărării" va fi adesea în afara ariei UE și că europenii „trebuie să fie gata de a acționa înainte de producerea unei crize" – formulări ce înscriu conceptul strategic european în logica abordării preventive enunțată, în septembrie 2002, de noua Strategie Națională de Securitate a SUA, chiar dacă nu se menționează explicit posibilitatea atacului preventiv, ca în cazul documentului american.

Nu în ultimul rând, conceptul subliniază necesitatea ca Europa să-și asume un spectru mai variat de misiuni care să includă, pe lângă sarcinile Petersberg, operații comune de dezarmare, sprijin pentru țări terțe în combaterea terorismului și reforma sectorului de securitate.

Față de noile provocări la adresa securității, Europa poate aduce, atât direct, cât și indirect, un plus de stabilitate, deoarece riscurile apariției unei confruntări militare tradiționale pe continentul european s-au diminuat semnificativ.

Explicația acestei evoluții rezidă în două aspecte:

interesele și obiectivele de securitate actuale ale statelor europene nu sunt generatoare de stări conflictuale, dimpotrivă ele favorizează cooperarea și solidaritatea;

mediul de securitate internațional este influențat pozitiv de procesele de integrare europeană și euroatlantică, în fapt de extinderea comunității statelor care împărtășesc și promovează valorile democrației și economiei de piață, în contextul adâncirii colaborării regionale.

Față de amenințările de tip nou la adresa securității, Uniunea Europeană poate răspunde prin trei obiective strategice:

asigurarea stabilității și bunei guvernări în vecinătatea imediată. Aceasta va implica extinderea zonei de securitate din jurul Europei și asigurarea că statele din această zonă (Europa de Est, Balcanii de Vest, statele din zona Mediteranei) sunt bine guvernate. Acest obiectiv va implica, totodată, continuarea și dezvoltarea implicării Europei în soluționarea conflictului arabo-israelian;

crearea unei ordini internaționale bazate pe un multilateralism eficace. Într-o lume caracterizată de globalizare (amenințări globale, piețe globale, mijloace mass-media globale), securitatea și prosperitatea depind de existența unui sistem multilateral eficace. De aceea, unul dintre obiectivele Uniunii Europene trebuie să fie dezvoltarea unei societăți internaționale puternice, caracterizate de existența unor instituții internaționale eficiente, precum și de existența unei ordini internaționale bazate pe respectarea legilor, în primul rând a principiilor înscrise în Carta Organizației Națiunilor Unite. Calitatea societății internaționale depinde de calitatea guvernelor ce o compun. Cea mai bună apărare pentru securitatea europeană este dată de existența unei lumi formate din state democratice bine conduse. De aceea, răspândirea bunei guvernări, combaterea corupției și a abuzului de putere, instaurarea domniei legii și protejarea drepturilor omului sunt cele mai bune mijloace de a întări ordinea mondială. În acest context, un element important al acestei noi ordini internaționale este considerată a fi cooperarea transatlantică în cadrul

NATO;

– pregătirea unui răspuns la amenințările de tip nou. Acest răspuns a inclus pachetul de măsuri antiteroriste adoptat după 11 septembrie 2001, sprijinirea măsurilor de neproliferare a armelor de distrugere în masă și asistarea statelor cu structuri slabe sau instabile din Balcani, Afganistan, Timorul de Est și Africa. Identificarea unor răspunsuri la noile amenințări trebuie să pornească de la faptul că acestea survin adesea la mari depărtări, sunt mai dinamice și mai complexe. De aceea liniile de apărare vor trebui de multe ori să se afle în străinătate. Caracterul dinamic va necesita mutarea accentului pe prevenirea crizelor și a amenințărilor. Caracterul complex va necesita și soluții pe măsură care vor include controlul exporturilor, presiuni economice, politice sau chiar militare. Uniunea Europeană dispune de toate instrumentele pentru adoptarea unor astfel de soluții complexe.

Pentru ca politica de securitate și apărare a Uniunii Europene să defină mai eficace este necesar ca Uniunea Europeană să devină mai activă în urmărirea obiectivelor sale prin mijloace civile sau militare, mai coerentă prin unirea eforturilor și prin asigurarea unității de comandă în caz de criză, mai capabilă prin alocarea unor resurse mai mari, evitarea duplicărilor, coordonarea mai bună a resurselor existente.

În realizarea obiectivelor sale de securitate și apărare Uniunea Europeană nu va putea face abstracție de necesitatea menținerii unor relații privilegiate cu SUA. În același timp însă, Uniunea Europeană va trebui să își dezvolte colaborarea cu alți actori importanți de pe scena mondială. În acest sens se vor dezvolta relații strategice cu Rusia, Japonia, China, Canada și India, fără ca vreuna din aceste relații să aibă un caracter de exclusivitate.

Totodată, Uniunea Europeană va trebui să manifeste deschiderea necesară pentru dezvoltarea unor parteneriate active cu orice țară care îi împărtășește scopurile și valorile și care e gata să acționeze pentru apărarea acestora. Prin această abordare Uniunea Europeană poate contribui semnificativ la realizarea unei sistem de securitate multilateral care să permită edificarea unei lumi mai prospere, mai echitabile și mai sigure.

De asemenea, este necesară o Strategie Europeană de Securitate cu o atenție sporită pe capacitatea UE de a-și asuma misiuni de tip strategic în funcție de intensitatea conflictelor.

Concluzie

Mediul de securitate international va continua sa fie marcat de existenta tensiunilor si conflictelor de diferite naturi. In aceste conditii, unul din raspunsurile pe care comunitatea internationala le poate oferi este apararea colectiva. NATO reprezinta un astfel de mecanism, care de-a lungul timpului si-a dovedit viabilitatea. Treptat, UE poate dezvolta un mecanism similar, pentru a carui eficienta un element esential il va reprezenta cooperarea transparenta, de la egal la egal, cu Alianta Nord – Atlantica.
De asemenea, investitii similare in capacitati si infrastructuri militare vor putea genera efecte sporite de cooperare intre cele doua componente. Pentru succesul PESA o variabila cu un rol important asupra evolutiei sale o reprezinta dotarea cu capacitati militare a europenilor.

In perspectiva, evolutia NATO si a PESA va depinde de dezvoltarea UE ca actor economic si politico-militar, precum si de transformarea NATO. In acest context, este de mentionat faptul ca primatul national fata de cel supranational interguvernamental va juca un rol important in structurarea relatiilor dintre cele doua institutii in domeniul securitatii.
De asemenea, dinamica riscurilor si impactul lor asupra stabilitatii si securitatii UE si spatiului euro-atlantic vor accelera ritmul de dezvoltare al relatiei NATO–PESA.

Pe termen lung, in functie de dezvoltarile interne ale Uniunii Europene legate de modul de adaptare la cerintele scenei relatiilor internationale in lipsa unei Constitutii Europene, o diviziune a sarcinilor intre PESA si NATO este necesara. Aceasta nu ar trebui sa fie neaparat formala, ci sa fie atinsa de la caz la caz printr-un dialog continuu si de substanta, pe prioritati comune si complementaritate a actiunilor.

De asemenea, diminuarea efectului de free rider si echilibrarea capacitatilor intre cei doi piloni nord-american si european va trebui luata in considerare, alaturi de investirea in capacitati pentru a mentine un echilibru functional intre principalii parteneri transatlantici.

Caracterul amenintarilor asimetrice la adresa securitatii internationale va determina o transformare continua a mecanismelor institutionalizate de contracarare a acestora, incluzand relatiile NATO-PESA.

Printr-o abordare conjugata va fi posibila dezvoltarea unor capacitati

comune de a intreprinde noi tipuri de actiuni diferite fata de tiparele traditionale de actiune in domeniul apararii si securitatii ale NATO si UE, dar si a unor modalitati flexibile de a raspunde la cerintele din ce in ce mai complexe ale membrilor sai.

Experienta ultimilor ani a demonstrat ca, o par-ghie importanta a fost reprezentata de infaptuirea unor actiuni menite a spori increderea, intelegerea resorturilor comune necesare proiectarii stabilitatii si securitatii la nivel international.

Amenintarile reprezentate de terorism, proliferarea armelor de distrugere in masa, diferitele tipuri de trafic (persoane, arme, stupefiante etc.), conflictele inghetate cu caracteristici specifice imprimate de factori regionali sau globali, in conditiile diminuarii barierelor in calea difuziunii lor si propagarii multidirectionale a efectelor lor negative pe diferite paliere (aparare, economic, societate, identitati etc.) fac necesare raspunsuri colective, iar NATO si PESA ofera astfel de mecanisme viabile de raspuns.
Istoria recenta a ambelor organizatii, NATO si UE a demonstrat ca ambele dispun de capacitate de adaptare si restructurare astfel incat sa raspunda solicitarilor mediului de securitate si ale intereselor nationale in domeniul securitatii ale statelor membre.

Bibliografie

[1] ANTONIO MISSIROLI, ESDP Bodies, http://www.iss-eu.org/esdp/08-bodies.pdf;

[2] *** – ESDP-Operations, at www.consilium.europa.eu/showPage.asp?id=268&lang=en;

[3] ***- European Security and Defence Policy: Developments since 2003, at

http://www.parliament.uk/commons/lib/research/rp2006/rp06-032.pdf;

[4] ***- European Security Strategy – A Secure Europe in a Better World, at

http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cmsUpload/78367.pdf;

[5] http://ec. europa.eu/comm/external_relations/cfsp;

[6] http://europa.eu/scadplus/leg/en/lvb/a19000.htm;

[7] http://www.weu.int/index.html;

[8]http://europa.eu.int/council/off/conclu/dec99/dec99_en.htm;

[9] http://www.eda.europa.eu/;

[10] Enciclopedia Europeana