Organizatii Teroriste Ce Destabilizeaza Securitatea In Orientul Mijlociu

=== d6f9f18ec04556c6141451ed13e7e447009634ed_505374_1 ===

DELIMITAREA ORIENTULUI MIJLOCIU –

CONTEXTUL SOCIO-POLITIC, ECONOMIC ȘI GEOGRAFIC

Una dintre cele mai dinamice zone, cu risc maxim în privința producerii unei conflagrații, chiar mondiale, este de ceva timp Orientul Mijlociu.

În ultimii 60 de ani au avut loc ȋn acest perimetru nenumărate războaie (de scurtă durată majoritatea), cele mai lungi fiind cele dintre fosta URSS și Afganistan de 9 ani ( 1979-1988 ) și Irak – Iran ( 1980-1988). Aceste conflicte au avut aceleași efecte: deteriorarea economiilor respectivelor state, refugieri în masă, milioane de oameni răniți ori uciși, infracțiuni industriale, distrugerea bunurilor materiale, a infrastructurii industriale și chiar influențarea economiei mondiale, periclitând-o prin creșterea prețului petrolului determinat de instabilitatea din zonă și a lipsei siguranței transportului acestuia.

Apariția conflictelor interstatale, interetnice sau a unor crize internaționale trebuie cercetată nu după finalizarea celui de-al II-lea Război Mondial, ci înainte, adică după destabilizarea imperiilor coloniale, spre sfârșitul existenței lor, deoarece, dacă ȋn momentul respectiv s-ar fi luat alte decizii la nivelul celor mai importante puteri la acea dată, Orientul Mijlociu ar fi devenit o zonă mult mai pașnică.

Geopolitica se traduce liber, dupa Paul Claval, ca geografia politică ce studiază „relațiile dintre procesele politice și mediul geografic”. Însă Claval merge mai departe susținând faptul că „Geopolitica ia în considerare totalitatea preocupărilor actorilor prezenți pe scena internațională, fie că este vorba despre politicieni, diplomați, militari, de organizații nonguvernamentale sau de opinia publică”. Procesul de maturizare a unui stat se depășește după lungi serii de războaie, diferende interetnice sau chiar crize internaționale pentru definitivarea suprafeței teritoriale. Pentru a înțelege acest ultim aspect, e necesar a defini criza internațională. „Prin criză internațională se înțelege o situație tensională extremă în relațiile dintre anumite state sau grupări de state, ce poate genera pericolul unor confruntări militare de mari proporții, determinată de acutizarea unor contradicții sau de tendința reașezării unor echilibre internaționale.”

Ȋn toate situațiile, cei care au de pierdut sunt civilii, ȋntrucât se încalcă „principiul dreptului umanitar sau dreptul conflictelor armate” care stipulează clar: „Părțile la conflict nu vor cauza adversarului lor pierderi decât în raport cu scopul războiului care este de a distruge sau de a slăbi potențialul militar al adversarului”.

După dezmembrarea Marilor Imperii coloniale, precum cel Britanic, Francez, German , Spaniol, Italian, Portughez, ce a avut loc după cel de-al II-lea Război Mondial în speță, s-au dezvoltat nenumărate conflicte civile sau interstatale pentru delimitarea teritoriului ori a zonelor de influență sau manifestări populare, revoluții, lovituri de stat din diferite motive: economice, politice, etnice, religioase sau sociale.

O primă cauză a conflictelor zonale o reprezintă delimitarea deficitară a hotarelor de către Marile Puteri Coloniale. Astfel, se poate observa pe harta lumii, îndeosebi în Africa, faptul ca granițele sunt de tip rectangular, adică forțele decizionale au împărțit statele după criteriul influenței de atunci, neținând cont de aspecte etnice sau religioase, ajungându-se la nefericita situație ca într-unul din state să existe un număr mare din rândul unei populații care să aibă pretenții de autonomie sau chiar de independență. Bineînțeles că statul respectiv nu a acceptat și astfel s-a ajuns la conflicte interetnice, revolte, atentate teroriste ori intimidări.

Un caz special pe harta lumii îl reprezintă Israelul, ce a răsturnat toate planurile lumii arabe de a crea statul palestinian, ajungându-se la lungi conflicte. Se observă că Irakul e înconjurat de granițe rectangulare, de aceea concluzia trasă de unii politologi ai vremii e că, dacă lumea arabă ar fi fost lăsată să traseze granițele, păstrându-se și respectându-se criterii etnice, religioase, istorice, nu ar fi existat Irakul, formându-se astfel Kurdistasnul, ȋn timp ce regiunea sudică a Irakului ( Sunnistau) ar fi trecut la Arabia Saudită, iar restul la Iran. Așadar, Irakul este un punct independent, un centru de comandă al marilor puteri.

O a doua cauză ce poate fi aplicată și situației actuale o reprezintă interesele geopolitice, geostrategice sau economice în zonă ale statelor importante. Înainte de a dezvolta această cauză, trebuie definit fenomenul de geopolitică și geostrategie.

Geopolitica se definește ca fiind geografia politică ce studiază „relațiile dintre procesele politice și mediul geografic.”

Paul Claval completează ideea susținând că: „Geopolitica ia în considerare totalitatea preocupărilor actorilor prezenți pe scena internațională, fie că este vorba despre politicieni, diplomați, militari, de organizații nonguvernamentale sau de opinia publică.”

După Teodor Frunzeti, „Geostrategia are un sens mai restrâns decât geopolitica și desemnează valoarea deosebită a unui loc, a unei întinderi, cu deosebire în plan militar.”

Conform DEX, geostrategia înseamnă „studiul influenței datelor geografice asupra strategiei statelor”, asta traducându-se ca gândire în termeni spațiali a acțiunilor strategice, politico-militare, a preocupărilor de a identifica poziții avantajoase din punct de vedere strategic.

Un important politolog contemporan vine cu o definiție tranșantă: „Geostrategia reprezintă administrarea strategică a intereselor geopolitice” Evoluția politicii mondiale, din punct de vedere geopolitic, obligă marile puteri să-și adapteze relațiile bilaterale la dinamica evenimentelor și acțiunilor diferitelor state. Astfel, dacă la începutul anilor ’90, după căderea URSS, singura super-putere rămăsese SUA, astazi, la nivel mondial, tendința e către o lume multipolară unde există în fiecare colț al mapamondului vectori de influență cum sunt: Rusia, China, Japonia, Australia, Brazilia, U.E. și Iranul (țară de calibrul/rangul al doilea ce dorește să devină un centru decizional).

George W. Bush a inclus Iranul ȋn așa-zisa „Axă a Răului”, alături de alte două state Irak, Afganistan și de grupări teroriste periculoase, motiv pentru care SUA încearcă să întrețină relații cu toți vecinii Iranului pentru a-l încercui complet, dorind să plaseze dispozitive militare. Mai mult, administrația de la Washington susține atât militar cât și economic dușmanul declarat al Iranului, anume Israelul, două state de la care poate chiar porni conflagrația militară.

Din punct de vedere economic, se pot remarca interesele SUA și a celorlalte puteri privind resursele uriașe de petrol din Orientului Mijlociu, care posedă circa 70% din rezervele globale , iar SUA, și în viitor China, cei mai mari consumatori, vor să își asigure cu orice preț resursele de țiței necesare dezvoltării economiei.

Așadar, principalele cauze ale acestor conflicte ar fi două: dorința de independență a unor populații, funcționând principiul autodeterminării stipulat în articolul 1 din Charta Organizației Națiunilor Unite, apoi resursele de petrol pe care statele mari consumatoare doresc să le acapareze, dar se confruntă cu rezistența unor state ca Irak, Afganistan și Iran cărora li se găsesc motive pentru a fi atacate și supuse soluției statului „agresor” ca să cedeze la doleanțele marilor puteri. Printre aceste motive se numără susținerea terorismului, deținerea de arme de distrugere în masă, chimice, nucleare sau culpabilitate în privința comiterii unor atentate teroriste.

1. ORIENTUL MIJLOCIU – GRANITE ȘI DELIMITARE

Orientul Mijlociu este o zonă greu de delimitat din punct de vedere geografic, etnic, cultural, religios ori social. Acest teritoriu cuprinde un conglomerat de popoare sau populații „unite” generic de această denumire „Orientul Mijlociu” și stabilite ȋn funcție de interesele marilor puteri, ȋnvingătoare ȋn cel de-al doilea război mondial, care au trasat și au decis hotare, state, popoare ori populații (cazul kurzilor), fără a prima ȋn decizia lor vreun principiu de ordin etnic, religios sau istoric.

Termenul de Orientul Mijlociu definește o zonă generală, deci nu există granițe precise, majoritatea geografilor considerând că acesta include Arabia Saudită, Armenia, Azerbaijan, Bahrainul, Egiptul, Emiratele Arabe Unite, Georgia, Iranul, Turcia, Irakul, Israelul, Iordania, Kuweitul, Libanul, Omanul, Qatarul, Siria, Yemenul și teritoriile palestiniene (Cisiordania și fâșia Gaza);( figura 1).

Înaintea primului Război mondial, pentru zona Balcanică și Imperiul Otoman era folosit termenul “Close East ”, în timp ce “Middle East” (Orientul Mijlociu) se referea la Persia ( actualul Iran), Afganistan și uneori la Asia Centrală, Turkistan și Caucaz, iar Orientul Îndepărtat se referea la țări ca Malaezia sau Singapore, situate în estul Asiei.

Figura 1. Harta statelor ce fac parte din Orientul Mijlociu (varianta 1)

Țările din Magreb (Algeria, Libia, Maroc și Tunisia) au legături strânse cu Orientul Mijlociu, datorită asocierii lor culturale și istorice puternice; tările africane Mauritania și Somalia au de asemenea legături cu regiunea; Turcia și Cipru, deși din punct de vedere geografic, fac parte din Orientul Mijlociu, se consideră părți ale Europei (deși Universitatea Tehnică a Orientului Mijlociu este situată în Ankara, Turcia); Afganistanul, situat în estul Orientului Mijlociu, este și el( uneori) considerat ca făcând parte din această zonă.

Cu toate ca este situat în Africa, Egiptul este de obicei considerat ca fiind componentă a regiunii Orientului Apropiat, datorită numeroaselor similitudini cu alte state din regiune.

Așadar, Orientul Mijlociu este o zonă geografică situată în sudul și estul Mării Mediterane, care se întinde din estul acestei mări până în Golful Persic. Ȋn același timp este considerat ca fiind și o subregiune a Asiei, iar unii geografi susțin că este chiar o parte a Africii; (figura 2).

Cele patru culturi principale din Orientul Mijlociu sunt cea evreiască, persană, arabă și turcă. Aceste sfere culturale au origini lingvistice și etnice diferite.

Figura 2. Harta Orientului Mijlociu „Extins” (varianta 2)

https://www.google.ro/search?q=orientul+mijlociu+harta+geografica&espv=2&biw=1366&bih

Unii cercetători ȋn domeniu au criticat termenul de Orient Mijlociu pentru că acesta ar promova eurocentrismul, motivând că regiunea este estică doar din perspectiva Europei Occidentale, ȋn timp ce pentru un indian se află în vest, pentru un rus, în sud; ȋnsuși termenul „Mijlociu” a produs confuzii. .

O altă denumire apărută recent, ne-eurocentrică, este „Asia de sud-vest”, însă această denumire nu este uzitată pe scară largă.

2. GEOPOLITICĂ REGIONALĂ

În opinia locotenent-colonelului Ralph Peters, fost ofițer american de informații, care a lucrat în Germania, actuala geografie politică a Orientului Mijlociu nu permite pacea.

Peters susținea, în 2006, că la originea mișcărilor insurgente din zonă se afla harta nedreaptă, trasată în secolul trecut de Imperiul Britanic și Franța colonială.

Această regiune este, datorită importanței sale geostrategice și geopolitice, teatrul unor lupte sângeroase, din care cauză a fost denumită și "Balcanii Eurasiatici" de către Zbigniew Brzezinski.

De asemenea, este cea mai militarizată zonă de pe glob, aici înregistrându-se vânzări de armament foarte mari (ca pondere globală) și tendința pare a se menține, deoarece conform unor studii recente efectuate în intervalul 2003-2008, vânzările de armament la nivel global au crescut cu 28%, iar în Orientul Mijlociu cu 35%.

Tot aici a apărut și s-a dezvoltat terorismul modern; ȋn această regiune se ȋntâlnesc toate cele trei forme principale de luptă din prezent: războiul convențional, tacticile de guerilă si operațiunile teroriste.

Pot fi identificate câteva cauze esențiale care generează conflicte ȋn acest perimetru geografic: dorința de independență a unor populații, funcționând principiul autodeterminării stipulat în articolul 1 din Charta Organizației Națiunilor Unite, diferendele religioase și nu ȋn ultimul rând, resursele de petrol pe care statele mari consumatoare doresc să le acapareze, dar se confruntă cu rezistența unor țări puternice din regiune, cum este, de pilda, Iranul.

Prima sursă a instabilității din regiune o reprezintă lupta pentru obținerea independenței de către poporul kurd și cel palestinian. O asemănare între luptele de eliberare și de creare a unui stat național o reprezintă activitatea teroristă ce recurge la atentate la adresa armatei, poliției, diplomaților, chiar și civililor, încălcând principiile dreptului umanitar.

Cercetătorul Henri Laurens clasifică conflictele din Orientul Mijlociu și lumea arabă în funcție de perioada și specificul acestora. Prezentarea tipologiei conflictelor din regiune a fost realizată cronologic, începând cu secolul al XVI-lea, odată cu pătrunderea otomanilor în Orientul Mijlociu și lumea arabă.

Intr-o primă etapă se desfasoară conflicte între provinciile otomane, pașele încercând să-și impună dominația asupra periferiei Imperiului, acest tip de conflict decurgând din specificul organizării descentralizate a Imperiului Otoman.

Cea de- a doua categorie de conflict, care se suprapune peste cel al pașalelor, este cel de natură religioasă acesta cunoscând două variații: conflictele între musulmani și creștini (interreligioase), și conflictele între musulmanii suniți și cei șiiți (intrareligioase).

Cel de- al treilea tip de conflicte ȋl reprezintă constituirea statelor moderne din regiune, proces „executat” de către Marile Puteri, ȋnvingătoare ȋn cel de-al doilea război mondial, făra a ține cont de principii etnice, istorice, culturale ori religioase..

Naționalismul arab a generat conflicte interne ce au dus la radicalizarea și polarizarea opțiunilor politice. Fiecare facțiune internă a căutat să-și delegitimeze adversarii, acuzându-i cel mai adesea că ar fi în slujba unei puteri străine.

Facțiunile rivale din interiorul statelor Orientului Mijlociu au căutat mereu sprijin în exterior pentru protecție și susținere, mai ales financiară, ȋn vederea obținerii funcțiilor de conducere a statelor.

Naționalismul arab a delegitimat ideea de democrație și a redus șansele existenței ori progresului acesteia în Orientul Mijlociu. Din cauza luptelor între facțiunile rivale și a recurgerii la violență pentru arbitrarea disputelor, democrația este asociată cu războiul civil. Cel mai elocvent caz în acest sens este Libanul, care, în ciuda pluralismului politic, a fost frământat de război civil.

Există o disonanță cognitivă între aspirațiile naționaliste ale actorilor politici din regiune și nevoia de sprijin extern pentru a obține și a se menține la putere.

S-a constatat ȋn ultimile decenii că schimbările de regim din Orientul Mijlociu au un tipar comun: fie se manifestă ȋn mod violent, prin lovituri de stat sau revoluții, fie prin succesiune sau intervenție străină. Lipsește complet un echivalent al modelului central și est-european de tranziție de la un regim autoritar/totalitar spre unul democratic.

Arbitrajul extern și ingerința „în afacerile interne” ale statelor din regiune sunt o constantă politică, lucru ce se manifestă începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, când Franța și Rusia primesc dreptul de a proteja creștinii catolici și ortodocși care trăiau în Imperiul Otoman. Necesitatea arbitrajului și ingerinței unor mari puteri din afara regiunii Orientului Mijlociu sunt considerate necesare și în prezent de unii actori regionali.

Semnificația geo-strategică a regiunii a evoluat în ultimii 200 de ani. Dacă în secolul al XIX-lea Orientul Mijlociu era important datorită tranzitului rutei către India, începând cu anul 1930, devine o zonă importantă și râvnită grație accesului la importantele resurse de petrol.

O remarcă importantă a făcut profesorul Laurens ȋn privința Turciei, considerând că statele UE, în special Germania și Franța comit o dublă eroare atunci când văd în Turcia o țără musulmană care aparține Orientului Mijlociu, fără a se avea ȋn vedere efortul kemalist de a moderniza Turcia și a o seculariza, ȋncât eticheta de țară musulmană nu i se prea potrivește. De asemenea, cultura politică a Turciei este diferită de cea Orientului Mijlociu, fiind una de natură balcanică.

O altă afirmație interesantă susținută de profesorul Laurens se refera la relația SUA-Israel, acesta confirmând tendința din prezent a Washingtonului de a considera Israelul mai degrabă ca fiind o povară strategică, greu de gestionat, decât un aliat în Orientul Mjlociu. Acest fapt se datorează perpetuării conflictului israeliano-palestinian șia percepției celorlalti actori din regiune ca SUA ar susține o politică pro-israeliană, făcând astfel imposibil rolul de negociator onest între israelieni și palestinieni.

Fiind considerată cea mai bogată regiune din lume ȋn resurse naturale, indispensabile economiei marilor puteri, zona Orientului Mijlociu a atras atenția tuturor țărilor ce râvnesc la preluarea controlului asupra acestor zăcăminte, ceea ce a generat și ȋntreține numeroase tipuri de conflicte regionale, ȋnsă, din păcate, cu consecințe dramatice asupra stabilității și securității mondiale și care se extind, cuprinzând ȋntreg mapamondul.

Importanța geostrategică regională din Orientul Mijlociu este imprimată și de existența acestuia ca un teritoriu-tampon, situat la punctele de interacțiune a două continente, dominate preponderent de civilizații care au la bază culturi a căror filozofie este sprijinită pe ideologii interpretate deseori într-un mod antagonic, dar și pe resursele naturale bogate, existente pe un teritoriu arid.

Zona este de asemenea distinctă și prin încărcătura spirituală care a generat religiile determinante ale umanității: iudaismul, creștinismul și islamismul, realitate ce generează premisele unei dispute potențiale a unui important set de norme, fundamentale pentru culturile aflate într-un avansat stadiu al disputei pentru preeminență.

Geopolitica Orientului Mijlociu va cunoaște o modificare radicală după sfârșitul Războiului Rece, lumea bipolară fiind dezechilibrată de implozia URSS prin prăbușirea economică, la sfârșitul anilor ’90 cunoscând o laborioasă reprioritizare internă a Rusiei, aflate în secesiune gravă, diminuarea interesului pentru problemele Orientului Mijlociu manifestându-se ca o consecință firească a statusului unei puteri aflate în tranziție.

SUA profită de situația dificilă a fostei URSS, aflată ȋn curs de disolutie, și devine atentă la beneficiile imediate ale victoriei din încleștarea rece, Washingtonul urmărindu-și interesele strategice, deopotrivă economice și militare prin declanșarea primului Război din Golf.

Evoluțiile actuale ale geopoliticii Orientului Mijlociu se concretizează ȋncepând cu revoluțiile anului 2011, denumite generic „Primăvara Arabă” , din statele arabe ce au reprezentat transmutații la nivel social, manifestate spontan și sistematic pentru adoptarea valorilor democratice de tip occidental și înlăturarea formelor de guvernare dictatoriale, specifice epocii comuniste, dar și cutumelor culturale radicale ale civilizației arabe aflate într-un conflict interconfesional impredictibil.

Este posibilă profilarea unei crize fără precedent în această regiune datorită diminuării influenței SUA, distrasă din cauza problemelor economice care nu mai reușesc să acopere imperativele supremației singulare la nivel mondial, în condițiile superdezvoltării galopante a Chinei, dar și a altor puteri emergente. Astfel, reorientarea priorităților de politică externă în condițiile creșterii puterii economice a unor state importante ale lumii precum: China, Rusia, India sau Japonia, care își manifestă deja poziții de pondere sporită în diplomația decizională a politicilor globale, a condus la echilibrarea ofertei și la cererea tot mai puțin pretențioasă a SUA.

O analiză sociologică regională dezvăluie procesul de apariție a statului Israel printr-un complex de circumstanțe care au la bază atât militanta sistematică a sioniștilor, dar și împrejurările favorabile datorate Holocaustului, prin generarea unei unități internaționale de coeziune în rândul statelor occidentale, victorioase după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, în favoarea statutului apatrid al evreilor, pe fondul de sensibilitate creat de drama națională determinată de persecutarea acestui neam de către fasciști. Interesele regionale strategice ale colonialiștilor francezi și britanici, deturnate de valul dominației de moment a idealismului, cu referință la drepturile omului, au condus la joncțiunea factorilor favorizanți latenți, care au împlinit dezideratele biblice de creare a statului evreu pe teritorii aparținând predominant istoric poporului palestinian, constituindu-se astfel principalul motiv al perpetuării stării conflictuale din această regiune.

În baza aceleiași succesiuni logice, actuala conjunctură internațională politico-economică indică posibilitatea creării premiselor de constituire a unui stat palestinian, în ciuda opoziției vehemente a SUA și a unui număr ( tot mai mic) de state din cadrul ONU, care se extrag din conul presiunii diplomatice exercitate asupra lor. Recunoașterea la 31 octombrie 2011 de către UNESCO a statului palestinian și acordarea statutului de membru în organizația culturală și științifică a ONU, reprezintă un pas important în fondarea unui stat palestinian legitim, eveniment care ar putea diminua starea conflictuală zonală. Ȋn urma votului, palestinienii pot face parte din organizatii internationale si agentii ONU, precum Curtea Penala Internationala, unde ar putea depune plangere impotriva ocupatiei israeliene.

Orientul Mijlociu vine cu o istorie încărcată din perspectiva insecurității regionale, având particularități unicat datorate în parte eterogenității etnice și culturale, a rivalităților seculare dintre popoare și triburi conduse de o mândrie colosală și o inflexibilitate sistemică bazată pe principiile patriarhatului și / sau monarhiei. Dominantă la nivel regional, civilizația islamică, adeptă a unei religii relativ recent constituite, manifestă tendințe pulsatorii de lansare a unor procese radicale sau panislamiste care sunt uneori duse la extrem în această regiune paradoxal de bogată și, în același timp, incredibil de pauperă. Mediul de securitate al Orientului Mijlociu dominat de inevitabilul și permanentul conflict israeliano-palestinian și de fundamentalismul radical izvorât din interpretări eronate ale Coranului, din separatism, antisemitism și extremism, (invocarea Jihadului cu obiectivul anarhiei) se constituie într-o luptă pentru tăgăduirea valorilor morale democratice caracteristice civilizației occidentale.

Mulțimea variabilelor care destabilizează securitatea Orientului Mijlociu sunt atât de ordin endogen ( la nivelul civilizației arabe) manifestate social sau politic prin dezacordul politicilor interne și externe ale statelor riverane, dar și de origine exogenă prin ingerințele strategice ale marilor puteri ce vizează ȋndeplinirea unor obiective care pot privi statele din regiune. Manifestarea oprobriului societății islamice și a renegării sau denigrării adepților, conducătorilor ori practicanților care nu tolerează dezvoltarea unei religii islamice moderate la nivel național sau adoptă maniere de conducere dictatorială ori autoritară se constituie în tendințe de segregare a civilizației arabe, care se manifestă ȋn prezent prin revolte populare derulate în etapa post-fenomenului denumit „Primăvara Arabă”.

Interferența religioasă la nivelul popoarelor din Orientul Mijlociu s-a datorat și poziției regiunii relativ restrânse de contact geografic, aflată pe rute comerciale terestre și navale importante, iar împrumuturile de conținut și formă au condus la inducerea unei linii comune privind conceptele filozofice și doctrinele transpuse mutual în timp, disensiunile majore manifestate ulterior atât împotriva iudaismului, prin proporția antisemitismului manifestat de state creștine ( care a atins singura formă de genocid terorist – Holocaustul), cât și prin acțiunile teroriste actuale, care presupun grave conflicte dintre islamism și coaliția iudaism – creștinism.

Lupte pe teme religioase au existat încă din antichitate ȋn OrientulMijlociu, cauzate fie de ambițiile prozelitice ale conducătorilor, fie combinate cu nevoia de cotropire în scopuri politice sau economice, fie datorate manifestării unor poziții total antagonice privind idolatrizarea, practicile sau ritualurile uneia sau alteia dintre multitudinea credințelor religioase de la nivelul acestei regiuni vaste, poziționate strategic din punct de vedere geografic, la punctul de confluență dintre Occident și Orient.

Răspândirea islamismului pe glob a cunoscut o mare viteză și dimensiune teritorială, în prezent numărând peste un miliard de adepți, răspândiți în toate colțurile lumii de un prozelitism exacerbat, susținut de preceptele Coranului, pe fondul unui spor demografic ridicat în comparație cu civilizația occidentală. Aceste date pot amplifica conflictele religioase prin promovarea radicalizării islamismului de către state interesate politic pentru distragerea atenției comunității internaționale de la divergențele interne manifestate de lupta pentru putere a sectarismului islamic sau de interese externe.

Practicile islamismului corelate cu fenomenul terorist au cunoscut o frecvență sistematică, susținută și amplificată în epoca modernă de mișcarea sionistă, iar ulterior de proclamarea independenței statului Israel , evoluând ca amploare, ingeniozitate dar și ca reprezentare prin sistematizarea terorismului suicidal, care a devenit o practică des ȋntâlnită.

Caracteristica ideologică dominantă a terorismului regional tematic este cea a fundamentalismului religios și a extremismului, a antisemitismului, naționalismului și, în mod subsidiar, a unor factori de natură secundară, independentă. Ideologiile terorismului din Orientul Mijlociu au cunoscut curbe de aderență socială și au apelat la motivații care au vizat valorile fundamentale ale conștiinței individuale, religia, patriotismul sau mândria națională ce trebuie recâștigată cu aportul fiecărui credincios, acest lucru reprezentând un catalizator puternic pentru fundamentalismul islamic care a fost ancorat sistematic în repere temporale la un procent în creștere fulminantă a populației musulmane. Se impune precizarea că ideologia, baza de racolare a adepților oricărui grup social, inclusiv terorismul, are un impact foarte mare asupra maselor de aderenți care își exprimă adeziunea datorită unor convingeri de natură imanentă a conștiinței individuale și în general unul diminuat, detașat de profunzime, vizând beneficii palpabile, de influență corelată cu puterea sau de natură material-financiară.

Orientul Mijlociu a fost și continuă să reprezinte o zonă care furnizează gradul cel mai ridicat de instabilitate din lume, iar evoluțiile din ultima perioadă relevă accentuarea gradului de insecuritate, indus într-o mare măsură de manifestarea terorismului global.

Situația țărilor din Orientul Mijlociu în perioada actuală traversează o perioadă dificilă, caracterizată de confruntarea islamismului cu propria ideologie, provenită din factori de natură internă, dintre care amintim în principal disputele dintre secte, care au luat amploare, în special în statele în care oligarhia aparține minorităților islamice, conflicte completate de disensiunile arabo-israeliene, de problemele de natură economică și valul revoltelor interne provocate de alternativa democratică oferită de fenomenul” Primăvara Arabă”.

Este cunoscut faptul că partea nordică a Orientul Mijlociu este dominată de o majoritate șiită, aflată la conducerea statelor puternic frământate de violențe, ȋn timp ce în sudul regiunii suniții sunt dominanți prin ponderea mare a monarhiei saudite, fapt care ȋnsă nu a exclus apariția unor acțiuni sau grupări teroriste și în această parte a Peninsulei Arabe. Factorii de natură externă sunt reprezentați de efectele constrângerilor diplomatice ale unor puteri statale în tentativele lor de acaparare a unei zone de influență cât mai mare, pe fondul reașezărilor geopolitice actuale, prin care puterile emergente încearcă să își imprime interesele în zonele de proximitate regională. Examinarea situației principalelor state din regiunea Orientului Mijlociu, privind securitatea, a ilustrat inclusiv starea amenințărilor asimetrice din care face parte și terorismul.

Proliferarea ideologiei fundamentalismului islamic într-o directie ascendentă, inclusiv prin utilizarea mecanismelor sociale declanșate de atentatele teroriste, sau prin accesul destul de facil la tehnologie performantă de comunicare, transmiterea de date multimedia sau socializarea pe rețelele specializate, reprezintă un fenomen care trebuie contracarat prin mijloace sociologice, plecându-se din interiorul civilizației musulmane, pentru propria securitate socială, dar și pentru cea globală.

Asumarea instituțională a unei culturi care sa vizeze securitatea socială și care să anticipeze factorii de apariție, producere și extindere a terorismului în rândul civilizației islamice (dar și a altor civilizații care intersectează în mod indirect sau complementar fenomenologia teroristă), se impune la toate nivelurile instituționale religioase, educative sau publice, în vederea diminuării instabilității sociale interne sau a „exportului” de insecuritate.

Antrenarea tuturor guvernelor popoarelor islamice în tratate și alianțe care limitează discreționarea controlului unor forțe aparținând organizațiilor teroriste și supervizarea încrucișată a mecanismelor de blocare a activităților teroriste, reprezinta o garanție a convergenței eforturilor de limitare si eradicare a terorismului din Orientul Mijlociu.

Se impune așadar, continuarea monitorizării fenomenologiei teroriste din Orientul Mijlociu prin mijloace sociologice cu necesitate, datorită acurateții prognozei de evoluție care poate atenționa ante-factum migrația zonei de manifestare a terorismului din perspectiva proceselor și interacțiunilor sociale.

CONCLUZII

Descrierea Orientului Mijlociu a condus la o anumită confuzie cu privire la schimbarea definițiilor precedente. Înainte de primul război mondial, denumirea: "Orientul Apropiat" a fost folosită în limba engleză pentru a se referi la Balcani și Imperiul Otoman, în timp ce "Orientul Mijlociu" sa referit la Iran, Caucaz, Afganistan, Asia Centrală și Turkestan. În schimb, "Orientul îndepărtat" se referea la țările din Asia de Est (de exemplu, China, Japonia, Coreea etc. Odată cu dispariția Imperiului Otoman în 1918, "Orientul Apropiat" a decăzut în mare parte din uzul comun în limba engleză, în timp ce "Orientul Mijlociu" a ajuns să fie aplicat țărilor re-emergente din lumea islamică. Cu toate acestea, utilizarea "Orientului Apropiat" a fost reținută de o varietate de discipline academice, inclusiv arheologie și istorie antică, unde descrie o zonă identică cu termenul Orientul Mijlociu, care nu este folosit de aceste discipline. Prima folosire oficială a termenului "Orientul Mijlociu" de către guvernul Statelor Unite a fost în Doctrina Eisenhower din 1957, care se referea la criza Suezului. Secretarul de stat John Foster Dulles a definit Orientul Mijlociu ca fiind "zona situată între Libia și Libia în vest și Pakistanul din est, Siria și Irakul de la nord și peninsula Arabică la sud, plus Sudanul și Etiopia". În 1958, Departamentul de Stat a explicat că termenii "Orientul Apropiat" și "Orientul Mijlociu" au fost interschimbabili și au definit regiunea ca fiind doar Egipt, Siria, Israel, Liban, Iordania, Irak, Arabia Saudită, Kuweit, Și Qatar. The StyleBook Associated Press afirmă că Orientul Apropiat anterior se referea la țările mai îndepărtate ale Occidentului, în timp ce Orientul Mijlociu se referea la cele din est, dar acum acestea sunt sinonime Termenul Orientul Mijlociu a fost, de asemenea, criticat ca Eurocentric, bazat pe percepția britanică occidentală. Analiza terorismului, deși structurată de mult timp în domeniu de studiu, nu a reușit, în ciuda interesului pentru acest fenomen, să depășească dezbaterea recurentă asupra definiției conceptului și nici, în consecință, să ajungă la formularea de teorii care să depășească explicațiile aporeice. Aceasta este cu atât mai paradoxal cu cât terorismul s-a impus ca temă centrală a discursului politic și ca subiect al dezbaterilor publice. Într-adevăr, o primă și esențială problemă rămâne definirea conceptului de terorism, care nu este încă stăpânit de analiști. Proximitatea conceptului de terorism cu alte noțiuni cu care se intersectează (violență, conflict, război, teroare) face ca aceste analize să utilizeze modele explicative elaborate inițial pentre analiza acestor fenomene cu care terorismul nu este sinonim, chiar dacă le presupune, le provoacă sau este efectul lor. Un alt aspect problematic este dimensiunea ideologică a fenomenului, care contaminează această disciplină de studiu în întregime. Încărcătura ideologică puernică a termenului face ca domeniul de cercetare să interfereze cu discursul mediatic și politic, așa încât terorismul apare ca un mijloc de propagandă politică, ceea ce afectează credibilitatea științifică a studiilor. Din domeniu al reflecției teoretice, terorismul a devenit un concept util politic, un instrument de analiză puternic politizată, pe care oamenii de știință nu-l mai controlează, un termen maleabil și continuu redefinit în funcție de necesitățile politice. În concluzie, agenda de cercetare rămâne deschisă dezbaterilor, pe linia controverselor care au animat domeniul încă din perioada primelor studii asupra terorismului din anii ’30 ai secolului trecut.

În ceea ce privește cooperarea dintre serviciile de informații ale aceleia și țări, în foarte puține state, s-au obținut rezultate care mulțumesc toate serviciile . Prima și una dintre cele mai importante transformări în mentalitatea serviciilor de informații după 11 septembrie 2001 a fost necesitatea găsirii mecanismelor care să ducă la o cooperare reală între serviciile de informații ale aceleia și țări, ca și dintre serviciile de informații ale unor state diferite. Pe planul organizatoric, în acest domeniu s-au făcut progrese reale. În statele în care existau comunități ale serviciilor de informații, acestea au căpătat valențe noi sau modalități noi de distribuire a sarcinilor. În statele în care nu au existat, această formula de coordonare a apărut având forme și formule diferite. Aceste forme cuprind practic întreaga gamă, de la planificarea și distribuirea fondurilor serviciilor de informații și controlul cheltuirii acestora, până la simpla întâlnire periodică a serviciilor de informații sau a adjuncților acestora, cu raportări parțiale, reciproce pe diferite teme.

Este utilă înființarea unor secții specializate în cadrul instanțelor, cu rolul de a acorda mandatele în vederea desfășurării activității serviciilor, astfel încât magistrații să aibă acces la informații clasificate, în baza unui certificat ORNISS. Astfel se poate asigura că nu lipsesc informații importante din proces și deciziile pot fi luate în deplină cunoștință de cauză. Judecătorul de drepturi și libertăți, prevăzut în arhitectura judiciară românească, ar putea primi competența de a solicita rapoarte interimare cu privire la progresele care se fac pentru atingerea obiectivelor stabilite în mandatul primit inițial. Astfel,ar putea să limiteze acțiunile colaterale și să asigure că folosirea metodelor intruzive nu depășește scopul inițial. Având în vedere recomandările internaționale, considerăm utilă crearea unei structuri robuste, care să dispună de competențele, expertiza și resursele necesare pentru monitorizarea democratică a activității serviciilor de informații și a fluxului de informații între acestea și alte instituții ale statului în lupta împotriva terorismului, cât și o cunoaștere mai bună a geopoliticii Orientului Mijlociu, precum și a istoriei acestuia, ceea ce lasă loc de noi cercetări.

BIBLIOGRAFIE:

Andreescu, Anghel, Nicolae Radu, Jihadul Islamic, Editura Rao., București, 2015

Claval, Paul, Geopolitică și Geostrategie, Gândirea politică, spațiul și teritoriul în secolul al XX-lea, Editura Corint, București, 2001

Duculescu, Victor, Managementul crizelor și soluționarea acestora, Editura Universitară, 2008

Dragoman, Ion , Purdă Nicolae , Ungureanu, David, Drept Internațional Umanitar, Editura Sitech, Craiova, 2010

Grumaz, Alexandru, http://www.oranoua.ro/alexandru-grumaz-turcia-si-noul-orient-mijlociu/; accesat pe 01.02.2017

Karsh, Efraim, Războiul Arabo-Israelian 1948, Ed. Corint, București, 2015;

Răducu, Maria, Vot istoric la ONU pentru palestinieni: SUA obiectează, http://www.ziare.com/international/palestina/vot-istoric-la-onu-pentru-palestinieni-sua-obiecteaza-1204616 ; accesat pe 01.02.2017

Schmid, Jongman, et. al. Political terrorism a new guid to actors, authors, concepts, data bases, theories, and literature, Amsterdam: North Holland, Transaction Books, 2007

Vișan, George , Civitas Politics, https://civitaspolitics.org/2010/06/22/henri-laurens-si-tipologiile-conflictului-din-orientul-mijlociu /, accesat la 01.02.2017

http://armedforcesjournal.com/peters-blood-borders-map/ ; accesat pe 01.02.2017

https://ro.wikipedia.org/wiki/Orientul_Mijlociu; accesat pe 01.02.2017

Velișcu, Viorel, Iorgu Mihaiță-Gabriel, Orientul Mijlociu – zonă a conflictelor interminabile?!, http://www.arduph.ro/domenii/conducerea-ostilitatilor/orientul-mijlociu-zona-a-conflictelor-interminabile/ , accesat pe 01.02. 2017

=== d6f9f18ec04556c6141451ed13e7e447009634ed_505374_2 ===

TERORISMUL. Prezentare generală.Definire. Taxonomie

1. PREZENTARE GENERALĂ

Terorismul reprezintă o amenințare foarte gravă, deoarece se bazează pe abilitatea rețelelor și organizațiilor teroriste de a surprinde, prin dificultatea prevederii și evaluării acestui flagel, prin valul de incertitudini și de angoase care-l însoțesc, greu de înțeles și de explicat. Oricât de importante și de acute ar fi problemele care generează pe plan zonal sau internațional nedreptăți ori nemulțumiri, ele nu explică utilizarea acțiunilor teroriste.

Istoria a demonstrat că terorismul nu este, așa cum încearcă uneori să-și justifice acțiunile, o reacție a celui slab împotriva celui puternic, ci o act premeditat, punitiv și vindicativ, inuman, criminal (de multe ori sinucigaș și totdeauna feroce), ce are ca obiective crime, distrugeri,cruzime, spaimă. Așadar,actele de terorism nu se justifică în niciun fel, întrucât ele nu se prezintă nici ca o modalitate de deblocare a unei situații strategice ( așa cum se prezintă, în general, războiul), nici ca o simplă reacție de răzbunare împotriva unui dușman pe care nu-l poți ȋnvinge altfel, ci ca o agresiune premeditată și criminală împotriva ființei umane,a bunurilor, a civilizației și a sistemelor de valori.

Fenomenul terorist este și un rezultat al adâncirii faliilor strategice dintre civilizația democratică, reprezentată ȋn special de Occident, și civilizațiile nondemocratice, dintre civilizația high-tech și civilizația încremenită în subdezvoltare,pauperă, cu prejudecăți și lipsă de mijloace. Ȋn mod paradoxal, lumea civilizată a creat un opus al său, care se dezvoltă chiar în interiorul ei, într-un sens negativ-distructiv, ce-i cuprinde aproape toate structurile și funcțiunile, manifestându-se sub forma anomiei sociale,a creșterii criminalității și inadaptării, a proliferării economiei subterane și terorismului patologic și identitar.

Fenomenul terorist este considerat a fi cel mai grav „flagel” care afectează lumea contemporană. Departe de a fi produsul epocii moderne, terorismul și-a făcut simțită prezența, sub diverse forme, încă din antichitate. Principala sa ” calitate” a fost marea putere de adaptare la condițiile socio-politice ale timpului.

În sec. VI î.e.n., Wu Chi, filozof și teoretician militar chinez, enunța un adevăr terifiant, care este la fel de valabil și în prezent: „Un om dispus să își sacrifice viața fără regrete este suficient pentru a teroriza o mie de oameni”, iar Sun Tzu, în lucrarea sa „Arta Războiului”, sublinia principiul fundamental al terorismului: „Ucigând unu, terorizezi 10.000”.

Fără a cunoaște filozofia războiului scrisă de anticii chinezi, teroriștii au utilizat din plin acest principiu de-a lungul veacurilor, continuând să îl aplice și astăzi cu rezultate spectaculoase. Principala sa „calitate” a fost marea putere de adaptare la condițiile socio-politice ale timpului.

De-a lungul istoriei, terorismul a evoluat de la actele de înspăimântare a populației și de impunere a unui anumit tip de comportament (din vremea Imperiului Roman, a invaziilor barbare) până la ceea ce numim astăzi război terorist, un război asimetric și neteritorializat, care, într-o formă sau alta, afectează întreg mapamondul.

Actele de terorism reprezintă diferite acțiuni de violență, prin care persoane sau grupuri de persoane atentează la viața și la integritatea corporală sau bunurile unor demnitari, personalități politice, a membrilor familiilor acestora. Se săvârșesc asemenea acte împotriva unor grupări politice, organizații sociale, instituții, grupuri de persoane reunite, în mod organizat sau aflate, în mod întâmplător, în locuri sau localuri publice ori private. Când astfel de acte sunt îndreptate contra ordinii globale, atunci ele pun în pericol relațiile internaționale, constituie o amenințare directă împotriva păcii, pot crea tensiuni și înrautăți relațiile dintre state, producând instabilitate într-o anumită zonă geografică ori situații tensionate, prejudiciind climatul la nivel internațional. Scopul urmărit este de a atrage atenția lumii asupra existenței și a obiectivelor enunțate de grupările teroriste ori să tragă foloase materiale (asasinate și răpiri de persoane în vederea răscumpărării, incendieri, distrugeri etc.).

2. DEFINIREA CONCEPTULUI DE „TERORISM”

„Terorismul este un fenomen extrem de complicat, de sofisticat, încât nu se poate ajunge cu ușurință nici la o definire a lui unanim acceptată nici la un sistem coerent și unitar de politici și strategii de combatere”. Mai multe instituții sau lucrări științifico-tematice au încercat să prezinte acest concept. Astfel, Liga Arabă definește terorismul într-un tratat amplu, intitulat „ The Arab Convention for the Suppression of Terrorism” (1998)

Pornind de la multiplele definitii date noțiunii de terorism și de la elementele comune stabilite, doi cercetători olandezi de la Universitatea din Laiden, Alex Schmid si Albert I. Jongman, au ales o abordare conceptuală inovatoare a fenomenului terorist. Cei doi au selectat 109 definiții academice și oficiale, formulate între anii 1936 și 1981 pe care le-au analizat în funcție de elementele componente principale, cuantificând rezultatele și stabilind ponderea diferitelor elemente comune din definițiile analizate, astfel:

– violență – 83,5% din cazuri;

– scopuri politice – 65% ;

– inducerea sentimentului de frică, teamă, teroare – 51% ;

– efecte psihologice și anticiparea reacțiilor – 41,5%;

– discrepanța între ținte și victime – 37,5%;

– acțiune intenționată, planificată, sistematică, organizată – 32%;

– existența unor metode de luptă, strategii, tactici – 30,5% ;

– arbitrariul și acțiunea nediscriminatorie asupra țintelor alese – 21% ;

– victimizarea civililor, non-combatanților, neutrilor și persoanelor neimplicate-17,5%.

Schmid si Jongman au remarcat totodată că aceste definiții au exclus unele elemente extrem de importante, ca de exemplu: o delimitare clară între terorism și alte forme de violență politică; ilegitimitatea terorismului; relația dintre terorism și războiul de gherilă sau crima organizată etc.

Definiția 1. Primele încercări de definire a terorismului din punct de vedere juridic au apărut în timpul „Conferințelor Internaționale pentru Unificarea Legii Penale”, prin intermediul lui Quintilliano Saladana, care a introdus, în 1925, în cadrul Academiei de la Haga, conceptul de „crimă internațională” (ce includea în sfera sa de definire crimele împotriva drepturilor omului și crimele comise împotriva șefilor statelor străine sau a reprezentanților diplomatici ai acestora). Din cauza incapacității statelor participante de a cădea de acord asupra definirii „crimei politice” sau a determinării exacte a ceea ce constituie un act terorist, patru conferințe internaționale au eșuat în încercarea de a defini acest concept.

Definiția 2. În cadrul conferinței de la Copenhaga din anul 1935 se ajunge la definirea juridică a terorismului ca „act voluntar comis împotriva vieții, integrității fizice, sănătății sau libertății oficialităților; orice act care primejduiește o comunitate, creează o stare de teroare în vederea schimbării autorității publice sau împiedicarea acțiunilor acesteia, sau care urmărește deranjarea relațiilor internaționale. ”

Definiția 3. În deschiderea studiului său pe aceasta temă, Alex Schmid a formulat o definiție academică a terorismului, pe care îl consideră a fi „folosirea unui mijloc de acțiune violent, în mod repetat și cu scopul de a induce teama, de către indivizi, grupări sau organisme statale (semi)-clandestine, având drept obiectiv atingerea unor scopuri personale, politice sau criminale, fiind diferit de asasinat prin faptul că ținta directă a violenței nu reprezintă ținta vizată de scopul propus. Victimele umane ale atentatelor teroriste sunt alese atât la întâmplare (ținte de ocazie) cât și în mod selectiv (ținte simbolice), dintr-o populație țintă, pentru a servi ca purtători de mesaj”.

Aceasta este una dintre cele mai complexe și totodată complete definiții date terorismului și constituie punctul de plecare în studierea acestui fenomen pentru numeroase lucrări ulterioare.

Definiția 4. Cercetatorul Alex Schmid a elaborat de asemeni și o definiție, mult mai simplă, aproape metaforică, dar totodată extrem de elocventă, agreată și de ONU: „actul terorist reprezintă o crimă de război comisă în timp de pace”.

Definiția 5. Conform explicatiei oferite de DEX, ȋn limba română termenul a fost preluat de la cuvântul francez « terrorisme » și înseamnă totalitatea actelor de violență comise de un grup sau de o organizație pentru a crea un climat de insecuritate sau pentru a schimba forma de guvernământ a unui stat. Tot din limba franceză (« terroriste ») provine și termenul « terorist » ce ȋnseamnă persoană care terorizează ; partizan, adept al terorismului.

Definiția 6. Noțiunea de „terorism” a fost folosită pentru prima dată la nivel oficial la cea de-a doua conferință de unificare a dreptului penal de la Bruxelles din 1930, unde terorismul era definit astfel: „Folosirea deliberată a unor mijloace capabile să producă un pericol comun reprezintă acte de terorism, ce constau în crime împotriva vieții, libertății și integrității fizice a unor persoane sau care sunt îndreptate contra proprietății private sau de stat în scopul realizării unor scopuri politice sau sociale”.

Definiția 7. Terorismul este definit si din punct de vedere juridic, ca fiind „orice act ilicit de extremă violență comis de unul sau mai mulți indivizi sau de grupuri organizate, acționând în nume propriu sau cu aprobarea, încurajarea, acceptul tacit sau susținerea unui stat, săvârșite împotriva unor persoane sau bunuri, în urmărirea unui obiectiv ideologic, politic, social sau religios, susceptibil să pună în pericol numeroase vieți omenești sau bunuri importante și să aducă grave prejudicii păcii și securității internaționale”.

Definiția 8: Conf. Legii Nr. 535 din 25.11.2004 / art.1, terorismul reprezintă ansamblul de acțiuni și/sau amenințări care prezintă pericol și afectează securitatea națională, având următoarele caracteristici:

a) sunt săvârșite premeditat de entități teroriste, motivate de concepții și atitudini extremiste, ostile față de alte entități, împotriva cărora acționează prin modalități violente și/sau distructive;

b) au ca scop realizarea unor obiective specifice, de natură politică;

c) vizează factori umani și / sau factori materiali din cadrul autorităților și instituțiilor publice, populației civile sau al oricărui alt segment aparținând acestora;

d) produc stări cu un puternic impact psihologic asupra populației, menit să atragă atenția asupra scopurilor urmărite.

Art. 2 – alte definiții:

a) entitate teroristă: persoană, grupare, grup structurat sau organizație care: comite sau participă la acte teroriste, se pregătește să comită acte teroriste, promovează sau încurajează terorismul, sprijină sub orice formă terorismul.

b) terorist: persoana care a săvârșit o infracțiune prevăzută de prezenta lege ori intenționează să pregătească, să comită, să faciliteze sau să instige la acte de terorism.

c) grupare teroristă: grup structurat mai mare de 2 persoane, înființat de o anumită perioadă de timp și care acționează concertat pentru comiterea de acte teroriste:

d) organizație teroristă: structură constituită ierarhic, cu ideologie proprie de organizare și acțiune, având reprezentare atât la nivel național, cât și internațional și care, pentru realizarea scopurilor specifice, folosește modalități violente și / sau distructive;

e) acțiuni teroriste: pregătirea, planificarea, favorizarea, comiterea, conducerea, coordonarea și controlul asupra actului terorist, precum și orice alte activități desfășurate ulterior comiterii acestuia, dacă au legătură cu actul terorist;

Definiții ale terorismului în România:

primă definiție a terorismului o regăsim în „Strategia Națională de Prevenire și Combatere a Terorismului”(S.N.P.C.T.), Anexă la Hotărârea C.S.A.T. nr. 36 din 05.04.2002 / Secțiunea a II-a, pct. II.1, parag. 6, pg. 11:

„Terorismul reprezintă ansamblul acțiunilor și amenințărilor credibile cu acțiuni ilegale care îndeplinesc, cumulativ, următoarele caracteristici esențiale:

a) sunt angajate premeditat de către indivizi sau diverse tipuri de structuri sociale, motivate de concepții și atitudini radical ostile față de alte entități, de percepția că în raporturile cu acestea s-au configurat situații intolerabile și de voința de a acționa împotriva lor în modalități extreme;

b) uzează de mijloace și metode violente și/sau destructive, acumulate, respectiv deprinse programatic;

c) au ca ținte directe indivizi și/sau factori materiali importanți pentru susținerea vieții sociale;

d) își propun în mod deliberat diseminarea pe scară largă a unor stări de anxietate, nesiguranță, teamă și panică, sens în care sunt organizate și derulate astfel încât să li se asigure un impact psihologic maximal și să inducă publicului percepția scopurilor de fond urmărite, precum și atitudini / comportamente sociale favorabile acestora;

e) au obiective explicit sau implicit politice, vizând, ca finalitate, influențarea unei entități – cel mai adesea o autoritate constituită – aflate, de regulă, dincolo de indivizii direct afectați sau amenințați;

f) sunt derulate în afara stării de război sau în afara ariei de aplicabilitate a legilor războiului, în caz de conflict armat.”⁶

Ulterior, Legea 535 din 25.11.2004 privind prevenirea și combaterea terorismului, precizează chiar în art.1: „Terorismul reprezintă ansamblul de acțiuni și/sau amenințări care prezintă pericol și afectează securitatea națională, având următoarele caracteristici:

a) sunt săvârșite premeditat de entități teroriste, motivate de concepții și atitudini extremiste, ostile față de alte entități, împotriva cărora acționează prin modalități violente și/sau distructive;

b) au ca scop realizarea unor obiective specifice, de natură politică;

c) vizează factori umani și / sau factori materiali din cadrul autorităților și instituțiilor publice, populației civile sau al oricărui alt segment aparținând acestora;

d) produc stări cu un puternic impact psihologic asupra populației, menit să atragă atenția asupra scopurilor urmărite.”⁷

În cadrul Strategiei Naționale de Prevenire și Combatere a Terorismului, sunt utilizate 3 criterii de clasificare a acestuia: 1) motivația, 2) forțele implicate și 3) aria de manifestare .

Cele mai prezente și periculoase forme sunt terorismul ETNIC și terorismul RELIGIOS, deoarece pentru mulți membri acestor organizații „terorism înseamnă eroism”.

Un argument în plus îl reprezintă faptul că 31 din cele 47 de organizații aflate pe lista organizațiilor teroriste (Foreign Terrorist Organiyations) a Departamentului de Stat al S.U.A. sunt fundamentalist-islamice.

Analiza infracțiunilor calificate ca acte de terorism se poate face după „tiparul clasic”, avându-se în vedere conțintul și structura acestora, și anume: Obiect, Subiect, Latura activă, Latura pasivă.

OBIECTUL. Ca obiect al infracțiunii putem menționa apărarea relațiilor legate de securitatea persoanei și de asigurarea unui climat de ordine și liniște publică. Caracterul infracțiunii, pericolul social al acestuia reiese în primul rînd din caracterul obiectului asupra căruia se atentează. Ca orice altă faptă infracțională, terorismul țintește relații sociale ocrotite de legea penală. Ca obiect al infracțiunii menționăm apărarea relațiilor legate de securitatea persoanei și de asigurarea unui climat de ordine și liniște publică. În funcție de obiectul atentat, infracțiunii îi este oferit un loc în legea penală. Totuși ideea că terorismul ar fi în exclusivitate o infracțiune contra statului, e eronată, ȋntrucât uneori comiterea acesteia nu atinge absolut deloc relațiile statale (de exemplu, luarea de ostatici în scopul unor revendicări personale – cereri financiare). Obiectul nemijlocit al terorismului îl constituie securitatea publică și ordinea publică.

Conform opiniei unui jurist, prin securitate publică se subînțelege starea de protecție a intereselor vitale ale persoanei, societății și statului de amenințările interne și externe. Alt jurist, consideră că securitatea este o stare de ocrotire a intereselor vitale ale persoanei, societătii și statului de urmările negative ale fenomenelor sociale, naturale și tehnice, precum și menținerea gradului de ocrotire.

Securitatea publică, ca obiect al infracțiunii, reprezintă un sistem de relații sociale în raport cu crearea și menținerea condițiilor de securitate a activității societății, funcționarea și dezvoltarea instituțiilor sale. Specificul obiectului în cauză: securitatea condițiilor de existență a societății constă ȋn securitatea inviolabilității fiecărui membru al societății și proprietății acestuia, securitatea activității instituțiilor de stat și obștești. Faptul acesta face dificilă distincția dintre actele de terorism și alte infracțiuni contra proprietății, persoanei. De aici rezultă și circumstanța despre prezența unui obiect de bază și a unuia complementar. Ȋntrucât prin securitatea publică se subînțelege asigurarea securității unui număr mare, nedeterminat de membri ai societății, aceasta, în calitate de obiect juridico-penal, prin amploare, este mai complexă decît categoriile: proprietatea, sănătatea, acestea fiind incluse în conținutul său.

Provocarea unei daune securității publice are loc aproape întotdeauna prin provocarea unor daune categoriilor numite. Securității publice ca obiect al terorismului îi este specific complexul de relații care cuprinde protecția persoanei, a valorilor materiale, a instituțiilor obștești, a mediului ambiant. Se poate concluziona că în cazul atentării la securitatea publică, obiectul facultativ lipsește, fapt confirmat de mecanismul cauzării de daune acestuia. Adică fară activitatea criminală, realizată prin explozii, incendieri,amenințări etc., nu poate exista terorismul , însă, la rîndul lor, aceste fapte nu sunt posibile fară cauzarea unor daune persoanei sau proprietății, sau măcar amenințarea cu ele.Necesită remarcat faptul că la survenirea unei daune materiale, nu se poate vorbi despre un obiect material facultativ, fiindcă în asemenea cazuri producerea unei daune materiale (unei clădiri, de exemplu) este o metodă, un mijloc de atingere a scopului infractorului. Așadar, terorismul poate fi deosebit de unele infracțiuni conexe prin faptul că obiectul de atentare este securitatea publică, având și numeroase circumstanțe agravante.

SUBIECTUL ACTIV al infracțiunii este cel care săvârșește infracțiunea, putând fi orice persoană, nefiind vorba de un subiect calificat, ce poate acționa în calitate de autor, instigator ori complice.

SUBIECTUL PASIV al infracțiunii ȋl reprezintă cel care suportă acțiunea subiectului activ. Acesta constituie în primul rând persoana fizică a cărei viață, integritate fizică și/sau psihică a fost pusă în pericol, sau al cărei bun a fost lezat prin acțiunea exercitată, și, implicit, colectivitatea umană afectată, statul în ansamblul lui, ca apărător al siguranței cetățeanului, al liniștii și ordinii publice.

LATURA OBIECTIVĂ constă în acțiunile și inacțiunile care intră în componența laturii obiective a unor infracțiuni de violență, de nerespectare a regimului reglementat de lege pentru unele activități : omor, vătămare corporală gravă, lipsirea de libertate în mod ilegal, infracțiunile privind Codul Aerian, distrugere, nerespectarea regimului armelor și munițiilor, a materialelor nucleare, radioactive și explozive.

Dacă terorismul ȋnseamnă război, atunci acest război este de un tip deosebit, necunoscut până acum, care se caracterizează prin lipsa unui teatru de acțiuni anume definit, mai exact extinderea teatrului de confruntare la nivelul planetei, prin marea diversitate a acțiunilor, folosirea omului ca armă sau ca mijloc de luptă, lipsa de coordonare strategică unitară, intempestivitatea, surprinderea etc.

Dintre cele mai cunoscute cauze care determină acțiunile teroriste, pot fi amintite:

1. cele care țin de sentimentul de insecuritate și, în consecință, de criza de identitate națională, etnică, culturală și chiar individuală;

2. cele care țin de criza de sistem politic (regimuri totalitare, dictaturi militare), de lupta pentru putere și pentru impunerea autorității (de stat, de partid, de grup, de interese);

3. cele care țin de mondializarea haosului în folosul lumii interlope și cercurilor de interese (economice, politice și financiare) ce nu vor să se supună autorității dreptului internațional;

4. cele care țin de natura umană (sentimentul înstrăinării, degradarea condiției umane, prejudecăți rasiale)

5. conflictul între civilizații, între religii, dintre clasele sărce și cele bogate.

Terorismul este favorizat de câteva realități,cum ar fi:

fracționarea tot mai accentuată a societăților, chiar și a entităților naționale, apariția și proliferarea intereselor care impun violența;

izvoarele etnice și naționaliste din ce în ce mai puternice ale terorismului ;

provocarea sau elementul inedit ce-l poate reprezenta pentru societățile bogate;

proliferarea climatului și implicit a mediului de violență gratuită: prin intermediul filmelor de acțiune, acomportamentului de la meciurile de fotbal, din mediul școlar, din cartiere, de pe stradă;

costurile reduse ale terorismului, în comparație cu efectele sale spectaculoase;

accesul posibil la diverse tipuri de armament, inclusiv la arme de distrugere în masă (la materiale nucleare, chimice și biologice);

intelectualitatea, sărăcită, disprețuită și umilită, ar putea genera elemente care să înarmeze terorismul cu mijloace și idei greu de contracarat;

diminuarea autorității statelor naționale și proliferarea atitudinilor și atacurilor împotriva marilor entități naționale și a valorilor acestora, încurajate de media și de cercurile interesate în menținerea stării de haos.

S-au efectuat numeroase cercetari privind resursele terorismului și s-a stabilit că există importante resurse pentru susținerea actelor de terorism, acestea fiind de natura: a) Financiară ; b) Economică ; c) Tehnică și științifică ; d) Umană ; e) Religioasă, Ideologică, politică ; f) Din spectrul crimei organizate și al lumii interlope;

3. TAXONOMIE

Ținînd seama de reglementările internaționale, terorismul poate fi clasificat în două grupe: terorismul propriu-zis și alte infracțiuni calificate de convențiile internaționale drept manifestări ale terorismului care sunt: atacul asupra persoanelor ce beneficiază de protecție intemațională, luarea de ostatici, deturnarea sau capturarea unei garnituri de tren, a unei nave aeriene sau aeronave.

Ȋn funcție de anumite criterii comune, bine studiate, s-au stabilit anumiți factori care determină sau permit manifestarea acțiunilor teroriste.

Ȋn raport cu întinderea sau cu forma sa de manifestare, s-au distins două tipuri :

terorismul internaționational;

terorismul intern sau național;

Avându-se în vedere scopurile în baza cărora acționează grupările teroriste, observăm existența :

terorismului de drept comun ;

terorismului politic;

terorismului de stat;

Ȋn funcție de numărul și calitatea subiecților activi care provoacă acte de terorism, există :

terorism individual ;

terorism de grup ;

terorism de stat;

După numărul și calitatea subiecților pasivi , putem vorbi despre:

terorism asupra unei persoane determinate;

terorism asupra unei colectivități ;

terorism contra unui stat;

Având în vedere atât subiectele active cât și cele pasive, terorismul poate fi clasificat astfel :

terorismul exercitat de un stat împotriva altui stat care de obicei ia forma războiului convențional ;

terorismul exercitat de un stat împotriva propriilor cetățeni, așa-numitele dictaturi;

terorismul exercitat de cetățenii unui stat împotriva altui stat ;

terorismul exercitat între cetățenii aceluiași stat ( grupurile minoritare);

terorismul exercitat de cetățeni împotriva propriului stat.

Ȋn funcție de natura țintelor vizate, se poate distinge :

terorismul asupra bunurilor;

terorismul asupra persoanelor;

terorismul asupra bunurilor și persoanelor;

Din punct de vedere al motivației discriminării (al țintei) există :

a) terorism rasial ;

b) terorism religios;

Ȋn funcție de momentul în care sunt săvârsite actele de terorism :

a) terorism pe timp de pace;

b) terorism pe timp de război;

Din punctul de vedere al dreptului internațional, terorismul poate fi calificat ȋn :

a) terorism absolut ;

b) terorism relativ;

Printre cele mai utilizate, sângeroase și radicale forme de terorism este cel religios, care a luat amploare între anii 1960-1990, după cum subliniază Bruce Hoffman ce consideră că de la nici măcar un grup s-a ajuns la un număr impresionant. Acestea grupări își motivează activitatea din considerente religioase, dar și din chestiuni politice specifice contextului căruia îi aparțin. Printre cele mai elocvente exemple se situează Hesbollah și Hamas ce acționează conform unei ideologii religioase ȋn Liban și în teritoriile palestiniene. Se spune că între 1970-1995 ar fi fost 64.319 de incidente realizate de grupările teroriste religioase.

Terorismul politic, poate nu la fel de întâlnit, ȋnsă la fel de sângeros precum cel religios, este reprezentat în zonele cu un regim politic totalitar unde s-a creat o grupare cu o viziune diferită sau în regiunile în care sunt populații cu o pondere însemnată ce își doresc autonomie ori independență. Așa se întâmplă cu populația din Sud-Estul Turciei, Nordul Irakului, Estul Siriei și Nord-Vestul Iranului ce își doresc o identitate proprie, un stat unitar, independent și recunoscut, interesele lor fiind reprezentate de PKK ( Partidul Muncitorilor din Kurdistan).

O clasificare riguroasă a fost realizată într-o expunere făcută pe 14 mai 1975 pe ȋn fața Senatului SUA de fostul director pentru Europa al Institutului American pentru Studierea Conflictelor. Potrivit acestuia terorismul este:

• diversionist, care vizează publicitatea, dobîndirea de prestigiu, discreditarea și demoralizarea unei autorități, determinarea acesteia de a lua măsuri de represiune excesivă, care ar avea ca rezultat înstrăinarea populației, accelerarea cheltuielilor de ȋnarmare și ar genera, ȋn cele din urmă, o mare nemulțumire ȋn rândul opiniei publice;

• coercitiv, ce urmărește demoralizarea populației civile, slăbirea ȋncrederii acesteia în autorități și instaurarea unui sentiment de teamă;

După același autor, organizațiile teroriste se clasifică în:

• grupuri etnice, religioase, naționaliste;

• grupuri autointitulate revoluționare;

• grupuri anarhiste, cu ideologii confuze, eterogene;

• grupuri patologice sau individuale, ce nu revendică scopuri definite, motivația lor constând în lipsa de acomodare într-un anumit mediu social, organizațional sau familial;

• grupări neofasciste, de extremă dreapta (ex. Ordine Nero, Nucleele Armate Revoluționare), care în unele state acționează cu acordul tăcit sau chiar cu sprijinul guvernelor (ex. Ojo per Ojo, din Guatemala, Escadroanele Morții, în Brazilia). În ultimul timp, organizațiile de extremă stânga s-au dovedit a fi mult mai sângeroase decât cele de extremă dreapta (ex. Brigazile Roșii din Italia, RAF-ul din Germania, Armata Roșie din Japonia);

• grupările de mercenari ideologici, care se întâlnesc cel mai adesea în organizațiile cu rază de activitate transnațională (ex. Rengo Segikun din Japonia).

Departamentul de Stat al S.U.A. aprecia că fenomenul poate fi ȋntâlnit și sub următoarele forme:

• terorism organizațional (ex. 17 Noiembrie din Grecia, Grapo, IRA-ULTZA și ETA din Spania, RAF-ul, din Germania, Celulele Combatante, din Belgia ),materializat prin grupuri mici, omogene politic, însă incapabile să câștige simpatia și sprijinul popular în favoarea pozițiilor lor radicale, fiind nevoite să apeleze la acte de violență pentru a-și câștiga influența). Ȋntre timp unele grupări au devenit transnaționale (ex. Abu Nidal, din Palestina, Armata Roșie japoneză);

• terorismul insurgent, ce e practicat de separatiștii etnici sau de rebelii politici. Acțiunile acestora sunt de natură paramilitară sau de gherilă. Prin actele lor adesea erodează credibilitatea grupului, legitimitatea și sprijinul acestuia (ex. Armata Populară – aripa comunistă, din Filipine);

• terorismul sponsorizat, ce implică sprijinirea grupărilor și a activitaților acestora de către state suverane (ex. grupările sponsorizate de state precum Irak, Iran, Libia, Afganistan etc.); finanțarea atingând mai multe grade de implicare directă, încurajare asistată logistic și material, dotare și acoperire ideologică, asistență instrucțională.

O taxonomie riguroasă este efectuată ȋn literatura de specialitate, care prezintă următoarele tipuri de terorism:

• patopolitic, reprezentat de grupări naționaliste (ex. ANE, în S.U.A.) care „apără” interesele etniei sau culorii din care provin; acționează irațional, cea mai uzitată formă de exprimare fiind violența;

• psihotic, reprezentat de persoane care provin de obicei, din familii dezorganizate, de indivizi cu probleme de adaptabilitate socială, de comportament, fără loc de muncă sau care n-au fost integrați organizațional.

• „autorizat”, caracteristica acestuia fiind abaterea de la legi ori reguli, cutume sau înțelegeri internaționale (ex. folosirea armelor atomice, la sfîrșitul celui de-al doilea război mondial, asupra Japoniei, implicarea personalului CIA în asasinate politice în America Latină);

• terorismul criminal sau pirateria, prin care se forțează obținerea unei recompense importante, și care se folosesc de „protecția” ostaticilor luați;

• terorismul endemic (al bâtei), caracterizat prin acte care se petrec numai într-o anumită zonă unde se dezvoltă anarhia, masacre intertribale sau între grupări mafiote;;

• terorismul practicat de „vigilenți”, manifestat cu aprobarea tacită de către un regim politic amenințat și exercitat asupra dizidenților;

• terorismul organizațional, practicat de organizații revoluționare sau de tip Mafia, față de care statul de drept ia măsuri drastice pentru a menține liniștea socială;

• terorismul pragmatic, unde folosirea violenței are drept țintă obținerea sprijinului populației pentru acte de extorcare de fonduri sau în declanșarea unor greve;

• terorismul funcțional, prin care o organizație obține avantaje strategice într-o anumită zonă, structură sau domeniu, utilizând violența;

• terorismul manipulativ, care generează unele situații de negociere prin mijloace specifice, folosindu-se de mass-media pentru manipularea sentimentelor de simpatie ale opiniei publice;

• terorismul simbolic, în care victima ce trebuie eliminată reprezintă un simbol pentru partea adversă, urmărindu-se a se obține avantaje etnice, politice sau de altă natură.

terorismul politic care utilizează ca metode: asasinatul politic, hărțuirea sângeroasă, luarea de ostatici, satanizarea liderilor și, bineînțeles, lovitura armată.

terorismul identitar, care este cel clasic, cel protestatar, ar putea să aibă ca principali actori identitățile de tip etnic și religios, grupuri extremiste, alte grupuri în general antisociale și, mai ales, entități care se situează pe poziții de neacceptare a ordinii post-haos și cu atât mai puțin a noii ordini mondiale.

ciberterorismul cunoaște deja o evoluție marcantă și vizează nu doar rețelele Internet, ci și inițierea unor „lovituri de decapitare“ fără precedent. Este vorba de atacarea bazelor de date, a sistemelor de conducere și mai ales a sistemelor de securitate nucleară, biologică ori financiară.

terorismul economic ocupă un loc important și vine din două direcții: din rândul lumii interlope, care dorește să prelungească starea de haos, și, pe de altă parte, din partea unor cercuri politice și economice care doresc să se mențină în vârful ierarhiei economice.

terorismul cosmic nu-și anunță încă o prezență prea apropiată. Cosmosul este stăpânit de un număr limitat de țări, iar bătălia pentru el are deocamdată un obiectiv strategic global. Terorismul cosmic va apărea în momentul când cosmosul va fi un spațiu din care se va putea acționa cu ușurință oricând și împotriva oricui. Lumea nu are nici un fel de protecție anticosmică.

terorismul genetic atentează la informația prin care se transmite viața și e încadrat în ceea ce numim bioterorism. Terorismul genetic nu se reduce doar la folosirea unor mijloace de atac biologic împotriva vieții umane sau animale, el este și un atac asupra informației ereditare, vizând nu doar uciderea, ci și crearea unor mutanți, schimbarea naturii, distrugerea populațiilor, a speciilor, a vieții.

terorismul sexual a luat o amploare fără precedent. În afara traficului cu carne vie, care se practică deja la nivel planetar, este vorba de proliferarea rețelelor de pedofile, a prostituției și industriei porno, care, exacerbate, pot duce efectiv la degradarea ființei umane.

terorismul militar, care nu este altceva decât un terorism practicat prin mijloace militare de către structuri militare, specifice mai ales regimurilor dictatoriale, ca și cele care se practică îndeosebi în America Latină.

La începutul secolului XXI, în lume predomină conflictele asimetrice, amenințările atipice, cele specifice stării de haos, criminalitatea organizată la nivel mondial și terorismul. Această amenințare vizează, în principiu, valorile democratice și reclamă un răspuns ferm în respectul acestor valori. Considerat de mulți analiști drept "pericolul numărul unu" al lumii de astăzi, acest flagel a devenit una din cele mai acute probleme pe agenda internațională, un fenomen pe care nimeni nu își mai permite să-l ignore, o amenințare omnipermanentă pentru statele lumii și cetățenii acestora, oriunde s-ar afla, de eradicarea căruia va depinde pacea și stabilitatea în lume. Prin dimensiunile și formele sale de manifestare, terorismul a devenit o calamitate, din ce în ce mai activă și mai amenințătoare pentru comunitatea internațională.

Ȋntrucât principala țintă o constituie democrațiile occidentale, aceste state au început o luptă comună de prevenire și combaterea a terorismului, dusă în special prin intermediul structurilor euro-atlantice, NATO și UE, ȋnsă susținută ȋndeaproape, cel puțin la nivel declarativ, și de Rusia.

Atenția acordată noii amenințări de către guvernele lumii este demonstrată de faptul că încă din luna iunie a anului 1994 un grup de 41 de experți din toate structurile informative și contrainformative ale SUA (dar și ale altor țări) au elaborat pentru Pentagon un studiu intitulat „Terorismul anului 2000 – previziuni“, avertizând că “a început un nou fel de război, atipic, asimetric, mult diferit de cele de până acum, care presupune o altă abordare, o altă mentalitate, un alt mod de strategie globală, multinațională, multidimensională pentru a i se face față …. un război de lungă durată, dus atât cu metode convenționale, cât și neconvenționale, silențios, mediatizat selectiv, bazat pe informații, cu acțiuni purtate în special pe timp de noapte, fără un front precis, cu puține ținte de interes strategic, împotriva unor forțe care luptă nerespectând legile războiului și care afirmă că nu au ce pierde…cauzele reale și soluțiile pentru eliminarea acestora trebuie extrem de bine identificate și alese, deoarece războiul va fi lung, acoperit, dificil, metodic, la nivel global, costisitor și cu urmări greu de anticipat”.

Declanșat de indivizi, grupări fanatice sau de organizații, finanțat chiar de unele state, terorismul, ca fenomen distructiv, este astăzi răspândit ȋn întreaga lume, ceea ce face ca și lupta împotriva lui să nu mai fie datoria unui singure țări, nici a unei singure armate, ci o luptă comună a tuturor statelor democratice și libere.

Extinderea fulminantă a fenomenului terorist la nivel mondial, periculozitatea acestuia, faptul că a devenit tot mai greu de controlat, de prevenit și de gestionat reclamă necesitatea unor acțiuni internaționale conjugate pentru contracararea lui, fapt concretizat prin crearea unei coaliții globale, care beneficiază de o capacitate militară impresionantă, având ca scop unic „lupta împotriva terorismului”. Astfel, asistăm astazi la o concentrare impresionantă de forțe și capacități, dublată de un consens politic, greu de imaginat cu câtva timp în urmă.

Terorismul a devenit în zilele noastre internațional sau transnațional prin faptul că au apărut organizații și grupări care, prin metodele utilizate și amploarea acțiunilor pe care le întreprind depășesc frontierele unui stat. După cum afirma autorul francez George Levasseur, „o sursă importantă a terorismului internațional cu caracter politic rezidă mai ales în recrudescența mișcărilor iredentiste“ ..Mai mult, se constată tendința de coalizare și chiar de unificare a grupărilor teroriste, ȋn special a celor care au aceeași motivație sau care acționează în aceeași regiune.

Principala însușire a terorismului a constituit-o capacitatea și disponibilitatea de adaptare la condițiile socio-politice ale timpului. Începând cu a doua jumătate a secolului XX, în contextul adâncirii discrepanței dintre statele bogate și cele sărace, a acutizării divergențelor dintre marile religii monoteiste (creștinism și islam), a recrudescenței fundamentalismului religios în cadrul societăților civile „slabe”, și mai ales, în contextul globalizării economice și culturale, terorismul a găsit condiții propice unei dezvoltări impresionante.

Intensificarea incursiunilor teroriste și creșterea dramatică a bilanțului victimelor, culminând cu atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 asupra SUA, au determinat declararea terorismului drept cea mai nouă și mai periculoasă formă de război neconvențional și asimetric. Actele teroriste au devenit, odată cu declanșarea Războiului Global împotriva terorismului, acte de război.

Ȋn consecință, statutul, percepția și modul de combatere a acestora s-a modifica radical. Astfel, dacă în sec. XX terorismul era considerat ca o formă de conflict de intensitate scăzută, fiind situat la extremitatea inferioară a spectrului unui conflict armat, începând cu sec XXI (mai exact după momentul 11 septembrie 2001), fenomenul este tratat drept o nouă formă de război, capabil să determine probleme și să provoace consecințe similare, uneori chiar mai grave decât un război clasic, cel mai adesea victimele fiind civilii.

CONCLUZII

Statele democratice trebuie să adopte în lupta lor antiteroristă o atitudine defensivă, de apărare a întregului sistem (a cetățenilor și a țărilor lor) de acțiunile pe care structurile teroriste le-au întreprins deja sau pe care intenționează să le întreprindă în diferite zone ale lumii. Este o acțiune defensivă,dar prin modul de exercitare, este ofensivă. Și de aceea, teritorialitatea în termeni de apărare este înlocuită de capacitatea de a proiecta ,,puterea la distanță.´´ Complexitatea terorismului, a formelor sale de manifestare, creșterea numărului grupărilor și organizațiilor teroriste, diversitatea orientărilor acestora, presupune, implicit, o evoluție corespunzătoare a scopurilor urmărite. În principal, acestea ar putea fi grupate astfel:a) Realizarea unor scopuri politice, cum ar fi: soluționarea problemelor legate de supraviețuirea și afirmarea unor etnii sau naționalități, determinarea unor schimbări radicale în viața politică a unui stat, încetinirea sau stoparea unor procese politice, încordarea relațiilor între state. Sunt singularități ale actualului val migrator pe care trebuie să le analizăm. Migrația a ajuns la frontiera Ungariei când aceasta tocmai terminase gardul despărțitor de Serbia, Apoi, valul nu are și o componentă în Bulgaria. În al treilea rând, toate statele de pe traseul Turcia-Grecia-Macedonia-Serbia permit această traversare a teritoriului, căci toți vor în U.E.- eventual, în Germania. Când, In realitate, toți au proceduri de identificare și cazare a refugiaților și de expulzare a imigranților ilegali care nu se înscriu în regulile ONU-UNHCR sau nu sunt refugiați – unicele temeiuri de solicitare a rezidenței în statele UE.

O temă ce merită tratată este cea a teroriștilor care s-ar amesteca printre imigranți și refugiați ca să vină în Europa. Rețelele de trafic funcționează pentru jihadiști; apoi, importul din Orientul Mijlociu sau Africa de Nord al unor executanți, traineri sau recrutori e aproape inutil, când avem mii de jihadiști în Europa, cetățeni europeni care circulă liberi între zonele de conflict jihadist din irak, Siria, Yemen și statele lor de reședință. S-a dezvoltat și noul tip de jihadist: omul obișnuit, autoradicaiizat, fără contacte cu moschei, grupuri radicale, făcători de bombe, stând doar pe internet. E prea convenabilă asocierea pentru cei care valorifică politic imigrația pentru a nu o asocia terorismului și este prea puțin eficientă din punct de vedere practic o asemenea asociere pentru cei care ar planifica vreodată acțiuni teroriste relevante, la scară largă, în Occident. Ceea ce nu înseamnă că fenomenul nu există, doar că el e cu adevărat marginal.

Unul dintre cele mai importante argumente pentru intrarea României în NATO a fost faptul că, la ani distanță înainte de acest pas, țara noastră a acționat și s-a comportat ca și cum ar fi fost deja membră a Alianței. Astăzi, bătălia majoră pare a fi gestionarea crizei refugiaților. România are propria abordare: poziționarea strategică pe argumente puternice, acceptarea imigranților, dar limitarea numărului lor și mai ales respingerea abordării la nivele inferioare, folosind proceduri de vot noi, cu dublă majoritate pe afaceri interne, și scoaterea subiectului din responsabilitatea Consiliului European. Pnncipal, România apără faptul că o decizie luată de Consiliul European in iunie 2015 – fără cote obligatorii – nu poate fi schimbată prin decizia Consiliului JAI, eventual, cu dublă majoritate, nu prin decizie unanimă, în plus, scoaterea temei din dezbaterea Consiliului European poate determina un nivel de reprezentare și negociere mai jos decât cel în care România ar putea chiar să-și atingă țintele programate intr-un mandat realist, ce ar putea să-i și permită ulterior să promoveze soluțiile finale rezultate din deciziile europene.

Pentru a conchide, putem afirma că dreptul internațional al naționalității trebuie să devină un drept al persoanei de a nu fi discriminat. Până și retragerea naționalității unor persoane condamnate pentru terorism sau trădare (în Peru. în anii 90) a fost calificată de Curtea interamcricană ca arbitrarii și contrară Convenției americane a drepturilor omului care include dreptul la naționalitate în rândul drepturilor non derogabile.

În fine, dacă ne referim la dreptul internațional privat trebuie să remarcăm că, în ultimii ani, tendința este aceea de erodare a rolului naționalității în materie de statut personal al persoanei, locul său fiind luat de alte clemente de extraneitate cum sunt reședința obișnuită sau domiciliul persoanei. . Astăzi, niciun termen nu este mai puternic (în discursul politic, legislativ și mediatic) decât cel de terorism. Utilizarea masivă a termenului contrastează însă cu imprecizia analitică a conceptului, în condițiile în care cercetătorii, politologi și sociologi, nu au reușit încă să dea o definiție științifică acestui concept și nici să utilizeze în mod riguros resursele teoretice de care dispun științele sociale pentru a explica acest fenomen.

BIBLIOGRAFIE:

Andreescu, Anghel, Nicolae Radu, Jihadul Islamic, Editura Rao, București, 2015

Andreescu, Anghel, Nicolae Radu, Organizațiile teroriste. Conceptualizarea terorii vs securitatea europeană; http://www.editura.mai.gov.ro/documente/biblioteca/2008/organizatii%20teroriste/organizatii%20teroriste.pdf; accesat pe 03.02.2017;

Claval, Paul, Geopolitică și Geostrategie, Gândirea politică, spațiul și teritoriul în secolul al XX-lea, Editura Corint, București, 2001

Duculescu, Victor, Managementul crizelor și soluționarea acestora, Editura Universitară, 2008

Dragoman, Ion , Purdă Nicolae , Ungureanu, David, Drept Internațional Umanitar, Editura Sitech, Craiova, 2010

Karsh, Efraim, Războiul Arabo-Israelian 1948, Ed. Corint, București, 2015;

Declarația Consiliului Atlanticului de Nord asupra terorismului, Istanbul, 2 aprilie 2004 – www.nato.int.; accesat pe 03.02.2017;

Lavasseur, George – Les aspects repressifs du terrorisme international, Editura Pedone, Lyon 2001

Leca, Radu, Terorismul international ,November 9, 2015, din revista Revista Europeană de Psihologie și Coaching; http://ultrapsihologie.ro/2015/11/09/terorismul-international/; accesat pe 03.02.2017;

Petrescu, Stan, Amenințări primare. Terorism. State la răscruce. Conflicte locale și regionale. Sărăcie și migrație ilegală. Ed. Militară, București, 2008;

Schmid, Jongman, et. al. Political terrorism a new guid to actors, authors, concepts, data bases, theories, and literature, Amsterdam: North Holland, Transaction Books, 2007

https://dexonline.ro/definitie/terorism; accesat pe 03.02.2017;

https://www.sri.ro/fisiere/studii/cadrullegislativ.pdf; accesat pe 03.02.2017;

https://www.scribd.com/document/92316141/Terorismul-Din-Perspectiva-Juridică; accesat pe 03.02.2017;

=== d6f9f18ec04556c6141451ed13e7e447009634ed_505375_1 ===

UNIVERSITATEA …………….

FACULTATEA DE ………………

SPECIALIZAREA: DIPLOMAȚIA APĂRĂRII

LUCRARE DE

……………….

Coordonator științific:

Prof. univ. dr.

NUME:

Prenume :

Absolvent :

NUME

Prenume

…………., 2017

UNIVERSITATEA ………………..

FACULTATEA DE ………..

SPECIALIZAREA: DIPLOMAȚIA APĂRĂRII

LUCRARE DE

……………………

Titlu: Organizațiii teroriste ce destabilizează securitatea în Orientul Mijlociu

Coordonator științific:

Prof. univ. dr

NUME:

Prenume :

Absolvent :

NUME

Prenume

……………, 2017

Pagina de gardă

CUPRINS

§Cuprins…………………………………………………………………………………………….4

§Introducere……………………………………………………………………………………….5

§Capitolul I. Considerente generale privind organizațiile teroriste….…..7
§Capitolul II Fundamentalismul Islamic și terorismul naționalist………12

§Capitolul III. Studiu de caz multiplu: Hamas – ISIS, Al Qaeda și terrorismul kurd PKK……………………………………………………………………..17

§Concluzii………………………………………………………………………………………..29

§Bibliografie…………………………………………………………………………………….32

§Anexe…………………………………………………………………………………………….34

Organizațiii teroriste ce destabilizează securitatea în Orientul Mijlociu

§Introducere

Terorismul este la fel de vechi ca civilizația umană și la fel de nouă ca și titlurile din această dimineață. Pentru unii, pare evident că indivizii și organizațiile au folosit terorismul de milenii, în timp ce alții insistă că terorismul real a rămas doar de zeci de ani. Ambele tabere sunt corecte – până la un punct. Armele, metodele și obiectivele teroriștilor se schimbă în mod constant, însă trăsăturile principale au rămas încă de la primele momente. Clodius Pulcher, patricianul roman care a folosit bande ucigașe pentru a-și intimida oponenții; sicarienii din Iudeea, care sperau sa provoace un razboi cu romanii; al asasinilor din secolul al doisprezecelea care au ucis și au terorizat rivalii lor musulmani. Învățații medievali care au citat Scriptura pentru a justifica uciderea domnitorilor – toate aceste exemple de acte de terorism și toate înaintează apariția cuvântului "terorism" în Franța revoluționară. Începând cu anii 1790, terorismul a fost folosit de societățile secrete italiene care speră să creeze un stat liberal democratic, revoluționarii ruși dornici să introducă socialismul și anarhiștii europeni dornici să elimine toate guvernele. Muncitorii americani au intimidat industriașii cu terorism, în timp ce fasciștii germani au folosit-o pentru a deschide calea către o confiscare semi-juridică a puterii. Sioniștii și arabii au folosit-o în încercările de a câștiga statul în Palestina. Cultele au sperat să declanșeze apocalipsa, iar extremiștii de mediu au căutat să salveze pustia. Mai recent, un american a explodat o clădire federală din Oklahoma City din dezgust pentru guvernul său. Și zece arabi atât de iubiți de moarte încât au pilotat avioane în repere americane, ucigând trei mii de oameni. Toți acești actori și evenimente sunt unice, dar fiecare aparține istoriei terorismului. Dacă recunoaștem că termenul "terorism" este adesea folosit de către autoritățile politice și culturale dominante ale societății pentru a condamna formele de violență considerate fundamental nelegitime, atunci putem distinge chiar mai mult prototerorism în lumea pre-modernă. În cele din urmă, dacă cineva dorește să traseze apariția multor trăsături comune asociate cu terorismul, atunci ar fi bine să fim surprinși de câtă continuitate există între lumea antică și cea modernă. Cu alte cuvinte, dacă "terorismul", așa cum îl știm, nu exista pentru antici, cu siguranță multe caracteristici ar fi părut foarte familiar. Bodyguarzi pentru poliția birocrației; agenții guvernamentali neloiale au fost rechemați și executați; și când dușmanii asirieni și conducătorii lor s-au opus sau s-au revoltat, au fost torturați și uciși cu cruzime.Există câteva exemple de terorism în lumea antică care s-ar traduce în introducerea într-o istorie a subiectului dacă am fi fost limitați de majoritatea definițiilor moderne ale fenomenului. De îndată ce începem să vorbim despre terorism ca o violență simbolică destinată atingerii scopurilor utilizatorilor în mod indirect, prin frică sau intimidare, atunci putem începe să vedem multe antecedente pre-modeme la ceea ce altfel pare a fi un fenomen pur modem. Pentru prima dată în istoria înregistrată, aceste anunțuri au fost publicate pentru a avertiza potențialii inamici; În umbră, asirienii sunt adesea citați ca primii practicanți ai războiului psihologic. Împăratul Assumasirpal al II-lea sa înmuiat de felul în care a jupuit lideri în viață, șovăiți, arși, mutilați, orbiți și decapitați, precum și mulți rebeli, cetățeni ai orașului "Tot restul supraviețuitorilor i-am lăsat să mor de sete în deșert ", a scris el:" Acest tratament brutal a fost eliminat cu o asemenea regularitate încât cuvântul "Asirian" a fost sinonim cu cruzime față de statele învecinate. Asistenii au fost în cele din urmă desființați prin propriile lor metode În secolul al șaptelea, atunci când povara nivelului de trai scăzut sub ei a devenit atât de mare încât trupele auxiliare nativiste s-au revoltat. Vecinii asiriei au profitat de această oportunitate și au răsturnat imperiul. Asirienii erau probabil cei mai violenți oameni din lume. Imperiul lor, în secolele IX-VII,î.Hr. a fost cel mai mare din zilele sale și cea mai militarizată societate încă văzută în lume. Confruntați cu o lipsă de resurse, asirienii au cucerit pe aceia cu active materiale și populații mari și apoi au condus imperiul lor la stăpâniri vaste peste diverse popoare , prin teroare sistematică. Armata a fost organizată pentru a-și înspăimânta dușmanii, folosind formațiuni mari de caruri și cavaleri, concepute să uimească atât de mult încât să distrugă. Regele și-a angajat pgardă de protecție, agenții guvernamentali neloiali au fost rechemați și executați. Când dușmanii asirieni și conducătorii lor s-au opus sau s-au răzvrătit, aceștia au fost torturați și uciși. Pentru prima oară în istoria înregistrată, aceste acte rămân consemnate în Antichitate pentru a avertiza inamicii potențiali; De fapt, asirienii sunt adesea citați ca primii practicanți ai războiului psihologic. Împăratul Assumasirpal II sa brăzdat cum a jupuit în viață, a sufocat, a ars, a mutilat, a orbit și a decapitat conducătorii și mulți cetățeni ai orașului rebeli.

§Capitolul I. Considerente generale privind organizațiile teroriste

Organizația non-statală care utilizează terorismul se presupune că acționează pe baza calculului beneficiului sau valorii care trebuie obținută dintr-o acțiune, costurile încercării și eșecului acesteia, consecințele inacțiunii sau probabilitatea succesului. Acțiunile teroriste pot apărea din mai multe motive. Valoarea solicitată este foarte importantă, costurile de încercare sunt scăzute, status quo-ul este intolerabil; sau probabilitatea succesului (chiar și la costuri ridicate) este mare. Grupurile extremiste pot acționa din anticiparea recompensei sau din disperare, ca răspuns la oportunitate sau la amenințare. Această perspectivă strategică este o fundație conceptuală pentru analiza atacului neașteptat. Terorismul este, prin excelență, o strategie de surpriză, necesară pentru grupurile mici, care trebuie să compenseze astfel slăbiciunile în ceea ce privește numărul și capacitatea distructivă. Aceasta accentuează frecvent lipsa de pregătire a apărătorului, precum intențiile și capacitățile adversarului. Intenția organizației de a surprinde este considerată ca atare. Scurgerile de informații pot împiedica avertizarea atacului iminent sau, în mod paradoxal, o supraîncărcare a avertismentelor, mai ales dacă acestea sunt imprecise, pot să inducă pagube colaterale. Alerte tactice specifice sunt de la atacurile teroriste iminente sunt greu de detectat. În mod prioritar, liderii guvernamentali ar putea fi insensibili la avertismentele pe care le primesc. De exemplu, costurile politice de a acționa în anticiparea unui atac pot depăși avantajele pe care le-ar putea obține prin repararea pagubelor propriu-zisă, mai ieftină. Guvernele doresc să folosească sursele de informații prin dezvăluirea avertismentelor. Acțiunile atacatorului sunt determinate de percepțiile de stimulare și de oportunitate. Existența unor oportunități pentru un atac surprinzător poate genera un stimulent politic pentru terorism în cazul în care nu a existat anterior. O organizație nu poate lua în considerare transformarea scopurilor ideologice în acțiune până când nu se va prezenta această posibilitate. O astfel de oportunitate ar putea rezulta din vulnerabilitatea și disponibilitatea unor obiective simbolice (cum ar fi prezența militarilor americani în Beirut, forțelor israeliene din sudul Libanului sau trupele britanice din Irlanda de Nord) sau ofertei de resurse din partea guvernelor străine. La rândul său, un stimulent sau o direcție ideologică anterioară poate conduce la căutarea oportunităților, care determină și grupurile predispuse la risc să fie adepte la crearea de organizații teroriste. Surpriza poate fi pur și simplu agresivă, menită să acționeze rapid și cu resurse minime . Victoria pe termen scurt poate implica un câștig de propagandă care demonstrează slăbiciunea guvernului. Terorismul poate părea că a obligat un guvern să se retragă dintr-o poziție în mod public, cum ar fi, de exemplu, retragerea americană din Beirut. În astfel de cazuri, atacul poate rezulta din percepția organizației victimă asupra poziției sale dominante. Cu toate acestea, surpriza poate fi, de asemenea, un rezultat al slăbiciunii strategice. Terorismul poate apărea în anticiparea presiunilor guvernului. Grupurile extremiste pot fi cele mai periculoase atunci când se simt în defensivă, investesc resursele limitate într-un atac kamikaze, de pildă. Așa cum este caracteristic unui sistem internațional de guvernare, pentru echilibrul puterilor , un partid poate ataca, deoarece proporția de forțe este probabil să devină și mai nefavorabilă în viitor, mai degrabă decât pentru că există un avantaj în prezent. Deși există vremuri când se poate vorbi de un identitatea interesului dintre un stat și organismul terorist pe care îl ajută, cel mai adesea identificarea este tentantă și precară, mai ales atunci când statul folosește organismele naționale din alte state. Pentru a înțelege natura problematică a acestei relații, trebuie să identificăm diferitele game de interese care caracterizează fiecare partener. Întrucât fiecare partid încearcă să-și maximizeze independența și să-și minimalizeze vulnerabilitățile, se produce tensiune – tensiune care limitează tipurile de acțiuni cooperative fezabile și, astfel, amenințările pentru alte state. Confuzia cu privire la caracterul precis al unei anumite relații poate duce la catastrofă. Astfel, în 1914, nu a fost asasinarea arhiducelui,ceea ce a declanșat Războiul, ci percepția greșită a Austriei cu privire la relația Serbiei cu teroristul, fapt care a provocat primul război mondial. Consecința inevitabilă a unei încercări de politică bazată pe ipoteze nerealiste este că guvernul nu poate acționa în mod consecvent sau responsabil.Circumstanțele legate de formarea unui grup terorist pot varia foarte mult. Organizațiile teroriste se pot forma ca urmare a faptului că o fracțiune din ce în ce mai radicală se abate de la o organizație de protest mai largă, non-violentă. Acestea se pot forma, de asemenea, ca urmare a fuziunii dintre două sau mai multe organizații. Organizațiile teroriste mari, în luptele dintre ele, pot produce multe grupuri mici, distincte, care se diferențiază una de cealaltă în funcție de religie, localizare geografică, obiective și rivalități de conducere. Apariția bruscă a mai multor grupări radicale poate complica mediul pentru analiștii terorismului. Mai important, poate duce la o creștere a violenței generale, deoarece organizațiile mai mici se concurează reciproc fără milă pentru recruți, publicitate și influență . Organizațiile teroriste pot avea sfârșituri înșelătoare. Unele se distrug din interior, altele sunt eliminate de autorități, în timp ce o parte decid să abandoneze terorismul ca o strategie a schimbării politice. Unele, precum Congresul Național African (ANC), reușesc să-și atingă obiectivele și să nu mai folosească tactici teroriste. Unele organizații teroriste nu reușesc doar din cauza angajamentului scăzut al membrilor față de organizație și de scopul său. Studiile cantitative ale vieții organizațiilor teroriste sunt rare. Aceasta reflectă dificultatea obținerii de date longitudinale fiabile asupra unui număr mare de organizații clandestine, nu o ignorare a importanței studierii factorilor care influențează mortalitatea în rândul organizațiilor teroriste. Una dintre cele mai răspândite statistici referitoare la durata vieții organizațiilor teroriste este sugestia lui David Rapo (1992), potrivit căreia poate 90% din organizațiile teroriste nu supraviețuiesc după primul an de funcționare. Potrivit lui Rapoport (1992), din puținele organizații teroriste care au supraviețuit primului an de funcționare, mai puțin de 50% ar supraviețui până la vârsta de 10 ani. Aceste cifre, deși aproximative, transmit valorile ridicate de eșec pe care le întâmpină organizațiile teroriste în timp ce se luptă să se stabilească. Ratele ridicate de eșec observate în rândul organizațiilor teroriste sunt similare cu rata mare de eșec observată în rândul noilor firme de afaceri și organizații voluntare.O altă cauză a terorismului este lipsa de educație. Numeroși cercetători au arătat că relația este foarte complexă și nu poate fi redusă la o lipsă de educație care să ducă la o creștere a atacurilor teroriste ., BmekhofF et al (2015) a cercetat acest fenomen, în profunzime, surprinzător a constatat că o creștere a alfabetizării și a învățământului primar conduce, de asemenea, la scăderea probabilității terorismului intern atunci când se referă numai la țările mai puțin dezvoltate. Acestea se confruntă cu mai puțină violență în familie, mai multe persoane sunt înscrise în învățământul universitar. În al doilea rând, prevalența sărăciei privită precum cauză a terorismului nu este de neglijat. Un număr de cercetători care au testat diferiți indicatori, cum ar fi venitul, PIB, PIB pe cap de locuitor, creșterea PIB-ului sau inflația, dar nu au găsit o corelație semnificativă cu incidentele de terorism dintr-o țară Indivizii care se alătură unei campanii teroriste ar avea adesea un punct de vedere economic. Țările sunt mai susceptibile de a se confrunta cu atacuri teroriste atunci când acompaniază grupuri minoritare discriminate economic. Comerțul, investițiile de portofoliu primite nu au un efect direct asupra atacurilor teroriste transnaționale comise într-o țară , dar acele atacuri sunt puțin probabil să apară în țările economic mai dezvoltate. În timp ce în cazul statelor cu o economie scăzută, într-adevăr sunt mai multe șanse să devină gazde de grupuri care comit atacuri teroriste transnaționale. Cercetătorii în domeniul terorismului, care s-au concentrat asupra cauzelor activității teroriste, au cercetat o gamă variată de condiții posibile care împiedică apariția violenței teroriste într-o țară. Aici ne concentrăm doar asupra celor trei studii cercetate. Studiile privind terorismul sunt, ca și conceptul de terorism în sine "un domeniu foarte politizat, iar cercetarea asupra elementelor sale a fost efectuată cu o intensitate variabilă, în funcție de interesul public și de finanțarea oferită de donatorii privați și de stat. Începând cu 9/11 și în special cu 2004, "se înregistrează o creștere a numărului de incidente de terorism, ceea ce a dus la un interes public de durată în fenomenul terorismului și la creșterea numărului de literatură publicate în domeniu. Studiile privind terorismul constituie unul dintre domeniile cele mai importante pentru factorii de decizie politică, care îi determină pe cercetători să încerce în permanență să răspundă la întrebarea: Putem să punem capăt terorismului?Cunoștințele noastre despre cauzele diferitelor tipuri de dizolvare a terorismului sunt influențate de faptul că grupurile și modelele generale ale acestora sunt foarte limitate.Aceasta teză urmărește să promoveze înțelegerea grupurilor teroriste prin conectarea corpului literaturii cu privire la caracteristicile grupurilor teroriste.

§Capitolul II Fundamentalismul Islamic și terorismul naționalist

Fundamentalismul în Islamul istoric a fost în dezvoltarea sa timpurie asociat cu o activitate științifică și religioasă, întreprinsă în scopul elucidării principiilor și surselor unei anumite discipline. Pe lângă lege și religie, studiul gramaticii, poeziei și filosofiei arabă a dat naștere unor teoreticieni care au expus principiile respective și ipotezele care stau la baza acestora. Problemele secundare au fost presupuse, de altfel, că decurg din aceste fundamente teoretice. Nu este nevoie să spunem că elevii principiilor primare au dominat scena intelectuală, determinând dezvoltarea culturii înalte în Islam. Modemul și fundamentalismul islamic contemporan combină acțiunea politică cu o dorință arzătoare de a descoperi planul original al unei comunități pioase și a principiilor ei ideologice. Prin urmare, redescoperirea fundamentelor religiei, indiferent de multiplele sale configurații teoretice și contexte sociale se bucură de o lungă prezență istorică în Islam. Este, de asemenea, semnul distinctiv al revivalismului, reformismului și radicalismului. Scrierile istorice timpurii se refereau la viața profetului Muhammad ca arbitru final al adevărului, moartea lui Llis, cuceririle primilor trei califi îndrumați în mod corect (Abu Bakr, Umar b. Al-Khattab și HJthman b. 'Affan) , și războaiele civile care au împărțit comunitatea în diferite facțiuni, au stabilit temele acestui gen de scriere istorică. În curând, fiecare fracțiune a produs versiunea proprie a scrierilor profetului. Cariera și faptele Trimisului lui Dumnezeu au deschis un nou câmp de investigare și narațiune. Astfel, sferele evenimentelor și legendelor faptice au fost îmbinate sau îmbrăcate sub forma unei loialități neabătută față de idealurile islamului. Aceste mișcări au dus la un dialog pur intern, centrat pe principiile și percepțiile Islamului timpuriu. Astfel, nu a existat nicio referire la alte sisteme de gândire, nici în scopuri comparative, nici în scopul introducerii de noi elemente și nici o recunoaștere a superiorității altor culturi nu a fost avută în vedere. Această deficiență a fost totuși resimțită de reformiștii islamici și radicali. Unul dintre pionierii radicalismului islamic, Abu al-Ala al-Mawdudi, în timp ce apreciază pe deplin contribuțiile intelectuale și practice atribuite mișcării revivaliste a lui Shah Waii Allah, fiului său Shah Abd al Aziz, remarcă eficiența sa. Mai surprinzător este faptul că englezii au confiscat Bengalul în timpul lui Shah Waliullah, iar influența lor a ajuns până la Allahabad, dar el nu părea să țină seama de aceastăcucerire rapidă. În zilele lui Shah Abd bol 'Aziz, regele Delhi a devenit pensionar sub suzeranitatea britanică și acesta din urmă a adus aproape toată India sub influența lor. Chiar și Sayvid Ahmad și Shah Ismael, se presupune că au înviat cu singurul scop de a aduce o revoluție islamică și au făcut practic toate pregătirile și aranjamentele pentru succesul său. Cu toate acestea, nu s-au gândit să trimită o delegație în Europa în vederea cercetării cauzelor superiorității materiale a poporului lor. Centrele de acțiune revitalizante erau adesea periferice geografic, anume zonele situate în afara controlului direct al autorităților centrale. Compoziția lor socială a constat în principal din confederații sau alianțe tribale organizate în noi ordine. Toate aceste fraternități puritanice au fost invariabil înfrânte fie de forțele politice urbane care dețin arme de foc superioare și metode de organizare (cum ar fi înfrângerea wahabilor de către guvernatorul reformist otoman al Egiptului în al doilea deceniu al secolului al XIX-lea), fie de forța militară europeană Aceasta a fost soarta mișcării Padri și a tuturor statelor occidentale și africane de renaștere. Mai mult, unele dintre aceste mișcări au suferit schimbări structurale profunde și, prin urmare, au fost transformate într-un proces de reformism sau de modernism. Acesta a fost cazul ordinului Sanusiyya care a apărut în secolul al XX-lea ca o mișcare de eliberare națională care se luptă pentru independența Libiei. Chiar și Wahhabismul a devenit după întemeierea Regatului Arabiei Saudite în anii 1920 și 1930 un ingredient subordonat în instituțiile evolorizante ale noului stat. Înfrângerea, dezintegrarea lentă și transformarea curenților și structurilor politice revivaliste au constituit momente potrivite pentru creșterea și articularea reformismului islamic. Renașterea a fost astfel eclipsată ca o reacție depășită împotriva expansiunii comerciale europene, a stagnării agricole și a practicilor corupte. Fundamentele statelor și mișcărilor islamice au fost criticate de către organizațiile internaționale pentru apărarea drepturilor omului. Acceptarea dreptului internațional privind drepturile omului a fost oarecum limitată chiar și în țările musulmane care nu sunt considerate fundamentaliste. Ann Elizabeth Mayer scrie că statele cu o populație predominant musulmană, chiar și atunci când adoptă legi de-a lungul liniilor europene, sunt influențate de regulile și preceptele islamice ale șariei, care provoacă conflicte cu dreptul internațional privind drepturile omului. Potrivit lui Mayer, trăsăturile găsite în conflict includ deficiențe grave în procedurile penale, pedepse penale dure, care cauzează mari suferințe, discriminare împotriva femeilor și non-musulmanilor și interzicerea abandonării religiei islamice. În 1990, sub conducerea saudită, Organizația pentru Cooperare Islamică, un grup reprezentând toate națiunile cu majoritate musulmană, a adoptat Declarația de la Cairo privind drepturile omului în Islam, care se deosebește în mod substanțial de Declarația Universală a Drepturilor Omului (UDHR) din 1948. Declarația de la Cairo nu conține dispoziții privind principiile democratice, protecția libertății religioase, libertatea de asociere și libertatea presei, precum și egalitatea în drepturi și protecția egală în temeiul legii. Mai mult, stipulează că "toate drepturile și libertățile stipulate în această Declarație sunt supuse șariei islamice". Declarația de la Cairo a fost urmată de ani de acceptare limitată a declarației universale de către statele predominant musulmane. De exemplu, în 1984, reprezentantul ONU al Iranului, Said Raja'i Khorasani, a declarat următoarele pe fondul acuzațiilor de încălcare a drepturilor omului: "[Iranul] nu a recunoscut nicio autoritate … în afară de legea islamică … Convenții, declarații și rezoluții sau decizii ale organizațiilor internaționale, care erau contrare islamului, nu aveau nici o valabilitate în Republica Islamică Iran … Declarația Universală a Drepturilor Omului, care reprezenta o înțelegere seculară a tradiției iudao-creștine, nu putea fi pusă în aplicare de musulmani și nu era în acord cu sistemul de valori recunoscut de Republica Islamică Iran, această țară nu ar ezita să încalce dispozițiile sale ". Aceste referințe atât teoretice, cât și practice, au condus la o multitudine de practici și cazuri criticate de grupurile internaționale pentru drepturile omului. A se vedea drepturile omului în Iran, drepturile omului în Arabia Saudită și tratamentul talibanilor pentru femei pentru exemple specifice.

Terorismul naționalist este o formă de terorism motivată de naționalism. Teroriștii naționaliști încearcă să formeze o autodeterminare care poate varia de la obținerea unei autonomii mai mari la stabilirea unui stat complet suveran (separatism). Teroriștii naționaliști se opun adesea la ceea ce consideră că le ocupă teritoriile , puteri imperiale sau altele asemenea, din punctul acestora de vedere, nelegitime. Terorismul naționalist este legat de un grup național, etnic, religios sau de altă identificare și de sentimentul că printre membrii acelui grup că aceștia sunt oprimați sau li se refuză drepturi, în special drepturile acordate altora. Ca și în cazul conceptului de terorism în sine, termenul "terorism naționalist" și aplicarea acestuia sunt probleme extrem de controversate. Reprezintarea un regim ilegitim și a tipurilor de violență și război sunt acceptabile în astfel de stat de către membrii. Grupurile descrise de unii ca "teroriști naționaliști" tind să se considere "luptători în domeniul libertății", angajați într-un război valabil, dar asimetric. Alt tip de terorism naționalist poate include violența împotriva imigranților dintr-o țară. Naționaliștii din multe țări consideră că imigrația reprezintă o amenințare la adresa prosperității populației locale sau locale a țării respective. Dăm exemple, în cele ce urmează de grupuri naționaliste, care în unele cercuri au fost considerate "teroriste" Balochistan Armata de Eliberare (BLA), ETA, EOKA, Partiya Karkerên Kurdistan , PKK. Armata secretă armenească pentru eliberarea Armeniei (ASALA), front de libération du Québec (FLQ), armata republicană irlandeză provizorie (IRA), poporul Mujahedin din Iran (MKO), tamil Tigrii (LTTE) Armata ucraineană insurgentă (UPA), grupul Wawelberg, Lehi Irgunul, frontul național bolșevic Etichetarea unui grup ca desfășurând "terorismul naționalist" nu exclude că este descrisă în alte termeni:    Terorismul naționalist se poate suprapune cu terorismul motivat religios, așa că grupurile militante / teroriste naționaliste palestiniene sunt uneori islamice (Hamas, Jihadul Islamic Palestinian), iar grupurile sioniste sunt uneori evreiești (Kach și Kahane Chai, Gush Emunim Underground).    Terorismul naționalist poate fi, de asemenea, identificat cu aripa stângă (de exemplu, Frontul Democrat pentru Eliberarea Palestinei, ETA, Calea strălucitoare) sau aripa dreaptă (AUC, Sombra Negră). Termenul terorism naționalist implică, în general, procesul politic de realizare a unui stat separat recunoscut pentru un grup național. Este, de asemenea, una dintre cele mai vechi și cele mai comune forme de terorism. Grupurile teroriste naționaliste folosesc violență orientată pentru a atrage atenția asupra cauzei lor în interiorul, dar mai ales dincolo de granițele lor, calcularea unei conștientizări sporite a pretențiilor lor separatiste. Acest tip de terorism a fost cel mai de succes în ceea ce privește solicitarea acceptării și legitimității actorilor internaționali din afara conflict. Terorismul național poate fi dificil de definit, deoarece multe dintre grupurile care desfășoară activități teroriste în numele cauzei lor se referă la ele însele ca luptători pentru libertate. Unele grupuri teroriste naționaliste cunoscute sunt: ​​Armata republicană irlandeză, Organizația pentru Eliberarea Palestinei, ambele renunțând la terorism în anii 399; Basarabia și Libertatea (ETA) Basc, care caută să creeze o țară separată bască; și partidul muncitorilor din Kurdistanul Turc (IKK), care militează pentru un stat kurd independent.

§ Capitolul III. Studiu de caz multiplu: Hamas – ISIS, Al Qaeda și terrorismul kurd PKK

Hamas s-a ridicat ca o ramură a filialei Fraților Musulmani egipteni din Fâșia Gaza Mujama al-Islamiya, care a fost încurajată în mod activ de Israel să se extindă ca o contrapondere la influența Organizației seculare de Eliberare a Palestinei și a fost din 1973 pașnică față de Israel. În afară de dezvoltarea organizațiilor caritabile islamice pentru a acorda asistență umanitară palestinienilor, ea a subliniat justiția socială (adala) și subordonarea lumii suveranității lui Dumnezeu (hakmiyya). Hamas a fost fondat în 1987, la scurt timp după izbucnirea primei Intifada, prima revoltă populară împotriva ocupației israeliene. Crearea Hamasului pentru a participa la revoltă a fost privită ca o măsură de supraviețuire a frăției în sine, care a refuzat să lupte împotriva Israelului, urmând să se opună în fața altor grupuri naționaliste palestiniene concurente. Formând o aripă militară distinctă de organizațiile sale de caritate sociale, sa sperat că aceasta din urmă va fi izolată de a fi vizată de Israel. Co-fondatorul Sheik Ahmed Yassin a fost convins că Israelul s-a străduit să distrugă islamul și a ajuns la concluzia că musulmanii loiali aveau o obligație religioasă în a distruge Israelul. Obiectivul pe termen scurt al Hamasului a fost acela de a elibera Palestina, inclusiv Israelul modern, de ocupația israeliană. Obiectivul pe termen lung a încercat să stabilească un stat islamic de la râul Iordan până la Marea Mediterană. După formarea cabinetului condus de Hamas la 20 martie 2006, tensiunile dintre militanții Fatah și Hamas au crescut progresiv în fâșia Gaza, în timp ce comandanții Fatah au refuzat să ia ordine de la guvern, în timp ce Autoritatea Palestiniană a inițiat o campanie de demonstrații, asasinate și răpiri împotriva Hamasului, care a dus la reacția Hamasului Informațiile israeliene au avertizat pe Mahmud Abbas că Hamas ar fi planificat să-l omoare la biroul său din Gaza. Potrivit unei surse palestiniene apropiate lui Abbas, Hamas consideră că președintele Abbas este un obstacol în calea controlului său complet asupra Autorității Palestiniene și a decis să-l omoare. Într-o declarație adresată lui Al Jazeera, liderul Hamas, Mohammed Nazzal, l-a acuzat pe Abbas că ar fi fost parte la asediarea și izolarea guvernului condus de Hamas . La 9 iunie 2006, în timpul unei operații de artilerie israeliană, a avut loc o explozie pe o plajă aglomerată din Gaza, ucigând opt civili palestinieni. S-a presupus că bombardamentele israeliene au fost responsabile pentru crimele, însă oficialii guvernului israelian au negat acest lucru. Hamas sa retras oficial de la încetarea focului de 16 luni pe 10 iunie, preluând responsabilitatea pentru atacurile ulterioare ale rachetelor Qassam lansate din Gaza în Israel. Pe 25 iunie, doi soldați israelieni au fost uciși, iar un altul, Gilad Shalit, a fost capturat în urma unei incursiuni de către brigăzile Izz ad-Din al-Qassam, comitetele populare de rezistență și armata islamică. Ca răspuns, armata israeliană a lansat operațiunea Summer Rains trei zile mai târziu, pentru a asigura eliberarea soldatului răpit împreună cu alți oficiali de către Hamas. Printre aceștia au fost 8 miniștri ai cabinetului Autorității Palestiniene și până la 20 de membri ai Consiliului Legislativ Palestinian. Arestările, împreună cu alte evenimente, au împiedicat efectiv legislația dominată de Hamas să funcționeze pe toată durata mandatului său. Șalit a fost ținut captiv până în 2011, când a fost eliberat în schimbul a 1.027 de prizonieri palestinieni. De atunci, Hamas a continuat să construiască o rețea de căi de comunicație interne și transfrontaliere, care sunt folosite pentru a stoca și a pune în mișcare arme, a oferi militanților protecție și pentru a facilita atacurile transfrontaliere. Distrugerea rețelelor a reprezentat un obiectiv principal al forțelor israeliene în conflictul Israel-Gaza din 2014.

Pe 17 iunie 2008, mediatorii egipteni au anunțat că a fost convenit un armistițiu informal între Hamas și Israel. Hamas a fost de acord să înceteze atacurile cu rachete asupra Israelului, în timp ce Israelul a fost de acord să permită transportul maritim comercial limitat de-a lungul graniței sale cu Fâșia Gaza, împiedicând orice reinterpretare a acordului de pace provocator; Hamas a sugerat de asemenea că va discuta despre eliberarea lui Gilad Shalit. Sursele israeliene afirmă că Hamas s-a angajat, de asemenea, să impună încetarea focului asupra celorlalte organizații palestiniene. Chiar înainte ca armistițiul să fi fost semnat , unii reprezentanți din partea israeliană nu au fost optimiști în privința lor, șeful Shin Bet, Yuval Diskin, a declarat în mai 2008 că o incursiune la sol în Gaza a fost inevitabilă și ar spulbera mai eficient contrabanda cu arme și a împiedica Hamas să renunțe la putere. În timp ce Hamas a menținut încetarea focului, declarația a fost încălcată sporadic de alte grupuri, uneori în contradicție cu Hamas. De exemplu, pe 24 iunie Jihadul islamic a lansat rachete în orașul israelian Sderot; Israel a numit atacul o încălcare gravă a armistițiului informal și și-a închis punctul de trecere a graniței cu Gaza. Pe 4 noiembrie 2008, forțele israeliene, în încercarea de a opri construcția unui tunel, au ucis șase militari Hamas într-un raid în interiorul Fâșiei Gaza. Hamas a răspuns prin reluarea atacurilor cu rachete, un număr total de 190 de rachete în noiembrie conform armatei israeliene. Potrivit academicianului Esther Webman, antisemitismul nu este principalul principiu al ideologiei Hamas, deși antisemitismul este frecvent și intens în broșurile Hamas. Pliantele, în general, nu fac diferența între evrei și sioniști. În alte publicații ale Hamasului și în interviuri cu liderii lor au fost făcute încercări la această diferențiere. În 2009, reprezentanții micii secte a lui Neturei Karta s-au întâlnit cu liderul Hamas Ismail Haniyeh din Gaza, care a declarat că nu are nimic împotriva evreilor, ci numai împotriva statului Israel. Unii comentatori au subliniat paralelele dintre organizațiile de tineret ale lui Hamas și Tineretul lui Hitler. Potrivit scriitorului Tom Doran, Hamas nu este recunoscut ca un grup neo-nazist, deoarece membrii săi nu sunt "creștini albi". Hamas a făcut declarații contradictorii cu privire la disponibilitatea sa de a recunoaște Israelul. În 2006, un purtător de cuvânt a semnalat disponibilitatea de recunoaștere a Israelului în interiorul frontierelor din 1967. Referindu-se la solicitarea Hamasului de a recunoaște acordul dintre Autoritatea Palestiniană și Israel, un membru al Hamas, Khaled Suleiman, a declarat că "aceste acorduri sunt o realitate pe care noi o considerăm ca atare și, prin urmare, nu văd nici o problemă ". Oficialul Hamas a comparat recunoașterea Israelului cu Germania de Vest și de Est, care nu s-au recunoscut niciodată. Hamas a folosit atît acțiunile politice, cît și violența în îndeplinirea obiectivelor sale. De exemplu, în timpul campaniei electorale parlamentare din perioada campaniei palestiniene din 2006, Hamas a declarat în manifestația electorală că este pregătit să folosească "rezistență armată pentru a pune capăt ocupației" Din 2000 până în 2004, Hamas a fost responsabilă pentru uciderea a aproape 400 de israelieni și rănirea a peste 2 000 de persoane în 425 de atacuri, potrivit Ministerului de Externe al Israelului. Din 2001 până în mai 2008, Hamas a lansat mai mult de 3.000 de rachete Qassam și 2500 de atacuri în Israel. La 15 iunie 2014, premierul israelian Benjamin Netanyahu a acuzat Hamas că a fost implicat în răpirea a trei adolescenți israelieni (inclusiv unul care deținea cetățenia americană), spunând: "Aceasta are repercusiuni grave." La 20 iulie 2014, Operațiunea Protective Edge, Netanyahu, într-un interviu acordat CNN, a descris acțiunea Hamas drept "terorim genocid". Hamas, împreună cu mai multe organizații de caritate pe care le desfășoară, a fost desemnat de mai multe guverne și de unii cadre universitare ca organizație teroristă. Alții consideră Hamas o organizație complexă, cu terorismul ca fiind doar o componentă. Israelul a interzis Hamasul în septembrie 1989. Statele Unite au urmat exemplul în 1995, la fel ca și Canada în noiembrie 2002. Uniunea Europeană a scos în afara legii aripa militară a Hamasului în 2001 și a inclus Hamas în lista organizațiilor teroriste din 2003, pe care Hamas a contestat-o cu succes în tribunale și a continuat să o facă sub presiunea americană și israeliană. La baza provocării Hamasului față de clasificarea UE în 2007 a fost faptul că a fost elaborată pe baza rapoartelor mass-media, în loc să se bazeze pe o analiză a istoriei Hamasului. Tribunalul European a constatat un verdict în favoarea Hamasului în 2014, deși verdictul a fost atacat de țările UE. În septembrie 2016, un consilier juridic al Curții Europene de Justiție, Eleanor Sharpston, a oferit un aviz consultativ în favoarea anulării includerii Hamasului în calitate de organizație teroristă. Ea a susținut că hotărârea adoptată inițial a fost eronată și că UE nu se poate "baza pe fapte și dovezi găsite în articole de presă și pe informații de pe internet" pentru a menționa organizațiile teroriste . Egiptul, Japonia, Noua Zeelandă, Australia și Regatul Unit au desemnat aripa militară a Hamasului ca organizație teroristă. Organizația este interzisă în Iordania. Nu este considerată o organizație teroristă de către Iran, Rusia, Norvegia, Elveția, Turcia, China, și Brazilia. Originile al-Qaeda ca rețea care inspiră terorismul în întreaga lume și operatorii de instruire pot fi urmărite la războiul sovietic din Afganistan (decembrie 1979 – februarie 1989). Statele Unite au privit conflictul din Afganistan, cu marxiștii afgani și trupele sovietice aliate, pe de o parte, și mujahideenii nativi din afgan, dintre care unii erau militanți islamici radicali, pe de altă parte, ca un caz flagrant de expansiune și agresiune sovietică.Filosofia lui Al-Qaida a fost descrisă drept "centralizarea deciziei și descentralizarea execuției". Se crede că conducerea al-Qaeda, după războiul împotriva terorii, a devenit "izolată din punct de vedere geografic", ducând la " Conducerea "grupurilor regionale al-Qaeda. Mulți experți în terorism nu cred că mișcarea globală jihadistă este condusă la toate nivelurile de conducerea al-Qaeda. Deși Bin Laden a avut în continuare o influență ideologică considerabilă asupra unor extremiști musulmani înainte de moartea sa, experții susțin că al-Qaeda sa fragmentat de-a lungul anilor într-o varietate de mișcări regionale care nu au nicio legătură între ele. Marc Sageman, un psihiatru și fost ofițer al Agenției Centrale de Informații (CIA), a declarat că al-Qaeda este acum doar o "etichetă liberă pentru o mișcare care pare să vizeze vestul. Nu există o organizație umbrelă. Numită [al-Qaeda] în mintea noastră, dar aceasta nu este realitatea cu care ne confruntăm ". Această viziune reflectă contul dat de Osama bin Laden în interviul său din octombrie 2001 cu Tayseer Allouni:
,, această chestiune nu este despre o anumită persoană și … nu este despre organizația al-Qa'idah. Noi suntem copii ai unei națiuni islamice, cu conducătorul profetului Mohamed, Domnul nostru este unul … și toți credincioșii adevărați [mu'minen] sunt frați. Deci, situația nu este ca și cum Occidentul o descrie, că există o "organizație" cu un nume specific (cum ar fi "al-Qa'idah") și așa mai departe. Acest nume este foarte vechi. S-a născut fără nici o intenție de la noi. Fratele Abu Ubaida a creat o bază militară pentru a instrui tinerii să lupte împotriva imperiului sovietic vrăjitor, arogant, brutal, terorizant Deci, acest loc a fost numit "Baza" [Al-Qa'idah] Ca într-o bază de antrenament, așa că acest nume a crescut și a devenit. Nu suntem separați de această națiune. Suntem copii ai unei națiuni și suntem o parte inseparabilă a acesteia și din acel public care sa răspândit din Orientul Îndepărtat, de la Filipine, până la Indonezia, Malaezia, India, Pakistan, ajungând la Mauritania și astfel discutăm conștiința acestei națiuni. Întrebat despre posibilitatea conectării lui Al-Qaeda la bombardamentele de la Londra din 7 iulie 2005, Comisarul Metropolitan al Poliției Sir Ian Blair a declarat: "Al-Qaeda nu este o organizație. Al-Qaeda este un mod de a lucra … dar acest lucru are semnul distinctiv al acestei abordări … al-Qaeda are în mod clar capacitatea de a oferi cursuri de formare … pentru a oferi expertiză … și cred că este ceea ce sa întâmplat aici ".Totuși, la 13 august 2005, ziarul Independent, citând investigațiile poliției și MI5, a raportat că bombardierele din 7 iulie acționaseră independent de un terorist al grupului al-Qaeda undeva în străinătate . Ce anume este sau a rămas al-Qaeda rămâne în concluzie? Desigur, a fost obligată să evolueze și să se adapteze după 9/11 și lansarea "războiului împotriva terorii".Nasser al-Bahri, care a fost garda de corp a lui Osama bin Laden timp de patru ani, în perioada de după 9/11, oferă o descriere foarte detaliată a modului în care grupul a funcționat la acel moment în memoriile sale. El descrie structura sa administrativă formală și arsenalul vast, precum și viața de zi cu zi ca membru. Cu toate acestea, autorul și jurnalistul Adam Curtis argumentează că ideea al-Qaeda ca organizație formală este în primul rând o invenție americană. Curtis susține că numele "al-Qaeda" a fost adus pentru prima dată în atenția publicului în procesul din 2001 al lui bin Laden și al celor patru bărbați acuzați de bombardamentele ambasadei din 1998 din Africa de Est:  Realitatea a fost că Bin Laden și Ayman al-Zawahiri au devenit centrul unei asociații libere de militanți islamiști deziluzionați care au fost atrase de noua strategie. Dar nu a existat nici o organizație. Aceștia erau militanți care și-au planificat în cea mai mare parte operațiunile proprii și l-au privit pe Ben Laden pentru finanțare și asistență. Nu era comandantul lor. Nu există nici o dovadă că Bin Laden a folosit termenul "al-Qaeda" pentru a se referi la numele unui grup până după atacurile din 11 septembrie, când și-a dat seama că acesta era termenul pe care americanii l-au atribuit. Ca o chestiune de drept, Departamentul de Justiție al Statelor Unite ar fi trebuit să arate că bin Laden era liderul unei organizații criminale pentru a-l acuza în absență în temeiul Legii Racketeer Influenced and Corrupt Organizations, cunoscută și sub denumirea de statutul RICO. Numele organizației și detaliile structurii acesteia au fost furnizate în mărturia lui Jamal al-Fadl, care a declarat că a fost membru fondator al grupului și fostul angajat al lui bin Laden . Întrebările legate de fiabilitatea mărturiei lui Al-Fadl au fost ridicate de o serie de surse din cauza istoriei sale de lipsă de onestitate și datorită faptului că a fost livrat ca parte a unui acord de înțelegere după ce a fost condamnat pentru conspirația de a ataca unitățile militare americane. Sam Schmidt, unul dintre avocații săi de apărare, a declarat: Au existat porțiuni selective ale mărturiei lui Al-Fadl, pe care cred că a fost falsă, pentru a ajuta la susținerea imaginii pe care l-a ajutat să și-o formeze americanii. Cred că a mințit într-o serie de mărturii specifice despre o imagine unificată a acestei organizații. A făcut al-Qaeda noua mafie sau noii comuniști, i-a identificat ca ca un grup și, prin urmare, a facilitat urmărirea penală a oricărei persoane asociate cu al-Qaeda pentru orice act sau declarație făcută de către Bin Laden.

În mod eficient, prin urmare, este dificil să înțelegem contextul mai larg al acestui eșec în ceea ce privește structurile, mijloace și politici ale aparatului național de securitate din SUA așa cum a fost modelat de actorii politici sub guvernele succesive. Aceste lacune de cunoștințe afectează alte nivele, cum ar fi relațiile complexe ale SUA în politica de securitate (inclusiv, desigur, mai multe zone operaționale, atât la nivel național și internațional), vizând rețelele teroriste globale precum și alte state sau națiuni pot fi definite în diferite grade, de asemenea, față de interesele americane. În acest sens, pentru a înțelege corect eșecul aparatului de securitate națională din SUA împotriva 11 septembrie, este imperativ să se înțeleagă cadrul politic și instituțional al politicii interne și externe motivate de securitate națională. Într-o anumită măsură, acest lucru ar duce la analiza problemelor legate de politicile externe ale SUA față de partenerii diplomatici sau state ostile în coordonarea securității naționale și internaționale , precum și pentru a evalua impactul cu privire la activitățile și motivațiile rețelelor teroriste, inclusiv cele curs. Al Qaeda și atacurile din 11 septembrie.

Ca răspuns la atacurile al-Qaeda, Statele Unite s-au năpustit asupra lumii islamice, lovind cu precădere Afghanistanni și Irakul. Scopul era acela de a demonstra capacitățile și aria de acțiune a SUA, dar aceste operațiuni au fost încă o dală atacuri de dezarmare. Scopul lor nu era de a învinge o armată și de a ocupa un teritoriu, ci de a opri al-Qaeda și de a crea haos în lumea musulmană. Dar crearea haosului este o tactică pe termen scurt, nu o strategie pe termen lung. În septembrie 2014, al-Zawahiri a anunțat că al-Qaeda a înființat un front în India pentru a "salva jihadul împotriva dușmanilor săi, pentru a-și elibera pământul, pentru a-și restabili suveranitatea și a-și reînvia califatul". El a nominalizat India ca o capcană pentru jihadul regional, luând în țările vecine, cum ar fi Myanmar și Bangladesh. Motivația videoclipului a fost pusă la îndoială în unele zone, unde sa văzut că grupul militar se străduia să rămână relevant în lumina importanței emergente a ISIS . Reacția dintre musulmanii din India pentru formarea noii aripe, cunoscută sub numele de "Qaedat al-Jihad fi'hibhi al-qarrat al-Hindiya" sau al-Qaida în subcontinentul indian [AQIS], a fost una de furie. Liderii mai multor organizații musulmane indiene au respins declarația lui Al-Zawahiri, spunând că nu au putut veni de la acesta și au privit-o drept o amenințare pentru tinerii musulmani din țară.
Armata pakistaneză a fost acuzată că "a gestionat treptat" ultimul avans al industriei teroriste în India. Bruce Riedel, fost analist al CIA și oficial al Consiliului de Securitate al Națiunilor din Asia de Sud, a mai spus că Pakistanul ar trebui să fie avertizat că va fi inclus pe lista Sponsorilor de Stat pentru Terorism. Riedel a mai spus că "Zawahiri a făcut caseta în ascunzătoarea sa din Pakistan, fără îndoială, și mulți indieni suspectează că ISI (Inter Services Intelligence) îi ajută să-l protejeze", a scris el.

De la înființarea PKK la 27 noiembrie 1978, a fost implicată în lupte armate cu forțele de securitate din Turcia. Totuși, insurgența pe scară largă nu a început decât până la 15 august 1984, când PKK a anunțat o revoltă kurdă. Prima insurgență a durat până la 1 septembrie 1999, când PKK a declarat o încetare a focului unilateral. Conflictul armat a fost reluat ulterior la 1 iunie 2004, când PKK a declarat încetarea focului. Din vara anului 2011, conflictul a devenit din ce în ce mai violent cu reluarea unor ostilități la scară largă . În 2013, guvernul turc și liderul PKK, condamnat la închisoare, Abdullah Öcalan, au început negocierile. La 21 martie 2013, Öcalan a anunțat "încetarea luptei armate" și o încetare a focului cu discuții de pace. Pe 25 iulie 2015, PKK a anulat în cele din urmă încetarea focului din 2013 după un an de tensiune cauzată de diferite evenimente, inclusiv turcilor care au bombardat pozițiile PKK în Irak, în mijlocul luptei cu Kurzii împotriva statului islamic din Irak Levantul. În 1994, s-a estimat că PKK are între 10 000 și 15 000 de luptători, între 5 000 și 6 000 în Kurdistanul turc, iar restul în țările vecine. În 2004, guvernul turc a estimat că numărul luptătorilor din PKK a fost estimat la aproximativ 4.000 – 5.000, dintre care 3.000-3.500 erau în nordul Irakului. Până în 2007 numărul a crescut cu peste 7 000. Liderul PKK, Murat Karayılan, a afirmat că grupul are între 7 000 și 8 000 de luptători, 30 până la 40% în Irak, iar restul în Turcia. Estimările mari au pus numărul de luptători activi PKK la 10.000. La 1 mai 2010, PKK a declarat încetarea încetării focului, lansând un atac la Tunceli, care a ucis patru soldați și șapte au fost răniți. La 31 mai, Abdullah Öcalan a declarat încetarea încercărilor sale de a re-aborda și de a stabili un dialog cu guvernul turc, PKK fiind comandanți responsabili de conflict. PKK și-a intensificat apoi activitățile armate, începând cu un atac cu rachete pe o bază marină din İskenderun, soldat cu uciderea și rănirea a 13 soldați. La 18 și 19 iunie au izbucnit lupte grele, care au dus la moartea a 12 luptători PKK, 12 soldați turci și răniți de 17 soldați turci, în timp ce PKK a lansat trei atacuri separate în provinciile Hakkari și Elazig În iunie 2015, principala militie kurdă siriană, YPG, și principalul partid pro-kurd al Turciei, PSP, au acuzat Turcia că permitea soldaților ISIL să treacă granița și să atace orașul kurd Kobanî din Siria . Conflictul dintre Turcia și PKK a escaladat în urma atacului cu bombă de la Suruç din 2015 asupra activiștilor progresiști, care a fost acuzat de un grup afiliat turc ISIL. În timpul operațiunii Martirul Yalçın, Turcia a bombardat presupusele baze PKK din Irak și bazele PYD din regiunea kurdă a Siriei Rojava, încheind efectiv încetarea focului (după multe luni de tensiuni în creștere) și uciderea a doi polițiști în orașul Ceylanpınar. PKK nu a revendicat atacul. Turbulențele de război din Turcia au bombardat de asemenea baze YPG în Siria. Violența sa răspândit în curând pe întreg teritoriul Turciei. Multe afaceri kurde au fost distruse de mulțimi. S-au atacat și sediile și sucursalele Partidului Democrat Pro-kurd al Poporului (HDP). Există rapoarte de ucidere a civililor în mai multe orașe și sate populare din Kurd. Consiliul Europei și-a exprimat îngrijorarea cu privire la atacurile asupra civililor. Numărul victimelor din 23 iulie a fost estimat de guvernul turc ca fiind 150 de ofițeri turci și peste 2000 de rebeli kurzi uciși (până în septembrie). În decembrie 2015, operațiunile militare turcești din regiunile kurde din sud-estul Turciei au ucis sute de civili, au distrus sute de mii și au provocat distrugeri masive în zonele rezidențiale. Potrivit raportului Human Rights Watch (HRW), "grupurile locale pentru drepturile omului au înregistrat peste 100 de decedați civili ". În primăvara anului 2016 a apărut o creștere sezonieră în activitatea de luptă. În mai, un elicopter Bell AH-1 SuperCobra din Bell Bell a fost documentat împușcat de un MANPADS organizat de PKK. Atât Turcia, cât și PKK au comis numeroase încălcări ale drepturilor omului în timpul conflictului. Fostul ambasador francez în Turcia Eric Rouleau afirmă:  Potrivit Ministerului Justiției, în plus față de cele 35.000 de persoane ucise în campanii militare, 17.500 au fost asasinați între 1984, când conflictul a început și 1998. Un număr de 1.000 de persoane au fost asasinate în primele nouă luni ale anului 1999. Potrivit presei turce, autorii acestor infracțiuni, dintre care nici unul nu au fost arestat, aparțin grupurilor de mercenari care lucrează direct sau indirect pentru agențiile de securitate. PKK a fost responsabil pentru o serie de decese civile, chiar dacă acest număr este mai mic decât cel comis de guvern. Numărul total de decese civile comise de PKK între 1989 și 1999 a fost determinat de 1,205 de către setul independent de date privind violența unilaterală de la Uppsala . Această violență a vizat membrii familiei grănicerilor din sat. În masacrul Pînarcık din 1987, revendicat de PKK în publicația sa Serxwebûn, s-au ucis 30 de săteni. Atacurile PKK asupra civililor au persistat până când organizația a realizat că acestea dăunează prestigiul lor internațional.

Concluzii

Timp de mulți ani, terorismul a fost perceput ca un concurs între două părți: pe de o parte, un grup de oameni sau o organizație și, pe de altă parte, un stat suveran. Cu toate acestea, în cursul celei de-a doua jumătăți a secolului XX, diferite țări au început să folosească organizații teroriste pentru a promova interesele statului în domeniul internațional. În unele cazuri, statele au înființat organizații teroriste "marionetă", al căror scop este să acționeze în numele statului sponsor, să promoveze interesele statului și să-și reprezinte pozițiile pe fronturi interne sau regionale. În alte cazuri, statele sponsorizează organizațiile existente, pe baza intereselor reciproce. Statul patron oferă organizației teroriste beneficiare sprijinul politic, asistența financiară și sponsorizarea necesare pentru menținerea și extinderea luptei sale. Patronul folosește beneficiarul pentru a comite acte de terorism ca mijloc de răspândire a ideologiei acestuia în întregul cuvânt sau, în unele cazuri, patronul se așteaptă ca beneficiarul să obțină controlul asupra stării în care locuiește sau să-și transmită ideologia pe sectoare largi A publicului larg. Terorismul sponsorizat de stat poate atinge scopuri strategice în care utilizarea forțelor armate convenționale nu este practică sau eficientă. Costurile ridicate ale războiului modern și îngrijorarea cu privire la escaladarea neconvențională, precum și pericolul de înfrângere și lipsa de dorință de a apărea ca Agresor, au transformat terorismul într-o armă eficientă, convenabilă și în general discretă pentru atingerea intereselor statului în domeniul internațional. Astfel, organizațiile teroriste au diferite opțiuni pentru a obține capacitatea nucleară sau un dispozitiv nuclear. Este important să ne amintim că organizațiile teroriste nu au, de obicei, scrupule morale și nu se tem de un răspuns nuclear sau de daune intereselor lor internaționale ca urmare a folosirii armelor nucleare (o teamă care a împiedicat statele suverane să folosească arme de acest fel în război și timp de pace ). Toți acești factori fac organizațiile teroriste mai periculoase în termeni nucleari decât statele suverane.

Pentru a înțelege mai bine posibila evoluție a situației din această zonă, am prezentat succint câteva elemente definitorii, după care am prezentat opinii referitoare la perspectiva evoluțiilor în această zonă, la care am adăuga câteva remarci personale. Orientul Mijlociu este o regiune în care se intersectează interesele și sferele de influență ale marilor puteri, dintre care se detașează Statele Unite și Rusia. Chiar și în statele cu o situație politică relativ stabilă sunt posibile conflicte etnice și sectare. Orientul Mijlociu este în mod tradițional, văzut ca un uriaș depozit de energie, chiar dacă semnificația regiunii pentru stabilitatea politică globală depășește cu mult interesele energetice ale statelor industrializate. Orientul Mijlociu deține un loc important pe scena politică internațională și pentru faptul că este o sursă de multiple amenințări, între care cele mai semnificative sunt exportul de fundamentalism islamic și terorism, traficul de droguri și posibila proliferare a armelor de distrugere în masă. Pe alt plan, integritatea teritorială a unor state din regiune este în pericol (de exemplu Irak și Afganistan), în timp ce războiul civil este foarte aproape în alte state (cum ar fi Pakistan și Liban). În consecință, situația Orientului Mijlociu este extrem de complicată, cu un grad mare de periculozitate, un eventual conflict sionisto-iranian având un grad mare de implicare la nivel mondial: SUA, China, Rusia, U.E., Venezuela și alte state mari. Economia mondială va avea mult de suferit datorită unui conflict mondial. Terorismul rămâne o problemă globală deoarece acest fenomen nu poate fi stopat oricât de mult s-ar dori acest lucru. Paul Robinson, fost director asociat de securitate națională la laboratoarele naționale Los Alamos, SUA, a atras atenția: „ Numărul de lucruri pe care un terorist le poate face este de departe mai mare decât am putea să ne imaginăm. Noi vom fi întotdeauna în postura de a presupune rațional viitoare acțiune a unui adversar de cele mai multe ori irațional”. Atâta timp cât nevoia de resurse de petrol, cât consumul statelor mari va crește, iminența unui război este foarte mare. Un argument concludent îl reprezintă declasificarea unor documente britanice secrete din 2004 ce demonstrează interesul SUA pentru petrolul din Orientul Mijlociu. Mai mult de atât, aceste documente relatează faptul că SUA dorea cu orice preț petrol și că ar fi atacat cu orice preț Arabia Saudită, Kuweit și Abu Dhabi pe la mijlocul secolului XX. Prin urmare se spune că istoria este „magistra vitae” și că noi oamenii ar trebui să tragem unele concluzii și să evităm cu orice preț atrocitățile comise în al Doilea Război Mondial când au murit peste 50 de milioane de oameni sau în Primul peste 8 milioane. De aceea fiecare decizie trebuie gândită și luată în interesul cetățeanului și al locuitorului.

Bibliografie

George Friedman, Următorul deceniu, Ed. Litera, București, 2011,

Olteanu Gabriel Ion, coord., Structurile infracționale și activitățile ilicite desfășurate de către acestea, Ait Laboratoires, București, 2008,

Pașcu, I.M., Combating Terrorism. NATO and Transatlantic Dimension, București, Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară, 2012,

Randall Law, Terrorism- a history, Willey, London, 2010,

https://www.fbi.gov/investigate/terrorism

http://www.arduph.ro/domenii/diu-si-terorismul/consideratii-generale-privind-terorismul/

David Rapoprt, Inside Terrorist organizations, Frank Class, London, 2013,

Tony Wragg, An analysis of the effect of ideology on the life expentancy of Terrorist organisations, Aauflage, Germany, 2008,

Mădălina Virginia Antonescu, Doctrina neo-machavelică în contextul provocărilor globaliste, Lumen, București, 2011,

Fuller, Graham E., The Future of Political Islam, Palgrave MacMillan, London, 2008,

Johannes J. G. Jansen The Dual Nature of Islamic Fundamentalism. Cornell University Press, London, 2010.

Cooper, William Wager; Yue, Piyu, Challenges of the Muslim World: Present, Future and Past. Emerald Group Publishing, UK, 2008,

Youssef Choueiri, Islamic Foundamentalism, Continuum, New York, 2010,

Roy, Olivier , The Failure of Political Islam. Harvard University Press. London, 2015,

Stefan Aubrey, The new dimension of international terrorism, Hochschoolverlag, Germany, 20014,

Roy, Sara Hamas and Civil Society in Gaza: Engaging the Islamist Social Sector. Princeton, NJ: Princeton University Press, London, 2011,

Mishal, Shaul; Sela, Avraham, The Palestinian Hamas: Vision, Violence, and Coexistence.: Columbia University Press., New York , 2008,

Mueller, Sebastian , Hawala. An Informal Payment System and Its Use to Finance Terrorism (1st ed.). Saarbrücken, Germany: VDM Verlag, 2008,

Yousef, Mosab Hassan , Son of Hamas. Carol Stream, Illinois: Tyndale House. 2010,

Ali Laidi, Efectul de bumerang – Cum a determinat globalizarea apariția terorismului, Editura House of Guides,Bucurelti, 2007,

Paul L. Williams, Al Qaeda frăția terorii, Editura Lucman, București, 2014,

Nafeez Mossadeq Ahmed, La guerre contre la vérité, Résistances, Demi-Lune, Paris, 2007,

Burke, Jason , Al-Qaeda: The True Story of Radical Islam (revised ed.). London: Penguin. 2013,

Mannes, Aaron Profiles In Terror: The Guide To Middle East Terrorist Organizations. Lanham, Maryland: Rowman & Littlefield Publishers. 2004,

Casier, Joost Jongerden, Nationalisms and Politics in Turkey: Political Islam, Kemalism and the Kurdish Issue, Taylor & Francis, 9 August 2010.

http://www.telegraph.co.uk/news/uknews/terrorism-in-the-uk/10077373/Graphic-terrorist-attacks-by-al-Qaeda-Islamist-and-Islamic-terrorist-groups-2001-2011.html

http://www.geocurrents.info/geopolitics/insurgencies/mapping-isis-at-the-institute-for-the-study-of-war

https://www.fbi.gov/stats-services/publications/terrorism-2002-2005

§ANEXA 1

Atacurile Al Qeda în Europa în perioada 2001-2011

§ANEXA 2

§ANEXA 3