Piata de Retail Privind Schimburile Valutare din Romaniadocx
=== Piata de retail privind schimburile valutare din Romania ===
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE MARKETING ȘI AFACERI ECONOMICE INTERNATIONALE
LUCRARE DE LICENȚĂ
PIAȚA DE RETAIL PRIVIND SCHIMBURILE VALUTARE DIN ROMÂNIA
Coordonator Științific
Prof.univ.dr.Carmen Costea
Absolvent
Popa Florina
București
2015
CUPRINS
CAPITOLUL 1. CONCEPTE ȘI ASPECTE FENOMENOLOGICE PRIVIND PIAȚA
1.1Piața: conținut, funcții, forme
1.2 Funcțiile pieței
1.3 Tipologii
CAPITOLUL 2. PIAȚA DE RETAIL
2.1. Tendințe în evoluția comerțului cu amănuntul pe plan mondial
2.2. Politica de distribuție modernă
CAPITOLUL 3. AFACEREA DE TIP EXCHANGE ÎN ROMANIA ȘI ÎN LUME
3.1Piața valutară și mecanismele acesteia
3.2 Operațiunile de pe piață valutară în România
3.3 Instrumentele pieței valutare
3.4Piața valutară interbancară și casa de schimb valutar
3.5. Operațiuni de schimb valutar
Concluzii
CAPITOL.1 CONCEPTE ȘI ASPECTE FENOMENOLOGICE PRIVIND PIAȚA
In economiile contemporane și în cele ale viitorului, piața rămâne instituția principală în jurul căreia gravitează viața economică. Piața a apărut odată cu economia de schimb, ca un canal de comunicație între producție și consum, între producătorii specializați, autonomi și consumatorii independenți. Ea a evoluat de-a lungul timpului, devenind principalul mecanism real de alocare a resurselor.
1.1. Piața: conținut, funcții, forme
În structura mediului de marketing piața deține un loc principal. Din punctul de vedere al marketingului, prin conceptul de “piață” se înțelege ansamblul (totalitatea) persoanelor fizice și juridice capabile și doritoare să participe la un schimb care să le satisfacă o anumită nevoie, dorință sau necesităte.
O altă definiție, simplificată, privește piața ca fiind “totalitatea producătorilor, ofertanților, vânzătorilor , comparatorilor, consumatorilor și intermediarilor care participa la schimburi și tranzacții de bunuri sau valori”. In sens restrâns, prin piață se înțelege “totalitatea mărfurilor schimbate sau tranzacționate, într-o anumită regiune geografică, pe o anumită perioadă, și care implică minim două părți: ofertanți și cumpărători. Astfel,conceptul de piață presupune anumite elemente și condiții și anume:
Prezența unor cumpărători cu anumite nevoi sau dorințe pentru un anumit produs, bun sau serviciu;
existența producătorilor și vânzătorilor care au produse de livrat și încearcă să le vândă anumitor consumatori sau cumpărători;
existența resurselor financiare necesare pentru a obține bunul sau serviciul dorit,
dorința de a schimba aceste resurse cu produsul sau serviciul respectiv;
existența unor mecanisme care facilitează tranzacționarea pe piață și folosesc mecanisme reale, economice, sociale și legislațive ce țin de mecanismul real al pieței (concurență, grad scăzut de control al pieței de către diferite monopoluri, bariere comerciale și vamale, impactul politicilor și interventiilor sociale și economice ale statului, etc.)
Pe piață mai pot apărea și alte categorii de agenți – intermediarii și speculanții care utilizează în scopuri proprii starea de fapt, situația existentă, totul pentru obținerea profituri dincolo de sfera legală.
Ca realitate economică și ca mecanism de alocare a resurselor, piața este o creație socială dezvoltată în timp și spatiu prin modificărea permanentă a mecanismului său de încercare de echilibrare a economiei.
Datorită pieței și prețurilor se realizează coordonarea involuntară a oamenilor, a firmelor și a activităților conform informațiilor și stimulentelor (venituri și constrângeri) pe care le oferă. Evoluția în timp a prețurilor, a profiturilor, a salariilor, a mărimii proprietății diferiților agenți economici, datele statistice, spoturile publicitare s.a. devin purtătorii de informație pe bază cărora se evaluează starea diferitelor piețe și domenii de activitate și în funcție de care sunt revizuite, prin deciziile privind problema fundamentală a economiei. În acest sens se poate interpreta afirmația lui Adam Smith după care piața este “mâna invizibilă” care generează coerență a milioane de decizii individuale.
1.2 Funcțiile pieței
În economia de piață, mecanismul concurențial îndeplinește mai multe funcții:
-verifică gradul de concordanță a intențiilor de cumpărare cu oferta disponibilă a producătorilor. Ca sistem de comunicație, prin piață cumpărătorii și vânzătorii se informează reciproc asupra ce, cum, cât, la ce preț intenționează să producă, să cumpere, să vândă și să consume. Astfel, se asigură o bună alocare a resurselor disponibile.
-este forța impersonală care, în ultimă instanță, reglează viața economică de ansamblu. Este “mânainvizibilă”(când piața este liberă, atomizață, competitivă), dar și “pumnul invizibil” care, prin variabilele sale , îi orientează pe vânzători și pe cumpărători spre a elabora cele mai bune decizii privind problema fundamentală a economiei: ce? cum? cât? pentru cine? de la cine?
-realizează legătura dintre cele două acte fundamentale pentru orice agent economic –producția și consumul – separate datorită diviziunii muncii, dar și corelative pentru a-i asigura existența.
-în măsura în care este concurențială și liberă, piața determină prin tatonări prețurile cele mai bune și cantitățile de echilibru, emițând astfel semnale și determinând agenții economici să aloce resursele rare pe diferite domenii și categorii de utilizări. Această funcție a pieței devine evidentă dacă pornim de la o simplă întrebare: cine determină volumul de resurse care să fie utilizate în industrie ori în agricultură? Răspunsuleste unul simplu, dar extrem de relevant: mărimea veniturilor realizate de proprietarii lor, în schimbul fiecărei unități din resursele cheltuite pentru obținerea bunului economic vândut, sau productivitatea.
Când cantitatea de monedă obținută este mai mare (sau cu mult mai mare) decât suma cheltuită, atunci agenții economici vor alege să investească mai multe resurse în acel domeniu, până când oferta disponibilă pe piață va forța cererea și implicit profitul unitar în jos; dacă raportul devine subunitar, antreprenorii își lichidează afacerea și se orientează spre alte piețe mai profitabile. În felul acesta, piața devine mecanismul principal pentru ca, prin deciziile unui număr foarte mare de consumatori să gasim soluții la întrebările privind natura și volumul producției. În plus, dacă același bun este obținut prin variate metode tehnologice și rețete de combinare a factorilor de producție, prin confruntarea veniturilor și a cheltuielilor pentru fiecare modalitate de combinare, mecanismul pieței libere va decide care este soluția ce optimizează fluxul capitalului.
-Piața este un sistem social, dar care nu intervine în dezvoltarea unor interese ale societății per ansamblu. Ea reflectă și este purtătoarea intereselor individuale (ale fiecărui producător și cumpărător). Ea nu rezolvă probleme importante existențial (protecția mediului vital, cea a categoriilor defavorizate ale populației etc.). De aceea este necesară conlucrarea piață-stat, dar cum fiecare popor are interese specifice pe plan local și internațional, precum și o filosofie proprie cu privire la modul de funcționare a societății, vor exista diferențe culturale cu privire la gradul necesar de intervenție a statului în economie, variind atât în spatiu cât și timp.
1.3 Diversitatea piețelor contemporane
De-a lungul timpului, piețele au cunoscut un puternic proces de globalizare, specializare și extindere către noi arii de interes. Ele s-au dezvoltat atât prin creșterea volumului absolut, dar și a părții din bunurile produse, din resursele disponibile și din factorii de producție care intră în mecanismele cererii, ofertei și se supun tranzacțiilor mijlocite de preț. Piața s-a extins prin interconectarea în mecanismele sale a majorității economiilor naționale și începe să pătrundă și în sfera spațiului și a bunurilor cosmice. Piețele s-au diversificat și s-au generalizat sub incidența mai multor factori. Dintre aceștia au o importanță deosebită:
-urbanizarea;
-adâncirea diviziunii muncii și a specializării;
-revoluționarea mijloacelor de comunicare și transport, care pun în legătură agenții economici;
-creșterea și diversificarea nevoilor, creșterea demografică și a veniturilor disponibile;
-progresul tehnologic care generează noi căi de creare și comercializare a bunurilor economice;
Ca atare, economia (fie ea locală, națională, mondială sau regională, după caz) se prezintă ca un sistem de piețe prin care se realizează interdependențele crescânde dintre agenții economici și subsistemele economiei, ca expresie a rolului deosebit pe care piețele îl au în viața societății și a oamenilor. Diversitatea tipurilor de piețe generate de variațiile sub care acestea se manifestă în economia de piață generează nevoia unei clasificări atente, pentru a reliefa diferitele fațete ale mediului de marketing. Iată câteva dintre acestea, așa cum sunt prezentate în literatura de specialitate:
a) în funcție de bunurile care formează obiectul tranzacțiilor pe piață, se disting:
-piața bunurilor de capital;
-piața bunurilor de consum;
-piața produselor cultural artistice;
-piața monetară;
-piața muncii;
-piața activelor financiare;
-piața informațiilor;
-piața valutară;
-piața resurselor natural etc.
După acest criteriu, piața se ramifică continuu în noi și noi forme, pe măsură ce se adâncește diviziunea socială a muncii. Privind strict din optica de marketing, putem afirma că există la fel de multe piețe cât există și produse distincte comercializate, cunoscute sub denumirea de configurații produs-piață;
b) După spatiul economic de proveniența a agenților cererii și ofertei și influența pe care o are asupra activității economice de ansamblu, distingem: piețe locale, piețe regionale (zonale), piața națională, piața mondială.
c)După volumul tranzacțiilor care se desfășoară, se disting:
-piețe dispersate, descentralizate, numite “en detail”, în care bunuri de un anumit fel se vând în parți mici unor cumpărători atomizați;
-piețe centralizate, concentrate, în cadrul cărora se efectuează tranzacții în părti mari (bursele, piețele en gros), pe care au acces agenți molecularizați, cu o mare forță economică, care prin deciziile pe care le adoptă pot să afecteze în mod sensibil volumul cererii, ofertei, prețul etc.
d) În funcție de gradul de informare a agenților economici, realizăm gruparea în:
-piețe transparente, al căror mod de funcționare este bine cunoscut de către participanți, care sunt permanent bine informați asupra mecanismului și variabilelor pieței (preț, cerere, ofertă, starea concurenței, modul de derulare a tranzacțiilor);
-piețe opace, care presupun că participanții au informații minime, superficial și izolate, iar macanismul de funcționare “nu se încadrează în regulile normalității”. Se poate ilustra, în acest sens, cu majoritatea piețelor formate și care au funcționat în economiile în proces de tranziție spre economia de piață;
e) După modul de acces pe piață, există:
-piețe libere, în care au acces orice vânzător și cumpărător, uneori, fiind necesară plata unei taxe;
-piețe reglementate, în care agenții cererii și ai ofertei (dar mai ales ultimii) au acces doar dacă îndeplinesc unele condiții (de pildă, deținerea unor diplome autorizate de către cei în drept pentru a oferi servicii medicale, oferta serviciilor de taximetrie ș.a.m.d.);
-piețe intermediate, pe care au acces doar persoane abilitate și expres autorizate ( de pildă: brokerii, dealerii, pe piețele bursiere etc.);
f) În raport cu puterea de negociere a actorilor economici distingem:
-piețe atomizate, în care atât purtătorii cererii cât și ai ofertei sunt numeroși și implicit au o putere de negociere mică datorită posibilității mari de substituție, astfel că niciunul dintre aceștia, prin deciziile luate și acțiunile întreprinse, nu exercită vreo influență importantă asupra volumului și structurii cererii, ofertei și raportului dintre ele sau asupra nivelului și dinamicii prețului. Agenții unei astfel depiețe sunt “primitori de prețuri” (“prices takers”);
-piețe molecularizate, în care agenții prezenți sunt puțini la număr, fiecare dintre ei având o forță economică crescută, putând negocia termeni avantajoși datorită lipsei unui număr mare de alternative disponibile. Acești agenți sunt “creatori (căutători) de prețuri” (“prices searchers”), fiind, după caz, agenții cererii, ai ofertei sau aparținând ambelor categorii.
g) După capacitatea pieței de a reacționa în funcție de schimbările din economie, sunt:
-piețe fluide, cele care sunt dinamice, de cele mai multe ori adaptabile la schimbări. Ele sunt piețe în care agenții cererii au o bună percepție asupra stării variabilelor pieței și au capacitatea să facă anticipări raționale;
-piețe rigide, cele ai căror agenți și variabile reacționează lent, cu întârziere sau chiar imperceptibil la modificările care se produc în starea conjuncturii, în cerere, în ofertă sau în preț. Sunt piețe atipice, asupra cărora cu greu se pot face anticipări raționale;
h) în raport cu respectarea legislației, a cutumelor și normelor de derulare a tranzacțiilor și concurenței, piețele pot fi:
-cu concurență neloială, în cadrul careia agenții economici nu respectă normele de conduită și reglementarile juridice privind domeniul; majoritatea participanților sunt susceptibili de a suporta efectul punitiv al legii sau oprobriul colectivității;
-cu concurență loială, în care cerințele surprinse în criteriul de clasificare sunt respectate în mare măsură de către majoritatea covârșitoare a participanților la tranzacții;
i) După modul în care funcționează și cum sunt studiate, pot exista:
-piețe cu concurență perfectă și pură;
-piețe reale cu concurență imperfectă;
-piețe de monopol ( cu variantele: monopol bilateral, monopol concentrat);
j) în raport cu factorul timp, există piețe:
-la vedere, în care tranzacția se face pe loc sau în cel mult 48 de ore de la închiderea contractului, adica după ce s-a convenit asupracantității, prețului și condițiilor de livrare și plată;
-la termen, cele în care se convine la momentul T0 asupra termenilor tranzacției, dar ea se va derula ulterior, la o dată convenită (T1), conferind certitudine asupra prețului. De cele mai multeori, acestea au și caracter speculativ.
1.3 Tipologii
1.3.1 Piața de gros
In logistica mărfurilor de la producător la consumator, piața de gros cuprinde totaliatea activităților implicate în vânzarea de pachete voluminoase de bunuri sau servicii către cumpărători care apoi le vor revinde la un preț unitar mai bun ori pentru a le folosi în scopuri comerciale pentru crearea de valoare adăugată. Scopul comerțului cu ridicata este acela de a oferi servicii și siguranță partenerilor de afaceri, angrenați în circulația mărfurilor și de a ușura realizarea unui grad înalt de profitabilitate pentru toți actorii presupuși de un circuit comercial care cuprinde producătorul, comerciantul cu ridicata, comerciantul cu amănuntul și consumatorul final.
Piața de gros reprezintă un stadiu al circulației mărfurilor, unde au loc operațiuni de vânzare-cumpărare a mărfurilor pentru a fi revândute apoi. Ținând seama de locul pe care piața de gros îl ocupă în procesul mișcării mărfurilor, activitatea ce se desfășoară în cadrul acestei verigi prezintă cateva trăsături specifice, între care, mai importante amintim:
– spre deosebire de activitatea ce se desfășoară în cadrul comerțului cu amănuntul, unde cumpărătorul mărfurilor este consumatorul sau reprezentantul acestuia, tranzacțiile comerciale ce privesc angrosiștiise realizează pe piața B2B, cu întreprinderi economice, diferite organizații guvernamentale ori organizații non-profit;
-în cadrul pieței de groscumpărăturile, cât și vânzarile de mărfuri presupun tranzacții cu un volum mare, fiind apoi treaba detailistului să comercializeze bunul individual;
-piața de groscmijlocește relația dintre producător, pe de-o parte, și detailist, pe de altă parte, fiind o treaptă necesară în fluxul mărfurilor de la producător la consumator, asigurând spargerea metaforică a producției totale în parți mai ușor de manageriat de către celelalte verigi din lanțul de distribuție;
Pentru a reda toată imaginea activității în piața de gros, la cele aratate mai trebuie adăugat faptul că, interpunându-se în drumul mărfurilor de la producție la consum, veriga comercială cu ridicata generează o serie de imobilizări de fonduri, cheltuieli materiale necesare întreținerii rețelei de depozite, plății personalului etc. Subliniem și faptul că, trecând prin veriga comercială cu ridicata, mărfurile rămân o perioadă de timp mai mare în sfera circulației, având astfel o viteză de circulație mai lentă, ceea ce influentează atât relațiile economice din cadrul pieței bunurilor și serviciilor, cât și relațiile financiar bancare de pe piața capitalurilor. Purtând amprenta activității pe care o desfășoară, întreprinderile ce acționează în cadrul verigii comerțului cu ridicata se caracterizează și ele printr-o serie de trăsături distincte, care le situează în sfera intereselor agenților economici din cadrul tuturor celor patru componente ale pieței- piața mărfurilor și serviciilor, piața fortei de muncă, piața capitalurilor și piața schimburilor monetare.
O primă caracteristică a întreprinderilor de comerț cu ridicata are în vedere amploarea operațiunilor desfășurate de acestea, și implicit volumul mare de capital investit. Deoarece schimburile comerciale în care sunt implicate astfel de întreprinderi presupun pachete mari de mărfuri, iar eșalonarea comenzilor are în vedere și perioade ce depind de sezonalitate, acestea necesitând stocare pe perioade mai mari de timp, intermediarul cu ridicata trebuie să dispună de fonduri proprii, de posibilitatea de a contracta credite bancare pe termene mari la o dobandă avantajoasă, prin care să acopere plățile către producție și multiplele cheltuieli logistice ale acestui proces.
O altă caracteristică a pieței de gros are în vedere specializarea activității de comerț cu ridicata pe familii de produse. Aceasta specializare este generată de natura produselor care formeaza obiectul tranzacțiilor realizate de întreprinderi, știind ca orice familie de produse ridică probleme specifice de depozitare, stocaj și conservare a valorilor de întrebuințare.
Practic, pentru a fi rentabile pe aceasta poziție de piața, angrosiștii trebuie să adopte o strategie de marketing având la bază volumul foarte mare de bunuri mobilizate cu costuri de producție mici, iar asta presupune realizarea unor pachete personalizate pentru nevoile fiecărui detailist în parte, compuse din mai multe produse și servicii înrudite.
Cea de-a treia caracteristică este faptul că întreprinderile de comerț cu ridicata realizează afaceri atât pe plan local cât și internațional, totul în căutarea factorilor de producție cu costuri mici. Dacă producătorul se află într-o altă țară, întreprinzătorul cu ridicata poate deveni importator direct, sub aspectulachiziționării mărfurilor necesare aprovizionării comerțului cu amănuntul. În acest caz, el intră în relații comerciale cu agenți economici de pe piața bunurilor și serviciilor din cadrul tertelor piețe externe, cât și cu agenții economici care acționează în cadrul pieței schimburilor monetare.
Ultima caracteristică se referă la realizarea unor servicii comerciale foarte bine puse la punct și încadrate cu personal de înaltă calificare. Deoarece afacerile angrosiștilor se desfășoară predominant pe piața business-to-business și implica cantități mari de produse, erorile nu sunt permise, fiind necesar un standard înaltăde calitate, perseverență și consistență în operațiunile de zi cu zi. Produsele de înaltă tehnicitate, cum sunt cele electronice, informatice, optice, presupun un specialist cu o calificare deosebită. Deasemenea, sortarea mărfurilor, fracționarea partizilor, precum și aprovizionarea comerțului cu amănuntul necesită multă forța de muncă calificată în compartimentele de ambalare a mărfurilor, de conditionare și de expediere către detailiști. Se mai are în vedere ca detailiștii trebuie să fie aleși, prospectați, sensibilizați și convinși pentru a deveni clienții diferiților grosiști. Pentru toate acestea este nevoie de o puternică forță de vânzare și o anumită rețea de reprezentanți , capabili să argumenteze la fel de bine pe toate fronturile: tehnic, financiar și comercial.
Rolul economic al comerțului cu ridicata
Tinând cont de faptul că, prin interpunerea sa în traseul mărfurilor de la producție la consum, comerțul cu ridicata generează, asa cum s-a mai vazut, mobilizari de fonduri, cheltuieli suplimentare și o încetinire a vitezei de circulație, este recomandabil ca, atunci când este posibil să se apeleze la o trecere a mărfurilor de la producător direct în rețeaua comercială cu amănuntul, sărindu-se astfel peste veriga cu ridicata.
A.Pentru producători, comerțul cu ridicata prezintă o serie de beneficii care, pe ansamblul pieței, asigură un mai bun flux financiar și material între consumator și producător, un plus în ceea ce privește țintirea consumatorilor țintă datorită specializarii detailiștilor prezenți pe un canal de marketing mai lung, precum și asigurarea împotriva fluctuațiilor sezoniere care ar putea rupe circuitul de producție ca urmare a lipsei cererii sau incapacității de stocare.
Din cauza faptului că lansează și plătește comenzi care se referă la parți mari de mărfuri, comerțul cu ridicata permite producătorilor, prin alimentarea constanta a rezervelor monetare, să-și continue activitatea fără întrerupere,evitând în acest fel orice stagnare a producției. Astfel, compania poate să producă fără să aștepte rotația capitalului, pe bază creditului furnizor primit.
Mai mult, depozitând un volum mare de bunuri, actorii din comerțul cu ridicata se pot specializa și pe oferirea unei game largi de servicii logistice agenților cu care intră în contact, externalizând de la aceștia operațiuni terțe, care i-ar perturba de la sarcina de bază.
Per ansamblu economiile de scară, specializarea și creșterea relațiilor de dependență din cadrul lanțului de distribuție asigură o productivitate sporită pentru întreaga operațiune.
În ceea ce privește regularizarea cererii pentru a combate efectele sezonalității, angrosiștii, pornind de la informațiile pe care le obțin de-a lungul lanțului de distribuție cu privire la evoluția și oscilațiile consumului, își programează comenzile și livrările pe o perioadă mai lungă de timp, pentru a evita aglomerările. O astfel de eșalonare a comenzilor, cât și previziunile marketerilor cu privire la fluctuația cererii, contribuie, de asemenea, la regularizarea producției, evitarea rupturilor de stoc sau a unor suprasolicitari bruște ale producției.
Comerțul cu ridicata, ca mijloc de legatură între comerțul cu amănuntul și producători, permite acestora din urmă să aibă informații valoroase asupra modului în care le sunt primite produsele; în felul acesta, întreprinderea poate avea informații prețioase despre preferințele consumatorilor, pentru a-și dezvolta mai bine oferta pe viitor.
Deoarece tot lanțul de distribuție este impactat de nivelul vânzărilor din aval, actorii economici din veriga en-gros participă activ în cadrul activităților specifice marketingului, prospectând comercianții cu amănuntul, stabilind relații cu aceștiași realizând materiale promoționale la nevoie.
Implicit, comerțul cu ridicata participă activ și la acțiunile de promovare a vânzarilor întreprinse alături de partenerii strategici, alături de diferitele categorii de revânzători si, într-un mod general, la toate formele de acțiune de care au nevoie detailiștii pentru a-și îndeplini sarcinile, în schimbul unor comisioane reduse.
B. Spre deosebire de comerțul cu amănuntul, rolul economic al angrosiștilor este dat, de către o serie de atu-uri care prezintă importanță atât pentru antreprenorii ce acționează în domeniul respectiv, cât și pentru circuitul economic general din cadrul pieței.
Astfel, comerțul cu ridicata ocupă o poziție de top în ceea ce privește informarea detailiștilor. În cazul unui comerț descentralizat, specific economiei de piață, doar comercianții cu amănuntul din zonele rurale sunt slab informați sau de-a dreptul ignorați în ceea ce privesc producătorii locali, cât, mai ales, de către cei străini, cu o prezență internațională. Din contră, prin legăturile pe care le stabilesc cu actorii din piață, angrosiștii îi informează permanent pe aceștia și îi ajută în obținerea partizilor de mărfuri necesare.
Grosiștii se aprovizionează folosind cele mai bune eficiente metode sub raportul cantitate/preț fracționează respectivii partizi de mărfuri în locațiile controlate și trimit către comerțul cu amănuntul cantitățile exacte de care aceștia au nevoie, sub o schemă de reaprovizionare just-in-time, corespunzatoare posibilităților de desfacere specifice fiecărei unități; un astfel de procedeu permite realizarea unor economii de scară semnificative nu pentru o singură veriga, ci pentru întregul sistem, crescând competitivitatea sa pe piață.
Deoarece dispun de o rețea logistică bine pusă la punct, comerțul cu ridicata permite, în frecvente cazuri, detailiștilor să beneficieze de prețuri mai mici decât dacă s-ar aproviziona direct de la producător, ca urmare a sistemelor de remize care nu se acordă decât pentru achiziționarea unor cantități foarte mari.
Prin faptul că se pot adresa unui singur grosist și nu unei pletore de furnizori, comercianții cu amănuntul au și multă flexibilitate în ceea ce privesc operațiile administrative cum ar fi modificarea comenzilor, recepția facturilor, corespondența etc.Acest fenomen conduce și la oreducere a costurilor de operare precum și realizarea unei oferte bogate și variate care să asigure concordanta cu așteptarile consumatorilor.
Pornind de la asemenea considerente, marketerii puncteaza faptul potrivit căruia organizațiile angrenate în operațiuni de comerț cu ridicata sunt utilizate în situația în care reușesc să fie mai eficiente în urmatoarele direcții:
-vânzarea și promovarea produselor, avându-se în vedere ca respectivii agenți, prin volumul mare al operațiunilor desfășurate, intră în contact un număr mare de comercianți și intermediari, putând acumula sau transmite, la rândul lor, informații prețioase despre mișcarile care se petrec pe piața la un moment dat;
-compania poate să satisfaca mare parte din nevoile detailiștilor în materie de cantitate, diversitate și logistica pentru comenzi, comercianții cu ridicata având capacitatea de a alege diferitele articole și de a realiza pachete personalizate de bunuri și servicii, fără a rupe circuitul de producție;
-fragmentarea loturilor mari, atunci când loturile industriale impun, ca o condiție obligatorie în procesul de comercializare, împărțirea în loturi mai mici și pregătirea unor partizi comerciali pentru firmele aprovizionate;
-finanțarea unor tranzacții prin credit furnizor, în special pentru partenerii strategici de care firma are nevoie pentru a distribui produsele în teritoriu, în momentele în care aceștia nu dispun de resurse monetare suficiente pentru a avansa o comanda, sau se asteapta un volum crescut al vânzarilor datorate unor fluctuații sezoniere sau extraordinare;
-depozitarea bunurilor comerciale, când se pune problema fluxurilor comerciale care presupun stocari temporare de mărfuri în vederea realizarii comenzilor individuale, depozitari și conservarea valorilor de întrebuințare, angrosiștilor revenindu-le îndatorirea de a organiza asemenea procese cu costuri cât mai mici, concomitent cu determinarea riscurilor implicate de depozitare, atât pentru firmele de la care se aprovizionează, cât și pentru clienți;
-servicii și consultanță de management, în aceasta privință avându-se în vedere, în special, comercianții cu amănuntul ce pot beneficia de sprijin în ceea ce privește pregătirea personalului, amenajarea magazinelor, gestiunea stocurilor, prezentarea mărfurilor precum și cu privire la preluarea și utilizarea anumitor tehnologii comerciale.
-informarea cu privire la conjunctura pieței, grosiștii trebuind să acționeze ca o veriga de legatura și în fluxul informațional parte a lanțului de distribuție, punând la dispoziția verigilor din amonte cât și din aval date despre evoluția prețurilor, noile produse aparute pe piața, precum și alti factori ai macromediului, care deși nu impactează direct activitatea grupului, au totuși un impact asupra mecanismelor de piață, în special când se pune problema lanțurilor de distribuție internaționale;
Funcțiile comerțului cu ridicata
In general, rolul comerțului cu ridicata este de a media legăturile dintre producători și comercianții cu amănuntul, grosiștii având față de detailiști cam aceeași funcție pe care detailiștii îl au față de consumatori, și anume furnizori. Astfel, tinând seama de locul comerțului cu ridicata în cadrul circuitelor comerciale, cât și de impactul sau economic pe care l-am elaborat în secțiunea precedentă, trebuie subliniat faptul că acestuia îi revin unele funcții specifice, și anume:
-achiziționarea unor loturi mari de produse și colectarea acestora de la un număr insemnat de furnizori, care pot fi atât pe plan local, național ori internațional, După caz, în vederea asigurarii unui flux de produse continuu și perfect adaptat cerințelor de pe piețele clienților lor, în speță detailiștii;
-păstrarea unui nivel mare al stocurilor, în vederea evitării unei rupturi de stoc la o veriga în avale, în cadrul lanțului de distribuție, ca urmare a sezonalitatii producției, blocaje financiare temporare, lipsa informațiilor de marketing ori diverse alte situații conjuncturale neașteptate în cadrul întreprinderilor producătoare etc. Pentru a realiza acest deziderat, angrosiștii trebuie să-și imobilizeze importante resurse financiare, în funcție de nivelul dorit al stocurilor în fiecare locație strategic aleasa, să asigure destul spațiu fizic pentru a primi livrări voluminoase, cât și să doteze aceste depozite cu aparatură de înaltă calitate care să asigure bună păstrare a bunurilor dar și rentabilitatea operațiunii. Dintre acestea putem enumera instalații electrice și frigorifice care să mențină vandabile bunurile ușor perisabile, aparate și mașinării care să ajute forța de muncă în transportul fizic al materialelor, precum și sisteme informatice de păstrare a evidenței mărfurilor;
-loturilor industriale în partizi gestionabili în cadrul verigilor din avale, precum și realizarea partizilor formati dintr-o mare varietate de bunuri;
-capacitatea de a redistribui mărfurile achizitionate de la producători, sub diverse forme sau pachete asortate;
-cercetarea continua a pieței alături de partenerii din lanțul de distribuție și studierea în special a evoluției curbei cererii pentru produsele de interes, în vederea planificarii strategice, a orientării fluxurilor de mărfuri, îmbunătățirea structurii distribuției, informarea producătorilor, a mijloacelor de promovare, precum și pentru realizarea unor previziuni cu privire la evoluția domeniului de afaceri, care să stea la bază activității desfășurate pentru perioade viitoare. Întreprinderea trebuie să analizeze datele colectate și pe bază acestora să ia decizii strategice ca să își construiasca viitorul în așa fel încât să aibă parte de o dezvoltare sustenabilă, deoarece deciziile nu pot fi luate pentru viitor, ci doar pentru prezent.
-în cadrul comerțului en-gros, o mare parte a afacerilor este dedicată comerțului industrial. Principala îndeletnicire a angrosiștilor industriali, ca organizații specializate ce distribuie industriașilor sau utilizatorilor profesionali (meșteșugari, mecanici, constructori) diferite materii prime, produse semifinite și chiar produse tehnice, o reprezintă în primul rând asigurarea fluxului de distribuție al bunurilor respective si, abia apoi, realizarea distribuției fizice specifică fiecărui produs în parte.
Tipologia activității comerciale cu ridicata
Clasificarea activităților specifice angrosiștilor este dificil de facut din cauza diversitătii prezente în acest domeniu al economiei. În cadrul circuitului logistic, comercianții cu ridicata dezvolta relații atât în amonte cât și în aval și își interconecteaza rețelele cu acești agenți într-un fel care să asigure productivitatea lanțului de distribuție. Asta face ca organizațiile angrosiste să fie clasificate după mai multe trăsături referitoare la influențele pe care le exercita asupra lor producătorii, la transferul titlului de proprietate asupra mărfurilor, lungimea și profunzimea liniei lor de produse, gama serviciilor furnizate etc. Folosind aceasta schemă teoretică, se observă trei mari categorii de comercianți cu ridicata: angroșiti clasici, agenții mijlocitori ai tranzacțiilor cu ridicata, respectiv auxiliari ai producătorilor.
A. Comercianții cu ridicata clasici sunt organizații de sine statatoare care dețin în proprietate mărfurile pe care le tranzacționează. Ei se divid, la rândul lor, în mai multe secțiuni:
A1.Organizații care ofera servicii integrate. Sunt intermediari care furnizeaza o gama larga de servicii ce dau conținutul functiei comerțului cu ridicata. Aceștia furnizeaza clienților marfa cerută, oferă sprijin monetar, alcătuiesc pachete asortate de bunuri, asistența tehnica și service. Acest tip de angrosist este foarte implicat în activitățile de marketing ale lanțului de distribuție. Din activitatea extinsă pe care o desfășoară acest tip de comerciant cu ridicata rezulta și importante resurse monetare pe care organizația le poate utiliza mai departe pentru a-și continua expansiunea, însă prezintă și cheltuieli structurale mari, care mănâncă un procent însemnat al profiturilor potențiale.
Categoria comercianților cu ridicata care ofera servicii complete se structureaza, la rândul sau, în patru tipuri de angrosiști:
a)Comercianții de tip “cash&carry” sunt organizații care accepta plăți doar cu bani gheață, și nu asigură transportul bunurilor. Aceștia deservesc în general micii detailiști, fiind organizate departamente “cash & carry” în cadrul unei întreprinderi mai mari, deoarece altfel nu pot aproviziona în mod profitabil acești cumpărători. Strategia acestor angrositi are în vedere obținerea unui volum mare al desfacerilor pentru o gama relativ mică de produse, dar cu randament foarte mare.
b)Comercianții camionagii, “truck jobber”, sunt mijlocitori care tranzacționează o gamă restrânsă de produse, dar pe care le livreaza clienților acolo unde aceștia au nevoie. Aceasta categorie este formată în special din mici operatori care dispun de un vehicul propriu, livrând produse perisabile sau incomode pentru alte modalităti de transport. Costurile de operare ale acestei categorii de angrosiști sunt mari, iar volumul de produse comercializate este relativ redus, dar prin disponibilitatea și personalizarea livrărilor pot percepe tarife elevate față de alte mijloace de transport. Cu toate că acest tip de comercianți realizează funcții de vânzare, transport și promovare ei sunt incluși în categoria angrosiștilor care oferă servicii limitate deoarece nu acordă credite.
c)Agenții de expediție, cunoscuti și sub numele de “desk jobbers”, sunt intermediari care tranzacționează mărfuri de la birou, aranjând ca detailiștii cu care lucrează să fie aprovizionati de diversi producători locali sau regionali. Ei trimit producătorilor comenzi în numele detailiștilor, cumpărătorilor industriali sau ale altor angrosiști și apoi aranjeaza ca mărfurile comandate de la diverse surse să ajunga direct cumpărător, fiind foarte specializati pe anumite categorii de produse care se vând în cantități industriale, cum ar fi materiile prime.
d) Angrosiștii care lucreaza pe bază de comenzi trimise prin poștă utilizează cataloage cu oferta proprie pentru a comunica detailiștilor, producătorilor sau alte categorii de interes gama disponibila. Acest tip de grosiști se ocupă în general cu vânzarea bunurilor de larg consum cu valoare adăugată mare, oferind și reduceri pentru comenzile mari. Angrosiștii din aceasta categorie țin mărfurile în stoc și oferă unele servicii de asistenta, însă rareori acordă servicii de marketing.
A2.Angrosiștii care ofera servicii limitate. Acest tip de comerciant cu ridicata este specializat pe câteva activități și ofera doar unele servicii de marketing. Dețin mărfurile în proprietate, dar cel mai adesea nu se ocupa și de transportul propriu-zis și nu acordă credite. Activitățile rămase sunt realizate de producători, de clienți sau de alti intermediari din cadrul lanțului de distribuție.
Deoarece oferă doar servicii limitate, acești comercianți cu ridicata au venituri operaționale mai mici decât grosiștii care oferă servicii complete, însa sunt indispensabili pentru unele industrii, în special cele care lucreaza cu bunuri perisabile.
A3.Angrosiștii care aprovizioneaza rafturile detailiștilor, cunoscuți și sub denumirea de „rack jobbers”, sunt comercianți cu ridicata specializați care achiziționeaza dreptul de a folosi anumite raioane în cadrul magazinelor mari, pe care le aprovizioneaza apoi cu produse proprii. Acest tip de comerciant cu ridicata preda produsele detailistului, spre comercializare, fiind plătit doar pentru produsele care s-au vândut. Dacă anumite produse nu se vând, produsele sunt retrase și înapoiate angrosistului, și altele noi puse în loc. Datorită riscului mare de nevânzare, astfel de comercianți operează cu bunuri mai greu perisabile cum ar fi cărtile, produsele de înfrumusețare sau articole casnice.
B.Brokerii și agenții, care tranzacționează mărfuri pe care nu le dețin în proprietate. Ei sunt, intermediari contractați fie de cumpărători fie de către producători pentru a asista în distributia fizica a bunurilor prin relațiile vaste de care dispun în piața. Implicit aceștia realizează o serie de activități de marketing pentru client, în schimbul unui comision negociat de comun acord, variind în funcție de cantitatea, calitatea sau valoarea bunurilor supuse schimbului.
B1.O prima categorie, agenții, sunt mijlocitori care acționează în mod permanent în numele unui client. Exista trei tipuri de astfel de angrosiști:
-reprezentanții producătorilor sau agenții,denumiti „manufacturers’agents” sunt o clasa de intermediari independenți care acționează într-o anumită regiume, distribuind marfa producătorului. Acești intermediari dețin drepturi de exclusivitate pentru distribuția produselor pe o anumită zona geografică, însă nu dețin control asupra prețurilor sau a condițiilor de vânzare pentru bunurile tranzacționate, acestea fiind stabilite de către producător. Printre bunurile comercializate de acest tip de angrosist se număra bunurile cu multe specificatii tehnice, pentru care este nevoie de o forța de vânzare specializata, spre deosebire de bunurile uzuale care pot fi comandate dintr-un catalog.
-agenții de vânzari, care realizează toate activitățile de comerț cu ridicata, doar că nu dețin titlul de proprietate asupra mărfurilor. În general, ei nu au limite teritoriale și pot decide asupradistribuției, prețuluiși promovării produselor. Agenții de vânzări joacă un rol important în politica celui pe care îl reprezintă cu privire la cercetari de piața, publicitate și credite. Pot fi întâlniți în domenii cum ar fi: utilaje și masini industriale,textile, metalurgice etc.
-comisionarii, nu dețin mărfurile în proprietate, dar acestea le sunt încredițtate lor prin consignație de la vânzătorii locali, având rolul de a le tranzacționa pe piețele mari. Acest tip de intermediar poate fi întâlnit în special pe piețele agricole, de unde preia cantități mici de la o serie de producători pentru a le comercializa la prețuri avantajoase pe alte piețe. Producătorii câstiga din prețul mai bun obținut pentru marfa, iar comisionarul, După cum îi sugereaza și numele, câștigă o cotă parte din valoarea tranzacției.
B.2. Brokerii sunt intermediari care sunt contractați bilateral, reprezentând un adevarat mijlocitor. Prin specializare, aceștia acumulează foarte multe informații și cunoștinte despre situația și evoluția pieței, astfel că intră în contact atât cu cumpărători cât și cu producători pentru a negocia un schimb agreat de ambele parti. Cu alte cuvinte, scopul lor principal este acela de a-i pune în contact pe vânzători și pe cumpărători și, în consecință, realizează mai puține funcții decât alți intermediari. Brokerii nu dețin în proprietate bunurile supuse tranzacției, nu stabilesc prețul final și nici nu risca capital, ci furnizează servicii de marketing care ajută părțile implicate să stabilească termenii tranzacției.
Brokerii sunt utilizați cu precădere în arii ale afacerilor care presupun tranzacții extraordinare de bunuri valoroase cum ar fi domeniul imobiliar, atunci când atât cumpărătorul cât și vânzătorul realizează ca nu inteleg destul de bine piața pentru a merge pe cont propriu.
Cu toate ca agenții și brokerii realizează mai putine acțiuni decât angrosiștii cu servicii limitate, aceștia se specializeaza și ajung să cunoasca mai bine atât piața, produsele cât și clienții și pot furniza analize de vânzări valoroase. Desi prezintă unele avantaje, aceasta verigă nu este una fundamentală pentru bună desfășurare a operațiunilor din cadrul lanțului de distribuție, astfel că poate fi omisă, dacă angrosistul sau producătorul angajează în companie un fost broker cu experienta și relațiile sale extensive.
C. Vânzătorii mai pot contracta și un al treilea tip de angrosiști, numiți auxiliarii producătorilor. Aceștia pot fi:
C.1 Filialele de vânzari, organizații intermediare detinute de producător. Ele comercializează bunuri și asigură prezența producătorului în zonele în care sunt concentrați clienții, și implicit cererea mai mare. Filialele dețin mărfuri în stoc, livreaza mărfuri, oferă credite, acorda asistență promoționala precum și alte servicii.
C.2Birourile de vânzari, aparțin producătorului și sunt localizate departe de fabricile acestuia. Acestea se diferențiază de filiale prin faptul că nu dețin stocuri de mărfuri.
Tendințe în evoluția comerțului cu ridicata pe plan mondial
De-a lungul timpului, acest sector al economiei a cunoscut o dezvoltare progresiva, așadar comerțul cu ridicata și-a schimbat forma de-a lungul timpului și este de așteptat să se schimbe și în viitor, fiind deja evidente o serie de trăsături cu privire la evoluția să viitoare. Tendințele pot fi clasificate astfel:
-o prima categorie este alcatuită din diferite aspecte prin care se încearcă întarirea pozițiilor ocupate în piața de angrosiști;
-o alta tendință are în vedere preocuparile ce țin de eficientizarea distribuției fizice în cadrul acestei verigi, și nu numai, pentru a crește productivitatea și profitul operațional;
-nu în ultimul rând, cel de-al treia aspect se referă la dezvoltarea unor mari organizații de comerț cu ridicata, pregatite să acapareze circuitul de mărfuri generat odata cu modificări în structura pieței de la nivel mondial.
1. Discutând despre prima categorie de tendințe, cu privire la viitorul afacerilor en-gros, devine aparenta tendință de menținere a unui canal de marketing lung, în structura cărora functionează atât comerțul cu ridicata cât și detailiștii, urmand traseul: Producător – Angrosist – Comerciant cu amănuntul – Consumator. Cu privire la acest trend, este necesară evidentierea unor factori care diferentiaza tendinta actuala de cele anterioare:
• În primul rând, trebuie ținut cont că antreprenorii specializati în activitatea de intermediere, luptând pentru pastrarea canalelor lungi de distribuție, sunt preocupati în același timp, de găsirea unor soluții care să asigure o mai bună stabilitate a afacerii în fata mișcarilor imprevizibile ale concurenței și a factorilor macroeconomici care afecteaza comerțul internațional.
• În al doilea rând, se pune problema preluarii sub aspect juridic, ca activitatea angrosiștilor să fie preluata fie de către detailiști fie de către producători, în speta scurtarea canalului de marketing prin sarirea unei verigi din lanțul de distribuție. atât în primul cât și în al doilea caz, este necesară dezvoltarea unui nou tip de business, care să ofere răspunsuri unor activități paralele, fie mari lanțuri comerciale de magazine detailiste care au integrate și activități de gros.
2. Cu privire la a doua secțiune de trenduri ce se materializeaza în evoluția comerțului de gros în economia mondiala, trebuie amintit faptul că fenomenele sunt mai complexe, reliefând o serie de dileme care prezintă un interes sporit pentru țările în curs de dezvoltare, fiind vorba de soluții care privesc atât îmbunătățirea distribuției fizice a bunurilor, cât și o reimprospatare și o îmbunătățire a procesului de aprovizionare. Cele mai relevante dileme care afecteaza acest domeniu privesc, în principal, de sistemele de funcționare a activității, probleme care au legătură cu problema elasticizării sistemelor de organizare.
• Din punct de vedere al organizării, antreprenorii din cadrul comerțului de gros resimt necesitatea de a se parteneria în diverse asociații, în conformitate cu principiile marketingului strategic-relațional. Toate acestea privesc moduri de obținere aunor condiții de vânzare mai bune din partea furnizorilor interesați de aprovizionarea cu comenzi mari, împărțirea costurilor cu cercetarea pieței și alte activități de marketing ce au ca principal focus pregatirea pieței, dezvoltarea unor relații de durata cu aceeasi furnizori, etc.
• Alte posibilități de eficientizare au în vedere dezvoltarea unor mari societăți comerciale care organizează filiale ce se ocupă cu vânzări de gros în cadrul canalului de distribuție, fie lanțuri de unități cu sucursale, unde angrosistul se parteneriază cu IMM-urile detailiste. Caracteristic pentru aceste lanțuri cu sucursale multiple este faptul că încearcă să imite trăsăturile caracteristice ale lanturilor de magazine, acaparând în același timp avantajele detailiștilor independenți, precum și pe cele tradiționale ale comerțul cu ridicata.
• Deosebit de interesante sunt și cazurile înregistrate în unele țări cu privire la organizarea unor forme specializate în crearea unor centre numite depozite cu ridicata care își desfășoară activitatea în sistemul de autoservire. Acest tip de afacere se prezintă similar modelului de angrosist cash and carry, având o serie de caracteristici: mărfurile achizitionate de către detailiști se plătesc cu bani gheata; transportul pana la locația detailistului nu este asigurat; programarea achizitiilor nu este necesară, în schimb comercianții cu ridicata putând să se aprovizioneze după bunul plac, atunci când considera ca este necesar, indicând bunuruile necesare, comandând și plătind.
• O altă cale de a perfectiona activitatea angrosiștilor are în vedere deschiderea unor noi societăți comerciale de comerț cu ridicata, prin organizarea detailiștilor în mod independent, urmând modelul cooperativelor.
• Un alt trend conturat în ultimele decade și care s-a dovedit foarte eficient, are în vedere la deschiderea unor companii specializate în organizarea unor depozite cu ridicata ce își desfășoară activitatea pe bază a trei principii: principiul autoservirii, pe bază de mostre și combinat. În cadrul acestor centre, agenții comerțului cu amănuntul sau micii detailiști își comanda mărfurile necesare în limita rezervelor monetare de care dispun și a mijloacelor de transport pe care le contracteaza separat.
• O soluție dezvoltată în cadrul economiei nipone, care devine și ea trend, oferind diverse atuuri în fluidizarea circuitului de bunuri, are în vedere inaugurarea unor mari centre specializate, sistematizate în cascadă (în trepte), ocupându-se de comercializarea anumitor produse sau de produsele anumitor producători. În cadrul acestui sistem de organizare, întreprinderile de gros au valență duala: reprezintă interesele diferiților producători sau grupuri de producători și ca verigă mediatoare în cadrul lanțului lor integrate, asigurând aprovizionarea detailiștilor.
Conform acestui sistem, în cadrul verigii intermediare reprezentata de comerțul cu ridicata, se disting două tipuri de societati:
-întreprideri comerciale cu ridicata principale, care se aprovizioneaza de la producători și vând doar către marii detailiști;
-întreprinderi comerciale secundare, care se aprovizioneaza de la cele principale, și nu direct de la producător, și vând către micile firme din comerțul cu amănuntul;
• Un important trend care se manifesta pe piața, constă în apariția unor companii angrosiste in a căror activitate se folosesc foarte mult sistemele informațice pentru depozite, fiind complet automatizate. Principalele batai de cap pe care le ridică managementul unor astfel de organizații se referă la automatizarea gestiunii stocurilor, schematizarea și reglementarea fluxului de bunuri economice, automatizarea proceselor de împachetare, urmarirea comenzilor, structurarea, schematizarea și automatizarea sistemului de service propriu proceselor de aprovizionare cu mărfuri în general și comerțului cu ridicata în special.
3. Cea de-a treia tendință, așa cum a mai fost prezentata în secțiunea anterioara, are în vedere integrarea comerțului cu ridicata în schimbările ce vor avea loc în economia europeana. Modul în care a evoluat situația economică pe continent face inevitabilă concluzia ca Europa va asista la doua mari schimbări, și anume: mișcări intraeuropene, acceptate de către instanțele europene de control, și expansiuni extraeuropene, către spațiul extracomunitar, în prelungirea orientarilor adoptate. Date aceste fapte, în domeniul circuitului de distribuție al bunurilor economice de la producător la consumator vor aparea noi tipuri de întreprinderi cu mari resurse de capital și putere financiara.
Se pune problema, în primul rând, a firmelor transnationale, definite în prezenta lucrare ca întreprinderi cu o prezență semnificativă pe piața locală, dar care nu ocupă statutul de lider, aflate la răscrucea dintre lichidare și revigorare, întrucât structura lor de capital nu le pune la adapost. În al doilea rând, se mai vorbește de întreprinderi gigant, definite în prezenta lucrare ca lideri pe propriile piețe locale (nationale), cu o prezenta foarte mare în strainatate. Asemenea companii, aparținând ambelor categorii enuntate mai sus, pot fi societati comerciale integrate care desfășoară atât comerț cu ridicata, cât și comerț en detail.
1.3.2 Piața de retail
Asemenea altor domenii care asigura fluxul de bunuri economice de la producător la consumator și comerțul cu amănuntul este o arie extrem de complexa cu multe fațete, atât ca și operațiuni desfășurate, cât și ca relaționare cu alte verigi ale lanțului de distribuție.
Aceasta face dificilă și încercarea de stabilire a coordonatelor conceptuale care definesc activitatea din acest sector al comerțului, cu rolul și funcțiile sale specifice. Kotlermenționează ca termenul de comerț cu amănuntul „include toate activitățile implicate în vânzarea produselor sau serviciilor direct către consumatorii finali, spre a fi folosite în scopuri personale, necomerciale”. Un punct forte al definiției propusa de specialistul american îl reprezintă axarea pe modul de utilizare a bunului comercializat de către detailist, acesta neputând fi tranzacționat pentru o revânzare planificata, asa cum fac angrosiștii. Acelasi autor mai mentioneaza ca “orice organizație care practică acest gen de comerț – fie că este vorba de producători, detailiști sau grosiști – efectuează comerț cu amănuntul” fără a ține seama de “cum sunt vândute mărfurile sau serviciile (de către vânzător sau prin poștă, cu ajutorul telefonului sau prin utilizarea unui automat de vânzare) și nici unde sunt vândute acestea (într-un magazin, pe stradă sau la domiciliul consumatorului)”.
Un alt autor menționează că literatura de specialitate definește activitatea detailiștilor „ca o formă a circulației mărfurilor a cărei funcție constă în a cumpăra mărfuri pentru a le revinde consumatorilor sau utilizatorilor finali, în general în cantități mici și în stare de a fi intrebuintate”.
Economia moderna a generat însă noi exigențe față de piața de retail, ca acum, pe lângă vânzarea propriu-zisă, să includă în direcțiile sale și oferirea unor servicii adiționale care să ducă la îmbunătățirea nevoilor și a satisfacției utilizatorilor finali și, implicit, la creșterea gradului de retenție a acestora. Prin aceasta, ne referim atât la servicii pe care le pot realiza detailiștii înșiși, dintre care enumerăm ajustajul unor produse sau cele de consultanță cât și de o serie de servicii realizate în parteneriat cu alte unități de specialitate, ca de pildă transportul mărfurilor la domiciliul consumatorilor, instalarea și garanțiile post-cumpărare. În plus, ultimele modificări ale activității comerciale reliefeaza chiar o interferență voită în cadrul tranzacțiilor cu bunurile cu serviciile destinate satisfacerii anumitor nevoi precum comerțul cu diferite bunuri de folosință îndelungată ori contracte de mentenanță pentru acestea, atât în perioada de garanție, cât și după apariția și fructificarea ca trend a sporirii efectelor unor astfel de fenomene va face ca atât conținutul activității de comerț cu amănuntul, cât și funcțiile sale să devină mult mai complexe, ajungând chiar la regândirea funcțiilor și locului centrelor comerciale în cadrul distribuției fizice. Acestea fiind spuse, putem afirma că, într-o asemenea accepțiune, comerțul de retail reprezintă „un ansamblu de activități și relații organizate și desfășurate de unități specializate pe circulația mărfurilor, în scopul aprovizionării consumatorilor sau utilizatorilor finali”.
Deoarece activitatea specifică acestui domeniu este foarte complexă, pe lângă relațiile economice de schimb, retailul presupune și prestari de servicii, bancare, relații juridice, precum și relații de muncă. Utilizând aceste legături, comerțul cu amănuntul se integreaza în mecanismul de piața, fiind perfect interconectat cu economia: piața capitalurilor, piața bunurilor și serviciilor, piața fortei de muncă și piața schimburilor monetare. Comerțul pe piața de retail este realizat de întreprinderi cu capital public sau privat, unități proprii ale producătorilor, regii autonome, cooperative ș.a.m.d.
Pentru a face rost de bunurile necesare activității comerciale cu amănuntul, indiferent de forma de structură, proprietate, apartenența, tipul și dimensiunea lor, acestea se aprovizionează cu mărfuri de la angrosiști sau de la producători, realizând în unitățile lor stocuri de mărfuri relativ mici pe care apoi le comercializeaza pe piața locala. Asta generează trei procese: aprovizionare-stocare-vânzare, unitate în cadrul căreia vânzările de mărfuri constituie activitatea esențială, specifică relațiilor de schimb din cadrul respectivei forme de comerț.
Desfășurând o activitate economică bine conturatain logistica mărfurilor de la producător la consumator, comerțul cu amănuntul prezintă o anumită specificitate data de urmatoarele elemente:
-mărfurile tranzacționate prin centrele detailistesunt menite în cea mai mare parte consumului individual;
-tranzacțiile sunt facute doar contra numerarului;
-mărfurile achizitionate de detailist se desfac în unități mai usor de comercializat pe o piața relativ mică ca întindere, fiind folosit adesea termenul de porție;
-prin comercializare, mărfurile trec din economie în consum;
In funcție de caracteristicilor enumerate anterior, în cadrul desfacerilor cu amănuntul se regăsesc urmatoarele operațiuni:
-comerțul cu mărfuri alimentare sau nealimentare realizate prin rețeaua comercială cu plata în numerar sau pe credit;
-comerțul bunuri efectuate prin magazinele de consignație din depunerile de obiecte făcute de populație;
-vânzarea unor produse specifice aprovizionarii unor categorii de meștesugari cu regim special de aprovizionare;
-livrarile de energie electrica și termica prin intermediul unităților specializate în distributia unor asemenea servicii (de mentionat ca vânzarile de combustibili solizi sau lichizi sunt incluse în structura vânzarilor de mărfuri nealimentare);
-vânzarile de materiale tiparite, cum ar fi ziarele și revistele, pe bază de abonament;
-unele vânzari ocazionale efectuate decâtre diferitele tipuri de institutii și întreprinderi publice sau private, ce au în vedere o serie de produse alimentare destinate consumurilor sociale, cât și unele bunuri nealimentare destinate consum gospodaresc al instituțiilor și întreprinderilor respective (furniture de birou, unele piese de mobilier, materiale de întreținere etc.).
Prin natura extrem de divergenta a operațiunilor desfășurat cât și prin complexitatea sistemelor de relații ce stau la bază ei, piața de retail detine un loc important în cadrul mecanismului de funcționare al oricarei economii.
Pentru a analiza impactul economic al comerțul cu amănuntul trebuie să plecam de la premisa că piața de retail este indispensabilă în orice economie de piața, deoarece, prin intermediul acesteia cumpărătorii au ocazia de a achiziționa bunuri și servicii care să le satisfacă nevoile curente, în limita venitului disponibil de care dispun.
Situația este aceeași, fie că vorbim de comerțul prin intermediul micilor magazine de cartier, fie că se pune problema centrelor comerciale de tip hypermarket. Singurele aspecte care vin să nuanțeze importanța rolului respectiv sunt date de modalitatea de aprovizionare al fiecărui tip de unități, metodele de vânzare,complexitatea de sortimente, facilitățile acordate cumpărătorilor și serviciile asigurate acestora. Deoarece activitatea economică efectuata de detailiști reprezintă o legătură între producător și consumator, comerțul cu ridicata putând lipsi din canalul de distribuție, putem evidenția o serie de funcții proprii acestuia în cadrul circulației mărfurilor. Cele mai importante dintre acestea sunt:
• Prima functie are în vedere faptul că în comerțul cu amănuntul, antreprenorul cumpără mărfuri fie de la producător, fie de la angrosist, pe care apoi le comercializeaza iar, dar în în cantități individuale mai mici. Practic, detailistul are rolul de a fragmenta loturi de dimensiuni medii și mari în utitati individuale pentru a le oferi consumatorilor. Avantajele pentru clientela sunt incontestabile deoarece, pe de o parte, nu trebuie să-și investească veniturile disponibile decât pentru cumpărarea cantităților de produse necesare, iar, pe de altă parte, nu trebuie să depozitezecantități de produse care le-ar depăși consumul curent.
• Cea de-a doua funcție a comerțului cu amănuntul privește realizarea desfacerilor în toate zonele populate, pentru a deservi consumatorii. Omniprezența centrelor comerciale cu amănuntul presupune atât o amplasare a acestora în proximitatea consumatorilor, indiferent de condițiile de acces specifice localităților sau zonelor geografice în care sunt amplasate, cât și orarul de lucru, care trebuie să se suprapuna fluctuațiilor în numărul de vizitatori ai fiecăreiunități, pe parcursul zilei. Drept urmare, omniprezenta detailiștilor are în vedere unitățile de toate dimensiunile, de la comerțul realizat de hypermarketuri pana la micile magazinede cartier,ori diferitele forme de vânzare realizate folosind comerțului mobil sau prin corespondenta.
• Nu în ultimul rând, cea de-a treia funcție privește mentinerea unui sortiment complex și variat de produse, punând la dispoziția consumatorului o gamă larga de produse, eventual cu mai multe posibilități pentru fiecare categorie.
„Menționăm că această funcție specifică comerțului cu amănuntul are în vedere, pe de o parte, posibilitățile teoretice ale acestuia de a se aproviziona de la toți producătorii sau de la toate întreprinderile comerciale cu ridicata (inclusiv de la cele cu statut de importator), iar, pe de altă parte, ia drept premisă natura și scopul marilor suprafețe de vânzare care au fost create tocmai pentru a forma și asigura universalitatea sortimentului de mărfuri ce urmează a fi pus la dispoziția populației sau de a asigura universalitatea sortimentului de mărfuri din sectorul comercial în care acționează. Astfel, se asigură cumpărătorilor atât posibilitățile maxime de aprovizionare cu mărfurile necesare sau dorite, cât și largi posibilități de alegere a produselor pe care le consideră a fi cele mai potrivite satisfacerii nevoilor.” Legat de aceasta funcție mai trebuie subliniat ca în analiza trebuie să se aibă în vedere cateva elemente, cum ar fi universul cotidian, punctele de referinta, nivelul de dezvoltare tehnico-științific, nivelul consumului din fiecare localitate și natura cerințelor din fiecare punct de consum care, împreuna, contureaza câmpul de formare a cererii și ofertei, cât și dimensiunile sferei confruntare a acestora, fenomen ce își pune amprenta, în ultima instanță, asupra universalității trebuințelor.
Tipologia activității comerciale cu amănuntul
Lucrând pe bază datelor reliefate în analiza conținutului și a funcțiilor comerțului cu amănuntul, activitatea detailistului are la bază un set de relații de afaceri organizate și desfășurate de firme și unități specializate în circulația mărfurilor în cadrul canalului de marketing, eterogenitatea consumatorilor aprovizionati, precum și diversitatea tehnologiilor comerciale utilizate. Structura acestui sector al economiei are o clasificare foarte complexa, atât în ceea ce privește realizarea tranzacțiilor cât și sub aspectul formelor de comercializare.
Sectorizarea activității detailiștilor
Universalitatea mărfurilor ce alcătuiesc oferta comerțului cu amănuntul, mijloacele de realizare a relațiilor de schimb, condițiile particulare de comercializare a fiecărei grupe de mărfuri produse, precum și o serie de alți factori cu o importantă mai redusa, dau nastere unor forme variate de manifestare a activității pe piața de retail. „Fiecare din aceste forme prezintă o serie de deosebiri care le diferențiaza între ele în ceea ce privește rețeaua de unități de desfacere, organizarea personalului, utilajul comercial folosit, precum și în ceea ce privește nivelul unor indicatori calitativi ai performantei economice cum sunt: productivitatea muncii, viteza de circulație a mărfurilor și nivelul cheltuielilor de operare.” având în vedere trăsăturile merceologice ale grupelor de mărfuri care formează obiectul activității comerțului cu amănuntul, literatura de specialitate grupează activitatea sectorului respectiv în trei categorii distincte:
-comerț cu produse alimentare;
– alimentație publică;
-comerțul nealimentar, din carecomerț nealimentar specializat.
A. Comerțul cu produse alimentarese ocupa cuvânzarea bunurilor în cerere curenta, căutate de consumatori pe tot parcursul anului cu o frecventa relativ stabila. De altfel, mai trebuie precizat ca, de obicei, produsele din aceasta categorie se asociaza în consum, iar multe dintre acestea sunt perisabile siprezintă termene de valabilitate ce trebuie respectate pentru a fi comercializate legal. Dat fiind rolul lor în mentinerea stării de sanatate a populatiei dintr-o anumită regiune, codul comercial cuprinde reguli și sanctiuni referitoare la tranzacționareaacestor bunuri, iar legislația economică a fiecărei tari contine legi și norme referitoare la modul de producție, asigurarea calitatii și protectia consumatorilor. Implicit, comerțul cu produse alimentare se caracterizează prin urmatoarele aspecte:
-prezenta unei rețele de unitățispecifice care să comercializeze întregul univers de produse alimentare, asigurând astfel consumatorilor posibilitatea de a cumpăra toate bunurile necesare într-un orizont de timp acceptabil și la o distanta relativ mică de locul consumului;
-o dispunere spatiala raționala a diferitelor centre comerciale, variind de la hypermarketurile care deservesc un areal mai mare, pana la micile magazine de cartier, care să asigure pe langa marile magazine alimentare generale, acoperirea teritoriala necesară satisfacerii nevoilor imediate pe care le-ar putea avea consumatorii.
-comercializareaunor produse prelucrate industrial pe langa sortimentul general de mărfuri alimentare în stare naturala sau eventuala unor mărfuri complementare.
Astfel detrăsături fac ca industriabunurilor alimentare să presupuna o largă varietate de forme de distribuție, fiecare dintre ele având caracteristici specifice. Urmare a acestui aspect pot exista: comerț alimentar general și comerț alimentar specializat pe vânzarea anumitor produse care necesită, prin natura lor, condiții speciale de vânzare, fie în ceea ce privește tehnologiile de comercializare, fie cu privire la formele de distribuție și la personalul folosit.
Modul de organizare a tranzacțiilor cu bunuri alimentare și mangementul activității desfășurate diferă de la o țară la alta, însă practica din industrie este ca activitatea să fie cât mai segmentata și mai descentralizată, cu un ritm alert de adoptare a tehnologiilor ce sporesc productivitatea întreprinderilor de pe acest segment și acorde o mai mare atentie eforturilor de marketing legate de informării consumatorilor, publicitatea și promovărea vânzărilor.
B. Alimentatia publică reprezintă o altă formă de activitate mai complexa în cadrul comerțului cu amănuntul, ea combinând procesul de producție cu cel de vânzare către consumatorii finali. Prin urmare, pentru desfășurarea corespunzătoare a activității de alimentație publică este necesară examinarea concreta a activităților care se exercita în cadrul domeniului respectiv:
– în primul rând, în cadrul alimentației publice se desfășoară o activitate de producție, care constă în transformarea unor materii prime alimentare în preparate culinare sau de cofetărie.Este caracteristic faptul că o parte din materiile prime transformate sunt, în același timp, și bunuri de consum ce se pot utiliza fără prelucrări prealabile, iar altele devin comestibile numai După respectivele prelucrări;
– în al doilea rând, în alimentatia publică are loc o activitatecomercială clasică, pe măsură ce preparatele de cofetarie și de bucătărie, precum și alte produse semipreparate sau chiar nepreparate,sunt vandute consumatorilor și transferate în direct în consum, iesind din circuitul economic. De asemenea, caracterul comercial al activității de alimentație publică poate fi argumentat, în plus, atât prin structura activității unor unități de alimentație publică care nu au un spațiu comercial pentru consumatori – chioșcurile – care comercializeaza și produse alimentare ce nu au trecut prin nici un proces de prelucrare prealabilă, cât și prin aceea că adesea apar cazuri când unitățile comerciale alimentare vând și unele preparate sau semipreparate de alimentatie publica;
– în al treilea rând, alimentația publică cuprinde și o activitate semnificativă reprezentată de prestarile de servicii. Activitatea este legată de vânzarea produselor semipreparate, a preparatelor, a nepreparatelor și a băuturilor în vederea consumului pe loc al acestora. Prestațiile de servicii din alimentație publică au în vedere asigurarea unor condiții corespunzătoare și civilizate de consum, cum ar fi: servirea mâncărurilor, pregătirea mesei, și a produselor complementare etc. De asemenea, în vederea asigurării unei ambianțe plăcute, serviciile respective se completează cu aranjarea unor condiții deosebite de confort, divertisment, muzică, etc.
Tinând seama de cele trei laturi ale activității ce dau profilul alimentatiei publice, se poate spune ca aceasta este o forma de comerț cu amănuntul care se ocupă cu transferarea mărfurilor și a preparatelor obținute din activitatea proprie sau din cadrul ramurilor producătoare sau în sfera consumului pe bază actelor de vânzare, asigurând în același timp și prestarea serviciilor necesare realizarii consumului în incinta unităților proprii.
In ultimii zece ani alimentația publică a avut o evoluție ce s-a caracterizat printr-un proces de industrializare a activității de producție, prin promovarea noilor metode de vânzare și prin creșterea și diversificarea serviciilor destinate consumatorilor. Acestea au fost generate de evoluțiile noi ale progresului tehnic-care a oferit tehnologii moderne-si, indeosebi, a proceselor manageriale, datorită cărora se asigura un nivel maiînaltde organizare în ce privește aces domeniu. în Romania, în cadrul comerțului interior, alimentatia publica detine aproximativ 18% din volumul total al vânzarilor de mărfuri și circa 27% din unitățile rețelei comerciale cu amănuntul.
C. Cel mai important sector din cadrul comerțului cu amănuntul este reprezentat, sub aspectul structurilor și dimensiunilor sale, de comerțul cu mărfuri nealimentare. Acest lucru se datoreaza, după cum s-a observat în cazul prestării ofertei, faptului ca produsele ce tin de obiectul activității respective, urmeaza să acopere în consum cerințe dintre cele mai variate, incluzând tendinte care tin de stocurile de investitii sau de consumul intermediar. datorită acestui fenomen, comerțul cu mărfuri nealimentare are ca interes domenii foarte variate, datorită cărora este nevoie de personal cu o pregatire complexa, tehnologii comerciale, sisteme de aprovizionare, cât și o rețea de desfacere cu amănuntul vasta și eterogena. Se mai adăuga la aceasta faptul că se confrunta, în cadrul pieței, unitățile comerțului cu mărfuri nealimentare, cu segmente de populatie a căror cerere are caracteristica o mare mobilitate, mărfurile pe care unitățile respective le comercializeaza sunt în general substituibile, ceea ce ofera cumpărătorilor posibilitatea unor multiple și frecvente inlocuiri în procesul de consum.
O alta caracteristica este, de asemenea și faptul că este foarte complex procesul de innoire în domeniul mărfurilor nealimentare. Acest aspect marcheaza insusi procesul de orientare a rețelei comerciale pe proiectarea și destinatia fiecărui tip de unitate și pe sistemele de proiectare a varietatii sortimentelor de mărfuri ce sunt oferite cumpărătorilor. Fenomenul este unul important pentru ca se prezintă ca o caracteristica generala a universului mărfurilor nealimentare ( reamintim, de exemplu ca spre deosebire de articolele vestimentare, unde modelele se reinnoiesc mereu, la alte produse, de exemplu cele destinate confortului (mobila, electrocasnice), sortimentele noi apar mult mai rar).
Structurarea acestui comerț pe subramuri (comerțul cu încălțăminte și textile, cu produse metalo-chimice, cu mobila, cu articole electrocasnice și electrotehnice etc) a fost impusă de varietatea mare a mărfurilor nealimentare. „Particularitatile de genul organizarii rețelei, a tehnologiilor comerciale, a relațiilor economice cu industria, al reformelor de aprovizionare sunt specifice acestor subramuri, și sporesc în acelasi timp preocuparile în ceea ce privește creșterea eficientei activității comerciale în cadrul unor mari unități comerciale.” Astfel de caracteristici au dus la aparitia de magazine generale și magazine universale care surprin cumpărătorii cu o gama larga de sevicii comerciale și condiții superioare de achiziționare a produselor cumpărăte.
Comerțul cu mărfuri nealimentare, alături de aceste vaste suprafete utilizeaza și o rețea larga de unități mici. Prin intermediul acestora sunt comercializate mai multe grupe de mărfuri, ceea ce implica ambianța în procesul de cumpărare, o prezentare specială, consultații de specialitate etc.
Mai ales în Statele Unite ale Americii și în tările occidentale, în ultimele două decenii a luat naștere o tendință de afirmare a unui comerț puternic specializat în cadrul comerțului cu amănuntul nealimentar. Creșterea aceasta a venit cu o mărire importantă a rentabilității firmelor organiazatoare, comerțul specializat aratând, în general o capacitate mai bună de gestionare a suprafeții de vânzare a magazinelor mari. Succesul deosebit și extinderea acestei forme de comerț este data de capacitățile sale de a satiface dorințele unor grupe omogene de consumatori. Aici mai intervin niște factori ce țin de mutațiile apărute în cadrul mediului social economic, de exemplu evoluția comportamentului consumatorilor, evoluția produselor și a tehnologiilor de realizare, evoluția concurenței etc. Faptul că folosește strategii și forme variate de comercializare reprezintă o trăsătura caracteristică a comerțului specializat de mărfuri nealimentare. Principalele canale de specializare ale comerțului nealimentar trasate pana în momentul acesta sunt:
-specializarea monoprodus, care reprezintă forma cel mai des întâlnită. Specializarea monoprodus limitează preocupările firmei la asigurarea unui singur sortiment de produs pe care îl împarte spre mai multe căi sau puncte de referința ( de exemplu, organizarea unui magazin numai poșete, dar la care se ține cont de toate dimensiunile, materialele din care sunt confecționate, modelele, funcțiile pe care le îndeplinesc, magazinele de desfacere a lenjeriei intime, organizarea unei unități de desfacere a cărților de călătorie etc.)
-specializarea monosector ofera o categorie de produse mai largă, deține o forma mai elastică în sistemul de abordare. Această formă de specializare este caracteristică aproape piețele tuturor piețelor, iar procesul de extindere este unul puternic. Se mai caracterizează și prin faptul că a introdus forme de vânzare și tipuri de unități ce caracterizează alte sectoare de mărfuri.
-specializarea monoclientelă dorește segmentarea pieței pe grupe de vârste și reținerea în vederea aprovizionării doar a unei părți din acestea. Folosirea și dezvoltarea sistemului se realizează exclusiv pentru acele grupe sau sectoare de populație care declară nevoi suficient de acute pentru a contura, realiza, propune oferte specifice. Mai are o directivă în vedere, și anume servirea categoriilor speciale de consumatori, acelora care nu corespund unei anumite categorii de vârsta.
Putem da ca exemplu acele categorii de femei cu responsabilități importante în societate care dispun de timp foarte limitat. Pentru ele se proiectează niște unități specializate în vânzarea anumitor sortimente de mărfuri. Fiind situate în marile orașe, aceste puncte de vânzare au în vedere cât e de important serviciul pentru clientele cu un standard de viața ridicat. Utilizarea funcției de vânzător-consilier, personalizată foarte bine, orare de funcționare adaptate la posibilitățile de vizitare ale clientelei dorite, telefoane în cabinele de proba, preluarea comenzilor prin telefon, livrarea produselor la domiciliu etc.
-specializarea monotemă vorbește despre axarea activității comerciale pe anumite teme sau obiective;
-specializarea multisectorială reprezintă un concept de comerț specializat pe aplicarea unei strategii multisectoriale. Acest concept are în vedere lanțuri de magazine specializate ce au ca obiect satisfacerea consumatorului prin traversarea mai multor ramuri de comerț specializat.
Specializarea multisectorială are o serie de atuuri. Dintre acestea, cele mai relevante sunt:
-păstrarea unei flexibilități ridicate, permițând sistemului reacții rapide și prioritizarea alocării resurselor;
-autonomia divizionară și repartizarea riscului comercial;
-productivitate mai mare ca urmare a specializării;
-dezvoltarea pe parcurs a unui proces de stimulare intersectorială care favorizeaza dezvoltarea de ansamblu.
Structura formelor de vânzare utilizate în comerțul cu amănuntul
Formele de vânzare reprezintă elementul de profil al activității comerciale, orientându-i întreg procesul managerial. Dată fiind importanța lor, ele se impun a fi studiate ca un element distinct al comerțului cu amănuntul , urmărindu-se atât locul pe care îl ocupă în ansamblul procesului de vânzare, tehnologiile utilizate și eforturile investiționale din partea întrepriderilor, cât și rolul în cadrul procesului de dezvoltare a comerțului ce se desfășoară în fiecare țară . în scopul asigurarii unei cât mai bune înțelegeri a problematicii tipologiei generate de procesul organizarilor din comerțul cu amănuntul, diferitele forme de activitate comercială sunt grupate în funcție de doua criterii:
1. Tipul relației de unități prin care se efectuează vânzarea mărfurilor
2. Metodele utilizate în procesul de vânzare.
în funcție de tipul rețelei de unități prin care se realizează vânzarea mărfurilor, intâlnim:
-comerț stabil, realizat printr-o serie de unități comerciale bine delimitate spațial și temporal;
-comerțul fără magazine;
-comerț mobil, realizat prin intermediul unor puncte de vânzare în continuă mișcare;
2. După modul de vânzare, în cadrul pieței de retail întâlnim:
-vânzare clasica;
-vânzare electronică;
-vânzare prin sistem liber-service (autoservire);
-vânzari tradiționale fără magazine;
Capitolul 2. Piața de retail
2.1.Tendințe în evoluția comerțului cu amănuntul pe plan mondial
Politicile economice promovate diversele piețe internaționale sunt privite ca importante politici sectoriale și implicit subordonate demersului unic integraționist ce se doreste a fi perfecționat viitor în baza studiilor, a căutărilor, a sugestiilor creative, și a talentului antreprenorial, căpătând noi forme conceptuale precum și metode ingenioase de fundamentare strategica. Efectul acestor politici comerciale s-a cristalizat în variate trenduri și orientări ce marcheaza evoluția activității en detail. Acest fapt este evident deoarece respectivele politici au în vedere că, atât companiile cât și structurile macrocomerciale, ori alte forme de centre de desfacere care dau profilul structurilor microcomerciale în planificarea strategica, să aibe în vedere toate elementele de ordin social sau economic din rândul societății, pentru a putea realiza un proiect sustenabil în satisfacerea exigențelor piețelor pe care opereaza. Printre astfel de elemente care sunt ușor cristalizate în literatura de specialitate, se număra: liberalizarea schimburilor la nivel internațional și derularea protecțiilor agricole; scaderea mobilității consumatorilor; reînnoirea sub aspect calitativ a consumului, care are în vedere efectuarea unor achiziții raționale; promovarea comerțului online precum și revalorificarea unităților comerciale și sporirea distribuției în zonele mărginașe ale orașelor.
Dezvoltarea de ansamblu a comerțului mondial scoate în evidență faptul că pe tot globul, schimburile, în general, și comerțul cu amănuntul, mai ales, au devenit arii ale economiei foarte dinamice, aparatul comercial suferind drastice modificări pe mai multe direcții: modul de vânzare, structura lanțului de distribuție, repartiția geografică, conducerea întreprinderilor etc. Mai mult, se constată că afacerile specifice verigii cu amănuntul sunt extrem de interconectate cu evoluția mediului ambient, fiind nevoie de un proces continuu de adaptare la schimbările de pe piața.
2.2 Factorii de influență a evoluției comerțului cu amănuntul pe plan mondial
O analiza desfășurată de o comisie de specialitate a ONU sublinia elemente foarte importante cu privire la activitatea de comerț, ce pot fi folosite pentru urmărirea evoluției comerțului cu amănuntul în viitor. Dintre acestea, menționăm: recunoașterea rolului comerțului ca indispensabil în progresul economiei dintr-o economie națională; progrese semnificative în domeniul e-commerce ce va facilita informarea consumatorilor și de plată pentru bunurile și serviciile achizitionate; dezvoltarea tehnico-științifică va altera vechile cutume ale funcțiilor vânzării; creșterea plăților prin intermediul cărtilor de credit va determina schimbarea formei de relaționare atât cu instituțiile financiare cât și cu clientul; comerțul cu amănuntul va fi profund marcat de eventualele revoluții tehnologice, demografice sau politice – ceea ce va modifica concomitent circuitele economice și fluxurile de cumpărători; tipologia organizarii activității de detail se va caracteriza prin schimbări rapide, implicit la nivel de conducere; atribuțiile asa-zise “generaliste” vor avea un ritm redus al dezvoltării, cu toate că multe fenomene referitoare la trendul de aparitie rapidă a unor hypermagazine, la reorientare și extinderea comerțului prin automate, la dezvoltarea comerțului specializat, la extinderea comerțului prin corespondentă, precum și la creșterea ponderii comerțului mobil, se considera ca vor reprezenta elemente de profil ale evoluției activității comerciale pentru viitorul apropiat. Astfel, constrâns să acționeze în condițiile unei piețe ale cărei schimbări sunt date de mutațiile intervenite în cadrul structurilor de organizare a activității economice în fiecare unitate, cât și de cele generate de o revoluție tehnologică, comerțul cu amănuntul a fost puternic influențat în ceea ce privește evoluția sa, de o pletora de fenomene, fiecare având efecte de o intensitate diferită. Aceste fenomene pot fi privite într-o forma dihotomica: cele care țin de cumpărător, respectiv cele generate de întreprindere.
1. Influențele care au la bază modificări la nivelul consumatorului sunt generate de schimbările relevate în profilul demografic al pieței, în sporirea puterii de cumpărare și în transformările continue ale modului de trai. Este stiut faptul că modificarea structurii pe vârste a populației conduce la schimbări în preferințele și motivațiile fiecărei categorii de consumatori, fiind un proces absolut normal și inevitabil:
-creșterea puterii de cumpărare deschide calea evoluției comerțului cu amănuntul atât prin redimensionarea și restructurarea nevoilor individuale la nivel de societate, cât și prin disponibilitatea și facilitarea modurilor de satisfacere a nevoilor respective; acest fenomen constă în sporirea capacitații de desfacere a comerțului detailist, o mai bună prezența pe piața a întreprinderii, căi de aprovizionare și metode de desfacere inovatoare precum și alte sisteme de plată;
– modificările apărute la nivelul stilului de viața al consumatorului au la rândul lor diverse influențe asupra evoluției acestui sector al economiei. Factori precum urbanizarea tot mai mare a populației din mediul rural, apariția suburbiilor și apariția unor comunități satelit, în jurul marilor aglomerări metropolitane au diferite efecte asupra comerțului cu amănuntul. Acestea generează atât o reorientare a punctelor de desfacere permanente și a modului în care aceste unități interacționează, cât și nevoia de implementare a unor noi metode de comercializare a produselor pentru creșterea penetrării pieței. Un alt aspect îl reprezintă creșterea numărului de autovehicule în rândul populatiei, care presupune un set de noi exigențe cu privire la amplasamentul unităților comerciale, căile de acces spre aceste unități, posibilitati de aprovizionare și chiar cu privire la diversitatea serviciilor comerciale. Se mai au în structura și modul de petrecere al timpului liber de către consumator, care generează noi metode și forme de vânzare, totul în încercarea de a raspunde cât mai bine nevoilor consumatorilor.
Referitor la influențele pe care transformările de la nivelul comportamentului consumatorilor le exercită asupra comerțului cu amănuntul, trebuie punctate însăși diferențele care apar în gama de consum, generate de multitudinea variantelor de satisfacere a aceleiași nevoi, de influența modei, uneori chiar și curiozitatea față de oferta și ambientul altor centre.
2. Fenomenele generează modul de organizare a circuitului comercial, care pot fi grupate în fenomene de ordin managerial, material și comercial:
– fenomenele de ordin managerial se referă la aplicarea și optimizarea continuă în cadrul comerțului cu amănuntul a unor tehnici automatizate de gestiune a mărfurilor, a unor noi scheme de aprovizionare, precum și integrarea sitemelor computerizate pentru a fluidiza circuitul informațional, fenomene care duc la apariția unor noi sisteme de management a activității comerciale, sub toate aspectele sale ( evidența stocurilor, relațiile de parteneriat cu furnizorii și consumatorii, alegerea locațiilor și utilizarea diverselor metode de comercializare ș.a.m.d.);
– pe plan material, fenomenele țin de optimizarea distribuției fizice și a transportului, mecanizarea și automatizarea manipulării de mărfuri, folosirea raționala a personalului pentru a crește productivitatea, alegerea materialelor potrivite pentru ambalare etc.
– fenomenul de ordin comercial, ca factor de influență a performanței economice din cadrul comerțului cu amănuntul vizează aplicarea gândirii strategice de marketing-management pentru planificarea activității, perfecționarea tehnicilor de merchandising, efectuarea cercetărilor de piață, atât cu studii calitative cât și cantitative pentru a înțelege mai bine consumatorul nevoile și așteptările aceștia, utilizează tehnicile de design pentru a dezvolta produse în trend cu moda, precum și promovarea continuă folosindu-se tehnicile cele mai adecvate situației întâlnite de către detailist, pe piața pe care activează.
Percepția consumatorilor asupra încadrării promoționale a prețurilor
Gourville a arătat că încadrarea prețului agregat în termeni de “bănuți pe zi” crește interesul clienților potențiali, în timp ce un alt studiu evidențiase faptul că încadrările de tipul “procent mai mult gratuit” sunt de preferat în locul celor care menționează simplu “ procent gratuit” sau “unități gratuite”. Alți autori au concluzionat că simpla menționare a unei sintagme de tipul “Ofertă limitată” poate spori atractivitatea unei activități promoționale).
Rolul semanticii ofertei a fost studiat intens în urma acestor descoperiri, în încercarea de a determina factorii care contribuie la acest fenomen, rezultatele fiind promițătoare: Thaler a demonstrat grafic că oamenii realizează un fel de contabilitate mentală în care fie aleg să evidențieze beneficiul, fie să îl integreze în preț ca o reducere a pierderii. Diamond și Champbell au postulat că această diferență în modul de percepere a ofertei, de către consumator, poate fi influențată și de natura promoției însăși. Dacă promoția se referă la o valoare monetară, consumatorul are inclinația de a integra beneficiul sub forma unei reduceri a pierderii ( prețului plătit), în timp ce pentru ofertele nemonetare, acesta percepe cantitatea suplimentară de produs ca fiind un câștig adițional. Mai mult, aceștia demonstrează preferința consumatorilor pentru ofertele care accentueză beneficiul câștigat, în dauna celor care mizează pe reducerea pierderilor.
Litvack a identificat un alt factor relevant, în funcție de perisabilitatea bunului tranzacționat, dihotomizând între bunuri stocabile și bunuri nestocabile. În cazul acestora, valoarea percepută a tranzacției dintre prețuri promoționale și promoții cu plus de produs ar trebui să fie mult mai mare în cazul produselor stocabile.
Das a concluzionat că sintagmele de tipul “Economisiti X bani ” au un impact mai mare asupra bunurilor cu prețuri mai ridicate, fiind de preferat în locul celor cu plus de produs.
Lichtenstein, Ridgway și Netemeyer au introdus în ecuație și impactul ofertelor promoționale asupra valorii intrinseci atribuită de oameni bunurilor, în funcție de care aceștia percep rentabilitatea unei achiziții. Astfel, ofertele cu prețuri promoționale ar trebui să aibă un impact mai mare asupra consumatorilor care și-au format o percepție asupra nivelului mediu al prețurilor pentru acel produs.
Kalwani și Yim au dus mai departe acest din urma concept și au postulat că ofertele promoționale au un impact mare asupra valorii intrinseci atribuită de oameni bunurilor, cu o presiune pe scădere, însă numai dacă acestea se repetă frecvent. Implicațiile ar fi că o promoție de tipul “procent reducere” ar avea un efect mult mai pregnant și cu impact mult mai mare pentru viitor, decât cele care oferă plus de produs.
2.3 Politica de distribuție
Conceptul de distribuție face referire în primul rând la traseul pe care îl parcurg mărfurile pe piață, până ajung la consumatorii finali. Producătorul, intermediarii și consumatorul reprezintă participanții de-a lungul taseului pe care îl parcurg mărfurile respective, alcătuind așa numitul canal de distribuție.
Canalele de marketing se particularizează prin trei dimensiuni, și anume:
Lungimea canalului, care reprezintă numărul de niveluri intermediare pe care le parcurg mărfurile de la producător la consumatorul final;
Lățimea canalului reprezintă numărul unităților prin care se asigură distribuirea unui produs în cadrul fiecărei faze a rutei de distribuție;
Adâncimea canalului reprezintă gradul de apropiere a distribuitorului de punctele de consum.
În cazul serviciilor, distribuția este un proces complex care implică decizii referitoare la locul, timpul și modalitatea de livrare a acestora. Cu toate că în majoritatea cazurilor, compania care prestează serviciul deține și controlul asupra sistemului de livrare, un rol foarte important îl deține și intermediarul.
Rolul consumatorului în livrarea unui serviciu se manifestă prin trei aspecte, și anume:
Consumatorul ca forță de muncă (în cazul în care consumatorul contribuie la procesul de prestare al serviciului prin timpul, prin efortul său, acesta ar trebui considerat parte a organizației);
Contribuția consumatorului la creșterea calității serviciului și a propriei lui satisfacții (în domenii precum educația, sănătatea, rezultatul final al acestor servicii depinde hotărâtor de implicarea consumatorului, acesta poate contribui la creșterea calității serviciului prin reclamațiile, întrebările adresate prestatorului);
Consumatorul ca potențial concurent (în cazul în care consumatorul prețează integral sau parțial serviciul, acesta devine concurent companiei prestatoare).
Principalele modalități de distribuție a serviciilor sunt următoarele:
Contractul de franciză
Agenții și brokerii
Canalele de comunicații electronice.
Strategia de distribuție are mai multe criterii de diferențiere:
În funcție de numărul canalelor utilizate, producătorul poate apela la un singur canal de distribuție sau la mai multe canale (multimarketing sau multicanal).
În funcție de dimensiunea canalului, se poate apela la o distribuție directă (producător-consumator), distribuție prin canale scurte (cu un singur intermediar), sau la o distribuție prin canale lungi (cu mai multi intermediari).
După amploarea distribuției, aceasta poate fi extensivă (difuzare largă a produselor printr-o mulțime de intermediari), selectivă (printr-un număr redus de intermediari), sau exclusivă, cu un singur intermediar.
După gradul de participare al companiei, se poate recurge la o distribuție prin aparat propriu, sau prin intermediari. Se poate opta și pentru o formulă combinată, respectiv, distribuția prin aparat propriu și intermediari.
În funcție de gradul de control asupra distribuției, variantele strategice merg de la controlul total până la un control inexistent. Variantele intermediare fac referire la un grad de control ridicăt, mediu sau scăzut.
După gradul de elasticitate al aparatului de distribuție, se poate apela la o flexibilitate ridicătă, medie sau scăzută.
Logistica mărfurilor reprezintă un alt criteriu de diferențiere a strategiei de distribuție.
În cazul serviciilor, una dintre deciziile importante pe care trebuie luate de managementul companiei face referire la rolul și poziția atribuită intermediarului. În vederea creșterii eficienței distribuției, prestatorii utilizează de regulă trei modalități:
Strategii de control
Strategii de imputernicire a distribuitorilor
Strategii de parteneriat.
„Spre deosebire de canalele de distribuție pentru bunurile materiale, distribuția serviciilor presupune canale directe, fie cu consumatorul, fie cu intermediarul care vinde consumatorului”.
“Conceptul de canal de distribuție nu este limitat la distribuția bunurilor materiale. Prestatorii de servicii se confruntă și ei cu problema punerii la dispoziție, într-un mod cât mai accesibil pentru consumatorii vizați, a rezultatului activității lor. În acest scop, ei creează „sisteme de învățământ” și „sisteme de ocrotire a sănătății”. Ele sunt formate din organizații plasate în teritoriu, în asa fel încât serviciile să ajungă la populația din zonele respective”.
Caracteristicile serviciilor conduc la o serie de particularități în construirea mesajelor promoționale. Direcțiile mesajelor comunicaționale din perspectiva intangibilității, eterogenității și perisabilității serviciilor sunt următoarele:
Promisiunile organizațiilor trebuie construite pe baze realiste;
Intangibilitatea serviciilor trebuie exprimată pe cât posibil în elemente tangibile pentru ca acestea să poată fi ușor vizualizate de către consumator;
Personalizarea relațiilor dintre consumator și prestator;
Reducerea temii consumatorilor în legătură cu variabilitatea prestării serviciului pe cât posibil;
Evidențierea celor mai importante dimensiuni ale calității serviciilor.
Mijloacele promoționale utilizate în servicii sunt următoarele:
Publicitatea;
Promovarea vânzărilor, care presupune în principiu încurajarea încercării unui nou serviciu;
Reducerea tarifelor diminuează riscul cumpărării unui nou serviciu;
Încercările gratuite oferă consumatorului șansa cunoașterii serviciului fără a-l achiziționa;
Utilizarea mărcilor;
Dacă în cazul bunurilor materiale pe primul loc este marca produsului, în cazul serviciilor, ceea ce contează cu adevărat este numele companiei. Între produs, marcă și imagine se stabilește o relație de interdependență și intercondiționare.
2.3. Tranziția României la economia de piața
România, ca și alte țări comuniste nu a beneficiat de elemente teoretice, de experiența practică în trecerea de la socialism la capitalism. Mai mult decât atat, România a început tranziția de pe o poziție dezavantajoasa, cu condiții inițiale semnificativ inferioare acelora din țările avansate pe calea transformarii spre economia de piața.
Evoluția economică a Romaniei în perioada comunistă
În perioada comunista, economia României a devenit succesiv, o economie hipercentralizată, orientate spre utilizarea extensivă a factorilor de producție.
Dezvoltarea economică s-a facut, pe baza unei strategii de industrializare punându-se accent pe crearea unor giganți industriali enegofagi și pe seama colectivizării forțate a agriculturii. Politicile economice impuse la nivelul celor două ramuri au fost de tip voluntarist, neținându-se cont de caracteristicile unor regiuni geografice, înzestrarea cu resurse natural ale țării de caracteristicile reale ale cererii pe piața internă sau pe cea externa. Nu a fost recompensată și stimulata muncă, practicându-se un egalitarism al veniturilor la un nivel scăzut al acestora. Datorită sistemului hipercentralizat, economia românească a fost dominată de mari unități monopoliste de stat specializate pe produse și aflate în relații de schimb strict planificate.
Ca urmare a amplasării sale în zona de influență sovietica, România a fost forțată să-și concentreze relațiile economice externe pe participarea la activitatea CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc). Avantajul acestei participări a constat în aprovizionarea cu combustibili,energie și materii prime ieftine, în timp ce dezavantajele s-au concretizat în ecalajelor tehnice, adâncirea înființarea unor industrii necompetitive, izolarea față de evoluțiile de pe piețele mondiale reprezentative, și tehnologice fața de țările cu economii de piața libera, o relativă izolare informaționala etc.
Începănd cu anii 1960, România și-a extins relațiile sale economice externe cu țările occidentale, ea situându-se între pionerii destinderii est-vest în anii ’70. în această perioadă România a devenit membră a unor organizații economice internaționale, a adoptat o legislație favorabilă constituirii de societati mixte, a importat tehnologie moderna etc. La debutul anilor ’80 însă, relațiile economice cu țările occidentale au fost inhibate treptat, s-au redus la minimum importurile și s-au forțat exporturile în scopul eliminării oricarei dependențe de finanțarea externă.
Criza economiei românești s-a accentuat treptat, ajungând la apogeu la sfârșitul anilor ’80. Reducerea forțata a datoriei externe a amplificat declinul competitivității economiei, a exacerbat lipsurile, a accentuat dezechilibrele dintre sectoarele economice, reducând drastic consumul populației. România, țară cu un sistem economic hipercentralizat, nu a experimentat, în perioada comunistă, introducerea niciunui mecanism de piață, începând procesul de tranziție, nu a experimentat, în perioada comunistă, introducerea niciunui mecanism de piața, începând procesul de tranziție, practic de la zero.
Procesul de tranziție la economia de piața în România Ca și în celelalte țări de tranziție, și în România modificarea sistemului economic a fost inițiată prin punerea în aplicare a unor măsuri economice radicale:
1. retragerea statului din economie și liberalizarea prețurilor, a comerțului și a regimului investițiilor străine;
2. inițierea și aplicarea unor reforme structurale (reforma instituțională, reforma sistemului bancar, reforma întreprinderii, reforma proprietății);
3. politica de macrostabilizare. Trebuie specificat că România nu a optat pentru o terapie de soc în trecerea sa de la socialism la capitalism ca alte țări din Europa Centrală și de Est, ci dimpotrivă a optat pentru un proces de tranziție gradual, pas cu pas în care reformele s-au realizat lent, pe perioade mari de timp.
Capitolul 3. Afacerea de tip exchange in Romania si in lume
3.1.Piata valutara si mecanismele acesteia Echilibrarea afacerilor economice tot mai multe și diversificate care au loc între parteneri din diferite state se realizează prin schimbarea unor monede naționale între ele pe piața schimburilor valutare. Valuta reprezintă termenul sub care circulă moneda națională pe plan internațional. Totalitatea tranzacțiilor de vânzare-cumpărare de diferiți bani naționali, inclusiv reglementările și instituțiile aferente poartă numele de piață valutară sau a schimburi valutare . Această piață se crează oriunde se întâlnesc cererea și oferta de bani naționali și are rolul de a atrage mijloacele de plată internațională sub formă de bancnote, monede divizionare, instrumente de plată internaționale sub formă de bancnote ,instrumente de plată și de credit emise în monedă străină.
Pe piața valutară se fac tranzacții cu valută și cu multiple titluri de credit (cambii, valori imobiliare, bilete la ordin, ordine de plată etc.), exprimate în monede străine. Agenții economici autorizați să realizeze operațiuni cu valută, normele legale privind organizarea, controlul și desfășurarea operațiunilor cu valută, metodologia de determinare a cursului valutar și de protecție a acestora prin acțiunea băncii naționale, timpul în care funcționează piața valutară, riscul și profitul pe piața valutară reprezintă elemente specific pieței schimburilor valutare. Piața schimburilor valutare sau piața valutară implică un ansamblu de relații interbancare, precum și între banci și clienții lor, ce se formează pe piețele naționale unde au loc operațiuni cu valută sau devize , ca expresie a întâlnirii cererii și ofertei acestora.
Piața internațional valutară este formată din piețele valutare naționale, private în totalitate și interdependența lor.
Amploarea pieței valutare deriva din volumul activității bancare și al celorlalți operatori care acționează în fiecare țară, potrivit normelor stabilite de autoritățile competente într-o anumită perioadă.
Pe piața valutară acționează mai mulți subiecți, care se numesc operatori și sunt clasificați , pentru o ințelegere mai bună a fenomenului valutar, în două grupe:
a) subiecți care generează cererea și oferta de valută (agenți economici, ca operatori comercianți ce realizează activități de comerț international, subiecți ai pieței muncii investitori de capital, persoane fizice sau juridice ca operatori speculatori);
b)subiecți care concentrează cererea si oferta de valută, stabilesc cursul de schimb, efectuează tranzacții cu valute ( banca de emisiune, bursa valutară , brokerii, băncile comerciale, casele de schimb valutar s.a.)
Exista mai multe fluxuri care au loc pe piața valutară, printre care amintim:
schimbarea unei valute efective pe valuta în cont sau invers;
vânzarea-cumpărarea de valute convertibile;
vânzarea-cumpărarea de efecte de comerț exprimate în euro, pe efecte exprimate în valută aflată în cont etc.
Moneda unica în cadrul Uniunii Europene, introdusă la 1 ianuarie 2002 este reprezentată de euro. Prin intermediul monedei euro se sporește considerabil rolul uniunii monetare în cadrul Uniunii Europene. România a adoptat euro ca moneda de referință începând cu trei martie 2003, ceea ce înseamna că toate calculele economice se raportează la moneda unica europeana. Anterior, pe piața schimburilor valutare s-au folosit destul de mult și alte instrumente ca ECU (European Currency Unit), DST (drepturi special de tragere) etc., având mecanisme proprii, cu avantaje si limite inerente, reflectate în derularea interdependențelor internaționale. Cererea și oferta de valută se constituie pe baza unor procese specifice ce țin de evoluția economiilor naționale și a relațiilor economice internaționale. Acestea își au sorgintea în funcțiile banilor și în mecanismul de acțiune a sistemului economico valutar. Nevoia de valută ce poate fi satisfacută prin actele de cumpărare în conformitate cu mișcarea cursului de schimb și cu normele pieței valutare reprezintă cererea de valută. Aceasta se formează de către agenții economici pentru următoarele situații:
pentru extinderea activităților economice, pentru interese speculative de profit,
pentru scopuri de protejare sau apărare împotriva unei dinamici nefavorabile a cursului de schimb al diverselor monede naționale.
Cererea de valută se formează din operațiunile de import, din prestările de servicii realizate în țară de agenții economici străini, ca și din ieșirile de capital național.
Disponibilitățile valutare care pot fi vândute în condițiile unui anumit curs de schimb poartă denumirea de oferta de valută. Aceasta se formează pe baza depozitelor bancare și a numerarului persoanelor fizice și juridice ca agenți economici, care acționează în comerț,agricultura, industrie, asigurari, turism, reasigurări, etc. De remarcat este că numerarul nu este semnificativ în procesul de constituire a ofertei valutare.
Pe piața națională a schimburilor valutare, oferta se formează în special de la exportatorii de bunuri, de la agenții economici care execută servicii în altă țară și din intrările în țară, sub diverse forme ale capitalului străin.
Oferta se transpune în fapt prin transferul valutei din depozitele bancare la ordinul vânzătorului, la dispoziția cumpărătorului.
De reținut este faptul că banca operează atât în cont propriu, dar și în contul clienților săi. Se știe că în momentul de față au loc mutații importante în ceea ce privesc dimensiunile, structura și dinamica pieței valutare , în corelație cu cerințele și posibilitățile diferiților subiecți ai acesteia, interesați în furnizarea sau obținerea instrumentelor de plată și de credit mondial actual.
Agenții economici dintr-un stat , având moneda convertibilă, pot apela mai mult la piața valutară ca subiecți de diferite categorii, și obțin valuta de care au nevoie pentru stingerea unor obligații provenite din diverse afaceri economică agentul economic optează pentru o anumită modalitate de valorificare a valutei pe care o deține. Agenții economici au posibilitatea să opteze pentru o anumită modalitate de valorificare a valutei pe care o deține. Motiv pentru care, prin intermediul pieței valutare se pot obține valutele solicitate de decontările din cadrul interdependențelor economice internaționale. De aceea, piețele valutare importante funcționează în țările cu economie cu piața concurențială dezvoltată, cum sunt, de exemplu, cele din: New York, Chicago, Londra, Frankfurt,Detroit, Paris, Munchen, Milano, Napoli, Bruxelles, Amsterdam, Montreal, Zurich,Tokio, Singapore, etc. Mijloacelor moderne de telecomunicații care permit cunoașterea informațiilor de piață și influențarea deciziilor privind formarea cererii și ofertei de valută au generat un puternic caracter integrat al piețelor valutare. Viteza de reacție pe piața valutară este foarte mare, iar influențele ei se propagă la scara mondială. De aceea, este necesar să se vehiculeze informații corecte și să se evite asimetriile informaționale sau distorsiunile specifice.
Piața valutară are implicații în operațiuni de credit internațional, dar și în mecanismele societăților multifuncționale, astfel încât reflectă convenirea valutară sistemică între parteneri.
Mecanismele pieței valutare
Mecanismul pieței valutare este reprezentat de ansamblul de principii, operațiuni, norme, și instrumente interdependente care folosesc la corelarea intereselor purtătorilor de valută și al purtătorilor cererii, în spațiu și timp. Convertibilitatea internațional a monedelor internaționale influențează substanțial acest mecanism.
În prezent, convertibilitatea reprezintă, în accepțiunea Fondului Monetar Internațional, dreptul rezidenților și nerezidenților de a schimba, în mod liber, fără nici o restricție, o moneda națională cu o alta moneda străină.
De aici se ințelege că moneda convertibilă are proprietatea legală de a se converti liber prin vânzare-cumpărare pe piața valutară, fara restricții și nelimitat în privința cantității schimbate, a scopului schimbului. Scopul se refera la plăți sau transferuri specifice tranzacțiilor comerciale sau necomerciale. Deasemenea, restricții nu se impun nici în privința subiectului care realizează schimbul.
În ceea ce privește sistemul monetar actual, convertibilitatea nu mai necesită nici un fel de legatură cu vreun etalon de raportare, de exemplu este exclusă legătura cu schimbarea în aur. Convertibilitatea necesită însa un ansamblu de cerințe, cum ar fi: economice, monetare, juridice, organizatorice. Este necesar ca aceste cerințe să fie realizate de fiecare țară pentru moneda proprie, astfel încât ea să fie acceptată pe piața valutară internațională. “Convertibilitatea nu este un scop în sine, ci se corelează organic cu starea și evoluția economiei naționale, fiind o latură importantă și o principală pârghie economico-financiară pentru economia cu piața concurențială.”
Mecanismul pieței valutare presupune schimburi sistematice de valute.
Schimbul valutar necesită compararea valorică a unitaților monetare naționale cu ajutorul unui raport care se numește rata de schimb valutar.
Cursul valutar reprezinta prețul unei monede naționale sau internaționale exprimat într-o altă monedă națională cu care se compara valoric în diferite condiții de spațiu și timp. Aceasta reflectă cantitatea de monede străină ce convertește în schimbul unei unitați de monedă națională sau cantitatea de monedă națională ce revine la o unitate monetară străină, în condițiile stabilite, stabilindu-se astfel valoarea monedelor respective. Cursurile valutare sunt grupate, în funcție de cerințele analizei și proecției economice, primul criteriu fiind modul de formare, urmând apoi celelalte criterii.
În funcție de ansamblul de factori ce sunt legați de tehnicile valutare, de politică valutară promovata de statele lumii, de psihologia partenerilor valutari, cursurile valutare oscilează zilnic. În urma acestor oscilații se relevă fie deprecierea unor valute, adică pierderea puterii de cumpărare, fie aprecierea unor valute, adică o creștere a puterii de cumpărare, fapt ce influențează evoluția schimburilor economice internaționale.
Banca Națională a României publică un curs propriu, cu carecter orientativ, chiar și în absența licitațiilor, calculate ca o medie ponderată a tuturor tranzacțiilor incheiate în ajun de băncile comerciale.
Casele de schimb valutar autorizate au posibilitatea de a cumpara sau vinde valută fără limită de la bănci pentru clienți.
În țara noastra se realizează o apropiere de piețele valutare din țările în care tranzacțiile au loc în monede integral convertibile prin creșterea și funcționarea pieței valutare interbancare.
Metoda de cotare reprezinta exprimarea cursului valutar ce se realizează într-o maniera specifică. Aceasta înseamnă exprimarea cursului valutar pentru anumite monede, în funcție de variația cererii și ofertei pe piața. Cotarea poate fi directă și indirectă.
Cotarea directă reprezintă faptul că prețul unei unitați fixe de valută străină, adică 1, 10, 100, 1000 etc., se exprimă în moneda națională. Exemplu: 1 dolar SUA este egal cu n franci elvețieni. În majoritatea țărilor, pe piețele valutare se folosește această metodă de cotare.
Cotarea indirectă se referă la faptul că prețul unei monede naționale se exprimă în valută străină. Exemplu: o liră sterlină este egală cu n dolari SUA. Pe piețele din Canada, Marea Britanie, etc. se utilizează această metodă de cotare .
În ceea ce privește cursul valutar dintr-o țară, multiplele aspecte sunt prevazute în regimul valutar al acestei țări.
Regimul valutar cuprinde totalitatea reglementărilor și a măsurilor de ordin tehnico-valutar și a reglementărilor adoptate într-o țară cu privire la proprietatea asupra valutei , la funcționarea și organizarea pieței valutare.
3.2 Operațiunile pe piața valutară in România
Operațiunile de pe piața valutară constituie elementul principal al mecanismului ce contribuie în mod decisiv la îndeplinirea funcțiilor specifice ale pieței valutare în cadrul sistemului economic.
Pe piața valutară, operațiunile se efectuează într-o gamă diversificată și în număr mare, ele fiind realizate în cea mai mare parte de către bănci. Băncile determină cursul de cumpărare și pe cel de vânzare pentru moneda națională în vederea efectuării operațiunilor cu monedele convertibile. Cursurile valutare sunt aduse la cunoștința publicului prin afișarea lor cu ajutorul echipamentelor electronice moderne și telefonic.
Banca obține câștig din diferența dintre cursul de cumpărare și vânzare, manevrând cursul pentru a stimula, dupa caz, cumpărarea sau vânzarea de valută.
După conținutul lor, operațiunile de pe piața schimburilor valutare, sunt: operațiuni la termen și operațiuni la vedere. Aceste operațiuni au multiple aspecte specifice și sunt cele mai numeroase, astfel încât în teoria și practica schimburilor valutare se apreciază că ar fi vorba despre două piețe, una la vedere și alta la termen.
Operațiunile valutare la vedere (spot) constau în cumpărarea sau vânzarea de valută ce trebuie schimbată efectiv în limita a maximum 48 de ore lucrătoare din momentul încheierii tranzacției. Acestea mai poartă denumirea de operațiuni curente, fiind cele mai multe în cadrul schimburilor de valută în cont.Încasările și plățile efective se realizeza pe baza următoarelor condiții:
tranzacțiile se realizează îndeosebi prin telefon și telex, de obicei între bănci și se validează ulterior în scris ,se precizează cantitatea de valută cumpărată sau vânduta, cursul valutar, banca la care se va plăti valuta vândută și contul de unde provine, banca la care se va încasa valuta cumparată și contul în care intră, transmițătorul ordinului către bancă, dată decontării.
Operațiunile la vedere facilitează relațiile de export-import. Acestea sunt importante pentru fiecare agent economic deoarece pe o piață valutară națională , un agent are interesul să cumpere sau să vândă o valuta, în funcție de nevoile imediate, rezultate dintr-o afacere de export sau import. Operațiunile la vedere contribuie, de asemenea, la reglementarea unor decontări financiare privind investițiile directe, anumite plasamente de capital pe termen scurt, investițiile de portofoliu (titluri de valoare), schimbarea dimensiunilor sau structurii lichiditații unor operatori, etc.
Operațiunile valutare la termen (forward) reprezintă cumpărarea și vânzarea de valută ce se tranzacționează la cursul ce a fost stabilit la momentul contractării și care se finalizează prin livrarea valutei și plata la un termen scadent, mai mare de 48 de ore lucratoare, fixat la momentul încheierii contractului.
Prin asfel de operațiuni un agent economic se asigura , din momentul încheierii contractului, ca la data plății va dispune de suma în valuta necesară. Și operațiunile inițiate ca protecție împotriva riscului valutar sunt tot operațiuni forward. Ca excepții apar și tranzacții speculative, care urmăresc doar caștigul din diferența de curs.
Băncile efectuează și alte operațiuni prin care se influențează eficiența proprie, starea datoriei externe, lichiditatea la diferite niveluri economice, etc.
În economia reala mai sunt și alte operațiuni valutare.
Piața valutară din România
cu alte instituții publice asigura reglementările corespunzatoare și respectarea acestora, se realizează și se maturizează piața valutară. Banca Națională autorizează agenții pieței valutare și ține sub urmărire modalitatea prin care ei își îndeplinesc atribuțiile, ca intermediari financiari-valutari pentru ceilalți agenți economici.
În anul 1990 a început să se formeze, piața valutară din țara noastră. Acest lucru s-a realizat printr-un proces complex, al cărui efect a fost trecerea la convertibilitatea leului, la început, în condiții foarte restrictive. Mai târziu, unele restricții au fost înlăturate, mai ales după luna august 1994, în prezent, realizându-se convertibilitatea leului.
În România, piața valutară are doua componente:
Piața valutară interbancară, rezervată operațiilor de vânzare-cumpărare de valută desfașurate de persoanele juridice;
Piața caselor de schimb valutar, rezervată operațiunilor de vânzare-cumpărare de valută desfășurate de persoanele fizice
De aici rezultă că piața valutară cuprinde piața valutară pentru agenții economici, iar piața interbancară și piața valutară pentru populație.
Piața valutară interbancară reprezintă o piață continuă în care se efectuează cumpărări si vânzări de valute la vedere (spot) și la termen (forward) contra monedei naționale, la cursuri de schimb determinate de intermediari autorizați de Banca Națională să participe în nume propriu și în contul propriu sau al clienților.
Procesul de vănzare-cumpărare de valută are loc la nivelul băncilor comerciale, luându-se în calcul următoarele principii:
lărgirea sferei de cuprindere a operațiunilor valutare, atât a celor la vedere (spot), cât și a celor la termen (forward), operațiunile la termen trebuind să fie cel puțin pentru 1, 3 și 6 luni;
concentrarea ordinelor de vânzare-cumpărare de valută la băncile comerciale autorizate, adică funcționarea unei piețe descentralizate;
disponibilitatea băncilor de a pune la dispoziția clienților, la cererea lor, prețuri de vânzare și cumpărare pe care le-au calculat, adică obligația băncii de „a face piața”
Piața valutară, în conformitate cu regimul valutar, este cuprinzătoare și flexibilă. Clienții pot solicita băncilor autorizate cumpărarea sau vânzarea de valută, beneficiind de informația de preț de vânzare (prețul cerut) pentru cei care cumpără și de informația de preț de cumparare (prețul cerut) pentru cei ce vând valuta băncii respective, putând să motiveze o operațiune de cont curent pentru a participa pe piața valutară.
Băncile pot funcționa, după caz, ca brokeri ( în nume propriu, și pe contul clientului) sau ca și dealer (pe cont nume propriu).
Piața caselor de schimb și piața interbancară funcționează paralel pentru vânzarea-cumpărarea de valută de către populației.
Trecerea la convertibilitatea deplină a leului, precum și întărirea și consolidarea monedei naționale depind de amploarea și perfecționarea pieței valutare. În acest scop se impune dezvoltarea pieței valutare, dându-se întâietate pieței interbancare. În vederea atingerii acestor obiective, sunt necesare mai multe premise, cum ar fi:
bunuri materiale competitive pe piața mondială,într-o structură modernă, consolidarea economiei naționale, creșterea capacității ei de a produce servicii și informații de calitate;
crearea unor rezerve importante de valută, care să asigure necesitățile de import ale țării pe o anumită perioadă determinată științific;
diminuarea rolului dominant al statului în sistemul bancar;
întărirea forței competitive a băncilor, ca agenti ai pieței valutare;
construirea unui sistem de prețuri interne, flexibile și reale, bazate pe costurile de producție competitive pe piața mondială;
stabilizarea cursului monedei naționale
perfecționarea infrastructurii bancare, a modalitățilorde plată și de decontare.
Aceste lucruri pot constitui atât premise, cât și consecințe în raport cu progresul sistemului real al economiei cu piața concurențială, cu realizarea rațională a măsurilor de politica monetar-financiară.
După cum ne arată experiența mondială, cursul valutar în România reflectă gradul de competivitate a economiei naționale, întemeiat pe un nivel corespunzător de rentabilitate, eficiența, începând de la nivelul microeconomic. De aceea, realizarea consecventă a reformei economice, fundamentată mai ales pe eficientizare, privatizare și restructurare, determină puterea și stabilitatea monedei naționale, obținerea unor performanțe economico-sociale confirmate de competitivitatea internațională.
La 1 ianuarie 2007, în momentul intrării în Uniunea Europeană, România a finalizat un important ciclu de activiate economico financiară. Următoarea etapă are ca scop adoptarea euro. Intrarea în Euroland presupune depășirea mai multor etape obligatorii:
Prima etapă presupune modificarea strategiei monetare prin țintirea inflației.
Intrarea în sistemul ERM (Mecanismul Ratei de Schimb) reprezintă cea de-a doua etapă. Sistemul ERM înseamnă bandă largă, în care cursul de schimb poate să oscileze cu +15% față de un curs pivot.
A treia etapă este banda îngustă, de +2,25%. Dacă timp de doi ani moneda în cauză (leul) nu iese din tunelul îngust, se poate adopta moneda euro.
Aceste lucruri conduc către modernizarea de fond a economiei prin reformele structurale și realizarea unei economii sănătoase care să permită îndeplinirea criteriilor de convergență prezente în Pactul de Stabilitate, liantul țărilor din zona euro.
În literatura de specialitate piața valutară este definită ca „un centru al comerțului cu valute (convertibile) și cu devize (creanțe ale agenților economici naționali asupra agenților economici din alte țări sub forma de înscrisuri în monede străine), constând, de regulă dintr-o bursă valutară și bănci sau case de schimb care au în profil operații cu valute și țin legatura cu bursa” sau „totalitatea tranzacțiilor la vedere și la termen privind schimbul de valute”.
3.3 Instrumentele pieței valutare
Pe piața valutară se fac tranzacții cu valute și cu titluri de credit de tipul cambiilor, cecurilor, biletelor la ordin, valorilor mobiliare exprimate în moneda străină.
„. Prin valuta se înțelege moneda națională a unei țări utilizată ca instrument de rezerva sau pentru plăți și plasamente internaționale. Ea se poate afla în circulație fie sub forma de numerar, fie sub forma de valută în cont (moneda scriptural sub forma disponibilului într-un cont bancar, la termen sau la vedere). Calitatea de valută o poate avea orice monedă națională, indiferent dacă este convertibilă sau nu. În funcție de capacitatea de a fi schimbate în mod liber prin vânzare-cumpărare pe piață , valutele pot fi:
a)valute convertibile reprezintă acele monede care pot fi preschimbate cu alte monede, prin vânzare cumparare libera pe piață. În funcție de categoriile de operațiuni admise la convertire, convertibilitatea poate fi: 1) totală, atunci când sunt îndeplinite simultan doua condiții: moneda care face obiectul convertibilității generale deține preponderența în cadrul schimburilor internaționale și, cea de-a doua, respective moneda constituie în mod curent obiectul vânzărilor-cumpărărilor pe piața schimbului valutar. În prezent doar patru monede sunt complet convertibile: dolarul USA, dolarul Canadian, francul elvețian și yenul japonez. 2)parțial, atunci când sunt admise la convertire numai operațiuni economice curente; în funcție de categoriile de solicitanți, convertibilitatea poate fi: 1)internă, aplicabilă în principiul rezidenților pentru o suma limitată în monede străine , iar în cazul nerezidenților numai pentru operațiuni nominalizate în mod expres (cum ar fi profitul investitorilor străini în vederea repatrierii acestora); 2)externă, aplicabilă rezidenților și nerezidenților b)valute neconvertibile reprezinta acele monede care nu pot fi utilizate ca mijloc de plată decât în interiorul țării emitente c)valute transferabile (de exemplu, rubla transferabilă) îmbracă forma disponibilităților existente într-un cont la o bancă și pot fi transferate (fără a fi convertite)în contul altui partener, cont deschis la aceeași bancă, în vederea efectuării de operațiuni de cont curent sau plasamente.
Devizele reprezintă instrumente de credit și de plată exprimate în valută și care înlocuiesc valuta în stingerea creanțelor pe piața internațională. Din această categorie fac parte: cambia, biletul la ordin și cecul. a)cambia reprezintă denumirea generică pentru efectele de comert, deci pentru titlurile negociabile care fac dovada existenței unei creanțe într-o sumă determinată și plătibilă imediat pe termen scurt(în general 90 de zile). Cambia poate îmbrăca două forme:
-trata și biletul la ordin
-trata reprezinta un înscris pe care creditorul, dă ordin debitorului său sa achite la o anumită dată, numită scadența sau la prezentare o suma de bani determinată unei a treia persoane ,numită beneficiarul sau la ordinul acestuia”
3.4 Piața valutară interbancară și casa de schimb valutar
În cadrul pieței valutare interbancare se efectuează vânzări și cumpărări de valute pe baza monedei naționale, la cursuri de schimb determinate de piață, care este o piață liberă. Clienții (agenții economici) se adresează băncilor economice autorizate cu cererea lor de vânzare-cumpărare. În funcție de aceste cereri ,băncile vor oferi un preț de vânzare (prețul cerut, sau “ask”), la care clienții pot cumpăra de la bancă, sau un preț de vânzare al valutei (prețul oferit ,sau “bid”), la care clienții pot vinde băncii valută.
Această piața dispune de urmatoarele principii de operare:
-mărirea sferei operațiunilor efectuate, adică posibilitatea de a efectua, alături de operațiunile la vedere (spot), și operațiuni la termen (forward); -concentrarea la băncile comerciale autorizate a ordinelor de vânzare-cumpărare a valutelor; -obligația băncilor de a “face piața” (market maker), oferind la solicitarea clienților lor (agenți comerciali), prețuri de vânzare și, respectiv, de cumpărare a valutelor . La această piață, Banca Națională a României este prezentă, având următoarele obligații în funcționarea și organizarea pieței valutare interbancare:
-autorizarea intermediarilor de a acționa pe această piață si ținerea lor sub observație;
-reglementarea și supravegherea pieței valutare;
-publicarea zilnică a cursului de referință a leului, în raport cu monedele străine;
-participarea în mod nemijlocit pe piața valutară, în scopul punerii în aplicare a politicii valutare si protejării monedei naționale;
Referitor la intermediarii care își desfașoară activitatea pe piața valutară din România, Regulamentul valutar emis de Banca Națională a României prevede ca aceștia să fie autorizați de BNR. Pentru a primi aceste autorizații intermedirii trebuie să îndeplinească niște condiții specifice calității de broker sau dealer. Este vorba despre condiții minime ce trebuiesc îndeplinite pentru a putea activa pe piața valutară ca intermediari autorizați. Acestea sunt:
faptul că există capital social adecvat;
existența unei autorizații de funcționare
existența unui spațiu specific și a unei structuri organizatorice, adecvat pentru activitatea de intermediere valutară;
existența unor reguli proprii care să reglementeze procedurile de lucru cu clienții, sistemul de evidență contabilă a operațiunilor valutare ,relațiile cu alți intermediari, competențele și limitele valorice pâna la care se se poate manifesta fiecare arbitraj, precum și limitele de lucru cu ceilalți intermediari autorizați;
se desemnează personalul care ia parte la activitatea schimbului valutar;
realizarea unor relații de corespondent, ce sunt stabilite prin conturi deschise în străinătate;
existența unui sistem operațional specific.
Piața valutară din România are caracteristicile următoare:
doar băncile comerciale și casele de schimb valutare au calitatea de a opera ca intermediari, locul principal fiind cele care ocupa locul principal;
operațiunile la vedere (spot) și cele la termen (forward) reprezintă principalele operațiuni ce se efectuează pe această piață. Acestea sunt prezentate sub trei forme:
-cursul afișat (reprezintă un curs indicativ al băncii, care , în principiu rămâne neschimbat pe percursul întregii zile); -cursul cotat este cursul efectiv . Acesta fluctuează pe parcursul întregii zile și este cel la care banca face tranzacțiile; -cursul de referință este stabilit de către Banca Națională a României. Acesta reprezintă media ponderată a cursurilor zilei respective din sistemul bancar și este tabilit la sfârșitul programului zilnic de lucru.
solicitarea intermediarilor de a afișa și cota în permanență, în perioada cât funcționează piața valutară interbancară, a cursurilor de schimb a cel puțin șase valute;
metoda de cotare folosită este cea directă
cursurile pentru cotațiile la termen sunt stabilite pentru cel puțin trei scadențe: o lună, trei luni și șase luni;
marja dintre cursurile de cumpărare și cele de vânzare se stabilește liber pe piața valutară interbancară;
intermediarii autorizați au obligația să coteze pe piața valutară atât pentru clienții lor , cât și pentru intermediarii autorizați, cursuri informative sau cursuri ferme, la solicitarea acestora. În esență, cotația fermă reprezintă un preț care angajează în mod necondiționat banca. Tranzacția se consideră a fi încheiată și se execută necondiționat în situația în care cotația fermă este acceptată de client.
Băncile efectuează și operațiuni de schimb valutar la un curs limitat, ceea ce nu reprezintă altceva decât un curs limită până la care un client poate solicita efectuarea unei operațiuni.
Casa de schimb valutară
Condiții pentru funcționarea caselor de schimb și a ghișeelor de schimb valutar
În urma condițiilor ce se impun a fi îndeplinite, casele de schimb valutar, înregistrate ca persoane juridice conform Legii nr.31/1990, vor cere Băncii Naționale a
României acordarea de autorizații de funcționare. Aceste clauze presupun următoarele:
schimbul valutar pentru persoanele fizice constituie unicul obiect de activitate, conform statului și contractului de societate, înregistrate potrivit Legii 31/1990;
trebuie prezentat de catre solicitant actul conform căruia dispune de spațiul de lucru destinat exclusiv acțiunii de schimb valutar, cu adresă identificabilă și acces public. Acele spații dobândite de solicitant prin contracte de vânzare-cumparare, închiriere, subînchiriere se consideră în posesia casei de schimb valutar. Referitor la contractele de închiriere și subînchiriere încheiate cu persoanele fizice este obligatorie dovada înregistrării acestora la circumscripția financiară. În cazul ghișeelor de schimb valutar situate în chioșcuri, garaje, în locuri izolate, la subsolurile sau la etajul clădirilor cu destinație de locuință sau alte construcții similare, acestea nu pot fi autorizate. Dacă se solicită de către casa de schimb valutar autorizarea unui punct de schimb valutar într-un spațiu comercial destinat desfașurării și altor activități, punctul de schimb va fi amplasat astfel încât el să fie strict delimitat de restul spațiului prin pereți despărțitori ce vor asigura păastrarea și manipularea în deplină siguranță a valorilor;
solicitantul trebuie să prezinte, conform Legii 31/1990 dovada existenței capitalului social vărsat și a disponibilităților în valută sau lei, în contul casei de schimb valutar; totalitatea disponibilităților nu pot fi mai mici de 20 000 lei sau echivalentul în valută la cursul de referință al Băncii Naționale a României, valabil în ziua depunerii. Dovada existenței acestui capital social se realizează prin prezentarea unui document bancar.
este necesar ca solicitantul să notifice sediul și numele societății/lor bancare unde are deschis/e contul/conturile;
asociții, personalul de conducere și cel angajat al casei de schimb valutar vor prezenta certificatul de cazier judiciar fără antecedente. Operațiunile de schimb valutar vor fi efectuate exclusiv de către personalul angajat;
dotarea necesară derulării activității de schimb valutar trebuie să fie asigurată pentru fiecare punct de schimb valutar în parte. Prin dotare se înțeleg următoarele: -ghișeele vor asigura izolarea casierului față de clienți, precum si de ceilalți lucrători ai casei de schimb valutar; -aparatură pentru verificarea autenticității bancnotelor; -programe și tehnică de calcul ce vor asigura evidența raportărilor operațiunilor în structura și forma solicitate de către Banca Nașională a României; -casă de bani, sistem de alarmă, și alte condiții necesare păstrării în deplină securitate a valorilor;
solicitantul este obligat să prezinte acordul băncii centrale din țara de rezidență pentru transfer de capital deschidere de cont în străinătate (autentificat și tradus la Consulatul României din țara de rezidență), în cazul în care societatea are aport de capital străin sau capital integral străin;
orice documente sau acte justificative ale operațiunii solicitate de către Banca
Națională a României-Oficiul control devize, în vederea autorizării.
În cadrul lor, casele de schimb valutar pot avea un număr nelimitat de puncte de schimb valutar, condiția fiind să îndeplinească cerințelor prevazute la lit. b), e), f) și h) și obținerea autorizației din partea Băncii Naționale a României-Oficiul devize.
Numai după emiterea autorizației de către Banca Națională a României punctele și casele de schimb valutar pot începe efectuarea operațiunilor de schimb valutar, autorizațiile neavând caracter retroactiv. În cazul în care o casă de schimb nu își înnoiește autorizația și funcționează
fără autorizație, Banca Națională a României își rezervă dreptul de a lua măsurile legale de sancționare, acestea putând ajunge până la suspendarea sau refuzul reînnoirii autorizației. Pentru autorizarea caselor de schimb valutar, se vor depune la sucursala Băncii Naționale a României din județul în care își au sediul social o cerere scrisă, însoțită de actele necesare.
„Prețul unei valute exprimat într-o altă valută este stabilit de cursul valutar, ca raport între cele două unități monetare diferite.”
Toate documentele necesare autorizării ghișeului de schimb valutar vor fi prezentate Băncii Naționale a României în original și două fotocopii. Băncii Naționale a României-Oficiul control si devize îi vor fi remise de către sucursală câte un exemplar din documentație semnat și ștampilat pe fiecare filă în parte pentru conformitate cu originalul, impreună cu referatul întocmit de aceasta și avizat de consilierul juridic .
3.5 Operațiuni de schimb valutar
„Casa de schimb valutar poate cumpăra fară limită, în mod liber, contra valută, lei, atât prin intermediul cecurilor de călătorie și al cărților de credit, cât și sub formă de numerar (bancnote sau monede care nu sunt divizionare), de la persoane fizice rezidente și nerezidente.”
În cazul în care o monedă sau o bancnotă falsă este prezentată la un punct de schimb valutar, ea va fi reținută pe bază de proces-verbal, după care predată organelor de poliție abilitate.
Casele de schimb valutar își pot stabili singure cursurile, atât pe cel de vânzare, cât și pe cel de cumpărare.
Lista cursurilor de vânzare-cumpărare pentru cecurile de călătorie, cărțile de credit, pentru valute va fi afișată la loc vizibil, zilnic la începutul programului de lucru.
Se va ține un registru zilnic al tranzacțiilor în care se vor indica vânzările și cumpărările de valută, cărți de credit șicecuri de călătorie, pe felurite valute, sumele în lei plătite, respectiv încasate în cadrul acestor operațiuni.
Raportarea către Banca Națională a României a operațiunilor de schimb valutare se face conform cu normele formulate în acest scop.
Concluzii
În cazul în care se încalcă normele prezentate sau dacă se refuză prezentarea documentelor solicitate în scopul controlului, se ajunge la aplicarea sancțiunilor, și anume:
atenționarea fizică
se suspendă temporar autorizația de funcționare
se retrage autorizația de funcționare
Dacă se suspendă temporar activitatea unei case de schimb valutar sau a unui punct de schimb valutar, autorizația de funcționare va fi predată pe întreaga durată a suprimării la sucursala județeană a Băncii Naționale a României pe teritoriul căreia își desfășoară activitatea. Dacă Banca Națională a României notifică retragerea autorizației de funcționare, societățile respective au obligația de a restitui originalul autorizațiilor notificate, spre a fi retrase, sucursalei Băncii Naționale a României, în raza căreia își desfașoară activitatea.
Bibliografie
1.Adascalitei,V., Studierea fenomenului atractiei comerciale și amplasarea magazinelor, ASE,
2.Angelescu, C, 2009, Economie, Ed. Economică, București
3.Balaure, V. (coord), 2002, Marketing. Editia a II-a revazuta si adaugita, Ed. Uranus, Bucuresti
4.Căescu, Șt., Planificarea strategică în marketing management. Niveluri de planificare strategica, articol aparut in Revista de Marketing Online, vol. 4, nr 4, Ed. Uranus, 2010
5.Camelia Baesu, Economia Comertului, Note de curs
6.Cetină, I. (coord), 2009, Marketingul serviciilor – Fundamente și domenii de specializare, Ed. Uranus, Bucuresti
7.Constantinescu, M., 2009, Marketing sportiv – De la o abordare tranzacțională la o perspectivă relațională, Ed. ASE, București
8.Coralia Angelescu, 2009, Economie, ed.Economica
9.Costea Carmen, Comertul en gros si cu amanuntul: tendinte, mutatii, strategii, 2001, ed. Bucuresti(Curs)
10.Drucker, P.F., 1999, Realitățile lumii de mâine, Ed. Teora, București
11.Economia comertului, note de curs
12.Gogoneață, C.,Gogoneață, B., 1999, Microeconomie, Ed. Economică, București
13.Patriche, D., 2004, Bazele comerțului, Ed. Economică, București
14.Ristea, A., ș.a., Tehnologie comerciala, Ed. EXPERT, Bucuresti, 1995
15.Sinha, I., 2000, Consumers' Perceptions of Promotional Framing of Price, Psychology & Marketing, Vol. 17(3)
16.Smith, A., 2007, An Inquiry into the nature and causes of the Wealth of Nations, Ed. MetaLibri, New York
17.Stanescu, I., Economia comertului, ASE, Bucuresti 1992
Resurse web
www.bpi.ro/fisiere/acteNormative/incidente/lege_1990_31.pdf
www.creeaza.com/afaceri/…/Mecanismul-pietei-valutare-Curs741.php
www.langhel.ase.ro/B2B%20Marketing%202.ppt
www.proiecte.ro/economie/reformele-economiei-privind-tranzitia-roman
http:// ligiagolosoiu.ro/content/MVII/capVI.pdf
http://asecib.ase.ro/ID812/docs/RC2009.pdf
http://conspecte.com/Comert/sectorizarea-activitatii-comerciale-cu-amanuntul.html
http://documents.tips/documents/fundamentele-macroeconomiei.html
http://documents.tips/documents/strategia-de-pret-distributie-si-promovare.html
http://ebooks.unibuc.ro/StiinteADM/sica/5.htm
http://www.bnro.ro/apage-Mobile
http://www.conta-conta.ro/miscellaneous/543_miscellaneous_contabilitate_files%20543_.pdf
http://www.creeaza.com/afaceri/economie/Obiectul-si-agentii-pietei-val845.php
http://www.creeaza.com/afaceri/economie/Piata-monetara-si-politica-mon216.php
http://www.editurauranus.ro/marketing-online/21/pdf/8.pdf
http://www.seap.usv.ro/et/component/option,com_docman/task,doc_download/gid,1044/Itemid,1/lang,Romana/.
http://www.universitatea/cantemir.ro/CursuriRei/documente/REL%20FIN%20MON%20INT%20C5.pdf.
http://xa.yimg.com/kq/groups/31477309/205841283/name/cap23mod.pdf
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Piata de Retail Privind Schimburile Valutare din Romaniadocx (ID: 119056)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.