Obligația de Întrețineredocx

=== Obligaţia de întreţinere ===

Introducere

Obligația de întreținere reprezintă îndatorirea unei persoane de a acorda altei persoane cele necesare traiului, în condițiile în care aceasta se află în stare de nevoie. Starea de nevoie înseamnă că persoana în cauză nu își poate asigura existența, cu alte cuvinte nu își poate procura cele necesare traiului (hrană, îmbrăcăminte, medicamente, locuință, etc.) deoarece nu are deloc venituri sau nu are venituri îndestulătoare, ori nu are economii sau bunuri de prisos pe care să le poată valorifica în vederea asigurării curente a întreținerii.

Obligația de întreținere se poate naște din raporturile de căsătorie, precum obligația de întreținere dintre soți sau dintre foștii soți. Aceasta se poate naște de asemenea, și din unele relații asimilate celor de familie, cum ar fi obligația de întreținere a copilului celuilalt soț cât timp este minor, în cazul în care părinții firești sunt morți, dispăruți sau la nevoie, obligația de întreținere a copilului luat spre creștere fără întocmirea formalităților legale pentru adopție, cât timp copilul este minor, dacă părinții firești sunt morți , dispăruți sau în nevoie.

Moștenitorii persoanei care a fost obligată la întreținerea unui minor sau care i-a dat întreținere fără a avea obligația legală să o facă sunt îndatorați sa-i acorde întreținere acelui copil.

Datorită faptului că se bazează pe un fundament moral-etic, obligația de întreținere impune celor care o incubă o sarcină grea și dificilă.

În această lucrare, intitulată „Obligația legală de întreținere” , am încercat sa conturez tot ceea ce este necesar pentru ca o persoană să înțeleagă cu ușurință atât drepturile cât și obligațiile pe care le avem noi, ca oameni , față de cei apropiați, precum și măsurile care se iau în condițiile în care aceste obligații nu sunt respectate. Aceste măsuri constând în intentarea de procese pentru plătirea pensiilor alimentare în cazul copiilor minori sau a pensiei de întreținere în alte cazuri expres prevăzute de lege.

Lucrarea este structurata în cinci capitole, astfel:

– capitolul I denumit sugestiv „Considerații introductive”, am definit noțiunea de obligația legală de întreținere, am arătat fundamentul și caracterele generate ale obligației de întreținere, condițiile în care există obligației de întreținere și persoanele între care există obligația legală de întreținere;

– capitolul II intitulat „Obligația de întreținere dintre soți „ s-a prezentat ipotezele în care soții își datorează întreținere, s-a arătat data de la care se datorează obligația de întreținere dintre soți, obiectul și cuantumul acesteia, felul și modalitățile de executare a ei și cazurile în care încetează plata ei.

– capitolul III intitulat „Obligația de întreținere între foștii soți” arata rațiunea pentru care foștii soți își datorează întreținere, s-a arătat data de la care se datorează întreținere între foștii soți, cuantumul acesteia, felul și modalitățile de executare a ei și cazurile în care încetează plata ei.

capitolul IV denumit „Obligația de întreținere dintre părinți și copii” detaliază obligația de întreținere dintre părinți și copii, arătând bineînțeles cuantumul acesteia, felul și modalitățile de executare a ei și cazurile în care încetează plata ei.

capitolul V intitulat „Alte persoanele între care există obligația legală de întreținere”, prezintă așa cum reiese și din titlu alte categorii de persoanele între care poate exista obligația legală de întreținere.

Lucrarea se încheie cu prezentarea concluziilor.

Capitolul I Considerații introductive

Noțiunea și fundamentul obligației de întreținere

Noțiunea de „obligație” s-a format pe baza unei îndelungate evoluții, în procesul de tranziție de la societatea gentilică la societatea politică.

În legătură cu originea obligației s-au formulat mai multe teorii.

Potrivit primei teorii, obligația nu s-a născut între indivizi ci între ginți, deoarece pater familias nu putea să aibă raporturi juridice cu cei aflați sub puterea sa.

S-a mai spus că sunt obligații care au precedat apariția contractului și care sunt născute din raporturi de rudenie sau din legături religioase, fiind astfel obligații precontractuale sau statuare.

Alții, pornind de la obiceiurile unor popoare primitive, unde cel ce a primit un dar, are datoria de a face la rândul lui un alt dar, găsește în acest obicei originea unui tip special de obligații.

Alți autori arată că originea obligației trebuie căutată în practicile magice sau religioase ale romanilor. S-a pornit astfel de la legământul făcut de o persoană, prin jurământ sau de la practica înscrierii numelui unei persoane pe o tăbliță care era abandonată zeilor și astfel, în virtutea unui ritual, promisiunea făcută devenea obligatorie.

S-a mai susținut că originea obligației trebuie căutată în delicte.

Totuși delictele nu dădeau loc prin ele însele decât la un drept de răzbunare. De abia mai târziu a apărut înlocuirea dreptului de răzbunare cu o despăgubire.

Există, deci, multe teorii cu privire la originea obligației, pe cât de multe, pe atât de diverse.

O concluzie a tuturor acestor teorii ar fi aceea că originile obligației trebuie căutate undeva în trecutul îndepărtat al omenirii, poate chiar la începuturi, când exista doar ceata primitivă, iar raporturile cu natura și cele interumane ce abia se închegau i-a făcut pe membrii speciei Homo Sapiens să înceapă să aprecieze în mod conștient ambinomia Bine – Rău atât în mediul natural cât și în cel social, să caute să promoveze în mod deliberat pe cel dintâi și să-l combată pe cel de-al doilea printr-o serie de interdicții cu caracter social, religios, dar și juridic.

În acest sens se poate spune că apariția normelor juridice cu caracter prestabilit, obligatoriu și sancționate precis ( cu precizie) este strâns legată de procesul antropogenezei, ele urmărind apoi o cale ascendentă cu dezvoltarea însăși a societății omenești.

În ultima fază a epocii pietrei cioplite când din ceată s-au desprins grupe mari de rude și când filiația dinspre mamă ( matrilineară ) era singura posibilă de a se dovedi s-au constituit anumite îndatoriri, obligații familiale.

În această perioadă denumirile de „tată”, „mamă”, „frate”, „soră” încetează să mai fie simple apelative de politețe ci implicau îndatoriri reciproce concrete, a căror totalitate constituia o parte esențială a orânduirii sociale din acea perioadă.

Mai târziu, în epoca bronzului, nu mai exista familia matriarhală, în cadrul ginții și tribului celula economică principală a societății fiind marea familie patriarhală.

Atunci obligațiile sporesc în amploare și diversitate datorită circulației tot mai intense a bunurilor în operațiile de schimb. Din ideea de echitate se dezvoltă cea de reciprocitate în domeniul schimburilor de bunuri, la început sub forma darurilor, apoi și în schimbul de produse.

În epoca statului geto-dac intensificarea schimburilor comerciale și a circulației monedei au implicat, în mod sigur, existența unor norme corespunzătoare obligațiilor și contractelor, dar nu dispuneau de informații cu privire la ele.

În schimb în perioada de existență a Daciei Romane știm că materia obligațiilor cunoaște o reglementare amănunțită și evoluată datorită faptului că în Dacia, ca și în alte provincii, această epocă se caracterizează printr-o mare înflorire a producției și schimbului de mărfuri.

Obligațiile, în special obligațiile contractuale, sunt supuse unui regim juridic extrem de complex, rezultat din împletirea unor elemente de drept civil, de drept al ginților și de drept autohton.

Problema aplicării dreptului roman în Dacia în privința obligațiilor este ilustrată de mai multe izvoare de o importanță deosebită pentru istoria dreptului.

În aceste izvoare sunt și așa-zisele „tăblițe cerate” care datează din anul 67d.Hr. și al căror conținut juridic este variat, cele mai multe fiind contracte consensuale, o formă evoluată în sistemul roman de obligații.

Reguli comune aplicabile romanilor și peregrinilor în Dacia găsim și în materia de delicte ca izvor al obligațiilor.

Din perioada evului mediu avem informații precum că obligațiile reciproce se stabileau cu ocazia unor ceremonii ca botezul, cununia, prilej cu care se schimbau daruri și contradaruri ce amintesc de străvechiul potloch.

Ca persoane libere și egale, membrii obștii aveau capacitatea de a încheia diverse tranzacții sub formă de contracte.

Familia acestei epoci se bucură de o puternică solidaritate între membrii ei, ce se manifestă în îndatorirea de întreținere reciprocă între soți și între părinți și copii.

În feudalismul dezvoltat, legea țării consacra ca izvor al obligațiilor contractul și delictele, cu tendința spre răspunderea personală, după cum arăta cronicarul Miron Costin.

În ceea ce privește familia, tradiția geto-dacă a transmis familiei românești unele trăsături apreciate ca democrație în comparație cu familia romană socotită aristocrată.

Dreptul cutumiar românesc stabilea o anumită egalitate între soți, izvorând și din condițiile de viață ale obștei. De asemenea, părinții nu mai aveau drept absolut asupra copiilor, putând să-i și vândă, ci dimpotrivă, acum accentul cădea pe obligația de întreținere și protecție.

În codurile Calimach și Caragea întocmai sub regimul turco-fanariot se dezvoltă o adevărată teorie a obligațiilor prin receptarea celor mai noi reglementări în materie, spre deosebire de legiuirile anterioare care se mărgineau la o reglementare cazuistică.

Astfel sunt tratate într-o formă sistematică numeroase aspecte privind izvoarele obligațiilor, criteriile de clasificare a acestora, elementele esențiale ale contractelor și cele specifice.

Izvoarele obligațiilor sunt legea, tocmeala (contractul) și vătămarea adusă cuiva (delictul).

În ceea ce privește familia și îndatoririle membrilor săi, Legiuirea Caragia obliga pe tată să-și înzestreze fiica din averea lui, iar dacă tatăl murea, frații miresei erau datori să o înzestreze din averea părintească.

Mai târziu, în dreptul modern, materia obligațiilor s-a dezvoltat atât pe planul teoriei, al legislației, cât și al practicii judiciare ca o consecință firească a dezvoltării economiei de schimb, fiind proclamate ca principii fundamentale: autonomia de voință, egalitatea părților în fața legii și libertatea părților în contract.

În legătură cu izvoarele obligațiilor, Codul civil român din 1864 intrat în vigoare la 1 decembrie 1965, prevedea, ca și în Dreptul iustinianeu, că acestea sunt contractele, delictele, cvasicontractele și cvasidelictele, în timp ce după Codul civil austriac aceste izvoare erau legea, contractul și paguba suferită.

Dreptul ungar nu avea dispoziții în materie și atunci doctrina a stabilit ca izvoare a obligațiilor actul juridic, ținuta ilicită și alte fapte sau circumstanțe, adică legea.

Urmărind firul cronologic, în perioada instaurării regimurilor totalitare, în domeniul obligațiilor s-au manifestat însemnate tendințe de abandonare a unor dispoziții și principii ale Codului civil din 1864.

Mai târziu, în epoca contemporană, dreptul este marcat de reglementări fundamentale în ceea ce privește statutul persoanei și nu numai și anume Decretul nr. 31-1954 privitor la persoanele fizice și juridice și Decretul nr. 32- 1954 pentru punerea în aplicare a Decretului 31- 1954 și a Codului familiei.

Obligația de întreținere a fost îmbunătățită prin D. nr. 130 din 2 aprilie 1949. Ca efect al stabilirii filiației față de părinți, copilul din afara căsătoriei dobândea aceeași situație legală ca și copilul din căsătorie putând introduce acțiune în justiție prin care să ceară pretinsului tată obligarea la plata întreținerii, sub singura condiție de a dovedi faptul coabitării acestuia cu mama copilului în timpul concepțiunii.

Revăzând întreaga evoluție a procesului de elaborare a obligației, atât a obligației specifice dreptului civil, adică cea născută din contracte, cât și a obligației născute din delicte, ori a obligației născute din legăturile de rudenie specifică dreptului familiei, constatăm că în toate fazele, elementul dominant a fost cel al răspunderii întemeiat la origine prin constrângerea materială. Societatea gentilică a recurs la asemenea forme de constrângere, întrucât numai ele erau de natură să constituie o garanție autentică, în acel stadiu de dezvoltare al ideilor și instituțiilor.

La capătul acestei evoluții, concepția primitivă, potrivit căreia obligația era văzută ca o stare de aservire fizică, se transformă.

În stadiul final, obligația apare ca un raport juridic în temeiul căruia creditorul are dreptul de a pretinde o prestație de la debitor.

Conceptul de obligație, ajuns în stadiul perfectei elaborări, presupune un raport juridic caracterizat printr-un înalt grad de abstractizare. La origine însă, asa cum am aratat mai sus obligația a fost o simplă legătură materială, fizică, legătură care s-a spiritualizat, s-a juridicizat într-un îndelungat și complex proces de evoluție.

În dreptul familiei obligația izvorăște din legătura de rudenie, ea însăși avându-și principalul izvor în familie sau în legăturile din afara ei. În concepția populară rudenia putea fi de sânge, prin alianță și spirituală. Rudenia de sânge este cea prin care sunt legați copiii de părinți și frații între ei, cea spirituală este legată de botez și cununie, iar cea prin alianță are la bază căsătoria. Urmând raționamentul rezultă că un izvor al obligației este căsătoria.

Căsătoria este generatoare de obligații atât între părinți și copiii, cât și între soți.

De-a lungul timpului obligația de întreținere a primit diverse denumiri printre care cele mai folosite în practică și în doctrină sunt pensie de întreținere, pensie de urmaș și pensie alimentară. Referitor la aceste denumiri vom analiza pe fiecare în parte arătând rațiunile care au dus la apariția acestora și aspecte criticabile legate de acestea.

Luând cronologic apariția acestor denumiri date obligației de întreținere, prima apărută în practică a fost aceea de pensie alimentară. Această denumire este improprie pentru a desemna obligația de întreținere deoarece această obligație are o sferă mult mai largă decât obligația de a procura pentru o persoană hrana necesară acesteia. Intitulând obligația de întreținere “pensie alimentară” am fi tentați să credem că obligația de întreținere ar consta doar în procurarea de hrană pentru cel ce se datorează întreținerea. Deși obligația de a asigura hrana pentru cel aflat în întreținere este una din cele mai importante obligații sau poate chiar cea mai importantă obligație dintre cele aflate în componenta întreținerii, totuși sunt și alte obligații la fel de importante care se regăsesc în conceptul de întreținere.

În literatura de specialitate, obligația de întreținere este definită ca fiind îndatorirea prevăzută de lege în sarcina unei persoane de a acorda mijloacele necesare traiului altei persoane, atunci când aceasta se află în nevoie din cauza unei incapacități de a munci.

Obligația legală de întreținere este îndatorirea impusă de lege unei persoane de a acorda altei persoane mijloacele necesare traiului inclusiv satisfacerea nevoilor spirituale, precum și – în cazul obligației de întreținere a părinților față de copiii lor minori – mijloacele pentru educarea, învățătura și pregătirea lor profesională.

Obligația de întreținere are un caracter mai complex decât simpla obligație alimentară, căci, deși este destinată, în principal, satisfacerii nevoilor alimentare ale creditorului obligației, ea nu se limitează numai la acestea, având menirea de a satisface și nevoile de locuință, tratament medical, precum și a altor necesități social-culturale.

Codul Civil prevede în Cartea II – Despre familie, Titlul IV – Autoritatea părinteasca, Capitolul II – Drepturile și îndatoririle părintești, art. 499 prevede faptul că:

Alin. 1: “Tatăl și mama sunt obligați, în solidar, sa dea întreținere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum și educația, invatatura și pregătirea sa profesionala”. 

Alin. 2: “Daca minorul are un venit propriu care nu este îndestulător, paringii au obligația de a-i asigura condițiile necesare pentru creșterea, educarea și pregătirea sa profesionala”. 

Alin. 3: “Paringii sunt obligați sa îl intretina pe copilul devenit major, daca se afla în continuarea studiilor, pana la terminarea acestora, dar fara a depăși vârsta de 26 de ani”. 

Alin. 4: “In caz de neînțelegere, întinderea obligației de întreținere, felul și modalitățile executării, precum și contribuția fiecăruia dintre parinti se stabilesc de instanța de tutela pe baza raportului de ancheta psihosociala”. 

Fundamentul obligației de întreținere îl constituie sentimentul de prietenie și afecțiune, care caracterizează relațiile de familie și de conviețuire socială, care cer ca persoanele între care există relații de familie sau relații asemănătoare acestora să nu rămână indiferente în cazul în care unele dintre ele s-ar afla în nevoie din cauza incapacității de a munci.

Rudenia este considerată unul din principalele izvoare ale obligației de întreținere, ea însăși avându-și principalul izvor în familie sau în legăturile din afara ei, între bunici și nepoți, străbunici și strănepoți, între frați și surori, între adoptator și adoptat.

În alte cazuri, prin asimilarea cu relațiile de familie a raporturilor care se nasc între anumite categorii de persoane, legiuitorul a creat între ele obligația legală de întreținere. Astfel, cel care a luat un copil spre creștere, fără a întocmi formele cerute de lege pentru adopție, are obligația să-i presteze întreținerea cât timp este minor, dacă părinții săi firești au murit, sunt dispăruți ori sunt în nevoie. Moștenitorii unei persoane care a fost obligată la întreținerea unui minor sau care i-a dat întreținere fără a avea obligația legală să o facă sunt îndatorați să-i presteze acelui minor întreținere.

Se poate afirma, pe de o parte, că fundamentul obligației de întreținere nu poate fi unilateralizat, pe de altă parte, solidaritatea pe care legiuitorul o consideră ca fiind temelia acestei obligații își are izvorul tot în raporturile de familie propriu-zise sau, uneori, în unele asimilate acestora.

Trebuie avute în vedere nu numai raporturile de familie existente între cei ce o compun, ci și funcțiile pe care familia le are în societate.

Astfel, interesul general este acela ca, prin familie să se asigure baza materială a existenței membrilor ei, și tot prin familie să se cultive înclinațiile firești de întrajutorare, solidaritate și afecțiune care trebuie să caracterizeze această unitate socială.

Deoarece obligația de întreținere este datorată în virtutea legii , scopul acesteia este ca persoanele aflate în nevoie din cauza incapacității de a munci, să fie întreținute de către persoanele care le sunt apropiate. Un astfel de scop concordă cu interesele familiei – de solidaritate între membrii ei și cele ale societății, de sprijinire a persoanelor aflate în nevoie din cauza incapacității de a munci, aceast lucru însemnând că scopul instituției obligației legale de întreținere este deopotrivă personal și social.

Întrucât este datorată în virtutea legii, întreținerea a fost calificată a fi ”o creanță de tip special”, căreia îi este indiferentă voința părților de a intra într-un asemenea raport obligațional. Altfel spus, legea stabilește categoriile de persoane îndreptățite la întreținere în raport cu altele.

Noțiunea de obligație în alte ramuri de drept

„Obligatio est iuris vinculum quo necessitate adstcinqimur alicuius solvendae rei secundum nostrae civitatis iuro” ( Obligația este o legătură de drept prin care suntem siliți a plăti ceva conform dreptului cetății noastre).

Această definiție a obligației aparține lui Justinian, definiție care însă, se apropie foarte mult de accepțiunea modernă a obligației.

Nu este, însă, o definiție lipsită de imperfecțiuni, întrucât aceasta înfățișează numai un aspect al obligației și anume, situația debitorului, fără să se amintească despre dreptul creditorului.

Pornind de la această definiție a lui Justinian și apreciată de unii autori ca fiind criticabilă este evident faptul că o studiere a obligațiilor, a domeniilor și ramurilor de drept în care aceasta se întâlnește prezintă o importanță considerabilă, atât din punct de vedere practic, cât și din punct de vedere teoretic.

Interesul practic se evidențiază, în primul rând, prin multitudinea, complexitatea și nesfârșita varietate a raporturilor juridice pe care oamenii, sub impulsul cerințelor permanente ale vieții, le leagă în fiecare clipă.

Pentru a-și satisface cele mai elementare cerințe ale vieții de toate zilele, cum ar fi procurarea celor necesare traiului, transportul, achiziționarea unor diverse locuri, oamenii încheie zilnic felurite contracte generatoare de obligații astfel încât putem spune că obligația este prezentă în aproape toate ramurile de drept.

Alături de aceste raporturi juridice, create prin voința oamenilor, apar altele, care se nasc independent de voința acestora. Un exemplu în acest sens sunt obligațiile pe care le implică principiul răspunderii civile în virtutea căruia oricine provoacă altuia prejudicii este ținut, sub anumite condiții, să-l despăgubească.

Așadar, cele mai obișnuite acte ale vieții cotidiene sunt tot atâtea surse de raporturi juridice generatoare de obligații.

Obligația privită sub aspectul său de creanță, implicând un drept asupra bunurilor debitorului, ca o garanție a executării prestației la care acesta s-a angajat constituie o valoare patrimonială.

Desigur, în patrimoniu, alături de drepturile de creanță, se află și drepturile reale care se constituie, în general, tot prin intermediul acestui instrument juridic, care este obligația. Astfel, vânzarea unui bun se realizează prin contract care este principalul izvor de obligații. Dacă este vorba de un corp cert, atunci contractul de vânzare dă naștere la obligația de a transmite dreptul de proprietate.

Importanța practică a studierii obligațiilor apare și atunci când este vorba de activitatea economică a întreprinderilor care cunoaște un lanț complex de raporturi juridice, creanțe și obligații, fără de care, de altfel, orice activitate economică este de neconceput.

La baza oricărei activități a unei organizații economice se află angajamente ale oamenilor care îmbracă acest aspect juridic: angajații își asumă obligații față de întreprindere, firmă, iar aceasta, la rândul ei, este obligată față de cei angajați.

Aceste aspecte sunt înscrise în contractul de muncă, raport juridic generator de drepturi și obligații și obiect al ramurii de drept al muncii.

De altfel, chiar din momentul înființării întreprinderii, firmei, persoană juridică, toată viața acesteia se exprimă printr-o țesătură infinită de contracte, izvoare de creanțe și datorii.

În primul rând înființarea firmei presupune un contract, un raport juridic ce cade sub incidența ramurii de drept comercial.

Apoi, procurarea materiilor prime, de pildă se realizează prin intermediul contractelor. Circulația produselor spre destinatarii lor se face tot cu ajutorul contractelor care generează astfel creanțe și obligații.

În sfârșit, plata este tot un act juridic, generator de obligații, fie că se prezintă sub accepția sa juridică de executare a obligației, fie că se înfățișează numai ca plată a prețului, efectuată cu ajutorul monedei care, la rândul ei, fără a înceta să îndeplinească celelalte funcții specifice (cum ar fi cea de mijloc de calcul economic), este tot un instrument juridic, expresie a unui raport de obligație.

Așadar, orice activitate economică, încă de la punctul său de plecare și până la finalizarea ei se înfățișează ca o țesătură complexă de creanțe și datorii, presupune o activitate juridică tot atât de intensă ca și cea economică, cu care se află într-o legătură atât de strânsă, încât orice defecțiune de ordin juridic survenită chiar în privința unui singur contract poate periclita activitatea întregii organizații, iar uneori poate avea implicații mult mai întinse, afectând și activitatea altor organizații economice. Orice nerespectare a disciplinei contractuale dă naștere la răspunderi, care se înfățișează tot sub forma de raporturi de obligații.

Raportul juridic de obligații apare astfel ca o pârghie principală în procesul de realizare a activității economice a întreprinderilor, firmelor, organizațiilor economice.

Este evidentă și cunoscută, pornind de la cele spuse până acum, importanța pe care obligațiile o prezintă în cadrul relațiilor economice internaționale și în special a relațiilor de comerț exterior.

Studiul obligațiilor prezintă un considerabil interes teoretic și datorită concepțiilor filozofice, economice, politice și morale ce și-au găsit expresia în principiile care guvernează materia obligațiilor.

Datorită legăturilor lor cu viața economică și cu cerințele permanente ale oamenilor, obligațiile au dobândit o anumită tehnicitate cu un caracter profund științific, ceea ce a făcut să se impună cu autoritate în toate ramurile dreptului, în măsura în care acestea cunosc raporturi juridice de obligații.

Ori de câte ori diferitele ramuri ale dreptului nu cuprind dispoziții specifice, sunt chemate să se aplice regulile care cârmuiesc obligațiile civile în general.

Actul juridic, spre exemplu, principal izvor de obligații, a cărui reglementare se află în teoria generală a obligațiilor, își găsește aplicare în cele mai diferite ramuri ale dreptului precum dreptul muncii, dreptul familiei, dreptul maritim, dreptul aerian, dreptul internațional privat, dreptul internațional public etc.

De asemenea, răspunderea civilă, instituție fundamentală a teoriei generale a obligațiilor si a dreptului civil, își găsește aplicare în dreptul familiei, în dreptul penel, dreptul administrativ, dreptul internațional privat, dreptul internațional public etc.

Acestea sunt numai câteva exemple de natură să demonstreze în ce măsură principiile guvernând obligațiile civile, în general, au depășit cu mult cadrul dreptului civil, fiind întâlnite în toate celelalte ramuri ale dreptului, care îi devin astfel, în multe privințe, tributare.

Ca o concluzie a celor spuse până acum se distinge faptul că există o multitudine de tipuri de obligații aplicabile în tot atâtea ramuri de drept, începând cu obligațiile civile, în general, pe care le implică principiul răspunderii civile și continuând cu obligațiile pe care le implică răspunderea penală, cea disciplinară, cea administrativă etc.

Mai putem spune doar că răspunderea juridică cunoaște o varietate de forme care implică tot atâtea obligații.

Caracterele generale ale obligației de întreținere

Caracterele juridice ale obligației de întreținere rezultă din normele juridice care o reglementează, precum și din scopul ei, întrucât ea se înfățișează atât ca o creanță, cât și ca o datorie de întreținere, respectiv atât ca un drept, cât și ca o obligație. Prin caracterele ei juridice, aceasta se deosebește de celelalte obligații reglementate de Codul civil.

Caracterele obligației de întreținere susceptibile în oarecare măsură de formulări diferite sunt:

este imperativă;

este o obligație menită să satisfacă în mod permanent nevoile creditorului întreținerii;

este o obligație personală atât în privința creditorului cât și în privința debitorului;

este o obligație de regulă reciprocă;

este o obligație de executare succesivă;

este o obligație de regulă divizibilă, atât activ cât și pasiv, când sunt mai mulți creditori sau mai mulți debitori;

este o obligație variabilă ca întindere, fel și mod de executare, în funcție de nevoile creditorului și de posibilitățile creditorului;

este o obligație cu caracter complex.

Caracterul imperativ:

Legiuitorul a stabilit categoriile de persoane între care există obligația legală de întreținere, condițiile în care se datorează, limitele între care se stabilește întreținerea, precum și ordinea în care se datorează întreținerea.

Normele legale privitoare la obligația de întreținere sunt imperative, fiind prevăzute în scop de ocrotire, ceea ce arată că părțile nu o pot înlătura sau restrânge prin acte juridice. În principiu, convențiile și actele unilaterale de renunțare definitivă la dreptul de întreținere nu sunt valabile.

Odată ce a luat naștere dreptul la întreținere, cel îndreptățit poate să nu și-l valorifice, ceea ce înseamnă că renunțarea pentru trecut la întreținere este valabilă.

Caracterul imperativ al obligației de întreținere rezultă deci din faptul că este o îndatorire ce se impune pe tot timpul cât creditorul se află în nevoie din cauza incapacității de muncă, ceea ce face ca părțile să nu o poată înlătura sau restrânge cu anticipație prin actele juridice. Totuși s-a considerat valabilă convenția prin care părinții au stabilit de comun acord contribuția fiecăruia la cheltuielile impuse de creșterea și educarea copilului minor, dacă prin ea nu se nesocotesc drepturile acestuia.

Ca urmare convențiile și actele unilaterale, de renunțare definitivă pe viitor la dreptul de întreținere în întregime sau chiar și numai în parte, prin restrângerea dreptului sunt nevalabile. Vor fi însă valabile renunțările sau restrângerile temporare ale dreptului de întreținere încuviințate de instanța judecătorească.

Este deci considerată valabilă convenția prin care părinții au stabilit de comun acord contribuția fiecăruia la cheltuielile impuse de creșterea și educarea minorului sau cea prin care părintele căruia nu i s-a încredințat copilul să fie scutit, parțial sau total, de plata întreținerii, dar numai temporar, până se va redresa material, dacă printr-o asemenea convenție nu se nesocotesc drepturile copilului.

În acest sens ,, dacă instanța constată că părintele căruia i s-a încredințat copilul minor spre creștere și educare este în măsură să-i asigure singur condițiile materiale necesare, poate să încuviințeze învoiala dintre părți prin care cel căruia nu i s-a încredințat copilul este scutit temporar de contribuția sa ori este obligat la o contribuție mai mică. Schimbarea ulterioară a situației materiale a părintelui care s-a obligat să suporte singur cheltuielile de întreținere va putea justifica revenirea la instanță asupra hotărârii de sistare a plății datorate de celălalt părinte’’.

În ceea ce privește renunțarea la întreținere datorată pentru trecut ea trebuie considerată valabilă, pentru că se presupune că atât timp cât n-a solicitat-o cel îndreptățit nu s-a aflat în nevoie.

În practica judiciară, s-a stabilit regula că pensia de întreținere se datorează numai pentru viitor, de la data când a fost cerută prezumându-se că numai de la această dată creditorul ei a fost în nevoie.

Caracterul personal:

Obligația de întreținere are caracter personal atât în privința creditorului cât și a debitorului , deoarece legea o prevede numai între anumite persoane și numai pentru a asigura existența persoanelor îndreptățite la întreținere.

Din aceast caracter rezultă următoarele consecințe: creanța de întreținere este insesizabilă, ea neputând fi urmărită decât pentru datorii de alimente, de chirii sau pentru datorii corespunzătoare altor creanțe privilegiate asupra mobilelor. Obligația de întreținere este incesibilă atât activ cât și pasiv, ceea ce înseamnă că dispozițiile Codului Civil privitoare la cesiunea de creanță , novație prin schimbare de debitor sau stipulație pentru alții nu se pot aplica obligației legale de întreținere.

Obligația legală de întreținere este netransmisibilă moștenitorilor atât activ cât și pasiv. Cu toate acestea obligația de întreținere trece la moștenitorii celui care a fost obligat să întrețină un minor sau care l-a întreținut fără să fi avut această obligație , dacă părinții minorului au murit, sunt dispăruți sau sunt în nevoie . Excepția aceasta nu schimbă cu nimic caracterul personal și netransmisibil al obligației.

În practica judiciară s-a decis că este admisibilă compensarea judecătorească, eventual numai în parte, între părinții divorțați, în cazul în care copii minori sunt încredințați unui părinte, iar ceilalți celuilalt părinte.

Obligația de întreținere nu poate forma obiectul acțiunii oblice, dar cu toate acestea creditorii debitului obligației de întreținere vor putea cere, pe această cale, dacă există temeiuri suficiente, fie reducerea, fie sistarea întreținerii, atunci când au intervenit noi situații care justifică o asemenea măsură.

Caracterul reciproc:

Obligația de întreținere este de regulă reciprocă. Obligațiile cu mai mulți creditori sau debitori sunt supuse, cu unele excepții, regulii divizibilității. Această regulă se aplică și obligației de întreținere.

Divizibilitatea activă se referă la cazul când debitorul trebuie să presteze întreținere mai multor creditori, însă nu prevede solidaritatea între aceștia, iar cum solidaritatea nu se prezumă, înseamnă că creanța de întreținere este divizibilă între creditori.

În ceea ce privește divizibilitatea pasivă, ne referim la cazul în care mai multe persoane sunt obligate să întrețină aceeași persoană, se prevede că ele vor contribui la plata întreținerii proporțional cu mijloacele de care dispun, ceea ce înseamnă că datoria de întreținere este divizibilă între debitori.

Celula divizibilității datoriei de întreținere prezintă și o excepție de obligație în solidum și anume, obligația de întreținere a părinților față de copiii minori , pe care legea o impune deopotrivă ambilor părinți, fiecare din ei fiind ținut personal la întreaga îndatorire de întreținere a copiilor, în cazul temeiului legăturii de filiație și nu în acela al reprezentării mutuale ca la solidaritate .

Deci obligația de întreținere are caracter reciproc între: soț și soție, părinți și copii, în cazul în care copiii nu sunt minori, bunici și nepoți, între stăbunici și strănepoți, între frați și surori, între adoptator și rudele acestuia, pe de-o parte, și adoptat și descendenții săi, pe de altă parte.

Cu titlu de excepție, obligația legală de întreținere are caracter unilateral în următoarele situații:

obligația de întreținere a soțului de rea-credință, față de soțul de bună credință, în cazul căsătoriei putative;

obligația de întreținere a soțului vinovat exclusiv de desfacerea căsătoriei față de celălalt soț, după expirarea unui an de la data desfacerii căsătoriei (timp de un an de la rămânerea irevocabilă a hotărârii de divorț din culpa exclusivă a unuia dintre soți obligația de întreținere are caracter reciproc);

obligația de întreținere a soțului divorțat și recăsătorit față de celălalt soț divorțat, care nu s-a recăsătorit;

obligația de întreținere a soțului care a contribuit la întreținerea celuilalt soț față de acel copil (dacă întreținerea a fost acordată cel puțin 10 ani, copilul poate fi obligat să dea întreținere celui ce l-a întreținut, obligația dobândind caracter reciproc);

obligația de întreținere a moștenitorului persoanei obligate la întreținerea unui minor sau care, fără a avea obligația legală, i-a acordat întreținere, față de acel minor;

obligația de întreținere a părinților față de copilul minor și cel major aflat în continuarea studiilor până la vârsta de 25 ani sau, după caz, 26 ani (numai în privința cheltuielilor pentru educare, învățătură și pregătire profesională);

obligația de întreținere a celui care se face vinovat de fapte grave față de cel care avea îndatorirea de a-i acorda întreținere, față de acesta (care nu mai are obligația de a o acorda);

obligația de întreținere a celui care a luat un copil pentru a-l îngriji sau proteja temporar, conform Legii nr.272/2004.

Obligația de întreținere este o obligație cu executare succesivă:

Acest caracter este impus de însăși menirea ei, de a satisface nevoile actuale ale beneficiarului, care se reînoiesc în fiecare zi. Scopul acesteia fiind satisfacerea nevoilor actuale de existență zilnică a creditorului ei, obligația de întreținere se execută prin prestații succesive, de regulă lunare.

Executarea succesivă a obligației de întreținere prin prestații periodice, este impusă de necesitatea finalității realizării acestei obligații, finalitate ce se opune în principiu executării simultane a obligației printr-o prestație unică sub forma unei plăți anticipate a cantității totale de produse în natură, datorate pe viitor, sau a unei sume globale de totalizare a sumelor periodice exigibile în viitor.

Dacă există garanții îndestulătoare că rostul obligației de întreținere poate fi realizat și printr-o executare simultană a obligației, printr-o prestație unică, acest mod de executare trebuie acceptat ca admisibil. Într-o asemenea ipoteză debitorul depune suma globală a întreținerii la CEC, menționând că, creditorul o poate ridica periodic, la termenele anume stabilite prin clauza de retragere.

,,Părțile pot conveni ca pensia de întreținere stabilită în sarcina debitorului sub formă de prestații periodice să fie înlocuite prin depunerea anticipată a sumelor ce reprezintă prestări periodice pe tot timpul stabilit de instanță. Într-o astfel de situație, creditorul obligației de întreținere va fi îndreptățit să primească plata în mod periodic, la termenele stabilite, iar nu deodată sub forma unei sume globale’’.

,,Învoiala intervenită între debitor și reprezentantul creditorului minor cu privire la schimbarea modalității de executare a întreținerii din prestare lunară în plată anticipată – globală nu poate să-și producă efectele decât dacă instanța care a apreciat interesul minorului când a stabilit pensia, confirmă această învoială’’.

Din caracterul succesiv al executării obligației de întreținere decurg următarele consecințe:

întreținerea se acordă, în principiu, de la data introducerii acțiunii în justiție. Dacă introducerea acțiunii a fost întârziată dintr-o cauză imputabilă pârâtului, întreținerea se poate acorda și pentru trecut;

pentru fiecare prestație de întreținere în parte curge un termen de prescripție distinct;

întreținerea nu poate fi acordată sub forma unei prestații unice, globale. În practică s-a decis că părțile pot conveni ca pensia de întreținere stabilită în sarcina debitorului sub forma unor prestații periodice să fie înlocuită prin depunerea anticipată a sumelor datorate, urmând ca plata să se facă periodic, la termenele stabilite, dacă este în interesul creditorului întreținerii.

Obligația de întreținere este variabilă:

Caracterul său, prin excelență variabil, privește cuantumul, felul și modul de executare, în funcție de modificările ce intervin în nevoile creditorului și posibilitățile debitorului. Drept urmare, ea poate fi mărită sau, după caz, micșorată ori chiar suprimată.

Dat fiind faptul că atât existența obligației de întreținere cât și cuantumul, precum și modalitățile concrete de executare a acestora diferă de la caz la caz, în funcție de nevoia celui îndreptățit să pretindă întreținere și posibilitățile celui obligat să o presteze, acestea fiind criteriile generale avute în vedere la stabilirea și la modificarea ulterioară a cuantumului sau a modalităților de executare a obligațiilor. Mai pe scurt obligația de întreținere se modifică în raport de schimbările ce pot interveni în nevoile creditorului, în mijloacele debitorului sau chiar într-amândouă.

Dreptul instanței judecătorești de a mări sau a micșora după împrejurări obligația de întreținere, decurge din dispozițiile legii conform căruia întreținerea se stabilește ca întindere, fel și mod de executare în funcție de nevoile creditorului și mijloacele debitorului.

Caracterul complex:

Obligația de întreținere nu are ca obiect doar asigurarea celor necesare traiului ci și satisfacerea nevoilor de locuință, tratament medical, sau spiritual, iar în cazul copiilor a cheltuielilor pentru educare, învățătură și pregătire profesională.

Condițiile în care există obligației de întreținere

Potrivit legii are dreptul la întreținere numai cel care se află în nevoie , neavând putința unui câștig din cauza incapacității de a munci . Pentru ca obligația de întreținere să se nască și să ființeze este necesară îndeplinirea a două condiții esențiale precum: condiția ca persoana îndreptățită la întreținere să fie în nevoie din cauza incapacității de a munci și condiția ca persoana îndatorată să aibă mijloacele necesare pentru a putea presta întreținerea.

Dacă cel îndreptățit la întreținere este minor, autoritatea tutelară are și ea în temeiul atribuțiilor sale de ocrotire a minorului calitatea procesuală de a promova acțiunea în justiție pentru obligarea celor îndatorați la plata pensiei de întreținere .

A. Condiții cu privire la creditorul obligației de întreținere

Pentru ca o persoană să poată cere întreținere trebuie să îndeplinească cumulativ condiția stării de nevoie și condiția incapacității de a munci.

O persoană se află în stare de nevoie de fiecare dată când nu își poate asigura existența, cu alte cuvinte nu își poate procura cele necesare traiului ( hrană, îmbrăcăminte, medicamente, locuință , etc.) deoarece nu are deloc venituri sau nu are venituri îndestulătoare, fie că nu are economii sau bunuri de prisos pe care să le poată valorifica în vederea asigurării curente a întreținerii .

Din modul de redactare a textului rezultă că se află în nevoie orice persoană care nu se poate întreține din munca sau din bunurile sale. Nu se mai face referire la incapacitatea de a munci dar este de înțeles că cel care nu realizează câștiguri din muncă dar dispune de alte resurse materiale, bunuri care pot fi valorificate, care îi pot asigura traiul nu poate fi considerat în stare de nevoie, astfel nefiind îndreptățit la întreținere.

Persoana care are anumite bunuri aducătoare de venit sau bunuri care nu sunt de strictă necesitate și de care se poate dispensa înstrăinându-le, nu este îndreptățită la întreținere.

Altfel interpretat ar însemna că cel care dispune de o avere importantă, dar nu are venituri din muncă, ar fi îndreptățit la întreținere din partea celui care, deși nu posedă bunuri realizează câștiguri din muncă, ceea ce socotim a fi inechitabil.

Codul Civil prevede că starea de nevoie a persoanei îndreptățite la întreținere, precum și mijloacele celui care datorează întreținere pot fi dovedite prin orice mijloc de probă.

În acest sens, în privința descendenților, legea prevede că ei au un drept de întreținere pe perioada cât sunt minori, indiferent care ar fi pricina nevoii în care se află. Dreptul lor la întreținere se prelungește și după împlinirea vârstei de 18 ani, dacă se află în continuarea studiilor, deși după această vârstă se presupune că ei nu mai sunt incapabili de a munci.

Rațiunea acestei prevederi o constituie situația specială a copilului major care se află în cursul procesului de școlarizare, împrejurare care nu îi permite acestuia să muncească, chiar dacă ar avea capacitate de muncă, iar temeiul juridic este conținut de art. 499 alin. 3 Cod Civil. Singura condiție pe care trebuie să o îndeplinească pentru a avea drept la întreținere este starea de nevoie.

În doctrină s-a pus problema dacă această stare trebuie dovedită sau este prezumată de legiuitor. Astfel, într-o opinie s-a susținut că legea prezumă, iuris tantum , neputința de a obține venituri din muncă în timpul minorității , iar nevoia minorului trebuie dovedită. Considerăm, deopotrivă, că ceea ce legiuitorul prezumă, iuris tantum, este starea de nevoie determinată tocmai de situația specială a copiilor minori care urmează o școală și se pregătesc pentru o meserie sau o profesie.

Codul Civil reglementează de asemenea comportamentul necorespunzător al creditorului obligației de întreținere asupra creanței sale. În acest sens, potrivit art. 526 nu poate pretinde întreținere acela care s-a făcut vinovat față de cel obligat la întreținere de fapte grave, contrare legii sau bunelor moravuri.

Acela care se află în stare de nevoie din culpa sa poate cere numai întreținerea de strictă necesitate.

Prin aceste dispoziții se face aplicarea principiului echității care guvernează legea civilă, deoarece era total inechitabil ca o persoană să fie obligată sa îi presteze întreținere unei rude apropiate care a avut, față de debitorul obligației, un comportament necorespunzător.

B. Condiții cu privire la debitorul obligației de întreținere

O persoană are obligația de a acorda întreținere alteia dacă îndeplinește următoarele condiții:

a) Are mijloace de existență. O persoană are obligația de a acorda întreținere dacă dispune de mijloacele materiale necesare. Prin acestea sunt înțelese bunurile materiale ale acestuia, drepturile sale reale și de creanță, câștigul său din muncă și alte venituri periodice pe care acesta le are. Toate acestea numai în măsura în care ele pot fi destinate prestării întreținerii.

La determinarea mijloacelor debitorului întreținerii se iau în considerare numai mijloacele sale proprii, fără cele ale șotului său ori ale părinților săi cu care el locuiește.

La stabilirea pensiei de întreținere se ia în considerare, dacă este cazul, și celelalte sarcini familiale pe care debitorul le mai are de îndeplinit.

Dacă debitorul este lipsit de mijloace se face următoarea distincție: poate fi obligat la întreținerea debitorului apt de muncă neîncadrat în muncă, dar și cel care refuză să muncească. Nu poate fi obligat la întreținere debitorul care este împiedecat de a munci, ca și în cazul în care el își execută stagiul militar obligatoriu spre exemplu, sau execută o pedeapsă privativă de libertate, alta decât cea pentru abandon de familie, când debitorul datorează întreținere și pe perioada executării pedepsei.

b) Câștigul din muncă al debitorului . Prin acest câștig din muncă se înțelege orice venit net din muncă obținut în orice domeniu de activitate de către debitorul întreținerii . În cazul debitorului încadrat în muncă, baza de calcul a pensiei de întreținere este retribuția, iar la nevoie și celelalte surse de venituri pe care acesta le are.

În cazul retribuției, baza de calcul a cuantumului întreținerii este retribuția tarifară netă, așa cum această categorie a retribuției este stabilită în legislația muncii. Nu se vor avea însă în vedere la stabilirea pensiei de întreținere, sporurile speciale ca de exemplu: sporul pentru condiții deosebite de muncă, indemnizația de zbor acordată piloților de avioane, sau premiile ocazionale.

În cazul țăranilor cu gospodării individuale sau membrilor din diferite asociații, se va ține seama la calcularea pensiei de întreținere de veniturile în natură și în bani, realizate în gospodăria personală sau în alte surse, dacă au caracter de continuitate.

Pentru stabilirea veniturilor debitorului obligației de întreținere se poate folosi orice mijloc de probă: înscrisuri , martori sau chiar ancheta socială efectuată la domiciliul său.

În cazul în care nu se cunosc domiciliul și locul de muncă ale debitorului obligației de întreținere, există doua soluții: pensia urmează a fi solicitată după ce se cunoaște locul de muncă sau venitul debitorului, se stabilește o pensie minimă care urmează a fi corectată ulterior, în funcție de noile dovezi ce se vor administra. Aceasta se va calcula în funcție de salariul minim pe economia națională, stabilit periodic prin hotărâre de guvern.

Alineatul 2 al art. 527 Cod Civil, prevede expres că la stabilirea mijloacelor celui care datorează întreținerea se ține seama de veniturile și bunurile acestuia, precum și de posibilitățile de realizare a acestora. De asemenea vor fi avute în vedere și celelalte obligații ale acestuia. Astfel se observă ca este pentru prima dată , când legiuitorul indică fără echivoc , că trebuie să se țină seama nu doar de veniturile și bunurile debitorului, ci și de obligațiile acestuia.

Practica judiciară este, încă, extrem de reticentă în a lua în considerare și obligațiile debitorului , altele decât cele de întreținere deja stabilite prin hotărâri judecătorești, ajungându-se astfel, nu odată la situația în care cumulul obligațiilor debitorului, față de alte persoane și pentru nevoile lui să-i depășească veniturile.

Redactarea acestei ultime teze din alin.2 al art.527 din Codul Civil ne îndreptățește concluzia că instanțele trebuie să ia în considerare și alte obligații ale debitorului întreținerii, chiar dacă prin acestea s-ar ajunge la diminuarea veniturilor creditorului întreținerii.

Persoanele între care există obligația legală de întreținere

Fiind o obligație de un tip special, obligația legală de întreținere există numai între persoanele stabilite de lege.

Ea nu poate fi impusă altor persoane, oricât de evidente ar fi considerațiile de echitate și de morală care ar reclama o altă soluție. Cu toate acestea, datoria de întreținere este, mai înainte de a fi o obligație juridică, o datorie morală, chiar între persoanele între care legea nu instituie o obligație juridică. Aceasta duce la concluzia că, în afara cercului de rude ținute după lege la întreținere, există între celelalte rude apropiate obligația naturală de a se ajuta reciproc la nevoie.

Criteriul determinării persoanelor obligate la întreținere rezidă în ideea organizării familiei. Cercul persoanelor obligate legal la întreținere depinde de felul în care familia este organizată și de trăinicia legăturilor dintre membrii săi.

Codul Civil grupează persoanele între care există obligația legală de întreținere în diferite categorii în funcție de importanța gradului de rudenie care există între acestea .

Astfel, persoanele între care există obligația legală de întreținere sunt: soțul și soția, rudele în linie dreaptă, frații și surorile, foștii soți, părintele vitreg și copilul vitreg și moștenitorul persoanei care a fost obligată la întreținerea unui minor sau care i-a dat întreținere acestuia fără a avea obligația legală și acel minor.

În ceea ce privește ordinea în care se datorează întreținerea sunt aplicabile următoarele reguli :

Persoanele obligate la întreținere nu pot fi chemate în judecată decât în ordinea expres și limitativ stabilită de legiuitor;

Atunci când persoana obligată la întreținere se găsește în imposibilitate totală de a acorda întreținerea se poate cere de la persoana imediat următoare în ordinea stabilită de lege;

În cazul în care imposibilitatea de a acorda întreținerea este numai parțială, persoana care datorează întreținerea în ordinea imediat următoare va putea fi obligată de instanța de tutelă.

Astfel întreținerea se datorează în ordinea următoare (art. 519, Cod Civil ):

a) soții și foștii soți își datorează întreținere înaintea celorlalți obligați;

b) descendentul este obligat la întreținere înaintea ascendentului, iar dacă sunt mai mulți descendenți sau mai mulți ascendenți, cel în grad mai apropiat înaintea celui mai îndepărtat;

c) frații și surorile își datorează întreținere după părinți, însă înaintea bunicilor;

d) soțul care a contribuit la întreținerea copilului celuilalt soț este obligat să presteze întreținere copilului cât timp acesta este minor, însă numai dacă părinții săi firești au murit, sunt dispăruți sau sunt în nevoie (art.517 alin. 1, Cod Civil);

e) copilul celuilalt soț întreținut cel puțin 10 ani datorează întreținere părintelui său care l-a întreținut (art. 517 alin. 2, Cod Civil );

f) soțul care a contribuit la întreținerea copilului celuilalt soț care are copii firești sau adoptați , trebuie să ceară întreținere întâi de la aceștia și apoi de la copilul celuilalt soț pe care l-a întreținut timp de 10 ani;

g) moștenitorul persoanei care a fost obligată la întreținerea unui minor sau care i-a dat întreținere acestuia fără a avea obligația legală și acel minor, are obligația să-l întrețină pe minor în măsura valorii bunurilor moștenite, dacă părinții minorului au murit, sunt dispăruți sau se află în nevoie, însă numai cât timp cel întreținut este minor (art. 518 alin. 1, Cod Civil);

h) după încetarea adopției, adoptatul poate cere întreținere numai de la rudele sale firești sau, după caz, de la soțul său (art. 520, Cod Civil).

Dacă mai multe persoane sunt obligate în același timp și în aceeași ordine la întreținerea unei persoane, obligația este divizibilă. Împărțirea întreținerii se face proporțional cu mijloacele fiecăruia (art. 521 alin. 1, Cod Civil ). Excepție sunt cazurile expres prevăzute de lege când obligația de întreținere este solidară.

De asemenea, în art. 521 alin. 2 Cod Civil , se prevede că atunci când părintele are drept la întreținere de la mai mulți copii, el poate în caz de urgență, să pornească acțiunea numai împotriva unuia dintre ei, iar cel care a plătit întreținerea se poate întoarce împotriva celorlalți obligați pentru partea fiecăruia.

În cazul în care o persoană este obligată în același timp la întreținerea mai multor persoane și dispune de mijloace suficiente, aceasta va acorda întreținere tuturor creditorilor întreținerii.

Dacă o persoană este obligată în același timp la întreținerea mai multor persoane și nu dispune de mijloace suficiente, instanța de tutelă va hotărî fie să acorde întreținere unei singure persoane, fie să se împartă între mai mulți sau toți creditorii. În acest caz, instanța va hotărî și modul în care se împarte întreținerea între persoanele ce urmează a o primi (art. 523 Cod Civil).

În situația în care creditorului nu îi sunt acoperite nevoile, acesta poate cere completarea întreținerii de la alte persoane obligate, potrivit legii (art. 522 Cod Civil).

Există și anumite categorii de obligații legale de întreținere, acestea potrivit art. 516 Cod Civil se realizează între: soț și soție , foștii soți, rudele în linie dreaptă, frați și surori, precum și între celelalte persoane anume prevăzute de lege (art. 516 alin. 1, Cod Civil ). Aceste dispoziții sunt aplicabile și în cazul adopției.

1.5. Acte internaționale în domeniul obligației de întreținere

La data de 20 iunie 1956 la New York este încheiată Convenția privind pensia de întreținere în străinătate.

Legea nr. 26 / 1991 publicată în Monitorul Oficial nr. 54 din 19 martie 1991 stabilește că România aderă la această convenție (în art. 1) și desemnează pentru a îndeplini atribuțiile de autoritate transmițătoare – Ministerul Justiției, iar cele de instituție intermediară – Biroului de avocați al municipiului București.

Convenția are ca scop rezolvarea dificultăților legale și practice la urmărirea acțiunilor pentru pensia de întreținere sau executarea hotărârilor în străinătate. Prezenta Convenție operează doar pe teritoriile părților contractante.

Creditorul pensiei de întreținere înaintează o cerere autorității transmițătoare din statul unde se află, cererea va fi însoțită de toate documentele pertinente și, dacă este posibil, de o fotografie a debitorului. Autoritatea transmițătoare trimite dosarul instituției intermediare desemnată de statul debitorului. Acționând în limitele puterilor conferite de către creditor, instituția intermediară ia, în numele creditorului, toate măsurile potrivite pentru asigurarea obținerii pensiei de întreținere.

În afara unor dispoziții contrare din prezenta convenție, legea care reglementează acțiunile autorităților este legea statului debitorului, inclusiv în materie de drept internațional privat.

Nici o remunerație nu poate fi percepută de către autoritățile transmițătoare și instituțiile intermediare pentru serviciile pe care acestea le prestează, potrivit dispozițiilor convenției (art. 9 – Scutiri și facilități).

Orice parte contractantă va putea denunța prezenta convenție printr-o notificare adresată secretarului general. Denunțarea va fi efectivă după trecerea unui an de la data primirii notificării de către secretarul general, ea nefiind aplicabilă la cauzele în curs în momentul în care ea va deveni efectivă (art. 15 – Convenția).

Eventualele diferende între părțile contractante în legătură cu interpretarea sau aplicarea convenției vor fi aduse în fața Curții Internaționale de Justiție.

Orice parte contractantă va putea să ceară oricând, prin notificare adresată secretarului general, revizuirea prezentei convenții, care va transmite această notificare fiecărei dintre părțile contractante. Dacă majoritatea părților contractante răspund afirmativ, secretarul general va convoca o conferință care să studieze revizuirea propusă (art. 20 – Convenția).

Capitolul II. Obligația de întreținere dintre soți

2.1. Ipoteze în care soții își datorează întreținere

Pe timpul căsătoriei, soții își datorează întreținere. Obligația aceasta este o aplicare a principiului potrivit căruia membrii familiei sunt datori să-și acorde unul altuia atât sprijin moral cât și sprijin material.

Cod Civil reglementează cazurile în care există obligația legală de întreținere între soți, acest lucru putând fi observat în art. 516 alin. 1, Cod Civil.

În literatura de specialitate au fost evidențiate următoarele ipoteze în care soții își datorează întreținere:

a) soții au o locuință comună;

b) soții sunt despărțiți în fapt;

c) soții se află în proces de divorț;

d) soții se află în proces de constatare a nulității sau anulării căsătoriei.

De obicei, obligația de întreținere între soți se realizează, atunci când cei doi soți au o viață în comun, deoarece ei sunt obligați să contribuie în funcție de posibilitățile fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei și bunurile comune sunt afectate pentru îndeplinirea acelorași sarcini.

Chiar și așa se poate pune totuși problema obligației de întreținere între soți.

Dacă soții au locuință comună obligația de întreținere se execută prin ducerea vieții în comun soții fiind obligați să contribuie la cheltuielile căsătoriei.

Contribuția soților la cheltuielile căsătoriei are în vedere nu doar menajul soților ci și cheltuielile de creștere și educare a copiilor.

Așadar, soții sunt obligați să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia la cheltuielile căsătoriei, dacă prin convenție matrimonială nu s-a prevăzut altfel (art. 325 alin. 2, Cod Civil ).

Legea interzice soților să stabilească ca numai unul dintre ei să suporte cheltuielile căsătoriei, stabilind că orice convenție în acest sens este considerată nescrisă (art. 325 alin. 3 Cod Civil). Soții pot stabili însă, prin convenție matrimonială cuantumul contribuției fiecăruia, care poate consta fie în bani, fie în natură, în raport cu mijloacele fiecăruia.

Dacă unul dintre soți refuză executarea obligației de întreținere, celălalt soț poate solicita instanței de judecată obligarea acestuia la acordarea întreținerii. De asemenea, refuzul unuia dintre soți de a acorda întreținere celuilalt soț poate constitui elementul material al infracțiunii de abandon de familie.

Prin cererea înregistrata la aceasta instanta sub nr. de mai sus, din 02.11.2007, reclamanta I.E. a chemat în judecata civila pe pârâtul I.G., pentru stabilire pensie întretinere major.

In motivare, arata ca s-a casatorit cu pârâtul la data de 13.10.1973, casatorie marcata de discutii conflictuale, fiind alungata de sot din domiciliul comun, pe fondul agresiunilor fizice exercitate de acesta; reclamanta învedereaza ca în prezent este nevoita sa locuiasca la fiul sau, este bolnava, nu obtine nici un fel de venituri si nu dispune de mijloace financiare proprii, în timp ce pârâtul este pensionar si nu contribuie în nici un mod la întretinerea ei, motiv pentru care a formulat prezenta actiune în instanta.

In drept, reclamanta si-a întemeiat actiunea pe disp.art.86 alin.1 si art.41 alin.1 Codul Familiei.

In dovedire, a anexat la dosar copia certificatului de casatorie, acte medicale – buletin de analize medicale, recomandari de la medicul specialist cardiolog, adeverinta medicala(filele 6-9 dosar), adeverinta de rol eliberata de Primaria Borca.

Prezent în instanta, la termenul de judecata din 28.11.2007, pârâtul a învederat ca nu este de acord cu actiunea reclamantei, fiind despartiti în fapt, ca soti, de o lunga perioada de timp si a depus la dosarul cauzei (filele 12-19 dosar) acte medicale care îi atesta starea de boala si recomandari medicale privind efectuarea de tratamente în acest sens, internari în unitati medicale, înscrisuri sub semnatura privata emanînd de la parti privind împartirea bunurilor dobândite în timpul casatoriei, dupa sustinerile pârâtului.

Instanta a dispus efectuarea de anchete sociale la domiciliile partilor care sa releve starea lor materiala, situatia financiara si posibilitatea întretinerii din mijloace proprii, dar si sub aspectul separatiei în fapt a sotilor si a relatiilor dintre acestia, anchete care au consemnat ca pârâtul continua sa locuiasca la domiciliul comun al sotilor din comuna Borca, sat. Sabasa, ca acestia dispun de o casa de locuit, bucatarie, grajd – bine întretinute", teren arabil, curti, fânat si alte terenuri. De asemenea, reclamanta locuieste din septembrie 2007 la locuinta fiului sau I.A. plecat în Italia, împreuna cu o nepoata.

Din analiza probatoriului administrat în cauza, sub aspectul actiunii reclamantei, temeiurile de fapt si de drept, invocate de aceasta, instanta constata ca cererea formulata privind stabilire pensie întretinere major este neîntemeiata.

Astfel, potrivit art.29 Codul Familiei, sotii sunt obligati sa contribuie, în raport cu mijloacele fiecaruia, la cheltuielile casatoriei", prin aceasta întelegîndu-se cheltuieli necesare pentru menajul în comun, cresterea si educarea copiilor, întretinerea sotului aflat în incapacitate de munca si alte asemenea cheltuieli, obligatie legala întemeiata pe starea juridica de casatorie, ideea de solidaritate familiala, nascuta din convietuirea si raporturile specifice dintre soti.

Din interpretarea textului legal ce reglementeaza obligatia de sprijin material reciproc între soti, rezulta ca, pentru existenta obligatiei de întretinere între acestia, se cer întrunite conditia starii de nevoie a sotului îndreptatit la întretinere, incapacitatea de a munci a sotului îndreptatit la întretinere, precum si posibilitatile materiale ale sotului obligat la întretinere.

Ori, în cauza, nici una dintre aceste conditii nu este îndeplinita, reclamanta nefacând dovada în cauza nici a starii sale de nevoie, nici a incapacitatii sale de a munci.

Astfel, cu privire la starea de nevoie si incapacitatea de a munci invocate de reclamanta si pe care aceasta întelege sa si le probeze cu actele medicale depuse la dosar, instanta constata ca acestea constituie recomandari medicale cu caracter general, nu dovedesc indubitabil incapacitatea sa de a munci si nu prevad ca afectiunile de care sufera determina aceasta incapacitate si stare de nevoie pe care o sustine în cererea de chemare în judecata.

Totodata, pârâtul, prin înscrisurile depuse la dosar, face dovada unor afectiuni medicale ce necesita de asemenea interventii, tratament si deplasari la unitati spitalicesti, la fel ca si reclamanta.

De asemenea, în cauza, nu subzista nici conditia nascuta din convietuirea sotilor – suportarea cheltuielilor necesare pentru menajul în comun, în întelesul art.29 Codul Familiei întrucît, asa cum rezulta din sustinerile partilor si consemnarile anchetei sociale, sotii sunt despartiti în fapt, locuind în imobile separate, iar gospodaria(imobilele) dobândita în timpul casatoriei se afla în administrarea exclusiva a pârâtului care a ramas la fostul domiciliu comun.

Dacă soții sunt despărțiți în fapt, creditorul obligației de întreținere poate fi oricare dintre soți. Neprestarea întreținerii poate fi subsumată sintagmei “motivelor temeinice” ale desfacerii căsătoriei. Neprestarea întreținerii poate antrena răspunderea penală pentru săvârșirea infracțiunii de abandon de familie.

În timpul procesului de divorț, soțul aflat în stare de nevoie din cauza incapacității de a munci poate solicita întreținere pe cale de ordonanță președințială.

Potrivit dispozițiilor art. 919 Cod Proc. Civ., instanța poate lua, pe tot timpul procesului de divorț, prin ordonanță președințială, măsuri provizorii cu privire la stabilirea copiilor minori, la obligația de întreținere, la încasarea alocației pentru copii și la folosirea locuinței familiei.

Obligația de întreținere există și în cazul căsătoriei putative până în momentul rămânerii irevocabile a hotărârii de constatare a nulității absolute sau a hotărârii de anulare a căsătoriei. Singura condiție ce trebuie îndeplinită pentru acordarea întreținerii este buna-credință a unuia dintre soți sau a ambilor soți .

În cazul decesului unuia dintre soți, soțul supraviețuitor are dreptul la pensie de urmaș.

Pensia de urmaș se acordă în situațiile:

Soțul supraviețuitor are dreptul la pensie de urmaș pe tot timpul vieții, la împlinirea vârstei standard de pensionare, dacă durata căsătoriei a fost de cel puțin 15 ani .

O femeie născută în martie 1953 solicită înscrierea la pensie de urmaș având vârsta standard de pensionare conform Legii nr. 263/2010, căsătorită la data de 18.09.1977 cu pensionarul decedat la data de 19.12.2012 – îndeplinește condițiile acordării pensiei de urmaș pentru că depășește 15 ani de căsătorie , astfel:

– începând cu data de 01.01.2013 , dacă cererea a fost depusă în termen de 30 de zile de la data decesului .

– începând cu data înregistrării cererii de pensie de urmaș dacă aceasta a fost depusă după 30 de zile de la data decesului .

– cuantumul pensiei de urmaș se stabilește în procent de 50% din pensia susținătorului decedat .

În cazul în care durata căsătoriei este mai mică de 15 ani, dar de cel puțin 10 ani, cuantumul pensiei de urmaș cuvenit soțului supraviețuitor se diminuează cu 0,5% pentru fiecare lună, respectiv cu 6,0% pentru fiecare an de căsătorie în minus.

Soțul supraviețuitor are dreptul la pensie de urmaș, indiferent de vârstă, pe perioada în care este invalid de gradul I sau II, dacă durata căsătoriei a fost de cel puțin un an.

Soțul supraviețuitor are dreptul la pensie de urmaș, indiferent de vârstă și de durata căsătoriei, dacă decesul soțului susținător s-a produs ca urmare a unui accident de muncă sau a unei boli profesionale și dacă nu realizează venituri lunare dintr-o activitate profesională pentru care asigurarea este obligatorie ori dacă acestea sunt mai mici de 35% din câștigul salarial mediu brut.

Soțul supraviețuitor care are în îngrijire, la data decesului susținătorului, unul sau mai mulți copii în vârstă de până la 7 ani, beneficiază de pensie de urmaș până la data împlinirii de către ultimul copil a vârstei de 7 ani, în perioadele în care nu realizează venituri lunare dintr-o activitate profesională pentru care asigurarea este obligatorie sau dacă acestea sunt mai mici de 35% din câștigul salarial mediu brut.

Cuantumul pensiei de urmaș se stabilește procentual din punctajul mediu anual realizat de susținător, aferent pensiei, în funcție de numărul urmașilor îndreptățiți, astfel :

a) 50% – pentru un singur urmaș;

b) 75% – pentru doi urmași;

c) 100% – pentru trei sau mai mulți urmași.

În următorul caz vor fi prezentate condițiile acordării pensiei de întreținere între soți în condițiile în care reclamanta a chemat pârâtul în judecată civilă pentru acordarea pensiei de întreținere major.

Aceasta a susținut în cererea respectivă că a fost căsătorită cu pârâtul, căsătoria lor luând sfârșit datorită situațiilor conflictuale dintre dânșii precizând de asemenea, că a fost alungată de către soț din domiciliul lor comun fiind nevoită să locuiască momentan la fiul său.

Reclamanta a susținut de asemenea, că este bolnavă, nu deține nici un venit și nu dispune de mijloace financiare proprii, în timp ce soțul său este pensionar și nu contribuie în nici un fel la întreținerea ei acesta fiind motivul pentru care a intentat acest proces.

Instanța a dispus efectuarea unor anchete la domiciliul acestora din care a reieșit faptul că pârâtul locuiește singur în domiciliul lor comun , iar reclamanta locuiește într-adevăr la fiul său plecat în Italia, împreuna cu nepoata sa.

Din interpretarea textului legal ce reglementează obligația de sprijin material reciproc între soți, a rezultat faptul că, pentru existența obligației de întreținere între aceștia, se cer întrunite condiția stării de nevoie a soțului îndreptățit la întreținere, incapacitatea de a munci a soțului îndreptățit la întreținere, dar și posibilitățile materiale ale soțului obligat la întreținere.

Deoarece în acest caz nu au fost îndeplinite nici una dintre aceste condiții, reclamanta nefăcând dovada stării sale de nevoie ori a incapacității de a munci instanța a constatat că cererea formulată privind stabilirea pensiei de întreținere major este neîntemeiată.

Autor: Judecătoria Bicaz

Domenii: Obligații De Întreținere;

Tip: Sentință civilă

„Prin cererea înregistrată la această instanță reclamanta I.E. a chemat în judecată civilă pe pârâtul I.G., pentru stabilire pensie întreținere major.

În motivare, arată că s-a căsătorit cu pârâtul la data de 13.10.1973, căsătorie marcată de discuții conflictuale, fiind alungată de soț din domiciliul comun, pe fondul agresiunilor fizice exercitate de acesta; reclamanta învederează că în prezent este nevoită să locuiască la fiul său, este bolnavă, nu obține nici un fel de venituri și nu dispune de mijloace financiare proprii, în timp ce pârâtul este pensionar și nu contribuie în nici un mod la întreținerea ei, motiv pentru care a formulat prezenta acțiune în instanță.

În drept, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe disp.art.86 alin.1 și art.41 alin.1 Cod Civil.

În dovedire, a anexat la dosar copia certificatului de căsătorie, acte medicale – buletin de analize medicale, recomandări de la medicul specialist cardiolog, adeverința medicală (filele 6-9 dosar), adeverința de rol eliberată de Primăria Borca.

Prezent în instanță, la termenul de judecată din 28.11.2007, pârâtul a învederat că nu este de acord cu acțiunea reclamantei, fiind despațiți în fapt, ca soți, de o lungă perioadă de timp și a depus la dosarul cauzei (filele 12-19 dosar) acte medicale care îi atestă starea de boală și recomandări medicale privind efectuarea de tratamente în acest sens, internări în unități medicale, înscrisuri sub semnătura privată emanând de la părți privind împărțirea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, după susținerile pârâtului.

Instanța a dispus efectuarea de anchete sociale la domiciliile părților care să releve starea lor materială, situația financiară și posibilitatea întreținerii din mijloace proprii, dar și sub aspectul separației în fapt a soților și a relațiilor dintre aceștia, anchete care au consemnat că pârâtul continua să locuiască la domiciliul comun al soților din comuna Borca, sat. Sabasa, că aceștia dispun de o casă de locuit, bucătărie, grajd – „bine întreținute”, teren arabil, curți, fânat și alte terenuri. De asemenea, reclamanta locuiește din septembrie 2007 la locuința fiului său I.A. plecat în Italia, împreună cu o nepoată.

Din analiza probatoriului administrat în cauză, sub aspectul acțiunii reclamantei, temeiurile de fapt și de drept, invocate de aceasta, instanța constată că cererea formulată privind stabilirea pensiei de întreținere major este neîntemeiată.

Astfel, potrivit art.325 Cod Civil, „soții sunt obligați să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei”, prin aceasta înțelegându-se cheltuieli necesare pentru menajul în comun, creșterea și educarea copiilor, întreținerea soțului aflat în incapacitate de muncă și alte asemenea cheltuieli, obligație legală întemeiată pe starea juridică de căsătorie, ideea de solidaritate familială, născută din conviețuirea și raporturile specifice dintre soți.

Din interpretarea textului legal ce reglementează obligația de sprijin material reciproc între soți, rezultă că, pentru existența obligației de întreținere între aceștia, se cer întrunite condiția stării de nevoie a soțului îndreptățit la întreținere, incapacitatea de a munci a soțului îndreptățit la întreținere, precum și posibilitățile materiale ale soțului obligat la întreținere.

Ori, în cauză, nici una dintre aceste condiții nu este îndeplinită, reclamanta nefăcând dovada în cauza nici a stării sale de nevoie, nici a incapacității sale de a munci.

Astfel, cu privire la starea de nevoie și incapacitatea de a munci invocate de reclamantă și pe care aceasta înțelege să și le probeze cu actele medicale depuse la dosar, instanța constată că acestea constituie recomandări medicale cu caracter general, nu dovedesc indubitabil incapacitatea sa de a munci și nu prevăd că afecțiunile de care suferă determină această incapacitate și stare de nevoie pe care o susține în cererea de chemare în judecată.

Totodată, pârâtul, prin înscrisurile depuse la dosar, face dovada unor afecțiuni medicale ce necesită de asemenea intervenții, tratament și deplasări la unități spitalicești, la fel ca și reclamanta.

De asemenea, în cauză, nu subzistă nici condiția născută din conviețuirea soților – suportarea cheltuielilor necesare pentru menajul în comun, întrucât, așa cum rezultă din susținerile părților și consemnările anchetei sociale, soții sunt despărțiți în fapt, locuind în imobile separate, iar gospodăria(imobilele) dobândita în timpul căsătoriei se află în administrarea exclusivă a pârâtului care a rămas la fostul domiciliu comun.”

2.2. Data, obiectul și cuantumul obligației de întreținere

Cod Civil are un text special referitor la data de la care se acordă întreținerea. Conform art. 532 alin. 1, întreținerea se datorează de la data cererii de chemare în judecată, chiar dacă dreptul la întreținere se naște din momentul îndeplinirii condițiilor cerute de lege, adică nevoia creditorului și posibilitatea materială a debitorului. Așadar, se prezumă că atâta vreme cât nu a solicitat pensie creditorul obligației n-a fost în nevoie.

Obiectul obligației de întreținere cuprinde atât mijloacele necesare traiului, adică alimente, îmbrăcăminte, locuință, iar la nevoie și cele necesare îngrijirii sănătății, ca medicamente sau tratamente, cât și mijloacele necesare satisfacerii nevoilor spirituale ale creditorului adică cele culturale, artistice științifice și de informare, care însă variază în mod simțitor de la un individ la altul.

Obiectul obligației de întreținere trebuie determinat în fiecare caz în parte, în felul și întinderea sa, printr-o sumă de bani, denumită pensie de întreținere, printr-o cantitate de bunuri în natură, sau atât în bani cât și în natură, adică prin stabilirea cuantumului întreținerii.

Cuantumul întreținerii se stabilește „potrivit cu nevoia celui care o cere și cu mijloacele celui ce urmează a o plăti”.

Această regulă se aplică tuturor obligațiilor de întreținere, cu luarea în considerare în ceea ce privește obligația de întreținere a părinților față de copii și a obligației de întreținere dintre foștii soți, a plafoanelor din câștigul din muncă al debitorului prevăzute de lege.

Cotele stabilite se referă la venitul din muncă al celui obligat la întreținere, care nu pot fi depășite, însă la nevoie, pot fi luate în considerare și eventualele surse de venituri ale părintelui debitor.

Nu constituie o îndeplinire a obligației de întreținere cheltuielile sporadice pe care un părinte le face în interesul copilului minor.

Modificarea cuantumului întreținerii se face potrivit regulii : „Instanța judecătorească va putea mări sau micșora obligația de întreținere sau hotărî încetarea ei, după cum se schimbă mijloacele celui care acordă întreținerea sau nevoia celui care o primește” .

De aceea, cuantumul întreținerii, raportându-se mereu la nevoile creditorului și mijloacele debitorului, care sunt variabile , este supus majorării sau micșorării fie la cererea creditorului, fie la cea a debitorului.

Majorarea întreținerii se acordă de la data cererii de chemare în judecată , de la data formulării ei, în cadrul procesului, sau și pentru trecut, dacă întârzierea formulării cererii este imputabilă debitorului .

Reducerea sau încetarea obligației de întreținere are loc de la data ivirii cauzei care a justificat admiterea cererii, cât timp debitorul nu a fost urmărit în temeiul hotărârii prin care s-a acordat pensia de întreținere .

Modificarea cuantumului întreținerii poate fi determinată și de creșterea și numărul persoanelor cărora același debitor le datorează întreținere.

2.3. Felul și modalitățile de executare a obligației de întreținere

După cum rezultă din prevederile art. 530 alin. 1, Cod Civil, obligația de întreținere se execută în natură, prin furnizarea elementelor necesare traiului cum ar fi: hrană, locuință, îmbrăcăminte, medicamente. Potrivit dispozițiilor art. 530 alin. 3 din Codul Civil, pensia de întreținere se poate stabili sub forma unei sume fixe sau într-o cotă procentuală din venitul lunar net al celui obligat .

Așadar, felul și modalitățile de executare a obligației de întreținere se vor stabili, de la caz la caz, de către instanța de judecată.

Instanța de judecată este chemată să stabilească fie bunurile ce urmează a fi furnizate de debitor creditorului întreținerii, fie suma de bani sau, în cazul executării mixte, atât elementele ce se prestează în natură, cât și cuantumul pensiei în bani.

Felul executării se poate stabili și prin învoiala dintre debitorul și creditorul obligației cu condiția ca instanța de judecată să constate că ea corespunde nevoilor reale de asigurare a existenței celui îndreptățit la întreținere .

Odată stabilit felul executării, acesta poate fi modificat ca urmare a schimbării împrejurărilor inițiale. Executarea în natură sau parțial în natură a obligației de întreținere poate fi determinată fie de situația creditorului obligației.

În funcție de nevoile creditorului și de mijloacele debitorului, obligația poate consta și în furnizarea unei locuințe corespunzătoare.

2.4. Încetarea obligației de întreținere

Obligația de întreținere intră în acțiune în raport de nevoia creditorului provenită din incapacitatea de a munci și de posibilitățile de plată ale debitorului.

Sistarea întreținerii poate fi dispusă atunci când creditorul întreținerii nu se mai află în nevoie sau când debitorul întreținerii nu mai are mijloacele necesare pentru plata ei.

Este suficient ca una dintre cele două variabile (starea de nevoie a creditorului provenită din incapacitatea de a munci și posibilitățile de plată ale debitorului) să se modifice în așa fel încât întreținerea să nu se poată presta pentru ca acțiunea obligației să înceteze; pentru aceasta nu este nevoie, ca, în același timp, starea de nevoie a creditorului să înceteze iar debitorul să fie de mijloacele necesare pentru a presta întreținerea.

Obligația legală de întreținere ia sfârșit și prin moartea celui obligat să o presteze sau a celui care are drept la întreținere. Datorită faptului că are un caracter strict personal, nu se transmite nici activ și nici pasiv moștenitorilor.

Obligația legală de întreținere încetează, de asemenea, ori de câte ori condițiile speciale cerute de lege nu mai sunt îndeplinite. Se poate pune problema dacă, obligația de întreținere încetează prin efectul renunțării titularului dreptului la întreținere.

Literatura juridică română și străină și practica judiciară de la noi, au admis că obligația de întreținere încetează prin renunțarea la întreținere a titularului dreptului. În legătură cu obligația de întreținere între soți nu a existat unanimitate în ce privește faptul dacă se poate renunța în orice condiții la întreținere ori numai după ce pensia de întreținere a fost acordată.

Obligația de întreținere între soți încetează odată cu desființarea sau desfacerea căsătoriei, afară numai dacă, în condițiile legii, ea continuă să subziste și după desfacerea sau desființarea căsătoriei, între foștii soți.

Capitolul III. Obligația de întreținere între foștii soți

3.1. Natura și condițiile în care există obligația de întreținere

Codul Civil reglementează obligația de întreținere între foștii soți, între soții divorțați, precum și obligația de întreținere în cazul căsătoriei putative.

Obligația de întreținere între foștii soți divorțați nu constituie o prelungire a obligației de întreținere între soți, ci este o obligație nouă și distinctă de aceasta din urmă.

Acordarea întreținerii presupune îndeplinirea unor condiții atât cu privire la persoana creditorului, cât și cu privire la persoana debitorului:

Fostul soț se află în stare de nevoie din cauza incapacității de a munci;

Incapacitatea de muncă a intervenit înaintea sau în timpul căsătoriei; dacă incapacitatea de muncă a intervenit după desfacerea, respectiv constatarea nulității sau anularea căsătoriei putative, acordarea întreținerii este dublu condiționată: incapacitatea de muncă a fost determinată de împrejurări strâns legate de căsătorie și neexpirarea termenului de 1 an de la desfacerea, constatarea nulității absolute, respectiv anularea căsătoriei;

Fostul soț–creditor al obligației de întreținere să nu se fi recăsătorit. Recăsătorirea soțului debitor nu are nicio influență asupra acordării întreținerii.

3.2. Data, durata, cuantumul și ordinea obligației de întreținere

În privința datei trebuie deosebit între situația în care ea s-a cerut prin acțiunea de divorț sau în cadrul procesului de divorț și aceea când s-a cerut ulterior desfacerii căsătoriei prin divorț.

Astfel fostul soț debitor datorează întreținere de la următoarele momente:

De la data rămânerii definitive a hotărârii de divorț sau de constatare a nulității, respectiv a anulării căsătoriei, atunci când întreținerea s-a solicitat în procesul de divorț sau de constatare a nulității, respectiv a anulării căsătoriei, iar din probatoriul administrat rezultă că debitorul întreținerii a contribuit sau nu la întreținerea soțului său și în timpul procesului;

De la data introducerii cererii de acordare a întreținerii, atunci când întreținerea a fost solicitată ulterior desfacerii căsătoriei prin divorț, sau după constatarea nulității, respectiv a anulării căsătoriei.

Durata întreținerii este stabilită în funcție de rolul culpei în procesul de divorț.

Dacă s-a desfăcut căsătoria din culpa comuna a ambilor soți, fiecare dintre aceștia are dreptul la întreținere pe o durată nedeterminată.

Dacă divorțul s-a pronunțat din culpa exclusivă a unuia dintre soți, soțul vinovat are drept de întreținere pe o perioadă de 1 an de la desfacerea căsătoriei, iar soțul neculpabil, care a câștigat procesul, are drept de întreținere pe o perioadă nedeterminată.

Din prevederile Codului civil, rezultă următoarele în privința cuantumului întreținerii dintre foștii soți:

cuantumul se stabilește în funcție de nevoia celui care cere întreținere și de mijloacele de care dispune cel care va trebuie să plătească;

cuantumul întreținerii este stabilit de instanță până la 1 / 3 din venitul net din munca fostului soț obligat;

întreținerea acordată fostului soț împreună cu cea pentru copii, nu poate depăși jumătate din venitul net din muncă al debitorului.

Obligația de întreținere există și între foștii soți în cazul căsătoriei putative. Astfel cererea de întreținere a soțului de bună – credință este supusă dispozițiilor privitoare la divorț. În concluzie, dacă ambii soți au fost de bună – credință la încheierea căsătoriei, ei au drept la întreținere în aceleași condiții ca soții divorțați, când divorțul s-a pronunțat fără vina vreunuia dintre ei.

Soțul de rea-credință nu are drept de întreținere. Foștii soți își datorează întreținere în aceeași măsură ca și soții, adică în primul rând.

Pensia de întreținere datorată de unul dintre soți celuilalt, în urma divorțului, trebuie stabilită prin raportare la nevoia celui care o cere, corelată cu mijloacele celui ce urmează a o plăti.

Prin cererea înregistrată la data de 30.01.2008 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București sub nr. 997/301/2008, reclamantul T.I. a chemat în judecată pe pârâta T.E.S., solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța, în contradictoriu cu Autoritatea Tutelară – Primăria Sector 3, să dispună desfacerea căsătoriei încheiate la data de 22.07.2000 și înregistrate în registrul stării civile al Primăriei Sectorului 3 București sub nr. 1648, din vina exclusivă a pârâtei, reluarea de către pârâtă a numelui avut anterior căsătoriei, încredințarea minorului M.C., născut la data de 19.12.2000, cu obligarea pârâtei la plata unei pensii de întreținere în favoarea minorului, începând cu data introducerii acțiunii, cu cheltuieli de judecată.

La data de 04.04.2008, pârâta a depus întâmpinare și cerere reconvențională, prin care a solicitat respingerea acțiunii, iar în subsidiar desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantului-pârât și obligarea reclamantului-pârât la plata unei pensii de întreținere în favoarea sa.

Prin sentința civilă nr. 8854 din 08.10.2008 Judecătoria Sectorului 3 București a admis în parte acțiunea; a admis în parte cererea reconvențională, a declarat desfăcută căsătoria încheiată la data de 22.07.2000 și înregistrată în registrul stării civile al Primăriei Sectorului 3 București sub nr. 1648, din vina ambilor soți și a dispus ca pârâta – reclamanta să își reia numele avut anterior căsătoriei, de P., a încredințat reclamantului – pârât spre creștere și educare pe minorul T.M.C., născut la data de 19.12.2000 și a respins cererea reclamantului – pârât privind obligarea pârâtei – reclamante la plata unei pensii lunare de întreținere în favoarea minorului, ca neîntemeiată, a obligat reclamantul – pârât T.I. să plătească pârâtei – reclamante T.E.S. suma de 350 lei lunar, cu titlu de pensie de întreținere începând cu data de 04.04.2008 până la încetarea stării sale de nevoie și a luat act că părțile nu solicită cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că părțile s-au căsătorit la data de 22.07.2000, căsătorie din care a rezultat minorul M.C., născut la data de 19.12.2000, relațiile dintre soți începând să se deterioreze la scurt timp după nașterea copilului, degradându-se progresiv până la separarea în fapt a soților, care a avut loc la sfârșitul anului 2007, pe fondul alterării stării de sănătate mentală a pârâtei – reclamante, diagnosticată în prezent cu deficiență psihică accentuată – schizofrenie paranoidă.

Astfel, din cuprinsul deciziei asupra capacității de muncă nr. 600/22.02.2008 emise de comisia de expertiză medicală din cadrul Casei de pensii a Municipiului București rezultă că, începând cu data de 01.03.2008, pârâta – reclamantă a fost încadrată în gradul doi de invaliditate, constatându-se că este inaptă de muncă.

Potrivit dispozițiilor art. 2 din Codul familiei, soții sunt datori să-și acorde unul altuia sprijin moral și material.

Din declarațiile martorilor audiați în cauză a rezultat că relațiile personale dintre soți sunt în prezent grav afectate, astfel încât continuarea căsătoriei nu mai este posibilă. Instanța a apreciat că vinovați de destrămarea relațiilor de familie sunt în egală măsură soții. Deși mult timp reclamantul – pârât nu a cunoscut cauza comportamentului bizar al soției, inclusiv față de fiul părților, atitudinea și comportamentul pârâtei – reclamante devenind de neînțeles și de nesuportat pentru ceilalți membri ai familiei, reclamantul – pârât nu a oferit acesteia sprijinul de care avea nevoie în rezolvarea sau ameliorarea precoce a problemei sale de sănătate, susținerea morală, suportul afectiv și financiar necesar în perioada declanșării și depistării bolii și, mai ales, în perioada de tratament și recuperare, extrem de importantă pentru atenuarea manifestărilor specifice acestei afecțiuni.

Astfel, în mod greșit a pus pe seama conduitei necorespunzătoare a soției o serie de manifestări și simptome ale afecțiunii de care suferă, fără să îi acorde sprijin, în condițiile în care starea de sănătate a pârâtei – reclamante se agrava, aspecte ce rezultă din declarațiile martorilor P.E., M.G..

Pe de alta parte, pârâta – reclamantă, încă de la debutul bolii a dat dovadă de superficialitate și dezinteres pentru propria stare de sănătate, neefectuând la timp și cu caracter de continuitate investigațiile necesare și nesolicitând la timp asistență și tratament medical de specialitate, deși s-a aflat la un moment dat sub observația unui medic psihiatru și cunoștea despre primele tulburări apărute încă din anul 1999. De asemenea, din declarația martorilor T.N. și B.O.P. rezultă că pârâta – reclamantă nici nu respecta strict prescripțiile medicale, nu lua medicația și consuma uneori substanțe excitante ale sistemului nervos: alcool, cafea, tutun. Astfel, martorul T.N., tatăl reclamantului – pârât, care se ocupă în prezent de îngrijirea copilului minor, a arătat că a văzut-o pe pârâta – reclamantă de multe ori sub influența alcoolului, că personal a văzut-o consumând alcool în parc și că poate face diferența între starea de confuzie provocată de boală și cea provocată de consumul de alcool.

În aceste împrejurări, relațiile dintre soți s-au agravat în mod iremediabil. Constatând că relațiile dintre soți nu se mai bazează pe afecțiune și prietenie, sprijin moral și material reciproc, în sensul dispozițiilor art. 2 din Cod fam., în conformitate cu dispozițiile art. 3 alin. 2, 38 alin. 1 Cod fam., instanța a admis în parte acțiunea și în parte cererea reconvențională și a declarat desfăcută căsătoria din vina ambilor soți.

În raport de dispozițiile art. 40 alin. 3 Cod fam., pârâta – reclamantă a reluat numele avut anterior căsătoriei, de P..

Referitor la încredințarea minorului M.C., născut la data de 19.12.2000, instanța a avut în vedere cererea formulată de ambele părți, în sensul încredințării copilului minor spre creștere și educare reclamantului – pârât, care are condiții și poate asigura creșterea și educarea minorului, pârâta – reclamantă fiind în imposibilitate de a crește copilul, având nevoie ea însăși de ajutor întrucât se află în stare de nevoie din cauza incapacității de a munci și nu se poate îngriji de interesele sale.

În concluzie, în raport de dispozițiile art. 42 Cod fam., 42 alin. 3 și art.94 Cod fam., ținând cont de principiul interesului superior al copilului, instanța a dispus încredințarea minorului spre creștere și educare reclamantului – pârât.

În raport de circumstanțele de fapt reținute, instanța a respins cererea reclamantului – pârât prin care solicita obligarea pârâtei – reclamante la plata unei pensii lunare de întreținere în favoarea fiului său minor, reținând lipsa mijloacelor materiale ale debitorului întreținerii.

Potrivit dispozițiilor art. 41 alin. 1 – 2 Cod fam., până la desfacerea căsătoriei soții își datorează întreținere. Soțul divorțat are dreptul la întreținere, dacă se află în nevoie din pricina unei incapacități de muncă survenite înainte de căsătorie ori in timpul căsătoriei.

Având în vedere starea de incapacitate de muncă a pârâtei – reclamante dovedită cu decizia asupra incapacității de muncă nr. 600/22.02.2008 emisă de Comisia de Expertiza Medicală din cadrul Casei de Pensii a Municipiului București, instanța a reținut că pârâta – reclamantă se află în stare de nevoie din cauza afecțiunii de care suferă, neavând astfel putința unui câștig din muncă, considerente pentru care a admis cererea formulată de pârâta – reclamantă și a obligat reclamantul – pârât la plata unei pensii lunare de întreținere stabilite până la 1/3 din venitul său mediu net lunar, cu începere de la data formulării cererii, 04.04.2008 până la încetarea stării de nevoie.

La stabilirea cuantumului pensiei de întreținere datorate pârâtei – reclamante, instanța a avut în vedere faptul că, deși până în prezent nu s-a stabilit pensia de invaliditate, pârâta – reclamantă este beneficiara acestui drept, faptul că reclamantul – pârât are singur în întreținere și pe fiul minor al părților, inclusiv faptul că reclamantul – pârât însuși are probleme de sănătate.

Din acest motiv, a apreciat că suma de 350 lei lunar corespundea, la acel moment, cerinței de echilibru între starea de nevoie a creditorului și mijloacele debitorului întreținerii.

Împotriva acestei sentințe, la data de 25.11.2008 a declarat apel reclamantul – pârât T.I., care a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București – Secția a V-a Civilă, la data de 12.12.2008.

Prin decizia civilă nr. 533/01.04.2009, Tribunalul București – Secția a V-a Civilă a respins ca nefondat apelul și a obligat apelantul la plata sumei de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimatei.

Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că la stabilirea cuantumului pensiei de întreținere datorate pârâtei – reclamante, instanța a avut în vedere atât faptul susținut și în apel de reclamant că acesta are singur în întreținere pe fiul minor al părților, cât și faptul că pârâtul are el însuși probleme de sănătate. În ceea ce privește pensia de invaliditate, pârâta – reclamantă este beneficiara acestui drept, însă într-un cuantum de 234 lei, sumă care nu-i permite să facă față singură nevoilor.

Prin urmare, a apreciat că suma de 350 lei lunar corespundea, la acest moment, cerinței legale de întreținere prin raportare atât la nevoile debitorului întreținere, cât și posibilităților creditorului.

Împotriva acestei decizii, la data de 13.07.2009 a declarat recurs reclamantul pârât Tudose Iulian, care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București – Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, la data de 01.09.2009.

Prin decizia civilă nr. 83/25.01.2010, Curtea de Apel București – Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe.

Pentru a decide astfel, Curtea a reținut că la data de 4.02.2009, apelantul a depus la dosarul de apel o precizare a motivelor de apel, prin care a solicitat să fie obligată intimata, în temeiul probelor administrate în cauză, dar și a prevederilor art. 94 Codul familiei, la contribuirea la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională ale minorului, astfel cum a solicitat și prin cererea de chemare în judecată principală. Cu toate acestea, tribunalul, în cadrul deciziei sale, a ignorat în mod deplin acest motiv de apel depus la data de 4.02.2009, omițând a îl analiza inclusiv prin prisma criticilor care îl configurează.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalul București – Secția a V-a civilă, la data de 16.03.2010, sub același număr.

Prin decizia civilă nr. 684 din 23.06.2010 Tribunalul București – Secția a V-a Civilă a admis apelul și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins în totalitate cererea reconvențională și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Pentru a decide astfel, tribunalul a considerat că nu poate fi reținut ca fondat motivul privind greșita desfacere a căsătoriei definitivă și irevocabilă din vina ambilor soți, întrucât nu pot fi reținute argumentele apelantului, în sensul că destrămarea relațiilor de căsătorie se datorează exclusiv intimatei pârâte – reclamante, respectiv problemei sale de sănătate anterioare căsătoriei.

Astfel, sub un prim aspect, tribunalul a avut în vedere că prin chiar cerere de chemare în judecată reclamantul a arătat că la început relația părților a fost normală, pârâta schimbându-și comportamentul după nașterea copilului părților, ceea ce arată că nu poate fi exclusă culpa apelantului reclamant în deteriorarea relațiilor de familie, întrucât alături de problemele fiziologice declanșate în organismul femeii, de procesul gestației și nașterii, cu consecințe directe în plan psihic, comportamentul apelantului reclamant, nesuportiv, poate constitui o cauză de agravare a stării de sănătate a intimatei și a apariției unor manifestări care nu existau înainte.

Împrejurarea că pârâta ar fi fost bolnavă dinainte de căsătorie este insuficientă pentru a contura doar culpa acesteia, întrucât este cunoscut faptul că orice afecțiune evoluează diferit în raport de condițiile personale în care se desfășoară viața persoanei afectate, iar condițiile familiale reprezintă un factor esențial care determină modul în care evoluează afecțiunea respectivă.

Din această perspectivă, tribunalul a apreciat că în mod corect prima instanță a reținut că reclamantul pârât nu i-a oferit acesteia sprijinul de care avea nevoie în rezolvarea sau ameliorarea problemei sale de sănătate, respectiv suportul afectiv și material de care avea nevoie mai ales în perioada de manifestare a simptomelor specifice.

Din declarațiile martorilor pârâtei a rezultat că reclamantul nu îi dădea pârâtei bani pe perioada cât lipsea, fiind plecat în delegații, iar deplasările erau frecvente, nu a dus-o pe pârâtă la medic, iar modul în care acesta a apreciat că a ajutat-o, prin faptul că a preluat sarcina de a efectua cumpărăturile și pentru că insista să își ia medicația (conform declarațiilor martorilor săi), este unul insuficient pentru a contura existența unei manifestări suportive, eficiente în sensul afecțiunii, respectului și sprijinului moral și material la care fac referire dispozițiile art. 2 Cod familiei.

De altfel, o dovadă indirectă a faptului că apelantul reclamant nu a avut o atitudine corespunzătoare în sensul menționat mai sus a rezultat din faptul că în perioada în care s-a pronunțat hotărârea de divorț apelantul reclamant a solicitat întreruperea fumizării de gaze naturale pentru imobilul în care locuia intimata, ceea ce exclude orice interpretare în sensul că acesta ar fi avut o atitudine de sprijin, întrucât un asemenea act nu poate fi o manifestare spontană, ci rezultatul unor stări și comportamente care s-au degradat substanțial în timp.

Susținerile reclamantului că din depozițiile martorilor rezultă că pârâta consuma alcool sunt nereale.

Astfel, singurul martor care a declarat că intimata pârâtă consuma alcool în parc este tatăl reclamantului, în timp ce martorii pârâtei – mama și verișoara acesteia – au declarat că pârâta nu consuma băuturi alcoolice, iar celălalt martor propus de reclamant, B.O.P., care din anul 2007 a locuit în casa părților, a declarat că nu a văzut-o niciodată pe pârâtă bând alcool.

În ceea ce privește motivele invocate de apelant atât prin cererea inițială de apel, cât și prin cererea completatoare din 04.02.2009, în sensul că intimata obține venituri, astfel încât nu se justifică acordarea pensiei de întreținere în favoarea acesteia și înlăturarea obligării acesteia la pensie de întreținere în favoarea minorului încredințat apelantului, tribunalul le-a constatat întemeiate numai în ceea ce privește primul aspect.

Astfel, deși din decizia nr. 600/22.02.2008 asupra capacității de muncă eliberată de C.P.M.B. a rezultat că intimata este inaptă de muncă, din răspunsurile date de intimată la interogatoriu a rezultat că aceasta a fost angajată în muncă, aspect care rezultă și din declarația martorei M.G..

Din adresa nr. 1516/07.10.2008 a rezultat că intimata pârâtă beneficiază de o pensie de invaliditate în cuantum de 294 lei/lună.

De asemenea, din adresa nr. 14567/16.02.2009 eliberată de D.G.A.S.P.C. Sector 3, depusă în apel, a rezultat că începând cu luna iunie 2008 și până în decembrie 2008 intimata a beneficiat conform prevederilor Legii nr. 448/2006 de o indemnizație lunară de 217 lei, iar din ianuarie de o indemnizație de 234 lei.

Prin urmare, tribunalul a apreciat că, deși se află în incapacitate de muncă, intimata pârâtă nu se află într-o stare de nevoie absolută, de asemenea natură încât să presupună obligarea apelantului reclamant la plata unei pensii de întreținere, în condițiile în care și acesta suferă de unele afecțiuni cronice, astfel cum rezultă din actele medicale depuse la instanța de fond, și are în întreținere și pe minorul rezultat din căsătoria părților, în urma încredințării acestuia prin sentința apelată.

Considerentele de mai sus nu justifică însă și obligarea intimatei pârâte la pensie de întreținere în favoarea minorului, întrucât veniturile obținute sunt totuși modeste, prin comparație cu veniturile reclamantului care, potrivit adeverinței de salariu, erau la nivelul lunii februarie 2008 în cuantum de 1.598 lei.

Împotriva acestei decizii la data de 21.12.2010 a declarat recurs pârâta – reclamantă T.E.S., care a înregistrat pe rolul Curții de Apel București – Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie la data de 21.02.2011, sub nr. 1550/2/2011.

1. În motivare, a arătat că decizia instanței de apel a fost dată fără aplicarea dispozițiilor legale aplicabile în speță, motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, având în vedere că:

Analizând dispozițiile art. 41 și 94 Cod familiei, se poate deduce că pentru acordarea pensiei de întreținere este necesar, pe de o parte, ca unul dintre soți să se afle în stare nevoie determinată de incapacitatea de a munci intervenită înainte de căsătorie ori în timpul căsătoriei, iar pe de altă parte, celălalt soț să dispună de mijloacele necesare pentru a presta întreținere soțului aflat în stare de nevoie. Așadar, legiuitorul nu a condiționat acordarea pensiei de întreținere de starea de nevoie absolută a soțului creditor, fapt ce conduce la concluzia că întreținerea urmează a fi prestată ori de câte ori unul dintre soți se află în stare de nevoie, iar celalalt soț dispune de mijloace pentru a-l întreține.

Lecturând partea finală a considerente lor deciziei recurate, deși nu sunt expuse acele motive ce au stat la baza formarii convingerii intime a instanței, se poate observa că opinia acesteia a fost în sensul că nu se impune obligarea apelantului reclamant la plata unei pensii de întreținere întrucât, pe de o parte, aceasta nu se află într-o stare de nevoie absolută, de vreme ce este beneficiara unei pensii de invaliditate de 294 lei/lună și a unei indemnizații de 234 lei/luna, (în temeiul Legii nr. 448/2006), iar pe de altă parte, venitul apelantului reclamant, în condițiile în care acesta are în întreținere minorul rezultat din căsătorie, și suferă și el de unele afecțiuni cronice, nu ar putea acoperi și o pensie de întreținere în favoarea recurentei pârâte – reclamante.

În opinia recurentei, această soluție a instanței de apel se fundamentează pe o greșită interpretare a normelor legale incidente în cauză, mai sus citate. Astfel cum a arătat, voința legiuitorului, exprimată în cuprinsul art. 41 și 94 din Cod fam., este în sensul că soțul aflat în stare de nevoie urmează să beneficieze de întreținere din partea celuilalt soț, fără a se face însă distincție după cum această stare de nevoie este una absolută ori numai relativă. Având în vedere acest aspect, precum și unul dintre principiile ce trebuie respectate la momentul interpretării oricărui text normativ, potrivit căruia „unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă", rezultă că sarcina instanței nu era aceea de a determina dacă recurenta pârâtă – reclamantă se regăsește ori nu într-o stare de nevoie absolută (această împrejurare fiind lipsită de relevanță), ci aceea de a stabili în mod obiectiv, dacă în condițiile actuale, un venit de 528 lei/luna (294 + 234) este de natură să-i asigure mijloacele traiului zilnic și posibilitatea procurării tratamentului medical ce i-a fost recomandat și dacă venitul apelantului reclamant permite acordarea unei pensii de întreținere către recurenta pârâtă – reclamantă, fără prejudicierea întreținerii sale ori a minorului ce i-a fost încredințat. Interpretarea contrară a instanței, rezultat al încălcării principiului anterior amintit, are drept consecință limitarea nejustificată a sferei de aplicabilitate a normelor art. 41 și 94 din Cod fam., fapt ce în mod evident este în contradicție cu voința legiuitorului, întrucât, dacă acesta ar fi dorit ca beneficiari ai întreținerii să fie numai cei aflați în stare de nevoie absolută, ar fi prevăzut expres acest lucru.

2. Recurenta pârâtă – reclamantă a mai arătat că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină – art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă, având în vedere următoarele:

Astfel, chiar în ipoteza în care s-ar găsi întemeiată viziunea instanței de apel, potrivit căreia recurenta nu s-ar regăsi într-o stare de nevoie absolută, care să justifice acordarea pensiei de întreținere, solicită să se observe că din considerentele deciziei recurate nu pot fi desprinse motivele ce au stat la baza formării acestei convingeri a instanței. Astfel, nu rezultă împrejurările avute în vedere de instanță la momentul în care aceasta a considerat că venitul de 528 lei/luna ar fi suficient pentru a-i asigura toate condițiile materiale și spirituale specifice vieții unei persoane și nici motivele care au determinat-o pe aceasta să aprecieze că obligarea apelantului reclamant la plata unei pensii de întreținere ar putea avea drept consecință prejudicierea întreținerii sale ori a minorului aflat în îngrijirea acestuia. Raportându-se la cuantumul venitului obținut de aceasta, calificat ca fiind unul modest chiar de către instanța de apel, consideră că acesta nu ar putea fi apreciat drept unul suficient pentru asigurarea traiului zilnic, în condițiile în care acesta nu acoperă nici costul medicamentelor necesare tratamentului pe care îl urmează. Prin urmare, consideră că instanța de apel, înainte de a dispune exonerarea apelantului reclamant de la plata pensiei de întreținere, avea obligația de a analiza și de a motiva dacă venitul pe care îl obține este sau nu suficient pentru a-și asigura traiul zilnic, iar în caz contrar, raportându-se la venitul apelantului reclamant și fără a prejudicia întreținerea sa ori a minorului ce i-a fost încredințat spre creștere și educare, să dispună acordarea unei pensii de întreținere, al cărei cuantum, cumulat cu veniturile recurentei, să-i asigure un trai decent. În acest sens, instanța ar fi putut observa că, în raport de venitul apelantul reclamant, 1.598 lei, acesta ar fi putut fi obligat la plata unui pensii în favoarea acestea de maxim 532,6 lei (1/3 din 1.598 lei) Scăzând din acest cuantum suma pe care recurenta pârâtă – reclamantă ar datora-o cu titlu de întreținere pentru copilul rezultat din căsătorie, respectiv 132 lei (1/4 din 528 lei), ori chiar 399,5 lei (1/4 din 1.598 lei) – în măsură în care instanța s-ar fi raportat tot la venitul apelantului reclamant, rezultă că în mod corect instanța ar fi trebuit să dispună acordarea unei pensii de întreținere in favoarea recurentei în cuantum de 400,6 lei (532,6 – 132), ori de numai 133,1 lei (532,6 – 399,5) în cea de-a doua ipoteză.

Totodată, dată fiind împrejurarea că niciuna dintre părți nu obține venituri peste medie, spre a evita crearea unei situații ce ar fi putut fi apreciată drept favorabilă acesteia și prejudiciabilă pentru partea adversă, instanța s-ar fi putut raporta la venitul minim pe economie, situație în care, potrivit algoritmului anterior expus, în sarcina apelantului – reclamant s-ar fi reținut obligația de plată a unei pensii în cuantum de 50 lei (1/3×600 – 1/4×600). Or, din considerentele deciziei recurate nu rezultă că instanța s-ar fi aplecat asupra acestor aspecte, instanța rezumându-se doar la sublinierea faptului că nu se regăsește într-o stare de nevoie absolută.

În drept, a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 si 9 din Cod procedură civilă.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art. 304 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:

I. Cel de-al nouălea motiv de recurs se referă la pronunțarea unei hotărâri lipsite de temei legal sau date cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Ipoteza a doua – încălcarea sau aplicarea greșită a legii – are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege aplicabile speței, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă, ori cu totul eronată.

Referitor la înțelesul sintagmei „încălcarea sau aplicarea greșită a legii” trebuie să se țină seama și că există texte de lege care conferă judecătorului o putere de apreciere, dându-i posibilitatea de a lua sau de a nu lua o anumită măsură. În asemenea situații, măsurile nu pot fi însă dispuse în mod discreționar, ci trebuie să fie justificate de motive pertinente și suficiente. Depășirea acestei limite, întrucât nu realizează un bilanț rezonabil al elementelor pertinente ale cauzei în procesul decizional, care este impus întotdeauna, expres sau implicit, de normele juridice incidente, constituie o încălcare a legii și, ca atare, este supusă controlului instanței de recurs. Aceasta înseamnă că, în realitate, instanțele de fond beneficiază în aceste cazuri numai de o anumită marjă de apreciere.

Raportând aceste considerații teoretice la primul motiv de recurs invocat în prezenta cauză, Curtea reține că în categoria textelor de lege ce implică a apreciere a judecătorului în cadrul demersului de aplicare a lor în concret se includ și prevederile art. 41 alin. 2 și 3 Codul familiei, care prevăd că: „Soțul divorțat are dreptul la întreținere, dacă se află în nevoie din pricina unei incapacități de muncă survenite înainte de căsătorie, ori în timpul căsătoriei (…). Întreținerea datorată potrivit dispozițiilor alin. (2) poate fi stabilită până la o treime din venitul net din munca al soțului obligat la plata ei, potrivit cu nevoia celui care o cere și cu mijloacele celui ce urmează a o plăti. Această întreținere, împreuna cu întreținerea datorată copiilor, nu va putea depăși jumătate din venitul net din munca al soțului obligat la plată”. În același sens, art. 94 alin. 1 Codul familiei statuează cu titlu general: „Întreținerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere si cu mijloacele celui ce urmează a o plăti”.

Conform situației de fapt reținute de instanțele de fond, intimatul pârât reclamant, căruia i-a fost încredințat și copilul minor rezultat din căsătorie, are un salariu lunar în cuantum de 1598 lei. În același timp, recurenta pârâtă reclamantă beneficiază de drepturi de pensie de invaliditate în sumă de 294 lei pe lună, precum și de o indemnizație lunară, în calitate de persoană cu handicap, în cuantum de 234 lei, începând cu ianuarie 2009, deci în total de o sumă lunară de 528 lei. Totodată, s-a apreciat că nu este justificată cererea de obligarea a pârâtei – reclamante la plata unei pensii de întreținere în favoarea copilului minor rezultat din căsătorie, care ar fi fost în sumă de 132 lei, conform art. 94 alin. 3 Codul familiei, ceea ce înseamnă că reclamantul pârât suportă o diminuare corespunzătoare a propriului patrimoniu.

Din cele expuse anterior rezultă că suma maximă la care ar fi putut fi obligat intimatul reclamant – pârât cu titlu de pensie de întreținere în favoarea recurentei pârâte – reclamante ar fi de 399,5 lei (1/2 x 1598 lei – 1/4 x 1598 lei), conform tezei finale a art. 41 alin. 3 Codul familiei. Într-o asemenea situație, reclamantul – pârât ar rămâne, din salariul lunar, pentru a fi cheltuită conform propriilor nevoi, cu o sumă de 667 lei (1/2 x 1598 lei – 132 lei), iar pârâta reclamantă ar putea cheltui lunar în același scop 927,5 lei (528 lei + 399,5 lei).

La o asemenea situație inechitabilă s-ar fi ajuns dacă legiuitorul ar fi stabilit cuantumul pensiei care trebuie plătită persoanei aflate în nevoie prin indicarea unei fracții din veniturile debitorului întreținerii. În realitate, rațiunea textului de lege citat este de a plafona pensia la care poate fi obligat debitorul, aceasta fiind însă stabilită efectiv după cele două criterii enunțate: nevoia celui care o cere (se află în stare de nevoie persoana care nu are venituri – fie dobândite din muncă, fie produse de bunurile sale – de valoare și care depășesc ceea ce îi este necesar existenței, care eventual ar putea fi vândute pentru a-și procura cele necesare întreținerii sau, în ipoteza în care anumite venituri, acestea nu sunt îndestulătoare) și cu mijloacele celui ce urmează a o plăti.

Curtea mai are în vedere că, prin respingerea cererii reconvenționale, reclamantul – pârât va putea dispune lunar în favoarea sa de 1066,5 lei (1598 lei – 1/4 x 1598 lei – 132 lei), iar pârâta – reclamantă de 528,5 lei, precum și faptul că, întrucât în dreptul român o persoană nu este obligată să asigure cu titlu de întreținere nici în favoarea copilului o sumă egală cu cea afectată propriului interes, raportul fiind de 1:3, așa cum rezultă din dispozițiile art. 94 alin. 3 Codul familiei, cu atât mai mult aceasta nu poate fi obligată să asigure fostului soț un nivel de trai asemănător cu cel propriu. Tocmai de aceea se admite constant în practica judiciară și în literatura de specialitate că aprecierea stării de nevoie se face și în raport de nivelul de trai al fostului soț, avut în timpul căsătoriei, fără a fi obligatorie asigurarea unui asemenea nivel de trai. Or, mai aproape de acest final s-ar ajunge prin obligarea reclamantului – pârât la plata unei pensii în cuantum de 133,1 lei (debitorul întreținerii ar dispune de 933,4 lei lunar, iar creditorul ei de 661,6 lei), sau chiar la plata unei pensii în cuantum de 50 lei (debitorul întreținerii ar dispune de 1016,5 lei, iar creditorul ei de 533,5 lei), cum s-a solicitat prin cererea de recurs,

Din această perspectivă, situația menținută de tribunal, prin soluția pronunțată, cu privire la patrimoniile celor două părți realizează un just echilibru între interesul pârâtei – reclamante (nevoia celui care o cere, stabilită în raport și de mijloacele de care aceasta dispune) și cel al reclamantului – pârât (mijloacele celui ce urmează a o plăti), instanța de apel folosindu-și puterea de apreciere de o manieră rațională, argumentele prezentate în susținerea soluției fiind pertinente și suficiente.

II. Cel de-al șaptelea motiv de recurs se referă la situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Contrar susținerilor recurentului pârât, instanța de apel a prezentat argumentele care au stat la baza hotărârii pronunțate, respectiv nivelul veniturilor de care dispun lunar cele două părți, faptul că reclamantul – pârât suferă de anumite afecțiuni cronice și împrejurarea că minorul rezultat din căsătorie i-a fost încredințat acestuia.

În acest context, nu se poate susține că instanța de apel ar fi restrâns aplicarea dispozițiilor art. 41 alin. 2 și 3 Codul familiei la situația în care creditorul potențial al întreținerii se află într-o stare de nevoie absolută (mai exact, totală), adică lipsit complet de mijloace de întreținere, ci, reținând că pârâta – reclamantă nu se află într-o asemenea stare de nevoie absolută, a exprimat ideea că aceasta dispune de anumite venituri (mijloace de întreținere), deci fie se află într-o stare de nevoie parțială, fie nu se află într-o asemenea stare.

Contrar susținerilor recurentei pârâte – reclamante, tribunalul nu avea și obligația de a analiza în mod distinct dacă venitul de 528 lei poate fi apreciat drept unul suficient pentru asigurarea traiului său zilnic, întrucât acest criteriu legat de starea de nevoie a creditorului întreținerii nu este unic, fiind suficient, conform celor expuse anterior, să se constate că dacă s-ar proceda într-o manieră diferită ar fi nesocotit echilibrul care trebuie să existe între interesele celor două părți legate de posibilitatea procurării celor necesare întreținerii. Acest aspect ar putea fi luat în considerare însă în raporturile cu persoanele care datorează întreținere în ordinea următoare stabilită de legiuitor prin art. 86 Cod familiei.

Față de acest considerente, reținând legalitatea hotărârii atacate, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, Curtea urmează să respingă recursul ca nefondat.

3.3. Felul și modalitățile de executare a obligației de întreținere

Obligația de întreținere se poate executa fie în natură, fie în bani, fie parte în natură și parte în bani. Felul și modul de executare a obligației de întreținere se decid de către instanță, ținând cont de împrejurări.

Executarea obligației de întreținere în natură se face prin furnizarea celor necesare traiului, fie în locuința debitorului obligației, fie în altă locuință pusă la dispoziție de către cel obligat la întreținere.

Executarea obligației de întreținere în bani se face prin plata unei sume fixe, la termenele stabilite de instanță. Plata periodică a întreținerii în bani nu poate fi înlocuită cu plata unei sume globale pentru că altfel s-ar contraveni scopului pentru care se acordă întreținere. Dacă se folosesc serviciile poștii pentru executarea întreținerii în bani, cheltuielile se suportă de debitor și nu de creditor.

Executarea obligației de întreținere în natură poate fi înlocuită cu executarea obligației de întreținere în bani și invers, dacă s-au schimbat împrejurările avute în vedere la stabilirea acelui fel de prestare a întreținerii.

Dacă nu se va plăti pensia stabilită, urmărirea ei se va face prin echivalent. Cuantumul pensiei de întreținere va putea fi modificat dacă câștigul din muncă pe care l-a avut în vedere instanța, la darea hotărârii, s-a micșorat sau mărit.

3.4. Încetarea obligației de întreținere

Obligația de întreținere intră în acțiune în raport de nevoia creditorului provenită din incapacitatea de a munci și de posibilitățile de plată ale debitorului. De asemenea, ea încetează dacă creditorul nu mai este în nevoie, pentru că, fără a fi capabil de muncă, a dobândit venituri suficiente pentru a se întreține; ea mai încetează în cazul când debitorul nu are mijloacele necesare pentru a presta întreținerea.

Este suficient ca una dintre cele două variabile (starea de nevoie a creditorului provenită din incapacitatea de a munci și posibilitățile de plată ale debitorului) să se modifice în așa fel încât întreținerea să nu se poată presta pentru ca acțiunea obligației să înceteze; pentru aceasta nu este nevoie, ca, în același timp, starea de nevoie a creditorului să înceteze iar debitorul să fie de mijloacele necesare pentru a presta întreținerea.

S-a susținut că atingerea obligației de întreținere poate rezulta din simplul fapt că beneficiarul nu mai cere pensia sau debitorul refuzând s-o plătească, creditorul nu-l urmărește, cunoscându-i invalabilitatea. Încetarea acțiunii obligației legale de întreținere se dispune prin hotărâre judecătorească la cererea celui interesat. Hotărârea judecătorească are caracter provizoriu deoarece obligația legală de întreținere va intra în acțiune imediat ce condițiile generale de existență se vor întreține din nou.

Dreptul de a cere sistarea și reducerea pensiei de întreținere are un caracter personal. Acest caracter nu împiedică însă pe creditorii debitorului să exercite acțiunea pentru sistarea sau reducerea pensiei de întreținere pentru că există pericolul de a se săvârși adevărate liberalități sub forma pensiei de întreținere unei persoane care, în raport de circumstanțele concrete ale situației sale, nu ar fi îndreptățită la întreținere, ori ar fi îndreptățită la o pensie mai mică decât cea stabilită. Prin toate acestea se urmărește păgubirea celorlalți creditori ai debitorului întreținerii dacă nu chiar fraudarea lor. Este posibil ca încetând starea de nevoie a creditorului întreținerii, debitorul, cu bună știință și în scopul fraudării celorlalți creditori ai săi, să urmărească micșorarea stării de solvabilitate, prin prestarea întreținerii în continuare.

Obligația legală de întreținere ia sfârșit și prin moartea celui obligat să o presteze sau a celui care are drept la întreținere. Datorită faptului că are un caracter strict personal, nu se transmite nici activ și nici pasiv moștenitorilor.

Moștenitorii creditorului întreținerii pot pretinde întreținerea de la debitorul autorului lor sub condiția exhibării unui drept propriu.

Obligația legală de întreținere încetează, de asemenea, ori de câte ori condițiile speciale cerute de lege nu mai sunt îndeplinite. Se poate pune problema dacă, obligația de întreținere încetează prin efectul renunțării titularului dreptului la întreținere.

Literatura juridică română și străină și practica judiciară de la noi, anterioară intrării în vigoare a Codului familiei, au admis că obligația de întreținere încetează prin renunțarea la întreținere a titularului dreptului. În legătură cu obligația de întreținere între soți nu a existat unanimitate în ce privește faptul dacă se poate renunța în orice condiții la întreținere ori numai după ce pensia de întreținere a fost acordată.

Uni autori au susținut că se poate renunța la întreținere necircumstanțiat, indiferent de faptul dacă renunțarea are loc înainte sau după acordarea ei.

Pe de altă parte s-a arătat ă la pensia de întreținere nu se poate renunța înainte ca aceasta să fi fost acordată.

Considerăm că nu se poate renunța la dreptul la întreținere. Obligația de întreținere între debitor și creditor există independent de dorința și voința părților. Legea instituie această obligație între anumite categorii de persoane și ea intră în acțiune numai dacă sunt îndeplinite cerințele impuse de lege. Nu se poate renunța la întreținere nici în perioada în care obligația de întreținere se află în stare latentă (înainte de a intra în acțiune) și nici după ce aceasta a intrat în acțiune. Creditorul poate însă să nu urmărească pe debitor pentru prestațiile restante, dacă el nu se mai află în nevoie, după cum stabilindu-se, chiar pe baza propriei sale declarații, că nu se mai află în nevoie, instanța poate decide încetarea acțiunii obligației de întreținere. Aceasta nu înseamnă o renunțare la dreptul la întreținere deoarece ar însemna că, dacă creditorul cade din nou în stare de nevoie obligația de întreținere să nu poată reintra în acțiune pentru că s-a renunțat la întreținere.

Încetarea acțiunii obligației de întreținere prin efectul declarației creditorului că nu se află în nevoie, nu valorează o renunțare la acest drept. El poate fi valorificat în raport de condițiile care permit intrarea în acțiune a obligației de întreținere, încetarea acțiuni acesteia ori reintrarea ei în acțiune.

Maxima “les aliments n’arréagent pas”, după care ratele pensiei scadente și nereclamante în termen de către creditori nu mai pot fi cerute, nu justifică punctul de vedere potrivit căruia obligația legală de întreținere încetează prin renunțarea creditorului. Se prescriu sumele neîncasate în termenul stabilit de lege, dar nu se prescrie însăși obligația de întreținere stabilită în puterea legii și nici dreptul corelativ nu se stinge prin scurgerea timpului.

Pe de altă parte, în cazul în care creditorul declară formal că renunță la întreținere deoarece, de pildă, a încetat starea de nevoie, obligația de întreținere încetează nu ca efect al renunțării ce o face creditorului, ci ca efect al încetării stării de nevoie. În acest caz ca și cel în care obligația de întreținere încetează pentru lipsa posibilităților de plată ale debitorului, hotărârea este provizorie, de vreme ce ori de câte ori se vor regăsi întrunite condițiile cerute de lege obligația de întreținere reintră în acțiune.

Obligația de întreținere încetează când mai sunt întrunite condițiile legii, în următoarele cazuri:

Obligația de întreținere între foștii soți, în afara cazurilor generale de stingere (moartea debitorului sau a creditorului) încetează prin recăsătorirea creditorului întreținerii, sau prin împlinirea unui an de la desfacerea căsătoriei în cazul în care ea acționează, în condițiile legii, numai pe această durată;

În cazul desființării unei căsătorii putative, obligația de întreținere a soțului de bună credință încetează prin recăsătorirea acestuia.

Capitolul IV. Obligația de întreținere dintre părinți și copii

4.1. Reglementare și condițiile în care există obligația de întreținere

Privită în finalitatea ei, aceea de a asigura condițiile materiale pentru îndeplinirea sarcinilor de creștere, educare și pregătire profesională a copilului, obligația părinților de a-l întreține reprezintă una din îndatoririle specifice care dau conținut instituției juridice a ocrotirii părintești.

Potrivit art. 499 alin. (1) Cod Civil tatăl și mama sunt obligați în solidar, să dea întreținere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum și educația, învățătura și pregătirea sa profesională.

Alineatul (3) al aceluiași articol prevede că părinții sunt obligați sa îl întrețină pe copilul devenit major, dacă acesta se află în continuarea studiilor, până la terminarea acestora, însă fără a depăși vârsta de 26 de ani. Copilul major poate fi creditor al obligației de întreținere dacă se află în continuarea studiilor indiferent de forma de pregătire, teoretică sau practică, precum și de caracterul public sau privat al instituției de învățământ.

Creditorii obligației de întreținere sunt copii din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție.

Debitorii obligației de întreținere sunt ambii părinți din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție.

În cazul copilului din căsătorie obligația de întreținere a acestuia revine ambilor părinți, chiar dacă sunt despărțiți în fapt , iar în cazul celui din afara căsătoriei aceasta cade numai în sarcina părintelui față de care copilul și-a stabilit filiația.

În situația în care copilul este adoptat drepturile și obligațiile părintești trec la adoptator. Acest efect al adopției rezultă din prevederile Legii nr. 273/2004 care stabilesc că adoptatorul are față de copilul adoptat drepturile și îndatoririle părintelui firesc față de copilul său. În consecință, în cazul adopției, părintele firesc nu mai datorează întreținere copilului adoptat, debitor al întreținerii fiind adoptatorul. Excepție face situația în care copilul este adoptat de către soțul părintelui firesc. Într-un atare caz, legea prevede că drepturile și îndatoririle părintești se exercită de către adoptator și de către părintele firesc, ambii având, așadar, calitatea de debitori ai obligației de întreținere. În cazul în care adopția încetează ca urmare a declarării nulității acesteia, art. 59 alin. 2 din lege arată că dacă instanța nu decide instituirea tutelei sau a altor măsuri de protecție specială a copilului, în condițiile legii, drepturile și îndatoririle părintești sunt redobândite de către părinții firești, care redevin debitori ai obligației de întreținere iar adoptatorul nu mai poate fi obligat să plătească adoptatului întreținere cât timp este minor.

Părintele decăzut din drepturile părintești, precum și părintele pus sub interdicție își păstrează calitatea de debitori ai obligației legale de întreținere.

Deși obligația legală de întreținere dintre părinți și copii are caracter reciproc, în majoritatea cazurilor creditor al acestei obligații este copilul minor față de care există drepturile și îndatoririle părintești, întrucât acesta se află în imposibilitatea de a realiza venituri din muncă și nu are, de regulă, nici alte mijloace materiale pentru a-și asigura cele necesare existenței.

În ipoteza în care copilul ar avea bunuri însemnate sau ar realiza venituri din muncă, el ar putea avea și calitatea de debitor al obligației de întreținere dacă părintele său s-ar afla în nevoie din cauza incapacității de a muncii. Copilul minor are dreptul la întreținere indiferent că este din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție.

Obiectul obligației legale de întreținere îl constituie atât mijloacele necesare traiului, cât și mijloacele necesare pentru creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a copilului.

Întreținerea minorului de către părinții săi are un obiect complex presupunând acoperirea tuturor cheltuielilor pe care le implică realizarea dreptului copilului de a beneficia de un nivel de trai care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală sau socială.

Corelativ acestui drept al copilului părinților (sau, după caz, altor reprezentanți legali) le revine în primul rând responsabilitatea de a asigura, în limita posibilităților, cele mai bune condiții de viață necesare creșterii și dezvoltării copiilor; părinții sunt obligați să le asigure copiilor locuință, precum și condițiile necesare pentru creștere, educare, învățătură și pregătirea profesională.

În consecință, obligația de întreținere a copilului minor de către părinții săi are ca finalitate asigurarea mijloacelor materiale necesare acoperirii cheltuielilor legate de hrană, îmbrăcăminte, locuință, îngrijirea sănătății, satisfacerea nevoilor socialculturale ale copilului precum și a oricăror alte cheltuieli pe care le reclamă creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia

Obligația de întreținere a copilului de către părinți este o obligație in solidum aceștia fiind obligați în comun la întreținere, fiecare contribuind proporțional cu mijloacele sale. Fiecare părinte poate fi urmărit pentru întreaga întreținere. Părintele care îndeplinește integral obligația are acțiune în regres împotriva celuilalt părinte pentru partea ce îi revine la întreținere.

Condițiile obligației legale de întreținere între părinți și copii sunt următoarele:

Starea de nevoie a debitorului;

Existența mijloacelor necesare ale debitorilor.

Dacă minorul deține un venit propriu care nu este îndestulător, părinții au obligația de a-i asigura condițiile necesare pentru creșterea, educarea, învățătura și pregătirea sa profesională.

În ceea ce privește copilul major este suficient să se facă dovada că acesta se află în continuarea studiilor, pentru ca starea sa de nevoie să poată fi prezumată pentru obligarea părinților săi la întreținere.

O problemă care a determinat exprimarea mai multor opinii în literatura de specialitate a fost aceea de a ști dacă părinții au obligația de a întreține minorul în situația în care acesta nu realizează venituri dar dispune de bunuri proprii care ar putea fi vândute pentru a i se asigura întreținerea. Astfel, unii autori au susținut că dacă minorul nu realizează venituri el se află în nevoie chiar și în cazul în care ar avea anumite bunuri.

În susținerea acestei opinii se arată că, în raport de dispozițiile Codului civil care stabileste că minorul este întreținut de părinții săi iar dacă acesta nu are venituri îndestulătoare părinții sunt datori să îi asigure condițiile necesare pentru creșterea, educarea și pregătirea sa profesională, nevoia copilului trebuie apreciată numai în funcție de veniturile acestuia nu și de bunurile din patrimoniul său. De asemenea, în argumentarea acestei opinii se susține că dacă s-ar îngădui părintelui să vândă bunurile copilului în scopul întreținerii sale ar însemna ca, pe de o parte, să i se recunoască acestuia, în mod indirect, un drept cu privire la bunurile copilului ceea ce ar contraveni principiului independenței patrimoniale dintre părinte și copil, iar pe de altă parte, să-și poată îndeplini obligația de creștere a copilului care îi revine din ocrotirea părintească pe seama bunurilor minorului, ceea ce nu poate fi acceptat.

Într-o altă opinie s-a arătat că în ipoteza în care minorul nu realizează venituri dar are bunuri prin a căror valorificare s-ar putea procura cele necesare traiului, se vor folosi pentru întreținerea sa acele bunuri.

Ca argument în susținerea acestei opinii se invocă prevederile Codului civil carearată că în cazul minorului pus sub tutelă cheltuielile necesare pentru întreținerea acestuia și administrarea bunurilor sale se acoperă din veniturile acestuia, prevederi care au aplicabilitate și în cazul minorului aflat sub ocrotire părintească.

Conform unui alt punct de vedere căruia ne alătură, se susține că ambele opinii prezentate anterior dau o rezolvare mult prea rigidă problemei (în sensul că potrivit primei opinii vânzarea bunurilor minorului pentru asigurarea întreținerii sale nu este admisă iar conform celei de-a doua opinii întreținerea minorului urmează a fi acoperită din valoarea bunurilor sale și numai dacă nu are bunuri va fi îndreptățit să pretindă întreținere de la părinții săi) ignorându-se faptul că raportarea nevoii copilului minor la mijloacele materiale ale părinților trebuie să se facă în așa fel încât să se realizeze un echilibru între nivelul lor de trai. Așadar, instanțele judecătorești urmează să facă o analiză elastică a jocului celor două variabile: nevoia minorului și mijloacele părinților astfel încât nivelul de viață al părinților și al copilului să fie aproximativ același, fiind inechitabil ca minorul care are un anumit patrimoniu, eventual o avere considerabilă, să primească întreținere de la părinții săi care nu ar avea alte venituri decât cele din munca prestată, după cum la fel de injust și de neacceptat ar fi să se înstrăineze de către părinți bunurile copilului dacă acestea ar fi neînsemnate în raport cu mijloacele părinților.

În cazul în care părintele nu realizează venituri se ridică întrebarea dacă acesta va fi sau nu exonerat de plata pensiei de întreținere. Codul civil nu reglementează expres această problemă astfel că răspunsul a fost dat de către practica judiciară care a făcut distincție între situația în care lipsa veniturilor se datorează unor motive obiective și cea în care debitorul nu realizează venituri datorită propriei culpe.

În primul caz, când debitorul obligației, deși capabil de muncă nu realizează venituri datorită unor motive obiective cum sunt starea de boală sau efectuarea serviciului militar, urmarea unei facultăți la cursuri de zi, executarea unei pedepse privative de libertate, cu excepția situației când pedeapsa a fost aplicată pentru infracțiunea de abandon de familie, acesta urmează a fi exonerat de plata pensiei de întreținere.

În cazul în care părintele sau adoptatorul debitor al obligației de întreținere, deși apt de muncă, nu realizează venituri întrucât refuză să muncească, ori i s-a desfăcut contractul din muncă pentru absențe nemotivate, deci prin aplicarea unei sancțiuni din motive ce îi sunt imputabile, el nu va fi exonerat de obligația legală de întreținere. În aceste situații s-a decis că obligarea debitorului la plata pensiei de întreținere urmează a se dispune în raport de venitul minim pe economia națională.

De asemenea, venitul minim realizat pe economia națională a fost avut în vedere de către instanțele judecătorești și în lipsa altor criterii de stabilire a posibilităților materiale de care dispune debitorul (de exemplu dacă la dosar nu există probe din care să rezulte că acesta realizează venituri mai mari). Această soluție a instanțelor judecătorești, deși în deplină concordanță cu maxima jurisconsultului francez Loysel „qui fait l`enfant doit le nourrir”, pare să adauge la lege ceea ce nu poate fi acceptat.

În cazul în care debitorul, deși apt de muncă și având posibilitatea să muncească, nu realizează venituri din muncă și nu are nici alte surse de venit care să aibă caracter de continuitate ori bunuri care ar putea fi valorificate pentru a putea presta întreținerea, ar trebui să se reglementeze expres că el continuă să fie obligat la a presta întreținere copilului, întinderea acesteia urmând să fie stabilită de instanța de judecată în funcție de nivelul de trai al debitorului și avându-se în vedere venitul minim stabilit pe economia națională.

Dacă mijloacele materiale ale părinților nu sunt îndestulătoare, la întreținerea minorului pot fi obligați bunicii, atât materni cât și paterni, aceștia fiind în subsidiar ținuți deopotrivă să acorde întreținere nepotului lor. Obligația de întreținere poate fi pusă în sarcina bunicilor numai dacă părinții firești sau adoptivi nu dispun de mijloace materiale sau acestea sunt insuficiente din motiveindependente de voința lor, nu și atunci când părinții, deși capabili de muncă, nu realizează venituri întrucât nu sunt încadrați în muncă 19, și numai dacă bunicii au posibilități materiale de a o duce la îndeplinire.

În cazul în care părinții sau persoanele care au, potrivit legii, obligația de întreținere a copilului nu pot asigura, din motive independente de voința lor, satisfacerea nevoilor minime de locuință, hrană, îmbrăcăminte și educație ale copilului, Legea nr. 272/2004 prevede obligația statului ca, prin autoritățile publice competente, să asigure acestora sprijin corespunzător sub formă de prestații financiare, prestații în natură, precum și sub formă de servicii, în condițiile legii. Părinții sunt obligați, să solicite autorităților competente acordarea alocațiilor, indemnizațiilor, prestațiilor în bani sau în natură și a altor facilități prevăzute de lege pentru copii sau pentru familiile de copii.

“Instanța de recurs a respins criticile recurentului pârât conform cărora instanța nu a făcut precizări cu privire la efectuarea unei dovezi dacă pârâtul urmează aceste cursuri, odată la 2-3 luni, având în vedere că la dosarul cauzei există înscrisuri care dovedesc că reclamantul se alfă în continuarea studiilor, fiind student la [anonimizat] Seattle Community College, cursuri de zi, data anticipată pentru absolvire fiind 17.06.2013.”

Dacă copilul major câștigă venituri suficiente pentru întreținerea sa, părinții săi nu vor putea fi obligați la întreținere, însă atunci când aceste venituri sunt insuficiente, aceștia vor fi obligați la întreținere în completarea veniturilor câștigate de copilul major.

În caz de neînțelegere întinderea obligației de întreținere, felul și modalitățile executării, precum și contribuția fiecăruia dintre părinți se stabilesc de instanța de tutelă pe baza raportului de anchetă psihosocială.

Următorul caz prezintă o situație în care reclamanta cheamă în judecată pe pârât, tatăl copiilor săi, pentru a-l obliga să plătească pensie de întreținere pentru copiii lor minori rezultați din căsătoria aflată încă în ființă.

Aceasta a arătat că pârâtul este angajat în muncă, realizează venituri legale, iar copiii se află în stare de nevoie, în ceea ce privește cheltuielile generale de creștere și educare.

Pârâtul a formulat întâmpinare, susținând că despărțirea lor este cauzată exclusiv de reclamantă care l-a alungat din casă, proprietatea reclamantei, și că deși nu mai locuiește împreună cu copiii săi, locuind în chirie, se vede în mod frecvent cu aceștia, dându-le bani și cumpărându-le cele necesare acestora .

Spre deosebire de situația divorțului, în care instanța e ținută să oblige părinții la pensie de întreținere, în timpul căsătoriei, instanța nu este obligată să dispună în acest sens, ci trebuie să țină cont de faptul că, numai dacă obligația de întreținere nu se execută de bunăvoie în natură instanța va dispune executarea ei prin plata unei sume de bani, în mod periodic, sub forma unei sume fixe sau a unui procent din veniturile debitorului obligației .

Probele administrate în cauză au confirmat cele susținute de pârât și din acest motiv, instanța a apreciat că acțiunea în justiție este nefondată, respingând-o ca atare.

Prin sentința nr. 4726 din 31 mai 2012, pronunțata în dosarul nr. 13250/221/2011, Judecătoria Deva a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată.

Pentru a dispune astfel, instanța a reținut că reclamanta a chemat în judecată, ca reprezentant legal al copiilor minori ai săi și ai pârâtului, pe soțul său – tatăl copiilor, solicitând instanței ca acesta să fie obligat la plata unei pensii de întreținere în favoarea acestora. Reclamanta a susținut că este despărțită în fapt de pârât de mai multe luni de zile, iar acesta trebuie obligat să plătească pensie de întreținere către copiii minori rezultați din căsătoria aflată încă în ființă.

A arată reclamanta că pârâtul este angajat în muncă, realizează venituri legale, iar copiii se află în stare de nevoie, în ceea ce privește cheltuielile generale de creștere și educare.

Pârâtul a formulat întâmpinare, susținând, în esență, că despărțirea de fapt este cauzată exclusiv de reclamantă, care l-a alungat din casă proprietatea reclamantei, că – deși nu mai poate locui efectiv cu copiii săi (ci în chirie) – se întâlnește foarte frecvent cu aceștia, dându-le bani și cumpărându-le numeroase lucruri necesare lor și că, spre deosebire de situația divorțului – în care instanța e ținută să oblige părinții la pensie de întreținere – în timpul căsătoriei, instanța nu este obligată să dispună în acest sens, ci trebuie să țină cont de faptul că, potrivit noilor reglementări în materie (noul Cod Civil [1]), numai dacă obligația de întreținere nu se execută de bunăvoie în natură instanța va dispune executarea ei prin plata unei sume de bani, în mod periodic, sub forma unei sume fixe sau a unui procent din veniturile debitorului obligației.

Probele administrate în cauză (in special declarațiile martorilor audiați, dar chiar și răspunsurile copiilor, date la interogatoriu) au confirmat cele susținute de pârât, motiv pentru care instanța a apreciat că acțiunea în justiție este nefondată, respingând-o ca atare. Hotărârea instanței este pe deplin legală și temeinică.

Într-adevăr, stabilind mai întâi cadrul legal, instanța a făcut în mod corect aplicarea art. 529 și 530 din noul Cod Civil. Astfel, potrivit acestor două texte legale, în esență, părinții au obligația acordării întreținerii în favoarea copiilor lor minori, însă coroborat cu regula că întreținerea va fi materializată într-o sumă de bani, prin obligarea părintelui debitor, numai dacă există dovezi și temeiuri rezonabile a crede că acesta nu își va executa obligația în mod voluntar ori că acesta deja nu își execută obligația în discuție.

Considerăm că aceste texte de lege trebuie coroborate și cu art. 402 din noul Cod Civil , care arată că instanța (de tutelă), prin hotărârea de divorț, stabilește contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor.

Așadar, în cazul divorțului, efectele acestuia asupra relațiilor patrimoniale dintre părinți și copii reclamă ca părinții să fie obligați din oficiu la plata unei pensii de întreținere, independent de dovedirea unei stări de nevoie a copiilor.

Interpretând per a contrario art. 402, deducem că – în orice altă situație, deci și atunci când căsătoria nu a fost desființată prin divorț – părinții (în speță, părintele care nu mai locuiește cu copiii minori) pot fi obligați să achite o sumă de bani – cu titlu de pensie de întreținere, necesară pentru creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a copiilor – doar cu condiția existenței unor probe evidente din care să rezulte că debitorul obligației nu și-o execută de bună voie .

Rezumând motivarea sa și concluzionând, instanța arata că: “În cauza, nu se desprinde concluzia că pârâtul ar urmări să se sustragă de la obligația sa de părinte, astfel încât să fie necesară obligarea sa la respectarea acesteia prin stabilirea unei pensii de întreținere.

Așa cum prevede și textul legal, pensia poate fi stabilită de instanță numai în situația în care părintele nu înțelege să execute de bună voie întreținerea.

Regula generală este că întreținerea se execută în natură prin asigurarea celor necesare traiului și prin suportarea costurilor pentru creșterea și educarea copiilor, în funcție de necesitățile curente ale acestora, plata pensiei de întreținere constituind o excepție de la această regulă și trebuind a fi tratată ca atare, iar instanțele urmând să uzeze de aceste dispoziții legale doar în cazurile în care se impune cu necesitate o astfel de soluție.

În situația de față, instanța apreciază că o astfel de abordare a problemei nu este necesară și nici utilă”.

Debitorii obligației legale de întreținere a copiilor îndeplinesc condiția existenței mijloacelor materiale chiar dacă nu au venituri. Existența aptitudinii de a munci este necesară și suficientă pentru obligarea debitorilor acestei obligații la acordarea întreținerii.

4.2. Data, durata, cuantumul și ordinea obligației de întreținere

Codul Civil are un text special referitor la data de la care se acordă întreținerea. Conform art. 532 alin. (1) întreținerea se datorează de la data cererii de chemare în judecată, chiar dacă dreptul la întreținere se naște din momentul îndeplinirii condițiilor cerute de lege, adică nevoia creditorului și posibilitatea materială a debitorului. Așadar, se prezumă că atâta vreme cât nu a solicitat pensie creditorul obligației n-a fost în nevoie.

Tot de la data introducerii se datorează pensia și în cazul în care ea s-a cerut odată cu stabilirea paternității din afara căsătoriei. Pe baza aceluiași raționament, majorarea pensiei de întreținere are loc la data introducerii acțiunii în justiție, excepție fiind cazul în care neintroducerea cererii de majorare este imputabilă debitorului obligației de întreținere.

Pensia de întreținere se acordă de la data înregistrării acțiunii în justiție , dacă respectiva cerere de chemare în judecată a fost amânată din motive imputabile pârâtului, pensia de întreținere poate fi acordată și pentru trecut.

În cazul cererii de divorț sau de stabilire a paternității din afara căsătoriei pe cale judecătorească, întreținerea se acordă și dacă nu a fost cerută, de la data introducerii cererii de divorț, respectiv de stabilire a paternității.

Cuantumul întreținerii se stabilește prin raportare la nevoia solicitantului și mijloacele creditorului . Potrivit art. 529 alin.(2) Cod Civil , când întreținerea este datorată de părinți sau de adoptator, se stabilește astfel :

Până la 1/4 din venitul său lunar net pentru copil ;

Până la 1/3 din venitul său lunar net pentru doi copii ;

Până la 1/2 din venitul său lunar net pentru trei sau mai mulți copii .

Acest cuantum poate fi depășit numai în cazul în care debitorul consimte în acest sens și nu este afectat dreptul la întreținere al altor persoane, creditori ai obligației de întreținere.

Cuantumul întreținerii datorate copiilor , împreună cu întreținerea datorată altor persoane, potrivit legii, nu poate depăși 1/2 din venitul net lunar al debitorului obligației de întreținere .

Venitul net se stabilește în raport de veniturile permanente, însă nu și cele cu caracter temporar, cum sunt plata orelor suplimentare, indemnizațiile de deplasare, de concediere, de deplasare, etc. .

Atunci când există mai mulți copii, instanța de tutelă va stabili în concret pensia de întreținere pentru fiecare dintre aceștia.

Prin sentinta nr. 4726 din 31 mai 2012, pronuntata in dosarul nr. 13250/221/2011, Judecatoria Deva a respins ca nefondata cererea de chemare in judecata.

Pentru a dispune astfel, instanta a retinut ca reclamanta a chemat in judecata, ca reprezentant legal al copiilor minori ai sai si ai paratului, pe sotul sau – tatal copiilor, solicitand instantei ca acesta sa fie obligat la plata unei pensii de intretinere in favoarea acestora. Reclamanta a sustinut ca este despartita in fapt de parat de mai multe luni de zile, iar acesta trebuie obligat sa plateasca pensie de intretinere catre copiii minori rezultati din casatoria aflata inca in fiinta. A aratat reclamanta ca paratul este angajat in munca, realizeaza venituri legale, iar copiii se afla in stare de nevoie, in ce priveste cheltuielile generale de crestere si educare.

Paratul a formulat intampinare, sustinand, in esenta, ca despartirea de fapt este cauzata exclusiv de reclamanta, care l-a alungat din casa proprietatea reclamantei, ca – desi nu mai poate locui efectiv cu copiii sai (ci in chirie) – se intalneste foarte frecvent cu acestia, dandu-le bani si cumparandu-le numeroase lucruri necesare lor si ca, spre deosebire de situatia divortului – in care instanta e tinuta sa oblige parintii la pensie de intretinere – in timpul casatoriei, instanta nu este obligata sa dispuna in acest sens, ci trebuie sa tina cont de faptul ca, potrivit noilor reglementari in materie ( Cod civil), numai daca obligatia de intretinere nu se executa de bunavoie in natura, instanta va dispune executarea ei prin plata unei sume de bani, in mod periodic, sub forma unei sume fixe sau a unui procent din veniturile debitorului obligatiei.

Probele administrate in cauza (in special declaratiile martorilor audiati, dar chiar si raspunsurile copiilor, date la interogatoriu) au confirmat cele sustinute de parat, motiv pentru care instanta a apreciat ca actiunea in justitie este nefondata, respingand-o ca atare.

Hotararea instantei este pe deplin legala si temeinica.

Intr-adevar, stabilind mai intai cadrul legal, instanta a facut in mod corect aplicarea art. 529 si 530 din Codul civil. Astfel, potrivit acestor doua texte legale, in esenta, parintii au obligatia acordarii intretinerii in favoarea copiilor lor minori, insa coroborat cu regula ca intretinerea va fi materializata intr-o suma de bani, prin obligarea parintelui debitor, numai daca exista dovezi si temeiuri rezonabile a crede ca acesta nu isi va executa obligatia in mod voluntar ori ca acesta deja nu isi executa obligatia in discutie.

Consideram ca aceste texte de lege trebuie coroborate si cu art. 402 din Cod civil, care arata ca instanta (de tutela), prin hotararea de divort, stabileste contributia fiecarui parinte la cheltuielile de crestere, educare, invatatura si pregatire profesionala a copiilor.

Asadar, in cazul divortului, efectele acestuia asupra relatiilor patrimoniale dintre parinti si copii reclama ca parintii sa fie obligati din oficiu la plata unei pensii de intretinere, independent de dovedirea unei stari de nevoie a copiilor.

Interpretand per a contrario art. 402, deducem ca – in orice alta situatie, deci si atunci cand casatoria nu a fost desfiintata prin divort – parintii (in speta, parintele care nu mai locuieste cu copiii minori) pot fi obligati sa achite o suma de bani – cu titlu de pensie de intretinere, necesara pentru cresterea, educarea, invatatura si pregatire profesionala a copiilor – doar cu conditia existentei unor probe evidente din care sa rezulte ca debitorul obligatiei nu si-o executa de buna voie.

Rezumand motivarea sa si concluzionand, instanta arata ca: “In cauza, nu se desprinde concluzia ca paratul ar urmari sa se sustraga de la obligatia sa de parinte, astfel incat sa fie necesara obligarea sa la respectarea acesteia prin stabilirea unei pensii de intretinere.

Asa cum prevede si textul legal, pensia poate fi stabilita de instanta numai in situatia in care parintele nu intelege sa execute de buna voie intretinerea. Regula generala este ca intretinerea se executa in natura prin asigurarea celor necesare traiului si prin suportarea costurilor pentru cresterea si educarea copiilor, in functie de necesitatile curente ale acestora, plata pensiei de intretinere constituind o exceptie de la aceasta regula si trebuind a fi tratat ca atare, iar instantele urmand sa uzeze de aceste dispozitii legale doar in cazurile in care se impune cu necesitate o astfel de solutie. In situatia de fata, instanta apreciaza ca o astfel de abordare a problemei nu este necesara si nici utila”.

Caracterul personal al obligației legale de întreținere constituie un impediment al efectuării compensației legale, însă nu și al compensației judiciare parțiale. În cazul în care s-a stabilit locuința unui minor la unul dintre părinți, iar celuilalt minor la celălalt părinte, este admisibilă compensația judiciară.

Având în vedere dispozițiile art. 1455 Cod Civil conform cărora solidaritatea dintre debitori nu se prezumă, neexistând decât atunci când este stipulată expres de părți ori este prevăzută de lege, iar art. 499 alin. (1) Cod Civil instituie solidaritatea obligației în cazul copilului minor, considerăm că în privința copiilor majori obligația de întreținere nu are caracter solidar .

Consecințele caracterului solidar al obligației legale de întreținere a copiilor minori produce următoarele efecte:

Unul dintre părinți este obligat să suporte în întregime obligația de întreținere dacă celălalt părinte nu are mijloacele necesare pentru a acorda întreținere;

În cazul decesului sau a declarării judecătorești a morții unuia dintre părinți, întreținerea se datorează de părintele supraviețuitor;

Înțelegerile ce pot interveni între părinți cu privire la obligația de întreținere datorată copiilor minori trebuie raportate la dispozițiile art. 396 ain. (1) Cod Civil care prevede că instanța de tutelă hotărăște, odată cu pronunțarea divorțului, asupra raporturilor dintre părinții divorțați și copii lor minori, ținând seama de interesul superior al copiilor, de concluziile raportului de anchetă psihosocială, precum și dacă este cazul, de învoiala părinților pe care îi ascultă.

Dacă părinții nu sunt divorțați, aceștia se pot înțelege cu privire la întreținere, modalitățile executării, contribuția fiecăruia dintre aceștia.

Potrivit art. 499 alin. (4) Cod Civil în caz de neînțelegere, întinderea obligației de întreținere, felul și modalitățile executării, precum și contribuția fiecăruia dintre părinți se stabilesc de instanța de tutelă pe baza raportului de anchetă psihosocială.

În cazul decesului unuia dintre părinți, atât copii cât și soțul supraviețuitor au dreptul la pensie de urmaș.

Copiii au dreptul la pensie de urmaș în următoarele cazuri :

a) până la vârsta de 16 ani;

Copilul urmaș este în vârstă de 10 ani, în acest caz, pensia de urmaș se acordă tutorelui, curatorului, persoanei căreia i s-a încredințat sau i s-a dat în plasament copilul minor.

b) dacă își continuă studiile într-o formă de învățământ organizată potrivit legii, până la terminarea acestora, fără a depăși vârsta de 26 de ani;

Copilul urmaș în vârstă de 16 ani și 1 lună are dreptul la pensia de urmaș după împlinirea vârstei de 16 ani dacă face dovada continuării studiilor prin prezentarea unei adeverințe școlare sau universitare .

Pensia de urmș se acordă tutorelui, curatorului, persoanei căreia i s-a încredințat sau i s-a dat în plasament copilul minor, până la împlinirea vârstei de 18 ani când are dreptul la pensie de urmaș în nume propriu .

c) pe toată durata invalidității de orice grad, dacă aceasta s-a ivit în perioada în care se aflau în una dintre situațiile prevăzute la lit. a) sau b) .

Copilul urmaș în vârstă de 28 ani prezintă decizie medicală de invaliditate de gradul III eliberată de medicul expert al asigurărilor sociale întrucât boala a apărut în perioada studiilor până la împlinirea vârstei de 26 ani .

În cazul copiilor orfani de ambii părinți cuantumul pensiei de urmaș, se stabilește prin însumarea drepturilor de pensie de urmaș, calculate după fiecare părinte .

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Agnita la data de 16.06.2011 sub număr dosar 525/174/2011, reclamanta B. O., în calitate de reprezentant legal al minorului F. R. G., a chemat în judecată pe pârâtul F.D., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună majorarea contribuției de întreținere la care a fost obligat pârâtul prin sentința civilă nr. 24/2009 a Judecătoriei Agnita pronunțată în dosarul nr. .…/174/2008, în favoarea minorului F. R. G., născut la data de ., în funcție de veniturile actuale ale pârâtului și nevoile minorului; cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată și onorariu de avocat.

În motivarea în fapt a cererii, reclamanta a arătat că prin sentința civilă nr. ./2009 pronunțată de către Judecătoria Agnita în dosarul nr. 415/174/2008, s-a dispus desfacerea căsătoriei încheiate cu pârâtul, s-a dispus asupra încredințării minorului F.R.G., asupra legăturilor personale pe care acesta le are cu minorul, și, de asemenea, s-a stabilit în sarcina pârâtului plata unei pensii de întreținere în favoarea minorului în cuantum de 135 lei, până la majoratul acestuia. Pârâtul nu a înțeles să își îndeplinească obligațiile pe care le are față de minor, reclamanta fiind nevoită să recurgă la plângeri penale pentru a obține pensia de întreținere a minorului.

A mai arătat reclamanta că pârâtul lucrează în Germania, cu contract de muncă, la E. L., strasse 179, F. am Main, cod PLZ 60320, și obține un venit considerabil, iar minorul a crescut, de asemenea și nevoile acestuia, suma stabilită de către instanță fiind una infimă la acest moment pentru creșterea și educarea acestuia.

În drept, au fost invocate prevederile art. 86 și următoarele, art. 94 C.fam., art. 274 C.pr.civ.

Atașat cererii, cu respectarea prev. art. 112 C.pr.civ., reclamanta a atașat, în xerocopie, certificatul de căsătorie al acesteia (f.6), certificatul de naștere al minorului (f.7) și sentința civilă nr. 24/2009 pronunțată de Judecătoria Agnita în dosarul nr. ./174/2008 (f.8-12).

În probațiune, a solicitat reclamanta administrarea probei cu înscrisuri.

Potrivit dispozițiilor art. 15 lit. c) din Lg. nr. 146/1997, cererea este scutită de plata taxei judiciare de timbru.

Pârâtul, prin avocat, a depus la dosar întâmpinare (f.16-17), prin care a solicitat admiterea în parte a cererii de chemare în judecată formulate de reclamantă; cu compensarea cheltuielilor de judecată.

În motivarea întâmpinării, pârâtul a arătat că până în prezent și-a achitat integral obligația stabilită în sarcina lui prin sentința civilă nr../2009 pronunțată de către Judecătoria Agnita în dosarul nr. ../174/2008, iar de scurt timp a reușit să își găsească un loc de muncă în Germania, temporar cu un contract de muncă pe perioadă determinată. A mai arătat că și reclamanta lucrează în prezent în Germania la același angajator, dar într-o altă locație.

A arătat pârâtul că este de acord că plătească o contribuție de întreținere în favoarea minorului, majorată în raport de veniturile actuale, dar limitele acesteia să fie sub limitele maxime stabilite de lege, în condițiile în care și reclamanta realizează venituri îndestulătoare, iar nevoile minorului, în decurs de 2 ani de la precedenta hotărâre judecătorească, nu au crescut. Cheltuielile pe care este obligat pârâtul să le efectueze în străinătate (cazare, hrană, etc.) sunt foarte ridicate.

În susținerea poziției sale, pârâtul a solicitat administrarea probei cu interogatoriul reclamantei, înscrisuri, martori.

Pârâtul a depus la dosar, în xerocopie, traduse din limba germană în limba română: contractul de chirie nr. 2100/10297 – 0031 – 04 cu privire la reședința sa din G.. (f.30-31), un înscris prin care pârâtul arată că a solicitat un credit privat de la Postbank (f.33), protocol de consiliere pentru protecția tarelor la Postbank (f.34), extras de cont aferent perioadei 14.07 – 18.07.2011, 08.08. – 12.08.2011 (f.35). A mai depus pârâtul contractul de întreținere autentificat de B.N.P. Moldovan Lenuța prin Încheierea nr. 1569/11.10.2002 încheiat între F.M. (creditor al întreținerii) și F. D. (pârâtul), F.O. (reclamanta) și F. S. (toți trei debitori ai întreținerii) – filele 37-38.

La solicitarea instanței, s-a depus la dosar, de către angajatorul pârâtului, McDonald s, adresă privind veniturile realizate de către pârât în perioada ianuarie 2011 – noiembrie 2011 (f.65-66).

Judecarea prezentei cauze a fost suspendată, din culpa reclamantei, în baza art. 155 ind. 1 C.pr.civ., la termenul de judecată din data de 21.09.2011 pentru motivele inserate în încheierea de ședință de la acea dată; cauza a fost repusă pe rol la termenul de judecată din data de 02.11.2011, la solicitarea reclamantei.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 24/22.01.2009 pronunțată de Judecătoria Agnita în dosarul civil nr. ..174/2008 (f.8-12), s-a dispus desfacerea căsătoriei încheiate între părți la Primăria or. A.. și înregistrată sub nr.77/1995.11.22, din culpa comună a soților; revenirea reclamantei F.O. la numele avut anterior căsătorie, acela de „G.”; s-a încredințat reclamantei spre creștere și educare minorul F.R.-G., născ. la 24.04.2003; a fost obligat pârâtul F.D. la plata unei pensii de întreținere în favoarea minorului F. R. G.de 135 lei lunar începând cu data de 27.08.2008 și până la majorat sau alte dispoziții legale; s-a încuviințat ca pârâtul F. D. să își exercite dreptul de a avea legături personale cu minorul.

Conform certificatului de căsătorie seria CE nr. 514746 eliberat de Primăria orașului V. la 02.08.2010 (f.6), reclamanta s-a recăsătorit la data de 11.09.2009, luând numele de familie al soțului, anume acela de B.

Prin cererea introductivă de instanță, reclamanta a solicitat majorarea contribuției de întreținere la plata căreia a fost obligat pârâtul în favoarea minorului F.R. G., deoarece nevoile acesteia au crescut, precum și raportat la veniturile realizate în muncă, de pârât, în prezent.

Pârâtul a arătat, prin întâmpinare, că este de acord că plătească o contribuție de întreținere în favoarea minorului, majorată în raport de veniturile actuale, dar limitele acesteia să fie sub limitele maxime stabilite de lege, în condițiile în care și reclamanta realizează venituri îndestulătoare, iar nevoile minorului, în decurs de 2 ani de la precedenta hotărâre judecătorească, nu au crescut. Cheltuielile pe care este obligat pârâtul să le efectueze în străinătate (cazare, hrană, etc.) sunt foarte ridicate.

Potrivit adresei emise de către angajatorul pârâtului, McDonald s Deutschland Inc. (f.65-66), se constată faptul că în prezent acesta are un loc de muncă stabil în Germania, veniturile realizate de către pârât în perioada ianuarie 2011 – noiembrie 2011 fiind detaliat menționate, însumând un total net de 14128,12 Euro, respectiv un venit mediu lunar net de 1284,38 Euro.

Instanța, în conformitate cu prevederile art. 403, 531 C.civ., urmează a avea în vedere faptul că împrejurările de care s-a ținut seama la stabilirea pensiei de întreținere în sarcina pârâtului și în favoarea minorului F. R. G. prin sentința civilă nr. 24/2009 pronunțată de către Judecătoria Agnita în dosarul nr. ../174/2008, s-au schimbat, la acel moment pârâtul neavând un loc de muncă.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 516 alin. 1 C.civ., obligația de întreținere există între rudele în linie dreaptă, în speță între părinți și copii, iar potrivit art. 499 C.civ., tatăl și mama sunt obligați, în solidar, să dea întreținere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum și educația, învățătura și pregătirea sa profesională, starea de nevoie fiind prezumată astfel până la împlinirea vârstei de 18 ani.

De asemenea, se au în vedere prevederile art. 525 alin. 1, 527 C.civ. conform cărora minorul care cere întreținere de la părinții săi se află în nevoie dacă nu se poate întreține din munca sa, chiar dacă ar avea bunuri, putând fi obligat la întreținere numai cel care are mijloacele pentru a o plăti sau are posibilitatea de a dobândi aceste mijloace.

În prezent, starea de nevoie a minorului F. R. G., școlar, în vârstă de aproape 9 ani, este prezumată, iar raportat la situația pârâtului, care lucrează neîntrerupt din 20.10.2009 și realizează venituri din munca prestată în Germania, cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată (astfel cum rezultă din înscrisul depus la fila 33 dosar), se constată că sunt îndeplinite prevederile legale privind obligarea acestuia la plata pensiei de întreținere în favoarea minorului.

Urmează a se avea în vedere totodată, că pârâtul, deși realizează un venit mediu lunar de 1284,38 Euro, este necesar ca acesta să își asigure traiul în Germania, unde locuiește cu chirie, contravaloarea acesteia fiind în sumă de 567,74 Euro lunar.

Însă, împrejurarea că pârâtul ar fi contractat un credit privat de la Deutsche Postbank, astfel cum rezultă din înscrisul depus la dosar la fila 33, nu poate fi reținută de către instanță, nu numai pentru faptul că nu se cunoaște dacă acest împrumut a fost acordat, ci și pentru faptul că, în caz afirmativ, este necesar ca pârâtul să aibă în vedere în astfel de situații, în primul rând, obligația sa legală de întreținere în favoarea minorului, care nu poate fi afectată urmare a unei obligații voluntare asumate de către acesta.

Nici contractul de întreținere încheiat cu F. M., de către pârât, în calitate de debitor al întreținerii, alături de reclamantă și de F. S., nu poate fi avut în vedere de către instanță, atâta vreme cât aceeași obligație subzistă și în sarcina altor două persoane (inclusiv reclamanta), iar în ce privește executarea obligațiilor, în speța de față se constată că prioritate are obligația legală de întreținere a copilului minor.

Față de starea de fapt reținută, față de faptul că prin obligarea pârâtului la plata întreținerii în favoarea minorului nu trebuie primejduită propria existență a acestuia, având în vedere dispozițiile legale anterior menționate, ale art. 263 C.civ. – principiul interesului superior al copilului, precum și ale art. 529 alin. 2 C.civ., potrivit cărora, când întreținerea este datorată de părinte pentru un copil, poate fi stabilită până la o pătrime din venitul său lunar net, instanța va admite acțiunea civilă cu soluționarea căruia a fost investită și în consecință, va majora pensia de întreținere la plata căreia a fost obligat pârâtul, în favoarea minorului F. R. G. (născut la data de 24.04.2003 în mun. Sibiu, jud. Sibiu), prin sentința civilă nr. 24/22.01.2009 pronunțată de Judecătoria Agnita în dosarul nr. 415/174/2008, de la suma de 135 lei lunar, la suma de 180 euro lunar sau echivalentul în lei la cursul B.N.R. din data plății, începând cu data de 16.06.2011 (data formulării acțiunii, cf. art. 532 alin. 1 C.civ.), și până la majoratul minorului sau la schimbarea împrejurărilor avute în vedere la pronunțarea prezentei sentințe.

Instanța apreciază că suma de 180 euro lunar la plata căreia va obliga pârâtul în favoarea minorului, este adecvată necesităților impuse în prezent de situația minorului, cu atât mai mult cu cât chiar și reclamanta lucrează în Germania la același angajator, veniturile părților fiind similare, iar potrivit art. 499 alin. 1 C.civ. – tatăl și mama sunt obligați, în solidar, să dea întreținere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum și educația, învățătura și pregătirea sa profesională.

Instanța va respinge, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantă cu privire la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere că nu s-au depus la dosar dovezi în acest sens, astfel cum se prevede în art. 1169 C.civ. din 1864 potrivit căruia cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească.

4.3. Felul și modalitatea de executare a obligației legale de întreținere

După cum rezultă din prevederile art. 530 alin. (1) Cod Civil, obligația de întreținere se execută în natură, prin furnizarea elementelor necesare traiului cum ar fi: hrană, locuință, îmbrăcăminte, medicamente, și după caz, a cheltuielilor pentru educare, învățătură și pregătire profesională. Dacă obligația de întreținere nu este executată de bună voie în natură, instanța de tutelă dispune executarea ei prin echivalent, adică prin plata unei anumite sume de bani. Potrivit dispozițiilor art. 530 alin. (3) din Codul Civil, pensia de întreținere se poate stabili sub forma unei sume fixe sau într-o cotă procentuală din venitul lunar net al celui obligat .

Exemplu: Decizia civilă nr. 327  emisă dată în dosarul 15633/302/2012 de către Curtea de Apel București, legată de pensia în natură și necesitatea ca judecătorul să acorde, la cererea părintelui interesat pensie în natură:

Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurentul reclamant B. C. și de recurenta pârâtă B. A. E., împotriva deciziei civile nr.748 A din 03.07.2013, pronunțate de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu Autoritatea Tutelară de pe lângă Primăria Sectorului 5 București. Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru exercitarea autorității părintești. La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocat substituent B.M.S.G., în calitate de reprezentant al recurentei pârâte B. A. E., în baza delegației de substituire pe care o depune la dosar, eliberată de avocatul titular al contractului de asistență juridică, R.L. (împuternicire la fila 43 din dosar) și recurentul reclamant B. C., personal, lipsind reprezentantul Autorității Tutelare de pe lângă Primăria Sectorului 5 București. Procedura de citare este legal îndeplinită. S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, Curtea ia act de faptul că prima strigare a pricinii se face la solicitarea recurentuluireclamant care arată că nu mai poate rămâne în sală până la ora 1200, oră la care urmează să se constituie completul ce va judeca recursul. Recurentul-reclamant B. C., personal dorește să depună la dosar răspunsul la întâmpinare, la care a anexat o serie de înscrisuri. Avocatul recurentei-pârâte B. A. E., având cuvântul, arată că nu solicită acordarea unui termen pentru a lua act de documentele depuse. Curtea va proceda la primirea la dosar înscrisurile pe care recurentul-reclamant dorește să le depună constituind răspuns la întâmpinare și anexele aferente privind chitanțe în raport de faptul că s-a afirmat faptul că nu plătit pensia alimentară. Recurentul-reclamant B. C., personal solicită amânarea pronunțării în măsura în care pricina rămâne în pronunțare, pentru a lua act de notele prezentate de partea adversă, fiind de acord cu judecarea pricinii la această dată. La reluarea pricinii, la ora 1230, se prezintă avocat substituent Beatrice Medințu Stroe Gabriela, în calitate de reprezentant al recurentei pârâte B. A. E., în baza delegației de substituire pe care o depune la dosar, eliberată de avocatul titular al contractului de asistență juridică, R.L. (împuternicire la fila 43 din dosar), lipsind recurentul reclamant B. C. și reprezentantul Autorității Tutelare de pe lângă Primăria Sectorului 5 București. Avocatul recurentei-pârâte B. A. E., având cuvântul, arată că nu solicită acordarea unui termen pentru a lua cunoștință de răspunsul la întâmpinare și de înscrisurile anexate depuse la dosar astăzi, în ședință publică de către recurentul-reclamant. Asociatia Romana pentru Custodia Comuna 2 Curtea procedează la înmânarea unui exemplar de pe răspunsul la întâmpinare și de pe înscrisurile anexate depuse la dosar de către recurentul-reclamant, avocatului recurentei-pârâte. Avocatul recurentei-pârâte B. A. E., având cuvântul, declară că nu mai are cereri de formulat, probe de administrat sau excepții de invocat. Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea și combaterea recursurilor. Avocatul recurentei-pârâte B. A. E., având cuvântul, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea în parte a deciziei atacate, reanalizând temeiul și cererile privitoare la exercitarea în comun a autorității părintești de către ambii foști soți și la extinderea programului de vizate, dar și asupra cheltuielilor de judecată respinse ca neîntemeiate, având în vedere argumentele expuse pe larg în concluziile scrise pe care le depune la dosar. Arată că instanța de fond a admis capătul de cerere privind exercitarea autorității părintești în comun de către ambii soți cu privire la cei doi minori, prin însăși încălcarea reglementării autorității părintești prevăzute de art.483 din Noul Cod de procedură civilă și prin consacrarea regulilor că această autoritate se exercită în comun de către ambii părinți și după divorț. Instanța a mai reținut faptul că principiul codeciziei în toate activitățile cotidiene referitoare la minori rezultă din regula exercitării autorității părintești în comun, deși reclamantul nu a achitat nici pensia alimentară și mai mult, pârâta a solicitat executarea silită a reclamantului, prin intermediul BEJA „Constantin Gabriela Cătălina și Niculae George”, fiind format dosarul de executare nr.601E/2012, însă acesta a formulat contestație la executare împotriva actelor de executare, în loc să-și îndeplinească obligația de întreținere la care a fost obligat. Totodată, recurentul-reclamant a formulat împotriva recurentei-pârâte atât acțiuni civile cât și penale, acestea din urmă finalizându-se cu neînceperea urmării penale, dar formulate, în special, cu scopul de a o prezenta într-o lumină nefavorabilă atât în fața copiilor, cât și a instanței; în raport și de faptul că nu este o „mamă bună”, apreciind că minorii ar fi trebuit să fie încredințați tatălui. În ceea ce privește recursul promovat de către recurentul-reclamant, solicită respingerea acestuia, ca nefondat. Solicită obligarea la plata cheltuielilor de judecată, dovadă care urmează a fi depusă prin fax până la sfârșitul zilei. C U R T E A, Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data de 14.02.2012 sub nr.3031/302/2012 reclamantul B. C. a chemat în judecată pe pârâta B. A. E., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună instituirea autorității părintești comune cu privire la minorii B. I. născută la data de 26.02.2000 și B. L. F. născut la data de 14.02.2007, stabilirea locuința minorilor la adresa din Leonte Anastasievici, nr.9, ap.2, sector 5, București, stabilirea modalității de plată a pensiei de întreținere în natură pentru ambii părinți, dimensionarea corectă a programului de legături personale dintre copii și părintele nerezident care să fie suficient de larg și de detaliat încât să permită în mod efectiv exercitarea autorității părintești de către părintele nerezident, conform art.14-16 din Legea nr.272/2004 coroborat cu art.30-33 din aceiași lege. În motivarea cererii, reclamantul a arătat, în esență, că prin sentința civilă nr.3268/10.04.2009 a Judecătoriei Sectorului 5 București s-a dispus desfacerea din culpă Asociatia Romana pentru Custodia Comuna 3 comună a căsătoriei încheiate între părți, încredințarea minorilor către mamă, încuviințarea unui program de legături personale între el și minori și obligarea sa la plata unei pensii de întreținere în bani în favoarea copiilor. A mai arătat că în urma apelului, prin decizia civilă 432/27.04.2011 a Tribunalului București, sentința a fost modificată în parte, menținându-se însă măsura încredințării minorilor către mamă și că, la judecarea recursului, Curtea de Apel București a avut de asemenea în vedere dispozițiile Codului familiei. A mai arătat reclamantul că în urma intrării în vigoare a noului Cod civil a fost introdusă instituția autorității părintești recunoscându-se explicit dreptul fundamental al copiilor de a fi crescuți și îngrijiți de către ambii părinți, indiferent de raporturile juridice dintre aceștia și prevăzându-se faptul că după divorț autoritatea părintească revine ambilor părinți. De asemenea Noul Cod civil a adus noutăți legate de preferința de plată a obligației de întreținere în natură și de obligația instanței de a stabili explicit locuința minorului. A mai arătat reclamantul că pe lângă schimbarea legislației privitoare la relațiile dintre părinți și copiii lor minori un motiv subsidiar pentru admisibilitatea cererii sale este legat de faptul că pârâta a înțeles să boicoteze constant legăturile personale dintre el și minori prin luarea unor decizii unilaterale privitoare la creșterea și educare a minorilor și prin refuzul de a-i transmite informațiile legate de activitatea școlară a minorilor sau problemele lor de sănătate, deși a fost obligată în acest sens prin sentința civilă 3268/10.04.2009. A mai menționat reclamantul că în ceea ce privește exercitarea autorității părintești, cererea este întemeiată de faptul că pârâta a luat decizii privitoare la minori fără a-1 consulta sau a-1 consulta doar „de fațadă", menționând cu titlu exemplu că pârâta a înscris minora la o altă școală fără consimțământului lui sau ca nu i-a comunicat anumite probleme de sănătate ale minorului. Referitor la cererea de stabilire a locuinței minorilor la adresa din str. Leonte Anastasievici nr. 9, reclamantul a precizat că locuința de la această adresă este mai aproape de grădinița la care este înscris minorul și de fosta școală, respectiv actuala școală a minorei, spre deosebire de apartamentul unde locuiește pârâta, apartament care este utilizat și în scop comercial. A mai precizat că el îi garantează pârâtei accesul în locuință, pentru ipoteza în care minorii vor locui cu el, în timp ce pârâta îi interzice inclusiv să urce pe casa scărilor în blocul tinde aceasta locuiește. A mai menționat că pârâta încalcă chiar dorințele fetiței prin faptul că nu acceptă nici cea mai mică modificare a programului de legături personale deși minora dorește să interacționeze cu el și în absența fratelui ei, cu care nu are multe interese comune, datorită diferenței mari de vârstă dintre ei. Consideră reclamantul și că istoricul de violență al pârâtei asupra minorilor, stabilit în dosarul nr. 9418/302/2008, continuă să reprezinte un criteriu de luat în considerare în privința stabilirii locuinței minorilor. Cu privire la stabilirea modalității de plată a pensiei de întreținere în natură, a precizat reclamantul că art. 530 Cod civil consacră preferința legiuitorului de a acorda părinților posibilitatea de a se achita de obligația de întreținere în natură, preferință care existat și în Codul familiei dar pe care jurisprudența anterioară o ignora complet. Referitor la programul de legături personale, reclamantul a arătat că dorește ca acesta să fie stabilit de către părți de comun acord, prin mediere, urmând ca în cazul în care medierea nu va fi posibilă să depună planul parental pe care îl propune pentru fiecare dintre cei doi părinți. La data de 02.04.2012 reclamantul a depus la dosarul cauzei cerere precizatoare și completatoare. Prin sentința civilă nr.10203/20.12.2012 pronunțata în dosarul nr.15633/302/2012, Judecătoria Sectorului 5 București a respins cererea pârâtei de aplicare a unei amenzi judiciare reclamantului; a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul B. C.; a dispus ca autoritatea părintească asupra minorilor B. I., născută la 26.02.2000 și B. L. F., născut la 14.02.2007, se fie exercitată în comun de către ambii părinți; a respins, ca neîntemeiate capetele de cerere privind stabilirea locuinței minorilor la domiciliul reclamantului și stabilirea în natură a pensiei de întreținere; a dispus extinderea Asociatia Romana pentru Custodia Comuna 4 programului de vizită stabilit prin sentința civilă nr.3268 din 10.04.2009 a Judecătoriei Sectorului 5 București, astfel cum a fost acesta modificată prin Decizia civilă nr.432/27.04.2011 a Tribunalului București și prin Decizia civilă nr.165/01.02.2012 a Curții de Apel București, în sensul că a încuviințat reclamantului să se întâlnească cu minorii în zilele de luni și miercuri imediat după terminarea de către minori a programului școlar și până la ora 20,00 precum și în a doua duminică din luna mai, între orele 10,00-20,00 și a menținut celelalte modalități ie exercitare a legăturilor personale cu minorii stabilite prin sentința civilă menționata și a obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 6504 lei reprezentând cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că prin sentința civilă nr.3268/10.04.2009 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în Dosarul nr.9418/302/2008 s-a admis în parte cererea principală și cererea reconvențională privind pe reclamanta pârâtă B. A. E. și pârâtul reclamant B. C., a fost desfăcută căsătoria acestora din vina ambilor soți, s-a dispus revenirea reclamantei pârâte la numele avut anterior căsătoriei, acela de „B., au fost încredințați reclamantei pârâte spre creștere și educare minorii B. I., ns. la 26.02.2000, și B. L. F., ns. la 14.02.2007, a fost obligat pârâtul reclamant la plata în favoarea minorilor a unei pensii de întreținere lunare în cuantum total de 5.000 lei, câte 2.500 lei pentru fiecare minor, cu începere de la data pronunțării hotărârii și până la majoratul minorilor. De asemenea, i-a fost încuviințat pârâtului reclamant să aibă legături personale cu minorii după cum urmează: prin vizitarea acestora atât la domiciliul lor, luni și miercuri, între orele 18,00-20,00, cât și la unitatea de învățământ, cel mult o dată pe săptămână, precum și în afara domiciliului minorilor, fără a fi necesară prezența reclamantei pârâte, după următorul program: prima și a treia săptămână din fiecare lună, de vineri de la ora 16.00, până duminică la ora 20.00; o săptămână în vacanța de iarnă, alternativ de Crăciun sau de Revelion; o săptămână în vacanța de Paște, o dată la doi ani; de zilele de naștere sau onomastice ale copiilor, alternativ o dată la doi ani, iar în ceilalți ani vizitare la domiciliu între orele 16,00 – 20,00, pentru ambii minori; pentru minora I., prima jumătate din vacanța de vară, iar pentru minorul F., două săptămâni în prima jumătate a vacanței de vară până la vârsta de cinci ani, după care va avea program comun cu minora I.. Totodată s-a dispus ca pârâtul reclamant să poată lua parte la serbări și festivități școlare la care participă copiii, urmând a fi anunțat de către reclamanta pârâtă, telefonic, cu cel puțin o zi în avans și a fost obligată reclamanta pârâtă la transmiterea către pârâtul reclamant de informații referitoare la copii, respectiv acte medicale sau evaluări școlare, de îndată după emitere, precum și la înștiințarea și solicitarea acordului pârâtului reclamant cu privire la deplasările în afara granițelor României, în care va fi însoțită de unul sau de ambii minori. Sentința a fost schimbata în parte prin decizia civila nr.432/27.04.2011, pronunțata de Tribunalul București, în sensul că s-a dispus desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantei, a fost înlăturată obligația reclamantei de a-i solicita pârâtului acordul cu privire la deplasările efectuate în afara granițelor României, în care va fi însoțită de unul sau de ambii minori și a fost înlăturată obligația pârâtului de a plăti cheltuieli de judecată. Prin Decizia civilă nr.165/01.02.2012 a fost admis recursul declarat de recurentul pârât în sensul că sentința apelată a fost schimbată și cu privire la capetele de acțiune având ca obiect programul de vizitare și pensia de întreținere datorată de pârât minorilor. Astfel, sa încuviințat ca pârâtul să aibă legături personale cu minorii, în plus față de programul de vizitare stabilit de instanța de fond și în ziua de naștere a tatălui și în ziua de naștere a bunicii paterne, cu posibilitatea luării copiilor de la domiciliul mamei, de la ora 10,00 la ora 21,00, cu obligația înapoierii lor la domiciliul mamei și cu respectarea programului școlar aferent celor 2 zile. A fost modificat programul de vizitare stabilit de instanța de fond pentru vacanța de vară, în sensul că pârâtul o va putea lua pe minora I., primele două săptămâni în luna iulie și primele două săptămâni în luna august, iar pe minorul F., primele două săptămâni în luna iulie până la vârsta de 5 ani, după care va avea program comun cu sora Asociatia Romana pentru Custodia Comuna 5 sa. A fost modificat cuantumul pensiei de întreținere la care a fost obligat pârâtul în favoarea celor 2 minori la câte 475 lei lunar, pentru fiecare minor, de la data pronunțării hotărârii și până la majoratul minorilor. În drept, instanța a reținut dispozițiile art. 403 Cod civil conform cărora în cazul schimbării împrejurărilor, instanța de tutela poate modifica masurile cu privire la drepturile și îndatoririle părinților divorțați față de copiii lor minori, la cererea oricăruia dintre părinți sau a unui alt membru de familie, a copilului, a instituției de ocrotire, a instituției publice specializate pentru protecția copilului sau a procurorului. Conform art.46 din Legea nr.71/2011 dispozițiile hotărârilor judecătorești privitoare la relațiile personale și patrimoniale dintre copii și părinții lor divorțați înainte de intrarea în vigoare a Codului civil pot fi modificate potrivit dispozițiilor art.403 din Codul civil. Instanța a avut în vedere împrejurările ce au suferit schimbări ulterior rămânerii definitive a sentinței civile nr.3268/10.04.2009 a Judecătoriei Sectorului 5 București, dat fiind faptul că în recurs, instanța de control judiciar a verificat legalitatea deciziei atacate prin raportate la situația de fapt stabilită deja definitiv și la dispozițiile legale aflate în vigoare la soluționarea cauzei de instanțele anterioare, fără ca instanța de recurs să se raporteze la împrejurări de fapt ulterioare rămânerii definitive a sentinței. În aceste sens, sub aspectul primului capăt de cerere, instanța a constatat că au intervenit modificări esențiale prin însăși reglementarea instituției autorității părintești (definită la art.483 Cod civil ca reprezentând ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului) și consacrarea regulii că această autoritate se exercită în comun de către părinți și după divorț (art.387 Cod civil). Instanța a apreciat că schimbarea intervenită pe plan legislativ în legătură cu modalitatea de exercitare a drepturilor și îndatoririlor părintești în urma divorțului ce a avut loc după rămânerea definitivă a sentinței civile nr. 3268/10.04.2009 constituie prin ea însăși o schimbare semnificativă a împrejurărilor ce trebuie avută în vedere. Instanța nu consideră că prezenta cerere, prin care reclamantul urmărește să beneficieze de noile prevederi legislative reprezintă o conduită abuzivă, așa cum a apreciat pârâta și prin urmare a respins cererea pârâtei de aplicare a unei amenzi judiciare reclamantului în temeiul art.1081 alin.1 pct.1 lit. a) Cod procedură civilă. În ceea ce privește temeinicia cererii, instanța a reținut că de la regula exercitării în comun a autorității părintești după divorț, se poate deroga doar în condițiile art. 398 Cod civil, respectiv doar dacă exista motive întemeiate ce au în vedere în vedere interesul superior al copilului. În tăcerea legii, care nu menționează care sunt acele motive întemeiate care pot justifica exercitarea autorității părintești de către un singur părinte, instanța apreciază că astfel de motive constau în acele situații în care părintele pune în pericol viața, sănătatea sau dezvoltarea copilului prin relele tratamente aplicate acestuia, prin consumul de alcool sau stupefiante, prin purtarea abuziva, prin neglijenta grava în îndeplinirea obligațiilor părintești ori prin alte asemenea acțiuni, sau omisiuni care aduc o atingere grava interesului superior al copilului. Din probele administrate rezultă că ambele părți sunt în măsură, atât din punct de vedere material cât și moral, să exercite drepturile și să îndeplinească îndatoririle părintești și sunt deopotrivă interesate și dornice să se implice în creșterea și educarea copiilor. Este adevărat că părțile nu au reușit încă să depășească problemele și neînțelegerile personale, tensiunile dintre ele continuând să se manifeste și după rămânerea definitivă a sentinței nr. 3268/10.04.2009 și să se reflecte într-o lipsă de cooperare în privința deciziilor legate de creșterea, educarea și relațiile personale cu minorii, aspect ce rezultă din răspunsurile la interogatoriu. Instanța observă că aceste împrejurări afectează echilibrul emoțional al minorilor, reținând în acest sens cele relatate de minora I., în sensul că este afectată de neînțelegerile dintre părinți, că nu vrea să îi supere sau să îi facă să sufere pe niciunul dintre Asociatia Romana pentru Custodia Comuna 6 ei și că nu a îndrăznit să le vorbească despre ce simte ea în legătură cu aceste probleme. Instanța apreciază însă că aceste neînțelegeri nu constituie motive temeinice, în sensul art. 398 Cod civil, că ele pot fi depășite prin eforturi suplimentare din partea ambelor părți și că interesul minorilor este ca părinții să ia împreună deciziile importante referitoare la creșterea și educarea lor, cum ar fi cele privind locuința, felul învățăturii sau al pregătirii profesionale , religia, tratamentele medicale majore sau alte aspecte care depășesc cadrul activităților curente legate de creșterea copiilor. În consecință, instanța a dispus ca autoritatea părintească să se exercite în comun de ambii părinți. În ceea ce privește cererea de stabilire a locuinței minorilor la domiciliul reclamantului, instanța a reținut că după rămânerea definitivă a sentinței de divorț și până în prezent minorii au locuit împreună cu pârâta, iar deciziile privind stabilirea în concret a locuinței au fost luate de pârâtă, în calitatea sa de părinte căruia i-au fost încredințați minorii. Începând cu luna martie 2012, minorii locuiesc împreună cu pârâta într-un apartament situat în București, sectorul 1, ce oferă condiții locative foarte bune, așa cum rezultă din ancheta efectuată de Autoritatea Tutelară. Instanța apreciază că distanța mai mare pe care minorii trebuie să o parcurgă până la școală, respectiv la grădiniță nu poate determina stabilirea locuinței copiilor la domiciliul reclamantului, deoarece nevoia copiilor de stabilitate emoțională și dorința exprimată de minoră de a continua să locuiască cu pârâta sunt de natură să contrabalanseze acest impediment. În ceea ce privește afirmațiile pârâtului în legătură cu „istoricul de violență" al pârâtei în raport cu minorii, instanța observă că acestea se referă la împrejurări anterioare rămânerii definitive sentinței civile nr. 3268/10.04.2009 și prin urmare nu vor fi avute în vedere. Urmare a faptului că s-a dispus exercitarea autorității părintești în comun, instanța a reținut că pe viitor orice schimbare a locuinței minorilor va trebui decisă de părți de comun acord, în cazul unor eventuale neînțelegeri acestea trebuind să se adreseze instanței de tutelă. La acest moment însă, instanța a apreciat că locuința pe care pârâta o asigură minorilor satisface toate cerințele copiilor, atât din punct de vedere material cât și emoțional. Prin urmare, în baza art. 486 și art. 496 alin. 3 Cod civil, instanța a respins cererea reclamantului privind stabilirea locuinței minorilor la domiciliul său, ca neîntemeiată. În ceea ce privește modalitatea de îndeplinire a obligației de întreținere a minorilor de către reclamant, instanța a apreciat că nu au intervenit schimbări, nici de fapt și nici de drept, care să justifice modificarea acesteia în sensul solicitat de reclamant. Astfel, și sub imperiul legislație anterioare exista posibilitatea îndeplinirii în natură a obligației de întreținere, noua reglementare neaducând sub acest aspect elemente de noutate. Motivul pentru care instanța a stabilit anterior o pensie de întreținere în sarcina reclamantului a fost reprezentat de lipsa înțelegerii și a colaborării între părți, apreciindu-se că stabilirea în natură a obligației de întreținere ar fi iluzorie. Instanța a apreciat că nici în prezent nu este oportună stabilirea în natură a obligației de întreținere, întrucât aceasta ar presupune nu doar o consultare aproape cotidiană între părți cu privire la diverse aspecte cum ar fi cele privind procurarea de alimente, haine, obiecte de igienă personală, rechizite și cărți, alte obiecte necesare creșterii și educării copiilor, dar și un acord total cu privire la necesitatea și momentul procurării acestora, la cantitatea și calitatea lor și la alte asemenea detalii. Instanța a mai reținut că în viața de zi cu zi aplicarea strictă a principiului codeciziei în tot ceea ce privește copilul, ce rezultă din regula exercitării în comun a autorității părintești, ar îngreuna exercitarea drepturilor și îndatoririlor părintești. Mai a reținut instanța că reclamantul nu a învederat o folosire necorespunzătoare de către pârâtă a pensiei de întreținere ce a fost stabilită în sarcina lui. În consecință, având în vedere dezacordul părților în legătură cu modalitatea de îndeplinire a obligației de întreținere de către reclamant, instanța în baza art. 486 Cod civil, instanța a apreciat că nu este în interesul minorilor stabilirea în natură a pensiei de întreținere, respingând acest capăt de cerere ca neîntemeiat. Cu privire la modalitățile de exercitare de către reclamant a relațiilor personale cu minorii, instanța a reținut în primul rând că acestea au fost minuțios stabilite de instanțele Asociatia Romana pentru Custodia Comuna 7 anterioare, fiind avută în vederea inclusiv situația înaintării în vârstă a minorului F., respectiv programul de vizită pentru acesta după vârsta de 5 ani. Instanța a observat de asemenea că o parte dintre modalitățile propuse de către reclamant, prin cererea completatoare și precizatoare, nu reprezintă altceva decât forme ale exercitării autorității părintești, însuși reclamantul identificându-le sub titlul „informații și decizii cerute ca parte a autorității parentale comune". Prin urmare, având în vedere soluția dispusă asupra autorității părintești, care îi va permite reclamantului să ceară personal instituțiilor școlare sau altor instituții publice informații cu privire la minori și va face necesar acordul acestuia, alături de cel al pârâtei, pentru adoptarea deciziilor importante privitoare la minori, însă a apreciat că astfel de aspecte nu trebuie reglementate în cadrul unui program de vizită. Cât privește celelalte modificări ale programului de vizită propus de reclamant, instanța a apreciat că, chiar în contextul unei autorități părintești comune, menținerea legăturilor personale cu minorii nu impune o împărțire egală a timpului petrecut de către părinți cu minorii și nici o reglementare strictă, până la cele mai mici detalii a programului de vizită, pentru că nu s-ar mai ține seama în acest caz de scopul principal urmărit de legiuitor, acela al promovării interesului superior al copilului. Instanța a considerat ca întemeiate doar solicitarea reclamantului ca în cursul săptămânii să se întâlnească cu minorii imediat după terminarea de către minori a programului școlar și până la ora 20,00, rezultând din declarațiile martorilor că desfășurarea întâlnirilor în intervalul 18,00-20,00, nu este o soluție optimă nici pentru reclamant și nici pentru minori, aspect pe care 1-a confirmat și minora I. cu ocazia ascultării sale. De asemenea, instanța a apreciat ca întemeiată și cererea reclamantului de a petrece împreună cu minorii a doua duminică din luna mai, dată fiind semnificația acestei zile, ce este legată de poziția tatălui în familie și societate. Față de cheltuielile de judecată efectuate de pârâtă și de împrejurarea că pretențiile reclamantului au fost admise în parte, instanța, în baza art. 276 Cod procedură civilă, a obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 6504 lei reprezentând cheltuieli de judecată. Împotriva acestei sentințe a formulat apel B. A. E., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, solicitând admiterea apelului și pe cale de consecința modificarea sentinței apelate cu privire la exercitarea în comun a autorității părintești de către ambii foști soți și la extinderea programului de vizitare. În motivarea cererii, apelanta a arătat ca reclamantul manifesta un abuz de drept, dat fiind faptul ca nu dorește în interesul copiilor sa dezvolte și sa mențină relații personale cu aceștia, ci dorește sa creeze și sa mențină o stare de tensiune și incertitudine, atât în relațiile dintre foștii soți, dar și în relațiile dintre mama și copii, periclitând astfel dezvoltarea fizica, mentala, spirituala, morala și sociala a celor doi minori. În plus, tatăl nu tine cont de voința și sentimentele copiilor în aplicarea programului de vizitare, deoarece în repetate rânduri, aceștia spun tatălui ca nu doresc sa-l însoțească, însă acesta trece peste voința lor, impunându-se și dându-le sentimentul de frustrare și neputința. La formularea cererii de chemare în judecata la data de 14.02.2012 de către B. C., nu dovedește existenta unor împrejurări noi care sa necesite schimbarea stării de fapt și de drept stabilite prin decizia irevocabila pronunțata în dosarul nr.9418/302/2008 de către Curtea de Apel București. Considera ca hotărârea instanței de fond este neîntemeiata, fiind încălcate dispozițiile art.403 NCC, nefăcându-se dovada schimbării împrejurărilor, împrejurări stabilite irevocabil prin decizia pronunțata în dosarul nr. 9418/302/2008 de către Curtea de Apel București și data introducerii noii cereri, respective 14.02.2012. Este de părere ca ne aflam în situația unei excepții de la regula (art.398 litera 1 Cod civil) în care autoritatea părinteasca revine în comun ambilor părinți, fiind motive întemeiate de natura a sugera ca nu este în interesul copiilor minori ca ambii părinți sa păstreze autoritatea părinteasca, opinând ca autoritatea părinteasca sa fie exercitata numai de către unul dintre părinți, respectiv de către mama. Critica de asemenea și dispoziția instanței în ceea ce privește exercitarea în comun a Asociatia Romana pentru Custodia Comuna 8 autorității părintești, neexistând împrejurări noi care sa justifice schimbarea acestei stări. Considera ca instanța va trebui sa aibă în vedere drept criterii din care rezulta starea de nevoie a minorilor vârsta frageda a acestora care atesta faptul ca nu se pot întreține singuri, precum și dispozițiile invocate referitoare la interesul superior al copilului, dar și faptul ca fostul soț, formulează în mod șicanator și regulat cereri, atât civile cât și penale, de natura sa mențină o stare tensionata, cu efecte nefaste în ceea ce privește drepturile minorilor. De asemenea, tatăl se adresează în permanenta conducerii scolii Ioanei și conducerii grădiniței lui F. în legătura cu programul de vizitare a acestora, și modul de relaționare a acestuia cu copiii, criticând scoală și menținând stări conflictuale care re pot reflecta asupra copiilor. Aceste situații creează întotdeauna stres pentru copii dar și o rușine față de colegii lor. Mai ales după audierea Ioanei în cadrul acestui proces pe fond, fetița declarând clar ca dorește sa fie încredințata mamei împreuna cu fratele ei și nu tatălui, tatăl exercita un comportament abuziv față de copii, spunându-le ca au pierdut șansa de a primi o „garderoba noua" sau diverse beneficii materiale. Tatăl inoculează mereu fetiței ideea ca este vinovata pentru nestabilirea locuinței copiilor la tata și reîncredințarea copiilor către tata. De asemenea tatăl are pretenția sa fie sunat regulat de către copii, spunându-le ca este „datoria" lor sa îl sune și nu invers. În ceea ce privește extinderea programului de vizitare, acesta soluție tinde sa nu fie unica pentru cei doi copii, ca o aplicare a principiului consacrat parțial de art.60 alin.3 lit. b din Legea nr.272/2004, acela al menținerii fraților împreuna, chiar daca aceste masuri au fost reglementate în cadrul normelor privind luarea măsurii plasamentului, opinează ca este un principiu general pentru ocrotirea copilului. În drept, apelanta a invocat dispozițiile art.282 și următoarele Cod procedură civilă Legea nr.272/2004, precum și dispozițiilor în aceasta materie, respectiv art.403 NCC raportat la art.503 și urm. NCC. Împotriva aceleiași sentințe a declarat apel și reclamantul C. B. criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, solicitând admiterea apelului și schimbarea în parte a hotărârii atacate. În motivarea cererii, apelantul a arătat ca spre deosebire de legislația anterioară care lăsa la latitudinea instanței decizia privitoare la modalitatea de executare a obligației de întreținere, noul cod civil are prevederi precise privind modalitatea de executare a obligației de întreținere în caz de divorț. Articolul 530 alin.(1) instituie regula executării în natură a obligației de întreținere regulă care nu exista în vechiul cod al familiei. Această regulă a fost intenționat introdusă de legiuitor, fiind imperios necesară pentru a da efectivitate instituției autorității părintești, mai ales în situațiile în care părinții nu se pot pune de acord. Acest articol are precedență asupra oricăror articole cu caracter general. Instanța a opinat că "stabilirea obligației de întreținere în natură ar presupune o consultare aproape cotidiană între părinți cu privire la diverse aspecte cum ar fi cele legate de procurarea de alimente, haine, obiecte de igienă personală, rechizite și cărți". Considera că aceasta este o concluzie parțial corectă deoarece pe de o parte, alegerea alimentelor sau a obiectelor de igienă personală poate fi luată în mod rezonabil doar de către părintele care le achiziționează, nefiind necesară consultarea celuilalt părinte. Astfel de decizii se încadrează în categoria deciziilor de zi cu zi care pot fi luate exclusiv de către părintele cu care minorii se găsesc în acel moment. Nu ar trebui să se plece de la premiza cum că un părinte este mai competent să ia astfel decizii referitoare la bunăstarea copiilor. Pe de altă parte, minorilor nu li se cumpără rechizite, cărți de valoare, încălțăminte sau haine zilnic. Cu privire a astfel de decizii de cumpărare, care se referă la lucruri importante, este exact în spiritul și litera autorității părintești comune ca ele sa se ia de comun acord. Așa cum părinții nedivorțați sau niciodată căsătoriți decid de comun acord cu privire la acest gen de cumpărături este cât se poate de normal ca și noi să luăm deciziile în comun. În condițiile în care instanța refuză însă unui părinte "dreptul de decizie" și acordă acest drept exact aceluia care este cel mai puțin Asociatia Romana pentru Custodia Comuna 9 colaborativ, se dinamitează eșafodajul autorității părintești. O decizie a instanței de a-l obliga împotriva voinței sale la plata pensiei în bani ar forța o diferențiere nenecesară între cei doi părinți, acordând unuia dintre părinți, puterea maximă de decizie privitoare la cumpărăturile pentru copil. Dar "puterea absolută corupe" și nu stimulează colaborarea. Din contră stimulează pe părintele nerezident, dovedit în cazul de față ca fiind cel necooperant, să persiste în atitudinea sa de boicot a relației copiilor cu mine. Privitor la cererea pentru un program de legături personale lărgit nu poate decât să remarce că instanța este tributară vechilor concepții. Instanța a refuzat să se pronunțe asupra informațiilor pe care pârâta trebuie să le comunice, afirmând că poate cere spitalului informații privitoare la copil. Dar la dosar este bine documentat efortul prohibitiv din punctul de vedere al efortului necesar pentru a afla unde anume și când a dus mama copilul la un singur consult medical. A mai criticat hotărârea de prima instanța în ceea ce privește programul de vizitare al minorilor, precum și soluția pronunțata asupra capătului de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecata. În drept, cererea de apel se întemeiază pe dispozițiile art.282 C.pr.civ., Art.14 -16 și 30-33 din Legea 272/2004 privind protecția drepturilor copilului, Avizul CSM din 03.07.2012 privitor la modificările legii 272/2004 (existent la dosar), Proiectul de modificare a legii 272/2004 (existent la dosar, lege ferenda), Noul cod civil, articolele din titlul privitor la autoritatea părintească, Noul cod civil, articolul 530 privitor la modalitățile de executare a pensiei de întreținere, Art. 3.10, 3.11 din Principiile Europene ale Dreptului Familiei cu privire la Autoritatea Părintească, Art. 23(4) din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, Convenția asupra Drepturilor Copilului a fost adoptată de către Adunarea Generala a Națiunilor Unite la data de 20 noiembrie 1989, Art. 5 – Egalitatea între soți și Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale Strasbourg, 22. XI. 1984, Art. 8 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, Art. 7 din Declarația Universală A Drepturilor Omului Din 10 Decembrie 1948, Art. 16 din Constituția României și Art. 4 lit. b) din Legea Nr. 202 din 19 Aprilie 2002 Apelantul reclamant B. C. a formulat întâmpinare la apelul declarat de către B. A. E. solicitând respingerea apelului ca fiind tardiv formulat, iar în subsidiar, în cazul în care se va considera ca nu este tardiv formulat apelul pârâtei, respingerea ca neîntemeiat a acestui apel. La data de 26.06.2013 pârâta B. A. E. a formulat răspuns la întâmpinarea formulata de către apelantul-reclamant B. C.. Prin decizia civilă nr. 15633/302/2012 Tribunalul București – Secția V-a Civilă a respins, apelul formulat de apelanta pârâtă B. A. E., a admis apelul promovat de apelantulreclamant B. C., a schimbat în parte sentința civilă nr.10203/20.12.2012, în sensul că, a respins cererea pârâtei de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată și, pe cale de consecință, a menținut, în rest, dispozițiile sentinței civile apelate. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că apelul este calea de atac ordinară, de reformare, devolutivă. Obiectul unui apel îl constituie întotdeauna o hotărâre judecătoreasca, ceea ce înseamnă ca apelantul are obligația de a indica motivele de critica, tocmai pentru ca este o cale de atac al cărei obiect este hotărârea de prima instanța, în speța de față, hotărâre care este subsecventă cererii de chemare în judecată și celorlalte cereri incidentale. Iar, în temeiul art.287 alin.1 pct.3 Cod procedură civilă, apelantul trebuie sa învedereze în cuprinsul cererii motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul. În cauza de față, expunerea de motive făcută de ambele părți este excedentara și tratează chestiuni deja tranșate cu putere de lucru judecat de instanțele de judecata, astfel încât nu mai pot face obiectul altor discuții. Mai atrage atenția Tribunalul asupra împrejurării ca Asociatia Romana pentru Custodia Comuna 10 aprecierile personale asupra activității de judecată sunt respinse de plano, neputând face obiectul unei cai de atac. Examinând, în mod sintetic motivele de apel formulate de apelanta pârâta, Tribunalul a reținut că acesta vizează modalitatea în care s-a dispus asupra autorității părintești ce va fi exercitată asupra celor doi minori, precum și întinderea programului de legături personale stabilit în favoarea tatălui, critici pe care le găsește neîntemeiate. Potrivit art.397 Cod Civil, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, în afara cazului în care instanța decide altfel. Pentru a fi luata în discuție teza finala a textului de lege, situație clamată și de apelanta în cauza, aceasta din urma trebuie sa justifice necesitatea măsurii excepționale. Conform art. 483 Cod civil, autoritatea părintească este ansamblul de drepturi și îndatoriri, care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului și aparțin în mod egal ambilor părinți. Părinții vor exercita autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia, și îl vor asocia pe copil la toate deciziile care îl privesc, ținând cont de vârsta și de gradul său de maturitate. Autoritatea părintească se va exercita până la data când copilul dobândește capacitatea deplină de exercițiu, ambii părinți răspunzând pentru creșterea copiilor lor minori. Potrivit noului Cod civil, părinții au dreptul și îndatorirea de a crește copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, psihică și intelectuală, de educația, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri și însușirilor copilului. De asemenea, părinții au îndatorirea de a crește copilul în condiții care să asigure dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială în mod armonios. În acest scop, părinții sunt obligați să coopereze cu copilul, să îi respecte viața intimă, privată și demnitatea, să informeze copilul despre toate actele și faptele care l-ar putea afecta și să ia în considerare opinia acestuia, să ia toate masurile necesare pentru protejarea și realizarea drepturilor copilului și să coopereze cu persoanele fizice și persoanele juridice cu atribuții în domeniul îngrijirii, educării și formarii profesionale a copilului. Măsurile disciplinare nu pot fi luate de părinți decât cu respectarea demnității copilului. Sunt interzise pedepsele fizice, precum și orice alte măsuri care pot afecta dezvoltarea fizică, psihică sau starea emoțională a copilului. Părinții îndrumă copilul, potrivit propriilor convingeri în alegerea unei religii, în condițiile legii. În acest scop, părinții vor ținea seama de opinia, vârsta și gradul de maturitate al copilului. Ei nu îl vor putea obliga să adere la o anumită religie sau la un anumit cult religios. Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani are dreptul să-și aleagă singur credința religioasă. Părinții au dreptul și îndatorirea de supraveghere a copilului minor. Prin stabilirea în art. 493 Cod civil a acestor drepturi și obligații în sarcina părinților, legiuitorul a vrut să accentueze necesitatea unei implicări conștiente și responsabile a părinților în îndrumarea continuă a copilului, atât în ceea ce privește dezvoltarea sa intelectuală, cât și conduita sa în societate, în mediul școlar și în relațiile cu alte persoane. Această obligație este apoi preluată în art. 494 din Codul civil, atunci când se punctează în mod particular limitele exercitării acestei supravegheri din partea părinților. Astfel, părinții nu pot, în afara unor motive temeinice, să împiedice corespondența și legăturile personale ale copilului cu bunicii săi ori cu frații și surorile sale sau cu orice alte persoane, chiar dacă nu sunt rude cu el. Potrivit art. 495 Cod civil, părinții pot cere oricând instanței de tutelă înapoierea copilului. Instanța va avea în vedere interesul superior al copilului, putând proceda la respingerea cererii numai dacă înapoierea este în mod vădit contrară interesului superior al copilului. Ascultarea copilului este în toate cazurile obligatorie. Potrivit art.496 din Codul Civil, copilul minor va locui la părinții săi. Daca părinții nu locuiesc împreună, aceștia vor stabili, de comun acord, locuința copilului. În caz de neînțelegere între părinți, instanța va fi cea care va hotărî, luând în considerare concluziile raportului de anchetă psiho-socială și, ascultându-i pe părinți și pe copil, dacă a împlinit 10 ani. Locuința copilului stabilită în condițiile reglementate de art. 496 nu poate fi schimbată fără acordul părinților, exceptând cazurile anume stabilite de lege. Asociatia Romana pentru Custodia Comuna 11 În ceea ce privește părintele cu care copilul nu locuiește în mod statornic, acesta își păstrează dreptul de a avea legături personale cu minorul la locuința sa. În cazul în care este în interesul superior al copilului, instanța de tutelă poate limita exercițiul acestui drept. Dacă afectează exercițiul autorității sau al unor drepturi părintești, schimbarea locuinței copilului împreună cu părintele la care locuiește, nu poate avea loc decât cu acordul prealabil al celuilalt părinte. În cazul în care părinții nu se pot înțelege, ei se vor adresa din nou instanței de judecată, aceasta hotărând, desigur tot potrivit interesului superior al copilului. Și în cadrul acestei proceduri, instanța va avea în vedere concluziile raportului de anchetă psiho-socială, îi va asculta pe părinți și, în mod obligatoriu, pe copil. Din perspectivă patrimonială, patrimoniul părintelui și cel al copilului nu se confundă. Părintele nu are niciun drept asupra bunurilor copilului, iar copilul nu are niciun drept asupra bunurilor părintelui. Desigur că regulile privitoare la moștenire și la întreținere își găsesc pe mai departe aplicația, însă legiuitorul a vrut să sublinieze faptul că minorul este independent patrimonial față de părinții săi. Părinții au dreptul și îndatorirea de a administra bunurile copilului lor minor, precum și de a-l reprezenta în actele juridice civile ori de a-i încuviința aceste acte, după caz. După împlinirea vârstei de 14 ani, minorul își va exercita drepturile și își va executa obligațiile singur, în condițiile legii, însă numai cu încuviințarea părinților și, după caz, a instanței tutelare. Art. 498 din Codul civil stabilește că după împlinirea vârstei de 14 ani, copilul poate cere părinților săi să-și schimbe felul învățăturii, felul pregătirii profesionale, iar în acest context, poate solicita chiar schimbarea locuinței în vederea asigurării condițiilor propice pentru desăvârșirea învățăturii ori pregătirii sale profesionale. În ipoteza în care părinții se opun acestei solicitări, copilul se poate adresa instanței de tutelă. Instanța va hotărî în funcție de concluziile raportului de anchetă psiho-socială, ascultarea copilului în cadrul procedurii fiind obligatorie. Cu încuviințarea instanței de tutela, părinții se pot înțelege cu privire la exercitarea autorității părintești sau cu privire la luarea unei măsuri de protecție a copilului, dacă este respectat interesul superior al acestuia. Este în interesul minorului că ambii părinți să ia parte la procesul de decizie cu privire la toate deciziile importante pentru copii. Aceste decizii trebuie comunicate copilului doar daca părinții s-au înțeles și sub nici o forma copilul nu trebuie să asiste la neînțelegerile părinților în procesul decizional. Copilul are dreptul de a avea doi părinți pe care trebuie sa fie lăsat să îi iubească fără frica sau fără a se simți vinovat față de celălalt părinte, de a dezvolta în mod independent o relație de calitate cu fiecare dintre cei doi părinți, de a nu fi expus la discuțiile în contradictoriu purtate de părinți, respectiv de a nu fi pus să aleagă care dintre cei doi părinți are dreptate, de a nu fi expus la comentarii sau comportamente negative din partea unui părinte cu privire la celălalt părinte, de a fi protejat de remarci alienatoare cu privire la celălalt părinte, precum și de atitudini care desconsidera pe celălalt părinte, de a nu fi obligat sa povestească despre activitățile pe care le desfășoară cu celălalt părinte, respectiv de a fi obligat sa spioneze pe celălalt părinte sau noua familiei a celuilalt părinte. Au fost enunțate aceste considerente de principiu pentru ca apelanta sa își formeze o idee precisă despre ce presupune instituția de drept clamata prin cererea de apel. Regula privind exercitarea în comun a autorității părintești este subordonata principiului de drept enunțat în dispozițiile art.396 alin.1 Cod civil, potrivit cu care instanța va fi guvernata doar de interesul superior al minorului în pronunțarea unei hotărâri. Recunoscând ca legăturile personale intre părinte și copilul său reprezintă un element fundamental al vieții de familie, chiar daca relația dintre părinți s-a rupt și fără a nega ca masurile care ar împiedica o asemenea relație ar putea constitui o ingerință în dreptul la viața de familie, totuși trebuie admis ca legiuitorul nu a definit în mod abstract conținutul acestui drept, întinderea sa putând fi apreciata în funcție de împrejurările concrete ale spetei. Este în interesul minorului că ambii părinți să ia parte la procesul de decizie cu Asociatia Romana pentru Custodia Comuna 12 privire la toate deciziile importante pentru copil, iar tribunalul va dezavua alegația apelantei referitoare la faptul ca scindarea autorității părintești va conduce la o tulburare a dezvoltării fizice, mentale, spirituale, morale și sociale a celor doi minori. Apelanta nu poate pierde din vedere faptul ca reclamantul nu este un străin, ci este tatăl copiilor, iar acest raport de familie astfel creat este indestructibil și perpetuu. Tribunalul a apreciat că, deși relația de cuplu dintre părți s-a stins, totuși între ele subzista o legătură. Cu prilejul audierii minorei B. I. de către instanța de fond s-a reținut că aceasta are o relație amiabila cu tatăl său, lipsită de tensiuni, copilul arătând ca își iubește părinții în egala măsura. A participa la procesul de creștere și educare a unui minor intra-un cadru legal și bine determinat nu poate echivala cu o nerespectarea a interesului superior al minorului. Principiul privind prevalenta intereselor minorului se traduce prin observarea și respectarea drepturilor, nevoilor, necesitaților acestuia din urma. În ceea ce privește expunerea de motive vizând modul de soluționare a capătului de cerere având ca obiect stabilirea programului de legături personale în favoarea tatălui, Tribunalul a reamintit apelantei ca în calea de atac este necesar a se arata motivele de nemulțumire față de hotărârea de prima instanța. Simpla înșiruire a unor texte de lege ori considerentele avute în vedere de o alta instanța de judecata într-o alta pricina nu răspund dezideratelor legii. În ceea ce privește apelul promovat de reclamant, observa ca mare parte din susținerile făcute pe parcursul celor 15 pagini nu au legătura cu situația de fapt în cauza. Cu toate acestea, extrăgând elementele de esența, Tribunalul a reținut ca nemulțumire reclamantului sunt fundamentate pe modul în care au fost soluționate capetele de cerere privind stabilirea pensiei de întreținere, programului de vizitare și a cheltuielilor de judecata. Obligația legală de întreținere dintre părinți și copii este instituită cu caracter general prin dispozițiile art.499 alin.1 din Codul Civil, iar copilul minor este întreținut de părinții săi, obiectul întreținerii constând în asigurarea mijloacelor necesare traiului copilului minor și suportarea cheltuielilor de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională ale acestuia. Reținând dispozițiile art.529 alin.1 din Codul Civil, potrivit cărora întreținerea este datorată în raport cu nevoia celui care o cere și cu mijloacele celui care urmează a o plăti, precum și dispozițiile art.525 alin.1 din Codul Civil, potrivit cărora, minorul care cere întreținere de la părinții săi se află în nevoie dacă nu se poate întreține din munca sa, chiar dacă ar avea bunuri, instanța de fond a apreciat în mod corect că sunt întrunite condițiile generale și speciale pentru acordarea pensiei de întreținere atât în persoana creditorului cât și în persoana debitorului acestei obligații legale. Instanța judecătorească va putea mări sau micșora obligația de întreținere sau hotărî încetarea ei, după cum se schimbă mijloacele celui care dă întreținerea sau nevoia celui ce o primește. În cazul pensiei de întreținere datorată de către părinte, nevoile minorului trebuie a fi luate în considerare în funcție de vârsta acestuia, dar și de posibilitățile de plată ale celui obligat la întreținere. Într-o asemenea pricina, instanța nu este investită să analizeze întinderea beneficiilor financiare de care dispun părțile, ci posibilitatea de a oferi minorului posibilitatea de creștere și dezvoltare armonioasa, în acord cu necesitățile specifice vârstei copilului. Importanta în raționamentul instanței trebuie să fie asigurarea unui mediu stabil locativ și afectiv pentru minor. Fără a se imputa unuia dintre părinți o implicare mai puțin profunda, ori posibilități mai ample sau mai puțin ample de a asigura o dezvoltare corespunzătoare copilului, principiul respectării interesului superior al minorului presupune ca exercitarea drepturilor și obligațiilor părintești să se facă de așa natura încât să garanteze respectarea drepturilor copilului, în ceea ce privește dezvoltarea fizică, mentala, spirituala, morala și sociala. De Asociatia Romana pentru Custodia Comuna 13 aceea, faptul ca tatăl s-a achitat de obligațiile legale stabilite în sarcina sa până în acest moment nu prezintă nicio relevanta care sa afecteze acest drept al minorilor pe viitor. Tribunalul a statuat că în mod pertinent a stabilit prima instanța că în cauza nu este oportună plata pensiei de întreținere în natură pentru ca, din păcate părțile cauzei nu se găsesc în starea de bună învoială și acord, prezentul litigiu fiind dovada în acest sens. Stabilirea modalității de executare a pensiei de întreținere în bani în niciun caz, nu va reprezenta o excludere a reclamantului de la fenomenul decizional în ceea ce îi privește pe cei doi minori, intenția legiuitorului nefiind aceasta atunci când a reglementat textul art.530 alin.2 Cod civil. Oricum, apelantul interpretează textul de lege într-o manieră proprie întrucât pentru executarea pensiei de întreținere în natura, părintele la care nu locuiește în mod statornic minorul nu are nevoie sa fie obligat de o instanța de judecata, ci executarea se face de bunăvoie. Or, în speța apelantul nu a probat aceasta împrejurare. Mai mult, a reținut Tribunalul ca părțile cauzei nu se mai găsesc în situația părinților căsătoriți pentru a decide în comun asupra activităților ce implica educarea și creșterea minorilor. Mai atrage atenția tribunalul celor doua părți asupra faptului că cei doi minori nu reprezintă o moneda de schimb pentru ei și nici un motiv pentru a provoca discuții particulare sau publice, prin promovarea de acțiuni în justiție. Cei doi părinți trebuie sa caute înțelepciunea necesară pentru a depăși momentele tensionate și furiile sau frustrările personale, iar toata energia lor să fie canalizată exclusiv în supravegherea intereselor copiilor. Neîntemeiate sunt și criticile privind stabilirea programului de vizitare. Cu precădere, va atrage atenția asupra alegațiilor având ca obiect deciziile și informațiile care, în opinia apelantului, trebuie luate în comun de cei doi părinți, respectiv asupra împrejurării ca aceste drepturi și obligații formează, împreuna cu altele, conținutul autorității părintești, așa cum a reținut Tribunalul mai sus. Revenind la modul în care prima instanța a statuat asupra programului de vizitare, Tribunalul a subliniat, pentru lămurirea apelantului, faptul ca judecătorul, în pronunțarea unei hotărâri își formează intima convingere prin raportare la probatoriul administrat în dosar, și nu pe baza unor studii psihologice ori pedagogice (citate în cadrul motivelor de apel) fără legătura cu speța dedusă spre soluționare. Intra-adevăr, dreptul unui părinte de a avea legături personale cu copilul său nu poate fi suprimat, și atât timp cât nu s-a pronunțat decăderea din drepturile părintești, tatăl este îndreptățit să aibă legături personale cu minorii, însă conținutul acestui drept trebuie stabilit în mod concret în funcție de probatoriul administrat în cauza. În conformitate cu dispozițiile art.14 din Legea nr.272/2004, copilul are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu părinții, rudele, precum și cu alte persoane față de care copilul a dezvoltat legături de atașament. Instanța a reținut faptul că dreptului părintelui de a avea relații personale cu minorul îi revine obligația corelativă a celuilalt părinte (la locuința căruia a fost stabilit domiciliul copiilor) de a asigura fostului său soț, care și-a păstrat calitatea de părinte, realizarea efectivă a drepturilor conferite de lege. O asemenea conduită cooperantă este impusă de împrejurarea că drepturile menționate reprezintă, în realitate, mijloace pentru îndeplinirea obligațiilor pe care le are orice părinte față de copilul său și care subzistă atâta timp cât părintele nu este decăzut din drepturile părintești. De asemenea, este de principiu că orice măsură luată în ceea ce privește copilul se subordonează cu prioritate interesului superior al acestuia, astfel cum este prevăzut de art.2 din Legea nr.272/2004, inclusiv în legătură cu drepturile copilului. Instanța a considerat că interesul superior al copilului respectarea de către părinți a drepturilor lui, precum și evitarea exercitării abuzurilor asupra minorului, stabilitatea în creșterea și educarea acestuia, precum și evitarea primejduirii dezvoltării fizice și psihice a minorului. Asociatia Romana pentru Custodia Comuna 14 Față de dispozițiile art.15 din Legea nr.272/2004, instanța a observat că relațiile personale cu minorii pot îmbrăca mai multe forme, cum ar fi întâlniri ale copiilor cu părintele, vizitarea copiilor la domiciliul acestora, corespondență ori găzduirea copiilor pe o perioadă determinată de către părintele cu care copiii nu locuiesc în mod obișnuit. Dar, cum s-a reținut deja mai sus, stabilirea în concret a modului în care se desfășoară aceste legături este atributul exclusiv al judecătorului, câtă vreme părțile cauzei-părinții minorilor nu au fost în măsura sa decidă amiabil. În atare context, judecătorul fondului a apreciat, după analiza probatoriului administrat, procedând la o extindere a programului stabilit de instanța de divorț. A mai observat Tribunalul că cererile apelantului vin, mai degrabă, în dezacord cu interesul minorilor, tinzând la o tulburare a rutinei zilnice, atât de necesare la vârsta lor. Cu referire însă, la ultimul motiv de apel, Tribunalul a reținut ca într-adevăr prima instanța a dat o interpretare greșita prevederilor art.274 Cod procedură civilă. Potrivit art.274 Cod procedură civilă, partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Acestea cuprind taxele de timbru și timbrul judiciar, plata expertizelor, despăgubirea martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat procesul va dovedi că le-a făcut, cum sunt onorariile de avocat, dar numai cele strict necesare pentru desfășurarea judecății. Fundamentul acordării cheltuielilor de judecată avansate de partea care a câștigat procesul, în care sunt incluse și sumele de bani plătite avocatului cu titlu de onorariu, îl reprezintă culpa procesuală, de unde rezultă că un contract de asistență juridică, încheiat de partea care a câștigat procesul cu avocatul său, își va produce efectele și față de partea care a pierdut procesul, în baza unuia dintre principiile care guvernează repararea prejudiciului în materia răspunderii civile delictuale, anume principiul reparării integrale. Contrar opiniei apelantului, în cauza nu se poate face o compensare a cheltuielilor de judecata, întrucât reclamantul nu a solicitat obligarea părții adverse la aceasta plata, astfel cum se observa în încheierea de dezbateri, pentru a deveni incidente prevederile art.276 Cod procedură civilă. Însă, nici soluția aleasă de către prima instanța nu este cea corecta, deoarece a fost investita doar cu pretențiile reclamantului, care au fost admise în parte, neputându-se retine culpa acestuia. În atare situație, cererea formulata de pârâta pentru obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecata apare ca nejustificata, sens în care va fi respinsa. Împotriva acestei decizii, la data de 23.09.2013 au declarat recurs atât reclamantul B. C. cât și pârâta B. A. E., care au fost înregistrate pe rolul Curții de Apel București – Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 04.11.2013. În motivarea recursului său, recurentul reclamant a arătat că decizia recurată este adoptată cu încălcarea legii. Pentru a respinge apelul său în ce privește executarea obligației de întreținere, instanța de apel a reținut că "în mod pertinent a reținut prima instanță că în cauză nu este oportună plata pensiei de întreținere în natură, pentru că, din păcate, părțile cauzei nu se găsesc în starea de bună-învoială, prezentul litigiu fiind dovada în acest sens" (pagina 16 din decizia recurată). Instanța de apel a reținut totodată și faptul că "părțile nu se mai găsesc în situația părinților căsătoriți pentru a decide în comun asupra activităților ce implică educarea și creșterea minorilor". În prealabil, învederează instanței de recurs faptul că instanța de apel, în ciuda motivării extrem de lungi a deciziei recurate (și a reluării multiplelor dispoziții legale relevante), nu pare a înțelege pe deplin mecanismele autorității părintești în comun. Altfel, nu ne putem explica afirmația de mai sus, aflată în deplină contradicție cu autoritatea părintească în comun, potrivit căreia părinții divorțați nu au aceeași poziție cu a celor căsătoriți pentru a decide în comun asupra educației copiilor minori. Asociatia Romana pentru Custodia Comuna 15 Lăsând la o parte această precizare preliminară, dorim să învederăm instanței de recurs că atât instanța de fond cât și instanța de apel au procedat la soluționarea capătului de cerere privind executarea obligației de întreținere cu încălcarea dispozițiilor legale. 2.2 Cadrul juridic aplicabil Astfel, suntem de părere că art.530 NCC a introdus o schimbare majoră în ce privește executarea obligației de întreținere. Astfel, potrivit alineatului (1) al acestui articol, obligația de întreținere se execută în natură, prin asigurarea celor necesare traiului și a celor de educație. Astfel, executarea n natură devine regula în ce privește executarea obligației de întreținere. În același timp, executarea în bani, prin plata unei pensii de întreținere, devine excepția, intervenind, conform art.530 alin. 2 NCC, numai dacă obligația de întreținere în natură nu se execută de bunăvoie. O asemenea concluzie este sprijinită și într-o interpretare sistematică, întrucât regula este plasată prima (în primul alineat) iar excepția este în plan secundar (în al doilea alineat), intervenind numai în cazuri limitate (neexecutare de bunavoie a obligației în natură). De asemenea, concluzia se susține și prin raportare la art.93 din fostul Cod al familiei, potrivit căruia executarea în natură sau în bani a obligației de întreținere se aflau pe același plan iar instanța urma să decidă căreia să îi dea preferință. Prin urmare, dat fiind faptul că executarea în natură a obligației de întreținere este regula, această regulă trebuie urmată ori de câte ori se pune problema obligației de întreținere între părinți și copii lor minori. Numai după ce se dovedește că părintele nu-și execută de bună-voie obligația în natură, instanța urmează a proceda la stabilirea unei pensii de întreținere în bani. Însă, dincolo de asemenea circumstanțe, instanțele nu sunt îndreptățite să refuze executarea în natură a obligației de întreținere de către părinți fată de copiii lor minori. Orice alt motiv pentru care s-ar refuza acordarea executării în natură a obligației de întreținere s-ar situa în afara legii. Încălcarea cadrului juridic aplicabil de către decizia recurată de altfel, și cazul deciziei recurate (și a sentinței instanței de fond, pe care de altfel a și atacat-o cu apel). Instanța de apel a respins solicitarea subsemnatului de obligare a ambilor părinți la executarea în natură a obligației de întreținere, în baza unui motiv neprevăzut de lege, respectiv existența unor neînțelegeri între părinți. În ce ne privește, nu există un temei juridic care să poată sprijini decizia instanței de apel (și, de altfel, nici pe cea a instanței de fond). a. Inexistența altei excepții de la cadrul juridic aplicabil Astfel, așa cum a arătat, NCC permite într-un singur caz înlăturarea executării în natură a obligației de Întreținere, și anume în cazul în care aceasta nu este executată de bunăvoie. Cel mult, în măsura în care părinții convin de comun acord să înlocuiască executarea în natură cu plata unei pensii, instanța ar putea totuși să ia act de învoiala lor. Se reține însă că în speță nu este prezentă nici una dintre aceste situații. Faptul că părinții nu se înțeleg nu reprezintă un motiv nici legal (și nici de altă natură) pentru a putea susține suprimarea executării în natură a obligației de întreținere. Atât instanța de fond, cât și instanța de apel au avut în această privință o atitudine incoerentă. Astfel, au admis că între cei doi părinți există neînțelegeri, dar – pe bună dreptate – aceasta nu le-a împiedicat să admită instituirea autorității părintești în comun, așa cum aceasta este prevăzută de NCC. Pe de altă parte însă, existența acelorași neînțelegeri a fost considerată un motiv suficient pentru a nega executarea în natură a obligației de întreținere, fără însă a exista un text legal care să sprijine un asemenea raționament. b. Inaplicabilitatea art. 486 NCC Art.486 NCC, invocat de instanța de fond (și admis implicit și de instanța de apel) pentru a respinge capătul de cerere privind executarea în natură a obligației de întreținere nu este de natură a elimina de la aplicare art.530 NCC. Ne îngăduim să credem că art.486 Asociatia Romana pentru Custodia Comuna 16 nu este aplicabil în materia obligației de întreținere, fiind plasat în Titlul IV (Autoritatea Părintească) al Cărții a 2-a a NCC, și nu în Titlul V, dedicat special obligației de întreținere. Art. 530 NCC devine astfel o normă specială față de art.486 NCC. Fără îndoială, ideea de interes superior al copilului trebuie să fie prezentă și în ce privește obligația de întreținere. Credem însă că legiuitorul a considerat că este primordial în interesul copilului ca obligația de întreținere să se execute în natură, motiv pentru care a edictat art.530 (1) NCC. Ne îngăduim să credem că această modalitate de a proceda a legiuitorului este în strânsă legătură cu noua reglementare a autorității părintești, fiind menită să asigure o mai mare implicare a părintelui în viața copilului. În măsura în care obligația de întreținere nu este executată de bună-voie în natură, legiuitorul a intervenit din nou pentru a proteja interesul copilului și a stabilit trecerea la executarea prin plata unei pensii de întreținere (acesta fiind scopul art.530 (2) NCC). Interesul copilului este astfel suficient protejat prin normele legale, astfel încât nu este necesară invocarea unui text neaplicabil în speță (art.486 NCC) pentru a justifica o decizie neconformă cu legea. După părerea noastră, instanțele inferioare ar fi trebuit să considere că, dimpotrivă, este în interesul minorilor ca obligația de întreținere să se execute în natură. Ulterior, în măsura în care reclamantul nu o executa de bună-voie, ar fi urmat să se procedeze la impunerea unei pensii de întreținere în bani. 3. Decizia recurată se bazează pe motive contradictorii Nu în ultimul rând, reținem că aceleași motive care au justificat instituirea autorității părintești în comun (schimbarea împrejurări lor) trebuie să fie aplicabile, în aceeași manieră, și pentru a justifica schimbarea modalității de executare a obligației de întreținere. Instanțele de fond și de apel au reținut astfel incidența art. 403 NCC pentru a institui autoritatea părintească în comun, dar schimbările la care se referă textul respectiv nu au fost altele decât intrarea în vigoare a NCC, cu noul regim al autorității părintești (a se vedea, în acest sens, pagina 6 din decizia recurată, precum și pagina 12, în care instanța de apel își însușește opinia instanței de fond). În același timp, însă, instanțele de fond și de apel nu au mai aplicat același raționament și pentru a schimba modalitatea de executare a obligației de întreținere deși, așa cum am arătat, și în acest caz a intervenit o schimbare de optică esențială a legiuitorului (a se vedea, în acest sens, paginile 8 și 16 din decizia recurată, de unde rezultă că instanța de apel și-a însușit părerea instanței de fond în sensul că nu au intervenit argumente legale noi care să justifice schimbarea modalității de executare a obligației de întreținere). Prin urmare, instanța de apel (precum și instanța de fond) au considerat noua reglementare a autorității părintești ca un motiv suficient pentru a admite incidența art.403 NCC, în timp ce circumstanțe similare (o reglementare nouă constând în schimbarea regulilor în privința obligației de întreținere) nu a mai fost suficientă pentru a atrage aplicabilitatea art. 403 NCC. În drept au fost invocate dispozițiile art.6 (6), art. 403, art. 530 din Noul Cod Civil, art. 5 (2) și art. 46 din Legea nr.71/2011, dispozițiile referitoare la calea de atac a recursului din Vechiul Cod de Procedură Civilă. În motivarea recursului său, recurenta – pârâtă B. A. E. a arătat că hotărârea instanței de apel este neîntemeiata, fiind încălcate dispozițiile art.403 NCC, nefăcându-se dovada schimbării împrejurărilor, împrejurări stabilite irevocabil prin decizia pronunțată în dosarul nr.9418/302/2008 de către Curtea de Apel București și data introducerii noii cereri, respectiv 14.02.2012. Recurenta este de părere că suntem în situația unei excepții de la regula (art.398 litera 1 Cod civil) în care autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, fiind motive întemeiate de natură a sugera ca nu este în interesul copiilor minori ca ambii părinți să păstreze autoritatea părintească, opinând că autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți, respectiv de către mamă. Asociatia Romana pentru Custodia Comuna 17 Masurile privind drepturile și îndatoririle părinților divorțați data de copiii lor minori, dispuse de instanța de tutela, au totuși un caracter temporar, ele putând fi modificate în condițiile art.403 NCC numai în cazul schimbării împrejurărilor. Critică de asemeni și dispoziția instanței în ceea ce privește exercitarea în comun a autorității părintești, neexistând împrejurări noi care să justifice schimbarea acestei stării. Având în vedere divergentele majore dintre foștii soți, instanța de tutela "va decide" cu privire la modalitățile de exercitare a dreptului părintelui separate de copii, de a avea legături personale cu aceștia, însă întotdeauna trebuie să se țină cont de interesul superior al copilului de drepturile sale. Principiul interesului superior al copilului trebuie să prevaleze în toate demersurile și deciziile care privesc copiii, întreprinse de autoritățile publice și de organismele private autorizate, precum și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești. Având în vedere dispozițiile legale, potrivit cărora persoanele prevăzute la alin.(3) din Legea nr.272/2004 sunt obligate să implice familia în toate deciziile, acțiunile și masurile privitoare la copii și să sprijine îngrijirea, creșterea și formarea, dezvoltarea și educarea acestora în cadrul familiei, și în prezenta cauza, principiul director al deciziei instanței va fi raportat la interesul superior al minorilor. Recurenta consideră că instanța va trebui să aibă în vedere drept criterii din care rezulta starea de nevoie a minorilor vârsta fragedă a acestora care atestă faptul că nu se pot întreține singuri, precum și dispozițiile invocate referitoare la interesul superior al copilului, dar și faptul că fostul soț, formulează în mod șicanator și regulat cereri, atât civile cât și penale, împotriva recurentei de natură să mențină o stare tensionată, cu efecte nefaste în ceea ce privește drepturile minorilor. Când vorbim de autoritate părintească ne referim la orientarea generală a copiilor și la ceea ce este important pentru ei, care implicit se reflecta și asupra deciziilor care privesc viață de zi cu zi a acestora, decizii ce privesc interesul superior al minorilor. Ori în speță dată, exercitarea autorității părintești în comun a părinților minorilor, raportându-ne la faptul că noțiunea de "interes al copilului" în accepțiune foștilor soți este una total contrara, în timp va conduce spre o tulburare a dezvoltării fizice, mentale, spirituale, morale și sociale a celor doi minori. Consideră de asemeni că, ne aflam în față unei situații excepționale, fiind necesara scindarea autorității părintești, existând motive temeinice și fiind în interesul superior al copiilor exercitarea autorității părintești de către recurentă. În ceea ce privește extinderea programului de vizitare, acesta soluție tinde să nu fie unică pentru cei doi copii, că o aplicare a principiului consacrat parțial de art.60 alin.3 Iit. b din Legea nr.272/2004, acela al menținerii fraților împreună, chiar dacă aceste masuri au fost reglementate în cadrul normelor privind luarea măsurii plasamentului, opinam ca este un principiu general pentru ocrotirea copilului. Totodată, Curtea de Apel București în decizia irevocabila pronunțata în dosarul nr.9418/302/2008 apreciază în considerentele sale că în ceea ce privește celelalte cereri privind lărgirea cadrului programului de vizitare în toate zilele solicitate suplimentar de recurent (ziua tatălui, Rusalii, ziua tuturor rudelor paterne etc.) Curtea constată că nu pot fi primite pe de o parte având în vedere vârsta minorilor (12 și respective 4 ani), faptul că aceștia sunt înscriși la școala și la grădiniță, iar deplasarea lor frecventă din mediul în care trăiesc în mod obișnuit ar împiedica procesul de creștere și educare al acestora, fiind necesar să nu li se perturbe pregătirea și activitățile extrașcolare. Pe de altă parte, nu poate fi primită această cerere întrucât în realitate extinderea programului de vizitare în sensul celor propuse echivalează cu o custodie comună, aspect asupra căruia Curtea s-a pronunțat anterior." Consideră, de asemenea, important de avut în vedere faptul că, incapacitatea fostului său soț de a trece peste tensiunile, conflictele și neînțelegerile pe care le-au avut în Asociatia Romana pentru Custodia Comuna 18 perioada celor unsprezece ani de mariaj încheiați în anul 2009, afectează echilibrul emoțional al copiilor lor, fapt de altfel evidențiat în evaluările psihologice efectuate cu ocazia divorțului și în cele relatate de fiica sa cu ocazia ascultării sale. "Se cunoaște că divorțul părinților pune o amprentă negativă în viața copiilor și adolescenților. De obicei, în cazul divorțurilor copiii mai mici sunt mai puternic afectați, însă și cei cu vârste peste 15 ani au de suferit. Divorțul este greu pentru copii indiferent de vârsta acestora. Cu toate că majoritatea copiilor reușesc să înțeleagă motivele părinților și nu se consideră vinovați pentru separarea acestora (de obicei copiii mai mici tind să se considere vinovați pentru neînțelegerile părinților), îi afectează foarte mult această decizie." –Dr. psiholog Catalina Dumitru Opoziția recurentei cu privire la exercitarea autorității părintești în comun este întreținută cu precădere de firescul afirmațiilor copiilor părților care și-au exprimat în mod clar dorința de a locui cu recurenta, prin prisma nevoii acestora de echilibru emoțional, de a rămâne într-un spațiu ce îi permite să le ofere permanent susținere în dezvoltarea lor fizică, mental, spiritual, morală și socială. "Divorțul părinților poate fi o experiența traumatizantă pentru un adolescent; poate fi considerat începutul unei vieți pe care nu și-a închipuit-o niciodată și cu ușurință poate considera că universul lui s-a prăbușit."- Dr. psiholog Catalina Dumitru Învederează instanței că nu s-a opus în niciun fel în decursul ultimilor ani a existenței unei relații apropiate și firești a copiilor cu tatăl acestora, în măsura în care, dorințele acestuia nu au perturbat programul cotidian al copiilor, pe care îl consideră extrem de important în crearea unui echilibru psihic și fizic, menit a le construi o baza solida de educație și, în același timp, impetuos necesar pentru crearea stării de normalitate familială, atât de necesară acestora ca urmare a evenimentelor petrecute între recurentă și tatăl lor. Totodată, menționează că acest program al copiilor a fost la fel de încărcat de activități intra și extrașcolare (curs de pictura și tenis pentru I.) și înainte de divorțul părților, tatăl lor considerându-I extenuant și inadecvat vârstei acestora abia după separarea soților și introducerea cererii de extindere a programului de vizitare, situație pe care o consideră în total dezacord cu interesele copiilor. În plus, de nenumărate ori, copiii refuză să-I însoțească pe tatăl lor când acest se întâmplă să îi viziteze, fie din pricină temelor pentru acasă, pe care le are de efectuat I. sau a lipsei de dispoziție. De asemenea, la domiciliul tatălui, s-a creat un conflict major cu unul din vecini, care "I-a bătut" pe fostul soț de față cu băiețelul F.. În urma acestui conflict, ambii copii se tem și sunt îngroziți să între și să iasă din domiciliul tatălui și să asiste la certurile permanente între tată și vecini. "În zilele noastre cercetătorii au început să exploreze calitatea (și mai puțin cantitatea contactului tată-copii și implicarea paternă, copiii au o mai bună adaptare psihologică și socială, dar și performante academice mai bune (Pruett, 2000)." "Studiile arată ca nu divorțul în sine afectează în mod negativ copilul, ci conflictul la care copilul este expus în timpul mariajului conflictual al părinților și după divorț. Modul în care părinții rezolvă conflictul determină adaptarea copilului la noua situație a familiei. Frica, suferința și alte simptome ce apar la copil sunt diminuate atunci când părinții își rezolvă conflictul folosind compromisul și negocierea în locul atacurilor verbale, în timp ce conflictul nerezolvat, cronic, este asociat cu trăirea unui sentiment puternic de insecuritate emoțională de către copil." Psiholog Andreea Biji, Organizația Salvați Copiii – Centrul de Consiliere pentru părinți. Ținând cont de: • incapacitatea intimatului-reclamant de a trece peste tensiunile și neînțelegerile petrecute între noi, • formularea în mod șicanator și regulat, de către intimatul-reclamant împotriva recurentei, de acțiuni atât civile cât și penale, acestea din urma finalizându-se cu Asociatia Romana pentru Custodia Comuna 19 neînceperea urmăririi penale, dar formulate, în special, cu scopul de se prezenta într-o lumină nefavorabilă atât în față copiilor lor cât și a instanței, • neacceptarea intimatului-reclamant a activităților intra și extrașcolare ale copiilor părților pe care le consider impetuos necesare în dezvoltarea lor educaționala, • împotrivirea intimatului-reclamant permanenta, încă de la pronunțarea divorțului, de a achita pensie de întreținere minori • dorința copiilor de a locui cu recurenta, și frica de a intra în domiciliul tatălui • imposibilitatea intimatului-reclamant, din punct de vedere financiar, de a oferi copiilor un spațiu ce le permite permanent sprijin în dezvoltarea lor fizică, mental, spiritual, morală și socială, susțin argumentarea deciziei sale de a se opune cu privire la exercitarea autorității părintești comune, precum și a extinderii programului de vizitare. Totodată critică hotărârea recurată și datorită faptului că în mod nelegal, i-a fost respinsă cererea de a-I obliga pe reclamant la plata cheltuielilor de judecate, fiind aplicate în mod greșit dispozițiile art.274 Cod procedură civilă, dat fiind faptul că acest text permite judecătorului micșorarea onorariului sau a oricărei cheltuieli. Concluzionând, solicită admiterea recursul astfel cum a fost formulat, schimbarea în parte a hotărârii atacată reanalizând temeiul și cererile privitoare la exercitarea în comun a autorității părintești de către ambii foști soți și la extinderea programului de vizitare, dar și asupra cheltuielilor de judecată respinse ca neîntemeiate. În drept, au fost invocate prevederile art.299 si următoarele Cod procedură civilă, coroborate cu dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, Legea nr.272/2004, precum și dispozițiilor în aceasta materie, respectiv art.403 NCC raportat la art.503 și următoarele NCC. La data de 23.01.2014 recurenta – pârâtă a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurentul – reclamant, solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat. În motivarea întâmpinării, recurenta – pârâtă a arătat că, în data de 14.02.2012 recurentul-reclamant B. C. a formulat o cerere de chemare în judecată în contradictoriu cu ea, prin care solicita instanței de judecată să dispună instituirea autorității părintești comune cu privire la minorii B. I., născută la data de 26.02.2000 și B. L. F., născut la data de 14.02.2007, conform art.397 NCC coroborat cu art.512 NCC, stabilirea locuinței minorilor la adresa din București, str. Leonte Anastasievici, nr.9, et.1, ap.2, sector 5 , conform art.496 lit. s și art.400 din NCC, stabilirea modalității de plată a pensiei de întreținere în natură pentru ambii părinți conform art.550 lit.1 NCC, dimensionarea corectă a programului de legături personale dintre copii și părintele nerezident care să fie suficient de larg și de detaliat încât să permită în mod efectiv exercitarea autorității părintești de către părintele nerezident, conform art.14-16 din legea nr.272/2004 coroborat cu art.30-33 din aceeași lege. În dosarul nr.9418/302/2008, conform deciziei civile nr.165/01.02.2012, Curtea de Apel București a admis recursul formulat de către B. C., schimbând în parte capetele din acțiune având ca obiect programul de vizitare și pensia de întreținere datorată de pârât, minorilor. În data de 14.02.2012, la scurt timp de la emiterea deciziei civile nr.165/01.02.2012, B. C. depune în atenția justiției o nouă acțiune civilă prin care arată că s-a răzgândit cu privire la cele solicitate și admise prin recursul formulat în dosarul nr.9418/302/2008, solicitând exercitarea autorității părintești comune pentru minorii B. I. și B. F. L., stabilirea locuinței minorilor la adresa din București, str. Leonte Anastasievici, nr.9, et 1, ap. 2, sector 5, stabilirea modalității de plata a pensiei de întreținere în natură pentru ambii părinți, dimensionarea corectă a programului de legături personale dintre copii și părintele nerezident care să fie suficient de larg și de detaliat încât să permită în mod efectiv exercitarea autorității părintești de către părintele nerezident. Astfel, instanța de fond a admis capătul de cerere privind exercitarea autorității părintești în comun cu privire la cei doi minori, constatând, în mod eronat, așa cum am arătat Asociatia Romana pentru Custodia Comuna 20 și în motivele noastre de recurs, că au intervenit modificări esențiale prin însăși reglementarea instituției autorității părintești prevăzută de art.483 NCC și consacrarea regulii că această autoritate se exercită în comun de către părinți și după divorț. Instanța de fond în ceea ce privește capătul de cerere privind modalitatea de îndeplinire a obligației de întreținere a minorilor de către recurentul reclamant l-a respins motivând că nu au intervenit schimbări nici de fapt nici de drept care, să justifice modificarea obligației în sensul solicitat de către recurentul-reclamant. Astfel instanța fondului a reținut că și sub imperiul legislației anterioare există posibilitatea executării în natură a obligației de întreținere, noua legislație neaducând elemente de noutate. Pentru a susține această motivare instanța a mai reținut și faptul că motivul pentru care instanța care a stabilit anterior o pensie de întreținere în sarcina reclamantului a fost reprezentat de lipsa înțelegerii și a colaborării între părți, apreciindu-se că stabilirea în natură a obligației de întreținere ar fi iluzorie. Astfel instanța a apreciat că nici la momentul respectiv nu ar fi oportună stabilirea în natură a obligației de întreținere, întrucât aceasta ar presupune nu doar o consultare aproape cotidiana între părți cu privire la diverse aspecte, dar și un acord total cu privire la necesitatea și momentul procurării celor necesare creșterii educării și întreținerii minorilor precum și cu privire la astfel de detalii. Instanța a mai reținut că aplicarea strictă a principiului codeciziei în toate activitățile cotidiene în ceea ce privește minorii, ce rezultă din regula exercitării autorității părintești în comun, ar îngreuna exercitarea drepturilor și îndatoririlor părintești. Toate aceste aspecte coroborate cu faptul că nu a fost reclamata o folosire necorespunzătoare de către subsemnata a pensiei de întreținere care a fost stabilita în sarcina recurentului reclamant. Instanța fondului a conchis cu privire la acest capăt de cerere reținând că, luând în considerare dezacordul părților în legătura cu modalitatea de îndeplinire a obligației de întreținere de către recurentul reclamant, astfel că instanța în temeiul art.486 NCC a apreciat că nu este în interesul minorilor stabilirea în natură a obligației de întreținere. Sentința fondului a fost apelată de către recurentul reclamant, criticând soluționarea de către instanța fondului a capetelor de cerere privind stabilirea pensiei de întreținere și a cheltuielilor de judecata. Instanța de apel, a reținut cu privire la motivul de apel referitor la stabilirea obligației de întreținere ca într-o asemenea speță, instanța investită cu soluționarea pricinii nu va analiza întinderea posibilităților financiare ale părților, ci posibilitatea de a oferii minorilor o creștere și o dezvoltare armonioasă și un mediu stabil, în acord cu necesitățile specifice vârstei minorilor. Astfel Tribunalul București a apreciat ca instanța fondului a reținut în mod corect faptul că sunt întrunite condițiile generale cât și cele speciale pentru acordarea pensiei de întreținere atât în persoana recurentului reclamant cât și în persoana debitorului acestei obligații legale, respingând acest motiv de apel ca neîntemeiat. În mod temeinic și în deplin acord cu realitatea faptica, Tribunalul a reținut că prima instanța în mod pertinent a stabilit că nu este oportună plata pensiei de întreținere în natură pentru că, din păcate părțile cauzei nu se găsesc într-o stare de acord, dovada fiind chiar și prezentul litigiu. Astfel s-a reținut că stabilirea modalității de plată a pensiei de întreținere în bani în niciun caz nu va reprezenta o excludere a reclamantului de la fenomenul decizional în ceea ce privește pe cei doi minori, aceasta fiind și voința legiuitorului la momentul edictării art.530 alin NCC. Tribunalul a mai arătat și faptul că pentru executarea pensiei de întreținere în natură, părintele la care nu locuiește minorul nu are nevoie sa fie obligat de o instanța de judecata urmând ca executarea să se facă de bunăvoie, fapt neprobat până în prezent de recurentul reclamant. Asociatia Romana pentru Custodia Comuna 21 Decizia instanței de apel a fost recurată de recurentul reclamant criticând-o prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art.304 pct.7 și 9 Cod procedură civilă. Astfel recurentul arată că instanța de apel a pronunțat o decizie cu încălcarea dispozițiilor legale și anume dispozițiile art.530 NCC. Se arată în motivarea recursului faptul că prevederile art.530 NCC instituie că obligația de întreținere se execută numai în natură, prin asigurarea celor necesare traiului și a celor de educație, precizând că executarea în bani prin plata unei pensii de întreținere, devine excepția, care se aplica doar în situația în care obligația de plată în natură nu se execută de bunăvoie. Apreciază recurentul reclamant faptul că atât instanța fondului cât și instanța de apel în motivarea hotărârilor pronunțate nu au avut în vedere faptul că art.530 NCC nu a prevăzut o atare situație, fiind practic obligatorie stabilirea obligație de întreținere în natură. Mai arată recurentul reclamant în motivarea recursului promovat că atât instanța fondului cât și instanța de apel în motivarea hotărârilor pronunțate au reținut schimbările la nivel legislativ privitoare la exercitarea autorității părintești în comun, neluând în seama și schimbările legislative în ceea ce privește stabilirea ca modalitate de executare a obligației de întreținere în natura ca fiind primordiala celei prin bani. Concluzii Instanța fondului în considerentele hotărârii pronunțate a reținut cu privire la acest capăt că nu au intervenit schimbări nici de fapt nici de drept care să justifice modificarea obligației în sensul solicitat de către recurentul-reclamant. Astfel instanța fondului a reținut ca și sub imperiul legislației anterioare exista posibilitatea executării în natură a obligației de întreținere, noua legislație neaducând elemente de noutate. Instanța a făcut aplicarea art.486 NCC, care are următorul conținut: "Neînțelegerile dintre părinți Ori de câte ori există neînțelegeri între părinți cu privire la exercițiul drepturilor sau la îndeplinirea îndatoririlor părintești; instanța de tutelă, după ce îi ascultă pe părinți și luând în considerare concluziile raportului referitor la ancheta psihosocială, hotărăște potrivit interesului superior al copilului. Ascultarea copilului este obligatorie, dispozițiile art.264 fiind aplicabile. Instanța a apreciat situația de drept în mod corect și a făcut aplicarea corecta a dispozițiilor legale, reținând ca motivarea instanței, care a stabilit anterior executarea obligației de întreținere prin plata unei pensii lunare în sarcina recurentului, în considerarea faptului că lipsa înțelegerii dintre părinți și a oricărei colaborări face ca stabilirea obligației de întreținere în natură apare ca fiind "iluzorie", este una întemeiata și justificată în raport cu situația actuala. Motivarea instanței este una corectă și întemeiata, astfel ca posibilitatea stabilirii obligației de întreținere în natura apărea și în legislația anterioara, modificările legislative neaducând elemente de noutate cu privire la aceste aspecte. Instanța fondului în mod corect și întemeiat a respins capătul de cerere privind executarea în natura a obligației de întreținere formulat de recurent prin cererea introductive, ținând cont și de principiul care guvernează practic soluționarea oricărui demers în legătura cu un minor și anume principiul interesului superior al copilului. Astfel, instanța fondului în mod temeinic și legal a ținut cont de motivarea instanței care a stabilit anterior ca obligația de întreținere va fi executată sub forma unei pensii de întreținere lunara în sarcina reclamantului, stabilind ca situația de fapt și anume neînțelegerile dintre părinți face ca schimbarea obligației de întreținere anterior stabilita în obligarea executării acestei obligații în natura practic imposibila. Mai mult decât atât se arata în ce consta executarea în natura a acestei obligații de întreținere și care presupune o codecizie intre cei doi părinți care așa cum o arata atât Asociatia Romana pentru Custodia Comuna 22 prezentul litigiu cât și celelalte litigii, imposibil de stabilit, lucru care evident releva un evident dezavantaj pentru cei doi minori îndreptățiți la întreținere. Va supun atenției faptul ca, din probele anterior administrate, am arătat în mod cert faptul ca subsemnata sunt în măsura, atât din punct de vedere material cât și moral, sa-mi îndeplinesc îndatoririle părintești, sunt permanent implicata în creșterea și educarea copiilor, în contradictoriu cu afirmațiile neîntemeiate și de foarte multe ori tendențioase făcute la adresa mea de către fostul soț, având ca scop, pe de o parte, inducerea în eroare a instanțe cu privire la capacitatea mea de a mă ocupa corespunzător de copiii noștri minori aflați până în prezent în grija mea, cât și deteriorarea relației pe care aceștia o au cu subsemnata. "Conflictul parental este recunoscut ca fiind un factor de risc pentru slaba dezvoltare a copiilor după divorțul părinților (Laumann-Billings & Emery, 2000). În timp ce majoritatea părinților își reduc nivelul de dispute în aproximativ 2-3 ani după divorț, un procent de 8 până la 20% dintre părinți continuă disputele care se transformă în conflicte majore pentru o lungă perioadă de timp (Hetherington, 1999; Kelly, 2006) expunându-și copiii la atitudini și comportamente care îngreunează dezvoltarea în copilărie. Conflictele frecvente, în special cele care-l plasează pe copil ca element central, și care se manifestă în prezenta copilului sau care îl forțează pe copil să-și declare loialitatea doar față de un părinte sunt asociate cu probleme academice, comportamentale, relaționale și emoționale în tranziția de la copilărie spre vârsta adultă (Amato & Afifi, 2006; Grych, 2005; Johnson, 1997). Este important de subliniat faptul că dacă părinții sunt capabili să tină copilul (copiii) departe de conflictul parental, copiii sunt mult mai predispuși la a avea nivele de funcționare similare cu cele ale copiilor care nu au părinții divorțați." Principiul interesului superior al copilului trebuie sa prevaleze în toate demersurile și deciziile care privesc copiii, întreprinse de autoritățile publice și de organismele private autorizate, precum și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești. Având în vedere dispozițiile legale, potrivit cărora persoanele prevăzute la alin.(3) din Legea nr.272/2004 sunt obligate sa implice familia în toate deciziile, acțiunile și masurile privitoare la copii și sa sprijine îngrijirea, creșterea și formarea, dezvoltarea și educarea acestora în cadrul familiei, și în prezenta cauza, principiul director al deciziei instanței va fi raportat la interesul superior al minorilor. Toate considerentele sentinței de fond au fost reținute și de instanța de apel, care a conchis relevând aspectul necesar și cel mai important care reclama menținerea acestei modalități de executare a obligației de întreținere și anume faptul ca recurentul-reclamant până în prezent nu a făcut dovada executării obligației de întreținere așa cum a fost inițial stabilită și anume plata lunara a pensiei de întreținere la care a fost obligat. Totodată instanța de apel a făcut chiar o eroare întreținerile sale arătând ca recurentul reclamant s-a achitat de obligațiile legale stabilite în sarcina sa până la momentul pronunțării deciziei instanței de apel. Aceasta susținere este evident eronata, deoarece, recurentul reclamant nu a înțeles nici până la acest moment să își îndeplinească obligația legală de întreținere instituita în sarcina să și anume plata lunara a pensiei de întreținere. Datorita faptului ca recurentul nu și-a îndeplinit decât sporadic aceasta obligație de întreținere, subsemnata am solicitat executarea silita a acestuia, prin intermediul BEJA "Constantin Gabriel C. și Niculae George", fiind format dosarul de executare 601 E/2012. Împotriva actelor de executare, recurentul-reclamant, în loc să își îndeplinească de bunăvoie obligația de întreținere la care a fost obligat a înțeles sa formuleze contestație la executare. Astfel pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 a fost înregistrat dosarul nr.51788/299/2012 care are ca obiect contestația la executare formulata de către B. C. în contradictoriu cu subsemnata pentru a anula toate actele de procedura efectuate în dosarul de executare nr.601E/2012, titlu executoriu fiind reprezenta de sentința civila nr.3268/2009 pronunțata de Asociatia Romana pentru Custodia Comuna 23 Judecătoria Sectorului 5 în dosarul 99418/302/2008, a cărei executare a fost încuviințată în dosarul nr.36247/299/2012. Judecătoria Sectorului 1, a respins contestația la executare formulata de recurentulreclamant, în prezent dosarul aflându-se pe rolul Tribunalului București în faza de recurs. Mai mult decât atât, recurentul-reclamant a solicitat suspendarea provizorie a executării, cerere pentru care a achitat cauțiunea care este reprezentata de o suma considerabilă și care face obiectul dosarului nr.51791/299/2012. În continuare, recurentul-reclamant, după ce a promovat calea de atac a recursului împotriva sentinței pronunțate în dosarul nr.51788/299/2012, a solicitat suspendarea executării acestei sentințe, cerere promovata în față Tribunalului București și care face obiectul dosarului nr.221781 și 2013, cerere care de asemenea a fost surprinsa. Totodată, pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 a fost înregistrat dosarul nr.42165/300/2012 care are ca obiect contestația la executare formulata de către B. C. în contradictoriu cu subsemnata pentru a anula toate actele de procedura efectuate în dosarul de executare nr.601E/2012, titlu executoriu fiind reprezenta de sentința civila nr.3268/2009 pronunțata de Judecătoria Sectorului 5 în dosarul 9418/302/2008, a cărei executare a fost încuviințată în dosarul nr.36247/299/2012. Acest dosar este suspendat în temeiul dispozițiilor art.244 alin.1 pct.1 Cod procedură civilă, până la soluționarea definitivă a dosarului nr.51788/299/2012, aflat pe rolul Tribunalului București. Mai mult, recurentul reclamant, a formulat chiar cerere de lămurire a dispozitivului, adresata Curții de Apel București, în dosarul 9418/302/2008, cerere care de asemenea a fost respinsa. Învederează instanței de recurs și dosarul 242401/3/2013, înregistrat la Tribunalul București, Secția a II-a Penala, ce are ca obiect plângerea formulată de recurentul reclamant împotriva soluției de netrimitere în judecată a subsemnatei sub aspectul săvârșirii mai multor infracțiuni. La data de 30.09.2013 aceasta plângere a fost respinsă ca neîntemeiata. S-a prezentat foarte succint o parte din litigiile generate de recurentul-reclamant, o mare parte din acestea având o strânsa legătura cu reaua-voința de care acesta a dat dovada în perioada ulterioara divorțului sub aspectul îndeplinirii obligației de întreținere. Astfel, așa cum s-a arătat acesta nu numai ca nu și-a îndeplinit obligația de întreținere la care a fost obligat, nu a înțeles sa contribuie în nicio măsura nici la creșterea educarea și întreținerea celor doi minori. Educația și întreținerea acestora în prezent este susținuta în integralitate de subsemnata prin mijloace proprii, mai mult de la data pronunțării instanței de apel, recurentul a făcut demersuri nejustificate la școala la care învață minora, care nu fac altceva decât să altereze starea de confort în care se afla fiica părților. Recurentul-reclamant, nu numai ca nu înțelege sa își îndeplinească obligația de întreținere deja instituită în sarcina sa dar prin promovarea acestei acțiuni consideră ca poate eluda aceste dispoziții care instituie obligația sa de acordare a întreținerii minorilor. Este evident susținuta și din succinta prezentare a litigiilor faptul ca este imposibil de realizat un acord de voința în ceea ce privește exercitarea obligației de întreținere în natura de către recurentul-reclamant, pronunțarea unei decizii în sensul admiterii recursului recurentului-reclamant, fiind în total un dezinteres al minerilor. Constatându-se legal investită și competentă să soluționeze calea de atac promovată, Curtea, analizând actele și lucrările dosarului și sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, apreciază că recursurile sunt fondate pentru următoarele considerente: Așa cum rezultă din economia dispozițiilor legale care reglementează această cale de atac extraordinară și nedevolutivă, instanța constată că recursul permite reformarea Asociatia Romana pentru Custodia Comuna 24 hotărârilor definitive, exclusiv pentru motivele de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art 304 pct 1-9 cod procedură civilă, legiuitorul sancționând cu nulitatea recursul, a cărui motivare nu se încadrează în nici unul din motivele de modificare sau de casare reglementate de lege. Recurentul reclamant și-a întemeiat calea de atac declarată pe prevederile art 304 pct 7 și 9 cod procedură civilă. Făcând aplicarea în speță a aspectelor teoretice anterior expuse, Curtea va examina criticile formulate din perspectiva motivelor de reformare punctual precizate. În ceea ce privește motivul de recurs formulat și întemeiat pe dispozițiile art 304 pct 9 cod procedură civilă, Curtea pornește în analiza sa de la dispozițiile procesuale invocate, reținând că acest motiv de recurs conține două ipoteze și anume situația în care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal precum și ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Suntem în situația în care hotărârea este lipsită de temei legal, atunci când din modul în care este redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, de unde se deduce că lipsa de temei legal, la care face referire legiuitorul nu trebuie confundată cu încălcarea legii sau cu nemotivarea. Altfel spus, instanța de recurs este în situația de evalua dacă hotărârea nu este motivată în drept sau dacă în legislația în vigoare la data pronunțării hotărârii nu există un text de lege( de drept material) care să justifice soluția pronunțată. În cea de-a doua ipoteză, hotărârea este considerată a fi dată cu încălcarea sau cu aplicarea greșită a legii, în cazul în care instanța recurs la dispozițiile legale incidente, dar le-a încălcat în litera sau spiritul lor sau le-a aplicat eronat, cu precizarea că, în măsura în care nu se pot încadra în alte motive de recurs, acest motiv de critică include în mod excepțional și nerespectarea normelor procesual civile. Deși textul art 304 pct 9 cod procedură civilă face referire doar la normele legale, s-a statuat, atât în literatura de specialitate cât și în practica judiciară, faptul că intră sub incidența acestui motiv de reformare și situația în care soluția recurată a fost pronunțată cu nesocotirea unor principii juridice sau alte reguli de drept, create pe cale jurisprudențială sau doctrinară, care împreună conturează regimul juridic al instituției sau categoriei juridice respective. Examinând cererea de recurs, Curtea constată că reclamantul a criticat decizia instanței de apel, sub aspectul stabilirii contribuției ambilor părinți la cheltuielile de creștere și educare a fetiței, susținând în esență faptul că prin adoptarea noului cod civil, s-a produs o schimbare de optică a legiuitorului, în sensul că prin trimiterea la dispozițiile art 530 cod civil, s-a dat în concret posibilitatea organului judiciar să stabilească în natură pensia de întreținere datorată minorului, a cărui locuință este stabilită la celălalt părinte. Pornind de la dispozițiile art 402 cod civil, coroborate cu cele ale art 529 și art 530 cod civil, ambii părinți sunt obligați să contribuie la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor cuantumul pensiei neputând depăși o pătrime din venitul său lunar net pentru un copil, o treime pentru 2 copii și o jumătate pentru 3 sau mai mulți copii, cu precizarea că valoarea întreținerii datorate copiilor, împreună cu întreținerea datorată altor persoane, potrivit legii, nu poate depăși jumătate din venitul net lunar al celui obligat. În ceea ce privește modul de executare a pensiei de întreținere, noul cod civil, spre deosebire de reglementarea anterioară, instituie regula executării în natură , ca principală modalitate de executare. Dispozițiile art 530 cod civil statuează în sensul că obligația de întreținere se execută în natură, prin asigurarea celor necesare traiului și, după caz, a cheltuielilor pentru educare, învățătură și pregătire profesională. În alineatul al doilea se prevede că în ipoteza în care obligația de întreținere nu se execută de bunăvoie, în natură, instanța de tutelă dispune executarea ei prin plata unei pensii de întreținere, stabilită în bani. În alineatul final, legiuitorul stabilește că pensia de întreținere se poate stabili sub forma unei sume fixe sau într-o cotă procentuală din venitul net lunar al celui care datorează întreținere, cu precizarea că prevederile art. 529 alin. (2) și (3) rămân aplicabile. Asociatia Romana pentru Custodia Comuna 25 Concluzia care se desprinde din această reglementare este aceea că instanța nu poate stabili de la început plata unei pensii de întreținere în bani, aceasta având doar caracter subsidiar, fiind prevăzută pentru situația în care obligația de întreținere în natură nu se execută de bună voie. În ceea ce privește maniera de corelare a textelor de lege anterior menționate, Curtea observă faptul că dispozițiile art 402 cod civil, care reglementează în alineatul 1 obligația instanței de tutelă de a stabili contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor, menționează expres în alineatul 2 faptul că prevederile art 530 cod civil se aplică în mod corespunzător. Așa cum evidențiat deja, prevederile acestui articol stabilesc modalitățile de executare a obligației de întreținere, acordând statut privilegiat executării în natură , care constituie regulă în această materie și de la care nu există nicio dispoziție derogatorie în materia divorțului. Dacă legiuitorul ar fi intenționat să consacre o astfel de excepție, în sensul de a generaliza în materia divorțului stabilirea pensiei de întreținere în bani ar fi stipulat-o în mod expres. Curtea apreciază că o astfel de interpretare este contrară voinței legiuitorului, care prin alineatul al 2-lea al art 402 cod civil, face trimitere la normele titlului V, ce au ca obiect stabilirea și executarea obligației de întreținere. Curtea apreciază că prin mențiunea aplicării corespunzătoare a acestor dispoziții legale legiuitorul a intenționat să dea posibilitatea organului judiciar să individualizeze modalitățile de stabilire și executare a obligației de întreținere cu luarea în considerare a specificului raporturilor de familie și nu să deroge de la regula stabilirii și executării în natură a pensiei de întreținere. Evident, în funcție de circumstanțele particulare ale fiecărei cauze, instanța de judecată este liberă să stabilească modalitatea de executare a obligației de întreținere potrivită, cu respectarea principiilor care se degajă din economia dispozițiilor legale ale titlului V din codul civil și cu luarea în considerare a interesului superior al copilului. Din această perspectivă, Curtea reține că lipsa de înțelegere a părinților, respectiv relațiile tensionate ale acestora nu poate constitui prin ea însăși un impediment pentru a stabili executarea obligației de întreținere în natură. Curtea consideră că nu poate reține, de plano, un astfel de impediment, în măsura în care nu se dovedește sau cel puțin nu există indicii că debitorul obligației nu va presta întreținere în maniera fixată de instanță sau că această modalitate de executare a întreținere nu corespunde interesului copilului. Curtea apreciază că nu se poate reține vreo imposibilitate obiectivă de executare a pensiei de întreținere în natură, din perspectiva celor expuse anterior, în condițiile în care părintele la care nu s-a stabilit locuința minorului, în speță tatăl, își manifestă disponibilitatea de a contribui în natură la întreținerea copiilor, conform necesităților acestora și posibilităților sale financiare și materiale concrete. Curtea apreciază că o astfel de interpretare coroborată a dispozițiilor art 402 și art 530 cod civil este de natură să ofere concretețe concepției legiuitorului de a găsi o modalitate de a-i implica mai mult pe ambii părinții în creșterea copiilor lor minori și implicit de a-i responsabiliza în ceea ce privește obligația lor de a-și educa și forma copiii. Aceste aspecte se circumscriu realității potrivit căreia calitatea de părinți a soților nu încetează prin desfacerea căsătoriei, divorțul fiind doar de natură să aducă schimbări în modul în care se vor exercita drepturile și îndatoririle părintești față de copil dar nu echivalează cu decăderea soților( mai ales a soțului la care nu se stabilește locuința copilului) din statul de părinte sau cu destrămarea relațiilor familiale dintre copii și părinți. În egală măsură, Curtea consideră necesar să sublinieze faptul că, în ipoteza în care părintele debitor al obligației de întreținere nu o execută în natură potrivit celor stabilite de organul judiciar sau din orice alt motiv apare o imposibilitate reală și insurmontabilă de executare a întreținerii în această modalitate, celălalt părinte poate solicita oricând reevaluarea pe cale judiciară, a modului de prestare a întreținerii. Asociatia Romana pentru Custodia Comuna 26 În ceea ce privește incidența în cauză a dispozițiilor art 486 cod civil, Curtea apreciază că, față de obiectul litigiului divorț și stabilirea modului de exercitare a autorității părintești și a obligației de întreținere cu privire la cei doi copii minori, acest text de lege este aplicabil în această materie(care, la rândul său este guvernată de norme speciale), dar acest lucru nu este de natură să conducă la o altă concluzie, în privința modului de stabilire a pensiei de întreținere între părinții divorțați. Articolul indicat de recurent se află în titlul IV intitulat Autoritatea părintească și trasează regulile aplicabile exercitării autorității părintești asupra minorilor din căsătoriei, respectiv din afara căsătoriei. Această interpretare este susținută de dispozițiile art 504 cod civil, care arată că, în ipoteza divorțului, autoritatea părintească se exercită potrivit dispozițiilor referitoare la efectele divorțului în raporturile dintre părinți și copii. Constatând că în cauză nu se pune problema unei neexecutări a obligației de plata a pensiei de întreținere și luând în considerare și circumstanțele particulare ale cauzei și anume de tensiunile existente între părinți minorilor, determinate de situația conflictuală care trenează între aceștia, precum și dificultățile de comunicare între părți, având aceeași cauză, Curtea apreciază că, prin raportare la dispozițiile alineatului final al art 530 cod civil, coroborat cu prevederile art 402 cod civil și ținând cont și de specificul relațiilor patrimoniale și nepatrimoniale dintre părinți și copii, de complexitatea acestor relații, se impune ca executarea contribuției de întreținere ce revine tatălui să se realizeze prin ambele modalități recunoscute de lege. Pentru fundamentarea acestei concepții, Curtea are în vedere atât un argument de text ce decurge din interpretarea coroborativă a dispozițiilor art 402 alin 1 și art 530 alin 1 cod civil, cât și au argument de fapt, ce reiese din circumstanțele concrete pe care le presupune creșterea unui copil, relative la necesitatea asigurării cu caracter de continuitate a unor cerințe în permanentă schimbare și expansiune a acestuia, privind atât lucruri obișnuite, ce țin de consumul zilnic cât și de necesitatea de face față unor situații de urgență, excepționale, cum ar fi problemele medicale intempestive sau oportunități deosebite care pot apărea în viața copilului și care necesită resurse financiare pentru a fi realizate. Potrivit primului text de lege, legiuitorul stabilește obligația părinților de a contribui la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor, iar potrivit prevederilor celui de-a doilea text de lege invocat, modalitatea executării în natură este instituită în privința mijloacelor necesare traiului și după caz, a cheltuielilor aferente educației, învățăturii și pregătirii profesionale. În privința aspectelor de fapt, cu care părintele la care este stabilit domiciliul minorului se poate confrunta, enunțate, cu caracter exemplificativ, în cele ce preced, Curtea apreciază că tocmai interesul superior al copilului este ca aceste cerințe, cu toate consecințele lor pozitive sau negative, să fie satisfăcute sau rezolvate, depășite în mod corespunzător, pledează pentru stabilirea unei maniere mixte de executare a contribuției de întreținere din partea părintelui, la care nu s-a stabilit domiciliul minorului, adică parțial în natură și parțial în bani, luând în considerare și faptul că în privința părintelui la care minorul își are stabilit domiciliul, prestarea contribuției de creștere și educare se realizează în natură. Pentru toate aceste rațiuni, Curtea, față de veniturile reclamantului și nevoile minorilor apreciate prin raportare la vârsta acestora și la preocupările lor școlare, consideră că se impune ca pensia de întreținere să fie stabilită la limita plafonului maxim prevăzut de dispozițiile art 529 cod civil, urmând a fi executată în natură, în limita sumei de 150 lei lunar, constând în procurarea celor necesare traiului, constând în alimente de bază îmbrăcăminte și încălțăminte adecvate de sezon și conform cerințelor sistemului educațional și în bani, în limita sumei de 325 lei lunar, pentru fiecare minor. Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art 304 pct 7 cod procedură civilă, referitor la nemotivarea hotărârii atacate, Curtea constată că, aceste dispoziții consacră trei ipostaze ale aceluiași motiv de modificare a hotărârii și anume lipsa oricărei motivări, situația în care motivarea conține considerente străine de natura și Asociatia Romana pentru Custodia Comuna 27 obiectul litigiului precum și situația în care motivarea cuprinde motive care sunt contradictorii. Existența unei motivări corespunzătoare se analizează prin raportare la exigențele impuse de dispozițiile art 261 pct 5 cod procedură civilă, care impun instanței să evidențieze motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea precum și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților. Dând eficiență acestor criterii stabilite de legiuitor, Curtea reține că, pentru prima instanța, motivarea hotărârii trebuie să cuprindă situația de fapt și modul de stabilire a acesteia, precum și aplicarea dispozițiilor legale incidente cu consecințele juridice ce decurg pentru părți, iar pentru instanțele de control judiciar, motivarea hotărârilor trebuie să conțină răspunsul în fapt și în drept pentru toate motivele de critică formulate de părți. De asemenea, trebuie avut în vedere și faptul că motivarea unei hotărâri judecătorești ridică o problemă de conținut, relevantă fiind consistența analizei juridice și pertinența argumentelor aduse de instanță în susținerea soluției pronunțate și nu o chestiune de cantitate. Pe cale de consecință, calitatea unei motivări și implicit respectarea exigențelor impuse de prevederile art 261 pct 5 cod procedură civilă nu este determinată de volumul considerentelor ci de valoarea juridică a argumentelor și de corectitudinea raționamentului care a stat la baza pronunțării soluției. În egală măsură trebuie avut în vedere și faptul că obligația judecătorului de a-și motiva soluția pronunțată, așa cum această obligație este impusă de prevederile art 261 pct 5 cod procedură civilă, presupune necesitatea motivării punctuale a fiecărui capăt de cerere, respectiv de a fiecărui motiv de critică formulat și nu de a răspunde în detaliu fiecărui argument invocat de părți în susținerea, respectiv în combaterea pretențiilor/criticilor cu care a fost învestită. Esențial este ca instanța de judecată să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății. Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice la speța de față, Curtea reține că decizia recurată a fost redactată cu respectarea acestor cerințe procedurale, instanța de apel răspunzând motivelor de critică cu care a fost investită, cu argumente atât din punct de vedere al situației de fapt cât al aplicării prevederilor legale incidente. În ceea ce privește corectitudinea din punct de vedere juridic a acestor argumente, Curtea constată că aceasta este un aspect ce ține de legalitatea raționamentului urmat de instanță pentru pronunțarea soluției, chestiune care poate forma obiect de analiza pentru instanța de recurs în limitele oferite de prevederile art 304 pct 9 cod procedură civilă. Curtea apreciază că, la nivel teoretic, se mai impune o precizare legat de maniera în care se face departajarea între cele două motive de modificare, în sensul că instanța de control judiciar este în situația de examina criticile formulate din perspectiva dispozițiilor art 304 pct 9 cod procedură civilă, în situația în care nu se pune problema unei motivări care să conțină argumente contradictorii sau străine de natura cauzei, ci ele derivă dintr-o interpretare eronată a prevederilor legale. Examinând cererea de recurs, Curtea constată că reclamantul a criticat decizia recurată , invocând existența unei motivări contradictorii pornind de la faptul că s-a reținut incidența dispozițiilor art 403 cod civil pentru a institui autoritatea părintească comună, dar nu au aplicat același raționament și în privința obligației de întreținere. Curtea reține că această critică nu vizează modalitatea în care au fost redactate considerentele deciziei atacate, neconstituind, din această perspectivă o veritabilă critică referitoare la motivarea hotărârii instanței de apel, ci vizează raționamentul tribunalului, modalitatea în care a interpretat și aplicat prevederile legale incidente în cauză. Apreciind că instanța a examinat, din această perspectivă, maniera în care instanța de apel a dat eficiență prevederilor noului cod civil în referire la pensia de întreținere, Curtea reține justețea celor susținute de recurent, în sensul că instanțele de fond trebuiau să valorifice noile dispoziții relative la pensia de întreținere în litera și spiritul acestora și să recunoască acestuia posibilitatea de a contribui în natură la creșterea minorilor, potrivit celor evidențiate în cele ce preced. Asociatia Romana pentru Custodia Comuna 28 În ceea ce privește recursul formulat de pârâtă, întemeiat pe dispozițiile art 304 pct 9 cod procedură civilă( a căror analiza a fost realizată de Curte în cele ce preced și nu se impune a fi reluată, aspectele reținute fiind deopotrivă aplicabile și acestui recurs), Curtea constată că aceasta a criticat decizia din apel sub aspectul modalității de exercitare a autorității părintești, cât și a extinderii programului de vizitare. Recurenta a pornit în argumentarea acestor critici de la dispozițiile art 403 cod civil, susținând, în esență, faptul că nu este îndeplinită una dintre cerințele acestui text de lege și anume nemodificarea împrejurărilor în relația părinți-copii care să justifice schimbarea modalității de exercitare a autorității părintești și a programului de legături personale cu minorul. În privința modalității de exercitare a custodiei, Curtea reține lipsa de justețe a susținerilor recurentei în sensul că dispozițiile art 46 din legea 71/2011își găsesc aplicabilitatea și în cazul copiilor în privința cărora s-a luat măsura încredințării către unul dintre părinți anterior datei de 01 10 2011, când a intrat în vigoare noul cod civil, cu precizarea că cerința schimbării împrejurărilor avute în vedere la momentul luării măsurii, a cărei reevaluare se cere, este îndeplinită, ope legis, prin modificarea legislativă adusă de noul cod. Potrivit dispozițiilor art 46 din legea de punere în aplicare a noului cod civil, legiuitorul a statuat în sensul că dispozițiile hotărârilor judecătorești privitoare la relațiile personale și patrimoniale dintre copii și părinții lor divorțați înainte de intrarea în vigoare a Codului civil pot fi modificate potrivit dispozițiilor art. 403 din Codul civil. Aceste dispoziții legale stabilesc că în cazul schimbării împrejurărilor, instanța de tutelă poate modifica măsurile cu privire la drepturile și îndatoririle părinților divorțați față de copiii lor minori, la cererea oricăruia dintre părinți sau a unui alt membru de familie, a copilului, a instituției de ocrotire, a instituției publice specializate pentru protecția copilului sau a procurorului. Făcând un examen al noii reglementări comparativ cu cea veche, Curtea reține că principiul modificării măsurilor relative la persoana copilului ca o consecință a schimbării împrejurărilor este menținut. În privința aplicării prevederilor art 46 din legea 71/2011, Curtea apreciază că trebuie făcută următoarea distincție, în sensul că în privința custodiei comune, aceste dispoziții legale se impune a fi interpretate ca oferind beneficiul exercitării în comun a autorității părintești, independent de modificarea sau nu a circumstanțelor de fapt existente la momentul încredințării minorului către unul dintre părinți în temeiul vechii reglementări, în măsura în care nu este dovedita intervenția unor împrejurări care să facă imposibilă, din punct de vedere al interesului superior al copilului, acordarea custodiei comune. În privința stabilirii domiciliului copilului la celălalt părinte, Curtea consideră că aplicabilitatea prevederilor art 46 din legea 71/2001, trebuie să se realizeze cu stricta observare și respectarea a cerințelor impuse de dispozițiilor art 403 cod civil, în sensul că o astfel de măsură se impune a se lua numai dacă se dovedește de către părintele care solicită acest lucru, a modificării împrejurărilor care au fost avute în vedere, astfel încât respectarea interesului superior al copilului să pledeze pentru modificarea stabilirii de domiciliu în favoarea celuilalt părinte. Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice în cauza de față, Curtea constată că nu există nici un motiv pentru care reclamantul să nu obțină exercitarea în comun a autorități părintești, concluzie la care ajunge instanța prin interpretarea coroborată a prevederilor art 397 și art 398 cod civil. Potrivit acestor dispoziții legale, legiuitorul a instituit regula potrivit căreia, după divorț, exercitarea autorității părintești se realizează de către ambii părinți, textul de lege specificând că autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, afară de cazul în care instanța decide altfel. Cu titlu de excepție, este reglementată ipoteza în care exercitarea autorității părintești se realizează de către un singur părinte și anume în situația în care există motive întemeiate, din perspectiva interesului superior al copilului, ca exercitarea autorității părintești să nu realizeze în comun de ambii părinți. În acest caz, dispozițiile art 398 alin 2 cod civil statuează că celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea Asociatia Romana pentru Custodia Comuna 29 asupra modului de creștere și educare a copilului, precum și dreptul de a consimți la adopția acestuia. Pentru elucidarea semnificației juridice a noțiunii de motive temeinice, care să justifice, din punctul de vedere al interesului superior al copilului, exercitarea exclusivă a autorității părintești de către un singur părinte, Curtea se raportează în analiza și la prevederile art 483 coroborat cu art 487 cod civil. Potrivit acestor dispoziții legale, legiuitorul a definit autoritatea părintească ca fiind un concept juridic complex, constând în ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului și aparțin în mod egal ambilor părinți, cu precizarea în alineatul al doilea și respectiv al treilea al acestui text de lege în sensul că părinții exercită autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia, și îl asociază pe copil la toate deciziile care îl privesc, ținând cont de vârsta și de gradul său de maturitate și că ambii părinți răspund pentru creșterea copiilor lor minori. În ceea ce privește conținutul autorității părintești, dispozițiile art 487 cod civil stabilesc că părinții au dreptul și îndatorirea de a crește copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, psihică și intelectuală, de educația, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri, însușirilor și nevoilor copilului, părinții fiind totodată datori să dea copilului orientarea și sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaște acestuia. Constituind principală formă de ocrotire a minorului, autoritatea părintească exercitată în comun de către ambii părinți presupune luarea împreună a deciziilor care privesc sănătatea, dezvoltarea fizică, psihică și intelectuală, învățătura și pregătirea profesională a copilului. Dând eficiență interpretării coroborate a tuturor acestor texte de lege, Curtea constată că suntem în prezența unor motive temeinice, de natură să conducă la concluzia că este benefică pentru copil exercitarea autorității părintești în mod exclusiv de către un singur părinte, atunci când se face dovada unor situații sau împrejurări în care se află părintele solicitant, care sunt de natură să dăuneze evoluției fizice, psihice, morale și spirituale a copilului sau acesta se află într-un caz de imposibilitate obiectivă( fizică sau juridică) de exprimare a voinței sale. Având în vedere că regula exercitării în comun a autorității părintești este consacrată de legiuitor, la nivel de principiu, Curtea reține, în concluzie că noțiunea de motive temeinice se circumscrie unor situații excepționale, în care se află celălalt părinte și care în mod vădit arată că implicarea sa în luarea deciziilor privitoare la minor, dăunează acestuia, fiind în mod evident în contradicție cu interesul superior al copilului. Din această perspectivă relevante sunt dispozițiile art 31 alin 2 indice 5 din legea 272/2004, astfel cum a fost modificată prin legea 257/2013, prin care legiuitorul conturează noțiunea de motive temeinice pentru stabilirea custodiei exclusive în favoarea unui dintre părinți, enumerând exemplificativ situațiile care justifică o astfel de măsură: alcoolismul, boala psihică, dependența de droguri a celuilalt părinte, violența față de copil sau față de celălalt părinte, condamnările pentru infracțiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracțiuni cu privire la viața sexuală, infracțiuni de violență, precum și orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorității părintești. La acestea se adaugă situațiile expres prevăzute de art. 507 noul Cod civil, care se referă la ipotezele în care unul dintre părinți este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicție, decăzut din exercițiul drepturilor părintești sau dacă, din orice motiv (de exemplu este în comă, dispărut sau aflat într-un loc izolat, fără mijloace de comunicare, respectiv poștă, telefon, fax, internet) se află în neputință de a-și exprima voința. Pornind de la aceste premise, rezultă în mod indubitabil că situația în care relația părinților divorțați cu privire la copii se caracterizează prin unele neînțelegeri legate de modul de exercitare a autorității părintești, dar fără consecințe atât de serioase, în condițiile în care Asociatia Romana pentru Custodia Comuna 30 oricare dintre ei se poate adresa instanței de tutelă pentru tranșarea acestora (art. 486 noul Cod Civil), este substanțial diferită de aceea în care, în cadrul divergențelor de opinie exprimate de părinți, unul dintre aceștia în mod constant își exercită dreptul de opțiune sau chiar acționează în dezinteresul minorului. Dificultățile subiective de comunicare, determinate de tensiunile dintre foștii soți, nu pot fi deci reținute ca „motive temeinice” pentru a deroga de la regula exercitării în comun a autorității părintești, instituită de noul cod civil, interesul superior al copiilor fiind acela de a fi crescuți de ambii părinți și după divorțul acestora. Dând eficiență tuturor acestor aspecte ce decurg din interpretarea normelor legale incidente în cauză și pornind de la situația de fapt, astfel cum a fost stabilită de instanțele de fond, Curtea constată că nu s-a făcut dovada unor astfel de împrejurări, care să constituie motive temeinice pentru a-i refuza reclamantului participarea la luarea deciziilor precum și la exercitarea drepturilor și obligațiilor relative la creștere și educarea minorei. Motivele apreciate de recurentă ca justificând stabilirea exercitării autorității părintești exclusiv de către mamă și anume neînțelegerile existente între părinți nu pot fi reținut drept motive temeinice, în sensul prevederilor art 398 cod civil sau a dispozițiilor art 31 alin 2 indice 5 din legea 272/2004, în condițiile în care nu se pot asocia cu una din ipotezele încadrabile în situația de excepție avută în vedere de legiuitor și anume violența exercitată asupra minorului, conduita imorală unită cu neglijarea și neîndeplinirea îndatoririlor părintești, abandonul domiciliului conjugal și al minorului, fără a menține legături cu acesta, etc. Enumerarea nu poate avea decât un caracter exemplificativ, în condițiile în care intenția legiuitorului a fost aceea de a da posibilitatea organului judiciar de a aprecia, în concret, de la caz la caz, care este situația particulară a fiecărui părinte și în ce măsură interesul superior al copilului reclamă stabilirea custodiei comune sau exclusive în favoarea unuia dintre părinți. Raportându-ne la situația concretă din speța de față, este evident, că minorii au atins o vârstă( 6 ani și respectiv 14 ani) la care dependența față de mamă nu mai este atât de accentuată și se pot bucura de relația cu tatăl, relație care trebuie să se desfășoare în mod normal, fiind avantajul exclusiv al minorilor să beneficieze de atenție, consiliere și îngrijire efectivă din partea ambilor părinți, care își manifestă disponibilitatea în acest sens. Pornind de la principiile care se degajă din reglementarea instituției autorității de lucru judecat, după pronunțarea unei hotărâri judecătorești, spre deosebire de raporturile juridice care izvorăsc dintr-o situație de fapt fixă, statică (încheierea un contract de vânzare cumpărare, deschiderea unei succesiuni), în cazul raporturilor juridice care izvorăsc dintr-o situație de fapt care se desfășoară în timp, dinamică, instanțele nu numai că pot, dar chiar sunt obligate să dispună modificarea măsurilor nu numai dacă s-a schimbat situația de fapt, ci și atunci când s-a schimbat doar cea în drept, ipotezele fiind alternative, iar nu cumulative. Or, în raport de interesul superior al copilului, care nu se poate să nu fi fost avut în vedere de legiuitor la adoptarea art. 46 din Legea nr. 71/2011, nu se poate considera că sar fi urmărit derogarea de la aceste principii generale. În concluzie, în cazul raporturilor juridice care izvorăsc dintr-o situație ce se desfășoară în timp, reglementarea legislativă diferită a aceleiași relații sociale (inițial – încredințarea copilului unui părinte, în prezent – exercitarea autorității părintești în comun, cu stabilirea locuinței la același părinte) constituie un temei juridic suficient pentru modificarea unei hotărâri judecătorești anterioare, chiar fără schimbarea stării de fapt. Acest principiu însă nu-și poate găsi aplicabilitatea în ceea ce privește programul de legături personale cu minorii, în condițiile în care nu se poate reține existența unei reglementări diferite ca substanță, în condițiile în care criteriile pe baza cărora se stabilește programul de legături personale cu minorul sunt aceleași. Din această perspectivă, extinderea programului de vizită solicitată de reclamant și acordată de instanțele de fond încalcă autoritatea de lucru judecat a hotărârii de divorț, atâta Asociatia Romana pentru Custodia Comuna 31 timp cât nici prima instanță și nici instanța de apel nu au reținut că s-a produs o schimbare a împrejurărilor de fapt, care să reclame și să justifice modificarea programului de legături personale ale tatălui cu minorii. În privința ultimei critici relative la neacordarea cheltuielilor de judecată în faza judecății în primă instanță, Curtea o apreciază ca întemeiată, din perspectiva faptului că pretențiile reclamantului au fost admise în parte, astfel că devin aplicabile prevederile art 276 cod procedură civilă. Dând eficiență acestui text de lege, Curtea reține că se impune obligarea reclamantului la plata către pârâtă a sumei de 3250 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, aferente judecății în primă instanță. Pentru toate aceste considerente, față de dispozițiile art 312 cod procedură civilă, Curtea va admite ambele recursuri, va modifica în parte decizia atacată, în sensul că va admite și apelul pârâtei, va schimba sentința apelată în sensul că va respinge cererea de extindere a programului de vizită ca nefondată, va stabili ca pensia de întreținere datorată minorilor să fie executată parțial în natură și parțial în bani, în limitele și potrivit distincțiilor arătate în cele ce preced și va obliga reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 3250 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, cu aplicarea dispozițiilor art 276 cod procedură civilă. Se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Pentru aceste motive în numele legii decide: în majoritate: Admite recursurile formulate de recurentul – reclamant B. CĂTĂLINA și de recurenta – pârâtă B. A. E. împotriva deciziei civile nr.754A/03.07.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția V-a Civilă în dosarul nr.15633/302/2012 în contradictoriu cu Autoritatea Tutelară – Primăria Sectorului 5 București, în sensul că: Modifică în parte decizia atacată, în sensul că: Admite și apelul pârâtei B. A. E. formulat împotriva sentinței civile nr.10203/20.12.2012 pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București. Schimbă sentința apelată, în sensul că: Respinge cererea de extindere a programului de vizită, ca nefondată. Stabilește ca pensia de întreținere datorată minorilor să fie exercitată astfel: 150 lei pentru fiecare minor în natură, reprezentând asigurarea celor necesare traiului: alimente de bază, îmbrăcăminte, încălțăminte adecvate de sezon, conform cerințelor școlare, iar 315 lei în bani. Obligă reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 3290 lei cu titlu de cheltuieli de judecată la fond cu aplicarea art.276 Cod procedură civilă. Menține celelalte dispoziții ale sentinței și deciziei atacate.

Așadar, felul și modalitățile de executare a obligației de întreținere se vor stabili, de la caz la caz, de către instanța de judecată .

Instanța de judecată este chemată să stabilească fie bunurile ce urmează a fi furnizate de debitor creditorului întreținerii, fie suma de bani sau, în cazul executării mixte, atât elementele ce se prestează în natură, cât și cuantumul pensiei în bani.

Felul executării se poate stabili și prin învoiala dintre debitorul și creditorul obligației cu condiția ca instanța de judecată să constate că ea corespunde nevoilor reale de asigurare a existenței celui îndreptățit la întreținere.

Odată stabilit felul executării, acesta poate fi modificat ca urmare a schimbării împrejurărilor inițiale. Executarea în natură sau parțial în natură a obligației de întreținere poate fi determinată fie de situația creditorului obligației, ca, bunăoară, cazul copilului de vârstă fragedă, când executarea în natură este cea indicată, fie de posibilitățile debitorului obligației, ca de exemplu, în cazul țăranilor cu gospodării individuale care obțin de aici produsele necesare traiului zilnic.

Fiind destinată asigurării existenței celor îndreptățiți la întreținere și aflați în nevoie, întreținerea este prin natura ei, o obligație de executare succesivă, prin prestarea la anumite intervale de timp, de regulă lunar, a celor necesare traiului, când executarea se face în natură, sau a sumelor de bani stabilite, când executarea se face prin echivalent.

S-a admis totuși, chiar în lipsa unui text expres, înlocuirea modului de executare succesivă a obligației de întreținere printr-o executare unică, respectiv plata unei sume globale, însă numai cu asigurarea garanțiilor că această sumă va fi folosită periodic, pentru satisfacerea nevoilor creditorului întreținerii.

În funcție de nevoile creditorului și de mijloacele debitorului, obligația poate consta și în furnizarea unei locuințe corespunzătoare.

4.4. Decăderea din dreptul la întreținere și sistarea plății întreținerii

Decăderea creditorului din dreptul la întreținere este o problemă care a constituit obiectul unor vii discuții în literatura juridică de specialitate.

Astfel, într-o opinie „starea actuală a legislației noastre nu permite înlăturarea de la întreținere a persoanelor vinovate față de cel care ar urma sa-i ajute”.

Într-o altă opinie – mai suplă și realistă – dacă cel îndreptățit la întreținere s-a făcut vinovat de anumite fapte grave față de cel îndatorat la întreținere, instanțele judecătorești sunt îndreptățite.

Instanța judecătorească poate dispune, în funcție de schimbarea condițiilor de existență ale obligației de întreținere, nevoile creditorului și mijloacele debitorului, atât modificarea cuantumului întreținerii, cât și încetarea întreținerii.

Plata întreținerii poate fi sistată prin învoiala intervenită între creditorul și debitorul întreținerii sau prin hotărâre judecătorească, în care sens s-a pronunțat și practica judiciară.

Astfel instanța noastră supremă a statuat, pe cale de îndrumare că instanța judecătorească poate să încuviințeze învoiala dinte părinți prin care părintele căruia nu i s-a încredințat copilul este scutit temporar de contribuția sa la întreținere, întrucât părintele căruia i s-a încredințat copilul spre creștere și educare este în măsură să-i asigure singur cele necesare întreținerii, cu mențiunea că, în caz de schimbare ulterioară a împrejurărilor instanța poate reveni asupra hotărârii de sistare a plății întreținerii.

De asemenea s-a decis că , instanțele judecătorești pot sista plata pensiei de întreținere în situațiile în care este vădit că debitorul nu mai este în măsură să plătească întreținerea pe care o datorează, spre exemplu, atunci când el a devenit incapabil de muncă și nu are mijloace suficiente nici pentru întreținerea sa proprie, sau când lipsit fiind de bunuri disponibile și de venituri, el se află la studii, își efectuează stagiul militar obligatoriu sau execută o pedeapsă privativă de libertate, alta decât pentru infracțiunea de abandon de familie .

Instanța de judecată are rolul de a aprecia dacă este sau nu cazul să sisteze plata întreținerii datorată de părinții copilului lor major aflat în continuarea studiilor, pe timpul cât acesta își efectuează stagiul militar obligatoriu.

Efectuarea serviciului militar de către copilul care se găsește în continuarea studiilor, întrucât a reușit la examenul de admitere în facultate , nu constituie un motiv suficient pentru a se decide sistarea, pe perioada stagiului militar, a plății pensiei de întreținere ce s-a stabilit în favoarea acestuia.

Instanța urmează să țină seama de faptul că pe lângă greutățile de care copilul beneficiază în timpul serviciului militar, acesta mai are de acoperit și alte nevoi , cărora trebuie să le survină pensia de întreținere plătită de cei ținuți la aceasta, apreciindu-se în ce măsură este cuantumul pensiei.

Obligația de întreținere se poate stinge ca posibilitate de naștere a raportului juridic de întreținere, iar după ce a luat naștere, ca raport juridic concret de întreținere.

Se poate susține deci, că obligația de întreținere se stinge, deopotrivă ca posibilitate și ca raport juridic concret, ori de câte ori vreuna din condițiile sale de existență nu mai este îndeplinită .

Cauzele de stingere a obligației de întreținere sunt următoarele: desființarea, desfacerea și încetarea căsătoriei, recăsătorirea fostului soț îndreptățit la întreținere, desființarea și desfacerea adopției, când cel îndreptățit la întreținere nu mai este în nevoie sau cel îndatorat la întreținere nu mai are posibilitatea de a o presta, când unul sau altul a încetat din viață și când a trecut timpul pentru care obligația de întreținere a fost prevăzută de lege.

Ca raport juridic concret , obligația de întreținere se stinge prin executare, adică prin plată, așa cum în mod obișnuit se sting și celelalte obligații.

Capitolul V. Alte persoanele între care există obligația legală de întreținere

5.1. Obligația de întreținere a soțului care a contribuit la întreținerea copilului celuilalt soț, față de respectivul copil

Prestarea unei asemenea întrețineri este de fapt o continuare a obligației pe care soțul a prestat-o copilului celuilalt soț, obligație cu caracter subsidiar față de obligația părinților firești ai acelui copil.

Astfel, soțul care a prestat întreținere copilului celuilalt soț este obligat la a continua această întreținere, atâta timp cât copilul este minor și numai dacă părinții firești ai copilului sunt morți, dispăruți sau se află în nevoie (art. 517, alin. 1).

O asemenea obligație are caracter reciproc dacă soțul a întreținut astfel copilul timp de 10 ani.

Ca urmare, soțul are dreptul să ceară întreținere de la acel copil, dacă l-a întreținut timp de 10 ani, timp în care părinții firești ai copilului au fost morți , dispăruți sau în nevoie . Soțul care a contribuit la întreținerea copilului celuilalt soț, alături de acesta din urmă soț, nu se încardreză în dispozițiile legale.

Această obligație legală de întreținere are caracter imperativ, temporar, având în vedere că subzistă doar pe timpul minorității, și subsidiar, în sensul că există obligația de prestare a întreținerii numai dacă părinții firești ai copilului au murit, au dispărut sau sunt în nevoie.

Va fi prezentat un proces privind compensarea judiciară a obligațiilor de întreținere datorate de fiecare dintre soți, copilului încredințat celuilalt soț.

În acest sens cu ocazia desfacerii căsătoriei reclamantului și pârâtei, părinți a doi minori, aceștia au fost de acord cu acordarea spre creștere și educare a celor doi mamei pârâte, reclamantul fiind obligat la plata pensiei de întreținere pe seama acestora.

Prin acțiunea introductivă înregistrată la Judecătoria Miercurea Ciuc reclamantul a solicitat modificarea măsurii referitoare la încredințarea minorilor în sensul de a se dispune ca minorul M. C., născut la 7 aprilie 1991 să-i fie reîncredințat lui spre creștere și educare.

Sentința pronunțată de judecătorie a fost schimbată de instanța de apel care a dispus încredințarea minorului la tatăl reclamant , reținându-se că în prezent minorul locuiește cu tatăl, acesta exprimându-și opțiunea de a fi încredințat tatălui, mama minorului fiind și ea de acord cu luarea acestei măsuri.

Prin decizia pronunțată instanța de apel a dispus și obligarea pârâtei la plata pensiei de întreținere pe seama minorului.

În ceea ce privește obligația de întreținere stabilită în sarcina pârâtei, s-a avut în vedere faptul că din căsătoria părților s-au născut doi copii, în prezent fiecare dintre părinți având în grijă câte un copil.

Având în vedere că este vorba de doi copii, unul fiind încredințat mamei, iar celălalt tatălui, este justificată compensarea între pensia de întreținere datorată de tată copilului încredințat mamei pârâte și pensia de întreținere datorată de mamă copilului încredințat tatălui reclamant.

Instanța de recurs a reținut că în mod greșit s-a dispus obligarea pârâtei la plata pensiei de întreținere în favoarea copilului ce i-a fost încredințat reclamantului și în consecință, s-a admis recursul declarat de pârâtă și s-a modificat în parte decizia atacată în sensul că s-a dispus compensarea între părți a obligațiilor de întreținere datorate de părți și, totodată, s-a înlăturat din decizia atacată dispoziția de obligare a pârâtei la plata pensiei de întreținere.

Autor: Judecătoria Miercurea Ciuc

Domenii: Obligații De Întreținere

Tip: Decizie

„Prin sentința civilă nr. 1108 din 29 august 2012, pronunțată de Judecătoria Miercurea Ciuc în dosarul nr. 1695/2012, s-a respins aținea formulată de reclamantul T. C., împotriva pârâtei M. S., obligând reclamantul la plata către pârâta a cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 163 din 22 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Harghita în dosarul nr. 2558/2012, s-a admis apelul declarat de reclamantul T. C., împotriva sentinței sus-menționate, pe care a schimbat-o integral, în sensul admiterii acțiunii reclamantului și în consecință:

– s-a dispus încredințarea minorului T. M.-C ., născut la 7 aprilie 1998, reclamantului;

– a obligat pârâta M. S., la plata pensiei de întreținere pe seama minorului, în suma de 580.000 lei lunar, începând cu data de 2 iunie 2012 și pâna la noi dispoziții ale instanței.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâta și a solicitat modificarea în parte a deciziei atacate și în consecință exonerarea ei de plata obligației de întreținere în favoarea minorului M. C. Totodată, pârâta a solicitat să se dispună suspendarea executării hotărârii atacate pâna la soluționarea recursului.

Examinând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs și în raport, și având în vedere actele și lucrările dosarului, instanța de recurs a reținut următoarele:

Reclamantul T. C. și pârâta M. S. sunt părinții minorilor S. L. și M. C. Cu ocazia desfacerii căsătoriei părților minorii au fost încredințați spre creștere și educare mamei pârâte, reclamantul fiind obligat la plata pensiei de întreținere pe seama acestora.

Prin acțiunea introductivă înregistrată la Judecătoria Miercurea Ciuc reclamantul a solicitat modificarea măsurii referitoare la încredințarea minorilor în sensul de a se dispune ca minorul M. C., născut la 7 aprilie 1998 să-i fie reîncredințat lui spre creștere și educare.

Prima instanță a reținut că împrejurările avute în vedere la încredințarea minorului M. C. nu s-au schimbat și în aceste condiții, nu se impune modificarea măsurii luate cu ocazia divorțului . Sentința pronunțată de judecătorie a fost schimbată de instanța de apel care a dispus încredințarea minorului la tatăl reclamant, reținându-se că în prezent minorul locuiește cu tatăl său și și-a exprimat opțiunea de a fi încredințat tatălui, mama minorului fiind, de asemenea, de acord cu luarea acestei măsuri.

Prin decizia pronunțată instanța de apel a dispus și obligarea pârâtei la plata pensiei de întreținere pe seama minorului.

În ceea ce privește obligația de întreținere stabilită în sarcina pârâtei, trebuie avut în vedere faptul că din căsătoria pârtilor s-au născut doi copii și în prezent fiecare dintre părinți are în grijă câte un copil.

Obligația de întreținere are un caracter personal, fiind inseparabil legată de persoana celui îndreptățit a o primi, cât și de persoana celui obligat să o presteze, însă în condițiile în care există mai mulți copii minori, din care unii au fost încredințați unuia dintre părinți, iar ceilalți au fost încredințați celuilalt părinte, în practica judiciară s-a decis că este posibilă compensarea judiciară a obligațiilor de întreținere datorate de fiecare dintre părinți.

În speță, având în vedere că este vorba de doi copii, unul fiind încredințat mamei, iar celălalt tatălui, este justificată compensarea între pensia de întreținere datorată de tatăl copilului încredințat mamei pârâte și pensia de întreținere datorată de mama copilului încredințat tatălui reclamant.

În ceea ce îl privește pe copilul încredințat mamei, pe parcursul judecării cauzei, respectiv după pronunțarea hotărârii în apel, acesta a devenit major, însă măsurile dispuse de instanță trebuie analizate prin prisma condițiilor existente la data introducerii acțiunii, respectiv la data pronunțării sentinței primei instanțe, data la care s-a raportat și instanța de apel prin decizia pronunțată și la care copilul era minor.

Față de cele ce preced, având în vedere că în speță este posibilă compensarea obligațiilor de întreținere datorate de cei doi părinți, instanța de recurs a reținut că în mod greșit s-a dispus obligarea pârâtei la plata pensiei de întreținere în favoarea copilului ce i-a fost încredințat reclamantului și în consecință, instanța de recurs a admis recursul declarat de pârâta și a modificat în parte decizia atacată în sensul că a dispus compensarea între părți a obligațiilor de întreținere datorate de părți și, totodată, a înlăturat din decizia atacată dispoziția de obligare a pârâtei la plata pensiei de întreținere”.

5.2. Obligația legală de întreținere a copilului care a fost întreținut de soțul părintelui său, față de cel care l-a întreținut

Codul Civil prevede că atunci când copilul celuilalt soț a fost întreținut timp de 10 ani, copilul poate fi obligat să dea întreținere celui care l-a întreținut, în acest caz obligația de întreținere dobândind caracter reciproc (art. 517, alin. 2).

5.3. Obligația de întreținere dintre adoptator și adoptat

În cazul adopției rudenia firească încetează, fiind înlocuită cu cea civilă, iar drepturile și îndatoririle părintești sunt preluate de adoptator sau adoptatori.

Drept urmare, obligația de întreținere dintre adoptatori și adoptat este supusă, prin asimilare, regulilor privind întreținerea dintre părinți și copii.

După încetarea adopției adoptatul poate cere întreținere numai de la rudele sale firești, sau după caz, de la soțul său (art. 520, Codul Civil).

5.4. Obligația de întreținere între bunici și nepoți, respectiv, între străbunici și strănepoți

Obligația de întreținere între bunici și nepoți , străbunici și strănepoți, există în condițiile stabilite de art. 516 alin. 1 și art. 519 Cod Civil .

Obligația de întreținere a nepoților și strănepoților de către bunici și străbunici are caracter subsidiar față de aceea a părinților, în sensul că ei sunt ținuți la prestarea întreținerii numai dacă părinții sunt incapabili de muncă sau se află în imposibilitatea de a munci sau dacă nu și-ar putea îndeplini această obligație decât punându-și în pericol propria existență.

Instanța de tutelă trebuie să țină seama la stabilirea cuantumului întreținerii de faptul că bunicii materni sunt ținuți la plata întreținerii în aceeași măsură ca și cei paterni.

Prin urmare obligația de întreținere există între bunici și nepoți doar atunci când părinții nu dispun de mijloace îndestulătoare pentru a acoperi nevoile celui care o cere, cu precizarea că descendentul, cât timp este minor, are drept la întreținere, oricare ar fi pricina nevoii în care se află. Condiția fundamentală de natură a pune, deci, în mișcare obligația bunicilor o constituie inexistența în patrimoniul părinților a mijloacelor îndestulătoare pentru acoperirea nevoilor descendentului minor.

O asemenea situație poate exista, printre altele, și în cazul în care părintele împotriva căruia ar fi trebuit să se introducă cererea de paltă a pensiei de întreținere a părăsit nelegal țara, stabilindu-se definitiv în străinătate; cu atât mai mult când acesta s-a stabilit într-o țară cu care România nu a încheiat vreo convenție de recunoaștere și executare reciprocă a hotărârilor judecătorești în materie civilă, prin care să se asigure posibilitatea ca părintele debitor să fie efectiv urmărit în materie de venituri sau avere. Dacă debitorul pensiei de întreținere ar fi respectat prevederea legală pentru plecarea definitivă din țară, starea de nevoie a minorului ar fi fost îndestulată prin achitarea prealabilă a pensiei de întreținere pe toată perioada, ori prin garantarea plății pensiei, în caz contrar, refuzându-se eliberarea pașaportului, conservându-se astfel, posibilitatea de urmărire a debitorului iar veniturile realizate, în țară, din muncă.

Obligația bunicilor subzistă față de nepoți numai în cazul în care părinții copilului nu dispun de mijloace materiale, fiind incapabili de muncă sau în imposibilitatea de a munci, dar nu și atunci când, deși capabili de muncă, nu dispun de venituri din cauză că refuză să se încadreze.

La obligarea bunicilor se poate trece și atunci când, date fiind aceleași condiții, mijloacele materiale ale părinților sunt neîndestulătoare din motive independente de voința lor.

În cazul în care tatăl copilului minor este student la învățământul de zi și nu are decât o bursă, din care se reține contravaloarea mesei și cazării, mama copilului poate cere obligarea părinților tatălui acestuia la plata pensiei de întreținere, întrucât, potrivit legii, bursele legii nu pot fi urmărite pentru nici un fel de datorii.

Obligația de a întreține pe descendent revine deopotrivă atât bunicilor materni cât și bunicilor paterni, în raport cu posibilitățile lor materiale, ea urmând să fie stabilită și eventual redusă în mod corespunzător.

Convenția încheiată între buncii minorului și părinții săi, în sensul că primii să-i acorde o întreținere completă (hrană, găzduire, îngrijire) pentru o anumită sumă este licită.

În consecință, acțiunea prin care bunicii minorului pretind părinților lui plata sumelor datorate potrivit convenției este admisibilă, neputându-se solicita respingerii acțiunii pe motivul că bunicii și-ar fi îndeplinit o obligație naturală.

În situația în care, în urma decesului mamei minorilor, aceștia sunt crescuți efectiv de mai mulți ani de către bunicii materni, tatăl minorilor, care s-a dezinteresat total de copiii săi, poate fi obligat să le plătească, la cererea lor, o sumă echivalentă pensiei de întreținere, plus alocația de stat.

Prin sentinta civila nr. 11241/26.10.2011 Judecatoria Slatina a admis exceptia prematuritații invocata din oficiu in privința cererii intemeiate pe dispoz art.518 C.civ.

A respins aceasta cerere, promovată de reclamanta I.O., in numele si ca reprezentant legal al minorului P.D., in contradictoriu cu paratele P.O. si P.I.N., ca fiind prematur formulată.

A admis cererea formulata de reclamanta I.O., in numele si ca reprezentant legal al minorului P.D., in contradictoriu cu parata P.O., in temeiul art.516 C.civ.

A obligat pârâta P.O. sa presteze în natură intretinere minorului P.D., nascut la data de …, alături de mama sa, prin asigurarea celor necesare traiului, prin participarea la cheltuielile pentru educare, învățătură și pregătire profesională, incepand cu data pronuntarii prezentei hotărâri, până la majoratul copilului.

A obligat reclamanta la plata sumei de 1500 lei catre parata P.I.N. cu titlul de cheltuieli de judecata si respectiv obligă parata P.O. la plata sumei de 750 lei catre reclamanta, cu același titlu.

Pentru a se pronunta astfel, instanta a retinut ca prin cererea inregistrata pe rolul J.S. la data de 23.08.2010 sub nr.8637/311/2010 reclamantii I.O. si I.D., prin reprezentant legal I.O. au solicitat instantei ca, prin hotararea ce se va pronunta, in contradictoriu cu paratii P.O., P.I.N., P.A.M. si P.F.R., sa li se dea reclamantilor cota ce se cuvine minorului P.D. dupa decesul tatalui sau, P.R.N., survenit la 21.11.2006.

In motivarea cererii reclamantii au aratat ca paratii au obtinut un ajutor de deces din partea Statului Italian in urma decesului lui P.R.N., in Italia. Paratii, in baza dosarului nr.06/54250 R.G. PM au obtinut despagubiri in calitate de mostenitori (mama, sotie si doi copii), fara insa a arata ca defunctul mai avea un copil minor.

Reclamantii au considerat ca sumele primite au fost obtinute in numele tuturor mostenitorilor si astfel ca si minorul P.D. are drept la o parte din acestea.

In drept cererea a fost întemeiata pe dispoz art.992 C.civil.

Atasat cererii de chemare in judecata s-au depus: adresa nr. C/7077/21.07.2010 emisa de Ambasada Romaniei in Italia- Sectia Consulara si un inscris emis de Tribunalul din Roma, certificat de nastere minor, sent. civ. 1493/02.05.2000 pron. de J. C. in dosar nr.4414/1999.

Paratii P. I., P. A.-M. si P.F.R. au formulat întâmpinare, prin care au invocat exceptia de netimbrare a cererii de chemare in judecata, lipsa calitatii procesuale active a reclamantilor, lipsa calitatii procesuale pasive a paratilor si inadmisilitatea cererii de chemare in judecata, ca fiind informa.

In motivarea intampinarii se arata ca reclamantii au posibilitatea ca, dovedindu-si calitatea de ruda cu def. P. R.N., sa solicite ajutor de la statul italian. Că reclamantii nu au precizat la ce anume se raporteaza cota solicitata; Că paratii au facut demersurile legale, cu costurile de rigoare, prin avocati romani si straini, urmand sa primeasca un ajutor pentru urmasii victimelor strazii, in nume personal. Raportat la temeiul juridic invocat sa arata ca acesta face neintemeiata cererea, deoarece paratii nu au primit nimic din ceea ce nu li se cuvenea.

Pe fond, s-a solicitat respingerea cererii reclamantei, cu cheltuieli de judecata.

La data de 19.01.2011 reclamanta I.O., in numele si ca reprezentant legal al minorului P.D. (nu I.D., cum se consemnase initial) a depus o cerere modificatoare a acțiunii inițiale, prin care a aratat ca intelege sa cheme in judecata pa parata P.O. si pe parata P.I.N., pentru obligarea celor doua la plata/continuarea platii in solidar a pensiei de intretinere in favoarea minorului P.D., in raport de nevoile minorului si de veniturile acestora, respectiv de valoarea bunurilor mostenite de acestea de la debitorul principal al obligatiei de intretinere P.R.N., decedat la data de 21.11.2006, cu cheltuieli de judecata.

S-a aratat in motivare ca defunctul este tatal reclamantului minor, fiind obligat prin sent. civ. nr. 3130/14.12.2004 a J.C. la plata unei pensii de intretinere de 400.000 lei ROL lunar, in favoarea minorului.

Tatal minorului a decedat in Italia, fiind victima unui accident de circulatie cu autor necunoscut.

Parata P.O. este bunica paterna a minorului, iar parata P.I.N. este sotia supravietuitoare a tatalui minorului.

Cum tatal minorului a decedat, iar copilul se afla in intretinerea mamei, s-a solicitat obligarea celor doua parate la plata/continuarea platii pensiei de intretinere in favoarea minorului, mama acestuia neavând venituri suficiente pentru a-i asigura minorului un nivel de trai corespunzător.

S-au invocat dispoz art.86 C.fam. potrivit carora obligatia de intretinere exista intre bunici si nepoti, iar P.O. – bunica paterna, datoreaza minorului intretinere.

In privinta acesteia s-au invocat si dispoz art.96 al.1 C.fam in sensul că, fiind mostenitor al debitorului obligatiei de intretinere, este tinuta in masura valorii bunurilor mostenite sa continue intretinerea, insa numai cat timp cel intretinut este minor.

S-a mai aratat ca din 2003 si pana la deces tatal minorului a lucrat in Italia si a realizat venituri importante, cu care a procedat la renovarea casei parintesti, extinderea acesteia si efectuarea altor imbunatatiri; casa a fost utilata cu obiecte de mobilier si cu aparate electrocasnice. La decesul tatalui minorului toate aceste bunuri mobile si sporul valorii constructiilor au fost mostenite de cele doua parate.

Totodata s-a mai aratat ca in anul 2010 mostenitoarele tatalui minorului au primit despagubiri de la F.P.V.S. pentru accidente produse in strainatate, in cuantum de 300.000 euro. Din aceasta suma parata P. I si-a cumpărat un apartament in D.-O, unde locuieste in prezent, la care a adus îmbunătățiri si pe care l-a dotat corespunzator.

Reclamanta a aratat ca este asistent personal al bunicii sale, cu un venit de cca 400 lei lunar, iar bunica sa are o pensie de 240 lei.

Minorul este elev in clasa a VI-a si are nevoi sporite pentru dezvoltarea fizica si spirituala.

In drept, cererea a fost intemeiata pe dispoz art.86,90,91,93,94,96 C.fam si art.274 C.pr.civ.

Printr-o nota de probatorii depusa la dosar la data de 24.02.2011 reclamanta a solicitat administrarea probei cu inscrisuri, luarea unor interogatorii paratelor, proba testimoniala, a formulat solicitarea de a se pune in vedere paratelor sa depuna dovezi privind veniturile nete de care beneficiaza lunar, efectuarea de anchete sociale la domiciliul reclamantei si al paratelor, sa se puna totodata in vedere paratelor sa depuna la dosar inscrisurile in baza carora au incasat despagubiri materiale si morale de la Statul Italian, emiterea unei adrese la P. M. pentru a comunica imobilele cu care figureaza in proprietate parata P.O. impreuna cu sotul sau precum si componența familiei acesteia.

La data de 24.02.2011 paratele au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea cererii formulate de reclamantă asa cum a fost modificata, cu cheltuieli de judecata.

In motivare s-a aratat ca de pe urma defunctului nu au ramas bunuri succesorale.

S-a susținut ca prima obligată la întreținerea copilului este mama sa si daca reclamanta, din motive independente de vointa sa, nu ar dispune de mijloace suficiente, ar intra in discuție obligația de întreținere a minorului de catre bunica, luandu-se in considerare veniturile obisnuite (pensia) si nu cele intamplatoare ale acesteia.

La termenul din 24.02.2011 instanta a luat act de modificarea cadrului procesual atat sub aspectul obiectului- pensie de intretinere, cat si sub aspectul partilor, sens in care s-a conceptat in calitate de reclamanta I.O. in numele si ca reprezentant legal al minorului P.D. si respectiv in calitate de parate P.O. si P. I N.

Totodata s-a unit cu fondul exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a paratei P. I. N., pentru considerentele expuse in incheierea de sedinta din acea data.

In cursul cercetarii judecatoresti instanta a administrat la solicitarea partilor proba cu inscrisurile depuse la dosar, interogatoriul paratelor-la solicitarea reclamantei, proba testimoniala cu martora B.F.A, s-a efectuat ancheta sociala la domiciliul reclamantei, interogatoriul luat paratelor de instanta din oficiu, in temeiul art.174 C.pr.civ., s-au solicitat relatii de la P.M. si de la P. D-O, de la C. J. de P.O.

La termenul din data de 15.09.2011 la interpelarea instantei, reclamanta prin apărător a arătat ca de la parata P.O. solicita plata pensiei de intretinere in calitate de nepot- conform art.86 C.fam., dar si continuarea obligatiei de plata a pensiei de intretinere in favoarea minorului pana la majoratul acestuia potrivit art.96 C.fam. Aceeasi cerere, intemeiata pe dispoz art.96 C.fam se formuleaza si impotriva paratei P.I.N..

La termenul din data de 19.10.2011, dupa intrarea in vigoare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil, instanta a apus in vedere reclamantei sa indice temeiul de drept material al cererilor formulate.

Astfel, in privinta cererii de obligare a celor doua parate sa continuie intretinerea minorului, in calitatea lor de mostenitoare ale debitorului intretinerii, s-a invocat art.518 C.civ., iar in privinta cererii de obligare a paratei P.O. la plata pensiei de intretinere in favoarea minorului, in calitatea sa de bunica paterna s-a invocat art.516 C.civ.

I. La termenul din 19.10.2011 instanta a pus in discutia contradictorie a părtilor din oficiu, exceptia de prematuritate a cererii reclamantei, intemeiata pe dispozitiile art.518 Cod Civil, retinand această cerere in pronuntare pe exceptia invocata.

Analizand cererea reclamantei prin prisma exceptiei de fond invocate, in condițiile art.137 C.pr.civ., instanta constata urmatoarele:

In fapt, reclamanta I.O. este reprezentantul legal al minorului P.D. nascut la data de …, avand ca tata pe defunctul P.R.N., potrivit certificatului de nastere aflat la fila 13 dosar.

Prin sent civ 1493/02.05.2000 pronuntata de J.C. in dosarul nr.4414/1999, stabilindu-se paternitatea minorului fata de P.R.N., s-a dispus incredintarea copilului spre crestere si educare mamei reclamante si obligarea paratului la plata unei pensii de intretinere in favoarea minorului, pana la majoratul acestuia (fila 22 dosar). Ulterior pensia de intretinere a fost majorata, prin sent civ nr.3130/14.12.2004, pron de J. C. in dosar nr.6052/2004.

Tatal minorului, P.R.N. a decedat la data de 21.11.2006, potrivit certificatului de deces aflat la fila 113 dosar.

Prin cererea dedusa judecatii, formulata in contradictoriu cu ambele parate si intemeiata pe art.518 C.civ, se solicita obligarea acestora la continuarea platii in solidar a pensiei de intretinere in favoarea minorului P.D., in raport de valoarea bunurilor mostenite de acestea de la debitorul principal al obligatiei de intretinere P.R.N., cerere in privinta careia P.I.N. a invocat si exceptia lipsei calitatii procesuale pasive, ce a fost unita cu fondul.

In drept, potrivit art. 518 C.civ ,,(1) Mostenitorii persoanei care a fost obligata la intretinerea unui minor sau care i-a dat intretinere fara a avea obligatia legala, sunt tinuti, in masura valorii bunurilor mostenite, sa continue intretinerea, daca parintii minorului au murit, sunt dispăruți sau sunt in nevoie, insă numai cât timp cel intretinut este minor.

(2) In cazul in care sunt mai multi mostenitori, obligatia este solidara, fiecare dintre ei contribuind la intretinerea minorului proportional cu valoarea bunurilor mostenite”(subl.n.).

Raportat la dispozitiile precitate, se constata ca atata timp cat succesiunea autorului P.R.N. nu a fost dezbatuta, instanta in prezenta cauza avand ca obiect pensie de intretinere, nu poate stabili calitatea de mostenitor a părtilor (ce presupune inclusiv verificarea masurii in care acestia au acceptat in termen succesiunea), masa succesorala si valoarea bunurilor mostenite de acestia, aspecte susceptibile a se discuta si solutiona exclusiv in cadrul unui partaj succesoral.

Numai astfel, după stabilirea succesorilor autorului si a bunurilor ce le revin acestora, va lua nastere si dreptul la actiune al minorului, conditionat pe de alta parte de faptul ca, dobandind bunuri succesorale, starea de nevoie a minorului să nu înceteze.

Față de aspectele de fapt si de drept invocate mai sus, instanta constata intemeiata exceptia de prematuritate invocata din oficiu, pe care o va admite.

Pentru aceleasi considerente invocate mai sus instanta nu poate solutiona in prezenta cauza exceptia lipsei calitatii procesuale pasive, ce a fost unita cu fondul, neputandu-se analiza in cauza de față calitatea de succesor al autorului in persoana paratei P.I.N..

Din punctul de vedere al ordinii solutionarii exceptiilor, exceptia de prematuritate are prioritate, deoarece vizeaza dreptul, ca si conditie a exercitării actiunii civile si numai după stabilirea acestuia se verifică dacă este exercitat in contradictoriu cu persoana potrivită- respectiv debitorul din raportul juridic dedus judecații.

II. Referitor la cererea promovata de reclamanta in contradictoriu cu parata P.O., in temeiul dispoz art.516 C.civ., instanta retine ca potrivit acestor dispoziții:,,Subiectele obligației de întreținere -(1) Obligația de întreținere există între soț și soție, rudele în linie dreaptă, între frați și surori, precum și între celelalte persoane anume prevăzute de lege.”(subl.n.)

In privința ordinii de acordare a întreținerii, art. 519 cod civil stabileste ca ,,Întreținerea se datorează în ordinea următoare:

a) soții și foștii soți își datorează întreținere înaintea celorlalți obligați;

b) descendentul este obligat la întreținere înaintea ascendentului, iar dacă sunt mai mulți descendenți sau mai mulți ascendenți, cel în grad mai apropiat înaintea celui mai îndepărtat;

c) frații și surorile își datorează întreținere după părinți, însă înaintea bunicilor.”

Se constata față de cele ce preced, că parata P.O., in calitatea sa de bunica a minorului, îi datoreaza acestuia intreținere.

Art. 522-Obligația subsidiară stabileste ca ,,În cazul în care cel obligat în primul rând la întreținere nu are mijloace îndestulătoare pentru a acoperi nevoile celui care o cere, instanța de tutelă le poate obliga pe celelalte persoane îndatorate la întreținere să o completeze, în ordinea stabilită la art. 519.”

In cauza, reclamanta I.O. a făcut dovada faptului că nu are mijloace îndestulătoare pentru a acoperi nevoile minorului, după cum urmează:

Din raportul de anchetă psihosociala depus la fila 59 dosar, care se coroboreaza cu dispoziția Primarului orasului D.-O. nr. 851/28.03.2011 (fila 57) si cu certificatul de deces aflat la fila 58 dosar, se retine ca mama minorului nu este angajata in munca, deoarece contractul sau individual de munca a incetat la data de 19.03.2011, ca urmare a decesului persoanei pe care o ingrijea in calitate de asistent personal. Reclamanta are probleme de sanatate, respectiv hernie de disc lombara, dupa cum rezulta din biletul de iesire din spital emis la 11.02.2011 (fila 70). Starea de sanatate a reclamantei nu îi permite acesteia sa presteze munca fizica, deoarece a suferit o serie de interventii chirurgicale la un picior, după cum a declarat martora audiată in cauza, aceasta fiind de altfel persoana care a ajutat-o pe reclamanta in ingrijirea bunicii imobilizate la pat si in supravegherea minorului cand reclamanta sa afla la B., la medic.

Pe de alta parte parata are posibilitatile materiale necesare pentru a contribui la intretinerea minorului, fiind beneficiara unei pensii de 630 lei lunar, potrivit relatiilor de la C.J.P O si detinand impreuna cu sotul sau decedat teren intravilan in suprafata de 1284 m.p., cu casa si anexe gospodaresti, dar si teren extravilan in folosinta, in suprafata de 17.116 m.p., potrivit relatiilor comunicate de P. M., cu adresa nr.2917/06.10.2011-fila 127 dosar.

Fata de cele de mai sus, instanta constata intemeiata cererea reclamantei de obligare a paratei sa contribuie la intretinerea minorului.

In privinta modalitatii de executare a obligatiei de intretinere se va face aplicarea art.530 alin (1) Cod civil, potrivit caruia ,,(1) Obligația de întreținere se execută în natură, prin asigurarea celor necesare traiului și, după caz, a cheltuielilor pentru educare, învățătură și pregătire profesională.”

Cum regula o reprezinta executarea in natură a întreținerii, instanta va dispune obligarea pârâtei P.O. sa presteze in natura intretinere minorului, prin asigurarea celor necesare traiului, alături de mama sa, prin participarea la cheltuielile pentru educare, învățătură și pregătire profesională, incepand cu data pronuntarii prezentei hotărâri, până la majoratul copilului.

In temeiul art.274 si art.276 C.pr.civ, raportat la culpa procesuala a părtilor si la cheltuielile de judecata dovedite in prezenta cauză, se va dipune obligarea reclamantei la plata sumei de 1500 lei catre parata P.I.N. cu titlul de cheltuieli de judecata si respectiv obligarea paratei P.O. la plata sumei de 750 lei catre reclamanta, cu acelasi titlu.

5.5. Obligația de întreținere între frați și surori

Între aceste categorii de rude colaterale există obligația de întreținere, indiferent că sunt rezultați din căsătorie, din afara ei sau din adopție (art. 516, alin. 1, Codul Civil).

5.6. Obligația de întreținere ce revine moștenitorului persoanei care a fost obligată la întreținerea unui minor sau care, fără a avea obligația legală i-a dat acestuia întreținere

Obligația este reglementată în art. 518 Cod Civil. Această obligație are și anumite caractere juridice. Caracterele juridice ale acestei categorii de obligații legale de întreținere sunt următoarele:

Obligația are caracter imperativ;

Obligația este solidară în ipoteza existenței mai multor moștenitori;

Obligația are caracter temporar , în sensul că subzistă pe perioada minorității celui întreținut;

Obligația este subsidiară , în sensul că moștenitorul are obligația de întreținere numai dacă părinții minorului au decedat , sunt dispăruți sau se află în nevoie;

Moștenitorul este debitorul acestei obligații legale de întreținere numai în măsura bunurilor moștenite.

Capitolul VI. Acțiunea civilă în stabilirea, majorarea sau sistarea pensiei de întreținere

6.1. Instanța competentă și compunerea instanței ce judecă acțiunea privind pensia de întreținere în prima instanță

In lipsa unor reglementări speciale, competența materială în acțiunile privind pensia de întreținere aparține judecătoriei, iar competența judecării acțiunilor privind pensia de întreținere este tribunalul.

Prevederile privind competența teritorială sunt în acest caz destinate să ușureze, celui îndreptățit a obține întreținere, accesul la justiție. Astfel, alături de regula generală potrivit căreia cererea se face la instanța domiciliului pârâtului C.pr.civ. dă posibilitatea creditorului întreținerii să opteze între instanța de la domiciliul pârâtului și instanța domiciliului reclamantului. Regula aceasta se aplică și în situația în care pe lângă ascendenți sau descendenți, participă în proces și alte persoane care au calitatea de pârâți.

Sunt de făcut unele precizări cu privire la sfera noțiunii de instanța domiciliului pârâtului. în cazul în care pârâtul are domiciliul în străinătate, sau nu are domiciliul cunoscut, competența va aparține instanței reședinței sale din țară. în cazul în care pârâtul nu are nici o reședință cunoscută, cererea introductivă va fi depusă la instanța domiciliului sau reședinței reclamantului. Desigur că ultimul aliniat se referă la cazul general, în cazul de față, după cum am precizat mai sus, reclamantul are posibilitatea să aleagă între mai multe instanțe deopotrivă competente, competența fiind alternativă.

In ceea ce privește compunerea instanței de judecată, completele care judecă în prima instanță la judecătorie sunt formate dintr-un judecător. în schimb, soluționarea cererilor privind pensia de urmaș constituie o excepție de la compunerea instanței care judecă de regulă în fond, alături de judecător instanța fiind compusă și din doi asistenți judiciari.

Când pe rolul unei instanțe se află o cerere de divorț, iar unuia dintre părinții aflați în divorț i se intentează o cerere de pensie de întreținere, competența va reveni instanței investite cu cererea de divorț, chiar dacă între timp au intervenit schimbări cu privire la domiciliul părinților.

Instanța investită cu cererea de divorț poate cere administrarea probelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor accesorii, deci și pentru soluționarea cererii privind pensia de întreținere.

6.2. Căile de atac împotriva hotărârii de fond și termenele în care se pot introduce

Împotriva hotărârii instanței de fond se poate face apel la Tribunal și recurs la Curtea de Apel. Compunerea completului de judecată este de doi judecători în apel și de trei judecători în recurs.

Termenul în care se introduce apelul și recursul este de 15 zile de la comunicarea hotărârii.

Instanțele trebuie să țină seama la judecarea cazurilor privind obligația de întreținere de faptul că pensia de întreținere este destinată asigurărilor nevoilor de trai zilnice, fapt pentru care judecarea acestor procese trebuie să se facă cu celeritate pentru a nu afecta un interval prea lung de timp viața creditorului obligației, care deși va primi întreținerea retroactiv de la data introducerii acțiunii civile, până la data de plată efectivă este pus în situația de a nu-și putea asigura întreținerea în tot sau în parte.

Instanța, pe tot timpul procesului, pentru a lua măsuri vremelnice cu privire la obligația de întreținere a copiilor, prin ordonanță președințială, tocmai datorită faptului că deseori obligarea la întreținere trebuie să se facă de îndată și poate avea chiar și caracter urgent.

6.3. Cererea de chemare în judecată

Cererea de chemare în judecată pentru plata pensiei de întreținere se poate formula atât pe cale principală cât pe cale accesorie cu prilejul altor acțiuni, cum ar fi acțiunea de divorț, de stabilire a paternității, de încredințare spre creștere și educare a copiilor minori sau de stabilire a domiciliului minorilor.

Cererile pentru obligarea la pensie de întreținere sunt scutite de plata taxei de timbru, însă sunt posibile cheltuieli de judecată în funcție de opțiunea părților pentru acesta. Cel care nu este în stare să facă cheltuieli unei judecăți, cum ar fi spre exemplu angajarea unui avocat, fără a primejdui propria sa întreținere sau a familiei sale, poate cere asistență judiciară. Această asistență se acordă gratuit printr-un avocat delegat de baroul avocaților, putând fi încuviințată oricând în cursul judecății, în totul sau numai în parte.

Cererea de chemare în judecată pentru obținerea pensiei de întreținere, ca de altfel orice cerere de chemare în judecată, trebuie să fie motivată și motivarea să se facă în fapt și în drept.

In cadrul motivării în fapt reclamantul, sau reprezentantul legal al acestuia, trebuie să indice locul de muncă al părintelui sau părinților, după caz, precum și alte aspecte faptice utile cauzei.

La cererea de chemare în judecată trebuie anexate copiile legalizate ale certificatelor de naștere ale copiilor.

Atunci când reclamant este părintele și pârât este copilul, părintele trebuie să dovedească starea sa de nevoie, neavând posibilitatea unui câștig din muncă din cauza unei incapacități de a muncii, iar copilul are posibilitățile materiale suficiente pentru a putea fi obligat a presta întreținerea.

In acțiunile prin care se valorifică dreptul de întreținere al unui minor probațiunea necesară este minimă, minorul beneficiind de întreținere indiferent de pricina nevoii în care se află. Minorul trebuie să facă dovada filiației prin anexarea la cererea de chemare în judecată a copiei legalizate de pe certificatului de naștere, copie necesară și în celelalte cazuri.

In virtutea rolului activ, instanța pe tot parcursul procesului are obligația să stabilească starea de nevoie a reclamantului și posibilitățile materiale ale pârâtului în funcție de care va stabili cuantumul pensiei de întreținere.

Pe lângă copii legalizate de pe certificatul de naștere se mai pot administra alte probe admise de lege.

Pensia de întreținere constituie o excepție de la posibilitatea introducerii acțiunii oblice. Pentru a înțelege rațiunile ce au dus la exceptarea întreținerii de la introducerea acțiunii oblice este necesar să definim ce se înțelege prin acțiune oblică.

Acțiunea oblică, numită și indirectă sau subrogatorie, este acea acțiune în justiție pe care creditorul o exercită pentru a valorifica un drept ce aparții debitorului său. După cum rezultă din definiție acțiunea oblică este aceea acțiune ce se exercită în numele altei persoane, cum însă întreținerea are un caracter exclusiv personal și poate fi pretinsă doar de cel îndreptățit – sau reprezentantul său legal – posibilitatea intentării unei astfel de acțiuni în domeniul întreținerii este înlăturată.

Un alt motiv pentru care pensia de întreținere este o excepție de la posibilitatea intentării acțiunii oblice este faptul că obiectul acțiunii de față privește drepturi patrimoniale care are un obiect neurmăribil, și astfel, după aprecierea autorilor C. Stătescu și C.Bârsan, acțiunea oblică apare în acest caz inutilă.

6.4. Hotărârea și executarea ei

Hotărârea se dă de către instanță după ce examinează toate aspectele pe care le ridică cauza.

Nu se va ține cont de faptul că actualul creditor în trecut nu a acordat întreținere persoanei de la care solicită în prezent întreținere, obligația de întreținere nefiind reciprocă.

Autorul Constantin Crisu subliniază faptul că nu totdeauna este moral a se proceda în sensul de a se obliga de instanță copiii care nu au fost întreținuți de părinții lor să fie obligați a le presta acestora întreținerea. în aceste cazuri ar fi indicat să funcționeze principiul reciprocității.

In cazurile în care nevoia creditorului o constituie bătrânețea, simpla împlinire a vârstei pensionării nu duce neîndoielnic la incapacitatea de muncă necesară acordării întreținerii. Un pensionar poate să nu fie în incapacitate de muncă, iar dacă se află în această stare este dator să o probeze prin certificat medico-legal. Atunci când vârsta creditorului este cu mult peste limita pensionării se poate prezuma de instanță lipsa capacității de a munci, însă instanța trebuie să se convingă de acest aspect, prezumția fiind relativă.

Pensionarii care primesc sume cu titlu de indemnizație pentru îngrijire, având în vedere că indemnizația are o afectațiune specială, la calculul venitului net în funcție de care se datorează întreținerea nu se va ține seama de această indemnizație.

Bunicii pot fi obligați a presta întreținere față de nepoți numai dacă părinții copilului nu dispun de mijloace materiale, fiind incapabili de a muncii sau în imposibilitate de a muncii. Un exemplu în acest sens este părintele ce se află în continuarea studiilor, și astfel nu are mijloace materiale pentru a fi obligat la pensie de întreținere. în această situație însăși primul îndatorat la întreținere este în nevoie și trebuie să primească el însuși întreținere de la părinții săi, deci tot de la bunicii copilului; bineînțeles se are în vedere cazul în care nu sunt frați sau surori ale copilului care vor fi obligate înaintea bunicilor, dar este puțin probabil să fie frați sau surori apți de a muncii atâta timp cât părintele se află la vârsta la care în mod normal se urmează studiile. Dacă nu se află la vârsta obișnuită pentru continuarea studiilor înseamnă că are un venit ce-i permite să se întrețină și poate chiar să întrețină și copii săi, fiind știut faptul că întreținerea copiilor aflați în continuare de studii se poate cere până la vârsta de 26 de ani.

Bunicii vor fi obligați dacă veniturile părinților copilului nu sunt îndestulătoare. Obligația bunicilor este subsidiară părinților și revine atât bunicilor paterni cât și materni, în raport cu posibilitățile pe care le au.

Atunci când un copil este întreținut de către bunicii săi, aceștia pot chema în judecată pe părinții care s-au dezinteresat de creșterea acestuia, pentru a fi despăgubiți cu o sumă echivalentă obligației de întreținere plus alocația de stat încasată, deoarece părintele are obligația de a despăgubi pe cel care-i crește copilul. Acțiunea bunicilor este prescriptibilă în termenul general de prescripție – 3 ani.

In unele situații s-a considerat că persoana care are o comportare culpabilă pierde dreptul la întreținere. Un exemplu în acest sens este cazul soțului care părăsind domiciliul comun fără motiv încearcă să se sinucidă, rămânând astfel infirm și în imposibilitate de a mai muncii. Deoarece prin propria culpă s-a cauzat starea de nevoie, nu este îndreptățit să primească întreținere de la celălalt soț.

Când cel obligat la întreținere este condamnat la o pedeapsă cu executarea la locul de muncă, practicienii au considerat că suma destinată întreținerii trebuie stabilită în funcție de suma efectiv primită, după deducerea reținerilor făcute statului.

Cu privire la copiii care continuă studiile după vârsta de 18 ani aceștia sunt îndreptățiți să primească întreținere până la finalizarea studiilor, fără însă a se depăși vârsta de 26 de ani. Dacă beneficiarul întreținerii rămâne repetent, acestuia nu i se ridică în mod automat dreptul de a mai primi pensia de întreținere, dar instanța, examinând toate aspectele cauzei, poate respinge acțiunea prin care se pretinde pensie de întreținere. S-a considerat că atunci când este un dezinteres total și înscrierea repetată în același an de studii constituie numai un mijloc de a obține întreținere, o asemăna acțiune nu este întemeiată, iar părintele are dreptul de a cere sistarea plății întreținerii, dacă a fost obligat.

Așa cum reiese și din hotărârile judecătorești la care ne vom referi într-un capitol viitor, nu prezintă relevanță faptul că cel aflat în continuarea studiilor urmează două sau mai multe studii universitare, de același grad sau de grad diferit.

Studiile universitare au fost împărțite în trei cicluri: studii universitare de licență, studii universitare de masterat și studii universitare de doctorat, renunțându-se astfel la vechea denumire de studii postuniversitare, pentru masterat și doctorat. Astfel termenul de studii universitare la care ne-am referit mai sus trebuie înțeleasă prin prisma noii legi a învățământului universitar.

Spre exemplu nu are relevanță urmarea unei a doua facultăți, unui masterat după facultatea absolvită sau al unui al doilea masterat.

Pentru a se evita introducerea unei noi acțiuni a creditorului minor al întreținerii, este recomandabil ca instanța să prevadă, în hotărârea pe care o va da, perioada până la care se acordă întreținerea, respectiv și după majoratul copilului minor, în cazul în care acesta își continuă studiile, până la terminarea acestora, fără a depăși vârsta de 26 de ani. în caz contrar minorul devenit major va trebui să introducă după majorat o noua acțiune pentru solicitarea pensiei de întreținere în care va proba și faptul că se află în continuarea studiilor.

Limita de vârstă de 26 de ani este o schimbare de la vechea legislație în care se prevedea ca limită de acordare a pensiei de întreținere vârsta de 25 de ani. Având în vedere schimbările intervenite în domeniul educațional prin posibilitatea prelungirii studiilor cu forme noi de studiu – spre exemplu prin masterat – legiuitorul precizează în Cod civil, alături de legea asigurărilor sociale, vârsta până la care poate fi pretinsă întreținerea ca fiind cea de 26 de ani.

Instanța investită cu judecarea cererii de chemare în judecată poate sa admită sau să respingă acțiunea civilă. Atunci când instanța admite cererea de acordare a întreținerii va trebui să stabilească felul și modalitățile de executare, ținând seama de aspectele de fapt din cauza supusă judecății.

întreținerea poate fi stabilită de instanță a se executa în natură sau prin plata unei sume destinate întreținerii, numită pensie de întreținere. în practică este preferată cea de-a doua variantă din aceste două moduri de executare.

Rațiunile care duc la stabilirea întreținerii sub forma unui echivalent bănesc plătibil lunar, este modul mai facil de a se asigura întreținerea atât în ceea ce-l privește pe întreținător cât și pe cel aflat în întreținere. Astfel întreținătorul nu trebuie să aibă grija zilnică a celui aflat în întreținere, această grijă având-o ori însuși cel aflat în întreținere, ori- în cazul în care întreținutul este minor sau lipsit de capacitate de exercițiul celălalt părinte, tutorele sau curatorul acestuia.

Suma datorată cu titlu de întreținere se raportează la veniturile debitorului obligației și instanța în practică a stabilit-o uneori ca și o sumă fixă, iar alteori procentual din retribuția lunară a pârâtului. Este recomandabil ca instanța să stabilească întreținerea procentual, astfel evitându-se o nouă acțiune, sau mai multe acțiuni, de majorare a pensiei de întreținere datorată inflației sau creșterii venitului debitorului ori alte cauze, sau alte acțiuni de scădere a pensiei datorită scăderii venitului debitorului.

In țara noastră, după anul 1990 instanțele s-au confruntat cu o abundență de acțiuni de majorare a pensiei de întreținere tocmai datorită faptului că pensia a fost stabilită sub forma unei sume fixe, iar, datorită devalorizării monetare accentuate, creditorul cât și debitorul întreținerii erau puși în situația neplăcută de a avea mai multe litigii cu privire la majorarea pensiei de întreținere, uneori chiar și în intervalul aceluiași an calendaristic, încărcând astfel inutil cauzele aflate pe rolul instanțelor. Vom exemplifica această situație cu hotărârile judecătorești reproduse la sfârșitul prezentei lucrări.

Instanța poate opta și pentru varianta intermediară, respectiv pentru stabilirea pensiei de întreținere o parte în natură și o parte sub formă bănească, ținând seama de împrejurări. Această variantă însă nu este una recomandabilă, ci doar un mod de executare care se pretează mai bine la o situație dată.

După cum susține și practicianul Constantin Crisu, când sunt mai mulți copii îndreptățiți la acordarea pensiei de întreținere, aceasta trebuie stabilită pentru fiecare, în raport cu interesele fiecăruia, nu global.

Hotărârile date de prima instanță sunt executorii de drept atunci când obiectul acțiunii îl constituie “sume datorate cu titlu de obligație de întreținere”. Hotărârea instanței privitoare la întreținere este executorie de drept indiferent de faptul că întreținerea a fost stabilită pe cale principală printr-o acțiune separată sau că întreținerea a fost stabilită pe cale secundară în cadrul unei acțiuni de divorț.

După cum am mai arătat, executarea în natură se face prin acordarea de alimente, îmbrăcăminte, locuință, etc.. Acest mod de executare este recomandat mai mult în cazurile în care întreținătorul locuiește împreună cu întreținutul sau cel puțin la o distanță mică. Nu poate fi executată această obligație în natură atunci când debitorul este la mare depărtare de creditor, spre exemplu când cele două părți ale obligației nu se găsesc în accesași țară. Acest mod de executare prin caracteristicile sale nu poate fi adus la îndeplinire în mod silit, pe când în cazul pensiei de întreținere atunci când executarea nu se face de bunăvoie, reclamantul poate cere executarea silită.

Executarea silită a întreținerii se face prin instrumentul juridic numit poprire. Poprirea constă în reținerea veniturilor datorate de terți debitorului întreținerii și darea acestor sume direct creditorului întreținerii. Prin venituri în acest caz se înțelege atât veniturile realizate din muncă cât și din alte activități sau bunuri-mobile sau imobile – aducătoare de venit. Pentru sumele datorate cu titlu de întreținere, când executarea se face asupra salariului sau asupra altor venituri periodice cunoscute realizate de debitor, înființarea popririi se dispune de instanța de fond, din oficiu, de îndată ce hotărârea este executorie potrivit legii. Cum în această materie hotărârile se bucură de executare vremelnică, sentințele fiind executorii de drept, se poate pune de către instanță poprire de la terminarea judecății în fond.

Împotriva popririi dispuse de instanță se poate face contestație în termen de 15 zile de la data primei plăți făcute de către terțul poprit debitorului urmărit, în cazul nostru primei plăți făcute pârâtului. Contestația se adresează și se judecă de instanța care a dispus poprirea.

Învoiala părinților la contribuția fiecăruia în ceea ce privește întreținerea copilului minor produce efecte juridice numai dacă este încuviințată de instanța de judecată. Această prevedere este instituită pentru a se proteja interesele minorului care neavând capacitate deplină de exercițiu nu se poate apăra singur. După majorat copilul poate aprecia singur în ce măsură înțelegerea dintre părinții săi îi este sau nu favorabilă și totodată poate să își apere drepturile sale singur. De asemenea copilul major poate face el însuși înțelegeri cu părinții săi sau cu unul dintre aceștia.

Intr-o hotărâre judecătorească s-a decis, de exemplu, că minorul poate fi întreținut doar de un părinte care este în măsură să satisfacă singur toate nevoile copilului. Desigur în acest caz instanța trebuie să țină seama de declarația părintelui conform căruia își asumă toată întreținerea copilului său, fiind știut faptul că părinții sunt obligați împreună la creșterea copilului lor, neputând fi obligat un părinte să ia asupra sa toată întreținerea decât atunci când acesta dorește acest lucru.

Indiferent de disproporția dintre veniturile părinților, și chiar dacă un singur părinte poate da singur întreaga întreținere de care are nevoie copilul lui, ambii părinți vor fi obligați a presta întreținerea în raport cu veniturile fiecăruia, în lipsa unei înțelegeri dintre aceștia.

In cursul executării obligației de întreținere pot apărea aspecte de fapt care să ducă la majorarea, reducerea sau sistarea întreținerii.

Potrivit Codului civil instanța poate mări sau micșora obligația de întreținere sau să hotărască încetarea ei, după cum se schimbă mijloacele celui care dă întreținerea sau nevoia celui ce o primește.

Cererea prin care se solicită modificarea sau încetarea pensiei de întreținere trebuie să fie motivată și să se anexeze la aceasta hotărârea prin care s-a stabilit obligația de întreținere a cărei majorare, reducere sau stingere se cere.

Cererile legate de pensia de întreținere, și după cum vom vedea în capitolele următoare și cererile legate de pensia de urmaș sunt scutite de taxa de timbru.

Majorarea pensiei se face cu data introducerii cererii, chiar dacă împrejurarea care îndreptățește la acțiunea de majorare preexistă, cu excepția cazului în care această întârziere este imputabilă debitorului, în timp ce reducerea sau încetarea obligației de întreținere are loc întotdeauna de la data ivirii cauzei, chiar dacă acțiunea s-a introdus ulterior. După cum se poate constata prevederile privitoare de modificarea cuantumului întreținerii, sau de încetare a acesteia, sunt în favoarea debitorului obligației.

In practică s-a decis că reducerea sau sistarea pensiei se poate hotărî dacă posibilitățile materiale ale debitorului au scăzut sau acesta nu mai are nici un venit, este militar, arestat sau nu mai poate munci.

Executarea unei hotărâri privind pensia de întreținere în străinătate se poate face în cazul în care există o convenție între statele în care se găsesc debitorul și creditorul obligației de întreținere. România a aderat la o astfel de convenție în anul 1991 prin legea nr.26 dat fiind urgența soluționării problemelor ce le întâmpină persoanele în nevoie al căror susținător legal se află în străinătate, ținând seama că urmărirea acțiunilor pentru pensie de întreținere sau executarea hotărârilor în străinătate este foarte dificilă atât legal cât și practic.

Concluzii

În această lucrare, intitulată „Obligația legală de întreținere”, am conturat tot ceea ce este necesar pentru ca o persoană să înțeleagă cu ușurință atât drepturile cât și obligațiile pe care le avem noi, ca oameni, față de cei apropiați, precum și măsurile care se iau în condițiile în care aceste obligații nu sunt respectate. Aceste măsuri constând în intentarea de procese pentru plătirea pensiilor alimentare în cazul copiilor minori sau a pensiei de întreținere în alte cazuri expres prevăzute de lege.

Obligația de întreținere reprezintă îndatorirea unei persoane de a acorda altei persoane cele necesare traiului, în condițiile în care aceasta se află în stare de nevoie. Starea de nevoie înseamnă că persoana în cauză nu își poate asigura existența, cu alte cuvinte nu își poate procura cele necesare traiului (hrană, îmbrăcăminte, medicamente, locuință, etc.) deoarece nu are deloc venituri sau nu are venituri îndestulătoare, ori nu are economii sau bunuri de prisos pe care să le poată valorifica în vederea asigurării curente a întreținerii.

Fundamentul obligației legale de întreținere îl constituie sentimentele de prietenie care caracterizează relațiile de familie și regulile de conviețuire socială, care cer ca persoanele între care există relații de familie sau relații asemănătoare acestora să nu rămână indiferente în situația în care unele dintre ele s-ar afla în nevoie din cauza incapacității de a munci.

Una dintre ideile esențiale ale acestei lucrări este aceea că fundamentul obligației legale de întreținere îl constituie sentimentele de prietenie care caracterizează relațiile de familie și regulile de conviețuire socială, care cer ca persoanele între care există relații de familie sau relații asemănătoare acestora să nu rămână indiferente în situația în care unele dintre ele s-ar afla în nevoie din cauza incapacității de a munci. Astfel, referitor la obligația de întreținere dintre părinți și copii trebuie evidențiat că părinții au obligația de a le asigura copiilor toate condițiile necesare traiului, iar la rândul lor, copiii trebuie să își întrețină părinții aflați în situația în care le este imposibil să muncească pentru a-și asigura cele necesare existenței.

Executarea întreținerii se poate stabili și prin învoiala dintre debitorul și creditorul obligației de întreținere cu condiția ca instanța de judecată să constate că ea corespunde nevoilor reale de asigurare a existenței celui îndreptățit la întreținere. Odată stabilit felul executării, acesta poate fi modificat ca urmare a schimbării împrejurărilor inițiale. Executarea în natură sau parțial în natură a obligației de întreținere poate fi determinată fie de situația creditorului obligației de întreținere, cazul copilului de vârstă fragedă, când executarea în natură este cea indicată, fie de posibilitățile debitorului obligației de întreținere, ca de exemplu, în cazul țăranilor cu gospodării individuale care obțin de aici produsele necesare traiului zilnic.

Este admis totuși, ca în lipsa unui text expres, să se poată înlocui modul de executare succesivă a obligației de întreținere printr-o executare unică, respectiv plata unei sume globale, însă numai cu asigurarea garanțiilor că această sumă va fi folosită periodic, pentru satisfacerea nevoilor creditorului întreținerii.

Obligația legală de întreținere este fundamentată pe sentimentele de solidaritate și întrajutorare specifice relațiilor de familie și regulilor de conviețuire socială, dar și pe alte raporturi asemănătoare raporturilor de familie.

Principalul izvor al obligației de întreținere îl constituie rudenia care se bazează pe relațiile de familie sau pe legăturile din afara acesteia, în acest sens există obligația de întreținere între părinți și copii fără deosebire fie că sunt din căsătorie sau din afara ei, între bunici și nepoți, între străbunici și strănepoți, între frați și surori, între adoptator și adoptat.

Obligația de întreținere se poate naște din raporturile de căsătorie, precum obligația de întreținere dintre soți sau dintre foștii soți. Aceasta se poate naște de asemenea, și din unele relații asimilate celor de familie, cum ar fi obligația de întreținere a copilului celuilalt soț cât timp este minor, în cazul în care părinții firești sunt morți , dispăruți sau la nevoie , obligația de întreținere a copilului luat spre creștere fără întocmirea formalităților legale pentru adopție, cât timp copilul este minor, dacă părinții firești sunt morți, dispăruți sau în nevoie.

Moștenitorii persoanei care a fost obligată la întreținerea unui minor sau care i-a dat întreținere fără a avea obligația legală să o facă sunt îndatorați sa-i acorde întreținere acelui copil.

În opinia mea, trebuie evidențiat faptul că obligația de întreținere nu trebuie confundată cu obligația alimentară, deoarece aceasta din urmă se include implicit în conținutul complex al primei obligații, care are ca obiect nu numai alimente, ci tot ceea ce este necesar traiului creditorului, adică îmbrăcăminte, locuință, medicamente, precum și în cazul obligației de întreținere a părinților față de copiii lor minori care trebuie să utilizeze mijloacele pentru educarea, învățătura și pregătirea lor profesională.

Datorită faptului că se bazează pe un fundament moral-etic, obligația de întreținere impune celor care o incubă o sarcină grea și dificilă.

Fiind instrumentul juridic prin care se asigură realizarea îndatoririi de sprijin material reciproc între membrii familiei, obligația de întreținere reprezintă un factor important în consolidarea familiei.

Ceea ce este interesant în privința obligației de întreținere este că, prin derogare de la principiul general, hotărârile judecătorești care se dau în această materie nu se bucură de autoritatea de lucru judecat. Aceasta deoarece elementele în funcție de care se stabilește întreținerea – nevoia creditorului și mijloacele materiale ale debitorului – sunt variabile, astfel că, odată cu schimbarea lor, se impune și modificarea întreținerii.

În concluzie, dacă întreținerea s-ar presta benevol în cadrul armonios al conviețuirii firești, atunci nu s-ar mai pune problema stabilirii și executării obligației de întreținere.

Însă aceast lucru nu se întâmplă întotdeauna, ceea ce accentuează necesitatea existenței reglementărilor legale și importanța aplicării acestora în vederea sprijinirii celor aflați în nevoie datorită incapacității lor de a munci.

Bibliografie

Cărți

A. Bacaci, V. C. Dumitrache, C. C. Hageanu, Dreptul familiei în reglementarea NCC, ed.a 7a, Ed. C.H. Beck, București, 2012

A. Corhan, Dreptul familie: teorie și practică, Ed. Lumina Lex, București, 2008

A. Drăghici , R. Duminica, Obligația legala de întreținere, Ed. Universul Juridic, București, 2014

Al. Bacaci, C. Hageanu, V. Dumitrache, Dreptul familiei, Ed. All Beck, București, 2001

Al. Bacaci, Raporturile juridice patrimoniale în dreptul familiei, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986

Al. Bacaci, V.C Dumitache, C. Hageanu, Dreptul familiei, Ed. All Beck, București, 2005

Al. Bacaci, V.C. Dumitrache, C. C. Hageanu, Dreptul familiei, Ed. C.H. Beck, București, 2009

C. Mareș, Dreptul familiei, Ed. C.H. Beck, București, 2013

C. St.Tomulescu, Dreptul privat roman, București, 1973

C.Stătescu, C.Bărsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. All Beck, București, 1998

D. Lupașcu, C. M. Crăciunescu, Dreptul familiei, Ed. Universul Juridic, București, 2012

D. Lupașcu, Dreptul familiei, Ed. Universul Juridic, București, 2008

D. Tițian, A. Constantin, M. Cîrstea, Codul familiei adnotat, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2008

E. A. Barasch, I. Nestor, S. Zilberstein, Ocrotirea părintească.(Drepturile și îndatoririle părinților față de copiii minori), Ed. Științifică, București, 1960

E. Florian, Dreptul familiei, ed. a IV-a, Ed. C.H. Beck, București, 2011

E. Molcuț, D. Oancea, Drept roman, Casa de editură și presă „ ȘANSA” SRL, București, 1997

E. Roșu, Dreptul familiei. Practică judiciară. Hotărâri C.E.D.O., Ed. Hamangiu, București, 2007

F. Ciorăscu, A. Drăghici, L. Olah, Dreptul familiei și actele de stare civilă,  Ed. Paralela, Pitești, 2007

F.A Baias, E. Chelaru, R. Constatinovici, I. Macovei, Noul Cod Civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2012

Fl. Emese, Dreptul familiei, Ediția a– 3-a, Ed. C.H. Beck, București, 2010

G. C. Frențiu Dreptul familiei. Practică judiciară conform noului Cod civil. Jurisprudență C.E.D.O., Ed. Hamangiu, București, 2013

G. Nedelcu, Puterea părintească, Ed. Academiei, București, 1933

I I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, ed.a 8-a, Ed. Universul Juridic, București, 2006

I. P. Filipescu Tratat de dreptul familiei, ed. a VII-a, Ed. All Beck, București, 2002

I. P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ediția a V-a, Ed. All Beck, București, 2000

I. Trifa, F. I Moldovan, Curs de Dreptul familiei, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 2012

I.M.Anghel, Fr.Deak, M.Popa, Răspunderea civilă, Ed. Șt., București, 1970

I.P. Filipescu, I. Dogaru, Pensia de întreținere în … 100 de răspunsuri, Ed. Științifică, București, 1988

I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, Tratat de dreptul familiei, ed..a 8-a rev și comp., Ed. Universul Juridic, București, 2006

L. M. Marcu, Istoria dreptului românesc, Ed. Lumina Lex, București, 1997

M. Avram, Drept civil. Familia, Ed. Hamangiu, București, 2013

M. Costin, Letopisețul Țării Moldovei. De neamul moldovenilor , Ed îngrijită și prefațată de P.P. Panaitescu, Ed. pentu literatură, București, 1961

M. Costin, M. Mureșan ,V. Ursa, Dicționar de drept civil, Ed. Științifică și Enciclopedică București, 1980

N.Corodeanu, Analele facultății de drept , București, 1939

N.Corodeanu, Curs de drept roman, București, 1937

T. Bodoasca , A. Draghici , I. Maftei, I. Puie, Dreptul Familiei, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, București, 2013

T. R. Popescu, Dreptul familiei. Tratat, vol. II, Ediție revăzută, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1965

T.R. Popescu, Teoria generală a obligațiilor , Ed. Științifică, București,1968

V. Băcu, Note de curs. Drept roman , Ed. Jus-R.B.A , București, 1996

***Legiuirea Caragea , Ediție critică, București, Ed. Academiei, 1955

Legislație:

Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, cu modificările și completările ulterioare

Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările ulterioare

Jurisprudența:

C. A. București , Secția a 4 a civilă , dec. nr. 757/2000 , publicată în Culegere de practică judiciară în materie civilă a Curții de Apel București 2000, Ed. Rosetti, București, 2002

C. A. București – Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie – dosar nr.1550/2/2011 – Decizia Civilă nr.339/28.03.2011

Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția civilă, dec. nr. 3393 din 6 mai 2004; dec. nr. 3582 din 14 mai 2004

Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția civilă, dec. nr. 3795 din 20 mai 2004

Jud. Deva, sent. Civ. nr. 4726/2012

Plenul Tribunalului Suprem- decizia de îndrumare nr.2/1973, în Revista Română de Drept nr. 6/1973

Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr.1/1973, în Culegere de decizii pe anul 1973

Trib. București , Secția a 5 a , dec. civ. nr. 2221/R/2011, http://portal.just.ro/

Trib. Suprem, Secț. civ., dec nr. 524 din 11 martie 1980

Tribunalul Suprem, s. civilă, decizia nr. 779/1974, în C. Turianu, C. Turianu, Dreptul familiei, Ed. Press Mihaela S.R.L., București, 1999

Trib. Argeș, dec. civ. nr. 185/1958 cu notă de A. Hinsenrad, în „Legalitatea Populară” nr. 11/1959

Trib. Capitalei, col. VI civil, dec. nr. 2033/1952 în „Justiția Nouă”, nr. 3/1958

Trib. Jud. Iași, dec. civ. nr. 8091/1968, în „Revista Română de Drept” nr. 9/1969

Trib. Jud. Neamț, dec. civ. nr. 295/1982, în „Revista Română de Drept” nr. 12/1982

Trib. Suprem, secț. civ. dec. nr. 2188/1977, în CD 1977

Reviste de specialitate:

O. Răduescu, Despre obligația de asigurare a locuinței ca formă de asigurare a întreținerii, Dreptul nr. 5/1990

Surse web:

http://www.juridice.ro/213869/judecătoria-deva-condițiile-stabilirii-pensiei-de-întreținere-în-favoarea-minorului-în-timpul-căsătoriei-în-noul-cod-civil.html

http://jurisprudentacedo.com/Conditiile-acordarii-pensiei-de-intretinere-intre-soti.html

http://legeaz.net/spete-civil/pensia-de-intre-inere-datorata-de-339-2011

http://legeaz.net/spete-civil/pensie-de-intretinere-minori-11241-2011

http://legeaz.net/spete-civil-2/pensie-intretinere-minori-42-2012

http://legeaz.net/spete-civil-3/conditiile-acordarii-pensiei-de-ngy

http://www.juridice.ro/213869/judecatoria-deva-conditiile-stabilirii-pensiei-de-intretinere-in-favoarea-minorului-in-timpul-casatoriei-in-noul-cod-civil.html

http://www.jurisprudenta.com/speta/obliga%C5%A3ia-legal%C4%83-de-%C3%AEntre%C5%A3inere-compensarea-judiciar%C4%83-a-obliga%C5%A3iilor-de-%C3%AEntre%C5%A3inere-datorate-de-fiecare-mzsv/

https://drive.google.com/file/d/0B-iOqOKLc35PMGFJVjhxcGVOeEE/view?pref=2&pli=1