Percepția Publică și Personalitatea Unui Deținut”

=== 37df5163e9fdf1142ce2366c255201db40b41c30_423910_1 ===

ARGUMENT

Prima problemă care se ridică privind delincvența este legată de necesitatea utilizării acestui termen în loc de alți termini consacrați juridic și folosiți pentru indivizii care încalcă normele juridico-penale.

Acest termen provine de la cuvântul francez delinquance care,la rândul lui , are originea în latinescul delinquere și desemnează ansamblul abaterilor și încălcărilor de norme sociale,sancționate juridic,săvârșite de indivizi .

Plasat ,de cele mai multe ori ,în aria inadaptării sociale ,a tulburărilor de comportament și personalitate ,fenomenul de delicvență,implică o serie de probleme complexe ,care nu pot fi evidențiate și soluționate doar din perspectiva unei singure discipline.

De aceea ,cercetarea științifică în acest domeniu are un pronunțat caracter inter- și multidisciplinar ,presupunând abordarea din diferite unghiuri de vedere – psihologic ,psihiatric ,sociologic ,pedagogic ,juridic , criminologic ,etc- a motivațiilor și cauzelor comportamentului delicvent,pentru a fi în măsură să ofere un răspuns semnificativ și adecvat la întrebarea:de ce încalcă indivizii normele penale ?

Pentru a răspunde ,în mod corect ,la o asemenea întrebare sunt necesare studii detaliate asupra trăsăturilor individuale și a variabilelor sociale care caracterizează situația de viață a indivizilor ,ca și asupra mecanismelor etiologice de producere a delicvenței ,iar ,în acest sens, cercetarea științifică trebuie să fie în măsură să conjuge puncte de vedere aparținând unor discipline diferite.

Dacă obiectivele teoretice ale acestui tip de cercetare complexă vizează ,cu prioritate ,cauzele ,semnificațiile individuale și sociale ale comportamentului delicvent,obiectivele ei cu caracter practic și se referă,cu precădere, la necesitatea identificării unor modalități operaționale de prevenire și combatere a fenomenului de încălcare a normelor penale,ceea ce implică cooperarea factorilor de rol educațional cu aceia care se ocupă de evaluarea științifică a comportamentului,structurilor sociale,mediului cultural,funcționalității normei juridice.

CAPITOLUL 1

DELICVENȚA

Delicvența este ansamblul conduitelor și stărilor pe care membrii unui grup le judecă drept neconforme cu așteptările,normele sau valorile lor și care,în consecință,riscă să trezească din partea lor reprobare și sancțiuni.Normalitatea și delincvența sunt noțiuni care vehiculează un sens statistic .

Ideea este următoarea:conduitele normale sunt frecvente și actele deviante sunt rare.Să mai departe :cu cât un act este mai delincvent ,cu atât el este mai rar.Din acest punct de vedere,analiza lui Wilkins (1964) a fost deplin acceptată atât în psiohosociologia delincvenței ,cât și în criminologie.Autorul își reprezintă distribuția comportamentelor morale pe o curbă Gauss,ca aceea curent utilizată pentru descrierea rezultatelor testelor de inteligență.

La una din extremitățile distribuției se află un număr foarte mic de comportamente criminale (sau rele,condamnabile,perverse),la cealaltă ,o cantitate foarte mică de conduite extrem de bune ,virtuoase,admirabile.

Delincvența,din punct de vedere obiectiv,este veche la fel cu modalitățile de maltratare și victimizare a individului.

Asemenea practici au culminat cu infanticidul-uciderea deliberată a copilului-care era o practică regulată în societățile antice.

Fenomenul delincvenței este larg dezbătut ,antrenând specialiști din diverse domenii : medical ,sociologic , psihologic , pedagogic , conferindu-i acestui fenomen o investigație interdisciplinară.( Raymond Boudon ,2011, pg.302)

Rezultatul delincvenței sub anumite înfățișări ( psihologice,juridice sau sociologice ) scot în evidență amănunte ce vor evidenția definiția amintită .Această definiție nu este lipsită de ambiguități.

Delicvența apare de la început ca o activitate ce dezamăgește o așteptare ,ce violează o normă socială sau neagă o valoare.Noțiunea de delicvență presupune existența unui univers normativ. ( Raymond Boudon ,2011, pg.441)

Literatura de specialitate menționează faptul că în anumite domenii delincvența este cunoscută sub mai multe denumiri .Astfel :

●Din punct de vedere medical , delincvența este considerată comportament deviant;

● Psihologii consideră că delincvența se poate rezuma doar la acei indivizi care nu se pot adapta la diferite medii sociale – indivizi inadaptați;

● La polul opus mediul juridic atribuie delincvența acelor indivizi considerați problema societății – indivizi problemă , indivizi delicvenți.( Sorin M.Rădulescu ,Dan Banciu-Introducere în sociologia delicvenței ,Editura Medicală,București,2004,pg.116)

Prin amploarea și prin gravitatea sa, problema delincvenței nu mai poate fi trecută sub tăcere și reprezintă în prezent obiectul a numeroase cercetări ce se interesează mai ales de dimensiunile psihopatologice, instituționale și etice.

Delincvența în rândul indivizilor, prin frecvența și creșterea constantă ,devine o adevărată problemă a societății.

Influența transformărilor socio-culturale (creșterea numărului de divorțuri, al familiilor monoparentale, accelerarea cadrului de viață: stres, oboseală, izolare etc.) sunt doar unele din cauzele creșterii numărului de delicte cauzate de indivizi indifferent de mediul de proveniență.

1.1.Incidența

În anii ’50 creșterea populației din închisori a fost tot timpul mai mare decât numărul de locuri disponibile, fenomen aflat într-un contrast puternic față epoca interbelică, când închisorile erau pe jumătate ocupate.

Spre exemplu, în anul 1928 erau doar puțin peste 11000 de deținuți într-un sistem care putea oferi 20.000 de celule. Până în anul 1938 numărul deținuților a rămas în jurul cifrei de 11000 iar multe penitenciare au fost închise pentru că s-a considerat că nu mai sunt necesare.

Se constată o diferență izbitoare față de epoca postbelică, în care a apărut o creștere a infracțiunilor înregistrate (de la 280.000 în 1938, la 1,334,000 în 1965).

Populația din penitenciare a înregistrat o creștere modestă în anii ’80, moment în care a fost atins vârful de 50.000 persoane private de libertate – anii 1988-1989 și apoi a scăzut la începutul anilor ’90 la 45.000.

Între anii 1993 și crescut rapid cu 47%, numărul deținuților ajungând la 65.300.Cel mai mare număr ,71220 de persoane private de libertate, a fost atins în iunie 2002.

Explicația unei creșteri a populației carcerale a fost oferită de către Andrew Millie și colegii săi care au argumentat acest lucru ca fiind o combinație a mai multor factori:

-un climat de opinie mai punitiv;

-o legislație mai drastică;

-ghidarea sentințelor mai puțin către clemență;

-unele schimbări în domeniul acuzării;

-percepția instanțelor asupra schimbărilor din domeniul acuzării.

Spre exemplu, la mijlocul anilor ’80, 22 % din deținuți executau condamnări de peste 4 ani, dar până la mijlocul anilor 2000 s-a ajuns la 46%.Aceste schimbări sunt parțial explicabile prin introducerea eliberării condiționate în 1967 dar cel mai important punct de notat este acela că deținuții pe termen lung domină majoritatea penitenciarelor și această chestiune preocupă constant administrațiile penitenciare, având consecințe și asupra celorlalți condamnați.

În prezent o mare parte din statele membre ale UE se confruntă cu suprapopularea penitenciarelor iar majoritatea penitenciarelor din Europa au în custodie deținuți într-un număr mai mare decât cel pentru care au fost proiectate inițial. Aceasta problemă este prezentă în multe state membre ale UE.

Supraaglomerarea penitenciarelor și creșterea populației penitenciare pune probleme majore administrației penitenciare și sistemului judiciar în ansamblu.

Ea afectează managementul instituțiilor penale și, în plus, creează o mare provocare în aplicarea principiilor respectării drepturilor omului ața cum au fost stabilite în Convenția Europeana.La această problema contribuie atât numărul și durata condamnărilor pe termen lung, cât și numărul deținuților străini care sunt încarcerați în alte state membre ale UE.

Unele soluții ar putea fi acelea în tratarea afecțiunilor psihice și a cazurilor de dependență de droguri în afara unităților penitenciare, precum și folosirea pedepselor alternative ca răspuns la faptele penale comise fără violența.

Reglementările în vigoare cer ca fiecărui deținut să-i fie asigurat un pat individual și un spațiu de patru metri pătrați/sase metri cubi de aer. Dacă ne raportăm la numărul de 33044 deținuți aflați în prezent în sistemul penitenciar din România vom constata că gradul de supraaglomerare este de119,29 %.

Supraaglomerarea sistemului penitenciar românesc determină și implicații financiare pe care statul român este nevoit să le suporte. Astfel, România a fost condamnată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în foarte multe cazuri în care foști sau actuali deținuți reclamă printre altele și supraaglomerarea din locurile de deținere în care au fost încarcerați.

1.2. Teorii care stau la baza explicarii comportamentului delincvent

Abordarea fenomenului de delincvență a mecanismelor sale de producere și manifestă își justifică actualitatea și pertinența prin caracterul mai mult sau mai puțin intens al acestui fenomen ale cărui efecte negative nu pot fi negate sau subestimate de sociologi ,psihologi ,medici ,psihiatri ,juriști ,criminologi.

Ca fenomen social și antisocial ,delincvența se caracterizează ,totodată ,printr-o serie de trăsături și note specifice ,distinct pentru o societate sau alta ,care derivă atât din condițiile socioeconomic și cultural ale societății respective ,cât și din modalitatea de concepere ,sancționare și tratare a delictelor comise de adolescenți și tineri.(Sorin N.Rădulescu Dan Banciu –Introducere în sociologia delicvenței , pg.58).

Unele dintre aceste teze și teorii nu au decât o capacitate de generalizare limitată la cadrul social particular în care se desfășoară actele delincvente ale indivizilor,altele au o rază mai mare de generalizare,fiind valide în contexte sociale diferite.(Sorin M.Rădulescu ,Dan Banciu-Introducere în sociologia delicvenței,Editura Medicală,București,2004,pg.134)

În consecință,analiza delictelor comise de indivizi se face după o etiologie psihologizantă,accentuându-se rolul prioritar al unor perturbări , datorate în special conflictelor familiale fiind chiar utilizate o serie de concepte de nuanță psihanalitică,cum ar fi cele de identificare,compensare,supraeu.(Paula constantinescu ,Tamara Dobrin,l.Gavriliu, 2000,pg.247)

●Teorii conform cărora delincvența constituie un efect nemijlocit al conflictelor între diferitele categorii de indivizi și obstrucțiile organizaționale de a avea ,putere .

Acestea antrenează neânțelegeri între indivizi privind utilizarea optimă apărând un conflict puternic între scopurile dezirabile și mijloacele legitime de apărare.

Întrucât majoritatea studiilor și cercetărilor efectuate în diverse țări au demonstrat că aceeași structură socială și culturală poate genera atât comportamente normale ,cât și conduite deviante și delincvente în rândul indivizilor –aceștia nemaiputând fi,în general,identificați cu indivizii deficienți mintali-se acceptă tot mai mult ideea conform căreia apariția manifestărilor antisociale nu poate fi înțeleasă și explicată în funcție de un singur factor ( societatea și individul),ci în funcție de un complex de factori aflați în interacțiune reciprocă .( Sorin N.Rădulescu Dan Banciu –Introducere în sociologia delicvenței, pg.59).

1.2.1.Teoriile biologice

Bolile mintale au fost și ele analizate din punct de vedere social .Au fost abordate originea social a anumitor simptome psihice ,răspândirea tulburărilor mentale și lumea social a azilurilor.

În ceea ce privește handicapurile fizice ,unii sociologi și psihologi au studiat relațiile tensionate care pot fi observate în momentul interacțiunii persoanelor,,normale,, cu cele surde ,nevăzătoare,obese ,handicapate ,etc.

Este oare oportun să se includă în delincvență lucruri atât de diferite cum sunt omuciderea și surditatea ? Înainte de a răspunde la această întrebare,trebuie mai întâi să subliniem că în universal delincvenței există o gradație,de la perfect voluntar la involuntar.

Inspirându-ne din Merton (1971,pg,829-831),din Moscovici (1979) și din Montaino și Sagarin (1977 ),putem distinge două categorii de delincvenți,de la cel mai mult la cel mai puțin voluntar.

1.Handicații.Când discutăm despre surzi,orbi,cocoșați,paraplegii,debili și bolnavi mintali ale căror tulburări rezultă dintr-o leziune organic ,părăsim domeniul acțiunii voluntare.Unii specialiști au fost preocupați de modul în care se desfășoară interacțiunea dintre handicapații fizici și persoanele aflate în anturajul lor.

2.Indivizii cu tulburări de comportament .Aici pătrundem într-o zonă intermediară,unde caracterul voluntar al actului nu este nici clar acceptat,nici exclus.

Astfel ,alcoolicii și toxicomanii acționează,cel puțin în primele faze ale evoluției lor, în mod voluntar,dar dacă se instalează dependența ,ei încetează de a mai fi complet liberi.

De asemenea ,există tulburări mentale ,cum ar fi nevroza ,sociopatia ,tulburările de character ,la care este dificil să separăm latura de compulsiune de latura de determinare.

1.2.2. Teoriile psihologice

Teoria ,,rezistenței,,la frustrare. O teorie particulară care încearcă concilierea punctului de vedere psihologic cu cel sociologic ,este așa-numita teorie a ,,rezistenței,, la frustrare ,elaborată de W.C.Reckless care,pornind de la critica conceptului de ,,cauză,, a delincvenței,propune elaborarea unui sistem de ipoteze explicative capabil să suplinească deficiențele teoriei ,,cauzale,,. .(Sorin M.Rădulescu ,Dan Banciu-Introducere în sociologia delicvenței,Editura Medicală,București,2004,pg.144)

Acest model de abordare a delincvenței are ca fundament conceptul ,,structura interioară,, a individului ,care poate fi caracterizat ca un adevărat ,,scut de rezistență ,, împotriva abaterilor de la normele sociale și a demoralizării .

Există ,subliniează Reckless ,,, o structură socială externă și o structură psihică interioară,care acționează ca mecanisme de protecție în calea frustrării și a agresivității individului.(Tamara Dobrin-Sociologia delicvenței,Editura Medicală, București,2006,pg.88)

Structura sau ,,rezistența,, externă este alcătuită din grupurile sociale la care individual participă și este socializat (familie,vecinătate,prieteni) și care oferă posibilitatea dobândirii unui status , asigurarea unor mijloace legitime de realizare a scopurilor ,sentimentul identificării cu grupul.

În schimb ,structura interioară dobândește o importanță și o semnificație aparte în anumite moment,reprezentând o adevărată ,,matrice,, care asigură individului conștiința identității de sine și a imaginii despre sine în raport cu alte persoane sau grupuri,convingerea orientării spre scopuri dezirabile și ,,toleranță,, la frustrare.

Acordând un rol precumpănitor structurii interne de rezistență,Reckess consideră că elementele ei pot fi cunoscute prin teste de personalitate și de predicție ,ceea ce reprezintă un mijloc de prevenire a apariției sentimentului de frustrare-agresivitate ,declanșator ,la rândul său ,de acte deviante și delincvente.

Totuși ,spre deosebire de teoriile psihologice ,el nu acceptă ideea unei corelații directe între frustrare și agresivitate ,ca factor (cauze) principali implicați în etiologia actului delincvent.

Dezvoltând aceste idei,alți autori consideră că manifestările delincvente ale indivizilor se datorează ,în mare măsură ,capacității reduse de depășire a situațiilor de frustrare .

Starea de frustrare poate apărea ori de câte ori individual se confruntă cu un obstacol sau cu o barieră socială,care-l împiedică să-și satisfacă interesele și scopurile personale.Ea se manifestă printr-o tensiune afectivă sporită ,care-l poate conduce pe individ la desfășurarea unor activități deviante ,prin utilizarea unor mijloace ilicite .

Capacitatea unui individ de a surmonta o situație de frustrare ,fără a face apel la mijloace de răspuns inadecvate ,a fost definită ,, toleranță ,, la frustrare ,care poate acționa fie ca element favorizant stimulator ,fie ca frână în realizarea scopurilor personale cu mijloace ilicite sau licite.( Sorin N.Rădulescu Dan Banciu –Introducere în sociologia delicvenței , pg.64)

Teoria ,,asocierilor diferențiale,,. Considerând comportamentul delincvent ca fiind alcătuit atât din ,,elemente care intră în joc în momentul comiterii faptei ,,(circumstanțele și împrejurările socioeconomic și culturale),cât și de ,, elementele care au influențat anterior viața individului delincvent ,,( așa- numita anamneză socială),sociologul și criminologul American E.R.Sutherland elaborează o teorie,,genetică,, a delicvenței ,denumită a ,, asocierilor diferențiale,, ,ale cărei principii și ipoteze sunt expuse în celebra lucrare ,,Principles of Criminology,, .

Teoria lui Sutherland pleacă de la premisa că în viața socială indivizii,atât cei adulți ,cât și cei tineri se confruntă cu modele pozitive (conformiste) și negative (neconformiste) de comportament și conduite,care nu se transmit nici pe cale ereditară ,nici nu se imită ,ci se ,, învață,, în cadrul proceselor de comunicare și relaționare socială dintre indivizi și grupuri diverse.

Această,,comunicare poate fi atât verbală cât și comportamentală ,transmisă prin,,exemplu ,, altor personae cu care se vine în contact direct .

Procesul de ,,învățare,, a delicvenței nu este însă liniar ,ci include mai multe trăsături și moment în desfășurarea sa.

Teoria lui Sutherland pleacă de la premisa că în viața socială indivizii,atât cei adulți ,cât și cei tineri se confruntă cu modele pozitive (conformiste) și negative (neconformiste) de comportament și conduite,care nu se transmit nici pe cale ereditară ,nici nu se imită ,ci se ,, învață,, în cadrul proceselor de comunicare și relaționare socială dintre indivizi și grupuri diverse.

Procesul de ,,învățare,, a delicvenței nu este însă liniar ,ci include mai multe trăsături și moment în desfășurarea sa.

Mai întâi ,indivizii,aflându-se în contact unii cu alții ,încep să-și orienteze mobilurile ,scopurile și atitudinile în funcție de interpretările favorabile sau nefavorabile pe care le acordă regulilor și dispozițiilor legale .

Este deci posibil ca în anumite grupuri sociale să predomine acele persoane pentru care , în mod variabil ,dispozițiile legale reprezintă reguli de necontestat ,datorită internalizării și acceptării prohibițiilor și restricțiilor sociale .

În schimb ,în alte grupuri predomină indivizii care înclină spre violarea acelorași dispoziții legale.

În consecință atașarea sau asocierea unui individ la unul sau altul dintre cele două grupuri-conformiste (nondelincvente) sau nonconformist (delincvente)-reprezintă momentul cel mai important de care depinde evoluția ulterioară a carierei individului.

Astfel , acei indivizi care se vor ,,asocia,, ( de unde și denumirea de ,, asociere diferențiată,,) grupurilor care respect regulile legale,nevenind în contact cu modele criminale ,se vor adapta mai ușor în societatea bazată pe consens ,evitând parcurgerea unei cariere delincvente.

Indivizii care devin delincvenți sunt confruntați mai mult cu modele criminale aparținând acelor grupuri care nu acceptă ,nu recunosc sau nu respectă normele legale. .( Sorin N.Rădulescu Dan Banciu –Introducere în sociologia delicvenței , pg.66)

Teoria ,,dezorganizării sociale ,, O tentativă mai consistentă de interpretare sociologică a delincvenței aparține așa-numitei Școli de la Chicago ,care, se confruntată cu ,,explozia,, de criminalitate apărută în societatea americană interbelică ,a avansat un set de ipoteze și paradigme care încearcă să surprindă influența proceselor de schimbare și dezvoltare ,mai exact,a efectelor secundare negative declanșate de acestea asupra fenomenului de delincvență.( Sorin M.Rădulescu ,Dan Banciu-Introducere în sociologia delicvenței,Editura Medicală,București,2004,pg.176)

Conform acestei orientări ,geneza și dinamica delincvenței sunt determinate sensibil de marile depresiuni sau crize sociale și economice ,de fenomenele de urbanizare și exod rural .

Rata delicvenței este mai ridicată în ariile și zonele caracterizate prin deteriorarea fizică ,declin de populație ,dezintegrare culturală ,ceea ce împiedică exercitarea adecvată a controlului social al comunității ,generând fenomene de ,, dezorganizare socială ,, , marginalizare ,devianță.(Sorin M.Rădulescu ,Dan Banciu-Introducere în sociologia delicvenței,Editura Medicală,București,2004,pg.144)

Teoria ,,dezorganizarii sociale,, consideră că factorul determinant în mecanismul cauzal al delincvenței îl reprezintă scăderea funcțiilor de socializare și control exercitate de comunitate și vecinătate,destabilizarea ordinii sociale și a coeziunii grupurilor eterogenității populației și varietății normelor de conduită ,ca și multiplicării fenomenelor aculturative în cadrul orașului .

În consecință cauzele ,,primare,, ale delincvenței rezidă în interiorul comunității urbane care ,datorită aglomerării de populație ,a diversificării spațiilor și serviciilor comerciale și sociale ,devine prin ea însăși o sursă potențială criminogenă ,prin ,,atragerea ,, și ,,ispitirea ,, unor tineri de a comite acte și de delicate penale.

Teoria ,,subculturilor delincvente ,, și teoria ,,grupurilor de la marginea străzii ,, Privind valorile sociale ca un important suport în determinarea comportamentului deviant al indivizilor,această teorie afirmă necesitatea de a observa resorturile intime ale delincvenței din perspective particulare a ,, subculturilor,, existente în cadrul unei societăți. .(Sorin M.Rădulescu ,Dan Banciu-Introducere în sociologia delicvenței,Editura Medicală,București,2004,pg.144)

Principalii reprezentanți ai acestei orientări consideră că subcultura reprezintă o subdiviziune a modelelor culturale la care participă o parte din grupurile sociale.

Aceste subculturi apar ca o reacție de protest față de normele și valorile societății,grupând indivizii care au sentimentul că le sunt blocate posibilitățile și mijloacele de acces pre valorile și bunurile sociale.( Sorin M.Rădulescu ,Dan Banciu-Introducere în sociologia delicvenței,Editura Medicală,București,2004,pg.176)

Din acest motiv, orice subcultură include un set de valori și norme diferite de cel al societății ,uneori fiind chiar în contradicție cu sistemul de valori dominante .

Atunci când indivizii aparținând unor asemenea subculturi utilizează modalități și mijloace ilegitime și antisociale pentru a-și realize nevoile și scopurile ,ne aflăm în fața unor ,, subculturi delincvente ,, .

În cadrul acestor subculturi există un sistem de valori și norme,standard și reguli de conduită,în funcție de care sunt exercitate rolurile membrilor și sunt apreciate performanțe.

Normele reprezintă,de fapt, standard sau etaloane în funcție de care conduita individului este valorizată pozitiv sau negativ.

Ele impun sau interzic săvârșirea anumitor acțiuni ,fiind elaborate într-o formă generală și impersonală ,stabilind în ce măsură un individ poate să îndeplinească sau nu un anumit rol în funcție de poziția sa socială.

Teoreticienii ,,etichetării sociale,, concept delincvența juvenilă ca tip special de ,,reacție socială,, de apărare din partea societății sau a anumitor grupuri,natura și intensitatea acestei reacții depinzând de o serie de factori ,cum ar fi puterea ,clasa privilegiată ,bogăția,etc. .(Sorin M.Rădulescu ,Dan Banciu-Introducere în sociologia delicvenței juvenile,Editura Medicală,București,2004,pg.145)

De multe ori cei care dețin puterea sau bogăția ,făcând parte din categoriile privilegiate social ,au tendința de a ,, eticheta,, ca deviante actele nonconformist ale unor indivizi proveniți din clasele de jos au mijlocii ale societății ,care ,la rândul lor ,fie că accept eticheta ,comportându-se în conformitate cu ea ,fie că o resping ,adoptă noi conduite.

Identificând existența unor tipuri și niveluri diferite de socializare,Cohen evidențiează faptul că în familiile cu copiii asimilează,prin intermediul părinților,modele de valori și norme omogene și coerente, în timp ce prin socializarea făcută de școală această omogenitate dispare .

În consecință ,sistemul de valori prin care sunt appreciate performanțele tinerilor din școală aparține claselor privilegiate sau care dețin puterea .Din acest motiv ,supuși presiunii celor două forme de socializare-familială și școlară –copiii aparținând claselor defavorizante reacționează într-un mod asemănător nevrozei ,prin exteriorizarea frustrării și asocierea în bande sau ,,subculture,, delincvente .

În felul acesta ,,subculture ,, delincventă apare ca o reacție față de valorile și normele clasei privilegiate ,banda de tineri delincvenți adoptând o conduit și un comportament conforme cu standardele,,subculturii,, din care fac parte.( .( Sorin N.Rădulescu Dan Banciu –Introducere în sociologia delicvenței Juvenile , pg.70)

1.2.3. Teoriile sociologice

Delincvențele și integrarea socială.Fără a conferi o extensie nepotrivită conceptului de integrare,este posibil să arătăm că acesta se aplică nu numai la sinucidere și omucidere,ci și la delincvența juvenilă și la toxicomanie.

Acest lucru reiese din cercetările variate asupra cartierelor urbane cu criminalitate ridicată,asupra tinerilor delincvenți și asupra tinerilor consumatori de droguri.

Urbanizarea și ariile de delincvență.Faptul că urbanizarea este însoțită de mai multe forme de delincvență a devenit ,practic , un loc comun al sociologiei.

Halbwachs (1930) demonstrase că în secolul al XIX-lea și la începutul secolului XX,peste tot unde viața urbană lua locul vieții rurale ,ratele de sinucidere se dublau practic.

Raporturile dintre urbanizare și criminalitate sunt și mai bine cunoscute : frecvența crimelor variează direct proporțional cu mărimea orașelor.O nuanță important trebuie totuși adăugată.

Crima este distribuită foarte inegal pe același teritoriu urban.Această constatare a fost făcută la Chicago ,de Shaw și McKay în anul 1942.

Un fapt trebuie semnalat : distribuția în spațiu a criminalității se schimbă foarte puțin într-un interval de 20 de ani .

Criminologii folosesc expresia ,,arii de delincvență ,, pentru a desemna aceste zone urbane în care se concentrează delincvenții .

Or ,se pare că aceste arii prezintă și rate de sinucidere ,alcoholism și toxicomanie deosebit de ridicate .În plus ,aceste sectoare se deosebesc prin rate ridicate ale indivizilor care trăiesc singuri ,ale familiilor monoparentale ,ale nașterilor nelegitime ,ale mobilităților rezidențiale și ale dependenței economice .

Toate acestea permit desprinderea a trei teorii:

1.Mai întâi ,nu opoziția oraș- sat are importanță ,ci fenomenul concentrării delincvenților în anumite sectoare ale orașelor mari ;

2.În al doilea rând ,aceste zone ar putea la fel de bines ă se numească arii de devianță ,deoarece aici se regăsește nu numai o criminalitate ridicată ,ci și sinucideri foarte numeroase și un număr de toxicomanii ;

3.În al treilea rând,aceste zone de delincvență suferă în mod manifest de o lipsă de integrare social ,fapt perceptibil în solitudinea locuitorilor lor și în mobilitatea acestora.

Totul indică faptul că ariile de delincvență sunt lumi în care raporturile sociale sunt slabe,intermitente ,anonime și distante.

Controlul social al delincvenței ca process.Potrivit literaturii de specialitate , am văzut că de-a lungul anilor s-a constituit un corpus de concept și observații ce se dovedesc a fi util pentru înțelegerea delincvenței .Se folosește expresia,,teoria controlului social ,, pentru desemnarea acestui corpus ( se vorbește și despre teoria reglării sociale și despre teoria integrării sociale).

Totuși ,după Durkheim,sociologii au tendința de a considera controlul social ca rezultând din acțiunea unei entități supraindividuale-,,societatea ,, , grupul,,-asupra membrilor care o alcătuiesc.

Nu este necesar să se postuleze existența unei asemenea totalități pentru a se explica conformarea sau delicvența.

Inteligibilitatea acestor comportamente ar trebui să iasă mai bine în evidență dacă le concepem ca rezultate ale proceselor ce se desfășoară chiar în sânul interacțiunii sociale.

Din această perspectivă ,reglarea social apare în mod spontan din acțiunile indivizilor care încearcă să se influențeze reciproc.

Astfel conceput,controlul social va fi definit ca ansamblul proceselor prin care membrii unui grup se încurajează ,unii pe alții ,pentru a ține seama de așteptările lor reciproce și pentru a respecta normele pe care și le fixează.

Faptul că integrarea social întreține raporturi strânse cu fenomenele de reglare reiese în mod evident din cele prezentate anterior.

Integrarea socială a delincvenților este definită prin calitatea și frecvența relațiilor ce se leagă în sânul unui grup ,precum și prin gradul de angajare a amembrilor săi în activități commune.

Un grup este integrat când aceia care îl alcătuiesc se cunosc,își vorbesc,se apreciează ,se ajută reciproc și sunt angajați în activități commune.

Controlul social este o formă de influență care se realizează în și prin relații interpersonale.

Integrarea face posibilă această influență ,dându-i unuia ocazia să își manifeste așteptările ,altuia să fie receptive la ele.

Un comportament perceput ca delincvent de unul din partenerii relației nu poate fi repetat la inifinit .

El va conduce fie la ruptură,fie la o formă oarecare de toleranță,caz în care va înceta să mai fie deviant.Canalizarea intervine și în celălalt sens:o interacțiune anemic favorizează delincvența.

Într-adevăr ,acolo unde raporturile se destind ,se degradează sau se dizolvă în indiferență,presiunile sociale își pierd forța , iar comportamentele delincvente pot să se manifeste fără a întâlni obstacole.

Individul socialmente dezinteresat scapă influenței celuilalt și pierde cu ușurință simțul măsurii.

Reacțiile în fața delincvenței pot suscita o mișcare centripetă care îl atrage pe delincvent spre respectarea regulii.

Ele pot declanșa și o mișcare centrifugă care îl îndepărtează din ce în ce mai mult de normative.

Cercetările privind delincvența juvenilă ne dau un fel de imagine inversată a reacțiilor la delincvențele generatoare de conformitate.

Părinții de delincvenți cronici au tendința de a fi pasivi,trecând cu vederea un mare număr de greșeli și neglijând să se informeze asupra activităților copilului;ei sunt inconstanți,pedepsind astăzi ce au tolerat ieri;sunt excesivi,explodând periodic și bătându-și cumplit copilul.Pe scurt, ei reacționează nedrept ,imprevizibil și fără măsură .

O altă modalitate de a reacționa la delincvență este de a o tolera .A se abține, a accepta sau a suporta în liniște comportamentul altădată condamnat.

CAPITOLUL 2

PERCEPȚIA PUBLICĂ (REPREZENTAREA SOCIALĂ)

Sociologia percepției publice reprezintă o tradiție sociologică importantă.Nu este decât una dintre tradițiile existente ,dar ea se impune atenției prin transparență epistemologică și eficacitatea practică:

– prin transparență epistemiologică :sociologia percepției publice se definește printr-un ansamblul de principia clare ,întemeiate pe natura lucrurilor;

– prin eficacitate : interesul pe care îl trezește sociologia –ca orice disciplină științifică- se măsoară prin capacitate ape care o are de a explica fenomenele ce sunt la prima vedere confuse pentru spirit.

Or sociologia percepției publice a demonstrat din plin că este în măsură să răspundă acestei exigențe.

Principiile fundamentale pe care se bazează o comunitate științifică sunt de obicei considerate paradigma acesteia.

O paradigmă a percepției publice este într-un anume fel ansamblul de reguli de bază care îl ghidează pe cercetător în activitatea sa.

Se vorbește ,de exemplu, despre paradigm percepției publice pentru a desemna principiile pe care se bazează teoriile propuse de Descartes .

Aceste principia îl invită pe cercetător să își reprezinte toate fenomenele natural în mod mecanic .

2.1.Teoria Reprezentării Sociale 

Astăzi ,în definirea percepției se pornește fie de la teoria reflectării,fie de la teoria informației.

Științele sociale își au și ele paradigmele lor.Una dintre ele este cea desemnată în general prin noțiunea de sociologie a percepției publice .

Conform principiului fundamental al sociologiei percepției publice,faptul că orice fenomen social,indifferent de natura lui,este întotdeauna rezultatul unor acțiuni ,atitudini,credințe și , în general,al unor percepții individuale este considerat de maximă seriozitate.

Un alt principiu ce vine în completarea celui menționat,afirmă că sociologul care vrea să explice un fenomen social trebuie să regăsească sensul percepției publice aflate la originea ei.

Astfel,percepția publică este definită ca reflectarea subiectivă nemijlocită,în formă de imagine ,a obiectelor și fenomenelor externe ce acționează în momentul data supra noastră prin ansamblul însușirilor și componentelor lor.

Se observă imediat deosebirea ei de senzație,definită ca reflectare de tip secvențial- unidimensional ,a unor însușiri singular isolate ale obiectului.

Se subliniează,de asemenea , condiția obiectivă obligatorie a percepției sociale :prezența și acțiunea direct a stimulului complex asupra organelor corespunzătoare.

Reflectând obiectul în unitatea însușirilor și părților sale component ,percepția social constituie un nivel calitativ superior de realizare a realității,care permite nu numai simple discriminări,ci și operații mai complexe de identificare și clasificare.

Pe baza conținutului reflectoriu al imaginii perceptive din punct de vedere social,putem răspunde adecvat la întrebarea ,, ce este acest obiect ?,, și putem ,corespunzător, să-l individualizăm printre altele sau să-l raportăm la o clasă supraordonată.

Din perspective teoriei informației,percepția social se definește ca proces de comunicare direct între subiect și lumea externă,mediat de un ansamblu de operații și transformări.

Fiind o entitate informațională, perceptual poate fi obiectiv evaluat prin cele trei dimensiuni ale informație: dimensiunea statistico- matematică,dimensiunea semantic și dimensiunea pragmatică.

Prima ne permite să determinăm volumul sau cantitatea de informație obiectiv extrasă și înglobată în imaginea actual a subiectului perceput.

Dimensiunea semantică ne permite să evaluăm fidelitatea,relevanța și reprezentativitatea informațiilor pe care le integrează imaginea perceptivă.

În conformitate cu sociologia percepției publice,toate fenomenele sociale inclusiv schimbările intervenite, se explică în același mod.Principiile percepției publice pot părea banale .

O societate este individualist în sens sociologic atunci când pentru ea autonomia individului este considerată o valoare dominantă.

La modul general ,cercetătorii recunosc fără ezitare că actorul social se mișcă într-un context care ,în bună măsură ,I se impune .

Deci,acest principiu nu presupune conceperea societății cu o juxtapunere de singurătății programatoare.Imaginea pe care o vehiculează despre societate nu este atomistă ci interacționistă ,ceea ce este,bineânțeles ,altceva.

Pe de altă parte ,trebuie remarcat că alți cercetători nu interzic ( de c ear face-o ?) regruparea actorilor sociali în categorii,dacă aceștia se găsesc într-o situație analogă și dacă, este de așteptat să se observe din partea lor o atitudine asemănătoare în legătură cu subiect sau altul.

Faptul că percepția publică nu este întotdeauna acceptată nu se datorează exclusive acestor obiecții și interpretări greșite ,ci și dificultății de a-l aplica , chiar dacă traduce o idée simplă și banală .

În context,se pune întrebarea : câte însușiri și ,respective ,ce cantitate minimă de informație este necesară pentru o discriminare și identificare corectă a obiectului dat ?

Se va putea constata cu acest prilej că,în cazul obiectivelor familiar ,pe care le-am perceput sau le percepem în mod current, este nevoie de extragerea unei cantități mai mici de informație pentru a fi discriminate sau identificate,decât în cazul obiectelor de aceeași complexitate ,dar pe care le percepem prima dată.

Dimensiunea pragmatic rezidă în legătura pe care informația perceptivă (respective ,percepția) o are cu stările de motivație ale subiectului ,cu scopurile activității lui.

Prin latura semantic a informației este ,,cunoscut,, așa cum este el,în realitate,adică independent de stările noastre de necesitate; prin cea pragmatic,obiectul este cunoscut din perspective informației și valorii lui pentru noi.Ambele aspect sunt esențiale pentru adaptarea la mediu și ele se produc împreună.

Cele două moduri de definire a percepției publice-pe baza teoriei reflectării și pe cea a informației- nu se exclude,ci pot fi considerate complementare , cu specificarea că definiția informațională are un grad mare ridicat de generalitate și rigoare.

Trebuie să admitem,că percepția public are un character afazic.Cercetările au dus la evidențierea următoarelor faze:

Orientarea percepției publice .Aceasta constă în direcționarea și ,, acordarea,, aparatului de recepție în raport cu ,, locul,, și specificul sursei externe de stimulare.Prima reacție pe care o dăm la orice stimul din afară este cea de orientare.

Aceasta acționează ,în primul rând,ca un inhibitor al activității curente ,pregătind condițiile psihosociale pentru desfășurarea ulterioară optimă a recepției noului stimul.

În forma sa generalizată, reacția de orientare acționează ca factor facilitor al transmisiei inputului sensorial nou apărut; în forma ,, focalizată,, ( se manifestă numai în cadrul aparatului sensorial actual stimulat),acționează ca un filtru comutator : facilitează transmisia pe canalul solicitat și o blochează sau o reduce simțitor pe celelalte canale .

În cazul percepției publice,la acțiunea reacției de orientare se adaugă factorii dispoziționali,îndeosebi stările de set și de motivație.

Explorarea percepției publice .Pe fondul stării de ,, vigilență orientată,, creată de faza anterioară ,are loc explorarea.

Ea constă dintr-o succesiune de operații ,de parcurgere a câmpului stimulator extern,în vederea stabilirii coordonatelor principale în interiorul cărora se situează stimulul propriu-zis și a precizării schemelor optime de captare a acțiunii acestuia .

În funcție de gradul de dezvoltare și implicare a mecanismelor reglatorii superioare ,explorarea percepției publice se realizează în două forme: spontan-haotică și selectiv-dirijată.

Prima se desfășoară fără un program précis elaborat;traiectoriile ei se intersectează și se direcționează la întâmplare.La subiecții adulți,ea se întâlnește rar ,numai în cazul unor obiecte-stimul cu totul noi.

Cea de a doua are la bază un program,algorithmic sau euristic ,prin care se stabilește o proporție optimă între duratele de fixare și frecvența inspecției diferitelor puncte.

Această formă de explorare devine o component dominant în activitatea de supraveghere (observație),cum este cea a operatorilor de la tablourile de comandă.

În raport cu particularitățile funcționale ale diferiților analizatori,distingem o explorare de tip spațial,proprie sistemelor vizual și tactil, caracterizată prin posibilitatea inspecției sau supravegherii simultane a mai multor elemente,și o explorare temporală,caracterizată prin urmărirea unui camp stimulator organizat .

2.2.Studii referitoare la fenomenul de delincvență

Delincvența fost și continuă să fie analizată în mod diferențiat de la o societate la alta ,fiind elaborate numeroase măsuri,orientări,teorii explicative,unele excluzându-se,altele completându-se reciproc,toate urmărind însă identificarea și evaluarea cauzelor și a mecanismelor de bază care determină producerea unor fapte și manifestări cu caracter penal în rândul indivizilor.

Vulnerabilitatea personalității,unui delincvent,iese în prim plan:dizarmoniile,trbuința exagerată de stimă,învățările patologice, evenimentele vieții din ultimii ani, ignoranța,strructura imaginii de sine și multe altele pot fi surse ale dificultăților de relaționare cu cei din jur.

Din punctul de vedere al indivizilor delincvenți,efectele sunt situate pe multiple planuri:

●cresc sentimentele negative (mânie,depresie)

●se pierde controlul situațiilor

●scade posibilitatea anticipării comportamentelor

Crește stimularea interpersonală (prin contactul ochilor,vocii,mirosului și mai ales,prin intimitatea conversației).

La toate acestea se adaugă o prăbușire pihosocială,:

●ierarhiile de dominanță sunt bulversate;

●agresivitatea crește

●stările conflictuale și violente,de asemenea cresc

●serviabilitatea scade

●Judecățile de valoare devin severe.

În lucrarea sa ,Denis Szabo ,propune următoarea clasificare pentru delincvenți:

●periculoși -înrădăcinare criminală,disocialitate,egocentrism exagerat

●marginali-cu deficiențe psihologice ușor de remediat

●imaturi-care s-au identificat cu scheme de comportament deviant ,violent și criminal

●cu structură nevrotică-nu acceptă rolurile sociale,sunt inegali în timp,explozivi

● delincventul înveterat –comportament repetitiv obișnuit,agresivitate, violență și indiferență absolută în privința consecințelor,infracțiuni grave,frecvent diagnostic psihiatric sau psihologie de anormal.

Dat fiind caracterul multideterminat al delincvenței,activitatea profilactică sau preventivă presupune luarea unor măsuri de intervenție din partea factorilor sociali și socio-educaționali,care să înlăture cauzele și condițiile ce duc la adoptarea unor conduite delincvente.

Așa după cum s-a putut constata,delincvenții prezintă un tablou comportamental specific care constă ,de fapt,în obiectivarea unei structuri de personalitate dizarmonice,neechilibrate,cu o serie de component serios afectate,cum sunt cele motivațional-afective; atitudinal-relaționale ,volitiv-caracteriale.

Imaturitatea afectivă și socială,rezistența căzută la frustrație,valoarea crescută a agresivității și ostilității sunt trăsături ce completează profilul psihcomportamental al delincvenților.

Asemenea caracteristici,deși pot fi dependente și de factori bio-constituționali ,ele se datoresc în mare măsură climatului socio-educațional în care crește și se dezvoltă individual ,precum și modului de ,,întâlnire,, a sistemului educațional cu caracteristicile individuale.

Nediferențierea mijloacelor și procedeelor de influențare educațională asupra indivizilor din același context educațional ( cum ar fi familia,de exemplu) și neadaptarea lor la ,, cerințele,, specifice ale acestora ,pot conduce la ,, eșecul,, total al acțiunilor educaționale și la apariția conduitei delincvente.

Cauzele delincvenței sunt multiple și cu cât numărul celor care acționează convergent asupra individului este mai mare ,cu atât,,șansele ,,apariției conduitei delincvente sunt mai mari.

Dacă în capul unei familii sunt prezente din plin agresivitatea și alcoolismul și promiscuitatea morală și sexuală,etc ,este foarte puțin probabil ca un copil crescut aici să nu cadă victimă delincvenței.

Dacă lucrurile stau așa ,se pune, problema posibilităților depistării din timp a cauzelor ce acționează convergent în direcția comportamentului delincvent și ,în baza evaluării lor a posibilităților de anticipare,de predicție a acestui tip de conduită.(Bogdan.T,Op.cit.,pg.125)

În acest sens ,mai mulți autori au alcătuit drept instrumente așa-numitele,,tabele de predicție,,(S.și E.Glueck ,W.Kwaraceus ,etc).Acestea apar în calitate de instrumente sau mijloace de predicție științifică.

În afara acestora există însă și mijloace de predicție empirică,care însă la ora actuală,nu ne mai pot satisface.(Glueck S,Glueck E.Unraveling Delinquency,Harvard University,Press ,Cambrige ,Mass ,1950).

,,Astfel ,dacă luăm în considerație doi parametrii și anume ,nivelul socio-economic al familiei (I) și atmosfera educațională și afectivă din familie (II),putem proceda următorul sistem de previziune:

a.În cazul în care atât condițiile economice oferite de familie ,cât și raporturile afective și educaționale din familie sunt pozitive,putem considera că apariția delincvenței este foarte puțin probabilă;

b.În cazul în care fie condițiile socio-economice ,fie cele afectiv-educaționale din familie tind a fi negative ,cel de al doilea parametru fiind pozitiv,apariția delincvenței este posibilă ,deoarece deschide poarta acțiunii unor eventuale influențe externe nocive ;

c. În cazul în care cei doi parametrii prezintă valori negative,alunecarea individului înspre delincvență este foarte probabilă,deci îl putem considera ca fiind un pericol moral.

Instrumentele de predicție științifică a delincvenței au fost elaborate în S.U.A și în Anglia.Cel mai cunoscut ( dar și cel mai controversat) este cel propus de soții Sheldon și Eleonor Glueck (1950).

Studiul reprezintă,în principal, o comparație detaliată a 500 de delincvenți într-o instituție corecțională și 500 de nedelincvenți,potriviți ca vârstă,inteligență generală,origine etnică și rezidența în vecinătăți,neprivilegiate.

Peste tot în lume,statisticile arată creșteri importante ale comportamentului antisocial ,dar și marile eforturi pentru a-i face față.

Deși serviciile de poliție rămân în continuare esențiale pentru combaterea și prevenirea acestor comportamente ,cetățenii și comunitățile devin din ce în ce mai vizibile în domeniul atât de complex al ordinii sociale și al creșterii calității vieții.

Evoluții contemporane demonstrează pericolul comportamentului delincvent,pentru dezvoltarea socială ,dreptul cetățenilor de a trăi în securitate ,și ca o consecință ,urgența elaborării unei strategii pe termen lung pentru a evita mersul spre o societate terorizată.

Traversăm o perioadă în care,la marile flageluri sociale cunoscute-corupția,sărăcia,șomajul,drogurile,alcoolismul-se adaugă manifestările delincvente precum și degradarea mediului urban sau factorii subtili ca abuzurile ,discriminările,absența controlului sau promovarea violenței.

Grupurile care suferă cel mai mult din cauza comportamentelor delincvente,rămân mereu aceleași:tinerii,vârstnicii,femeile,persoanele singure ,cei care trăiesc în cartiere marginalizate.

Pornind de la premisa că într-o societate modernă, educația reprezintă o prioritate în condițiile actualei crize morale a societății ,realitatea contemporană demonstrează că rolul penitenciarului nu numai că nu s-a diminuat ,ci a devenit tot mai complexă .

Ideile libertății și descătușării,umanismului și creativității în educație,chiar dacă pătrund cu greu în mentalitatea oamenilor, ne îndeamnă să distrugem zidul de nepătruns al gândirii materialiste care ani în șir a creat stereotipuri eronate.În actualul context,avem nevoie de o educație dinamică,formativă,centrată pe valorile autentice.

În societatea actuală,caracterizată prin mobilitate economică,politică și culturală,noua ordine educațională nu se concepe fără abvangarda mișcării teoretice și a praxis-ului educațional.

Viitorul educației constituie o prioritate a comunității mondiale,națiunile au nu numai dreptul ,dar și datoria de a se sprijini reciproc pentru ca prin educație,cultură și știință să ajungă la progres.

Nu este prea greu să ne închipuim suferințele prin care trece un deținut care vine pentru prima dată în penitenciar:o ambianță cu reguli neclare,oameni necunoscuți și ostili ,obligația de a te supune unuia sau altuia,lipsa unui refugiu în care te simți în siguranță.

Toți colegii de celulă sunt cu ochii pe tine,încerci să te arăți puternic dar nu poți păcăli pe nimeni,singurătatea te copleșește;atunci ți se întinde o mână ,ți se dă o țigară ,ți se explică ce se întâmplă dacă nu faci cutare lucru ,cum să eviți contactele neplăcute …..Vrei să fii recunoscător ,să mulțumești într-un fel pentru sfaturi într-un fel pentru sfaturi:devii sincer,prezinți în amănunt situația ta și a familiei,ce ajutor aștepți de la avocat sau nu știu ce persoană influentă ,câți bani pui la bătaie pentru a fi din nou liber …….De fapt,cel cu sfaturile asta așteaptă: să te destăinui ca să te poată manipula .Nu după mult timp ți dai seama că s-a profitat de tine conform unui scenariu exersat cu succes de nenumărate ori ,și , atunci,ți se face frică….. ….(E.Zamfir –Psihologie socială. pag.181-182)

Astfel,frica de penitenciar are pentru deținut mai multe surse care acționează simultan asupra lui:acțiunile altor deținuți pentru a-l intimida,amenințările făcute în fața martorilor (care sperie mai mult decât cele făcute între patru ochi),deposedarea de bunuri personale,fapt care afectează puterea de a supraviețui a individului,incertitudinea permanentă,teama de denunțători,zvonurile (care-l fac pe deținut să treacă de la o mare speranță la o mare disperare și invers),conduitele arbitrare ale unor gardieni care îl derutează pe deținut,acesta nemaiștiind criteriile pentru conduita corectă).

Având în vedere toate acestea ,îi dăm dreptate întru totul Aurorei Liiceanu care consideră că :,, ura,ca amestec de ostilitate ,intoleranță și agresivitate ,este îndreptată către acele persoane sau grupuri care îl fac pe individ să se simtă într-o situație de inferioritate,,.

În penitenciar frica poate lua mai multe:desigur pe primul loc vom găsi frica pentru propria viață,frica de o boală incurabilă sau rușinoasă,frica sau rușinoasă,frica de a-și pierde virilitatea (fapt care duce la pierderea respectului de sine-cf.Bettelheim),frica de a cădea pradă disperării (pe care ceilalți deținuți o consideră contagioasă-cf.lui Bettelheim) frica de a cădea într-un strat de deținuți considerați subumani și care pot fi loviți de ceilalți (cf.lui Bettelheim,op.cit.pag.244)

În acest context,remediile pentru frica resimțită de un deținut sunt destul de numeroase :căutarea unui statut care să te protejeze,alianța cu un deținut puternic,izolarea de ceilalți ( a nu vorbi,a nu comenta),devine anxios cu teamă de orice și oricine,crearea unei aparențe de om slab și nefericit,văicăreala permanentă.

La acestea se mai adaugă unele modalități pe care nu le întâlnim decât în penitenciare :a face astfel încât să fie considerat distins și important de către gardieni,a anticipa exigențele personalului chiar cu riscul de a deveni mai rău decât este necesar ,a face provizii de alimente,a elabora un stil de viață bazat pe compromisuri,a elimina semnele de superioritate care ar atrage ostilitatea gardienilor ,de exemplu ,ochelarii cu ramă scumpă, a construi o imagine mitică a persecutorului pentru a face suportabile persecuțiile (cf.lui Bettelheim).

În continuare,alte și alte strategii în ceea ce privește investigarea efectului traumatic al pedepselor private de libertate pot fi adoptate pentru a face față multiplelor solicitări în lumea deținuților:

-evitarea prieteniilor strânse ( în genere oamenii frustrați și disperați nu leagă prietenii trainice)

-a-și vărsa agresivitatea asupra minorilor slabi

-a inventa zvonuri din dorința de prestigiu și încurajat de aviditatea altora de a asculta (Bettelheim),replierea pe sine pentru a se proteja de decepții

-a încerca să te opui gardienilor pentru a-ți dovedi că ei sunt atotputernici.

Deținutul abandonat are o nevoie crescută de securitate și deseori,,se refugiează în boală sperând ca prin martiraj să obțină mila sau înțelegerea celui plecat și alianța cu anturajul impresionat de această,,suferință,,.

Ajungem astfel la concluzia lui Bettelheim,, aici totul este permis în măsura în care te ajută să supraviețuiești,,.

Se ajunge astfel la anumite stiluri de relaționare pe care le folosesc deținuții în efortul lor de a face față greutăților vieții de detenție.

Astfel, vom întâlni :

●deținutul care se teme să nu fie respins de ceilalți colegi sau de personal și face tot ce doresc aceștia (,,martirul,,);

● deținutul care se teme să nu fie abandonat de partenerii de celulă deoarece simte că nu va putea face față lumii din închisoare;

● deținutul care se teme de orice schimbare ( de celulă, de colegi,de program);

●deținutul care se teme de a nu fi înțeles corect de nimeni din jurul său;

●cel care se teme de propria slăbiciune și ca urmare se teme să-și exprime deschis frământările sufletești.

Într-un mediu penibil și frustrant în care efortul de adaptare a epuizat resursele persoanei,nu mai rămâne decât recurgerea la mecanisme psihologice de apărare care să permită persoanei să reziste ( să suporte) o perioadă indefinită universul în care trăiește.

Desigur, aceste modalități de apărare pot fi de mai multe feluri:

-imature (somatizare,hipocondrie,introspecție,comportament pasiv-agresiv, regresie,retragere autistă)

-nevrotice (deplasare,disociație,inhibițieintelectualizare,izolare,reprimare,sexualizare)

-narcisiace (negare,distorsiune,proiecție)

-sau mature (anticipare,umor,ascetism,sublimare).

Mai ales la deținuții cu pedepse lungi,după mai mulți ani de ședere în penitenciar constatăm schimbări majore la nivelul conduitei și chiar al personalității:au comportament cameleonic în orice situație,urmărind doar propiul avantaj ( material și biologic cel mai frecvent),renunță la orice inițiativă ,vechile convingeri sunt abandonate ,mâncarea devine un obiect esențial pentru sine,depășește orice împrejurare în care-i poate ,,pica ,, ceva ,este excesiv de amabil cu cei puternici și cei care primesc pachete consistente de la familie ,în public își târăște picioarele ,semn al suferinței și neajutorării ( crede el !),obiectele și alimentele devin mai importante ca viața (Bettelheim),își trădează colegii pentru avantaje ridicole,inventează evenimente și informații pentru a beneficia de atenția personalului ,își produce răni serioase doar pentru a scăpa de o pedeapsă minoră (,,Pe măsură ce trece timpul …majoritatea deținuților nu mai fac diferența între suferințele minore și cele majore).Aceștia au ajuns la un stadiu avansat de dezintegrare a personalității și par ca niște copii nefericiți.

Deținuții și-au construit astfel o nișă de rezistență într-un mediu în care nu există posibilitatea de luptă și nici de evadare .

Suntem de acord cu Simona Popescu care consideră că apatia este o formă de disperare a celui lovit, umilit ,distrus ,este o formă de apărare într-un mediu meschin și mediocru ,este o formă de capitulare ,de abrutiyare ,un sentiment al inexistenței ,este un stilș de viață prin eliminarea amintirilor ,este o revoltă mută ,pietrificată …

În alte cazuri,deținuții pot deveni distructivi mai ales atunci când sentimentul de neputință îi copleșește:reacțiile lor se îndreaptă spre alți deținuți,spre obiectele din ambianță sau spre propria persoană.

,,Individul izolat și neputincios este împiedicat în realizarea potențialităților sale senzoriale ,emoționale și intelectuale .Îi lipsește securitatea interioară și spontaneitatea,care sunt condițiile acestei realizări …..S-ar părea că doza de distructivitate întâlnită la indivizi este proporțională cu măsura în care este împiedicată expresivitatea vieții ,, .

2.2.1.Psihologia persoanelor deținute

Pentru a înțelege dramatismul acestui capitol – care abordează psihologia deținutului – este nevoie de analiza grupului de oameni privați de libertate. Viața în închisoare, este în mod absolut, o viață în grup:

•este anulată orice intimitate;

•totul este la vedere pentru ceilalți;

•relația interpersonală este o golire;

•risipire de sine;

•nu te poți ascunde de partea rea a conduitei celor din jur;

•capacitatea de a suporta infirmitățile sufletești ale celorlalți este depășită demult

Studiind personalitatea ca o entitate tridimensională: morfologică, fiziologcă și psihosocială sau, în alți termini, în unitatea sa, ce-i dă coerență și organizare unitară, în biologia sa ierarhizată și condiționată de factorii interiori (endogeni) și de stimuli exteriori (exogeni), în conștiința de sine, adică a reprezentării mintale, a activității fiziologice și psihologice pe care și-o face deținutul în relațiile sale cu mediul fizic și social, patologia personalității sale poate fi legată de tulburările ivite pe perioada detenției.

În condiții normale oamenii pot fi înțeleși după legități, dar departe de echilibru, conduitele lor devin specifice.

Prima intrare în penitenciar pune multe probleme în fața destinului și cu cât le va rezolva mai repede cu cât sentimentul de străin, se va diminua.

Va începe cu explorarea medilui și seva termina cu învățarea argoului;se va resemna în fața uitării celor de afară și se va replia pe sine.

Trecutul și viitorul vor fi abandonate pentru un prezent căruia i-au fost construite noi sensuri simbolice. În dialogul cu ceilalți, vinovăția se poate transforma în culpabilitate, dar cel mai frecvent procesul este invers (Durnescu Ioan, p. 189, 2011)

Vulnerabilitatea personalității iese în prim plan: dizarmoniile, trebuința exagerată de stimă,învățările patologice, evenimentele vieții din ultimii ani, ignoranța,structura imaginii de sine și multe altele pot fi surse ale dificultăților de relaționare cu personalul și cu ceilalți deținuți.

Factorul care se impune cu brutalitate, având consecințe ample asupra deținuților nou depuși, este constituit de supraaglomerarea închisorii.

Din punctul de vedere al deținutului, efectele supraaglomerării sunt situate pe multiple planuri:

•cresc sentimentele negative (mânie, depresie);

•se pierde controlul situațiilor;

•scade posibilitatea anticipării comportamentelor colegilor de cameră;

•se pierde libertatea de mișcare în spațiul atribuit.

Crește stimularea interpersonală (prin contactul ochilor, vocii, mirosului și mai ales, prin intimitatea conversației).

La toate acestea se adaugă oprăbușir pihosocială,:

•ierarhiile de dominanță sunt bulversate;

•agresivitatea crește

•stările conflictuale și violente,de asemenea cresc

•serviabilitatea scade

•Judecățile de valoare devin severe.

În lucrarea sa, Denis Szabo, propune următoarea clasificare pentru deținuți:

•periculoși – înrădăcinare criminală, disocialitate, egocentrism exagerat;

•marginali – cu deficiențe psihologice ușor de remediat;

•imaturi – care s-au identificat cu scheme de comportament deviant, violent și criminal;

•cu structură nevrotică – nu acceptă rolurile sociale, sunt inegali în timp, explozivi;

deținutul înveterat – comportament repetitiv obișnuit, agresivitate persistentă, violență și indiferență absolută în privința consecințelor, infracțiuni deosebit de grave, frecvent diagnostic psihiatric sau psihologie de anormal

•deținutul primejdios – criterii (infracțiune gravă,numărul de infracțiuni săvâșite anterior, starea mintală, posibilitatea cadelicventul să continue să fie o amenințare pentru securitatea publică dacă este pus în libertate:

-caracter primejdios: manie fără delir, atavism, deficiență endocrină ,psihopatie, personalitate cronic antisocială, mentalitate criminală;

-criminalul primejdios: impulsiv, agresiv, violent, incapabil de a simți culpabilitatea, rușinea, anxietate, fără ideal în viață, brutal.

•deținutul dificil:

-produce greutăți autorităților corecționale din cauza personalității sale;

-este produsul concepțiilor specifice vieții în închisoare;

-refuze să se conformeze regulamentelor;

-are proaste relații;

-nu se poateavea încredere în el, poate înceta să fie dificil odată ce este în libertate;

•deținutul pe termen lung: problematica este determinată de privarea de responsabilitate, de izolare și alienare;

•inadaptatl social: care nu se conformează exigențelor unei pedepse de alt tip decât închisoarea,suferă de o boală sau de o deficiență mintală, are probleme speciale (sexuale, alcoolism, se droghează); din punct de vedere social, el inspiră frică;

•deținuții cu studii sunt:

-mai socializați;

-compensează prin imaginar frustrările inerente închisorii;

-depun eforturi pentru a se menține la un nivel acceptabil de civilizație, vorbire elegantă,îmbrăcăminte curată, politețe cu cei din jur, legături strânse cu familia, abonați la presă, deschiși la dialog (Gheorghe Florian, p. 156, 2012).

2.2.2.Sănătatea morală a deținuților

Urmare a particularităților mediului penitenciar și mai ales a psihologiei persoanelor care execută o pedeapsă privativă de libertate, metodologia de recoltare a datelor va trebui înțeleasă ca un demers oarecum diferit de ce se înțelege de obicei printr-o investigație de teren;transparența fenomenologiei carcerale se află la capătul unui drum lung și anevoios,în care secvențe disparate,observate în diverse împrejurări și cu diverși protagoniști,se ajunge la înțelegerea mecanismelor de compoziție și organizare a relațiilor umane în închiosoare.

Un sondaj de opinie , un interviu , un chestionar , o biografie nu pot fi obținute oricând și în orice condiții;relaționarea cu deținuții are aspectul unei trantzacții într-un câmp de forțe deseori nebănuite.

Orice contact între psiholog și deținut are o derulare rituală, în care neâncrederea reciprocă alterează la început mesajele între parteneri; abia după lungi tatonări- care pot dura săptămâni și chiar luni de zile- vine o zi în care deschiderea la dialog este totală ,în multe cazuri dramatic și o bogăție în detalii care frizează autoflagelarea.

În final , fiecare partener rămâne totuși cu impresia că ar fi mai multe de spus pentru a-l face pe celălalt să înțeleagă și mai ales să-l creadă.

Deseori se spune că deținutul este ,, specia care se plânge,, folosind orice prilej pentru aceasta; și cum să rateze ocazia unei convorbiri catrctice cu psihologul închisorii?

Și totuși , amândoi sunt vulnerabili: condamnatul pentru că are acută nevoie să reflecte într-o personalitate comprehnsivă , cum este aceea a specialistului în probleme umane , iar acesta , pentru că își cunoaște limitele în a-l ajuta pe celălalt.

Un comportament poate fi considerat ca delicvent sau chiar criminal din punct de vedere al legii și al dreptului , dar va apare imediat o dificultate majoră…..

Ceea ce va caracteriza deținutul este faptul că el nu a cedat niciunei norme,că nu a recunoscut importanța nici a celor morale,nici a celor juridice.

Acesta este problema centrală , vina sa !

Pentru persoana care execută o pedeapsă privativă de libertate,mediul penitenciar pune în ordine două genuri de probleme: de adaptare la normele și valorile specific acestui cadru de viață și de evoluție ulterioară a personalității sale.

Deținuții periculoși.Pare ușor de înțeles că unii deținuți sunt mai de temut decât alții,capacitatea lor de a face rău,de a nu repecta nici o normă și nici o autoritate atrăgând proceduri d siguranță și prudență exagerată,din partea personalului.

Evoluția lor infracțională,lipsa provocărilor și a regretelor pentru faptele comise,rvendicările lor absurde,furia permanentă,agresivitatea și violența (de multe ori nejustificată) lipsa de rezonanță în fața oricărei pedepse sunt între elementele distinctive ale acestor deținuți,denumiți,în toate sistmele penitenciare,deținuți periculoși.

Deși dorința specialiștilor este de a-i trata ca o catgorie de sine stătătoare, studiul singularităților pare a fi modalitatea cea mai adecvată de a înțelege în profunzime personalitatea acestor deținuți și devenirea lor pe parcursul vieții.

Sub aspectul infracțiunilor vom găsi :●criminali în serie ●teroriști ●tâlhari●traficanți de droguri ●traficanți de armament ●traficanți de carne vie ,etc

Foarte frecvent se bănuiește la acești infractori tulburări mentale,iar expertiza psihiatrică va clarifica aspectele privind discernământul și încadrarea nosologică.

Pentru penitenciar,existența unui număr mare de deținuți periculoși crează dificultăți,deoarece ei recurg deseori la acte de violență soldate de multe ori cu victime ,neținând cont de faptul că aceste violențe vor fi urmate de prelungirea anilor de detnție.

Acești deținuți infirmă anumite cauze care-i fac să recurgă la violențe:

●ei au de executat pedepse lungi

●libertatea lor condiționată este restricționată și ca urmare numărul deținuților cazați crește peste posibilitățile normale ale unității.

Deținuții cu pedpse lungiO recentă și amplă analiză destinată relației dintre pedepsele de lungă durată și delidcvenții violenți ne oferă Sonya Snaken,profesor la Universitatea Vrije din Bruxelles ,Belgia.În ceea ce privește deținuții violenți aceștia sunt asimilați cu delicvenții periculoși.

Periculozitatea este o construcție socială în care definiția diferă după ideologie,mergând de la tinerii delicvenți vagabonzi,până la cei cu tulburări psihice sau recidiviști.deși ei sunt considerați periculoși de societate sau de tribunale,în penitenciar ei sunt considerați astfel deoarece nu aduc atingere funcțiilor principale ale instituției:

●împiedicarea evadărilor;

●asigurarea ordinii și disciplinei;

●raționalitatea și coerența regimurilor

Din contră,ce cu pedepse lungi sau condamnați pe viață sunt un factor de stabilitate în comunitățile carcerale.

Din acest motiv,specialiștii sunt reținuți în a folosi noțiunea de personalitate periculoasă și preferă să inventarieze situațiile sau interacțiunile periculoase; nu trebuie confundate incidentele periculoase cu indivizii periculoși.

Unii cercetători consideră că putem evalua riscul prezentat de anumiți deținuți combinând datele privind comportamentul persoanei,cele privind caracteristicile personalității,particularitățile situației care a fost la originea infracțiunii și concluziile privind conduita în mediul carceral. (Gheorghe Florian,183,2012)

În continuare,autoarea tratează problema pedepselor de lungă durată și a delicvenților violenți prin prisma obiectivelor pe care le urmărește executarea pedepselor:

●să împiedice evadările printr-o supraveghere eficace;

●să împiedice violențele între deținuții și abuzul de putere al personalului;

●să pregătească deținuții în vederea liberării lor.

Plecând de la aceste obiective,vor putea fi înțelese mai bine mecanismele care explică normalitatea și tehnicile vieții carcerale.Este vorba de :

privațiunile multiple care fac referire la libertate;

la bunurile materiale și la servicii;

la raporturile heterosexuale;

la autonomie și la securitatea personală,care devin adevărate pedepse ale încarcerării.

Deținuții depun mari eforturi pentru a le neutraliza prin atitudini atât individualiste cât și de solidaritate determinată de situația lor comună.

Pentru gardieni,cooperarea deținuților este esențială în desfășurarea programului zilnic,ei negociind permanent și făcând compromisuri deținuților este esențială în desfășurarea programului zilnic,ei negociind permanent și făcând compromisuri deținuților.

Dacă se admit prea multe compromisuri pot apare tensiuni și crize care generează în violențe determinând personalul să-și impună din nou puterea.

Toate acestea sunt o consecință a naturii contradictorii a raporturilor sociale din locurile de detenție și a faptului că deținuții sunt-cel mai frecvent-indivizi solitari care depind în totalitate de distribuirea privilegiilor ,recompenselor și pedepselor pe care personalul le acordă mai mult sau mai puțin motivat.

Fiind o instituție totalitară,penitenciarul-conform lui Goffman-se caracterizează prin ierarhie,rutină,ritualuri de degradare și de inițiere,clasificări birocratice și separarea de populațiile lor. (Paula constantinescu ,Tamara Dobrin,l.Gavriliu, 222,2000)

Deținuții sunt privați de atribuții iar programul zilnic este organizat și condus într-o manieră care să garanteze autoritatea personalului.

Deținuții reflectează asupra situației în care se arflă și reacționează într-o perspectivă strategică,chiar dacă opoziția și rezistența lor față de putere este dispersată.

Deținuții violenți creează probleme de control și au un procent mai mare de agresiuni îndreptate spre personal și ceilalți deținuți.

Faptul că lor li se fac deseori rapoarte de pedepsire se datorează trăsăturilor lor de personalitate dar și preocupării excesive privind securitatea lor.În acest caz,prestigiul acestor deținuți va crește și ei se vor fixa în roluri care vor face dificile schimbările.De câte ori aceștia au fost ținuți în secții cu securitate întărită,ele au avut o istorie agitată comparativ cu secțiile cu regim și pază obișnuită.

Femeile deținut sunt considerate o categorie vulnerabilă datorită reprezentării lor ca minoritate în sistemul carceral (aproximativ 5-7 % din populația carcerală) și sunt mai predispuse decât bărbații la dezvoltarea unor tulburări mintale în penitenciar.

De cele mai multe ori nu se ține seama de particularitățile sau vulnerabilitățile acestui grup relativ restrâns de deținuți, iar majoritatea administrațiilor penitenciare din întreaga lume nu acordă un spațiu de deținere adecvat femeilor.Nu de puține ori, se întâmplă ca femeile să fie deținute în clădirile anexe sau în spații supraaglomerate din penitenciarele pentru bărbați.

Totuși, se întâmplă ca femeile să fie cazate în penitenciare specializate, cum este cazul celui de la Târgșor, însă, de cele mai multe ori, sunt îngreunate vizitele datorită distanței prea mari de domiciliul lor.

Perioada detenției este una și mai anevoioasă pentru femei, dacă acestea au în îngrijire sugari sau sunt însărcinate.

În acest sens, au fost impuse norme privind existența în penitenciare a unor spații și servicii medicale speciale care să pregătească copilul pentru o dezvoltare normală, norme prevăzute atât de Regulile Europene privind Penitenciarele din cadrul Consiliului Europei, cât și de Regulile Minime privind Tratamentul Deținuților ale Națiunilor Unite.

În plus, legislația română oferă posibilitatea femeilor care nasc în penitenciar, să-și îngrijească copiii aici până la împlinirea vârstei de un an.