Particularitățile Cercetării la Fața Locului în Cazul Infracțiunilor de Omucidere

=== 1c1c7a45e50d4754edd6590423551077fd318926_417694_1 ===

CUPRINS

PARTICULARITĂȚILE CERCETĂRII LA FAȚA LOCULUI ÎN CAZUL INFRACȚIUNILOR DE OMOCIDERE

Accepțiunea de loc al faptei în cazul omorulu

Particularitățile investigării criminalistice a locului faptei în raport cu metodele și mijloacele folosite pentru suprimarea vieții victimei

Particularități ale cercetării omorului în cazul cadavrelor dezmembrate sau al cadavrelor nedescoperite

1.3.1 Investigații specifice în cazul cadavrelor dezmembrat

1.3.2. Particularități ale cercetării în cazurile dispariției unor persoane, victime ale omociderii

Particularitățile fixării rezultatelor cercetării locului faptei la infracțiunea de omor

1.4.1. Particularitățile procesului-verbal

1.4.2. Particularitățile fotografiei

1.4.3 Particularitățile înregistrărilor video la infracțiunile de omor

1.4.4. Particularitățile schiței locului faptei la infracțiunile de omor

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I

PARTICULARITĂȚILE INVESTIGĂRII CRIMINALISTICE
A LOCULUI FAPTEI ÎN INFRACȚIUNILOR DE OMOCIDERE

1.1. Accepțiunea de loc al faptei în cazul omorului

În cazul cercetării la fața locului a infracțiunilor de omocidere echipa complexă de cercetare a locului faptei trebuie să stabilească dacă locul în care a fost găsit cadavrul coincide cu locul în care s-a săvârșită infracțiunea.

Nu sunt puține cazurile când răspunsul la această întrebare poate fi aflat doar la finalizarea cercetărilor sau niciodată.

Locul săvârșirii faptei oferă, prin întreaga sa ambianță, date pentru identificarea criminalului, a persoanelor care l-au ajutat, modul de operare, mijloacele de transport folosite, drumul parcurs de victimă și de infractor, relațiile anterioare dintre aceștia, scopul și motivul faptei..

Lipsa urmelor de sânge, când cadavrul prezintă numeroase urme de violență, lipsa unor părți din cadavru, ca și existența unor urme de sânge sau de târâre pe traseul parcurs de infractor sunt împrejurări negative care constituie tot atâtea indicii că omorul a fost săvârșit în alt loc.

Șeful echipei de cercetare trebuie să imprime investigației scenei infracțiunii (locului principal și celor secundare) un caracter științific, sistematic și metodic, pornind de la actul sesizării, stabilirea resurselor umane și logistice, până la detalii referitoare la securizarea zonei, salvarea victimelor, descoperirea, fixarea, ridicarea și interpretarea urmelor, ambalarea și transportarea probelor la laborator, audierea martorilor oculari, reținerea suspecților, efectuarea de confruntări, percheziții, reconstituiri și ale activități procedurale.

Fiecare component al echipei trebuie să fie pătruns de importanța activității pe care o desfășoară și, de aceea, trebuie să se renunțe la improvizații sau la acte neglijente care pot distruge și contamina urme vitale pentru rezolvarea cazului ori să „creeze" probe noi, potrivit principiului lui Locard, care direcționează ancheta pe piste false.

În economia cazului este important fiecare pas, căci timpul contează și, de cele mai multe ori, se exercită o presiune greu de suportat din partea presei și a șefilor pe verticală, astfel că un plan riguros și suplu este imperios necesar.

Se știe că dacă nu se obțin rezultate în primele 24 sau cel mult 48-72 ore, șansele de soluționare se diminuează.

Locul faptei este un veritabil cazier de urme, de aceea trebuie cercetat după cea mai eficientă metodă, îmbinând cunoștințele criminalistice cu cele ale logicii; nu trebuie omis că locul infracțiunii ne poate oferi o singură dată ocazia de a percepe probe nealterate, științifice, în stare să conducă la un deznodământ indubitabil.

Așadar, activitatea de cercetare a locului în care s-a săvârșit omorul sau a locului în care a fost descoperit cadavrul se desfășoară potrivit regulilor generale ale cercetării la fața locului, respective cercetarea în faza statică și cercetarea în faza dinamică.

Cercetarea în faza statică

Cercetarea locului infracțiunii de omocidere va începe cu luarea unor măsuri pregătitoare de către procurorul care conduce echipa de cercetare. Pregătirea vizează, printre altele, completarea sau verificarea măsurilor inițiale luate de către organul de urmărire penală sosit primul la fața locului, activitate ce se circumscrie primelor măsuri întreprinse în asemenea cazuri.

Investigarea ca atare a locului faptei, în ipoteza unei morți violente, va debuta cu:

Constatarea morții victimei, efectuată de către medicul legist, în prezența procurorului;

Examinarea generală a locului faptei pentru ca procurorul să-și formeze o imagine de ansamblu asupra câmpului infracțional;

Obținerea unor date referitoare la victimă, la faptă și la persoanele care au cunoștință despre omor și autorul acestuia, interesând mai ales martorii oculari;

Stabilirea eventualelor modificări survenite la fața locului după săvârșirea omorului;

Determinarea punctului din care va începe cercetarea, de regulă
plecându-se de la victimă spre marginea locului faptei;

Selecționarea martorilor asistenți la efectuarea cercetării locului faptei.

Pentru reușita anchetei, în această fază preliminară trebuie amintită una dintre regulile importante ale cercetării la fața locului, potrivit căreia la început, în câmpul infracțional vor intra numai procurorul și medicul legist. Astfel, se impune a se evita posibilitatea distrugerii unor urme și modificarea poziției obiectelor din preajma cadavrului. Insist asupra acestui aspect, plecând de la faptul că așa-numitele urme poziționale (mese sau scaune răsturnate, sertare deschise, microreceptorul telefonului căzut din furcă etc.) au o mare importanță în clarificarea modului de săvârșire a infracțiunii.

Orice modificare, provocată chiar accidental de către numărul mare de persoane ce pătrund adeseori la locul omorului, conduce la concluzii greșite cu privire la împrejurările în care a fost comisă fapta. Pătrunderea unui număr mare de persoane în zona cercetată, mai poate determina serioase dificultăți în exploatarea urmelor olfactive cu ajutorul câinelui de urmărire.

Totodată, asupra respectării cerințelor de prevenire a contaminării scenei crimei cu produse biologice ale investigatorilor, sau “curioșilor” pentru a nu fi anulate șansele expertizelor genetice.

Referitor la pătrunderea altor persoane decât cele compete să efectueze cercetarea, terbuie avut învedere chiar și pătrunderea unor ziariști sau reporteri care, deși de bună-credință, pot prejudicia mersul anchetei. Așadar, și ei trebuie să se conformeze acelorași reguli.

Cercetarea în faza statică se finalizează prin fixarea poziției în care a fost găsit cadavrul, a celorlalte obiecte din câmpul infracțional. Fixarea se realizează prin fotografiere, conform procedeelor specifice fotografiei judiciare operative ori înregistrare pe bandă video.

Trebuie subliniată utilitatea fixării cu ajutorul aparaturii video, pentru operativitatea sa și pentru posibilitatea reținerii complete a imaginii întregului loc al faptei, așa cum se găsește el în momentul sosirii echipei de cercetare.

În practica de specialitate se întâlnesc cazuri în care înregistrarea pe bandă magnetică servește direct la studierea minuțioasă a locului faptei și la elaborarea unor versiuni realiste privind autorul infracțiunii. De exemplu, pe baza vizionării înregistrărilor pe bandă videomagnetică a locului în care a fost descoperit cadavrul unei fetițe, a poziției acestuia, a drumurilor de acces s.a., s-a emis și ipoteza că autorul omorului este o persoană cunoscută de victimă, rudă sau vecin, ipoteză confirmată ulterior.

Fixarea poziției cadavrului, a obiectelor, a mijloacelor material descoperite la fața locului, coroborată cu datele obținute operativ de :I cercetare, inclusiv prin investigații (în accepțiunea lor tactico-opera: la formarea unor ipoteze referitoare la natura faptei, a momentul! stanțelor în care s-ar fi putut comite omorul și, eventual, a moW determinat infracțiunea

Cercetarea în faza dinamică

Faza dinamică a cercetării la este cea mai complexă etapă, la ea participând toți membrii echipei. Cercetarea va începe de la cadavru, fiind examinat mai întâicorpul acestuia, precum și locul de sub cadavru după care se va continua cu porțiunea de teren din jurul victimei.

Examinarea cadavrului de către medicul legist împreună cu procurorul sau cu unul dintre experții criminaliști prezenți la fața locului, va fi efectuată cu prioritate și maximă atenție;

Descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor.

În cazul urmelor biologice se solicită și concursul medicului legist ori biocriminalistului. Vor fi executate fotografiile de detaliu și măsurătorile fotografice, se va efectua schița locului faptei, toate rezultatele cercetării urmând să fie consemnate în procesul-verbal.

Clarificarea împrejurărilor negative, caracterizate prin neconcordanțe între starea în care se află victima, leziunile prezentate de aceasta și situația de fapt este o problemă de importanță esențială pentru stabilirea adevărului în cauză

De exemplu, descoperirea unui cadavru cu plăgi tăiate profund, fără ca în jurul său să existe sânge în cantitate mare. Astfel, într-un caz, a fost descoperit un cadavru pe terasamentul căii ferate, prezentând traumatisme multiple, printre care și secționarea gâtului. La început fapta a fost încadrată în categoria accidentelor, fără să se ia în considerare că, la fața locului, au fost descoperite foarte puține urme de sânge. Pe baza datelor obținute de cercetările și din expertizele criminalistice și medico-legale, ulterior, s-a ajuns la concluzia că moartea este consecința unui omor săvârșit cu un topor, autorul aplicând victimei mai multe lovituri în zona craniană.

În cele ce urmează voi insista a prezenta pe larg ce presupune operațiunea de examinare a cadavrului, această etapă rreprezentând unul din elementele esențiale ale investigării la fața locului în cazul infracțiunii de omor.

Astfel, examinarea cadavrului, efectuată de către medicul legist împreună cu procurorulcriminalist, este o activitate esențială a cercetării la fața locului, cu o rezonanță deosebită în desfășurarea ulterioară a anchetei, în soluționarea cazului.

Prin examinarea cadavrului se urmărește să se stabilească ori să se obțină cât mai multe date referitoare la:

Cauza și natura morții, precum și la prezența leziunilor, a eventualelor urme tipice luptei dintre victimă și aggressor

Posibilitatea executării unor acțiuni de autolezare de către însăși victima.

Corespondența dintre locul în care a fost găsită victima și locul real al comiterii infracțiunii.

Data și modul în care s-a săvârșit omorul, mijloacele, armele sau instrumentele întrebuințate etc.

Aceste informații sunt de natură să permită găsirea răspunsului la întrebări ile cu privire la faptă, printr-o cooperare între procurorul criminalist și medical anatomopatolog, cooperare ce se întinde pe întreaga durată a urmăririi penale.

Fiind o activitate mai amplă, examinarea cadavrului debutează o dată cu cercetarea la fața locului și continuă la unitatea medicală la care se efectuează necropsia.

Examinarea cadavrului va începe numai după ce medicul legist a constatat decesul, diagnostic pus pe baza semnelor cadaverice specifice instalării morții biologice și confirmat cu prilejul examenului necroptic. Fără a intra într-un domeniu care aparține în exclusivitate medicinii legale, este necesar a aminti, foarte pe scurt, principalele semne care servesc la diagnosticarea morții, semne care se împart în precoce, semitardive, tardive și conservatoare.

Semnele precoce, cum sunt absența respirației, încetarea activității cardiace și areflexia totală, au o valoare relativă, întrucât pot fi rezultatul unei morți aparente.

Seninele semitardive permit diagnosticarea cu certitudine a morții, în general ele constând în răcirea cadavrului, deshidratarea, rigiditatea cadaverică instalarea lividităților și petele cadaverice. Ele au importanță în stabilirea cauzei și datei morții, inclusiv în determinarea poziției cadavrului după instalarea morții.

Semnele tardive și conservatoare sunt determinate de apariția fenomenelor de putrefacție și, respectiv, a celor de mumifiere, adipoceară, congelare, semne care depind atât de timpul scurs de la data decesului, dar și de condițiile în care s-a aflat cadavrul.

Examinarea propriu-zisă a cadavrului presupune că după constatarea morții, medical legist și procurorul vor trece la examinarea cadavrului care, evident, nu poate fi executată în condițiile oferite de o sală de autopsie. Ea trebuie efectuată cu maximă atenție și minuțiozitate, pentru a se evita concluzii pripite, în primul rând cu privire la cauza și natura morții.

Un argument serios în sprijinul importanței examinării, cu toată atenția, a cadavrului este și acela potrivit căruia, în eventualitatea punerii unui diagnostic inexact de moarte neviolentă (patologică), cercetarea locului faptei se va face într-un mod sumar, uneori cu superficialitate, ceea ce va prejudicia serios desfășurarea cercetărilor viitoare, după constatarea cauzei reale a morții.

Examinarea cadavrului parcurge aceleași faze ca și cercetarea locului faza statică și faza dinamică, rezultatele fiind consemnate în procesul-verbal și fixate prin fotografiere sau prin înregistrarea videomagnetică, în aceeași ordine.

Astfel:

În faza statică se determină, în principal, următoarele:

Locul în care a fost descoperit cadavrul, amplasarea în raport cu urmele
obiectele din jurul său (mobilă, elemente de construcție, vegetație, potrivit
particularităților locului), distanța până la acestea, precum și sexul, talia și
vârsta aproximativă a victimei.

Poziția corpului, privit în ansamblul său, cum ar fi, de exemplu, pe spate, cu fața în jos sau lateral (decubit dorsal, ventral sau lateral), precum și poziția membrelor și a capului. De exemplu, membrele pot fi în extensie sau îndoite (flectate) capul întors într-o parte etc.

În faza dinamică, vor fi examinate, în ordine:

îmbrăcămintea și încălțămintea cadavrului, interesând caracteristicile lor (culoarea, croiala, materialul din care sunt confecționate, diverse accesorii) precum și urmele sau petele existente pe acestea.

De asemenea, se va preciza lipsa unor părți din îmbrăcăminte sau încălțăminte, care, în mod normal, trebuia să existe (pantofi, pantaloni, fustă, lenjerie), inclusiv lipsa unor obiecte de genul ceasului sau a verighetei ce lasă urme specifice pe încheietura mâinii sau pe degete.

Va fi cercetat cu atenție fiecare buzunar, indicându-se conținutul și poziția acestuia (normal sau scos în afară), precum și urmele de murdărie sau pete. Intreaga îmbrăcăminte trebuie bine verificată pentru a nu scăpa cercetării buzunarele aplicate în locuri mai puțin obișnuite.

Corpul cadavrului se examinează plecându-se de la elementele generale cum sunt de pildă, constituția fizică, culoarea pielii, semnele particulare, inclusiv semnele cadaverice.

După stabilirea și consemnarea elementelor generale, se va trece la examinarea amănunțită a întregului corp, începând cu capul victimei, apoi gâtul, regiunea toacelui, a abdomenului, regiunea dorsală, a membrelor superioare și inferioare.

Leziunile vizibile vor fi descrise ca poziție, formă și mărime, la fel și fiecare pată biologică ori de altă natură, într-un cuvânt orice urmă ce ar putea avea o anumită legătură cu omuciderea.

Mâinile și unghiile cadavrului, în care pot fi găsite fire de păr, resturi de îmbrăcăminte, fire de textile sau nasturi smulși în timpul luptei cu agresorul.

În depozitul subunghial se pot descoperi celule epiteliale, urme de sânge, fragmente de fire de păr ș.a., provenind de la autorul infracțiunii.

Orificiile naturale ale cadavrului, îndeosebi gura, orificiul anal, orificiul vaginal sunt examinate cu atenție, deși finalizarea investigației se face în condiții de laborator.

De exemplu, în gură se descoperă materiale folosite pentru a împiedica victima să strige (batiste, cârpe, hârtie ș.a.), iar în celelalte orificii, urme de natură biologică sau diverse obiecte.

Totodată, vor fi făcute mențiuni exacte cu privire la cercetarea obiectelor sau materialelor ce au servit la imobilizarea ori la strangularea victimei, cum sunt bucăți de frânghie, sfoară, sârmă etc.

Cu prilejul investigațiilor de la fața locului, și, îndeosebi, a cadavrului, printre numeroasele probleme ce sunt avute în vedere se numără și aceea a stabilirii momentului la care a survenit moartea, precum și a eventualelor modificări intervenite în poziția cadavrului. Desigur că aceste date vor fi determinate cu mai mare precizie în urma necropsiei, însă, chiar din momentul examinării la fața locului a victimei, pot fi obținute o serie de informații apte să servească la orientarea operativă a cercetărilor în direcția descoperirii autorului omorului.

În acest scop, se procedează la studierea semnelor specifice morții, mai ales a celor precoce și semitardive. Însă, trebuie precizat că siguranța în stabilirea datei morții scade pe măsura creșterii intervalului de timp scurs între momentul decesului și cel ai descoperirii cadavrului. Cu cât acest interval este mai scurt, cu atât determinarea datei morții este mai exactă. Astfel:

în cazul semnelor precoce, semnificative sunt reacțiile pupilei la unele substanțe chimice, care se produc în limita de 4 ore de la deces, în cazul atropinei, cri a 6 ore în cazul policarpinei. De asemenea, contractarea locală a vaselor la adrenalină se produce în cel mult 24 de ore de la deces.

Celelalte semne precoce ale morții, menționate anterior (încetarea activității cardiace, absența respirației), nu pot fi luate în calcul pentru determinarea momentului morții, decât în ipoteza sesizării lor de către o persoană avizată, aflată lângă victimă în chiar momentul survenirii morții.

în cazul semnelor semitardive, problemele sunt ceva mai complexe în funcție de tipul de semn clinic și de condițiile în care a fost găsit cadavrul Astfel:

Pierderea de căldură se face, în general, cu un grad pe oră, cadavru ajungând la căldura mediului ambiant în aproximativ 20 de ore, la acestea contrribuind mai mulți factori (temperatura mediului înconjurător, condițiile de loc și de timp și constituția fizică a victimei, îmbrăcămintea).

Rigiditatea cadaverică se instalează începând cu mușchii maxilarului inferior și coboară treptat spre membrele inferioare, după care cunoaște o reazoluție același sens, întreg ciclul fiind cuprins între 2 și 36 de ore de la deces, rigiditatea maximă fiind la aproximativ 10 ore, dar și aici în funcție de cauza morții, în cazul traumatismelor cerebrale masive întâlnindu-se și rigiditatea cataleptică (impușcare în cap, electrocutare).

Lividitățile cadaverice apar după circa 5 ore, sunt maxime după circa
10-15 ore și nu se mai modifică prin schimbarea poziției cadavrului după aproximativ 12 ore din momentul morții.

Lividitățile cadaverice își au semnificația lor în stabilirea unor eventuale modificări intervenite în poziția cadavrului. De exemplu, dacă la fața locului cadavrul este descoperit în poziția de decubit ventral (cu fața în jos), iar lividitățile cadaverice se găsesc pe partea dorsală, este evident faptul să ne aflăm în față unei schimbări a poziției cadavrului la aproximativ 12 ore după deces.

Referitor la semnele precoce și semitardive, în literatura occidentală se indică următoarele:

Corpul cald și suplu, cu corneea umedă și transparentă, fără lividități denotă că moartea s-a produs de 1-2 ore

Apariția lividităților la nivelul gâtului, răcirea și rigiditatea articulației maxilarului se face la 3-4 ore.

Apariția petei negre scleroticale indică cca. 6 ore din momentul instalării morții.

Confluența lividităților pe suprafață mare și rigiditatea întregii musculaturi scheletice însoțită de pierderea transparenței corneei este tipică pentru 8-10 ore.

Persistența la presiune a lividităților și nemodificarea poziției lor specifică morții instalate de aproximativ 12 ore.

În stabilirea momentului în care s-a instalat decesul, sunt luați în calcul mulți factori, cum ar fi, starea digestiei alimentare din stomac, prezența faunei cadaverice, rezultatele unor examene histochimice sau biochimice ( stabilirea
ph-ului țesuturilor și umorilor), aceasta, însă, numai în condiții de laborator, iar nu în cele ale cercetării la fața locului.

1.2. Particularitățile investigării criminalistice a locului faptei în raport cu metodele și mijloacele folosite pentru suprimarea vieții victimei

Pentru clarificarea unor împrejurări referitoare la mijloacele și procedeele folosite de către făptuitor în suprimarea vieții victimei, este necesar ca, încă de la începutul cercetării, să se țină seama de specificul leziunilor produse de agenții vulneranți.

Omorul săvârșit cu arme albe și corpuri contondente

Omorurile săvârșite cu arme albe, care se clasifică în mai multe categorii-obiecte înțepătoare, tăioase și obiecte despicătoare-sunt frecvent întâlnite în practica noastră judiciară.

Leziunile produse de obiecte tăioase pot fi situate în orice regiune a
corpului, lungimea lor fiind în funcție de distanța parcursă de lama obiectului pe suprafața corpului victimei. Marginile plăgii sunt netede, având un aspect liniar, semicircular sau în unghiuri. Adâncimea rănii depinde de rezistența țesutului și de forța loviturii.

La locul faptei, urmele de sânge specifice omorului săvârșit cu obiecte tăioase apar fie sub formă de împroșcare, în cazul plăgilor arteriale, fie sub formă de bălți, a plăgile venoase.

Leziunile produse de obiecte înțepătoare sau înțepător-tăioase (cuțit
cu vârf ascuțit, baionetă, foarfeci etc.), au o formă apropiată de obiectul vulnerant.

Lungimea plăgii se raportează la gradul de înclinație dintre lama obiectului și suprafața penetrantă, practic aflându-ne în fața unei acțiuni concomitente de perforare și de tăiere.

Leziunile produse de obiecte despicătoare (topoare, bardă etc.) se prezintă ca plăgi tăiate sau zdrobite, dacă lama nu este ascuțită. Lungimea rănii depinde de lungimea lamei obiectului și de unghiul de înclinare. În majoritatea cazurilor, leziunile sunt produse la nivelul capului.

Identificarea armelor albe este relativă, determinarea caracteristicilor de grup ale obiectului vulnerant realizându-se după lungimea și adâncimea plăgii, care, însă, nu concordă totdeauna cu lungimea lamei.

Leziunile provocate prin penetrarea oaselor late permit stabilirea cu multă precizie a lățimii lamei obiectului vulnerant.

Identificarea obiectelor despicătoare, pe baza urmelor lăsate în calota craniană, unde sunt întâlnite cel mai frecvent, era considerată imposibilă din cauza structurii spongioase a osului care nu permite reținerea caracteristicilor profilului lamei. Cu toate acestea, în practica de specialitate s-au întâlnit cazuri de identificare a unei securi pe baza microstriațiilor formate pe oasele calotei craniene. Astfel, în cazul unui omor, la examinarea cadavrului au fost descoperite multiple tăieturi de secure, dintre care trei plăgi penetrante, în regiunea parietală și temporală dreaptă. Inițial, pentru identificarea agentului vulnerant, nu au fost luate în considerare aceste urme, cercetările fiind orientate spre deosebirea altor categorii de urme sau probemateriale. Ulterior, s-a procedat și la examinarea la microscopul comparator a fragmentelor de os și a lamelor securilor ridicate de la persoanele suspecte, reușindu-se identificarea securii pe baza urmelor formate pe suprafața osoasă.

Diferențierea omuciderii de sinucidere este posibilă prin interpretarea modului în care se prezintă aceste leziuni. De regulă, sinucigașii preferă zona gâtului, a toracelui, arterele radiale sau venele de la încheietura mâinii. Plăgile sunt perpendiculare pe axa gâtului sau mâinii și, frecvent, sinucigașul execută mai multe tăieturi paralele până când reușește să execute tăietura fatală, tăieturi mai adânci în punctul de plecare și mai superficiale la sfârșit.

Un alt element important de diferențiere îl reprezintă starea îmbrăcămintei, sinucigașul pregătindu-și autolezarea prin desfacerea hainei și a cămășii, prin ridicarea mânecii. În ipoteza omuciderii, victimele sunt încheiate la haină ori cămașă, existând uneori o simetrie între punctul de perforare a îmbrăcămintei și plaga de pe corp, dar și o lipsă a acesteia, explicabilă prin mișcările victieicare încearcă să se apere.

Plăgile tăiate de pe mâini, tipice încercărilor de apărare activă, apucarea cuțitului, ori de apărare pasivă, prin acoperirea feței sau a toracelui, exclud bilitatea sinuciderii, ca și leziunile din zona spatelui, inaccesibilă pentru o eventuală autolezare.

Autolezarea în scop de sinucidere, cu toporul, pare imposibilă, totuși, în practică au existat și asemenea cazuri. De exemplu, un individ s-a sinucis aplicându-și două lovituri cu o toporișca în zona occipitală.

Leziunile provocate cu obiecte contondente se prezintă sub forma unor plăgi plesnite sau zdrobite și reflectă destul de bine forma suprafeței agentului pe oasele plate, îndeosebi pe cutia craniană, din cauza fracturii osului. Forma obiectului poate fi reținută și de îmbrăcămintea victimei.

Cercetarea la fața locului necesită căutarea obiectelor vulnerante, în ipoteza sinuciderii fiind foarte ușor de găsit. O dată descoperite, de pe aceste obiecte vor fi ridicate urmele biologice și urme de mâini în vederea efectuării examenelor comparative.

Omorul săvârșit prin asfixii.

Moartea violentă săvârșită prin asfixie mecanică, cunoscută în practica medicală și sub denumirea de “anoxie acută de tip ventilator”, este o modalitate frecventă de omucidere, dar și de sinucidere, de aici rezultând o serie de probleme ce se cer rezolvate, din cauza diversității modurilor în care se realizează: spânzurare, strangulare, astuparea (ocluzia) căilor reaspiratorii, comprimarea toraco-abdominală și înecare. Spânzurarea se poate produce și în mod accidental, întâlnită mai ales la copiii mici, dar și la adulți, de exemplu la alpiniștii care cad în coarde.

Principalele semne clinice externe sunt cianozarea (învinețirea) feței și a degetelor mâinii, hemoragiile punctiforme pe conjunctiva palpebrală (pleoape), lividitățile cadaverice accentuate, de culoare albastru închis, dilatarea pupilei, emisia de urină, fecale și spermă.

Spânzurarea se produce prin strângerea gâtului într-un laț care va
comprima vasele acestuia, mai ales artera carotidă și căile respiratorii superioare (traheea), oprind alimentarea cu sânge oxigenat a creierului.

Pentru strângerea lațului nu este nevoie de întreaga greutate a corpului, lucru demonstrat în practică de cele mai diverse poziții în care pot fi găsiți cei spânzurați, unele având caracter atipic (spânzurare de clanța ușii, sub pat).

Tipic pentru acest gen de asfixie este șanțul de spânzurare ce ia o formă oblică ascendentă spre locul nodului. Șanțul va fi mai accentuat în partea opusă nodului și avea o lățime egală cu cea a lațului, uneori reproducând exact forma acestuia (forma frânghiei, găurile de la curea etc). Sub acțiunea greutății corpului, lațul poate aluneca de-a lungul gâtului, formând mai multe șanțuri, atât în cazul unui omor, dar și al unei sinucideri. Același lucru este posibil și în ipoteza unor încercări de autolezare prin alte mijloace (tăierea venelor, otrăvire), rămase fără rezultat, ceea ce determină pe sinucigași să recurgă la spânzurare.

Diferențierea omuciderii de sinucidere se face pe baza interpretării modului de dispunere a petelor cadaverice, a datelor obținute în urma examenului anatomopatologic precum și a urmelor descoperite în câmpul infracțional.

Strangularea se face prin strângerea gâtului cu un laț sau cu mâinile (sugrumare). Strangularea cu lațul se întâlnește, de regulă, în cazul omuciderii. Nu trebui însă exclusă nici posibilitatea sinuciderii.

În ceea ce privește sugrumarea cu mâinile, aceasta nu poate fi decât consecința exclusivă a omorului, fiind imposibilă o acțiune de autolezare, din cauza tulburărilor anoxice care provoacă reducerea forței persoanei, până la anularea ei.

Semnele asfixiei prin strangulare cu lațul sunt aceleași ca și în cazul spânzurării. La sugrumarea cu mâinile apar echimoze, escoriații, determinate de acțiunea degetelor, a unghiilor.

Într-o astfel de ipoteză, nu trebuie pierdut din vedere să se încerce o eventuală ridicare a urmelor papilare de pe pielea din zona gâtului și a a feței cadavrului.

Sufocarea și ocluzia orificiilor respiratorii (gura și nasul) se poate face
cu mâna, cu obiecte moi (perne, plapumă), cu pungi de plastic, prin presarea feței pe o suprafață dură sau pământ, în nisip ș.a.

Sufocarea este rezultatul unor acțiuni violente, cum ar fi, de exemplu, împiedicarea victimei să țipe, situații întâlnite frecvent în cazul tâlhăriilor sau violurilor, după cum poate fi și consecința unei intenții directe de a provoca moartea victimei. În ipoteza sufocării cu mâna sau cu corpuri dure, vor apărea echimoze și escoriații specifice.

Ocluzia căilor respiratorii se face prin astuparea căilor respiratorii (gura, feringe, laringe) cu diverse obiecte ori materiale de genul cârpelor, hârtiei, pământului etc, acțiuni în exclusivitate cu caracter violent. Sunt și cazuri de asfixie accidentală determinată de aspirarea bolului alimentar, mai frecvent la bolnavii mintali, la persoanele în stare avansată de ebrietate, la bătrâni.

înecarea (submersia) face parte din categoria morților violente întâlnite
frecvent, a căror natură este foarte diversă: omor, sinucidere, accident, catastrofă naturală ș.a. Înecarea este consecința astupării căilor respiratorii cu lichide (deci nu neapărat numai cu apă) de o anumită densitate.

Din punct de vedere juridic, este necesar să se stabilească dacă moarte este rezultatul unui accident, al unei sinucideri, al unui omor sau al unei încercări de disimulare a omorului printr-un accident sau sinucidere.

Omorul săvârșit prin împușcare.

Omorul săvârșit prin împ reprezenta o modalitate de ucidere a unei persoane relativ rar întâlnită în perioada anterioară lui decembrie 1989. În prezent însă, asistăm la înmulțirea acestor, iar cercetarea lor s-a dovedit a nu fi de cea mai bună calitate.

În scopul determinării naturii morții prin împușcare, se vor cerceta, sub medico-legal și criminalistic, urmele principale ale tragerii (orificiul de intrare, canalul și orificiul de ieșire, dacă există), precum și urmele secundare (rupturile provocate de gaze, arsurile, tatuajul).

Examinarea are drept scop stabilirea distanței și direcției din care s-a tras,
a posibilității de autolezare în condițiile în care a fost găsită victima.

Un accent deosebit va fi pus, cu prilejul cercetării la fața locului,
pe descoperirea armei și a muniției trase (proiectile sau tuburi), pentru examinări balistice complexe în vederea identificării armei, a verificării posibilității de declanșare accidentală, a descoperii urmelor factorilor secundari, îndeosebi cele de funingine, pe mâinile și pe hainele persoanei care a tras.

Determinarea exactă a acestor elemente este evident importantă, mai ales în situații particulare, în care trebuie diferențiată omuciderea de sinucidere sau incercarea de disimulare a omorului prin accident sau sinucidere.

Moartea prin otrăvire.

Uciderea prin otrăvire sau intoxicare acută, cunoscută și sub denumirea de moarte violentă prin agenți chimici, este relativ rar întâlnită în practica de specialitate sub formă de omucidere, fiind frecvent consecința unor accidente, în care ponderea o dețin accidentele de muncă și cele casnice.

Investigarea morții prin otrăvire va avea drept obiect stabilirea faptului dacă decesul s-a datorat sau nu intoxicării acute, tipului de substanță toxică și cantității care a pătruns în organism. De asemenea, trebuie stabilite data intoxicării, forma de procurare și persoanele care au favorizat obținerea acesteia.

Față de aceste probleme, este necesar ca în cercetarea la fața locului, în examinarea cadavrului, să se procedeze la căutarea atentă și la ridicarea urmelor biologice, îndeosebi a celor de vomă, a conținutului unor vase și recipiente s-ar fi putut afla toxicul.

După cum se reiese din literatura de specialitate, o clasificare riguroasă
a substanțelor toxice și, de aici, a simptomelor clinice, este dificil de facut, ele aparținând domeniului toxicologiei medico-legale. De exemplu, intoxicatațiile acute pot fi provocate de substanțe caustice (acid sulfuric sau vitriol, acid azoti, clorhidric, soda caustică etc), arsenic, mercur, plumb, oxid și bioxid de carbon, alcool etilic, metilic, stricnina, morfină, barbiturice, pesticide. De asemenea, sunt întâlnite și intoxicații acute de natură alimentară. Substanțele toxice produc reacții și leziuni specifice naturii lor, ca și dozei în care au fost introduse în organism, decesul intervenind la un interval mai mare sau mai mic de timp, uneori acesta putând să se întindă pe o perioadă lungă, cum este intoxicațiilor cronice profesionale.

Moartea violentă determinată de alți factori.

Moartea violentă a unei persoane poate fi produsă nu numai de agresiuni de genul celor menționate anterior, ci și de alți factori, cum ar fi, de pildă, moartea produsă în accidentele auto, navale și aeriene, în accidentele de muncă, moartea produsă de diverse energii fizice (căldură, frig, energie electrică).

O mențiune specială se cuvine făcută pentru moartea produsă prin
așa-numiții psihici, care intervine rapid după emoții intense (frică deosebită, bucurie excesivă, supărare). Șocul de natură psihică produce o moarte reflexă prin oprirea bruscă a funcțiilor vitale. Stabilirea naturii acestei morți este deosebit de dificilă întrucât este necesară dovedirea capacității agentului psihic de a produce un astfel de efect, ca și a predispoziției subiectului pasiv la o moarte prin șoc psihic din cauza unor suferințe de genul arterosclerozei, insuficienței cardiace, astmului bronsic.

Tratarea unor aspecte mai importante, de natură să particularizeze cercetarea omorului în funcție de mijloacele folosite de infractor, are rolul de a sublinia diversitatea problematicii la care trebuie să se circumscrie activitatea echipei de cercetare în fiecare caz în parte.

Important este ca întreaga cercetare efectuată de echipă la fața locului și actele ulterioare de urmărire penală să fie îndeplinite cu atenție, minuțiozitate și conștiinciozitate, astfel încât să nu fie omis sau neglijat niciun element de fapt, nicio împrejurare aptă să servească la justa soluționare a cauzei.

Trebuie subliniat că, în contextul respectării regulilor generale de cercetare la fața locului, pentru asigurarea eficienței investigației, uneori, în situații complexe, cercetarea poate fi întreruptă în timpul nopții și reluată dimineața în condiții de vizibilitate bună și, de ce nu, de odihnă a organelor judiciare.

1.3. Particularități ale cercetării omorului în cazul cadavrelor dezmembrate sau al cadavrelor nedescoperite

1.3.1. Investigații specifice în cazul cadavrelor dezmembrate

Descoperirea unor cadavre dezmembrate ori a unor fragmente de cadavre determină dificultăți serioase în cercetare. Una dintre problemele centrale rămâne identificarea victimei, rezultat la care se ajunge relativ greu, depesajul criminal fiind făcut tocmai în acest scop. În ipoteza cercetării omorurilor în care cadavrele au fost găsite dezmembrate sau nu au fost descoperite, existând indicii despre dispariția lor, organul de urmarire penală se va conduce după aceleași reguli generale, raportându-se, însă, la particularitățile acestor cazuri.

Un rol particular în clarificarea unor probleme legate de identificarea victimei o aduce expertiza medico-legală. De pildă, la descoperirea unor fragmente de cadavru se cere să se stabilească dacă ele aparțin aceluiași corp, care sunt sexul, vârsta și talia aproximativă a victimei, care este cauza posibilă a morții și data la a survenit.

Dacă se găsește un craniu, în funcție de starea lui, se poate proceda fie la identificarea prin efectuarea toaletei acestuia pentru fotografiere, ipoteză rar întâlnită în practică, fie la o reconstituire a fizionomiei după craniu, sau la o identificare prin supraproiecția craniului peste fotografia persoanei dispărute.

Nu trebuie exclusă nici alternativa identificării pe baza desenelor papilare, numai dacă starea de putrefacție mai îngăduie această operație, ori dacă infractorul nu a distrus amprentele, pentru a face imposibilă identificarea.

În vederea identificării va trebui examinat cu maximă atenție fiecare fragment de cadavru, pentru descoperirea unor eventuale semne particulare (cicatrice, negi, tatuaje, malformații). Practica judiciară recentă demonstrează valabilitatea unor procedee criminalistice și medico-legale de identificare a cadavrului după particularități ale scheletului ori după intervenții ortopedice.

Din punct de vedere criminalistic, vor fi cercetate ambalajele în care au fost găsite fragmentele, interesând eventualele urme sau caracteristici care să le ateste proveniența. De asemenea, se va stabili modul în care au fost aduse, camuflate sau îngropate, distanța și locurile la care au fost împrăștiate. Nu vor fi neglijate urmele pe care acestea le pot conține.

Pentru obținerea de informații privitoare la identitatea cadavrului este foarte importantă ascultarea persoanelor care locuiesc sau muncesc în apropierea locului faptei, acestea putând oferi relații cu privire la prezența unor persoane străine în zonă, a comportării lor nefirești ș.a.

Cadavrele neidentificate vor fi luate în evidență pe baza fișelor speciale, denumite fișele “C”, care conțin date amănunțite obținute prin examene medico-legale, antropologice, din investigații.

1.3.2. Particularități ale cercetării în cazurile dispariției unor persoane, victime ale omociderii

Investigarea omorului al cărei victimă este considerată persoană dispărută, va începe după ce au fost efectuate investigații complete și ample la domiciliul, locul de muncă, în cercul rudelor și al prietenilor, la spitale verificându-se, totodată, dacă persoana respectivă nu a fost reținută și condamnată pentru o infracțiune.

În esență, ancheta penală, ca atare, debutează după obținerea de date care fac credibilă versiunea potrivit căreia persoana dispărută este victima unui omor.

Investigațiile, actele premergătoare, trebuie să stabilească toate datele referitoare la personalitatea, preocupările, relațiile de serviciu, de familie, altfel de relații, orice dată de natură să ofere un indiciu cu privire la dispariția sau moartea persoanei.

O dată formată convingerea că persoana a fost victima unui omor, se va proceda la strângerea de probe care să conducă la identificarea autorului, în cadru urmăririi penale.

În situațiile în care, în evidență există cadavre neidentificate, ce prezintă
carateristici asemănătoare persoanei dispărute, se vor face examinările comparative necesare și eventual, prezentarea pentru recunoaștere pe baza fotografiei sau a altor semne particulare indicate de rude.

Ca și în cazul cazul cadavrelor neidentificate, se procedează la luarea în evidență a persoanelor dispărute.

1.4. Particularitățile fixării rezultatelor cercetării locului faptei la infracțiunea de omor

Potrivit prevederilor legislației în viagoare despre efectuarea cercetării la fața locului se încheie un proces-verbal, care reprezintă mijlocul procedural principal de fixare a rezultatelor acestui act inițial de urmărire penală. Procesului-verbal i se pot anexa fotografii, schițe, desene ori alte asemenea lucrări, cum ar fi, de exemplu, rolele de film sau benzile videomagnetice..

1.4.1. Particularitățile procesului-verbal

Procesul-verbal încheiat în vederea fixării rezultatelor cercetării la fața locului se numără printre mijloacele de probă cu o semnificație deosebită în soluționarea unei omocideri. El va trebui să corespundă anumitor cerințe, o bună parte stabilite în mod expres de legiuitor.

Astfel, din punctul de vedere al formei și cuprinsului, procesul-verbal va
conține următoarele mențiuni.:

Data și locul unde este încheiat;

Numele, prenumele și calitatea celor care îl încheie;

Numele, prenumele, ocupația și adresa martorilor asistenți, când există;

Descrierea amănunțită a celor constatate, precum și a măsurilor luate;

Numele, prenumele, ocupația și adresa persoanelor la care se referă procesul-verbal, obiecțiile acestora

Mențiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale.

Raportându-mă la structura procesului-verbal-formată dintr-o parte inrtroductivă, o parte descriptivă și o încheiere-trebuie subliniată ponderea părții descriptive, însăși legea procesual penală impunând necesitatea descrierii amănunțite a situației locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate și a celor ridicate, a stării și poziției celorlalte mijloace materiale de probă, astfel încât acestea să fie redactate cu precizie și, pe cât posibil, cu dimensiunile respective.

Procesul-verbal trebuie redactat în termeni clari și preciși, astfel încât lectura sa poată reda întocmai imaginea locului faptei și pentru aceia care nu au participat la cercetarea la fața locului.

Pe plan tactic criminalistic, este necesar, mai întâi, ca la reda părții descriptive să fie avute în vedere următoarele elemente:

Descrierea locului faptei va fi făcută în mod amănunțit, interesând aspectul
de ansamblu al acestuia, dimensiunile, topografia sa și dispunerea față de punctele cardinale, precum și față de alte puncte de reper mai apropiate, drumurile și căile de acces, alte particularități.

Descrierea urmelor, a mijloacelor materiale de probă, a altor obiecte examinate și ridicate va fi efectuată detaliat, pe lângă denumirea lor exactă, indicându-se cu precizie locul în care au fost găsite, distanțele dintre ele sau până la obiectele principale, forma, dimensiunea, culoarea, alte caracteristici fizico-chimice sau particularități de identificare, precum și metodele tehnico-științifice criminalalistice folosite pentru descoperirea, fixarea și ridicarea acestora.

Există cazuri nefericite în practică, în care se evită o descriere sau chiar menționarea urmelor descoperite din diverse motive, uneori crezându-se că acestea nu sunt utile soluționării cauzei, alteori fiind socotite ca dificil de examinat, ceea ce si-m nează bunul mers al investigației.

Menționarea în procesul-verbal a oricărui element particular al cercetării, elemente cum sunt, de exemplu, împrejurările negative.

În această alternativă nu trebuie omisă menționarea acțiunilor întreprinse în direcția clarificării și explicării lor.

Dacă există anumite observații ale experților sau martorilor asistestenți
cu privire la consemnarea celor prezentate anterior, ele vor fi inserate în procesul-verbal.

În legătură cu acest ultim aspect, țrebuie să precizz că nu trebuie consemnate opiniile sau interpretările personale cu privire la faptă, la autor, la urmele create prin activitatea infracțională, pentru a nu fi subminat, cel puțin în parte, caracterul obiectiv al procesului-verbal.

Frecvent, se impune o interpretare imediată a urmelor descoperite în câmpul infracțional, interpretare care, însă, va face obiectul unei constatări tehnico-științifice.

Din cuprinsul procesului-verbal nu trebuie omise mențiunile privind consecințele sau pagubele produse de faptele infracționale cercetate, indiferent de valoarea sau natura lor. Ultima parte a procesului-verbal va cuprinde o enumerare exactă a urmelor, a mijloacelor materiale de probă ridicate de la fața locului și persoana căreia i-au fost încredințate, precum și a fotografiilor, schițelor, a altor inregistrări sau lucrări efectuate în timpul cercetării.

Se va menționa ora începerii și ora terminării cercetării la fața locului, după care procesul-verbal va fi semnat de către organul judiciar și de către martorii asistenți, pe fiecare pagină, locurile rămase libere fiind barate.

În ceea ce privește la conduita tactică urmată în redactarea procesului-verbal, consider necesar a sublinia că acesta, pentru a-și îndeplini întru totul rolul de mijloc de probă, va trebui să fie redactat, nu numai potrivit legii, ci și în conformitate cu anumite cerințe. Dintre regulile tactice criminalistice referitoare la modul de redactare a procesului-verbal, menționez:

Prezentarea obiectivă, completă și clară a rezultatelor cercetării, în exclusivitate pe baza constatărilor directe ale organului judiciar, evitându-se deducțiile, diversele interpretări ale stării locului sau raportarea la anumite afirmații ale martorilor ori victimelor.

Folosirea unui mod de exprimare riguros, exact, precis și concis, a unei
terminologii uzuale, accesibile și unitare sub raport procesual penal, astfel încât să fie prevenit echivocul sau ambiguitatea. Se va evita folosirea unor termeni de sttrictă specialitate, iar în ipoteza că aceștia nu vor putea fi, totuși, evitați, se va proceda la explicarea lor.

Descrierea celor constatate în ordinea în care s-a desfășurat cercetarea la
fața locului, ceea ce impune ca procesul-verbal să fie redactat, de regulă, chiar locul faptei, pentru a nu se omite niciun amănunt.

În cazurile deosebite, întocmirea prcesului-verbal se poate face și la sediul organului judiciar, însă, pe baza unor note detaliate luate de conducătorul echipei în timpul cercetării, apelându-se și la imaginile înregistrate pe bandă videomagnetică.

1.4.2. Particularitățile fotografiei

Fotografía judiciară executată la fața locului în cazul infracțiunilor de omocidere se numără printre cele mai importante mijloace de fixare a rezultatelor cercetării, deși este considerată o modalitate auxiliară procesului-verbal.

Fotografia la fața locului include, fotografia de orientare, fotografiile schiță, fotografia obiectelor principale, fotografiile de detaliu și măsurătorile fotografice.

Fotografia de orientare este destinată fixării întregului loc al faptei, raportat la anumite puncte de reper de natură să servească la identificarea zonei în care s-a săvârșit infracțiunea.

Fotografiile schiță servesc la redarea, în primul rând, a locului faptei, cu tot ce are el mai caracteristic, redarea în întregime sau în parte a locului respectiv, în funcție de varianta în care este executată.

De pildă, fotografia schiță unitară, fotografia schiță panoramică, în variantele liniară sau circulară, fotografia schiță pe sectoare, fotografia schiță încrucișată.

Fotografia obiectelor principale, cum sunt, de exemplu, corpul victimei,
armele sau instrumentele folosite de autor în săvârșirea infracțiunii, mijloacele materiale de probă ș.a.

Fotografiile de detaliu, necesare punerii în evidență a urmelor, a detaliilor
caracteristice ale acestora, a modului în care sunt dispuse pe suprafața obiectului purtător, a modificărilor, degradărilor etc. produse prin săvârșirea infracțiunii.

1.4.3. Particularitățile înregistrărilor video la infracțiunile de omor

Înregistrarea video judiciară se înscrie printre metodele moderne de
axare a rezultatelor cercetate la fața locului, devenite, în prezent, indispensabile în cazurile deosebite, cum este cazul infracțiunilor de omocidere.

Înregistrarea pe bandă videomagnetică, spre deosebire de filmare, prezintă mai multe avantaje ce nu pot fi neglijate. Astfel, aceasta este mai ușor de executat, deci nu necesită o pregătire deosebită din partea celui care o execută. Totodată, permite verificarea imediată a calității și eventuala refacere a acesteia, în măsura în care situația o impune.

Sub raport tehnico-tactic criminalistic, fixarea pe bandă video presupune, ca și cazul fotografiei judiciare, înregistrări video de orientare, schiță, în toate
variantele acesteia, anume înregistrarea obiectelor principale, a urmelor și a detaliilor, inclusiv înregistrări la scară.

Alte reguli privesc modul de executare a cadrajului și panoramărilor, de realizare a diverselor planuri (plan de orientare, plan schiță, prim-plan, plan detaliu ș.a), al travelling-ului sau transfocării etc.

Înregistrările foto și video digitale, vor deveni, în scurt timp, un mijloc
generalizat nu numai de fixare a imaginilor, ci și de examinare efectivă și aici
mă refer la folosirea tehnicilor informatice care conduc la creșterea operativității, inclusiv în indentificări de persoane sau de obiecte.

1.4.4. Particularitățile schiței locului faptei

Schița locului faptei, denumită și plan-schiță sau desen-schiță, este destinată fixării și prezentării, în ansamblu, a locului faptei, a modului în care sunt dispuse, în plan, obiectele și urmele infracțiunii, precum și a distanțelor sau a raportului de poziție dintre acestea. Principalul rol al schiței locului faptei este acela de a facilita formarea unei imagini cât mai apropiate de realitate asupra scenei infracțiunii, astfel încât constatările cuprinse în procesul-verbal să fie clar înțelese.

Referitor la terminologia folosită în practică, schiță, plan-schiță, se impune o mai mare unitate de vederi, pentru a se diferenția schița executată la scară de desenul simplu. De pildă, în literatura străină se folosesc termenii ce (schiță executată la scară) și crochiu (desen).

Din punct de vedere al tehnicii, modalitățile de efectuare a schiței pot fi împărțite în două categorii, după cum se respectă sau nu proporțiile dintre dimensiuni reale și reprezentările grafice.

Planul-schiță, executat la scară, în care sunt respectate riguros proporțiile
dintre dimensiunile reale ale suprafețelor, distanțelor și reprezentările acestora din plan.

Scara la care se ridică planul este în funcție de suprafața și de natura locului faptei.

Desenul schiță se realizează, de regulă, printr-o simplă desenare a local
faptei, fără să se respecte cu rigurozitate proporțiile dintre dimensiunile reale și reprezentările grafice, însă tot pe baza măsurătorilor executate la fața locului și prezentate în schiță.

La efectuarea schiței, mai ales a locurilor deschise, trebuie să se respecte, în primul rând, orientarea acesteia (stabilită cu ajutorul busolei aflate în trusa criminalistică), după punctele cardinale, latura din dreapta planului fiind dispusă pe direcția nord-sud. Totodată, în mod firesc, este necesară măsurarea cât mai exactă a dimensiunilor, a distanțelor, ca și a unghiurilor sub care sunt dispuse diversele obiecte sau urme.

Pentru fixarea poziției unui obiect în plan, se recurge la mai mai
multe metode, stabilite în funcție de întinderea și de complexitatea locului faptei. Astfel, acestea sunt:

Vizarea încrucișată sau metoda punctului de întretăiere, executată din două
puncte diferite, denumite și puncte de stație. Punctele sunt indicate la baza
planului, din ele trăgându-se câte o linie spre obiectul vizat, locul de întretăiere celor două linii reprezentând punctul în care se află dispus obiectul vizat.

Metoda triangulației, folosită în geodezie, în care punctele de dispunere
obiectelor aflate la fața locului sunt determinate pe baza distanței față de o axă de referință și a unor puncte fixe de reper, după care se formează o rețea de triunghiuri, aproximativ echilaterale, ce vor indica coordonatele punctelor din teren.

În ceea ce privește schița locurilor închise, a încăperilor, aceasta poate consta fie numai în reprezentarea suprafețelor orizontale și a obiectelor aflate pe suprafețe respective, fie în reprezentarea și a suprafețelor dispuse în plan vertical, apelându-se, în acest caz, la metoda planului de rabatare, metodă constând în desfășurarea pe orizontală a pereților și a tavanului unei camere.

BIBLIOGRAFIE

Tratate.Cursuri. Monigrafii

Antoniu, George Costică Bulai, Gh. Chivulescu, Dicționar juridic penal, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1976

I. Argeșeanu, Enigmele anchetelor judiciare, Editura Civică, București 1992

Beliș, Vladimir Îndreptar de practică medico-legală, Editura Medicală, București 1990

Cârjan Lazăr, Mihai Chiper, Criminalistică, Editura Fundației România de măine, București 2009

Cioclei, Valerian Drept penal. Partea specială-infracțiuni contra persoanei, Editura Universul Juridic, București 2007

L. Derobert, Medicine légale, Ed. Flammarion, Paris, 1976

Diaconescu, Gh. Infracțiunile din Codul penal român, vol. I, Editura Oscar Prins 1997

Filipaș, A. Drept penal român, Partea specială, Editura Șansa, București 1992

J.G. Wilhelm, Introducere în practica criminalistică, manual destinat poliției criminale, Stuttgard Germania 1946

Minovici, M. Tratat complet de medicină legală, Editura Socec, București 1928-1930

Mircea, I. Criminalistică, Editura Lumina Lex, București 1998

Păvălan, Vasile Infracțiuni contra persoanei, patrimoniului și autorității, vol.I, Editura Lumina Lex, București 2009

Scripcaru, Gh. M. Terbancea, Patologie medico-legală, Editura Didactică și Pedagogică, 1983

Stancu, Emilian Tratat de criminalistică, Ediția a III-a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București 2004

Țurai,C, C. Leonida Ioan, Dermatoglifologia, amprente palmo-plantare, Editura Medicală, București 1988

Articole din reviste de specialitate

V. Macovei, Folosirea videomagnetofonului la cerecetarea la fața locului și la reconstituire într-un caz de omor, în P.C.C nr. 2/1982

V. Pop, Indentificarea securii cu care a fost comis un omor, cu ajutorul microstriaților lăsate de lama securii pe os, în P.C.C nr. 4/1981

O. Păun, Particularități ale efectuării cercetărilor în cazurile de dispariție a unor persoane, în Rev. P.C.C. nr. 3-4/1985, p. 24 și urm

O. Năstase, Unele aspecte teoretie și practice privind cercetarea infracțiunilor de omor, în P.C.C nr. 2/1992

D. Ceacanica, Particularitățile comportamentului bolnavilor psihic și infracțiunile contra vieții și aspecte ale practicii privind cercetarea, în rev. P.C.C. nr. 3/1981

Legislație

Codul penal român

Codul de procedură penală