Parlamentul European Fata de Rusia In Cauze(politice,economice)

=== 95cb402476ea533c11e8a80313907a6c782f8750_510429_1 ===

UNIVERSITATEA BUCUREȘTI

FACULTATEA DE ISTORIE

SPECIALIZAREA: RELAȚII INTERNAȚIONALE ȘI STUDII EUROPENE

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator științific:

Prof. univ. dr.

NUME:

Prenume :

Absolvent:

NUME:

Prenume:

București , 2017

UNIVERSITATEA BUCUREȘTI

FACULTATEA DE ISTORIE

SPECIALIZAREA: RELAȚII INTERNAȚIONALE ȘI STUDII EUROPENE

LUCRARE DE LICENȚĂ

Titlu : ,, Relația Uniunea Europeană- Rusia după anul 1992 ´´

Coordonator științific:

Prof. univ. dr.

NUME:

Prenume :

Absolvent:

NUME

Prenume

București, 2017

Pagina de gardă

CUPRINS

§Cuprins……………………………………………………………………………………………4

§Introducere………………………………………………………………………………………5

§ Capitolul I. Metodologie………………………………………………………………….6

1.1.Contextul istoric al Uniunii Europene și al Rusiei după prăbusirea comunismului……………………………………………………………………,……………….6

1.2.Aspecte comparative între evoluția Uniunii Europene și Rusia-strategii, acțiuni, documente …………………………………………………………………………….15

§ Capitolul II. Relațiile Rusiei cu Uniunea Europeană în contextul extinderii Uniunii Europene către Est …………………………………..…39

§Capitolul III. Relațiile UE-Rusia după extindere ………………………42

Concluzii………………………………………………………………………………………….47

Bibliografie………………………………………………………………………………………49

Anexe……………………………………………………………………………………………….59

,, Relația Uniunea Europeană- Rusia după anul 1992´´

§INTRODUCERE

Chiar și în cele mai favorabile circumstanțe, procesul de menținere a păcii reprezintă un efort complicat și dificil. Procesul actual de menținere a păcii cuprinde o multitudine de abordări și metode pentru înțelegerea, managementul și, cu toată speranța, rezolvarea conflictelor. Varietatea de metode este atât un produs al complexității crescute a conflictelor internaționale, cât și al experienței comunității internaționale de a administra statele care au au nevoie de ajutor extern, conflictele separatiste, centraliste și cele interstatale. în timp ce războaiele din trecut se aflau în mare parte în grija șefilor de stat și a miniștrilor de externe, conflictul din secolele XX și XXI a extins distrugerea și amenințarea securității la scală regională și mondială.

Prezenta teză de licența este unica de acest gen din rândul lucrărilor de specialitate care comprimă patru chestiuni esențiale din tema relațiilor internaționale dintre Uniunea Europeană și Rusia , la nivel istoric,.din perspectiva menținerii păcii, o abordare a conflictului internațional și a diferitelor implicații pentru rezoluția acestuia, o perspectivă practică a negociem internaționale și un studiu de caz care încearcă să indice actorul care ar trebui să se ocupe de menținerea păcii internaționale De asemenea, lucrarea oferă o perspectivă practică și pragmatică. în lumina soluționării cu succes a conflictelor internaționale, prin practicarea unui proces de negociere Funcțional și adecvat tipului de conflict.

§ CAPITOLUL I. METODOLOGIE

1.1.Contextul istoric al Uniunii Europene și al Rusiei după prăbusirea comunismului

Înființarea Uniunii Europene a avut la origini o încercare de instituționalizare a comerțului la nivel european, o piață unică de ale cărei oportunități să profite membrii Uniunii. După prima conflagrație mondială, două mari puteri dominau ordinea modială: SUA ȘI Federația Rusă, iar starea economică a Europei necesita o reconstruire din temelii. Cele două conflagații mondiale, au dat naștere anumitor factori care determină schimbări în istoria Uniunii Europene. Europa Occidentală se temea pentru siguranța cetățenilor acesteia, în urma divergențelor dintre cele două blocuri de putere, în cursul Războiului Rece.. Occidentul a ales să solicite astfel protecția Statelor Unite. Relațiile instabile cu Federația Rusă determină Europa să se ocupe mai mult de propria siguranță. Situația economică precară , scena politică dezbinată, determină apariția în occidentul Europei a dorinței pentru o Uniune. Perioada de după a doua conflagrație mondială aconstituit începuturile cooperării. Tratatul a fost semnat la Paris în 1951 și a adus împreună Franța, Germania, Italia și țările Benelux într-o comunitate cu scopul de a organiza libera circulație a cărbunelui și a oțelului și accesul liber la surse de producție. În plus, o Înaltă Autoritate comună a supravegheat piața, respectarea regulilor de concurență și transparența prețurilor. Acest tratat este originea instituțiilor pe care le cunoaștem astăzi. Anii 60 au constituit o perioadă de înflorire economică pentru țările Uniunii Europene, prin urmare nu se mai percep taxe vamale, pentru ca următorul deceniu Uniunea să se extindă prin aderarea a încă trei state: Irlanda, Danemarca și Regatul Unit în ianuarie 1973. Contribuția la protejarea mediului, dezvoltatrea locurilor de muncă și dezvoltarea infrastructurii în zonele problematice este prioritară în această perioadă. Este implementat votul direct pentru cetățenii statelor membre pentru alegerea membrilor reprezentativi.Perioada 1980-1990 aduce Grecia în pleiada statelor membre. Libera circulație a mărfurilor este reglementată prin Actul Unic European, se naște astfel Piața Unică. De asemenea, odată cu căderea zidului Berlinului se deschid porțile către o Germanie unită. În 1993, conceptul de piață unică dobândește noi semnificații: circulația libera a mărfurilor, persoanelor,capitalurilor și serviciilor. Anul 1995, Uniunea Europeană se completează cu membrii noi: Suedia Austria, și Finlanda Începând din 2000, se adoptă treptat moneda euro. Odată cu atentatele de la 11 septembrie 2001, Uniunea Europeană reacționează și se mobilizează într-un „Războiul împotriva terorii”. În 2004 , încă 10 țări devin membre, România și Bulgaria, în 2007. Criza financiară din 2008, constituie motiv de modificare a Tratatului de la Lisabona. Perioda din 2010, până în prezent este considerată un tot unitar, unde pe lista de priorități se află în continuare o uniune bancară, schimbările climatice și o nouă politică de securitate, precum și gestionarea noului flux de migrație.Majoritatea studiilor academice se preocupă de procesul de integrare și capacitatea guvernelor de a se adapta responsabilității pe care o presupune calitatea de membru al Uniunii. Relatarea standard spune că Europa a fost întemeiată în mod surprinzător de rapid în anii 1950 și începutul anilor 1960. Apoi, în anii 1970 și începutul anilor 1980, Comunitatea a devenit imobilizată de criza economică și de o serie de reguli care îngreunau procesul de decizie. Unitatății europeane i s- a dat un nou impuls prin așa-numitul proiect de piață unică, care urmărea să transforme doisprezece economii naționale într-una singură, europeană. Înainte de finalizarea proiectului pentru anul 1992, schimbări și mai drastice au fost declanșate de către clauzele Tratatului de la Varșovia și a doleanțelor U.R.S.S.. Răspunsul a venit prompt din vestul Europei Guvernele prin semnarea Tratatului de la Maastricht, unde se remarcă sarcini optimiste pentru unitatea europeană. Douăzeci de ani mai târziu, tulburările legate de datoria suverană a statelor membre mai slabe din zona euro (care depășesc Uniunea Monetară a Uniunii Europene), slăbiciunea continuă a Uniunii în politica externă și pierderea competitivității economice a țărilor emergente, cum ar fi China și India au destabilizat din nou Uniunea Europeană. În același timp, schimbările constituționale și în doimeniul politic care s-au desfășurat de la începutul anilor 1990 au contribuit la organizarea membrilor . Mediul politic al unora din statele partenere a schimbat, de asemenea, în mod fundamental competențele legislative , cât și deținerea răspunderii Comisiei. Cele două conflagații mondiale, au dat naștere anumitor factori care determină schimbări în istoria Uniunii Europene. Europa Occidentală se temea pentru siguranța cetățenilor acesteia, în urma divergențelor dintre cele două blocuri de putere, în cursul Războiului Rece.. Occidentul a ales să solicite astfel protecția Statelor Unite. Relațiile instabile cu Federația Rusă determină Europa să se ocupe mai mult de propria siguranță. Situația economică precară , scena politică dezbinată, determină apariția în occidentul Europei a dorinței pentru o Uniune. Perioada 1980-1990 aduce Grecia în pleiada statelor membre. Libera circulație a mărfurilor este reglementată prin Actul Unic European, se naște astfel Piața Unică. De asemenea, odată cu căderea zidului Berlinului se deschid porțile către o Germanie unită. În 1993, conceptul de piață unică dobândește noi semnificații: circulația libera a mărfurilor, persoanelor,capitalurilor și serviciilor. Anul 1995, Uniunea Europeană se completează cu membrii noi: Suedia Austria, și Finlanda Începând din 2000, se adoptă treptat moneda euro. Odată cu atentatele de la 11 septembrie 2001, Uniunea Europeană reacționează și se mobilizează într-un „Războiul împotriva terorii”. În 2004 , încă 10 țări devin membre, România și Bulgaria, în 2007. Criza financiară din 2008, constituie motiv de modificare a Tratatului de la Lisabona. Perioda din 2010, până în prezent este considerată un tot unitar, unde pe lista de priorități se află în continuare o uniune bancară, schimbările climatice și o nouă politică de securitate, precum și gestionarea noului flux de migrație.

Istoria Rusiei după comunism oferă lecții importante și umilitoare pentru cei care studiază sau lucrează în domenii precum dezvoltarea democrației și dezvoltarea economică. Vestul a oferit asistență extinsă Rusiei, pentru a avansa reformele și pentru a-și consolida realizările. Rusia aduce provocări factorilor de decizie occidentali care doresc să stimuleze dezvoltarea unei Rusii orientate spre democrație și spre o economie de piață și, în același timp, să încurajeze noii vecini ai Rusiei să se dezvolte. Realizarea acestui posibil deziderat rămâne o provocare continuă . După căderea Uniunii Sovietice și nașterea unui nou stat rus, a devenit necesar să se introducă modificări relevante în baza legală a fostului TCA. În 1992, fostul președinte al Comisiei Europene, Jacques Delors, a anunțat, în cadrul unei vizite oficiale la Moscova, ideea unui nou acord. Doi ani mai târziu, în iunie 1994, în Corfu, președintele Federației Ruse și liderii statelor membre ale UE, conduse de președintele Comisiei Europene, au semnat Acordul de Parteneriat și Cooperare (APC), care a intrat în vigoare trei ani mai tarziu. Întârzierea a fost cauzată de cea de-a patra rundă de extindere a UE, care a necesitat ratificarea suplimentară a PCA de către cei trei noi membri ai UE – Austria, Finlanda și Suedia -, precum și de creșterea criticilor UE față de Rusia. APC a permis oficial extinderea cooperării UE-Rusia, în special sub forma unui dialog politic. De asemenea, acesta a oferit o bază pentru instituirea unui sistem de instituții comune: summit-urile șefilor de stat și de guvern, care au avut loc de două ori pe an, un consiliu permanent de parteneriat la nivel ministerial, un comitet parlamentar de cooperare, Funcționari și un număr de subcomisii și grupuri de lucru pe diverse teme. Deciziile cu privire la problemele economice nu au fost întotdeauna luate în considerare în mod reciproc avantajos. Spre exemplu, Rusia nu a inclus în acordurile comerciale o referință comună la Acordul General pentru Tarife și Comerț (GATT) . Cu toate acestea, UE a extins statutul națiunii celei mai favorizate (RUS), așa cum a fost prevăzut inițial de 1989 PCA. Aceasta a anulat restricțiile cantitative privind importul de bunuri rusești, cu excepția produselor textile, a articolelor din oțel și a materialelor fisionabile, dar, în același timp, a impus măsuri antidumping asupra comerțului rusesc. Extinderea UE și a NATO spre est a schimbat dramatic poziția geopolitică a Rusiei în zona ECE. Printre numeroși factori, aceasta a inclus și extinderea frontierei comune între UE și Rusia și transformarea legăturilor tradiționale ale Rusiei cu țările din Europa Centrală și de Est.

Ca o ilustrare suplimentară a pozițiilor postcomuniste, discursurile miniștrilor de externe din perioada postcomunistă au fost pozitive cu privire la toate aspectele OSCE, inclusiv activitățile Oficiului pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului, împotriva cărora Rusia obiectează în mod special . Reprezentanții postcomuniști au susținut, de asemenea folosirea OSCE în soluționarea "conflictelor înghețate" în statele post-sovietice, în care Rusia menține interese strategice și în care se opune din ce în ce mai mult activităților OSCE. Se referă la diviziuni emergente nu atât în cadrul OI, cât și în ceea ce privește identitatea și apartenența politică și culturală mai largă. În special, energia va asigura că Rusia este parte integrantă a afacerilor europene. În timp ce recentele și repetate pauze ale surselor de energie rusești determină UE ca întreg să urmărească o politică energetică, statele post-comuniste au încercat să înștiințeze statele membre mai vechi de pericolele oricărei abordări unilaterale care prioritizează livrările de energie care prin stoparea lor, pot aduce atingere drepturilor omului. Într-adevăr, după cum a spus un comentariu de știri din Letonia despre o reuniune a UE din septembrie 2006: "rifturile dintre fostele țări est-europene comuniste, conduse de Polonia, care privesc Moscova cu suspiciune profundă și statele europene, văd totuși în Rusia un furnizor de energie fiabil și un partener care să ajute la rezolvarea problemelor globale ce au rămas nesoluționate "(LETA 2006). Cu toate acestea, guvernele post-comuniste sunt înclinate să le reamintească partenerilor occidentali că Rusia este diferită din punct de vedere geocultural. Cu cât o fac mai mult, cu atât va fi mai probabil ca Rusia să fie împinsă – indiferent de orice pretenții reale – să arate abuzuri cu privire la drepturile omului în statele post-sovietice europene și să susțină că Occidentul a creat și aplică în prezent standarde duble în aplicarea normelor drepturilor omului și a democratizării. Mulți comentatori ai situației post-comuniste și chiar mai important, oficiali, susțin că Rusia este "în afara" Europei. De exemplu. Președintele post-independență, Lennart Meri, a declarat că Europa nu trebuie înțeleasă în termeni geografici, ci mai degrabă în termeni filosofici, etici sau politici, care, implicit, nu au fost împărtășiți de sau cu Rusia. În martie 2004, în ajunul aderării lor la NATO și UE, mai multe state postcomuniste au emis un document intitulat " Noua agendă către o Europă mai extinsă: ". Declarația și-a sprijinit aderarea mai multor țări: UE a fost descrisă deseori ca o putere globală, o superputere, o putere civilă, o putere comercială, o putere normativă, o putere realistă și o putere etică, dar rămâne de văzut când și cum va reuși Uniunea să-și exercite puterea în mod eficient. Diferența dintre așteptări și capacități în relațiile externe ale UE este bine cunoscută. Poate că nicăieri nu s-a manifestat la fel de clar ca în relațiile UE cu Rusia. Un recent raport de putere al relațiilor UE-Rusia, realizat de Consiliul European al Relațiilor Externe (ECFR), constată că UE nu a reușit să influențeze Rusia, deși este o putere mult mai mare decât Rusia în termeni convenționali. Conform raportului ECFR, principala explicație a incapacității UE de a influența Rusia este lipsa ei de unitate. Problema coeziunii insuficiente a UE nu este o nouă constatare. Cu toate acestea, a devenit mai frecvent să se facă referire la aceasta din două motive, mai ales în contextul relațiilor dintre UE și Rusia contemporane: în primul rând, UE sa extins pentru a deveni o comunitate de 27 de state membre; în al doilea rând, Rusia a început să utilizeze eficient o strategie de diviziune și de regulă față de UE .Totuși, lipsa de unitate nu trebuie să fie singura explicație a slabei influențe a UE. De asemenea, ECFR subliniază că, poate chiar și în cazul în care a fost unită, UE nu a reușit să aleagă cea mai bună strategie posibilă sau să o pună în aplicare în mod corespunzător pentru a-și atinge obiectivele. UE nu se bazează adesea pe o putere militară și economică, chiar dacă dispune de resurse de putere, însă tinde să favorizeze stimulente, convingeri, invocând norme și acționând ca exemplu. De asemenea, poate utiliza instrumentele sale de politică într-un mod incoerent și astfel nu reușește să obțină o eficacitate optimă. În cele din urmă, întreaga idee că UE ar trebui să prevaleze în litigiile comerciale cu Rusia rămâne un subiect în dezvoltare, supus contradicțiilor în domeniu. Ar putea fi nerealist să ne așteptăm ca UE să poată schimba poziția Rusiei în chestiuni în care Rusia are mize importante, chiar dacă statele membre UE ar fi unite și ar adopta cea mai bună strategie posibilă. Spectrul naționalismului populist bântuie Europa . Din punct de vedere ideologic acesta ea se manifestă de-a lungul continentului sub forma Frontului Național Francez de dreapta, postului german de stânga postcomunist și a Mișcării italiene de cinci stele, care sfidează orice etichetă politică tradițională. În timp ce aceste partide și curentele intelectuale la care dau voce nu se pot alinia la toate, ele sunt în mod invariabil anti-instituire, opuse față de Uniunea Europeană și ostile Americii. Ele sunt, de asemenea, toate susținute – fie materiale, fie prin alte instrumente mai puțin tangibile – de către Rusia. Acest lucru nu este incidental. Deoarece stabilitatea politică a Europei, coeziunea socială, prosperitatea economică și securitatea sunt mai amenințate astăzi decât în orice moment de la războiul rece, Rusia destabilizează continentul pe toate fronturile. Factorii indigeni – fie naționalismul prelungit, deficiențele de proiectare în lipsa unei politici externe comune a zonei euro sau incapacitatea de asimilare a imigranților – stau cu siguranță la baza acestor crize. Dar toți sunt exploatați de Moscova și exacerbați de influența lor malignă. Fomentând dezintegrarea europeană din interior, Rusia amenință Europa, de asemenea, din cauza forței sale militare, a intimidării frecvente a membrilor NATO și a eforturilor de răsturnare a arhitecturii securității continentului prin slăbirea legăturii transatlantice cu America. Opiniile radicale conchid că dacă o Europă prosperă și democratică este un interes de bază pentru securitatea națională a Statelor Unite, așa cum a fost în ultimii 80 de ani, atunci regimul rusesc este unul care trebuie să fie parat, studiat și în cele din urmă detronat. Așadar, nici una din problemele internaționale cu care se confruntă Europa nu va dispărea până când amenințarea de la est nu va fi supusă. Drumul spre o Europa întreagă, liberă și în pace, cu alte cuvinte, trece prin Moscova.

1.2.Aspecte comparative între evoluția Uniunii Europene și Rusia

Sistem diplomatic bazat pe Tratatul de la Lisabona a creat o structură mai bună pentru o diplomație a Uniunii Europene mai eficientă față de Rusia?- Testarea impactului noii constelații diplomatice este dificilă din mai multe motive. În primul rând, relațiile dintre UE și Rusia au fost, probabil, la o adâncime, de cele mai multe ori de la înființarea EEAS- Serviciul European pentru Relații Externe. Negocierile privind un nou acord care să înlocuiască Tratatul pentru cooperare și parteneriat-PCA depășit de noile realități politice au fost lansate în 2008, dar nu au generat rezultate concrete. Singurul succes notabil a fost aderarea Rusiei, cu sprijinul UE, la WTO în 2012, însă multe decizii-cheie în acest proces de 18 ani au precedat Tratatul de la Lisabona . Unul dintre motivele lipsei de progres este că relațiile dintre Bruxelles și Moscova începând din 2009 s-au dezvoltat în mare măsură sub umbra preocupărilor Rusiei asupra Parteneriatului Estic și a unei logici tot mai mari a concurenței. Un al doilea obstacol în calea măsurării succesului EEAS constă în faptul că UE a suferit o scădere a legitimității ca urmare a crizei datoriilor suverane. Interesant, această legitimare slăbită este menționată în mod explicit de diplomația rusă. Ultimul concept de politică externă (2013) confirmă importanța parteneriatului strategic cu UE, dar prezintă noua orientare a Moscovei către Asia-Pacific și cooperarea cu BRIC în ceea ce privește scăderea influenței occidentale și europene. Relațiile UE-Rusia au suferit schimbări substanțiale în ultimele două decenii. O primă etapă a fost caracterizată printr-o diplomație structurală, preponderent structurală, centrată pe UE. UE a încercat să influențeze regulile și practicile interne ale Rusiei, printr-o agendă parțial normativă, la fel ca și în cazul altor state nou independente, în cadrul unei politici destul de monolitice. În cea de-a doua etapă, accentul s-a schimbat în diplomația strategică, de această dată pe baza unui parteneriat egal și a unei agende pragmatice în mare măsură. Diplomația EU față de Rusia a fost decuplată de la politicile sale din alte state est-europene. Aceasta se caracterizează prin dubla echilibrare continuă: echilibrarea cu Rusia și echilibrarea între interesele divergente ale propriilor state membre. Această schimbare a fost rezultatul schimbărilor din ambele părți: consolidarea puterii interne a Rusiei și creșterea asertivității, precum și extinderea UE și lansarea PEV. A fost sigilat de retragerea Rusiei de la planurile inițiale ale PEV și de recunoașterea sa separată ca partener strategic. În timp ce la început acest lucru părea un nou început, parteneriatul ar aduce puține rezultate. Mai degrabă, decuplarea politicilor și ambițiile regionale conflictuale dintre Rusia și UE au creat tensiuni între două proiecte strategice diferite ale UE: parteneriatul egal cu Rusia și crearea unor relații privilegiate cu alți vecini est-europeni. Pentru a eficientiza diplomația strategică a UE, cele două proiecte ar fi trebuit adaptate. Provocările de a face acest lucru, chiar înainte de criza din Ucraina, au fost însemnate. Acestea au necesitat o politică coerentă și un consens privind o narațiune strategică și obiective față de Rusia – o sarcină extraordinară în rândul statelor membre care tind să-și urmărească propriile interese și au atitudini extrem de divergente față de Moscova. Dar nu a fost mai puțin dificil să găsim modalități de depășire a recalcitării Rusiei și a lipsei încrederii reciproce față de ambițiile celorlalți în vecinătatea comună. Cum epoca concurenței pragmatice a fost înlocuită de o nouă etapă a confruntării directe, asupra Ucrainei în 2014, provocările acum par a fi atât de mari, încât a devenit chiar greu de imaginat o normalizare a relațiilor UE-Rusia.
Parteneriatul strategic a supraviețuit anilor în faza actuală a ce presupune confruntări și sancțiuni, cea mai mare parte a cooperării fiind suspendată. Pe termen lung, UE se va confrunta cu provocarea de a-și regândi în mod fundamental narațiunea strategică și, dacă situația se va stabiliza, Moscova și Bruxelles vor avea opțiunea deschisă de a se întoarce la elementele de bază și să se îmbarce pe o cale lungă și provocatoare, pe termen lung.

Prin coincidență, cu o zi înainte ca Uniunea Europeană să fi fost înființată de 12 state membre ale Comunităților Europene la Summitul de la Maastricht din decembrie 1991, președintele Boris Elțin din Republica Sovietică Socialistă Federativă Sovietică sa întâlnit cu conducătorii sovieticilor ucraineni și belarusi în pădurea Belavezha din vestul Bielorusiei și decid să dizolve Uniunea Sovietică. UE și statul succesor al Uniunii Sovietice, Federația Rusă, și-au dezvoltat relațiile încă de la aceste evenimente istorice. În etapele inițiale, relația a relevat anumite asimetrii, deoarece o uniune se integra, iar cealaltă se dezintegrea, iar bunăstarea economică și nivelul de trai erau la niveluri diferite. Aceste puncte de plecare diferite au fost reflectate în Programul de asistență tehnică al Comisiei Europene acordată de Comunitatea Statelor Independente (TACIS) în 1991. Ulterior, cele două țări și-au pus relațiile pe o poziție mai stabilă și egală prin încheierea Acordului de parteneriat și cooperare ) în 1994, intrat în vigoare în 1997. De atunci, au depus eforturi considerabile pentru dezvoltarea relațiilor. Aceștia au promovat Dimensiunea Nordică ca o interfață între UE și Rusia de a se angaja la nivel regional și a înființat strategii pentru ajutor reciproc la începutul anilor 2000. Ei au înființat, în 2003, cele patru spații comune: economice, probleme judiciare, securitate externă și cercetare și educație. Au adoptat un set de planuri pentru punerea lor în aplicare în 2005; și au convenit asupra unui parteneriat pentru modernizare în 2010. De asemenea, au început să renegocieze APC. Cu toate acestea, în pofida eforturilor neîntrerupte pentru sporirea relațiilor și cooperării, cei doi "parteneri strategici" au ajuns într-o criză serioasă în 2014 din cauza conflictului din Ucraina, după cum am menționat anterior. Starea generală a relațiilor UE-Rusia, însă, s-a deteriorat cu mult înainte de criza din Ucraina. Summit-urile regulate nu au adus rezultate semnificative, iar părțile nu au reușit nici să încheie un nou tratat de bază care să înlocuiască APC clar depășit. Chiar și în urmă cu un deceniu, unii analiști ruși au concluzionat că "Rusia a părăsit Occidentul1 și că nu avea prea mult interes să-și dezvolte serios relațiile cu UE. Mulți analiști "europeni" au sugerat că este timpul să reevalueze relația cu Rusia, să devină "realistă și să nu mai pretindem că relațiile UE-Rusia au constituit un parteneriat funcțional. Blocajul, stagnarea și negocierile fără rezultat au fost adesea auzite în contextul relațiilor cu Rusia în deceniul precedent conflictului din Ucraina. Cu toate acestea, foarte puțini au așteptat o confruntare serioasă între UE și Rusia. Pentru a echilibra viziunea predominant negativă, se pot evidenția multe elemente pozitive ale relației, și anume că părțile încă cooperează strâns pe mai multe probleme, relațiile comerciale au înflorit, a existat o interacțiune sporită între cetățeni și societăți civile și nici o amenințare gravă a unui conflict militar. Confruntarea dintre părți părea probabilă. Din nefericire, deși există unele forme de cooperare, nici unul dintre cei de mai sus nu acționează cu toată încrederea. Acesta este un rezultat al relațiilor și un puzzle analitic, apt de a fi rezolvat prin perspectiva propriului sistem de drept. În mod evident, relațiile UE-Rusia sunt extrem de importante pentru ambele părți. După cum sa subliniat pe scurt, ei au acordat o mare atenție cultivării lor, dar în același timp interacțiunea reală dintre cele două s-a dovedit adesea dezamăgitoare. Acestea fiind spuse, atunci când este văzut din perspectiva Bruxelles-ului, poate că relația transatlantică cu Statele Unite (SUA) este mai fundamentală. Este vorba de poziționarea externă a UE în politica mondială. În multe privințe, politica UE față de Rusia poate fi văzută ca fiind cel mai dificil test al credibilității și naturii relațiilor sale externe. Relația cu Rusia expune capacitatea sau incapacitatea ELP de a forma o politică coerentă și de ao pune în aplicare. Văzută din perspectiva Moscovei, Uniunea Europeană nu este doar partenerul comercial principal, ci și o sursă de identitate și o provocare pentru alegerile politice interne și externe ale Rusiei. În general, relația dintre UE și Rusia este una care are relevanță și în mai multe aspecte-cheie ale politicii mondiale. Este una dintre relațiile-cheie în noua ordine mondială emergentă sau, mai degrabă, dacă relația și-a realizat întregul potențial, ar fi un centru important de gravitate în politica globală. Dimpotrivă, problemele și stagnarea relației au fost parte a schimbării în continuare a dinamicii globale, mai departe de continentul paneuropean sau eurasiatic, până în zona Pacificului. În plus, natura relațiilor UE-Rusia este un studiu de caz important deoarece este adesea văzut ca un test crucial, pe lângă existența occidentului ca entitate semnificativă în politica mondială, pe de o parte, sau de a consolida uniunea europeană , pe de altă parte. Un impediment adesea auzit, în special în legătură cu conflictul din Ucraina, a fost că UE și statele membre nu sunt actori care acționează din proprie inițiativă, ci doar operează la cererea SUA. Alții, totuși, au detectat în relațiile UE-Rusia o provocare pentru ideea "Occidentului" din Războiul Rece. Chiar și în timpul crizei din Ucraina, unii specialiști au văzut că Statele Unite și UE se diferențiază în politicile lor față de Rusia – cu Germania în special reprezentând o abordare ușoară și deschizând calea pentru o relație mai strânsă între UE și Rusia, care ar îndepărta relația transatlantică .

Chestiunea actorilor-cheie și a ceea ce reprezintă actorii este, într-adevăr, perpetuă, în studiul politicii externe a UE. O altă întrebare se referă la măsura în care UE poate fi văzută ca reprezentând o entitate civilizată mai mult metafizică numită "Europa" sau "Occidentul". Aceste întrebări trebuie abordate în contextul relațiilor UE-Rusia. În același timp, este la fel de important să ne întrebăm ce fel de actor este Rusia. Deși, ca stat național suprem, este o formă mai tradițională de entitate, ea are, ca toate țările, propriile caracteristici interne care trebuie examinate. Există o dezbatere filosofică și conceptuală despre natura agenției, actorii și rolul actorilor colectivi în științele sociale în general și în studiul relațiilor internaționale în special. Un actor poate fi conceptualizat ca un "loc de decizie" care are "mijloacele de a lua decizii și de a acționa asupra unora dintre ei". Potrivit acestui punct de vedere, nu numai oamenii, dar și entitățile agregate, chiar atât de complexe și complexe ca Uniunea Europeană sau de Federația Rusă, în acest sens, pot fi asimilate statutului ontologic al unui actor. Faptul că anumiți indivizi au fost împuterniciți să ia decizii, să vorbească și să acționeze în numele unor astfel de entități ne oferă motive rezonabile de a folosi termenul "Rusia" și "U.E." în cele ce urmează. Problemele agenției și diferitele niveluri de acțiune sunt, desigur, mai complicate decât acestea. Se pot distinge trei nivele ale relațiilor UE-Rusia, și anume nivelul interguvernamental al instituțiilor și politicilor U.E., nivelul intermediar transguvernmental al instituțiilor și politicilor statelor membre și nivelul transnațional al instituțiilor subnaționale, precum și structurile de luare a deciziilor.

Delegația Comisiei Europene în Rusia a fost deschisă la Moscova în februarie 1991. Începând cu 1 decembrie 2009, cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Delegația Comisiei Europene este transformată în Delegația Uniunii Europene în Rusia. Delegația de la Moscova este una dintre cele peste 130 de delegații ale Uniunii Europene din întreaga lume. Delegația are statutul de misiune diplomatică și reprezintă oficial Uniunea Europeană în Rusia. Instituțiile Uniunii Europene sunt Comisia Europeană, Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene, Curtea de Justiție și Curtea de Conturi. La 1 ianuarie 2007, Uniunea Europeană a încheiat cea de-a cincea extindere care a început în mai 2004. Astăzi, Uniunea Europeană este alcătuită din 28 de state membre, are o populație de aproximativ 506 milioane de locuitori și este cel mai mare bloc comercial din lume. Mandatul delegației include următoarele:  Promovarea relațiilor politice și economice dintre Rusia și Uniunea Europeană prin menținerea unor relații extinse cu instituțiile guvernamentale și prin creșterea gradului de conștientizare a UE, a instituțiilor și a programelor sale;  monitorizarea punerii în aplicare a Acordului de parteneriat și cooperare dintre UE și Rusia;i informarea publicului cu privire la evoluția UE și explicarea și apărarea politicilor individuale ale UE;    Participarea la punerea în aplicare a programelor de asistență ale Uniunii Europene.

Rolul delegației Uniunii Europene în Rusia implică reflectarea asupra evenimentelor, evoluțiilor și tendințelor politice din Rusia, precum și dintre UE și Federația Rusă, sprijinind, în același timp, dialogul politic UE-Rusia. Delegația monitorizează astfel viața politică din țară, inclusiv aspecte legate de drepturile omului, justiție, libertate și securitate și evoluțiile din politica externă (și de apărare) a Rusiei. În contextul actual, delegația vizează stabilirea unei înțelegeri și a unui teren comun cu Rusia privind criza ucraineană. Situația actuală din Ucraina a împiedicat relațiile UE-Rusia. Anexarea ilegală a Crimeei și conflictul din Ucraina de Est au afectat grav dialogul politic bilateral. Ca urmare, unele dintre mecanismele de cooperare sunt înghețate temporar, iar sancțiunile îndreptate spre promovarea unei schimbări a acțiunilor Rusiei în Ucraina au fost adoptate. Cu toate acestea, Rusia rămâne un partener natural pentru UE și un actor strategic care combate provocările regionale și globale.

Rusia este cel mai mare exportator de petrol, gaz, uraniu și cărbune către UE. De asemenea, UE este de departe cel mai mare partener comercial al Federației Ruse. Pe baza acestei interdependențe reciproce și a interesului comun în sectorul energetic, UE și Rusia au dezvoltat un parteneriat strâns în domeniul energiei și au lansat un dialog energetic între UE și Rusia în 2000. UE este pregătită să coopereze cu Rusia în dezvoltarea în continuare a mai multor principii de piață de bază în sectorul energetic, cum ar fi: o politică privind eficiența energetică și economisirea energiei, facilitarea și protecția investițiilor, dreptul de acces la infrastructura de transport al energiei, De la producătorii de monopol natural, reglementarea sectorului și reforma monopolurilor. Dialogul privind energia rămâne unul dintre cele mai importante aspecte ale cooperării dintre Rusia și UE. Structura sa actuală asigură implicarea strânsă a statelor membre ale UE, a industriei energetice europene și a instituțiilor financiare internaționale. Grupurile tematice de lucru reunesc peste 100 de experți europeni și ruși din sectorul privat și academic și din administrații pentru a discuta aspecte legate de investiții, infrastructuri, comerț și eficiență energetică și pentru a pregăti alte propuneri pentru Dialogul Energiei. Cele trei pachete energetice s-au bazat în mare măsură pe prevederile pieței interne și pe activitatea Comisiei Concurenței. Este de remarcat faptul că până în 2010 nu a existat o direcție generală separată a directorului pentru energie și, ca atare, elaborarea de politici în domeniul energiei a fost încorporată într-o mișcare liberală de piață mai largă și nespecifică. Cu toate că progresele înregistrate au fost lent și diferite state membre au opus normelor de liberalizare a pieței sau nu au reușit să le aplice, se poate afirma că direcția politicii energetice a UE a fost stabilirea unor piețe competitive și integrate și că fiecare pachet a extins Al Comisiei. O calificare importantă este că UE a recunoscut recent că există anumite eșecuri ale pieței asociate cu energia, nu în ultimul rând în ceea ce privește schimbările climatice. Din perspectiva pieței liberale, cu toate acestea, instrumentele de piață sunt preferate ca măsuri de remediere a unor astfel de eșecuri. Ceea ce este important, de asemenea, este faptul că ideile de piață liberale nu numai că au influențat direcția politicii energetice a UE, ci și ele au informat despre modul în care au fost percepute recentele reforme ale guvernanței energetice rusești. Din perspectiva pieței liberale, acțiunile Rusiei sunt greșite, prin urmare, încercările de a face acest lucru în mod clar Rusiei presupunând că ar putea vedea eroarea deciziilor saleÎn retragerea Statelor Unite de la Acordul istoric privind clima din 2015, președintele Donald J. Trump a îndeplinit una dintre cele mai proeminente promisiuni de campanie. Dar, departe de a face din America "mare din nou", decizia va pune în pericol securitatea națională și prosperitatea Statelor Unite, prin faptul că va sabota conducerea globală a SUA și va accelera o criză planetară de la care nici măcar o izolaționistă America nu poate scăpa. Decizia miopică și retrospectivă a lui Trump ignoră o realitate a vieții globale contemporane: Statele Unite nu își pot avansa interesele naționale sau nu se pot proteja de amenințările transnaționale, pretinzând că sunt o insulă sau construind ziduri. În speranța de zadarnică de a se izola de pericolele Refuză să respecte frontierele. Rezultatele au fost impresionante. Economiile emergente majore și-au luat angajamente concrete de reducere a emisiilor. Acestea au inclus China, cel mai mare emițător din lume, și India, care și-a rezistat de mult angajamentele ca o piedică în dezvoltarea sa internă. Acordul prevede, de asemenea, negocierea unui nou sistem global de monitorizare.

Consiliul Europei este întemeiat de către Congresul de la Haga din 7-10 mai 1948. Zece state și-au manifesta interesul de a contribui: Belgia, Olanda, Luxemburg, Marea Britanie, , Danemarca, Italia Franța, Norvegia, Suedia și Irlanda. Fiecare dintre acestea a fost de acord cu prevalanța respectarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. .Consiliul Europei a fost în măsură să creeze o agenție europeană unică pentru medicamente care să armonizeze standardele de calitate pentru substanțele utilizate în fabricarea produselor farmaceutice. Farmacopeea europeană reunește 37 de state membre și Uniunea Europeană. Există numeroase state de observare, iar OMS și Administrația pentru Alimente și Medicamente din Taiwan dețin, de asemenea, statutul de observator. Activitatea Consiliului Europei cuprinde, de asemenea, domenii de sănătate specifice, cum ar fi transfuzia de sânge și transplantul de organe. Direcția europeană pentru calitatea medicamentelor și îngrijirea sănătății (EDQM) este responsabilă pentru toate aceste activități. Datorită Convenției "Medicrime", care este deschisă statelor neeuropene, este acum posibil să se pedepsească ca infracțiuni penale, din cauza daunelor aduse sănătății publice, distribuției și vânzării (inclusiv prin internet) a produselor medicale contrafăcute .Democrația se extinde și la participarea activă a publicului în viața comunității, în special în contextul activităților societății civile. Consiliul Europei dezvoltă strategii și instrumente pentru promovarea învățării drepturilor omului și a democrației. Carta Consiliului Europei privind educația pentru cetățenia democratică și educația pentru drepturile omului ne arată cum să punem aceste valori în practică. Peste 5.000 de lideri de tineret sunt antrenați în fiecare an la Centrele Europene de Tineret ale Consiliului Europei din Budapesta și Strasbourg. Cursurile oferite produc un efect cascadă, iar liderii de tineret transmit ceea ce au învățat membrilor asociațiilor lor. Peste 15.000 de tineri beneficiază și de proiectele finanțate de Fundația Europeană pentru Tineret în vederea promovării înțelegerii, toleranței și solidarității. Prin intermediul activităților lor de consiliere și de observare, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei și alte instituții europene, cum ar fi OSCE , Să contribuie la garantarea alegerilor democratice, libere și corecte pe întreg continentul. Congresul autorităților locale și regionale monitorizează periodic alegerile locale și regionale din cele 47 de state membre ale Consiliului Europei. Misiunile sale de observare acoperă întregul proces electoral și își completează activitățile în monitorizarea Cartei Europene a Autoguvernării Locale. În plus, pentru a îmbunătăți desfășurarea corectă a alegerilor, Consiliul Europei elaborează programe de asistență pentru reforma fundamentală a legislației electorale, elaborarea foilor electorale și formarea observatorilor naționali și oficialilor electorali. În urma adoptării în 2008 a Cărții albe privind dialogul intercultural, Consiliul Europei a inițiat mai multe programe privind pregătirea cadrelor didactice, protecția minorităților și coeziunea socială, inclusiv un dialog anual cu comunitățile religioase și reprezentanții credințelor non-religioase. O rețea de orașe interculturale ajută orașele membre să gestioneze diversitatea culturală și să promoveze amestecarea și interacțiunea dintre grupurile eterogene din locurile publice pentru a promova coeziunea. Ea proiectează instrumente pentru rezolvarea conflictelor culturale. Pentru a promova înțelegerea interculturală, Consiliul Europei pregătește programe și instrumente pentru a îmbunătăți predarea limbilor străine. Copiii sunt vulnerabili și depind de adulți pentru majoritatea nevoilor lor. Scopul programului pentru copii al Consiliului Europei este de a-și proteja drepturile, de a preveni orice fel de violență împotriva acestora, de a se asigura că infractorii sunt urmăriți penal și de a promova participarea copiilor la acele decizii care le privesc. Prin urmare, Convenția pentru protecția copiilor împotriva exploatării sexuale și a abuzului sexual este primul instrument care incriminează abuzul sexual asupra copiilor, inclusiv la domiciliu sau în familie. Convenția a intrat în vigoare la 1 iulie 2010. În plus, Consiliul Europei a adoptat orientări pentru îmbunătățirea accesului copiilor la justiție. În domeniul justiției și al democrației, egalitatea de șanse între femei și bărbați este acum considerată a fi importantă pentru creșterea economică a țărilor. Scopul instrumentelor relevante ale Consiliului Europei este de a combate toate formele de discriminare împotriva femeilor și de a promova rolul femeilor în societate. Convenția Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor, care reprezintă un pas important în acest domeniu, se bazează pe premisa că această violență nu poate fi eradicată dacă nu se depun eforturi pentru a obține o mai mare egalitate între femei și bărbați. Nu poate exista nicio democrație adevărată, fără libertate de exprimare și fără mijloace libere și pluraliste. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului oferă presei o protecție extrem de extinsă, în special în ceea ce privește natura confidențială a surselor jurnaliștilor. Potrivit Curții, absența unei astfel de protecții ar putea descuraja sursele să ajute presa să informeze oamenii despre chestiuni de interes public. Dreptul la libertatea de exprimare se aplică și noilor forme de comunicare în masă, inclusiv internetul. Activă în mod activ în apărarea acestui drept, ținând seama de orice evoluție. Ajută mai multe state membre să își îmbunătățească legislația și politicile privind libertatea de exprimare și libertatea presei. Sunt organizate, de asemenea, cursuri de formare și vizite de studiu pentru profesioniștii din domeniul mass-media.

Comisia se preocupă cu aplicarea dispozițiilor tratatelor, sens în care veghează la aplicarea corectă a legislației comunitare. Dacă ea consideră că un stat membru, nu și-a îndeplinit obligațiile, procedează la consultări cu statul respectiv. În câteva domenii prevăzute de tratatele comunitare acestea nu sunt posibile. Dacă consultările se dovedesc eficiente, în sensul încetării neîndeplinirii obligațiilor, procedura nu mai este declanșată. În caz contrar, Comisia Europeană este organul executiv al Uniunii Europene. Organismul este responsabil de propunerea de legislație, de punerea în aplicare a deciziilor, de respectarea tratatelor Uniunii și de funcționarea generală curentă a Uniunii. Comisia Europeană – DG Energie susține și sprijină eforturile depuse de autoritățile locale în implementarea politicilor privind energia durabilă. Principiul de creare a unui program de lider al Comunității Europene a fost luat în considerare la prima întâlnire interparlamentară a Parlamentului European / Congresului SUA, organizată la Washington în mai 1972, condusă de vicepreședintele Parlamentului European și fostul senator olandez Dr. Willem Schuijt. La întoarcerea sa, dr. Schuijt a raportat că grupul său a întâmpinat o neînțelegere la Washington cu privire la poziția economică a CE cu posibilitatea unui conflict ca rezultat. Ulterior, dr. Schuijt a sugerat crearea unui program de bursă pentru tinerii americani care ar învăța în Europa despre integrarea comunitară prin contacte directe. În 1974, la vizita inaugurală, cinci participanți americani au participat la program pentru vizita inaugurală. De atunci, EUVP s-a extins foarte mult și acum funcționează pe plan mondial. În prezent, EUVP este co-prezidată de vicepreședintele Parlamentului European, dna Mairead McGuinness, și de Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri federale și politica de securitate și vicepreședinte al Comisiei Europene, dna Federica Mogherini.
În prezent, aproximativ 4 000 de vizitatori din țările nemembre au participat la program. Pentru 2015, a invitat 185 de participanți din peste 70 de țări diferite. EUVP a fost înființat în 1974 de Parlamentul European și de Comisia Europeană ca un program de invitație pentru a aduce tineri profesioniști promițători din Statele Unite în Europa pentru a afla mai multe despre Instituțiile și funcționarea Comunității Europene. Acesta a fost creat la inițiativa vicepreședintelui Parlamentului European, Dr. Willem Schuijt.
În 1974, doar 5 vizitatori din SUA au participat la program.
De atunci și până la sfârșitul anului 2014, peste 850 de vizitatori americani au participat la program. Participanții americani continuă să constituie cel mai mare grup unic de țări. În iulie 1974, la prima Conferință Interparlamentară a Comunității Europene / America Latină din Bogotá, membrii Parlamentului European au propus crearea unui program separat de studiu pentru tinerii latinoamerieni . În 1977, Parlamentul a lansat Programul pentru vizitatori din America Latină, cunoscut și ca LAVP, cu 2 participanți din Guatemala și Argentina. În 1978, sa decis ca și Comisia Comunităților Europene să participe și din 1979. Cu un buget comun pentru ECVP și LAVP, sa prevăzut ca cele două programe, într-o etapă ulterioară, să fie conduse în comun de un comitet director. În 1983, un ECVP extins a inclus definitiv regiunea latinoamericană, acoperind astfel atât America de Nord, cât și America de Sud. S-a sugerat pentru prima dată includerea țărilor ASEAN în program în 1979, în vederea deschiderii delegației Comisiei în Bangkok. Cu toate acestea, au durat încă 11 ani înainte ca acest lucru să se materializeze. În același timp, Comitetul a considerat că infrastructura de bază a ECVP ar putea gestiona în mod rezonabil mai mulți vizitatori, atât din țări terțe care participă deja, cât și din alte zone geografice în care a existat o nevoie de îmbunătățire a relațiilor și de promovare a unei mai bune înțelegeri a Comunității . Prin urmare, numărul de alocări a fost majorat la 90 în 1990 pentru a acoperi o răspândire geografică mai largă. În 1993, numărul vizitatorilor a crescut la 150. EUVP a atins un maxim de 210 participanți între 1999 și 2001, cu un accent deosebit pe vizitatorii proveniți din țările candidate care așteaptă intrarea în Uniunea Europeană în mai 2004.
Numărul de participanți a fost redus ca urmare a reducerilor bugetare și a reducerilor de personal la 165 de vizitatori plătiți în 2004.
Această cifră a crescut din nou la 180 în 2005 și la 190 în 2006. În 2007, în conformitate cu Politica Europeană de Vecinătate, numărul vizitatorilor proveniți din regiunile în cauză a crescut, iar EUVP a salutat 200 de participanți în total. EUVP va saluta 185 de participanți din întreaga lume..

Extinderea UE a transformat „vecinătatea apropiată” a Rusiei în „vecinătatea comună” UE-Rusia. Astfel, securitatea în vecinătatea estică a UE devine un subiect pregnant pe agenda de securitate europeană. UE își sporește implicarea în procesul de soluționare a „conflictelor înghețate”, devenind mai vizibilă în unele zone de conflict. Deși rămâne în continuare un actor-cheie, Rusia nu mai poate ignora prezența UE și revendica monopolul asupra „medierii” în conflicte. In timp ce UE promovează o abordare de soluționare fundamentată pe instrumente umanitare și economice, Rusia continua sa mizeze pe mijloace „tradiționale” care combină menținerea sau utilizarea forței militare cu finanțarea regimurilor separatiste. în perspectivă medie, date fiind revendicările exclusiviste ale Rusiei în spațiul postsovictic și interesul sporit al UE pentru vecinătatea estică, competiția între cele două logici de securitate în zonele de conflict cel mai probabil se va intensifica începând cu anii 2001) se observă o întrepătrundere a factorilor individuali și regionali care schimbă dinamica în zonele de conflict. Printre aceștia se numără atentatele de la 11 septembrie 2001, ascensiunea la putere a unor lideri politici cu poziții mai radicale decâL predecesorii lor, dubla extindere a NATO și UE, sporirea influenței UE în vecinătatea estică, recunoașterea independenței provinciei Kosovo, războiul ruso- georgian și recunoașterea de către Rusia a independenței Abhaziei și Osetiei de Sud. Aceste evoluții schimbă semnificația și percepția asupra „conflictelor înghețate”, dinamizează eforturile comunității internaționale în vederea soluționării acestora și devin parte componentă a procesului de reajustare a arhitecturii dc securitate în spațiul eurasiatic. Se știe că UE dispune din anul 2006 și de o Strategie Europeană a Energiei (A European Strategy for Sustainable, Competitive and Secure Energy Green Paper) (CEE, 2006), care pune accentul pe diversificarea surselor de aprovizionare și valorificarea resurselor alternative de energie. Această Strategie cuprinde un capitol aparte dedicat politicii energetice externe coerente, așadar felului în care Uniunea trebuie să își gestioneze relațiile cu alți actori ai scenei mondiale în domeniul energetic. Necesitatea ca UF, să „vorbească cu o singură voce” este evidențiată clar. Se afirmă relația de interdependență dintre UE și furnizorii săi, contrazicându-se teoria pesimistă a dependenței excesive de care ar suferi UE. Prioritățile UE în domeniu sunt: construirea de noi conducte și modernizarea celor deja existente (de pildă, Strategia UE-Africa se referă și la interconectarea infrastructurilor energetice), parteneriate energetice cu țările producătoare și cele de tranzit, atragerea țărilor vecine într-o „comunitate energetică paneuropeană”, capacitatea ameliorată de reacție rapidă la crize energetice externe din partea UE etc. Până în 2030, până la 85% din necesarul de gaze al Uniunii Europene ar urma să fie asigurat din importuri, fapt ce va crea vulnerabilități pentru UE ca actor de politică externă. UE dorește să dezvolte masiv energiile alternative, nepoluante, să reducă dependența de hidrocarburi și implicit de Rusia și Orientul Mijlociu, zone instabile și generatoare de riscuri pe termen lung. UE mai dorește și o piață europeană unică a gazului, dar nu are destule stimulente pentru a acționa decisiv în această direcție. Având atuul extraordinar al imenselor sale resurse de gaz, petrol și cărbune, Moscova a transformai energia într-o „armă” geostrategică de prim ordin, ajutând statele-client și lovind în cele care i se opun. Peste 50% din PlB-ul rusesc depinde probabil de vânzările de energie naturală. Războiul conductelor e evident în multe zone ale fostului imperiu sovietic, cazurile tipice fiind legate de Rusia și UE: Nabucco vs. South Stream, planul conductelor rusești către China și Japonia etc. A nu se uita că Rusia a întrerupt de mai multe ori fluxul de gaze prin Ucraina și Bielorusia, între 2006 și 2009, invocând furtul de energie sau neplata datoriilor ori neînțelegerile privind taxele de tranzitare. Atunci, milioane de europeni au tremurat de frig, iar guvernele lor au fost multă vreme incapabile să convingă Moscova să revină asupra deciziei (2004). Se știe că Moscova nu poate accepta ancorarea Ucrainei la Vest prin aderarea la UE și mai ales la NATO, iar arma energetică este „ideală” pentru a stopa acest proces. De asemenea, Georgia, Moldova, Republica Cehă și țările baltice au fost victime ale întreruperilor furnizării de energie cu scop politic, utilizate de Moscova ca instrument de presiune. Gazprom se interesează de asemenea de proiecte cu gaz lichefiat din Algeria, Namibia și Nigeria probabil pentru a preveni creșterea rolului Africii în exportul de gaze spre Europa. Mai grav, unele state foarte bogate în hidrocarburi pot reuși să corupă sau să atragă oficiali ai altor state, spre a beneficia de un tratament economic privilegiat. Ex-cancelarul german Schröder, omul onorabil al stângii social- democratice, a profilat de funcția sa și, cu puțin înainte de a o părăsi, a garantat un împrumut de 1,4 miliarde USD pentru o conductă ce urma să fie construită de colosul rusesc Gazprom, conectând Rusia cu Germania prin Marea Baltică. Nord Stream a devenit rapid un măr al discordiei între, pe de o parte, Rusia și Germania, pe de altă parte, Polonia și țările baltice care denunță acest joc tenebros dintre Berlin și Kremlin. În plus, Schröder și-a compromis definitiv imaginea acceptând să devină pionul Moscovei ca director al consorțiului ce va construi conducta. în același timp, fostul ministru al Afacerilor Externe Joschka Fischer a acceptai să devină porlavocea proiectului Nabucco, existând un duel permanent, de la distanță, între cei doi demnitari germani, foști aliați politici. Rusia a mai reușit să timoreze sau să ofere stimulente economice guvernelor unor state ca Bulgaria și Serbia spre a putea cumpăra masiv infrastructuri energetice și a se asigura că în viitor consorțiul Nabucco nu va putea folosi aceste infrastructuri. Cu toate acestea, Nabucco ar costa maxim 8,5-9 miliarde de dolari americani.

În concluzie, UE irebuie să găsească o strategie mai coerentă și mai incisivă de acces la resurse energetice, atrăgând țările exportatoare și pe cele de tranzit în parteneriate mutual avantajoase. De asemenea, trebuie să își normalizeze relațiile cu Rusia și să facă tot ce se poale pentru ca noua administrație prezidențială de la Kremlin să renunțe la o parte din vechile tabuuri ale echipei Puțin, de pildă semnând Carta Europeană a Energiei. Dar și găsirea de resurse alternative și mai puțin poluante de energie și producerea acestora pe scară largă constituie un imperativ categoric.

Cu toate că actele și politicile cele mai importante ale Rusiei au fost justificate, ce este important este ca punctul ei de vedere să fie înțeles. Acest lucru este vital pentru că acum există prioritatea de a împiedica un al treilea război mondial. Acesta va fi disputat în doisprezecepoate treizeci de ani de acum înainte, în contextul în care tensiunile au crescut la proporții explozive, iar noile științe ale armelor de distrugere planetară sunt pregătite și la îndemână, chiar și pentru țările cu deficit în dezvoltarea economică și implicit al nivelului de trai În plus, chestiunile cheie împart țările membre în opinii diferite. Sunt și chestiuni asupra cărora Statele Unite au adoptat poziții clare – aproape întotdeauna în conformitate cu acei membri ai UE care și-au exprimat cea mai mare preocupare cu privire la amenințările potențiale sau reale la adresa securității reprezentate de Moscova. Diviziunea este între cei care recomandă prudența în relațiile cu Rusia. Cei care se concentrează asupra a ceea ce ei consideră drept comportament agresiv față de statele vecine se remarcă prin poziția exprimată de figuri politice importante din Germania, cum ar fi fostul cancelar Gerhard Schroder și fostul oficial al Ministerului Finanțelor din Germania și noul președinte al Băncii Europene pentru Reconstrucție și Dezvoltare Thomas Mirow. Faptul că această poziție coincide cu angajamentul Germaniei față de UE, determină Guvernul să regularizeze acordurile de furnizare a energiei pe termen lung cu Federația Rusă. Trebuie remarcată și poziția celor din cadrul Uniunii Europene care sunt mai preocupați de revitalizarea asertivității rusești și o potențială amenințare viitoare pentru securitatea lor. Într-o anumită măsură, acest set de preocupări aduce multe dintre cele noi. Postcomunist, împreună cu statele scandinave, solicitând o abordare mai riguroasă față de Federația Rusă. Deoarece politica americană față de Federația Rusă de la sfârșitul războiului rece sa bazat, cel puțin parțial, pe influența Moscovei, politica SUA influențează direct diviziunile din cadrul Uniunii Europene. După cum sa menționat mai sus, diferiți analiști occidentali și ruși indică eșecurile factorilor de decizie occidentali, în special din S.U. .., de a ține cont de interesele legitime ale Rusiei ca element important în ceea ce Dimitri Simes numește "Pierderea Rusiei". Richard Sakwa a mers atât de departe încât să spună că Europa Centrală trebuie pur și simplu să învețe "să trăiască cu rușii". "El își dezvoltă punctul într-un articol perceptiv, care menționează principalele asimetrii din războiul post-război în care Rusia a renunțat Pretențiile sale de a conduce un sistem mondial concurențial, au renunțat la o mare parte a imperiului său și au încercat să adere la sistemele economice și de securitate existente din Europa. El menționează, de asemenea, eșecul Occidentului de a răspunde eforturilor rusești, de la Gorbaciov la Putin, pentru a găsi o soluționare permanentă a problemelor războiului rece. Acest refuz a alimentat paranoia rusească și a condus eforturile recente ale Rusiei de a-și forța calea către o poziție proeminentă în afacerile mondiale.

§ CAPITOLUL II. RELAȚIILE RUSIEI CU UNIUNEA EUROPEANĂ ÎN CONTEXTUL EXTINDERII UNIUNII EUROPENE CĂTRE EST

Studiul Uniunii Europene constituie o provocare în abordarea științelor sociale. Aceasta nu este o organizație mondială obișnuită, ci un experiment unic de a aduce împreună termenul de naționalitate cu elementul de european în sine. Ceea ce se remarcă la Uniunea Europeană sunt instituțiile – acestea nu au termen de comparație la nivel mondial. Înființarea Uniunii Europene a avut la origini o încercare de instituționalizare a comerțului la nivel european, o piață unică de ale cărei oportunități să profite membrii Uniunii. Majoritatea studiilor academice se preocupă de procesul de integrare și capacitatea guvernelor de a se adapta responsabilității pe care o presupune calitatea de membru al Uniunii. Relatarea standard spune că Europa a fost întemeiată în mod surprinzător de rapid în anii 1950 și începutul anilor 1960. Apoi, în anii 1970 și începutul anilor 1980, Comunitatea a devenit imobilizată de criza economică și de o serie de reguli care îngreunau procesul de decizie. Unitatății europeane i s- a dat un nou impuls prin așa-numitul proiect de piață unică, care urmărea să transforme doisprezece economii naționale într-una singură, europeană. Înainte de finalizarea proiectului pentru anul 1992, schimbări și mai drastice au fost declanșate de către clauzele Tratatului de la Varșovia și a doleanțelor U.R.S.S.. Răspunsul a venit prompt din vestul Europei Guvernele prin semnarea Tratatului de la Maastricht, unde se remarcă sarcini optimiste pentru unitatea europeană. Douăzeci de ani mai târziu, tulburările legate de datoria suverană a statelor membre mai slabe din zona euro (care depășesc Uniunea Monetară a Uniunii Europene), slăbiciunea continuă a Uniunii în politica externă și pierderea competitivității economice a țărilor emergente, cum ar fi China și India au destabilizat din nou Uniunea Europeană. În același timp, schimbările constituționale și în doimeniul politic care s-au desfășurat de la începutul anilor 1990 au contribuit la organizarea membrilor . Mediul politic al unora din statele partenere a schimbat, de asemenea, în mod fundamental competențele legislative , cât și deținerea răspunderii Comisiei. Politica regională a UE față de vecinii săi este fondată în comunicarea sa publicată în 2006, cunoscută sub numele de "Europa globală", prin care UE a adoptat o politică comercială mai proactivă prin stabilirea unor criterii economice precum dimensiunea economică, creșterea, tarifele și barierele netarifare, bază pentru noile acorduri de liber schimb pentru a asigura competitivitatea economiei europene. Politica europeană de vecinătate oferă o relație privilegiată care promovează valori comune ale UE, cum ar fi democrația și drepturile omului, statul de drept, buna guvernare, principiile economiei de piață și dezvoltarea durabilă. În cadrul acestei politici mai ample, acordurile de asociere care încorporează zone de liber schimb aprofundate și cuprinzătoare reprezintă o nouă generație care a oferit posibilitatea de a negocia aspectele de reglementare și cele din afara granițelor care nu sunt incluse în acordurile de liber schimb tradiționale. Negocierile pentru DCFTA din Ucraina au fost lansate efectiv în 2009. Negocierile pentru o zonă de liber schimb aprofundat, ca parte a acordului de asociere UE-Ucraina, au fost încheiate în 2011. După un proces lung, dispozițiile politice ale AA au fost semnate la Bruxelles la 21 martie 2014. Restul dispozițiilor, inclusiv pentru zona de liber schimb aprofundat, au fost semnate la Bruxelles la 27 iunie 2014. Cu toate acestea, în urma consultărilor trilaterale dintre Ucraina, Rusia și UE din septembrie 2014, în contextul procesului de pace global, aplicarea DCFTA a fost amânată până în decembrie 2015, deși UE va continua să aplice în mod autonom angajamentele privind accesul pe piață și președintele Ucraina a declarat că programul de reformă pentru a alinia legile Ucrainei cu cele ale acquis-ului UE va continua. Acordul de asociere UE-Ucraina stabilește un program cuprinzător de reforme pentru Ucraina pentru a-și alinia legile și procedurile de afaceri cu cele ale Uniunii Europene.

Figura 1. Dezvoltarea respectării drepturilor omunlui în Federația Rusă în perioada 2002-2004

§CAPITOLUL III. RELAȚIILE UE-RUSIA DUPĂ EXTINDERE

Studiul Uniunii Europene constituie o provocare în abordarea științelor sociale. Aceasta nu este o organizație mondială obișnuită, ci un experiment unic de a aduce împreună termenul de naționalitate cu elementul de european în sine. Ceea ce se remarcă la Uniunea Europeană sunt instituțiile – acestea nu au termen de comparație la nivel mondial. Înființarea Uniunii Europene a avut la origini o încercare de instituționalizare a comerțului la nivel european, o piață unică de ale cărei oportunități să profite membrii Uniunii. Majoritatea studiilor academice se preocupă de procesul de integrare și capacitatea guvernelor de a se adapta responsabilității pe care o presupune calitatea de membru al Uniunii. Relatarea standard spune că Europa a fost întemeiată în mod surprinzător de rapid în anii 1950 și începutul anilor 1960. Apoi, în anii 1970 și începutul anilor 1980, Comunitatea a devenit imobilizată de criza economică și de o serie de reguli care îngreunau procesul de decizie. Unitatății europeane i s- a dat un nou impuls prin așa-numitul proiect de piață unică, care urmărea să transforme doisprezece economii naționale într-una singură, europeană. Înainte de finalizarea proiectului pentru anul 1992, schimbări și mai drastice au fost declanșate de către clauzele Tratatului de la Varșovia și a doleanțelor U.R.S.S.. Răspunsul a venit prompt din vestul Europei Guvernele prin semnarea Tratatului de la Maastricht, unde se remarcă sarcini optimiste pentru unitatea europeană. Douăzeci de ani mai târziu, tulburările legate de datoria suverană a statelor membre mai slabe din zona euro (care depășesc Uniunea Monetară a Uniunii Europene), slăbiciunea continuă a Uniunii în politica externă și pierderea competitivității economice a țărilor emergente, cum ar fi China și India au destabilizat din nou Uniunea Europeană. În același timp, schimbările constituționale și în doimeniul politic care s-au desfășurat de la începutul anilor 1990 au contribuit la organizarea membrilor . Mediul politic al unora din statele partenere a schimbat, de asemenea, în mod fundamental competențele legislative , cât și deținerea răspunderii Comisiei. După extindere, regiunile de graniță ale Rusiei nord-vestice au frontierele învecinate fie cu state membre ale UE, fie cu state membre ale SEE. Cele patru consilii subregionale continuă să prezideze o zonă economică divizată, în ansamblu și în ciuda friortului, organele subregionale Au un impact pozitiv asupra integrării Prusiei în Europa prin construirea de puncte de frontieră între granițele UE și Prusia. Aceste organizații au obținut cele mai multe succese în programele lor privind mediul și în ceea ce privește contactul uman în sferele de cercetare și învățământul superior În ciuda eșecurilor în domeniul cooperării economice, regiunile de frontieră din regiunea rusă au primit un impuls dezvoltării lor de la organismele subregionale, ceea ce facilitează integrarea regiunilor de frontieră pruse în Europa de Nord. Organizațiile subregionale au favorizat o creștere În interacțiunea politică, socială și economică dintre Rusia și statele din Europa de Nord și există dependențe reciproce , Spațiul nu poate fi încă considerat o "zonă internațională regionalizată". * – Procesele sub-regionale nu s-au înrădăcinat; Deși există o mulțime de înalți: despre inițiativele de jos în sus, este adesea o simplă retorică în declarațiile oficiale. "Criticii susțin că CBSS are un jurnal complet de seminarii și conferințe, care uneori sunt considerate a fi lipsite de atenție și Că nu au apărut rezultate concrete din numeroasele întâlniri ale BE și ale delegațiilor. "Majoritatea rușilor din nord-vest nu au fost atinși de o serie de programe. Lipsa resurselor și a puterii a servit la limitarea acțiunii, totuși problema principală este că nu există o strategie de cooperare incluzivă sau un mecanism global care să ghideze cooperarea subregională, oferind direcția tuturor actorilor participanți. Acest lucru este abordat acum. El susține rolul de lider al organizațiilor subregionale care contribuie la acest proces. Se speră că UE se va extinde, nu va restrânge capacitatea consiliilor, însă expertiza și resursele trebuie să fie consolidate: Interacțiunea de frontieră va fi apoi mutată pe un nivel mai eficient și mai eficient, iar E.ussia w-ill va cuceri mai multe avantaje față de ea. Rețeaua instituțională din zona baltică și nordică are potențialul de a deveni un aranjament operațional mai strâns (mai degrabă decât liber) bazat pe alianțe care implică membri ai UE (originali și noi). Membrii EEA și membrii non-EL sunt Prusia * 1 În contextul unei Uniuni Europene extinse, cele patru organisme subregionale sunt mai predispuse să se extindă decât contractul și o rețea densă de interdependență va crește. Rezultatul aderării statelor baltice la UE se va schimba spre est, spre Prusia nord-vestică. Se intensifică cooperarea cu Rusia prin intermediul organizațiilor subregionale (în special în cazurile în care sunt implicați noii membri – Roland și statele baltice) este Esențial pentru ca impactul extinderii UE să fie pozitiv pentru Prusia. Organizațiile subregionale au contestat divizarea Europei după Războiul Rece și vor continua să o facă în urma extinderii UE pentru a împiedica Prusia să fie izolată de procesele din restul Europa este mai mult decât UE, iar cele patru state subregionale se confruntă cu acest fapt. Exporturile norvegiene către Rusia au crescut de la 1,7 miliarde de NOK în 2000 la 22 miliarde XQK în 2001 (S221m ir.2000 până la 532% în 20012 Cea mai mare creștere a fost, în ceea ce privește exporturile de pește și fructe de mare, accentul cu datele din Norvegia MkiEtry Al Afacerilor Externe, vezi "Dinamica regională a Nordului european în anii '90 – un studiu de caz al diferiților actori", Perspectivele internaționale asupra mea Fuiwe de mine Barenis Lwo-Arctic Region și Ike Dimensiunea nordică (Partea 2),
În cea mai mare parte, programele derulate și finanțate de organismele regionale, împreună cu proiectele UE. Sunt binevenite în Rusia ca un mecanism la nivel local pentru a facilita contactul cu oamenii și. Mai larg, să aducă țara mai departe în Europa. Din acest motiv, consiliile sunt văzute ca o resursă externă esențială în dezvoltarea Rusiei (în termeni de finanțe, cunoștințe, consiliere și tehnologie). În același timp, perioada de dezvoltare a regiunilor de graniță rusești reprezintă o barieră în calea angajării reale – acestea nu au o infrastructură modernă, în special în domeniile transportului și tehnologiei, inclusiv tehnologia informației și comunicațiilor. Interacțiunea crescută a dezvăluit amploarea acestei disparități între Rusia de Nord-Vest și regiunile învecinate dincolo de graniță. Între timp, aderarea statelor baltice la UE generează un flux mai mare de resurse pe partea mai bogată a frontierei. Scopul declarat al proiectelor conduse de Consiliul Nordic al miniștrilor din nord-vestul Rusiei este de a reduce această asimetrie socio-economică.

CONCLUZII

De la dizolvarea fostei Uniuni Sovietice la sfârșitul anului 1991, un set complex de relații a evoluat în Uniunea Europeană, în Federația Rusă și în Statele Unite. Prezenta discuție se va concentra în principal pe relația dintre Rusia și UE. Este totuși important, de la început, să remarcăm că această relație este complicată de faptul că, în general, Rusia a încercat să ignore existența UE și s-a ocupat cât mai mult cu statele individuale ale UE – așa cum sa întâmplat în Negocierile cu Germania pentru construirea gazoductului Nord Stream direct din Rusia în Germania sub Marea Baltică și cele cu Bulgaria în legătură cu o conductă similară. South Stream, sub Marea Neagră. În picioare, în ultimii ani natura relațiilor cu Federația Rusă a reprezentat o problemă serioasă divizată în cadrul Uniunii Europene, în timp ce fostele state comuniste precum Polonia și Estonia au criticat puternic partenerii lor din UE pentru a subestima importanța opiniilor acestora. Politică rusească coercitivă față de vecinii săi din Europa Centrală și de Est. Invazia rusească a Georgiei în august 2008 și asigurarea recunoașterii diplomatice a regiunilor separatiste Abhazia și Oseția de Sud au consolidat preocupările noilor membri ai UE. Prin urmare, examinând relațiile dintre Rusia și UE, va fi important să recunoaștem faptul că în politica externă și de securitate, chiar și în domeniul economic uneori, UE nu vorbește cu o singură voce, în ciuda angajamentelor față de politica externă și de securitate comună . Uniunea Europeană rămâne, prin urmare, o colecție de state suverane, fiecare dintre ele – în special cele mai mari – își urmărește relațiile cu Rusia. Așa cum ar trebui să fie clar în acest moment în dezvoltarea argumentului prezentului document, Uniunea Europeană nu are o politică coerentă în relațiile sale cu Rusia.

BIBLIOGRAFIE

Viorel Maieu , Drept Instituțional Comunitar, Ed. Europeană, București. 1994 ,

Romana Munteanu- Dreptul European – Evoluție, Instituții, Ed. Politică,București, 1996

http://www.cvce.eu/obj/treaty_establishing_the_european_coal_and_steel_community_paris_18_april_1951-en-11a21305-941e–a171-ed5be548cd58.html

Cornelia Baciu, Conflict și negociere în relațiile internaționale, Auflage, Germany, 2009,

http://www.express.co.uk/news/politics/European-Union

https://europa.eu/european-union/about-eu/history_ro

Roy Ginsberg , Demystifying the European Union, Rowman and littlefield publishing, New York, 2007,

https://euobserver.com/eu-elections/124789

John Peterson, Michael Shackleton, The institution of European Union, Oxford University Press, U.K., 2012,

Viorel Maieu , Drept Instituțional Comunitar, Ed. Europeană, București. 1994 ,

Romana Munteanu- Dreptul European – Evoluție, Instituții, Ed. Politică,București, 1996 ,

https://europa.eu/european-union/about-eu/history_ro

Anders Aslunt, Martha Brill Olcott, Russia after communism, Carnegie Endowment for international peace, Washington DC, 1999,

Oksana Antonenko, Rusia and the European Union, Routledge, London,2005, p.

Goldin, V., ‘BEAR—uroki istorii, sovremennost, budushchee’ (‘BEAR—The Lessons of History, the Present and the Future’), Barents Journal, BEAC, No. 1, 2002.

Sergey Tumanov, Alexander Gasparishvili, Ekaterina Romanova, Rusia-EU Relations ,How the Russians really wiew the EU, .Journal of Communist Studies and Transition Politics

Secrieru, S. Illusion of Power: Russia after the South Caucasus Battle, CEPS Working Document No. 311 (Brussels, Centre for European Policy Studies)., 2009,

Rafaelsen, R., ‘Concrete Results of Cooperation in the Barents Region’, paper presented at the conference entitled 'EU Enlargement and Russia’s Border Regions: Borders without Dividing Lines’, Kaliningrad State University, 21—22 February 2003, and Barents Journal, BEAC, No. 1, 2002,

Tsygankov, A. (2008) ‘Russia’s International Assertiveness: What Does it Mean for the West?’, Problems of Post-Communism, 55, 2, pp. 38-55.

Rafaelsen, R., ‘Concrete Results of Cooperation in the Barents Region’, paper presented at the conference entitled 'EU Enlargement and Russia’s Border

Regions: Borders without Dividing Lines’, Kaliningrad State University, 21—22 February 2003, and Barents Journal, BEAC, No. 1, 2002,

Rafaelsen, R., ‘Concrete Results of Cooperation in the Barents Region’, paper presented at the conference entitled 'EU Enlargement and Russia’s Border Regions: Borders without Dividing Lines’, Kaliningrad State University, 21—22 February 2003, and Barents Journal, BEAC, No. 1, 2002,

Smith. H. (ed.) The Two-Level Game: Russia’s Relations with Great Britain, Finland and the European Union (Helsinki, Aleksanteri Institute), 2006,

Alexander Yakovenko, a spokesperson for the Russian Ministry of Foreign A ffairs, speaking prior to the opening of the BEARC meeting in Umea, Sweden, on 2 October 2003. Interfax,October 2003.

Shklar, N., ‘Russian regions in subregional cooperation’, in Dwan, R. and Pavliuk, O. (eds), Building Security in the New States of Eurasia: Subregional Cooperation in the Former Soviet Space (Armonk: M.E.Sharpe, 2000),

Jackie Gower, Grahan Timmins ed., The European Union, Russia and the shared neighbourhood, Routledge, New York, 2011,

Heininen, L., ‘The regional dynamics of the European North in the 1990s—a case study of different actors’, in International Perspectives on the Future of the Barents Euro-Arctic Region and the Northern Dimension (Part 2), Report 5 from a think-tank seminar (Lulea: Swedish Initiative of the BEAC and the Northern Dimension, 2002),

Joenniemi, P., ‘The Barents Euro-Arc tic Council7, in Cottey, A. (ed), Subregional Cooperation in the New Europe (Basingstoke: Macmillan Press, 1999), p. 41. “See the website of the Arctic Council: http: /www. arc tic-council.org/.

http://www.politico.eu/russia-plot-against-the-west-vladimir-putin-donald-trump-europe/

http://www.cvce.eu/obj/treaty_establishing_the_european_coal_and_steel_community_paris_18_april_1951-en-11a21305-941e–a171-ed5be548cd58.html

https://www.cfr.org/backgrounder/europeanunions-eastern-partnership

https://www.unece.org/…/6EnlargementImpactOnEURussiaR…

https://eeas.europa.eu/headquarters/headquarters-homepage_en/720/The%20Russian%20Federation%20and%20the%20European%20Union%20(EU)

Viorel Maieu , Drept Instituțional Comunitar, Ed. Europeană, București. 1994,

John PetersoAn, Michael Shackleton, The institution of European Union, Oxford University Press, U.K., 2012,

Romana Munteanu- Dreptul European – Evoluție, Instituții, Ed. Politică,București, 1996 ,

Michael Smith, Stephan Keukeleire, Sophie Vanhoonacker, The diplomatic system of the European Union, Routledge, London, 2016,

Valentin Naumescu, Criza Uniunii Europene și ordinea globală în era Trump, Ed. Trei, București, 2017,

Nicolae Păun, Ciprian Păun, Dezvoltarea instituțională în uniunea europeană, în Istoria constructiei europene, vol. 1,  Editura Fundației pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2000,

Daniel Biro, coord., Relațiile internaționale contemporane, teme centrale în politica mondială, Polirom, Iași, 2013,

http://www.consilium.europa.eu/policies

Brooks, Stephen G,, Wolilforth, William C , World Out of Balance: International Relations and the Challenge of American Primacy, Princeton Umversiry Press, Princeton, 2008,

Richardson, S. 2007. Sustainability impact assessment of the EU—ACP Economic Partnership Agreements: Summary of key findings, policy recommendations, and lessons learned. Neuilly-sur-Seine, France: PricewaterhouseCoopers for the European Commission, Paris

https://ec.europa.eu/neighbourhood-enlargement/countries/detailed-country-en

Yilmaz Arguden, Keys to governance, Ed. Palgrave Mac Muillan, New York, 2011,

Cristian Preda, Liberalismul- Antologie de comentarii, Ed. Nemira, București, 2005,

Stefan Imerfall, Goran Thernborn, Handbook of European societyes, Ed. Springer, London, 2010,

Light, M., White, S. & Loewenhardt, J. (2000). A Wider Europe: The View from Moscow and Kyiv. International Affairs, 76(1).

Smith, K. E. (2005). The Outsiders: The European Neighbourhood Policy. International Affairs, 81(4).

Schimmelfennig, F., & Sedelmeier, U. (2004). Governance by Conditionality: EU Rule Transfer to the Candidate Countries of Central and Eastern Europe. Journal of European Public Policy, 11(4).

Magen, A. (2006). The Shadow of Enlargement: Can the European Neighbourhood Policy Achieve Compliance? Columbia Journal of European Law, 12(2).

Popescu, N. and Wilson, A., (2009) “The Limits of Enlargement-Lite: European and Russian Power in the Troubled Neighbourhood” London: European Council on Foreign Relations.

Tuomas Forsberg, Hiski Haukkala, The European Union and Russia, Palgrave MacMillan, London, 2016,

https://eeas.europa.eu/delegations/russia/719/about-eu-delegation-russia_en

Sasse, G. (2013) Linkages and the promotion of democracy: the EU’s eastern neighbourhood, Democratisation, 20(4).

Schimmelfennig, F (2001). The Community Trap: Liberal Norms, Rhetorical Actions, and the Eastern Enlargement of the European Union. International Organization, 55(1).

Schimmelfennig, F. (2005). European Neighborhood Policy: Political Conditionality and its Impact on Democracy in Non-Candidate Neighboring Countries. Paper prepared for the EUSA Ninth Biennial International Conference Austin, March 31-April 2.

Schimmelfennig, F (2007). Europeanisation Beyond Europe. Living Reviews, 2(1).

https://eeas.europa.eu/delegations/russia_en

Richard Corbett MEP (auth.)-The European Parliament’s Role in Closer EU Integration-Palgrave Macmillan UK (1998)

Karoline Kuzemko, Ideas, power and change, explaining EU-Rusia energy relations, Journal of European Public Policy, 2014, Vol. 21, No. 1, 58–75, http://dx.doi.org/10.1080/13501763.2013.835062

https://www.cfr.org/

Virginia Marinescu, G. E. Marinescu, Uniunea Europeană – proiect și devenire, Ed. AntetXX Press,

Anghel Petre, Instituții europene și tehnici de negociere, Ed. Universul Juridic, București, 2015,

Max Haller-European Integration as an Elite Process (Routledge Advances in Sociologu) (2008)

Catherine Guisan-A Political Theory of Identity in European Integration_ Memory and Policies-Routledge (2012)

http://www.politico.eu/

Augustin Fuerea, Dreptul Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București, 2016,

-https://eeas.europa.eu/delegations/russia/719/about-eu-delegation-russia_en

https://eeas.europa.eu/delegations/russia_en

-https://www.cfr.org/

Sergey Tumanov, Alexander Gasparishvili, Ekaterina Romanova, ‘’Rusia-EU Relations’’ ,’’How the Russians really wiew the EU’’.journal of Communist Studies and Transition Politics

John Peterson, Michael Shackleton, The institution of European Union, Oxford University Press, U.K., 2012,

Nicolae Păun, Ciprian Păun, Dezvoltarea instituțională în uniunea europeană, în Istoria constructiei europene, vol. 1,  Editura Fundației pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2000,

Martin A. Smith: ‘’Russia and multpolarity since the end of the Cold War’’- East European Politics

Nicolae Păun, Ciprian Păun, Dezvoltarea instituțională în uniunea europeană, în Istoria constructiei europene, vol. 1,  Editura Fundației pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2000,

Maxine David,Tatiana Romanova -‘’Modernisation in EU-Russian Relations’’

Condys Y Troyano, Gabriela- ‘’Rusia,partener sau obstacol al integrarii Europene’’

Virginia Marinescu, G. E. Marinescu, Uniunea Europeană – proiect și devenire, Ed. AntetXX Press,

Shevtsova, Lilia, Putin’s Russia, published by Carnegie Endowment, Washington 2005

Ferdi De Ville, Gabriel Stiles, The truth about the Transatlantic Trade and Investment Partenership , Cabridge University Press, UK, 2016,

Anghel Petre, Instituții europene și tehnici de negociere, Ed. Universul Juridic, București, 2015,

Steven Rosefielde, Russia in the 21st Century: ‘’The Prodigal Superpower’’, University of North Carolina, Chapel Hil, Cambridge University Press, 2004

https://www.archives.gov/

http://www.nlr.ru/eng/opac/

http://www.iisg.nl/abb/

Byrne, Malcolm (Birn, M.); and Zubok, Vladislav Martinovich. “Arkhiv natsional'noi bezopasnosti—negosudarstvennyi tsentr khraneniia i izucheniia dokumentov perioda ‘Kholodnoi voiny’.” Otechestvennye arkhivy, 1995, no. 1, pp. 98–104., http://www.iisg.nl/abb/

http://russianarchives.com/

https://www.state.gov/p/eap/rls/rm/2014/01/219881.htm

http://www.sras.org/library_russian_archives

https://ustr.gov/countries-regions/europe-middle-east/european-union

http://feefhs.org/resource/russia

http://www.nlr.ru/eng/opac/

Averre, D. (2009). Competing Rationalities: Russia, the EU and the ‘Shared Neighbourhood. Europe-Asia Studies, 61(10).

BBC. (2014). Ukrainian Crisis Timeline. Retrieved March 5, 2014, from: http://www.bbc.co.uk/news/world-middle-east-26248275

Daniel Biro, coord., Relațiile internaționale contemporane, teme centrale în politica mondială, Polirom, Iași, 2013, p.172.

https://search.archives.gov/search?query=Rusia&submit=&utf8=&affiliate=national-archives

Cadier, D (2013). Is the European Neighbourhood Policy a substitute for enlargement?. In The Crisis of EU enlargement, LSE IDEAS Report.

Holger Moroff, The EU’s Northern Soft Security Policy: Emergence and Effectiveness’, in European Soft Security Policies, Routledge, London, pp. 206–

Dragneva, R. & Wolczuk, K. (2012). Russia, the Eurasian Customs Union and the EU: Cooperation, Stagnation or Rivalry. Chatham House Briefing Paper REP BP 2012/01.

Mark Hellyer, Sergey Nerpii, Valeriy Piatnitskyi, Encyclopedia of exporting to the EU under the DCFTA, CTA Economic, UK, 2015,

Epstein, R. A. & Sedelemeier, U. (2008). Beyond Conditionality: International Institutions in Postcommunist Europe after Enlargement. Journal of European Public Policy, 15(6).

Gower, J. & Timmins, G. (2009). Introduction: The European Union, Russia and the Shared Neighbourhood. Europe-Asia Studies, 61(10).

Hoskyns, Catherine; Michael Newman (2000). Democratizing the European Union: Issues for the twenty-first Century (Perspectives on Democratization. Manchester University Press

Grabbe, H. (2005). The EU’s Transformative Power. Europeanisation through Conditionality in Central and Eastern Europe. Basingstoke: Palgrave.

Keukeleire, S. (2008). The Context and Nature of EU Foreign Policy. In Keukeleire, S. & MacNaughtan, J. (eds.). The Foreign Policy of the European Union. Houndmills: Palgrave Macmillan.

John Peterson, Michael Shackleton, The institution of European Union, Oxford University Press, U.K., 2012,

https://ustr.gov/countries-regions/europe-middle-east/european-union

http://www.undp.ru/nhdr2006_07eng/Chapter9.pdf

Langbein, J. (2014). European Union Governance towards the Eastern Neigbourhood: Transcending or Redrawing Europe’s East–West Divide? Journal of Common Market Studies, 52(1).

Levitsky, S. & Way, L. A. (2010). Competitive Authoritarianism: Hybrid Regimes After the Cold War. Cambridge: Cambridge University Press.

John Peterson, Michael Shackleton, The institution of European Union, Oxford University Press, U.K., 2012,

Valentin Naumescu, Criza Uniunii Europene și ordinea globală în era Trump, Ed. Trei, București, 2017.

Almond, Gabriel A. ( 1990) .1 Discipline Divided: Schools and Sects in Political Science (Newbury Park, CA: SAGE).

Alvstam, Claes G. and Brodin. All' (2005) ‘Russian Transport Routes across the Baltic Sea: Geopolitical Preconditions and Economic Geographical Restrictions’, in Rutger Lindahl (cd ), Transition and EU-Enlargement: Economic, Legal, Political and Social Change in Eastern Europe (Göteborg: CERGU):

Arbatov, Alexei (1997) 'Russian Foreign Policy Thinking in Transition’, in Vladimir Baranovsky (ed.). Russia and Europe: The Emerging Security Agenda (Stockholm: SIPRI; Oxford Oxford University Press):

Eric Jones, Anand Menton, Stephen Weatherill, The Oxford Handbook of European Union, Oxford University Press,U.K., 2012,

http://www.express.co.uk/news/politics/European-Union-who-is-who-Jean-Claude-Juncker-Donald-Tusk-Martin-Schulz-Mario-Draghi

Broadman, Harry G. (2004) ‘Global Economic Integration: Prospects for WTO Accession and Continued Russian Reforms’, Washington Quarterly. 27(2): 79 98

Browning. Christopher S. (2003) ‘The Region-Building Approach Revisited: The Continued Othcring of Russia in Discourses of Region-Building in the European North'. Geopolitics, 8( 1 ):

Buchet de Neuilly, Yves (2003) ‘European External Relations Fields: The Multi-pillar Issue of Economic Sanctions against Serbia’, in Michèle Knodt and Scbastiaan Princen (cds). Understanding the European Union s External Relations (London: Routledge): 92 106

https://jurnaluleuropean.files.wordpress.com/2014/05/oksana-antonenko-kathryn-pinnick-russia-and-the-european-union.pdf

ANEXE