Obligatiile In Dreptul Roman

Diverse

Obligatiile In Dreptul Roman

Byadmin ianuarie 1, 2024

=== a63110e0a95f1450cb468f2a853b399c398dda27_706114_1 ===

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

Definirea obligațiilor

Strucutra obligațiilor

Izvoarele obligațiilor

Diviziunea obligațiilor

CAPITOLUL II CAPITOLUL II CONTRACTUL CA IZVOR DE OBLIGAȚII

CAPITOLUL III CONTRACTELE FORMALE

3.1. Contractele per aes et libram

3.2. Contractele verbale

3.3. Contractele literale

CAPITOLUL IV CONTRACTELE REALE

4.1. Mutuum

4.2. commodatum

4.3. Depozitum

4.4. Fiducia

4.5. Pignus

CAPITOLUL V CONTRACTELE NENUMITE

CAPITOLUL VI PACTELE

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Obligația juridică civilă, așa cum o concepem în zilele noastre, s-a format de-a lungul timpului, fiind – la origini – foarte diferită de reglementările contemporane. Este aproape imposibil de a reconstitui cu exactitate felul cum s-a format obligația civilă din cauza faptului că din epocile foarte îndepărtate ne lipsesc izvoarele istorice scrise, certe.

Istoricii, sociologii, etnologii, filosofii, juriștii au fost preocupați de multă vreme de problema originii obligației elaborând diverse ipoteze și teorii, dar toate suferă de carența existenței unor dovezi scrise incontestabile.

Nașterea proprietății private, a necesității schimbului de bunuri între persoane, a apariției diverselor modalități de înstrăinare a bunurilor au avut ca efect crearea de situații în care o persoană ajungea în starea de obligat, fiind dependent față de alta datorită faptului că nu și-a executat o prestație promisă, dependență de care se poate elibera numai prin efectuarea plății, personal sau cu ajutorul altor persoane (rude, prieteni, membrii aceleiași ginți).

Romanii – în general – și cu atât mai puțin cei din epocile vechi, nu au dat deloc importanță teoretizărilor, construcțiilor abstracte și definițiilor. în privința acestora din urmă, conform unui spirit practic și bun simț juridic, romanii s-au ghidat după zicala omnis definitio in iure civilii periculosa est.

În vechiul drept roman erau cunoscute doar persoanele obligate, nu și noțiunea generală și abstractă de obligație, concept care începe să se formeze în secolele al II-lea și I Î.Cr.

Vechea concepție romană cu privire la obligație se fixa doar asupra unei legături materiale între părțile unui raport obligațional ce permitea creditorului să-l înlănțuiască (chiar și fizic) pe debitorul său. Starea de obligat se obținea ca o consecință a respectării formalismului, a pronunțării unor cuvinte solemne și a respectării gesturilor ritualice.

Cu certitudine, putem afirma că în știința dreptului roman conceptul general și abstract de obligație apare târziu, iar definițiile și clasificările obligațiilor sunt, de asemenea, proprii epocii post-clasice romane.

Evoluția societății romane, abandonarea ideii de satisfacție prin răzbunare și înlocuirea ei cu o mentalitate mai pragmatică și eficientă, aceea de echivalent economic, a făcut ca obligația să fie privită ca o legătură juridică (iuris vinculum) între două persoane în temeiul căreia creditorul avea dreptul de a pretinde debitorului să execute o prestație, iar în caz de neexecutare, să urmărească patrimoniul acestuia.

Creșterea producției de mărfuri, a relațiilor comerciale, faptul că o serie de produse finite și materii prime se găseau răspândite în toate regiunile statului roman au determinat crearea unor noi instrumente juridice, precum și perfecționarea celor vechi. Noi concepții și reglementări cu privire la obligații au venit în sprijinul consolidării proprietății private, a circulației bunurilor și asigurării siguranței circuitului civil.

Opera juriștilor romani în domeniul teoriei obligațiilor este cea mai mândră creațiune a jurisconsulților romani, este partea cea mai puțin variabilă a dreptului civil de la o generațiune la alta și de la popor la popor.

Într-o amplă și deosebit de valoroasă lucrare, prof. Valerius M. Ciucă își exprimă opinia – în legătură cu care suntem într-un total acord – că jurisconsulții romani din epoca clasică deși nu au procedat la crearea unei teorii generale a obligațiilor … acești superînțelepți jurisconsulți au lăsat deplină libertate generațiilor și timpurilor viitoare să adapteze la propriile nevoi sociale textele de hermeneutică juridică pe care le-au elaborat și care au argumentat principiile și excepțiile (osatura ideatică pe care dreptul civil de mai târziu a integrat-o sau, mai mult, a asimilat-o).

Este de netăgăduit că dreptul privat roman, în general și domeniul obligațiilor, în special, sunt o creație unică, fundamentală ce reprezintă pilonii de rezistență în timp pentru instituțiile juridice de drept privat ale sistemului juridic actual

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

Definirea obligațiilor

Definițiile și clasificările obligațiilor aparțin unor jurisconsulți romani din epoci târzii, celebre fiind textele lui Paulus, Gaius și Iustinian.

Primul care a tratat în mod științific obligațiile a fost Gaius care a apreciat că obligațiile se nasc din legăturile ivite între diferite persoane atunci când una dintre ele pretinde celeilalte „că trebuie să dea, să facă să răspundă”.

Jurisconsultul Paulus, încercând să deslușească conținutul noțiunii de obligație, afirmă: Obligationum substantia non in eo consistit, ut aliquod corpus nostrum aut servitutem nostram faciat, sed ut alium nobis adstringat ad dandum aliquid vel faciendum vel praestandum (Substanța obligației nu constă în a face ca un lucra să devină al nostru sau să ne fie constituită o servitute, ci a constrânge pe altul să ne dea ceva, să ne facă ceva sau să ne presteze ceva).

Ideea constrângerii celui obligat de a îndeplini ce și-a asumat, așa cum rezultă din textul lui Paulus, se regăsește și la Gaius care, scriind despre acțiunile personale, susține următoarele: Actio in personam este aceea prin care ne judecăm cu cineva care ne este obligat fie de pe urma unui contract, fie de pe urma unui delict, cu alte cuvinte când pretindem că trebuie să dea, să facă, să răspundă. Așadar, în viziunea lui Gaius obligațiile se nasc din raporturile existente între persoane, raporturi care au ca obiect diverse prestații, iar în caz de conflict, părțile pot uza de acțiuni personale .

Cea mai cunoscută și analizată definiție a obligației este cea din Institutele lui Iustinian, ea fiind și cea mai apropiată de accepțiunea acordată în zilele noastre noțiunii de obligație: Obligatio est iuris vinculum quo necessitate adstringimur alicuius solvendae rei secundum nostrae civitatis iura (obligația este o legătură juridică în virtutea căreia suntem constrânși să facem o prestație în conformitate cu dreptul cetății noastre).

Analizând definiția lui Iustinian se pot desprinde trei concluzii esențiale:

Orice obligație se naște dintr-o legătură juridică (iuris vinculum) ce formează un raport juridic între cel puțin două persoane determinate: creditor și debitor. Creditorul, pe baza legăturii juridice (iuris vinculum) existente, are posibilitatea să impună ceva debitorului care, temporar, este ținut de acesta până la stingerea obligației.

Raporturile juridice dintre cele două părți au la bază reglementările cetății noastre și nu pot interveni terțe persoane care să preia drepturile și răspunderile celor ce au încheiat inițial raportul obligațional. Această concepție a dat naștere, în epoca clasică, principiului că un act juridic încheiat între două persoane nu poate nici profita nici dăuna unui terț, idee regăsită în Codul civil român sub formularea Contractul produce efecte numai între părți, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Orice obligație impune debitorului fie o acțiune pozitivă, fie o abstențiune.

Obligația conferă creditorului dreptul de a-l sili pe debitor să execute. Constrângerea se materializează la început printr-o acțiune directă asupra persoanei debitorului, ca mai târziu executarea silită să vizeze bunurile acestuia.

Spre deosebire de vechiul Cod civil român care nu a dat o definiție legală obligației civile, în actualul nostru cod, în art. 1164, găsim următoarea definiție: obligația este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ținut să procure o prestație creditorului, iar acesta are dreptul să obțină prestația datorată.

În doctrina juridică românească obligația civilă este definită ca fiind raportul juridic în care o parte, numită creditor, are dreptul de a pretinde celeilalte părți, numită debitor, să execute prestația sau prestațiile la care este îndatorat, sub sancțiunea constrângerii de stat.

În terminologia juridică actuală, termenul de obligație are două semnificații principale, într-un sens, accesibil specialiștilor în drept, prin obligație civilă se înțelege raportul juridic de obligații ce cuprinde atât partea activă, cât și cea pasivă. Într-un alt sens, mai larg, noțiunea de obligație semnifică orice îndatorire juridică. Termenul obligație mai poate avea și semnificația înscrisului constatator al existenței unui drept de creanță.

Strucutra obligațiilor

Definiția lui Iustinian ne dezvăluie și elementele structurale ale unei obligații civile: subiecții obligației, obiectul și sancțiunea.

Subiecții raportului obligațional sunt cele două părți: creditorul și debitorul.

Aceste expresii au fost utilizate târziu, la început fiind preferate formulele reus credendi și reus debendi care semnificau partea ce putea să ceară ceva, respectiv partea care datora ceva..

Abia în epoca post-clasică se trece la impunerea denumirii de creditor și debitor. Creditorul este subiectul activ al obligației deoarece este îndreptățit să ceară ca debitorul să fie constrâns să-și execute obligația asumată. Debitorul este subiectul pasiv deoarece – în cadrul procesului – nu el, ci creditorul trebuie să facă dovada justeței pretențiilor sale.

Obiectul obligației îl reprezintă plata stabilită în sarcina debitorului, fară ca prin plată să înțelegem doar o simplă transmisiune a unei sume de bani. Obiectul obligației, conform textelor clasice, trebuie perceput ca o sarcină constituită în dare, facere, non facere sau praestare.

Dare (a da) nu trebuie, în niciun caz, confundat cu sensul uzual, acela de a dărui, de a înmâna. Pornind de la textele lui Gaius, Ulpianus și Paulus ajungem la concluzia că prin dare înțelegem un transfer al dreptului de proprietate sau constituirea unei servituti, ori a unui alt drept real. Această interpretare este foarte importantă pentru că – în dreptul roman – prin contracte se nășteau doar obligații, pentru constituirea sau transmiterea de drepturi reale era necesară utilizarea mancipațiunii, a procedurii in iure cessio, sau tradițiunea

Gaius, referitor la obligația de a da, precizează: (…) a ni se da ceva înseamnă, evident, că așa fel ni se dă încât să devină proprietatea noastră (…/.

Este de menționat că în literatura romanistică din țara noastră se apreciază că obligația de dare, în sens pur roman, a fost rar întâlnită în viața juridică a romanilor fie datorită excesului de formalism juridic din epoca veche, fie, în epoca consensualismului, transformării obligației de a da în una de a face. Dare ar fi vizat – în opinia autorului menționat – doar unele transferuri excepționale de proprietate, cum ar fi înstrăinări de bunuri imobile (delimitate ulterior înstrăinării) și de bunuri de gen, individualizate ulterior.

Facere (a face) înseamnă a desfășură o anumită activitate în favoarea creditorului, în sensul obligației asumate și a unor limite prestabilite. In cazul unor divergențe – între creditor și debitor – cu privire la parametrii îndeplinirii obligației de a face, romanii sunt autorii regulii că orice dubiu trebuie interpretat în favoarea debitorului obligației și nu în sensul îngreunării situației executantului. în felul acesta, este sancționat creditorul obligației care nu a depus suficientă diligență pentru precizarea obiectului obligației. O altă teză romană consacrată este aceea conform căreia în caz de confuzie, interpretarea contractului trebuie făcută în sensul valabilității acestuia și a nulității lui.

Principiile interpretative stabilite de romani au fost preluate și în codurile civile moderne. Astfel, în Codul civil român, în art. 1.268 alin. (3) se precizează că orice clauză trebuie interpretată în sensul în care poate produce efecte și nu în acela în care nu ar putea produce niciunul.

Conform art. 1.269 C. civ., dacă, după analizarea contractului, acesta rămâne neclar, el trebuie interpretat în favoarea debitorului, adică a celui care se obligă.

Non facere (a nu face ceva) înseamnă, în sens restrâns, abținerea debitorului de a face ceva care ar putea să-i provoace prejudiciu creditorului. Obligația de non facere poate opera într-un raport direct cu creditorul, dar poate fi interpretată și în sensul ca debitorul să nu presteze ceva către un terț. De ex.: obligația pe care mi-o asum de a nu publica o lucrare la o anumită editură.

Praestare înseamnă, după unii autori, procurarea folosinței unui lucru fără constituirea unui drept real, ca de ex.: remiterea posesiunii unui lucru. Praestare este socotit un termen cu mai multe semnificații centrate în jurul ideii că este vorba de o foarte largă gamă de activități umane direcționate în profitul celeilalte părți dintr-un raport obligațional. Chiar dacă nu toți jurisconsulții romani au acordat termenului acesta o semnificație foarte largă, în mod cert praestare era apreciat ca fiind mai complex decât facere și non facere și în opoziție cu dare.

Gaius opunea termenul de praestare celui de dare, considerând că prestația este specifică doar mandatarului. În opinia lui Ulpianus, praestare se putea folosi doar în cazul contractelor de bună-credință, pe când la contractele de drept strict (stricto-iure) era operant termenul de facere Același Ulpianus ne indică termenul praestare atunci când este vorba de obiectul contractului de arendare de terenuri.

Potrivit lui Paulus, praestare este o activitate specifică unui libert care acționează în favoarea patronului său.

Sancțiunea, aplicabilă debitorului, este consecința solicitării făcută de către creditor care a rămas prejudiciat prin neîndeplinirea obligației de către cealaltă parte.

În dreptul nostru civil se apreciază că raportul de obligații cuprinde în structura sa patru elemente: subiectele, conținutul, obiectul și sancțiunea. Subiectul activ se numește creditor, iar subiectul pasiv se numește debitor. în diverse categorii de obligații cele două subiecte poartă denumiri specifice în funcție de tipul de raport obligațional încheiat.

Din punct de vedere al conținutului, raportul juridic de obligații cuprinde de regulă dreptul creditorului de a pretinde și îndatorirea juridică a debitorului de a executa prestația datorată.

Obiectul obligației, conform art. 1.226 C. civ., îl reprezintă prestația la care se angajează debitorul. El trebuie să fie determinat sau determinabil și licit. În funcție de obiectul lor, obligațiile civile presupun trei categorii de prestații:

a da înseamnă a constitui sau a transmite un drept real;

a face reprezintă orice conduită pozitivă care nu este o prestație de a da;

a nu face este abținerea debitorului de a face ceva ce ar fi putut să facă dacă nu s-ar fi angajat să se abțină.

Sancțiunea obligației constă în perspectiva creditorului de a utiliza forța de constrângere a statului pentru a obține sau păstra prestația datorată de debitor, iar din perspectiva debitorului, în mijloacele juridice pe care le are la îndemână pentru a se libera de datorie.

Izvoarele obligațiilor

În epoca vechiului drept roman, problema izvoarelor obligațiilor n-a constituit o preocupare specifică celor din domeniul juridic, aceștia fiind interesați mai mult de cazuistică decât de teoretizări care să nască doctrină. Cu timpul însă, din motive expuse deja la începutul acestui capitol, juriștii romani au dat o tot mai mare atenție teoriei obligațiilor, creându-se o extrem de bogată literatură ce fundamentează și astăzi principalele instituții în domeniu.

În materia izvoarelor obligațiilor sunt de menționat trei clasificări ale acestora, două aparținând lui Gaius, iar cea de a treia este iustiniană.

Gaius face afirmația categorică, privind originea obligațiilor, că omnis enim obligatio vel ex contractu nascitur vel ex delicto (orice obligație derivă până la urmă, fie dintr-un contract, fie dintr-un delict). Rezultă – așadar – că obligațiile se nasc fie ca urmare a încheierii unor acte juridice, fie ca urmare a săvârșirii de fapte juridice.

Așa cum se menționează în doctrina autohtonă, la data când Gaius a făcut această primă clasificare, atât contractul, cât și delictul erau deja noțiuni juridice bine clarificate, cu caracter abstract și general. În privința priorității în timp a obligațiilor delictuale sau a celor contractuale s-au emis mai multe teorii, considerându-se că niciuna dintre ele nu poate avea un caracter absolut deoarece nu se exclud reciproc. S-a emis opinia că este foarte posibil ca toate concepțiile elaborate în această privință să conțină un adevăr mai mic sau mai mare.

Viața și evoluția societății au demonstrat că această clasificare bipartită este neîndestulătoare, constatându-se că se ivesc acte și fapte juridice născătoare de obligații ce nu intră în tiparele clasice ale unui contract sau delict.

Se atribuie lui Gaius meritul de a fi capabil să revină asupra primei sale clasificări categorice și să susțină că izvoarele obligațiilor sunt în număr de trei: contracte, delicte sau diferite alte cauze (obligationes aut ex contractu nascuntur aut ex maleficio aut proprio quodam modo ex variis causarum figuris).

În epoca post-clasică romană izvoarele obligațiilor din categoria ex variis causarum figuris au fost împărțite în două categorii: obligații derivând din cvasi contracte și obligații rezultând din cvasidelicte.

În felul acesta, s-a ajuns ca în epoca lui lustinian să se propună o nouă clasificare a izvoarelor obligațiilor, de data aceasta cvadripartită, în: contracte, delicte, cvasidelicte și cvasicontracte. Ce sunt cvasicontractele?

Acestea sunt fapte aflate la frontiera contractului, dar asimilabile prin lege actului juridic. Romanii au stabilit că pentru a fi în prezența unui cvasicontract se cereau îndeplinite trei condiții:

săvârșirea unui fapt;

fapta săvârșită să nu fi fost consecința unui acord;

faptul săvârșit să fi fost util, în conformitate cu normele legale și morale existente în epocă. Exemple: gestiunea de afaceri (negotiorum gestor); plata nedatorată (condictio indebiti); îmbogățirea fără just temef.

Ce sunt cvasidelictele ?

Sunt fapte delictuale, unele săvârșite fără intenție, iar altele având o culpă indirect. Exemple: faptele neintenționate, dar producătoare de prejudicii datorită culpei in vigilando (lipsa de supraveghere sau de diligență) sau a culpei in eligendo (proasta, nefericita, neinspirata alegere). In doctrină, se mai dă ca exemplu de cvasidelict roman cazul judecătorului care a dat o sentință vădit nedreaptă, prejudiciind pe una dintre părți. Deși judecătorul nu a săvârșit o faptă de delict propriu-zis, va fi obligat la dezdăunări deoarece a săvârșit un cvasidelict (quasi ex maleficio teneri) prin pronunțarea unei hotărâri injuste.

Sistemul de clasificare a izvoarelor obligațiilor stabilit de lustinian nu corespunde unor analize juridice exigente, el fiind important pentru noi deoarece a fost adoptat de Codul civil francez (Codul lui Napoleon), de unde a fost preluat și de Codul civil român de la 1864. Actualul Cod civil nu a mai preluat această clasificare a izvoarelor obligațiilor.

Încă din epoca clasică, jurisconsulții romani au constatat că se pot naște unele obligații chiar și din lege, ca de exemplu, obligația lui pater familias de a-și dota fata căsătorită. Paulus menționează că obligațiile născute din lege nu pot face obiectul unor tranzacții între persoane private. Această teză se regăsește și astăzi în Codul nostru civil care prevede, în art. 11, că nu se poate deroga prin convenții sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri.

În dreptul civil contemporan, categoriile de izvoare ale obligațiilor pot fi analizate prin prisma prevederilor Codului civil sau prin prisma doctrinei juridice.

Izvoarele obligațiilor, potrivit prevederilor Codului civil, pot fi clasificate în două categorii:

izvoare enunțate în mod expres și enumerate în art. 1165 C. civ.: contractele; actele unilaterale; gestiunea de afaceri; îmbogățirea fără justă cauză; plata nedatorată; fapta ilicită.

izvoare enunțate generic ca fiind cele rezultate din orice alt act sau fapt de care legea leagă nașterea unei obligații. Aici pot fi enumerate și obligațiile ce se nasc din prevederile altor texte ale Codului civil: art. 1.375-1.377 (prejudiciile cauzate de animalele și lucrurile ce le avem sub paza noastră juridică); art. 1.378 (cauzarea de prejudicii prin ruina edificiului); Legea nr. 303 privind statutul judecătorilor și procurorilor, art. 96 din Constituție, art. 505 C. pr. pen. (cauzarea de prejudicii prin erori judiciare); Legea nr. 240/2004 (cauzarea de prejudicii de către defectele produselor puse în circulație).

Doctrina juridică românească împarte izvoarele obligațiilor în două mari categorii: actele juridice civile și faptele juridice civile. Actele juridice civile sunt: contractul; actul juridic unilateral.

Faptele juridice civile:

fapte juridice conduite umane licite [gestiunea de afaceri (art. 1.330-1.340 C. civ.); plata nedatorată (art. 1.341-1.344 C. civ.); îmbogățirea fără justă cauză (art.l.345-1.348 C. civ.)] sau ilicite (art.l.349 C. civ.);

alte fapte juridice care nu sunt conduite umane, care pot produce efecte juridice: fenomenele naturale, diversele accidente neprovocate de culpa umană.

Diviziunea obligațiilor

Obligațiile pot fi clasificate conform mai multor criterii și sunt, evident, de mai multe feluri. Nu ne-am propus să tratăm în această lucrare toate categoriile și subcategoriile de obligații rezultate din variile criterii existente de clasificare, dar le vom enunța pe cele care, sunt – în opinia noastră cele mai importante și frecvent întâlnite. Conform criteriului sancțiunii legale a obligațiilor, avem:

obligații de drept civil;

obligații de drept pretorian.

Această clasificare a obligațiilor o găsim expres prevăzută și reglementată de lustinian care afirmă: Omnium autem obligationum summa divisio in due genera deducitur: namque aut civiles sun taut praetorie. Civiles sunt, quae aut legibus constitutae aut certe iure civili comprobatae sunt. Praetoriae sunt, quas praetor ex sua iurisdictione constituit, quae etiam honorariae vocantur (Diviziunea de bază a obligațiilor este aceea în obligații de drept civil și de drept pretorian. Obligațiile civile sunt create de legi sau cel puțin aprobate de dreptul civil. Obligațiile de drept pretorian sunt acelea pe care pretorul le-a creat în temeiul competenței sale judiciare. Aceste acțiuni se mai numesc și onorarii).

Așadar, obligațiile civile sunt protejate, garantate și sancționate cu acțiuni în justiție conform regulilor prevăzute în ins civile.

Obligațiile pretoriene sunt reglementate și sancționate prin edictul magistratului, a pretorului, în principal, dar și prin edictele edililor curuli sau edictele magistraților provinciali.

Pretorul sancționa, de regulă, prin acțiuni in factum acele obligații care nu erau reglementate de ius civile, fapt ce a reprezentat un progres în domeniu.

După criteriul divizibilității obligațiilor, avem:

obligații divizibile;

obligații indivizibile;

obligații succesive.

Obligațiile divizibile sunt cele care pot fi executate pro parte, adică prin prestații parțiale fie din punct de vedere material, fie juridic.

De obicei, obligațiile divizibile sunt cele plătibile în bani, obligațiile de a da, dar și obligația care are ca obiect un bun cert, ca de exemplu, transmiterea unui sclav sau a unui animal viu. în cazul acestor ultime două exemple nu putem vorbi de o divizibilitate materială (deoarece ele nu pot fi făcute bucăți), dar poate fi vorba de o divizibilitate juridică, creditorul putând deveni coproprietar pro parte.

Obligațiile indivizibile nu pot fi executate pro parte, nici material și nici juridic. Obligațiile de a face și a nu face ceva sunt de regulă indivizibile, ca de exemplu: obligația de a executa o operă de artă, obligația executării unui serviciu, obligația abținerii de la împiedicarea exercitării unei servituti.

Indivizibilitatea obiectului obligației poate rezulta din natura lucrului sau ca urmare a acordului părților. Divizibilitatea sau indivizibilitatea obiectului obligației își manifestă importanța în cazul pluralității de creditori sau debitori.

Obligațiile succesive sunt cele a căror executare se face etapizat, de obicei la intervale regulate de timp. De exemplu: obligația de plată lunară a chiriei.

După criteriul obiectului juridic posibil sau imposibil al obligației, avem:

obligații posibile;

obligații imposibile.

Obligațiile posibile formează covârșitoarea majoritate a raporturilor obligaționale și sunt cele care pot și trebuie aduse la îndeplinire și se încadrează în limitele normelor legale și morale ale epocii.

Obligațiile imposibile sunt cele care nu pot fi executate fie din motive legale (donația dintre soți, bunul nu se află în circuitul civil), fie din motive firești, naturale (obligația de a captura niște ființe fantastice: o sirenă sau un centaur).

Obligația care cuprinde în obiectul său elemente de imposibilitate va suferi sancțiunea nulității absolute (imposibilium nulla obligatio est).

După criteriul subiecților raporturilor obligaționale avem: obligații simple; obligații plurale: conjuncte; solidare; in solidum.

Obligațiile simple sunt cele în care sunt implicate un singur creditor și un singur debitor.

Obligațiile plurale sunt cele în care avem mai mulți debitori și/sau mai mulți creditori dând naștere unei pluralități pasive sau active. Iustinian a reglementat pluralitatea de creditori și/sau debitori, reglementări care sunt valabile, în mare parte, și astăzi. Obligațiile plurale conjuncte sunt strâns legate de regula divizibilității obiectului juridic al obligației.

Așadar, obligațiile derivate din împărțirea, fracționarea unei creanțe poartă denumirea de obligații conjuncte, fiecare dintre ele având o existență de sine stătătoare, obligația unui codebitor este total independentă de obligația sau obligațiile celorlalți codebitori.

Fiecare debitor răspunde doar pentru partea sa de obligație asumată. Obligațiile conjuncte reprezintă regula în materia pluralității de debitori și creditori, dar există și excepții care pot deriva din indivizibilitatea obiectului obligației (ceea ce face indivizibilă și executarea), din convenția părților, din natura obligațiilor (de exemplu, obligațiile de a face), fie sunt determinate de principiul echității (este cazul obligațiilor rezultate din delicte, situație care ar crea o inechitate dacă victima ar trebui să suporte insolvabilitatea unuia dintre delincvenți)’.

Obligațiile plurale solidare sunt cele care permit ca, în ciuda existenței divizibilității obligației, ea să se stingă printr-o singură prestație a oricăreia dintre părțile obligate. Altfel spus, obligația este solidară dacă prestația poate fi cerută de la oricare debitor pentru a fi executată de către oricare creditor. Iată cum explică lustinian acest tip de solidaritate:

Solidaritatea poate fi activă atunci când există mai mulți creditori, fiecare având posibilitatea de a pretinde de la un singur debitor plata integrală a datoriei.

Această prevedere, deși este o veche creație romană, a fost preluată și transpusă în codurile civile moderne, inclusiv cel român actual.

În dreptul civil român actual , obligația solidară este definită ca fiind cea care conferă fiecărui creditor dreptul de a cere executarea întregii obligații și de a da chitanță liberatorie pentru tot.

Solidaritatea poate fi pasivă atunci când avem o pluralitate de debitori, oricare dintre ei putând fi constrâns, de către creditor, la plata integrală a datoriei. Și această prevedere romană a fost preluată de legislațiile civile moderne, inclusiv de cea română.

Conform art. 1,443 C. civ., obligația este solidară între debitori atunci când toți sunt obligați la aceeași prestație, astfel încât fiecare poate să fie ținut separat pentru întreaga obligație, iar executarea acesteia de către unul dintre codebitori îi liberează pe ceilalți față de creditor.

Solidaritatea trebuie privită ca o excepție de la regulă, ea nu se prezumă, fiind necesar a fi prevăzută în mod expres fie în lege, fie prin convenția părților.

În mod obișnuit, solidaritatea obligațiilor era prevăzută direct în contract, într-o clauză contractuală sau chiar în testament.

Obligațiile plurale in solidum vizează situațiile în care prejudiciul este urmarea săvârșirii unui delict de către mai mulți delincvenți care formează o pluralitate pasivă. Pentru a nu pune victima unui delict în fața riscului insolvabilității vreunuia dintre coautorii delictului, pretorul a creat o solidaritate pasivă intermediară între cea conjunctă și cea solidară.

Așadar, deși se păstrează regula de la răspunderea conjunctă (fiecare debitor răspunde pentru propria faptă culpabilă), fapta unuia dintre co-delincvenți de a acoperi întreg prejudiciul îi liberează pe ceilalți de a mai despăgubi victima. Această liberare a codelincvenților a început să funcționeze la romani abia la sfârșitul epocii clasice și a fost afirmată, pe deplin, în epoca lui Iustinian.

Romanii au cunoscut și participarea accesorie care presupune o pluralitate de subiecte, fie activă, fie pasivă, în care părțile nu sunt pe picior de egalitate, având rolul de a aduce garanții suplimentare pentru creditor.

Se cunosc două astfel de participări accesorii: adstipulatio și adpromissio. Adstipulatio. Este participarea accesorie la o obligație de partea creditorului. Adstipulatio este un act juridic prin care un creditor-accesor se alătură creditorului principal. Acest gen de participare se efectua printr-un contract (stipulatio) în care debitorul face creditorului accesor aceeași promisiune pe care a făcut-o și creditorului principal. în felul acesta, creditorul accesor (adstipulator) se bucură de aceleași drepturi ca și creditorul principal, putându-1 chema în judecată, putând stinge obligația efectuând litis contestatio sau iertându-1 de datorie prin acceptilatio (act de recunoaștere a unei sume primite, chitanță).

Conform susținerilor lui Gaius, adstipulațiunea a fost folosită și pentru a face o stipulațiune în favoarea unui terț: „ adstipulator ne luăm de obicei numai atunci când stipulăm că după moartea noastră, să fie dat ceva;…

Rezultă așadar, că adstipulațiunea putea fi folosită pentru a eluda interzicerea stipulațiunii post-mortem. Adstipulațiunea a mai fost folosită și pentru a permite creditorului ca prin altă persoană să promoveze o acțiune pe care el, din diferite motive n-ar fi putut-o intenta.

Adpromisio. Termenul adpromisso ne face să înțelegem că mai multe persoane promit, alături de debitor (promissor), că vor răspunde în cazul în care debitorul principal nu-și execută prestația. Intr-o astfel de situație suntem în prezența unei pluralități de subiecte pasive.

După criteriul izvoarelor juridice ale obligațiilor, avem:

obligații ex contractu;

obligații ex delicto;

obligații ex variis causarum figuris cu cele două categorii:

quasi ex contractu

CAPITOLUL II

CONTRACTUL CA IZVOR DE OBLIGAȚII

Este practic imposibil de datat momentul apariției contractului ca izvor de obligații, dar el este în mod cert legat de avântul economico-comercial din perioada Republicii.

Pentru început, se cuvin însă câteva precizări terminologice legate de noțiunea de contract.

În textele juridice clasice romane sunt utilizați trei termeni asemănători, dar care nu sunt deloc similari: convenția (conventio), contractul (contractus) și pactul (pactum).

Noțiunea de convenție are cea mai largă semnificație și presupune realizarea unui acord de voințe ce urmărește un interes comun. Conform celor precizate de Ulpianus, o simplă convenție nu este producătoare de efecte juridice, nu naște obligații nici în ceea ce privește existența unui drept real și nici privitor la un drept personal sau de familie.

Termenul de pact are ca fundament tot un acord de voințe care nu este însă sancționat de normele lui ius civile, așadar, nu poate produce efecte juridice. Sunt celebre, în acest sens, cuvintele lui Paulus care a afirmat categoric că ex nudo pacto inter cives romanos actio non nascitur. Pactele devin izvor de obligații doar când pretorul a înțeles să le sancționeze prin propriul edict.

În vocabularul juridic roman, termenul de contract (contractus) a apărut abia spre finele Republicii, dată până la care elementul esențial, producător de efecte juridice, nu era acordul de voințe, ci respectarea riguroasă a formalismului. Abia disoluția procedurii formulare a determinat evidențierea importanței noțiunii generale de contract care dobândește astfel accepțiunea largă de convenție creatoare de obligații sancționate de normele lui ius civile.

Termenul de contractus este o categorie ce aparține dreptului civil, el nefiind prezent în edictul pretoriarf.

În dreptul roman se poate vorbi despre contract, într-un sens apropiat semnificației pe care i-o dăm astăzi, abia în momentul în care elementul subiectiv – voința – capătă o importanță tot mai accentuată.

În practica secolelor al IV-lea și al V-lea se accentuează, pentru validitatea contractelor, existența acordului de voințe și a respectării ordinii publice și a bunelor moravuri. într-o constituție imperială a împăratului Leon se precizează că orice stipulații, chiar dacă nu sunt formulate în termeni solemni, vor fi valabile, cu condiția să reflecte consimțământul partenerilor și să fie conforme legilor

Primele contracte romane au făcut parte din categoria celor solemne, formale care erau supuse respectării riguroase a unor ritualuri, gesturi, pronunțări de cuvinte, toate ținând de esența acestor prime acte juridice bilaterale. Aceste contracte erau rezervate exclusiv cetățenilor romani și îl puneau, de cele mai multe ori, pe debitor în puterea creditorului său. Din categoria contractelor formale amintim: nexum, contractul verbal stipulatio și contractul litteris.

Excesul de formalism al contractelor solemne se dovedește, spre sfârșitul Republicii, o frână în calea circuitului civil, practica vieții cotidiene impunând apariția unor contracte în care, alături de existența consimțământului părților se cerea predarea lucrului, remiterea materială a acestuia. Aceste contracte s-au numit reale pentru că luau naștere prin faptul re, adică prin remiterea, tradițiunea lucrului. Lipsa remiterii efective a lucrului făcea imposibilă încheierea contractelor reale, chiar dacă se realiza consimțământul părților. Exemple de contracte reale: mutuum, depositum, commodatum ș.a.

În epoca imperială degajarea contractelor de excesul de formalism se concretizează în apariția celei de a treia mari categorii de contracte, și anume contractele solemne care se încheie, în mod valabil, prin realizarea consimțământului părților (solo consensu). Astfel de contracte au fost: emptio-venditio, locatio-conductio, societas, mandatum.

Aceste trei categorii de contracte – formale, reale și consensuale – erau singurele care dădeau naștere la acțiuni și care au satisfăcut, pentru o perioadă, cererile participanților la circuitul civil.

Sub influența jurisconsulților, sistemul contractual roman se va îmbogăți în epoca imperială cu o serie de contracte sinalagmatice care nu puteau fi încadrate în niciuna dintre categoriile de contracte enunțate, cărora li s-a spus contracte nenumite (nova negotia sau contractus incerți), ele fiind caracterizate prin faptul executării prestației de către una dintre părți.

În fine, pentru a întregi tabloul actelor bilaterale generatoare de obligații vom preciza că sub influența puternică a pretorilor unele pacte au fost învestite cu acțiuni, deschizându-se astfel calea unei noi evoluții în materie de obligații.

2.1. Elementele esențiale ale contractului

Pentru ca un raport contractual să fie cu adevărat izvor de obligații juriștii romani au impus respectarea unor condiții, respectiv existența a două categorii de elemente: esențiale și accidentale. Elementele esențiale, indispensabile, întotdeauna aceleași sunt: capacitatea; consimțământul; obiectul; cauza.

Capacitatea.

La romani, nu oricine se bucura de capacitate deoarece, pentru a o dobândi, trebuia să îndeplinești trei condiții: să fii un om liber, să fii cetățean roman și să nu fi sub autoritatea vreunui șef de familie.

Desemnarea celor trei statusuri (status libertatis, status civitatis și status familiae) le-a dat posibilitatea juriștilor romani să deosebească oamenii liberi de sclavi, pe cetățenii romani de străini și pe cel independent în familie, de cei aflați sub puterea altuia.

În materia contractelor și conform normelor lui ius civile, astfel de acte, ca regulă generală, puteau încheia doar persoanele libere, cele cu cetățenie romană și peregrinii care au dobândit ius commercii. Cu toate acestea, o serie de alte persoane aveau posibilitatea de a stabili raporturi contractuale între ele sau cu cetățeni romani, cu mențiunea că, dacă se iveau conflicte între părțile contractante, raporturile litigioase erau excluse rezolvării prin normele lui ius civile, fiind aplicabile normele derivând din ius gentium și ius naturale. Exista totuși un număr restrâns de acte juridice reglementate de ius civile care erau accesibile exclusiv celor ce dețineau ius commercii, cum ar fi: contractul litteris și promisiunea unilaterală de tip sponsio.

Fără a relua problema capacității juridice a cetățenilor romani, vom menționa că – în materia contractelor – existau atât incapacități de drept, cât și incapacități de fapt.

Incapacitățile de drept vizau următoarele categorii de persoane:

cele lipsite de libertate; în epoca veche, această incapacitate era una absolută, în epoca clasică, ea devine o incapacitate relativă pentru că sclavii puteau achiziționa bunuri pentru stăpânul lor, nu în nume propriu, ci în cel al stăpânului (expersona domini).

Sclavul ajunge să-l reprezinte pe stăpân din punct de vedere economic, nu însă și în justiție, ceea ce i-a făcut pe romani să enunțe principiul că vox servi tamquam, vox domini (vocea sclavului este ca și vocea stăpânului);

în epoca veche, fiul de familie (filius familiae) a avut parte de același regim juridic în materia contractelor ca și sclavul. In cazul copiilor infantili (până la vârsta de 7 ani), această incapacitate a rămas una absolută deoarece erau socotiți ființe fără voință;

străinii – peregrinii – nu aveau recunoscut dreptul de a încheia contracte conform regulilor lui ius civile, dar puteau încheia contracte ce intrau sub incidența normelor lui ius gentium, ius naturale și ius praetorium. Incapacitatea de drept a peregrinilor a încetat odată cu emiterea, în anul 212, a edictului lui Caracalla (Constitutio Antoniana).

Incapacitățile de fapt aveau în vedere următoarele persoane:

pupilii (persoane ce au împlinit vârsta de 7 ani) aveau o incapacitate relativă deoarece nu puteau încheia contracte fără autorizarea prealabilă a tutorelui sau a curatorului fiind persoane dependente (alieni iuris). Iustinian afirmă despre pupili că nu se deosebesc mult de nebuni deoarece la această vârstă nu au puterea de a judeca;

furioși (nebunii, persoanele alienate mintal) intrau în categoria celor cu incapacitate absolută, contractele încheiate de aceștia, în perioadele de alienație mintală, fiind considerate nevalide deoarece nu înțelegeau ce fac. Erau însă valide contractele încheiate de astfel de persoane în momentele lor de luciditate;

prodigul (risipitorul) avea o incapacitate relativă de a contracta, în sensul că nu puteau deveni debitor, dar putea deveni creditor. Această îngăduință avea la bază ideea că o persoană incapabilă relativ poate să-și facă o situație mai bună, dar nu mai rea;

femeia căsătorită, chiar sui iuris fiind, nu putea să contracteze obligații nici în numele ei și nici în numele altora fară autorizarea tutorelui său. Această incapacitate dispare odată cu desființarea tutelei asupra femeilor;

erau considerate în incapacitate relativă și persoanele aflate în stare de inconștiență ca efect al beției totale, a drogării, a ingurgitării unor leacuri cu efecte halucinogene, etc.

Așa cum au stabilit romanii, legislația noastră civilă păstrează aceleași elemente esențiale de validitate a contractului (art. 1.179 C. civ.): capacitatea de a contracta; consimțământul părților; un obiect determinat și licit; o cauză licită și morală.

În dreptul civil român, potrivit art. 1.180 C. civ., poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege și nici oprită să încheie anumite contracte. Din această prevedere rezultă că regula care funcționează este cea care acceptă existența capacității. Inexistența ei reprezintă excepția.

Legislația civilă română consacră incapacitatea de exercițiu generală în privința doar a două categorii de persoane (art. 43 C. civ.):

minorii sub 14 ani;

interzișii judecătorești,

Nicio persoană care intră în una dintre aceste categorii nu poate încheia singură și personal niciun un act juridic, deci niciun contract. Dacă va încheia, totuși, un contract, acesta va fi anulabil pe motiv de incapacitate, ca o măsură de protecție juridică a unei astfel de persoane.

Incapacitățile speciale de exercițiu sunt prevăzute în legi speciale și vizează anumite tipuri de contracte care nu pot fi încheiate valid de persoane fizice majore.

Consimțământul (consensus) este acordul de voință al părților direcționat spre a produce un efect juridic ca urmare a prestațiilor stabilite.

În epoca veche, consimțământul în contracte era eclipsat de elementele de formalism care constituiau condițiile de validitate ale acestor acte juridice. Magistratul nu analiza contractele formale decât prin prisma respectării solemnităților impuse de cutumă sau de lege, fiind irelevante cauza, intenția părților și consimțământul acestora.

Abia în epoca post-clasică se ajunge la situația ca niciun fel de contract să nu poată fi încheiat fară existența consimțământului pârtilor, afirmându-se că niciun contract, nici măcar cel solemn, nu poate exista fară acordul de voințe al părților. Romanii nu considerau relevant, din punct de vedere juridic, care dintre părți a avut inițiativa încheierii actului juridic, important era să se stabilească momentul realizării acordului de voințe cu privire la același obiect juridic.

În principiu, voința unilaterală nu dădea naștere unei obligații contractuale, dar în epoca clasică romană a fost admisă ideea că anumite astfel de acte, chiar dacă nu erau contracte propriu-zise, produceau efecte juridice. Acestea erau:

votum (fagăduială, jurământ, ofrandă) a reprezentat o promisiune unilaterală făcută
într-un scop pios unei divinități prin care promitentul se angaja să ofere obiecte de cult, statui, ori să construiască vreun templu. O astfel de promisiune asumată de promitent trecea la moștenitori;

pollicitatio (promisiune) consta în promisiunea publică a unui candidat la o funcție de magistrat de a construi drumuri, arene, teatre, băi etc. Dacă promitentul era ales, obligația asumată era considerată valabilă ca și cum ar fi provenit dintr-un contract încheiat cu municipalitatea respectivă. În caz de neîndeplinire a promisiunii făcute, beneficiarii puteau pretinde executarea promisiunii asumate.

Subscriem în totalitate părerii exprimate că, realizând un arc peste timp, romanii ne-au dat o lecție de civism și de respect față de alegători, lecție care ar trebui învățată și de politicienii contemporani.

Din păcate, aceștia rețin, din mulțimea de expresii latine, doar prima parte a unei locuțiuni celebre: verba volant … (vorbele zboară …), ignorând cu desăvârșire și chiar cu cinism faptul că din punct de vedere juridic acest adagiu ar trebui să reprezinte o garanție de veridicitate și exactitate a unei declarații ce se impune a fi respectată.

indicium (mărturisire, informare, permisiune) înseamnă o promisiune de a plăti o sumă de bani, o recompensă, în cazul unei pierderi de bunuri. Indicium se folosea și pentru a promite foloase celui care denunța un sclav fugit sau indica locul unde se ascunde.

De îndată ce s-a făcut plata sau s-a restituit bunul pierdut, raportul dintre promitent și găsitor devine un raport contractual perfect care dă naștere unei obligații certe de a recompensa.

Consimțământul, pentru a putea produce efectele juridice scontate, trebuie să îndeplinească următoarele condiții esențiale:

Consimțământul trebuie să fie serios. Era considerat serios atunci când evidenția intenția părților de a încheia contractul în mod real, asumându-și obligațiile reciproce. Era irelevant din punct de vedere juridic consimțământul dat în glumă (iocandi cama) sau la teatru.

Consimțământul dat în astfel de împrejurări era considerat neserios și practic inexistent deoarece partea nu a vrut în mod efectiv și real să-și exprime voința.

Consimțământul trebuie să fie sincer atât în raporturile dintre părțile semnatare, cât și în raporturile cu terții interesați (creditori, succesori, avânzii-cauză).

În epoca clasică romană a fost acceptată însă simularea unui contract dând astfel posibilitatea părților să fie sincere între ele în legătură cu natura și conținutul contractului pe care însă îl ascundeau față de terți prin prezentarea unui alt contract aparent. în felul acesta, contractul real rămânea secret, necunoscut terților care nu-1 puteau ataca.

În epoca imperială, datorită înmulțirii excesive a practicii simulării raporturilor contractuale, s-a impus regula nulității contractelor simulate dintre părțile contractante, păstrându-se perfect valabil contractul disimulat (chiar dacă era ascuns) dacă acesta îndeplinea cerințele legale de valabilitate.

Consimțământul trebuia să fie neviciat, adică să reprezinte cu adevărat intențiile părții. Viciile de consimțământ afectează validitatea contractului deoarece nu mai există concordanță între intențiile certe, sincere, interne ale părților și cele exteriorizate de aceleași părți cu privire la același obiect. Romanii au cunoscut trei mari categorii de vicii ale consimțământului: eroarea, dolul și violența.

Eroarea este o credință greșită privind un lucru, o împrejurare, o persoană, ceea ce face ca un consimțământ să devină inexistent [non consentiunt qui errant (nu există consimțământ când el este dat prin eroare)].

Romanii au fost circumspecți în ceea ce privește admiterea acestui viciu de consimțământ considerând că un cetățean nu are voie să fie ignorant nici în privința legilor, nici a persoanei cocontractante și nici a obiectului contractului. Legile sunt scrise pentru cei atenți, nu pentru cei indolenți sau, cum spuneau romanii, pentru cei morfeici, adormiți (vigilantibus, non dormieiîtibus iura scripta sunt).

La începutul epocii, clasice eroarea a fost recunoscută ca viciu de consimțământ, dar numai în ceea ce privește eroarea de fapt care, atunci când vicia grav consimțământul, putea conduce la nulitatea contractului.

Romanii au făcut distincția între eroarea de drept (error iuris) și eroarea de fapt (error facti).

Eroarea de drept nu era acceptată, invocându-se principiul nemo censetur ignorare legem.

Totuși, în mod excepțional, eroarea de drept a fost recunoscută ca viciu de consimțământ doar în cazul acelor persoane care fie datorită izolării (situația soldaților aflați în campanii de luptă), fie ca urmare a statutului lor (minorii, femeile), fie ca urmare a unei lipse totale de educație (cazul unor locuitori din mediul rural) erau practic în imposibilitate de a cunoaște regulile dreptului pozitiv.

Problema erorii de drept preocupă și astăzi pe doctrinari cu atât mai mult cu cât nici actualul Cod civil român nu lămurește pe deplin această chestiune. Astfel, Codul civil, în art. 1.208 alin. (2) ne spune că eroarea de drept nu poate fi invocată în cazul dispozițiilor legale accesibile și previzibile. Această formulare, considerată pe bună dreptate eliptică, dă naștere unor diverse interpretări și opinii. Reprezentanții școlii juridice clujene îmbrățișează opinia conform căreia eroarea de drept poate fi privită întotdeauna ca viciu de consimțământ deoarece prin ea nu se ignoră legea, ci se are în vedere o viciere a consimțământului fie prin eroarea că un text legal există (ori nu), fie prin cunoașterea lui inexactă.

Eroarea de fapt putea fi de mai multe feluri:

error in persona (eroarea asupra persoanei cocontractantului) intervenea atunci când cineva se înșela cu privire la identitatea persoanei cu care a contractat.

Un astfel de viciu de consimțământ era operant doar în categoria contractelor intuitu personae deoarece la aceste acte juridice calitatea celeilalte părți contractante devine una esențială, determinantă. In dreptul roman, o astfel de eroare își producea efectele dacă la încheierea contractului se avea în vedere vreo calitate specială, o abilitate deosebită sau o anumită reputație profesională sau morală a celeilalte părți contractante4. Această regulă s-a transmis până în zilele noastre, fiind prevăzută și în codurile civile moderne.

error in negotio însemna eroare asupra naturii juridice a contractului încheiat. De exemplu: cineva primește o sumă de bani în depozit, dar primitorul, din eroare, consideră că i s-a făcut un împrumut de comodat.

Eroarea asupra naturii actului juridic este considerată o eroare gravă (eroare obstacol) ce va avea drept consecință anularea actului juridic;

error in corpore viza situațiile în care părțile s-au înșelat cu privire la identitatea bunului contractat. De ex., cumpărătorul trăiește cu convingerea că a cumpărat o casă. iar vânzătorul este convins că a vândut un teren. Astfel de erori duceau invariabil la nulitatea absolută a contractului datorită lipsei totale a consimțământului părților. Pentru a putea vorbi de eroare asupra bunului contractat era absolut necesar ca părțile să fi făcut precizarea elementelor de identificare a bunului în cauză;

error in substantia reprezintă eroarea asupra calităților lucrului cumpărat. În epoca veche a dreptului roman acest viciu era inoperant deoarece interesa doar respectarea elementelor formale.

Cu timpul, juriștii romani au admis sancționarea unei astfel de erori, la început, doar în cazul obiectului contractelor de bună-credință, ori de câte ori aceasta viza calități esențiale ale lucrului în lipsa cărora nu s-ar fi încheiat actul juridic.

error in nomine, adică eroarea asupra denumirii lucrului ce forma obiectul contractului. Trebuie precizat faptul că o astfel de eroare a produs efecte juridice doar în epoca dreptului formalist când o greșită exprimare în denumirea obiectului contractului putea duce la pierderea procesului. Juriștii romani au renunțat la sancționarea unei astfel de erori, ea fiind total inaplicabilă în epoca lui Iustinian;

error in quantitate este eroarea asupra cuantumului. Romanii au considerat că un contract este valabil dacă eroarea nu conduce la o îngreunare a situației debitorului.

Dolul (dolus) reprezintă înșelăciunea la care recurge una dintre părțile contractante pentru a o determina pe cealaltă să contracteze.

În vechiul drept roman dolul nu conducea la nulitatea contractului, fiind greu de imaginat utilizarea de manopere dolosive în plină glorie a formalismului excesiv și în aria unui circuit comercial redus la cetate. Părțile puteau totuși, include în actele lor o clauză penală (stipulatio poenae) pentru a se proteja de eventualele înșelăciuni.

În epoca clasică romană, dolul intră în atenția specială a jurisconsulților care vor încerca să-l și definească. Astfel, Servius Sulpicius Rufus definește dolul ca fiind o manoperă folosită pentru a înșela pe cineva când se pare a face un lucru și în realitate se face altul

I se atribuie lui Labeo amplificarea semnificației dolului incluzând în noțiunea acestui viciu orice manopere folosite, inclusiv ascunderea adevărului, cu scopul de a înșela cealaltă parte1, dar „și atitudinea reticentă, inacțiunea de rea-credință, prin nedeclararea adevăratei stări de fapt; este vorba de așa numitul dol negativ, non acțional.

Cicero, vorbind despre dol, face următoarea afirmație: cum est aliud simullatum, aliud actum (dolul reprezintă a simula ceva și a face altceva). O asemenea atitudine este considerată nu numai imorală, dar și necesar a fi sancționată din punct de vedere juridic.

Romanii au făcut distincția între dolus malus și dolus bonus.

Dolus malus reprezenta dolul cel rău, malefic și consta într-o înșelăciune, excrocherie pentru a determina cealaltă parte să încheie contractul, fiind un adevărat delict. Spre deosebire de eroare, care era o cauză internă a de alterare a percepției celeilalte părți, dolus malus consta în utilizarea de mijloace viclene, așadar cauze externe, venite din partea cocontractantului în vederea vicierii voinței partenerului raportului juridic contractual.

Dolus bonus, denumită și sollertia (dibăcie, iscusință, agerime), semnifica folosirea unor atitudini, abilități, manopere nefrauduloase – ușor de verificat și de constatat printr-o minimă diligență – pentru a convinge cealaltă parte contractantă să încheie actul. De exemplu, cazul vânzătorului din piață care își laudă marfa expusă pentru a atrage clienți. Dolus bonus însemna și folosirea de mijloace de contracarare în fața unei posibile înșelăciuni ce putea veni din partea unui hoț, agresor, tâlhar etc.

Romanii au apreciat că trebuie reprimat doar dolus malus pentru că acesta se apropia și chiar identifica cu fapta delictuoasă.

Din punct de vedere al sancționării dolului, în dreptul clasic, victima avea un drept de opțiune între utilizarea unei acțiuni născute din contract (actio in personam) sau, după ce dolul a fost sancționat de pretor ca delict, introducerea unei actio de doli.

În epoca lui Iustinian, în caz de doi, victima avea la îndemână următoarele posibilități de a se apăra:

intentarea unei acțiuni personale derivând din contract (actio in personam),

repunerea în starea anterioară intervenirii dolului (restitutio in integrum ob dolum), ca o modalitate de protecție a victimei când aceasta nu mai avea nicio posibilitate de reparare a prejudiciului suferit;

invocarea excepției bazată pe fapta dolosivă a reclamantului (exceptio doli generalist);

acțiunea de dol, în cazul contractelor de bună-credință (actio doli sive actio de dolo).

Violența, indiferent de natura ei, era considerată și de romani o atitudine ilicită, periculoasă prin atingerile aduse unor drepturi și valori ale persoanei umane. Pentru violență romanii au folosit doi termeni: metus și vis.

Metus însemna violența psihică, morală prin care se insufla celeilalte părți o temere care nu-i desființează voința (sed tamen volui), ci doar i-o slăbeșt. Acest gen de violență putea viza persoana cocontractantă, patrimoniul acesteia sau alte persoane de care victima era legată prin rudenie, afinitate sau amiciți.

Vis era termenul folosit pentru exercitarea unei violențe fizice care are ca rezultat eliminarea oricărei urme de consimțământ, folosindu-se de regulă forța brută prin care era înfrântă victima. Paulus spunea despre violența fizică, care practic anula consimțământul, că era o manifestare fizică brutală, imediată ce înfrângea orice consimțământ, făcând ca victima să nu poată face niciun fel de opoziție.

Violența, ca viciu de consimțământ, putea fi opera uneia dintre părți sau a unor terți.

În cazul în care o persoană, deși nu participă la exercitarea violenței, profită de rezultatele acesteia comise de alții, va răspunde în solidar pentru repararea prejudiciului cauzat, în limita profitului obținut.

Mijloacele juridice de sancționare a exercitării violenței avute la îndemână de către victimă erau:

intentarea unei actio in personam, derivată din contract, prin care se cerea anularea acestuia;

o adio metus prin care se solicita cvadruplul valorii obiectului juridic al contractului;

o restitutio in integrum ob metum utilizabilă subsidiar în caz de pericol de insolvabilitate a celui răspunzător.

Obiectul constă în prestația pe care o datorează una dintre părți (debitorul) celeilalte părți (creditorul). Pentru ca obiectul să fie valid trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

să fie licit, adică să nu fie în opoziție cu normele juridice în vigoare

să fie moral, adică să nu fie contra bunelor moravuri.

Exemplul cel mai elocvent îl reprezintă constituția imperială a lui Diocletian prin care
s-au interzis pactele asupra unor succesiuni viitoare, nedeschise. Astfel de pacte n-au fost interzise prin lege, dar au sfârșit prin a fi considerate imorale prin posibilitatea nașterii dorinței ca autorul succesiunii să moară cât mai grabnic. Tot imorale au fost considerate și eventualele donații între soți;

să fie posibil atât fizic, material, cât și din punct de vedere juridic. Jurisconsultul roman Celsus a consacrat principiul că o imposibilitate nu poate naște o obligație (imposibilium nulla obligatio est) în sarcina vreunui debitor.

Un foarte cunoscut romanist român din școala juridică clujeană interbelică ne prezintă viziunea interpreților germani a textelor clasice romane conform cărora imposibilitatea putea fi una obiectivă sau una subiectivă.

Imposibilitatea obiectivă intervenea atunci când prestația nu o putea executa nimeni, de ex.: s-a promis procurarea unui centaur; s-a promis vânzarea unui lucru sfânt ori a unui om liber. într-o asemenea situație, contractul este nul deoarece ultra posse nemo obligatur (peste ceea ce se poate, nimeni nu este obligat).

Imposibilitatea subiectivă are în vedere situațiile în care numai debitorul individualizat, concretizat nu poate îndeplini prestația asumată. Ex.: debitorul și-a asumat obligația de a procura un animal sălbatic aflat în libertate. Când prestația este subiectiv imposibilă, contractul va fi valabil, iar debitorul răspunde de neexecutare în măsura în care a creat creditorului un prejudiciu

să fie determinat sau determinabil. Un contract va avea un obiect determinat atunci când prestația este stabilită în mod cert, cu precizarea de la bun început a naturii datoriei, a cantității și a calității lucrului.

Obiectul va fi determinabil atunci când conține suficiente elemente care să permită stabilirea în viitor, fară dubii, a întinderii și conținutului prestației;

să prezinte interes pentru creditor deoarece romanii nu concepeau încheierea unui contract ca un scop în sine sau în folosul exclusiv al unui terț.

Un obiect nu prezintă un interes pentru creditor atunci când: acesta îi aparține deja; nu e suficient determinat; nu este evaluabil în bani.

Cauza reprezintă scopul urmărit de cel ce se obligă. în vechiul drept roman, cauza nu prezintă interes, contractele formale fiind valabile prin respectarea elementelor solemne și era irelevantă cauza chiar imorală sau ilicită.

Juriștii romani au început să se preocupe de cauză abia la finele epocii clasice, făcând distincția între cauza juridică care este precizată de natura contractului și mobilul ce a determinat încheierea actului juridic.

Conform reglementărilor juridice romane din epoca clasică, noțiunea de cauză are trei semnificații:

cauza finală este reprezentată de scopul direct și imediat pentru care se încheie contractul. Intr-un contract de vânzare-cumpărare (emptio-venditio) scopul direct și imediat al oricărui cumpărător este dobândirea bunului. Scopul direct și imediat al oricărui vânzător este obținerea prețului. Cauza juridică este aceeași la toate contractele de același tip, pe când mobilul ce a determinat încheierea contractului diferă de la caz la caz;

cauza eficientă (interpreții îi spuneau causa civilis) este reprezentată de evenimentul care declanșează un alt eveniment. Astfel, în dreptul roman clasic, fără a exista o teorie a cauzei, această noțiune avea semnificații diferite, în raport de tipul de contract încheiat. In cazul contractelor formale, cauza era reprezentată de respectarea solemnităților impuse pentru validitatea actului juridic; în cazul contractelor reale, juriștii romani au înțeles prin cauză faptul remiterii lucrului (care reprezintă fundamentul juridic al obligației la aceste tipuri de contracte); în cazul contractelor nenumite, cauza consta în obligația de a face sau de a nu face ceva;

cauza impulsivă are în vedere simplul motiv, interesul personal care a fost determinant pentru a încheia contractual. Dacă din analiza contractului nu rezultă un astfel de mobil, un interes personal al contractantului (actul fiind încheiat în interesul exclusiv al unei alte persoane), actul devine atacabil, fiind lipsit de cauză.

Multă vreme, până spre a doua jumătate a epocii clasice, pentru romani, majoritatea obligațiilor contractuale erau abstracte, fară cauză.

În epoca post-clasică se impun obligațiile cu cauză, cauza eficientă (causa civilis) devenind dominantă în cadrul contractelor care nășteau obligații civile.

În fine, în aceeași epocă post-clasică „se cristalizează sensul curent (și de astăzi) al cauzei, acela de esență juridică a unui raport contractual.. ,”.

Cauza eficientă (causa civilis) a fost cea determinantă din cauza caracterului formalist al normelor derivând din ius civile, noțiunea de cauză finală impunându-se foarte greu, spre finele epocii clasice

CAPITOLUL III

CONTRACTELE FORMALE

Contractele formale sunt cele mai vechi contracte cunoscute din epoci arhaice, se încheiau cu respectarea riguroasă a elementelor de solemnitate, fiind într-o foarte strânsă legătură cu practicile religioase care aveau rolul de a garanta buna-credință a părților și de a atrage atenția asupra pedepselor divine pentru cei ce încălcau învoielile.

Există mărturii scrise conform cărora, în epocile foarte îndepărtate, romanii – cu ocazia încheierii unor contracte – procedau și la ritualuri de sacrificare a unor animale ca o garanție a bunei-credințe a părților, precum și a îndeplinirii obligațiilor asumate.

Încheierea unui act juridic presupunea ca părțile să reproducă în mod exact și în condițiile prescrise formula potrivită. Unele astfel de formule juridice își aveau obârșia în vremuri foarte îndepărtate și s-au transmis pe cale orală, din generație în generație, în special prin intermediul pontifilor. Alte formule au fost consacrate în legi, cea mai importantă fiind Legea celor XII Table.

Între natura actului juridic încheiat pe baza formulei și structura gramaticală a acesteia exista o strânsă legătură, iar părțile din care se compuneau formulele erau așezate într-o ordine logică.

Formalismul roman utiliza și gestica, dar nu ca un element cu valoare independentă, gesturile având rolul de a însoți pronunțarea unor cuvinte, formule solemne. Originea gesturilor este legată – probabil – de faptul confirmării, a întăririi expresiilor verbale nu foarte dezvoltate în epoca arhaică.

După ce romanii au deprins de la egipteni și greci tehnica scrisului, au folosit înscrisurile și în domeniul dreptului, la început, pentru a reproduce vechile formule orale, iar mai târziu, prin intermediul înscrisurilor s-a întărit certitudinea oamenilor privind conținutul normelor, precum și difuzarea acestora în rândurile populației. Tehnica scrierii a avut un rol deosebit și în ceea ce privește democratizarea și laicizarea dreptului roman.

În epoca apariției Legii celor XII Table, contractele formale erau cele ce stăpâneau domeniul juridic contractual roman și se prezentau sub forma:

contractelor încheiate (per aes et libram);

contractelor verbale (verbis);

contractelor literale (litteris).

3.1. Contractele per aes et libram

Contractele per aes et libram (prin aramă și cântar) erau cele mai vechi contracte romane a căror încheiere presupunea folosirea unei balanțe și a unei arame, aceasta din urmă reprezentând mijlocul de plată folosit până la apariția primelor monede.

Este foarte probabil că motivul utilizării aramei ca monedă de schimb să fie determinat de puternica influență etruscă. Etruscii i-au învățat pe romani să extragă și să prelucreze diverse minereuri, printre care și arama utilizată ca etalon de schimb.

Cu timpul, procedura per aes et libram a devenit simbolică, dar de neînlăturat în materia contractelor formale al căror obiect era numărabil și măsurabil. Procedura de încheiere prin aramă și cântar confirmă stabilirea raportului obligațional între părțile contractante care, uneori, duce la o puternică aservire directă și personală a debitorului, practică ce va fi dezavuată mai târziu și considerată inacceptabilă astăzi. Indiscutabil că pentru acea epocă foarte îndepărtată procedura per aes et libram a prezentat o serie de avantaje părților contractante și chiar și pentru judecător, putându-se astfel stabili, în caz de litigiu, prețul convenit natura lucrului vândut și alte elemente ce țin de conținutul contractelor formale.

Nexum este un contract învăluit în destul de mult mister deoarece textele juridice pătrunse până la noi sunt puține și nu suficient de edificatoare pentru interpretări sigure. Se pare că termenul își are originea în verbul latin necto – ere – xui – xum, care înseamnă a lega, a încătușa, a înlănțui.

În sens juridic, nexum înseamnă aservirea unei persoane pentru o datorie neplătită. Termenul exprimă vechea concepție romană despre obligație care era privită ca o legătură ce punea pe debitor, în persoana sa, la dispoziția creditorului în caz de neplată a unei datorii.

Se pare că la început, nexum a fost utilizat pentru contractarea de împrumuturi bănești, fiind apoi folosit și la contractarea de diverse alte obligații. Este foarte probabil că printr-un astfel de contract cetățeanul roman bogat împrumuta pe plebeul sărac care garanta datoria prin autoatribuirea sa personală sau a unui alt membru din familia sa. Garantarea plății datoriei se făcea prin punerea la dispoziția creditorului a forței de muncă a debitorului care, deși nu-și pierdea libertatea propriu-zisă, își pierdea libertatea de a munci, fiind obligat s-o practice numai pentru creditor.

Din punct de vedere al formei acest contract se încheia într-un mod foarte asemănător cu mancipațiunea, iar sancțiunea prevăzută pentru neexecutare era extrem de riguroasă și net în avantajul creditorului.

Încheierea valabilă a unui asemenea contract presupunea obligatoriu prezența față în față a ambelor părți (creditorul împrumutător și debitorul împrumutat), a unui număr de 5 martori – cetățeni romani puberi precum și a unui libripens (purtător de balanță). Banii împrumutați (lingourile de aramă) erau cântăriți de libripens în prezența părților și a celor 5 martori, efectuându-se verificarea compoziției metalului, după care erau înmânați solicitatorului. Toate acestea nu aveau nicio valoare juridică dacă nu erau rostite și formulele solemne cerute de vechiul ins civile.

Astfel, acesta fără a mai apela la judecată, la 30 de zile după scadență putea proceda la manus iniectio (punerea mâinii). Debitorul putea să se răscumpere muncind, devenind practic robul creditorului, putând fi închis în închisoarea privată a împrumutătorului sau putea fi vândut trans Tiberium ori omorât.

Dacă debitorul era în măsură să-și achite datoria la termenul prevăzut, trebuia să respecte un anume ceremonial pentru a fi eliberat de plată și a se pune la adăpost de procedura execuțională exercitată de creditor.

În urma numeroaselor proteste ale debitorilor – în special ale plebeilor care uzau frecvent de un astfel de contract de împrumut bănesc – consulii Poetelius și Papirius, în anul 326 î.Cr., au propus spre votare lex Poetelia Papiria de nexis (Legea Poetelia Papiria cu privire la datornici) prin care s-a desființat forța obligatorie de coercițiune aplicată de creditor, interzicând încarcerarea debitorilor în închisori private și obligarea acestora să muncească fizic în contul datoriei. In acest fel, contractul nexum a fost condamnat la inutilizare deoarece îi lipsea elementul esențial, adică constrângerea directă a creditorului asupra debitorului neplatnic

Fără a fi abrogat în mod expres, contractul nexum a căzut în desuetudine, devenind ineficient pentru creditor din punct de vedere al posibilității de executare forțată a debitorului.

3.2. Contractele verbale

Contractele verbale (verbis) fac parte și ele din categoria contractelor formale, solemnitatea lor constând în pronunțarea de cuvinte (verba), formule sau jurăminte, întrebările și răspunsurile ritualice, întotdeauna aceleași la unele dintre aceste contracte, erau esența acestor acte juridice. Raportul contractual între cele două părți se stabilea doar în urma rostirii formulelor, a cuvintelor ritualice, ele fiind adevărata cauză a acestor contracte.

Gaius face precizarea că o obligație verbis se încheie solemn printr-o întrebare și un răspuns, acestea fiind diferite în raport de calitatea de cetățean sau peregrin a părților implicate.

Din categoria acestor contracte amintim: sponsio, iusiurandum liberti, stipulatio și dictio dotis.

Sponsio este cel mai vechi contract roman încheiat inițial sub formă religioasă ce impunea prestarea unui jurământ pe altarul domestic sau pe acela al zeului Hercules. Jurământul era însoțit de sacrificarea unor animale și de libațiuni (vărsări de vin).

Forma sponsio a contractului verbal era proprie numai cetățenilor romani; avea întrebarea și răspunsul foarte exacte și specifice numai cetățenilor romani: Dări spondes? Spondeol (Făgăduiești tu solemn că va fi dat? Făgăduiesc solemn!). În orice contract sponsio exista un element de constanță: promisiunea (spondere), indiferent de obiectul promisiunii care putea fi:

constituirea unei garanții personale (cautio) pentru plata datoriei de către o terță persoană;

constituirea de dotă prin dictio dotis;

încheierea unui angajament unilateral.

Sponsio avea caracterul unui contract unilateral deoarece numai cel ce promitea își asuma obligația, indiferent de obiectul promisiunii.

Această formă religioasă de contract nu avea sancțiuni decât pur morale și religioase și nu s-a laicizat niciodată, fapt ce a făcut ca în epoca Republicii sfera lui să se restrângă până la transformarea sa într-un simplu jurământ de libert (iusiurandum liberti).

lusiurandum liberti (jurământul libertului) a fost un contract verbal unilateral prin care un stăpân de sclavi se obliga să-l elibereze pe un sclav al său, în schimbul unor servicii (operae).

Jurământul libertului avea rolul de a da eficacitate unei convenții prealabile încheiate între stăpân și sclav, acord care avea doar o valoare juridică dat fiind statutul juridic al celui lipsit de libertate. în felul acesta, promisiunea inițială a sclavului devenea – după eliberare – o promisiune cu valoarea unei obligații civile care îi permitea patronului să utilizeze o actio operarum împotriva libertului care nu și-a îndeplinit obligația asumată.

Stipulatio este cel mai important contract verbal putând îndeplini diverse funcții și a fost accesibil tuturor contractanților oameni liberi.

În doctrina romanistică autohtonă stipulatio este considerat ca fiind o abatere de la principiul tipicității contractelor, principiu potrivit căruia orice contract trebuie să aibă un nume, reguli proprii și să fie adaptat unei operații concrete determinate.

Stipulațiunea nu are un corespondent în dreptul modern dar, în epoca romană, a avut o importanță foarte mare deoarece se încheia într-un mod foarte simplu dând putere juridică unor variate convenții.

Stipulațiunea se compunea dintr-o întrebare și răspuns: Făgăduiești tu solemn că va fi dat? (Dari spondes?) – Făgăduiesc solemn (Spondeo). Așa cum arată Gaius, această obligație verbală este proprie cetățenilor romani. Pentru ca acest mijloc juridic să fie accesibil unei game cât mai variate de persoane s-a admis înlocuirea cuvântului spondeo cu alte cuvinte care au același înțeles Vei da?- Voi da; Promiți?- Promit; Te legi? – Mă leg; Vei face?- Voi face. Aceste formule, spune Gaius, sunt de dreptul ginților și deci valabile pentru toți oamenii fie cetățeni romani, fie peregrini, putând fi pronunțate fie în latină, fie în greacă.

Pentru ca stipulatio să fie valabilă se cereau îndeplinite câteva condiții:

stipulatio se încheia oral prin întrebare și răspuns, întotdeauna aceleași. întrebarea creditorului trebuia să fie urmată de răspunsul debitorului. Nu putea fi schimbată ordinea deoarece intervenea nulitatea actului;

întrebarea și răspunsul trebuiau să se potrivească, să concorde. De exemplu, dacă întrebarea viza o promisiune de plată de 100 de sesterți, răspunsul trebuia să vizeze aceeași sumă, în caz contrar intervenea nulitatea;

părțile trebuiau să fie prezente în locul și momentul unde și în care s-a făcut stipulația;

era un contract abstract, producând efecte juridice indiferent de existența cauzei finale.

Din enumerarea acestor condiții rezultă că stipulatio nu se putea încheia între absenți și nici între surzi și muți deoarece mutul nu poate stipula și nici promite, iar surdul nu poate auzi cuvintele promitentului, respectiv pe ale stipulatorului.

În dreptul post-clasic, formalitățile stipulației au fost mult atenuate, ajungându-se ca prin constituția imperială dată de împăratul Leon (în anul 472), să fie permisă folosirea mai multor variante de cuvinte cu condiția ca din exprimare să rezulte voința clară a părților. Dacă întrebarea și răspunsul nu concordau, în sensul că debitorul s-a obligat la o cantitate mai mică decât cea precizată în întrebare, obligația se putea menține valabilă atâta vreme cât ea nu îngreuna situația debitorului.

În epoca lui Iustinian, prezența părților la o stipulatio a devenit prezumată, în afara situației când se putea face dovada lipsei uneia dintre părți în cursul întregii zile de la locul întocmirii actului.

Stipulatio s-a transformat, pe vremea lui Iustinian, dintr-un contract verbal într-unul scris, pierzându-și și caracterul abstract, fiind necesară stabilirea unei contraprestații.

Din punct de vedere al obiectului, în dreptul clasic stipulatio putea viza tot ceea ce conține o valoare patrimonială: o sumă de bani (certa pecunia), un lucru determinat, un fapt oarecare sau o abținere. Dacă obiectul a pierit sau s-a deteriorat, debitorul era eliberat de datorie.

Iustinian a lărgit obiectul juridic al stipulațiunii atât de mult încât putea viza sancționarea juridică a aproape oricărei convenții.

Neexecutarea obligației de către debitor a fost sancționată prin mai multe mijloace procesuale, dintre care amintim:

actio ex stipulatu era o acțiune de natură contractuală prin care se putea urmări silit debitorul să-și execute promisiunea și să plătească despăgubiri;

condictio de omni certa rei, cunoscută și sub denumirea de condictio triticaria, avea în vedere executarea promisiunii unui lucru determinat: un sclav, un fond etc.;

condictio certae pecuniae, când se avea în vedere promisiunea unor sume de bani certe, iar debitorul nu plătea.

Stipulația pentru altul.

Promisiunea făcută în locul altuia, teoretic, nu putea produce efecte juridice deoarece se încălca principiul relativității contractului. Romanii au respectat regula că actul juridic trebuie să producă efecte in persoana autorului. Stipulația pentru altul înseamnă, în fond, promisiunea unui debitor făcută creditorului său că va executa o prestație în favoarea unui terț. Potrivit principiului enunțat mai sus, o asemenea stipulație este nulă.

Juriștii romani au constatat însă că astfel de stipulații pot fi foarte utile, motiv pentru care au căutat soluții pentru punerea lor în practică, fără a afecta regulile ce dominau viața juridică de secole. Așadar, romanii au păstrat regula relativității contractului (res inter alios acta), dar au admis, din motive de echitate, și unele excepții.

In epoca lui Iustinian, deși rămâne valabilă regula nemo alteri stipulari potest (nimeni nu poate stipula pentru altul), stipulația pentru altul își găsește aplicația practică în diverse situații precum: cazul depozitarului care, prin stipulația pentru altul, putea fi obligat să predea lucrul depozitat unei terțe persoane și nu deponentului; în caz de constituire de dotă, ca urmare a divorțului, aceasta putea fi restituită nu constituentului, ci unui terț; în cazul unei donații cu sarcini se putea stipula ca beneficiarul donației (donatarul) să îndeplinească unele sarcini în favoarea unei terțe persoane ș.a.

Părțile unei stipulații pentru altul erau următoarele:

stipulantul (creditorul stipulațiunii) este cel care obține – prin contract – promisiunea stipulatului că va executa ceva în favoarea unui terț. Cu alte cuvinte, stipulantul este independent față de terț (nu este debitorul acestuia), fiind singurul creditor într-un astfel de raport juridic încheiat cu stipulatul;

stipulatul este promitentul (debitorul promisiunii) care va executa ceva în favoarea terțului beneficiar, fară a fi debitorul acestuia. Stipulatul are calitatea de debitor al stipulantului;

terțul beneficiar. Acesta are statutul de persoană neimplicată în raportul contractual încheiat între stipulant și stipulat, fiind doar beneficiar al promisiunii de a se executa ceva în favoarea sa.

În caz de neexecutare de către stipulat a obligației asumate, stipulantul avea la îndemână două posibilități de a acționa.

Prima posibilitate vizează situația în care stipulantul îl cheamă în judecată pe stipulat fie pentru neexecutarea unei promisiuni, fie invocând răspunderea contractuală a acestuia, în astfel de acțiuni, stipulantul trebuie să facă dovada existenței interesului său propriu, independent de cel al terțului beneficiar.

O altă soluție a reprezentat-o stipulatio poene (stipulație penală) care constrângea în mod indirect pe promitent să-și îndeplinească prestația în folosul beneficiarului. Stipulația pentru altul nu era nici în această situație valabilă. Totuși, promitentului i se forța mâna în sensul că era ținut de obligația pe care a făcut-o creditorului său, preferând astfel să îndeplinească de bună voie sarcina în favoarea terțului beneficiar. De ex.: Celsus (creditorul stipulant) îl întreabă pe Iulianus (debitorul promitent): te obligi să-i plătești lui Salvius 1000 de ași, iar dacă n-o faci promiți să-mi plătești mie 5000 de ași? Terțul Salvius nu putea pretinde executarea prestației de către Iulianus deoarece nu erau în raporturi contractuale. Celsus nu-1 putea obliga pe Iulianus să execute prestația de 1000 de ași către Salvius deoarece s-ar fi înfrânt principiul relativității efectelor contractului. Dacă însă Iulianus nu plătea suma promisă lui Salvius, stipulantul Celsus putea pretinde cei 5000 de ași deoarece Iulianus a făcut o promisiune printr-un act juridic independent din care se naște o actio ex stipulatu.

Pornind de la principiul echității, romanii au avut în vedere și protejarea terțului beneficiar în eventualitatea că stipulatul nu-și execută obligația.

Stipulantul, pentru a fi sigur de executarea promisiunii de către stipulat, putea desemna o altă persoană (adstipulator) s-o execute în cazul în care stipulatul nu-și îndeplinea sarcina.

În acest fel, adstipulatorul încheia un contract strict personal cu stipulantul (era practic un contract de mandat) prin care era îndreptățit să utilizeze toate mijloacele juridice recunoscute de lege acestuia. Dacă adstipulatorul era însuși terțul beneficiar, acesta putea să-l cheme pe stipulat în judecată în mod direct deoarece se substituia stipulantului printr-un pact de remitere de datorie.

Dictio dotis era o promisiune unilaterală și solemnă de dotă făcută fie de femeie (ipsa mulier), fie de părintele ei (parens mulieris), fie chiar de debitorul ei (debitor mulieris).

Conform celor indicate de Gaius, dictio dotis putea viza atât bunuri corporale, cât și incorporale.

Din punct de vedere procedural dacă promisiunea de dotă era făcută de femeie, tatăl acesteia sau chiar debitorii femeii obligația se năștea prin doar promisiunea făcută, fără a mai fi necesară vreo întrebare premergătoare. în cazul în care promisiunea de dotă era făcută de alte persoane se aplica dreptul comun cu întrebare și răspuns.

3.3. Contractele literale

Date certe cu privire la apariția contractelor literale nu se cunosc, nici modul cum au fost introduse pe piața juridică (prin lege sau plebiscit), fiind considerate mai degrabă de origine cutumiară locală romană. Unicul izvor clasic asupra contractului litteris îl reprezintă manualul lui Gaius, chiar dacă informațiile pe care ni le dă sunt incomplete pentru că celelalte surse sunt nejuridice și mult anterioare.

Contractele scrise își fac apariția în epoca republicană răspunzând unor cerințe fie ad probationem, fie ad validitatem, dobândind o poziție, în raporturile contractuale, pe care n-au mai pierdut-o până astăzi. Contractul litteris se păstrează chiar și după apariția contractelor consensuale, până la Iustinian, deoarece oferea o serie de avantaje inter absentes, precum și în raporturile cetățenilor cu peregrinii. Chiar dacă contractele scrise au avut și au și astăzi un rol mai curând psihologic și antropologic decât unul strict juridic, … ele descriu un peisaj al certitudinilor și încrederii.

Primele contracte scrise romane sunt legate de obiceiul șefilor de familie de a completa niște registre în care evidențiau atât încasările (codex accepți), cât și cheltuielile (codex expensi). în epoca veche, în aceste registre se făceau două tipuri de operațiuni: nomina arcaria și nomina transcripticia.

Nomina arcaria (bilete de casă) reprezentau mențiuni privind intrările sau ieșirile de valori care puteau fi ținute într-un loc anume al casei (arca în terminologie modernă ar putea să însemne loc de depozitare, seif). În registrul de casă (codex) capul familiei își nota bunul care trebuia predat sau primit, precum și numele celui cu care a făcut tranzacția. O asemenea înregistrare de casă nu dădea nașterea unei obligații literale, dar consemna dovada obligațiilor contractate.

Nomina transcripticia erau niște înregistrări, înscrisuri menite să creeze obligații și se prezentau sub două forme:

transscriptio a re in personam (înregistrarea de la un lucru la o persoană) însemna menționarea unei obligații contractată de o persoană cu cel care făcea înscrierea în registrul său. Practic, era consemnat numele debitorului. Iată ce spune Gaius: transcription a re in personam se face, de pildă, atunci când ceea ce-mi datorezi tu
dintr-o cumpărare, locație sau societate, ți-1 trec ție la contul plății.

În acest fel, avea loc o transformare a unei datorii mai vechi într-o obligație nouă ce derivă dintr-un contract literal.

De exemplu: Primus era creditorul lui Titus pentru 100 de ași. Primus trecea în rubrica codex accepți că a primit acea sumă de la debitorul său, deși în realitate nu o încasase. Imediat înscria aceeași sumă în rubrica codex expensi ca și cum ar fi împrumutat-o, punându-se astfel în ordine cu contabilitatea și constituindu-și o dovadă a obligației debitorului său. Aceasta din urmă obligație deriva nu dintr-un acord anterior încheiat de părți, ci din transcripțiunea făcută de Primus și care reprezenta un contract litteris. Se pune întrebarea de ce era necesară o asemenea operațiune aparent complicată?

Așa cum se remarcă, în doctrina noastră romanistică, anumite convenții nu au fost recunoscute ca producătoare de efecte juridice, deși erau folosite în fapt (cazul contractelor consensuale înainte de recuperarea lor de iure). Pentru a fi eficace din punct de vedere juridic, acestor acte li se confecționa o haină juridică sub forma contractelor litteris.

De altfel, Gaius precizează că transscriptio a re in personam se face atunci când ceea ce se datorează dintr-o cumpărare, locație sau societate se trece la contul „plăți”. Acest procedeu, susține același autor, explică și terminologia: înregistrarea (transcriptio) pornește de la o stare de fapt (a re) căreia îi dă eficiență juridică, transformând-o într-o obligație (in personam);

transscriptio a persona in personam (înregistrarea de la o persoană la alta) avea menirea să realizeze o novație de debitor, atingându-se datoria unui debitor prin trecerea acesteia în sarcina altuia. De ex.: Primus era creditorul lui Secundus care, la rândul lui, era creditorul lui Tertius, pentru aceeași sumă. Secundus putea conveni cu Primus, cu acordul lui Tertius, ca acesta din urmă să plătească suma direct lui Primus. într-o astfel de situație, Primus scria în codex accepți că a primit suma de la Secundus, sumă pe care o trecea în rubrica codex expensi ca fiind împrumutată lui Tertius. Toate aceste înregistrări erau fictive, dar ele rezolvau novația de debitor, simplificându-se și plățile de efectuat.

Obiectul contractului litteris nu puteau fi decât banii. Era un act juridic propriu numai cetățenilor romani.

Ambele forme de transcriptio erau sancționate prin legis actio per sacramentum in personam și legis actio per condictionem. În cadrul procedurii formulare, putea fi utilizată actio certae creditae pecuniae.

În epoca clasică romană, din dorința de a satisface nevoile peregrinilor, apar două noi contracte litteris destinate acestora:

Chirographa (chitanța) este un termen preluat din limba greacă și desemna contractele unilaterale încheiate de peregrinii greci, redactate într-un singur exemplar prin care debitorul scria o chitanță de recunoaștere a datoriei;

Syngrapha este, de asemenea, un termen de origine greacă și se referă la un contract litteris care însă se redactează în atâtea exemplare câte părți sunt semnatare.

Ambele aceste contracte litteris, proprii peregrinilor, au căzut în desuetudine în epoca lui Iustinian.

În dreptul actual, actul juridic civil este condiționat de existența voinței interne, dar ea trebuie exteriorizată (să îmbrace o anumită formă de expresie), în caz contrar actul neexistând.

Așadar, consimțământul trebuie să îmbrace o anumită formă de exteriorizare, ceea ce determină existența unei legături substanțiale între contract și forma sa.

Dacă în dreptul roman vechi formalismul ținea de esența actului juridic și nu de voința internă a părților contractante, în dreptul modern esențială este exteriorizarea voinței (într-o anumită formă), iar procedurile formale nu sunt decât simple instrumente pentru a da eficiență juridică actului.

Astăzi, formalitățile care se cer pentru validitatea unui act juridic nu afectează consimțământul, ci eficientizează actul pe care părțile doresc să-l încheie. Potrivit art. 1.178 C. civ., voința internă poate fi exprimată în orice formă dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea valabilă a unui act juridic.

Codul civil român consacră formelor de exprimare a consimțământului în contracte art. 1.240-1.245, texte care trebuie coroborate cu principiul libertății contractuale (art. 1.169) conform căruia părțile sunt libere să încheie orice contracte în limitele impuse de lege, ordinea publică și bunele moravuri, precum și cu principiul proclamării exprese a libertății de formă a contractului (art. 1.178) potrivit căruia contractul se încheie prin simplul acord de voințe al părților dacă legea nu impune o anumită formalitate.

Categoria contractelor formale, solemne există și în dreptul civil modern și vizează acele acte juridice bilaterale care, pentru încheierea lor valabilă, impun respectarea unor cerințe de formă sau însoțirea de către anumite solemnități prevăzute de lege. Pentru acest tip de contracte, simplul consimțământ este insuficient pentru a-1 putea valoriza din punct de vedere juridic. Conform art. 1.174 alin. (3) C. civ., contractul este solemn atunci când validitatea sa este supusă îndeplinirii unor formalități prevăzute de lege. Acolo unde asemenea formalități sunt impuse de lege, lipsa acestora duce la nulitatea absolută a contractului.

CAPITOLUL IV
CONTRACTELE REALE

Contractele reale sunt primele contracte neformale care au apărut spre sfârșitul Republicii ca o consecință a expansiunii teritoriale a Romei, fapt ce a dus la un avânt economic fără precedent și care solicita imperios crearea de instituții juridice adecvate noilor realități.

În cadrul evoluției istorice a categoriilor de contracte este acceptată, în general, ideea că punctul de plecare îl constituie contractele formale, urmate de cele reale, ajungându-se, în cele din urmă, la cele consensuale. în doctrina juridică autohtonă se subliniază însă că nu avem dovezi certe în privința unei asemenea succesiuni cronologice între diferitele categorii contractuale. În argumentarea acestei idei, se remarcă faptul că mutuum, deși unul dintre cele mai vechi contracte utilizate de romani, a fost sancționat printr-o acțiune de drept strict nu la data când a fost creat, ci mult mai târziu. Aceeași situație o avem și în cazul comodatului, depozitului și gajului care au fost sancționate distinct, prin acțiuni de bună-credință, probabil în aceeași perioadă cu contractele consensuale".

Specific acestor contracte era faptul că, anterior remiterii materiale a bunului, trebuia să existe un acord prealabil între părțile contractante. Așadar, în cazul contractelor reale putem afirma că există două elemente esențiale: consimțământul (ca element volitiv și prealabil) și remiterea efectivă a bunului (re) de la tradens (înstrăinător) la accipiens (dobânditor), fapt care trebuia să aibă loc în momentul încheierii actului.

Este de menționat că remiterea materială a lucrului nu făcea să se nască același titlu juridic în toate contractele reale. Astfel, unele contracte constituiau drepturi reale asupra luciului altuia (pignus, fiducia), altele transferau detențiunea precară a lucrului (depozitul comodatul) și chiar proprietatea (mutuum).

O altă caracteristică a acestor contracte era că aveau ca fundament principiul echității, fiind contracte de bună-credință, cu excepția contractului mutuum care a fost un contract de drept scris (stricti iuris).

În dreptul nostru civil, conform criteriului modului de formare a contractelor, avem: contracte consensuale, contracte solemne și contracte reale [art. 1174 alin. (1) C. civ.].

Contractele reale sunt cele care, pentru validitatea lor, impun cerința remiterii bunului [art. 1174 alin. (4)]. Se includ în această categorie: contractul de împrumut de consumație, contractul de transport, donația prin intermediul darului manual, comodatul (împrumutul de folosință), contractul de depozit și gajul. Romanii au cunoscut următoarele contracte reale: mutuum; commodatum; depozitum; fiducia; pignus.

4.1. Mutuum

Mutuum (împrumutul de consumație). în limba latină, acest cuvânt are două sensuri, acela de împrumut, dar și cel de reciprocitate.

Etimologia cuvântului mutuum este controversată. C.St. Tomulescu consideră că denumirea corectă este cea indicată de Gaius, mutui datio (darea cu împrumut). Unii autori consideră că mutuum își are originea în expresia lui Gaius ex meo tuum fit (de la mine devine al tău), dar pentru alți romaniști etimologia (de la meus și tuus) este simplistă, considerând că este mai logic ca termenul să derive din mutare care înseamnă a schimba, a strămuta.

Mutuum este cel mai vechi contract din categoria celor reale și a apărut probabil ca efect al crizei economice care i-a împins pe plebeii săraci să facă împrumuturi de bunuri de consumație (grâu, ulei ș.a.) în vederea acoperirii necesarului traiului. Acest contract de împrumut viza bunuri de consumație, urmând ca restituirea să se facă în aceeași cantitate, calitate și gen (quantum, quale, quid).

Iată câteva caracteristici ale acestui contract:

Este un contract unilateral deoarece genera obligații numai pentru debitor. Transmiterea lucrului împrumutat de către creditorul împrumutător nu era considerată o obligație în sens strict, ci o condiție pentru validitatea actului;

este un contract gratuit, nesolicitându-se vreo contraprestație sau dobândă;

este un contract de drept strict;

lucrurile împrumutate trebuiau să fie de gen deoarece restituirea se facea având în vedere bunuri de aceeași cantitate, calitate și gen. Bunurile împrumutate erau de regulă metalele pe post de monedă, metalele bătute ca monedă și alimentele cele mai uzuale: cerealele, vinul, uleiul;

este un contract real deoarece era necesară transmiterea materială a lucrului;

este un contract translativ de proprietate. Din această ultimă caracteristică rezultă că tradens-ul trebuia să fie proprietarul lucrurilor împrumutate și să aibă capacitatea de a aliena.

Dacă tradens nu era proprietar contractul nu-și producea efectele scontate, iar cel împrumutat (accipiens) putea fi chemat în judecată printr-o actio rei vindicatio de către adevăratul proprietar. Acesta mai avea la îndemână și o actio ad exhibendum pentru a se proteja de riscul consumării lucrului până la terminarea procesului.

Deși era un contract gratuit, mutuum putea lua și forma unui împrumut bănesc cu dobândă (ușura).

Pentru romani, dobânda însemna contravaloarea uzurii bunului dat cu împrumut sau un fruct civil al acestuia, motiv pentru care ea nu putea fi stabilită decât în baza unei stipulații exprese adăugate contractului de împrumut. Un contract mutuum însoțit de o stipulație de dobândă purta denumirea de foenus.

Din punct de vedere tehnico-juridic, pentru împrumutul cu dobândă se stabilea o stipulatio usurarum, fixându-se pentru debitor o datorie care trebuia să compenseze utilizarea și uzura bunului împrumutat și – eventual – riscul nerestituirii acestuia.

În societatea romană dobânzile percepute de împrumutători au fost, încă din vechime, foarte mari și greu de suportat de debitori. Conform celor scrise de Titus Livius, secesiunea plebeilor pe Muntele Sacru (anul 494 î. Cr.) a fost determinată de foarte dificila situație economică a acestora cauzată și de dobânzile percepute de patricienii creditori.

Cuantumul dobânzilor a variat de la epocă la epocă. Potrivit Legii celor XII Table, dobânda era de o uncie pentru un as. Asul, ca unitate întreagă, era divizat în 12 uncii, fiecare uncie reprezenta 8,33% pe lună, ceea ce permitea dublarea capitalului într-un singur an de zile. Această dobândă a ajuns să fie înjumătățită în Republică, ca apoi să fie promulgate Lex Genucia (interzicea dobânda între cetățenii romani) în anul 342 î.Cr., Lex Sempronia în anul 193 î.Cr. (interzicea dobânzile între latini) și Lex Gabinia din anul 67 î.Cr. (interzicea dobânzile între provinciali). în timpul vieții lui Cicero, dobânda legală era de 12% pe an, ca apoi în epoca lui Iustinian să ajungă la un maximum legal de 6 %.

În epoca clasică romană a fost interzis anatocismul, adică stabilirea dobânzilor la dobândă.

La începutul epocii imperiale, un fiu de familie avea dreptul de a face împrumuturi bănești pe care le restituia din propriul peculium castrense. Dacă nu avea un astfel de peculiu, toate bunurile pe care acesta le dobândea intrau în patrimoniul lui paterfamilias. Așadar, creditorul fiului de familie trebuia să aștepte moartea lui paterfamilias pentru ca debitorul său să ajungă șeful familiei și să poată fi executat.

Pornind de la fapta criminală prin care un oarecare fiu de familie, pe numele său Macedo, și-a ucis propriul tată pentru a pune mâna pe averea familiei, în timpul domniei împăratului Vespasian a fost adoptat senatus-consultul Macedonian (anul 75 d.Cr.) prin care s-a stabilit ca împrumuturile bănești acordate fiilor de familie să nu poată fi urmărite și executate.

Acest senatus-consult avea o dublă funcție: să oprească astfel de porniri criminale ale unor fii de familie ajunși debitori, dar și să-i protejeze pe aceștia de eventualii cămătari veroși.

În cazul în care creditorii cămătari porneau o acțiune injustiție împotriva debitorului, li se putea opune excepția senatus-consultului Macedonian prin care se paraliza acțiunea în recuperare.

Excepția senatus-consultului Macedonian nu era utilizabilă în cazul în care fiul de familie s-a împrumutat cu autorizarea tatălui, precum și când tatăl a profitat și el de împrumutul făcut de fiu.

Romanii au cunoscut și varianta împrumutului de consumație, de inspirație grecească, făcut navigatorilor și armatorilor maritimi. Acest împrumut de consumație se numea nauticum festus și prin el, datorită riscurilor mari ce le presupunea transportul maritim, se putea pretinde o dobândă mai mare decât cea obișnuită. în schimb, corăbierul era scutit de obligația de a restitui împrumutul în caz de scufundare a corăbiei, cu condiția inexistenței culpei care să determine un asemenea fapt.

Querella non numeratae pecuniae (plângere pentru suma de bani nepredată.)

Se întâmpla ca odată cu contractarea unui împrumut de bani debitorul să dea creditorului un înscris (chirographum credit pecuniae), înainte de a i se fi numărat banii solicitați. Dacă creditorul, bazându-se pe acest document scris, solicita restituirea unei sume în realitate neplătită, debitorul îi putea opune excepția querella non numeratae pecuniae. 0 astfel de practică a creditorilor era utilizată pentru ca aceștia să mascheze dobânzile stabilite peste procentul maxim legal, debitorul recunoscând că a primit o sumă mai mare decât cea reală și încasată.

În epoca clasică, debitorul urmărit se putea apăra cu o excepție, invocând faptul că i s-au remis mai puțini bani decât a promis să restituie, fiind însă nevoit să dovedească cele afirmate, fapt ce era, de cele mai multe ori, imposibil de realizat.

Împăratul Caracalla, printr-o Constituție imperială din anul 215 aduce o foarte importantă modificare, impunând ca în cazul introducerii de către debitor a excepției querella non numeratae pecuniae sarcina probei pentru remiterea întregii sume să revină creditorului. La început plângerea debitorului se putea introduce într-un termen de un an de la întocmirea înscrisului, pentru ca în timpul domniei împăratului Diocletian termenul să fie majorat la 5 ani. După expirarea acestui termen orice contestare a debitorului era exclusă. în final, Iustinian a stabilit un termen de doi ani.

Querella non numeratae pecuniae putea fi utilizată în trei modalități:

sub forma invocării unei exceptio, când debitorul era chemat în judecată;

sub forma introducerii unei condictio, când debitorul era reclamant;

sub forma unei contestatio, ca o formă de protest adresată adversarului sau magistratului .

Contractul roman mutuum se regăsește și în dreptul civil actual sub denumirea de contract de împrumut de consumație.

Împrumutul de consumație este definit de Codul nostru civil [art. 2158 alin. (1]] ca fiind cel prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile și consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie după o anumită perioadă de timp aceeași sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeași natură și calitate.

Caracteristicile contractului de împrumut de consumație:

este un contract real deoarece se naște prin remiterea lucrului, după un prealabil acord de voințe;

are ca obiect o sumă de bani sau alte bunuri fungibile și consumptibile;

este prezumat a fi un contract cu titlu gratuit, dacă nu există vreo stipulație contrară [art. 1259 alin. (1) C. civ.]. Dacă contractul are ca obiect o sumă de bani, până la proba contrară se prezumă a fi cu titlu oneros [art. 1259 alin. (2) C. civ.];

este un contract prin care se transferă proprietatea asupra bunului împrumutat, precum și suportarea riscului pieirii acestuia (art. 1260 C. civ.);

este un contract unilateral deoarece atât restituirea lucrului împrumutat, cât și plata dobânzii incumbă aceleiași persoane, împrumutatului.

În cadrul contractului de împrumut se poate stabili și o dobândă în bani sau în alte prestații, cu titlu de echivalent al folosinței capitalului (art. 2168 C. civ.). Deoarece prin acest contract se transferă dreptul de proprietate, este necesar ca împrumutătorul să fie proprietarul bunurilor împrumutate. Nu este admisibil împrumutul de consumație al bunurilor altuia.

4.2. Commodatum

Commodatum (comodatul) este un contract de împrumut de folosință prin care o persoană, numită comodant, împrumută cu titlu gratuit un lucru mobil sau imobil spre folosința altei persoane, numită comodatar, cu obligația acesteia de a-1 restitui.

Obiect al contractului de împrumut puteau fi:

lucruri corporale și neconsumptibile;

lucruri mobile sau imobile;

lucruri determinate în speță.

Lucrurile determinate în speță formau regula în ceea ce privește obiectul contractului de comodat. Prin excepție însă, se puteau împrumuta și lucruri fungibile care nu erau folosite pentru consum, ci pentru a fi expuse cu diferite ocazii, dar restituite în speță (eandem speriem). Atât Gaius, cât și Ulpian amintesc despre împrumuturi de bani care erau folosiți nu pentru a fi consumați, ci pentru a fi expuși fie cu scop numismatic, fie cu scop decorativ sau ostentativ (ad pompam vel ostentationem). în doctrină, se mai dă ca exemplu cazul unei persoane bogate care împrumută niște fructe rare nu pentru consum, ci pentru a decora, a împodobi masa la un banchet; cazul unui bancher care împrumută un sac de bani pentru a decora propria vitrină.

Obligațiile comodantului:

să respecte gratuitatea împrumutului. Un lucru se spune că este împrumutat, afirmă Iustinian, dacă îl primești spre folosință, fără o convenție de plată pentru utilizarea acestuia;

să respecte termenul de împrumut prevăzut în contract neputându-se solicita restituirea intempestivă a lucrului;

să suporte cheltuielile ce depășesc întreținerea firească a lucrului;

să răspundă pentru doi sau culpa lata.

Obligațiile comodatarului:

să folosească bunul împrumutat potrivit naturii, destinației sale sau, în mod excepțional, conform voinței părților, în caz contrar comițând un furtuni usus;

să restituie lucrul la termenul stabilit împreună cu accesoriile și fructele produse, dacă acestea din urmă nu intrau în folosința normală a lucrului;

să păstreze lucrul și să suporte cheltuielile privind menținerea lucrului în starea lui firească;

să răspundă pentru dolul și pentru culpa levis.

Comodantul va putea folosi împotriva comodatarului o actio commodati directa atât pentru restituirea lucrului, cât și pentru eventuale pretenții derivând din neglijență.

Comodatarul are la îndemână o actio commodati contraria pentru cheltuielile privind conservarea lucrului sau provenite din dolul comodantului.

Contractul de împrumut de folosință (comodatul) este definit de Codul nostru civil (art. 2146) ca fiind actul juridic cu titlu gratuit prin care o parte, numită comodant, remite un bun mobil sau imobil celeilalte părți, numită comodatar, pentru a se folosi de acest bun, cu obligația de a-1 restitui după un anumit timp. Caracterele juridice ale contractului de comodat:

este un contract real;

este un contract esențialmente gratuit;

este unilateral;

obiectul contractului îl formează, de regulă, numai bunuri individual determinate (nefungibile, neconsumptibile) care pot fi restituite în natură, în individualitatea lor.

Ca și la romani, prin excepție și prin voința părților, se puteau împrumuta și lucruri fungibile și consumptibile care nu erau folosite pentru consum, ci pentru a fi expuse cu diferite ocazii, dar restituite în speță (eandem speciem). Bunurile imobile pot forma obiectul contractului de comodat dacă folosința este dată cu titlu gratuit și nu în schimbul unei chirii.

4.3. Depozitum

Depozitum (depozitul) este contractul prin care o parte, numită deponent, transmite spre păstrare gratuită unei alte persoane, numită depozitar, un lucru mobil. Contractul de depozit prezintă următoarele caracteristici:

este un contract real;

este gratuit, caracteristică ce ține de esența acestui contract;

este un contract sinalagmatic imperfect, deponentul răspunzând de daunele produse depozitarului datorită bunului transmis în depozit;

este un contract de bună-credință;

este contractul prin care se transmite detenția asupra lucrului mobil corporal depus în păstrare.

Deponentul are o actio depositi directa prin care poate cere restituirea lucrului.

Depozitarul are o actio depositi contraria privind cheltuielile ocazionate de păstrarea lucrului, precum și cele privind eventualele pagube suferite. Depozitarul nu are dreptul să folosească lucrul depus în depozit decât cu acordul expres al deponentului.

Depozitul, în afara celui obișnuit, cunoaște și câteva forme speciale:

Depositum miserabile (necesar) este depozitul încheiat în situații speciale ce presupun urgență și se datorează unor pericole iminente: incendiu, naufragiu, război, inundații, cutremure etc. In caz de nerestituire, depozitarul este îndreptățit la plata dublului valoric al bunului depozitat.

Depozitum irregulare (depozitul neregulat) are în vedere depozitarea de bunuri consumabile și fungibile, ceea ce permite, spre deosebire de depozitul regulat, restituirea unui obiect de aceeași natură și nu neapărat obiectul depus în depozit.

Datorită faptului că depozitul neregulat avea ca obiect și sume de bani unii jurisconsulți clasici romani l-au asemuit contractului mutuum. Practic, aici este vorba de sume de bani în păstrarea unui bancher. Diferențele între depozitul bancar și mutuum rezidă în următoarele:

deponentul poate cere oricând restituirea sumei depuse, spre deosebire de mutuum unde trebuie respectat termenul prestabilit;

dobânda în cazul depozitului bancar se putea stabili printr-un simplu pact, fără recurgerea la formulele solemne și stipulație expresă;

În cazul unui depozit bancar, spre deosebire de mutuum, nu erau operabile querella non numeratae și nici senatus-consultul Macedonian, fiind posibilă utilizarea unei acțiuni de
bună-credință derivând din acest contract special.

Sequestrum (depozitul sechestru) intervenea atunci când două sau mai multe persoane se aflau în litigiu în legătură cu un bun și cădeau de acord să-l depună spre păstrare unui terț. In comparație cu depozitul regulat, în seqestrum se putea depune și un imobil, fapt ce făcea ca acest contract special să fie frecvent utilizat în procesele de partaj succesoral sau ieșiri din indiviziune. Sequestrum putea lua naștere fie în urma unui ordin al magistratului, fie ca urmare a acordului părților care puteau să-l solicite pe depozitar să le fie și arbitru (receptum arbitri).

În legislația noastră, depozitul este contractul prin care depozitarul primește de la deponent un bun mobil, cu obligația de a-1 păstra o perioadă de timp și de a-1 restitui în natură [art. 2103 alin. (1) C. civ.].

Caracterele juridice ale contractului de depozit:

este un contract real;

este generator de obligații și nu translativ de drepturi reale deoarece se transmite doar detenția precară a unui bun. Cu toate acestea, când sunt depozitate bunuri bănești și alte lucruri consumptibile prin natura lor, acestea devin proprietatea depozitarului,
aplicându-se regulile împrumutului de consumație (art. 2105 C. civ.);

în principiu, este un contract cu titlu gratuit, dar, prin convenția părților sau din uzanțe ori alte împrejurări, precum profesia depozitarului, se poate stabili și plata unei remunerații, caz în care acest contract devine oneros;

este un contract unilateral dacă depozitul este gratuit și devine sinalagmatic în cazul depozitului oneros.

Și în dreptul civil modern, conform modelului roman, se cunosc mai multe varietăți ale contractului de depozit, după cum urmează:

depozitul necesar (art. 2124-2126 C, civ.);

depozitul hotelier (art. 2127-2137 C. civ.);

depozitul neregulat (art. 2105 C. civ.);

depozitul sechestru convențional (art. 2138-2142 C. civ.);

sechestrul judiciar, caz în care se aplică prevederile Codului de procedură civilă și, în măsura în care sunt compatibile, dispozițiile Codului civil în materie.

4.4. Fiducia

Fiducia este un termen latin cu o triplă semnificație: încredere (în ceva, în cineva), fidelitate, iar în sens juridic înseamnă încredințarea unui bun pe încredere.

Fiducia este un contract real prin care un debitor transmitea creditorului său proprietatea asupra unui lucru cu condiția ca acesta din urmă (accipiens), după executarea obligației, s-o

retransmită fie debitorului alienator, fie unei terțe persoane. Din punct de vedere juridic, transferul proprietății avea loc printr-o mancipatio sau in iure cessio însoțite de o convenție sub forma unui pactum fiduciae. Fiducia putea servi următoarelor scopuri:

să facă posibilă transmiterea proprietății asupra unui lucru;

să consemneze angajamentul unui pater familias pentru emanciparea unei persoane aflate în puterea sa pentru a fi adoptat sau, în cazul femeilor, în vederea ieșirii de sub puterea agnaților, se folosea o coemptio fiduciară;

să faciliteze eliberarea unui sclav prin manciparea acestuia către un terț care se obliga să-l elibereze după un anumit interval de timp (fiducia manumissionis causa);

putea fi utilizată pentru realizarea unei donații mortis causa. În materia contractelor, fiducia îmbrăca două forme:

Fiducia cum creditare (fiducia cu creditorul) când creditorul devine proprietarul lucrului dat în garanție, conform celor arătate mai sus. Dacă debitorul își onora plata, devenea creditorul lucrului transmis în proprietate cu rol de garanție.

Fiducia cum amico (fiducia cu prietenul) este caracterizată ca fiind o formă embrionară și interimară a contractului de depozit. Ea ducea la realizarea unui depozit sau împrumut de folosință prin care proprietarul unui lucru efectua transferarea acestuia unui prieten pentru a-1 depozita sau folosi.

Multă vreme, fiducia, fiind un simplu pact, nu asigura restituirea lucrului printr-o acțiune, înstrăinătorul bazându-se doar pe încrederea ce o avea în debitor. Abia spre sfârșitul Republicii s-a creat o acțiune specială, numită actio fiduciae. Fiducia prezenta și o serie de inconveniente:

în caz de insolvabilitate a creditorului, debitorul intră în concurs cu eventualii creditori a propriului său creditor, ceea ce îi diminuează șansele la restituirea bunului dat garanție;

indiferent de cât de mare era valoarea lucrului transmis în garanție, nu se putea garanta cu el și o altă datorie atâta vreme cât lucrul se afla în mâinile creditorului;

fiducia era accesibilă numai cetățenilor romani.

Odată cu căderea în desuetudine a mancipațiunii și a procedurii in iure cessio era firesc ca și fiducia să urmeze aceeași soartă. în epoca lui Iustinian fiducia era dispărută, nemaifiind menționată în Digeste.

4.5. Pignus

Pignus (gajul) este un contract real prin care debitorul, pentru a-1 asigura pe creditorul său, remite acestuia posesiunea asupra unui lucru, dar își păstrează dreptul de proprietate.

Creditorul care a primit gajul are calitatea de posesor civil și este apărat prin interdictele posesorii. Obiectul contractului de gaj îl puteau forma lucruri mobile sau imobile, frugifere sau nefrugifere. Dacă lucrul era frugifer, fructele puteau fi păstrate de creditor cu titlu de dobânzi. Creditorul nu putea folosi bunul gajat, în caz contrar săvârșind delictul de furtum usus.

În epoca lui Iustinian, în favoarea debitorului s-a creat o actio pigneraticia directa, iar în favoarea creditorului, o actio pigneraticia contraria.

Gajul, în dreptul nostru civil, reprezintă o garanție reală mobiliară și se constituie prin deposedarea debitorului de bunul grevat, conferind titularului său atât un drept de urmărire, cât și un drept de preferință (art. 2480-2494 C. civ.).

Caracterele juridice ale gajului:

este o garanție reală;

este o garanție mobiliară (art. 2480 C. civ.);

este o garanție convențională;

este o garanție accesorie deoarece se constituie pentru a însoți și garanta o obligație principală;

gajul este indivizibil

CAPITOLUL V

CONTRACTELE NENUMITE

Multă vreme la Roma, în circulația juridică, au fost admise doar clasicele contracte formale, reale sau consensuale. Acest sistem contractual s-a dovedit insuficient încă din epoca clasică, când jurisconsulții romani au fost nevoiți să recunoască existența unor obligații care se nășteau din ceva ce aducea foarte mult cu un contract, dar nu se încadra în categoriile cunoscute și clasicizate.

Pretorul a constatat existența acestor noi convenții în care avusese loc o executare sau început de executare unilaterală a unei obligații și s-a văzut nevoit să completeze lacunele din ius civile, acordând o actio in factum pentru cazul neexecutării prestației de către cealaltă parte.

Aceste noi contracte juridice prezentau caracterul unor acte sinalagmatice, fiind prezentă executarea obligației de către una dintre părți – fie de a da, fie de a face – ele se dovedeau foarte utile în raporturile economico-juridice, dar nu se potriveau tiparelor consacrate, motiv pentru care romanii le-au numit nova negotia (acte juridice noi) sau contractus incerți (contracte nedeterminate).

Recunoașterea convențiilor bilaterale nenumite ca fiind contracte a avut pe scurt următoarea evoluție. In cazul în care cineva și-a executat prestația asumată printr-un simplu pact, iar cealaltă parte nu-și îndeplinește obligația, partea care a executat avea la îndemână doar o condictio prin care cerea restituirea a ceea ce a prestat. Condictio era o acțiune ce aparținea vechiului drept roman ce nu izvora din contract, ci din principiul că nimănui nu îi este permis să se îmbogățească în dauna altuia. Această acțiune putea să fie dezavantajoasă pentru ambele părți deoarece cel ce primise un lucru era obligat la restituirea chiar dacă nu avea nicio culpă în neexecutarea prestației sale.

Nici reclamantul nu era într-o situație mai fericită dacă lucrul transmis a pierit deoarece nu se mai putea vorbi de o îmbogățire și, în concluzie, nu se mai putea intenta condictio. în epoca clasică, acolo unde condictio nu era aplicabilă, a intervenit pretorul care a creat o acțiune in factum (actio praescriptis verbis) prin care cel ce și-a executat prestația poate să pretindă celeilalte părți să execute contraprestația promisă.

Ceva mai târziu, pretorul confirmă existența unei actio civilia incerți, având această denumire deoarece se referea la o prestație incertă, nedeterminată.

Iustinian a fost cel care a consacrat contractele nenumite și a solicitat corpului său de juriști însărcinați să redacteze legislația să pună de acord textele jurisconsulților clasici cu situația politică, economică și juridică a vremii sale.

Din comentariile pe texte făcute în epoca post-clasică rezultă o clasificare, apreciată de unii doctrinari ca fiind pur didactică, a operațiilor juridice nenumite în patru categorii

do ut des (îți dau ca să-mi dai) este reprezentativ pentru contractul de schimb;

do ut facias (îți dau ca să-mi faci). Ex.: îți dau un animal ca să-mi pictezi un tablou;

facio ut des (fac ca să-mi dai) Ex.: îți transport ceva ca să-mi transmiți proprietatea asupra unui sclav;

facio ut facias (fac ca să-mi faci). Ex.: îți construiesc o lectică pentru ca să eliberezi un sclav.

Clasificarea operațiilor juridice în aceste patru categorii a pornit de la faptul că la început au fost sancționate convențiile do ut facias care erau considerate de jurisconsulții din epoca clasică ca fiind perfect valabile și sancționabile cu o acțiune civilă.

Categoria contractelor nenumite există și în legislațiile civile moderne. Contractele nenumite sunt contracte nereglementate expres de lege și lipsite de o denumire legală.

În doctrina noastră juridică, existența acestor contracte nenumite este explicată prin respectarea principiului libertății contractuale, părțile putând încheia orice fel de contracte, dacă respectă condițiile generale de validitate prevăzute de Codul civil: contractul de hotelărie, contractul de asistență ș.a.

Categoria contractele nereglementate, deși – teoretic – sunt de o varietate nelimitată, sunt considerate a fi în declin datorită excesului de pozitivism juridic în acest domeniu.

În timpul lui lustinian, contractele nenumite au fost sancționate prin trei tipuri de acțiuni:

actio civilis in factum (actio praescriptis verbis), prin care se cerea, de către partea care și-a executat obligația, fie executarea contractului, fie plata unei sume de bani echivalentă;

condictio ob rem dati (acțiune constând în faptul predării lucrului), prin care se solicita rezoluțiunea contractului și restituirea lucrului;

contictio propter poenitentiam (acțiune cauzată de regretul promisiunii făcute) era o acțiune utilizabilă în cazul contractelor de tipul do ut facias. Prin această acțiune, partea care și-a executat prestația putea cere restituirea ei chiar dacă cealaltă parte era gata să-și execute și ea prestația. Motivarea juridică a unei ase menea acțiuni ar consta în faptul că operațiunea de tipul do ut facias seamănă foarte mult cu mandatul care poate fi revocat de mandant.

Dintre operațiunile juridice care intrau în cele patru categorii amintite mai sus, vom analiza următoarele: aestimatum, permutatio, tranzacția și precariul.

Aestimatum sau, cum îi spun unii doctrinari, contractul estimator, este contractul intervenit între două persoane în care unul remite celuilalt un lucru pentru a-1 vinde, la un anumit preț și într-un interval de timp dat. Dacă vânzarea s-a făcut la un preț mai mare decât cel stabilit, diferența de preț revenea celui ce a vândut lucrul, dar dacă vânzarea nu s-a efectuat, obiectul trebuia restituit. Contractul nu se încadra în niciuna dintre categoriile cunoscute, nefiind sancționat de vechiul ins civile. Se apropia cel mai mult de contractul de locațiune și de mandat, fară însă a se putea confunda cu acestea.

La început, pentru aestimatum a fost utilizată o actio in factum, iar în epoca lui lustinian s-a admis folosirea unei acțiuni contractuale praescriptis verbis.

Permutatio (schimbul) este un contract în care cele două părți își transmit reciproc lucrurile asupra cărora s-au înțeles. El este cunoscut în dreptul roman în trei variante distincte:

placitum permutationis viza acordul de voințe pentru schimb, dar neurmat de executare de niciuna dintre părți. O astfel de convenție nu putea fi obligatorie și nu dădea drept la nicio acțiune

schimbul în care numai o parte își execută obligația asumată. în vremea împăratului Dioclețian (284-305) s-a acordat, celui care și-a executat prestația, o acțiune în restituirea lucrului (condictio ob causam datorum);

schimbul în care ambele părți și-au executat prestațiile. Partea care a predat lucrul trebuia să garanteze cealaltă parte în caz de evicțiune. Dacă refuza o asemenea garanție, putea fi obligat, la cerere, la despăgubiri.

Epoca clasică consemnează disputa între celebrele școli juridice romane privind natura prețului și a contractului de schimb. Sabinienii apreciau că schimbul este o varietate de vânzare și prețul poate consta în bani sau diverse obiecte. Proculienii, dimpotrivă, au considerat schimbul ca fiind o operațiune juridică diferită de contractul de vânzare-cumpărare. În final, au avut câștig de cauză Proculienii, opinie preluată și de Iustinian. În epoca lui Iustinian schimbul a fost sancționat cu o acțiune civilă de bună-credință denumită praescriptis verbis.

Contractul de schimb, în dreptul nostru civil actual, este definit ca fiind contractul prin care fiecare dintre părți, denumite copermutanți, transmite sau, după caz, se obligă să transmită un bun pentru a dobândi un altul (art. 1763 C. civ.).

Deși este distinct de contractul de vânzare-cumpărare, dispozițiile de la vânzare se aplică, în mod corespunzător, și schimbului [art. 1764 alin. [1] C. civ.].

Precarium (precariul) era practicat de foarte multă vreme la romani și consta în obiceiul unor patricieni de a da clienților lor un lot de pământ pentru exploatare. Patricienii nu percepeau pentru această atribuire vreo sumă de bani, dar pretindeau clienților să efectueze diverse servicii și să le poarte respect și fidelitate. Pământul trebuia restituit la prima solicitare.

Precariul poate fi definit ca un contract care constă în remiterea gratuită de către una dintre părți a posesiunii asupra unui lucru în vederea folosirii lui de către cealaltă parte.

În epoca străveche romană asemenea acorduri nu erau reglementate prin norme de drept, ci de natură religioasă. Precariul a fost practicat și în epoca clasică, dovedindu-se util până la apariția contractului de comodat. în epoca post-clasică, în cazul precariului, părțile se puteau folosi de interdictul de precario. Iustinian transformă precariul în contract nenumit și îi acordă o actio praescriptis verbis.

Transactio este convenția prin care părțile își fac concesii reciproce în vederea evitării unui proces. Ea este cunoscută din vremuri îndepărtate, fiind menționată prima oară în Legea celor XII Table. În epoca clasică, tranzacția era făcută prin stipulație sau printr-un simplu pact, iar părțile recurgeau la ea atunci când nu erau foarte sigure că vor avea câștig de cauză într-un eventual proces.

Iustinian a sancționat tranzacția printr-o actio praescriptis verbis, dacă una dintre părți
și-a îndeplinit obligația, intrând astfel în categoria contractelor nenumite.

Codul civil definește tranzacția ca fiind contractul prin care părțile previn sau sting un litigiu, inclusiv în faza executării silite, prin concesii sau renunțări reciproce la drepturi ori prin transferul unor drepturi de la una la cealaltă [art. 2267 alin. [1] C. civ.].

Tranzacția presupune întrunirea cumulativă a trei condiții:

existența unui drept litigios;

intenția părților de a preveni un proces sau de a-1 stinge;

existența unor concesii reciproce. Dacă concesia este unilaterală, ne aflăm în prezența fie a unei renunțări (desistări] la proces sau la dreptul pretins de către reclamant, fie la o achiesare a pârâtului la solicitările reclamantului.

CAPITOLUL VI

PACTELE

Originea, etimologia noțiunii de pactum și semnificația juridică a pactelor este o problemă discutată și controversată începând cu diverși jurisconsulți romani și continuând până în zilele noastre.

Potrivit vechiului drept, numai convențiile care puteau fi incluse în categoriile tradiționale de contracte erau producătoare de efecte juridice și dădeau naștere la un drept la acțiune. Este bine cunoscută regula ex nudo pacto actio non nascitur (dintr-un simplu pact nu se naște o acțiune) aplicabilă până la începutul erei imperiale.

După adoptarea cunoscutei Lex Aebutia, pretorul a dobândit o serie de atribuții, desfășurându-și rolul creator în domeniul dreptului și și-a pus amprenta în organizarea procesului și în găsirea de noi căi în sancționarea unor operațiuni juridice ignorate de vechiul im civile. Iată ce spune pretorul cu privire la sancționarea pactelor: Pacte coventa, quae neque dolo malo, neque adversus leges, plebiscita, senatus-consulta, edicta principum, neque quo fraus cui eorum fiat, facta erunt, servabo (Pactele convenite care vor fi fost făcute fără rea-credință, care nu vor fi contrare legilor, plebiscitelor, senatus-consultelor, edictelor împăraților și nici nu vor fi fost făcute în frauda uneia dintre părți, le voi sancționa).

În epoca clasică, pretorii au fost aceia care au sancționat convențiile sub formă de pacte, convinși fiind că prin atitudinea lor nu fac decât să servească principiului că dreptul este ars aequi et boni.

În aceeași etapă trebuie să remarcăm și activitatea jurisprudenței care a procedat și ea la sancționarea unor alte pacte, toate dovedindu-se foarte utile în procesul de activitate juridică. în epoca post-clasică, împărații au creat – la rândul lor – o a treia categorie de pacte producătoare de efecte juridice, chiar dacă ele nu au fost asimilate unor contracte. În felul acesta, conform unei opinii autorizate din doctrina juridică românească de drept roman, a avut loc o adevărată reconsiderare a pactelor care, deși nu au anulat regula ex nudo pacto actio non nascitur, i-a adus atâtea excepții, încât regula a devenit în fapt excepție și excepția, regula .

Dreptul roman a cunoscut trei categorii de pacte: pacta adiecta, pacta praetoria și pacta legitima.

Pacta adiecta (pactele alăturate, adăugate) sunt convenții alipite unui contract principal preexistent, având rolul de a modifica unele efecte ale acestuia. Dacă luăm drept criteriu modul de încheiere a acestor pacte, mai exact, momentul realizării lor, pactele adăugate sunt:

in continenti, adică pacte încheiate odată cu contractul principal, incluzându-se în clauzele acestuia și făcând parte integrantă din el;

ex intervallo, adică pacte încheiate după nașterea obligației prevăzută în contractul principal

Prin aceste pacte se urmărea să se permită părților să completeze sau chiar să modifice unele dintre clauzele contractului principal.

Luând drept criteriu conținutul lor, pactele adăugate erau:

ad augendam obligationem, adică pacte prin care se majorează obligația principală și prin care se îngreunează situația debitorului, ca de exemplu: vânzătorul unei case de locuit îi impune cumpărătorului să respecte contractul de închiriere încheiat anterior de către fostul proprietar cu chiriașul său. Dacă creditorul nu respectă pactul se poate utiliza o acțiune derivând din contractul principal. în cazul în care pactul de majorare a obligației este încheiat ex intervallo, rămâne un pact nud și nu poate fi sancționat;

ad minuendam obligationem, prin care se micșorează obligația debitorului stabilită prin contractul principal. Cel mai cunoscut astfel de pact este cel privitor la iertarea de datorie (pactum de non petendo), dar poate fi amintit și pactul prin care vânzătorul este scutit de obligația de garanție pentru viciile ascunse ale lucrului vândut. Dacă nu se respectă pactul, se poate invoca exceptiopacti conventi (excepția pactului convenit).

Pacta praetoria (pactele pretoriene).

În vederea protejării celor care au încheiat pacte nesancționate de lege și au suferit vătămări din cauza neexecutării prestației de către cealaltă parte, pretorul a creat mijloace specifice în vederea executării acestora: pactul de jurământ, pactul de constitut și recepta.

Iusiurandum voluntarium este pactul de jurământ voluntar prin care părțile cad de acord, în vederea evitării unui proces, să rezolve conflictul dintre ele printr-un jurământ. De exemplu: dacă debitorul, la cererea creditorului, jură că nu datorează nimic, nu mai poate fi chemat în judecată. Dacă totuși creditorul îl acționează în judecată debitorul are la îndemână o exceptio jurisiurandi prin care va bloca cererea creditorului. Jurământul poate fi depus și de către creditor, dacă solicitarea venea de la debitor.

Constitution debiti este pactul de constitut prin care debitorul și creditorul cad de acord asupra unui nou termen de plată. Pactul de constitut, ca să producă efecte, trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

să existe o obligație anterioară pactului;

să se stabilească, de comun acord, un nou termen pentru plată;

plata să constea, ca regulă, într-o sumă de bani.

în caz de neplată la scadență, creditorul va acționa printr-o actio de pecunia constituta.

Recepta este un pact sancționat prin edictul pretorului și vizează situații ivite din activități diferite, cum ar fi cele de creditare bancară, prestări de servicii sau arbitrarea unor stări conflictuale. în raport de situațiile la care se aplică recepta, este de trei feluri:

receptum argentarii este convenția prin care un bancher (argentarius) se obligă față de clientul său că va plăti datoria acestuia către o terță persoană. Dacă bancherul nu-și execută promisiunea făcută, clientul său îl cheamă în judecată printr-o actio recepticia

receptum arbitrii (pactul de arbitraj) este convenția prin care un terț acceptă să arbitreze un litigiu între două persoane. Arbitrul nu este judecător de profesie, iar părțile contractului inițial trebuie să ajungă la un compromis de supunere a conflictului lor unui arbitru. Așadar, suntem în prezența a două acte: compromissum (actul prin care părțile cad de acord asupra arbitrajului) și receptum arbitrii (pactul încheiat între părțile aflate în litigiu și terțul arbitru). Odată ce și-a asumat sarcina de arbitrare, terțul trebuie să-și ducă la bun sfârșit misiunea, în caz contrar putând fi amendat de către pretor. Părțile litigante nu aveau nicio acțiune directă împotriva arbitrului;

receptum nautarum, cauponum, stabulariorum (pactul privind corăbierii, hangii și grăjdarii). Este pactul prin care proprietarii de corăbii, hangii și grăjdarii se obligau să păstreze lucrurile încredințate, să le transporte și să le restituie intacte la cerere. Răspunderea acestora intervenea și pentru faptele angajaților lor și chiar și pentru lipsa culpei, cu excepția forței majore.

Pacta legitima erau convențiile sancționate, în epoca post-clasică, prin constituții imperiale, dând astfel valoarea juridică unor asemenea acorduri. Cele mai cunoscute pacte legitime au fost: pactul compromisoriu (compromisul), donația și promisiunea de dotă (aceasta din urmă a fost analizată în partea privitoare la căsătoria romană).

Pactul compromisoriu sau compromisul este convenția încheiată între două persoane în vederea rezolvării diferendului lor de către un arbitru (arbiter). Iustinian a admis compromisul doar atunci când părțile și-au dat acordul ca un astfel de pact să fie cuprins în hotărârea dată de arbitrul ales. Pactul compromisoriu nu se identifica cu tranzacția deoarece litigiul era rezolvat de un arbitru și nu pe baza unor concesii făcute de părți. Acest pact se diferenția și de convenția clasică de arbitraj deoarece aveau izvoare legale diferite. Convenția de arbitraj își avea sursa legitimă într-un edict pretorian, iar compromisul se legitima într-o constituție imperială.

Donația. Donația este convenția prin care o parte, numită donator, își diminuează patrimoniul în favoarea unei alte persoane, numită donatar, cu scopul de a o îmbogăți pe aceasta din urmă.

Pentru a fi valabil încheiată, convenția de donație trebuia să îndeplinească câteva condiții:

să existe o animus donandi, adică intenția de a dona, de a face o liberalitate fără o contraprestație, fără intenția de a executa o obligație naturală; este necesară manifestarea voinței donatarului de a accepta donația; donația trebuie să presupună întotdeauna un act de sărăcire a donatorului, de micșorare a patrimoniului său.

Donația inter vivos.

În dreptul roman nu exista un act juridic propriu donației, motiv pentru care, în vederea realizării unor asemenea liberalizări, se foloseau diferite alte acte specifice transferului proprietății sau înființării ori desființării unor obligații. Tocmai de aceea, o donație se putea efectua sub forma:

dando, când se transfera proprietatea sau un alt drept real;

obligando sau promittendo, când se promitea ceva în favoarea donatarului care astfel devenea creditorul donatorului;

liberando, când donatorul îl ierta pe donatar de o datorie

În dreptul nostru modern, donația este o liberalitate care îmbracă forma unui contract unilateral, solemn, gratuit, irevocabil și translativ de proprietate. Ca și în dreptul roman, donația impune existența consimțământului celor două părți, doar că obligația se naște, în principiu, în sarcina donatorului. În cazul darurilor manuale, contractul devine unul real pentru că, în vederea valabilității actului, pe lângă consimțământ este absolut necesară tradițiunea bunului.

Codul civil definește donația ca fiind contractul prin care, cu intenția de a gratifica, o parte, numită donator, dispune în mod irevocabil de un bun în favoarea celeilalte părți, numită donatar (art. 985 C. civ.

În vechea societate romană, donația nu era privită cu ochi foarte buni deoarece lipsea contraprestația, echivalentul, motiv ce crea o sumă de suspiciuni și temeri care s-au materializat în luarea de măsuri juridice cu caracter restrictiv. Aceste măsuri se înăspresc în epoca imperială când donațiile devin tot mai frecvente și mai împovărătoare mai ales pentru plebei. Iată câteva astfel de măsuri:

Lex Publicia, promulgată în secolul al II-lea Î.Cr., interzicea patronilor să ceară clienților, cu ocazia sărbătorilor Satumalelor, alte cadouri decât lumânări de ceară;

interzicerea donației între soți. Donația între soți a fost interzisă de romani din cauza practicii incorecte și imorale constând în obligarea unui soț de a-i dona celuilalt soț bunurile sale, în caz contrar, fiind amenințat cu divorțul. In anul 206, împăratul Caracalla, printr-un act intitulat Oratio Ântonini a permis donația între soți dacă soțul care a donat a murit fără să-și revoce actul. Donația între soți nu a fost însă posibilă în caz de divorț;

Conform actualului nostru Cod civil, donația între soți este posibilă, dar ea poate fi revocată oricând în timpul căsătoriei (art. 1031 C. civ.). Nulitatea căsătoriei atrage nulitatea relativă a donației făcute soțului de rea-credință (art. 1032 C. civ.). După încetarea sau desfacerea căsătoriei și chiar împotriva moștenitorilor soțului donator, după decesul acestuia, donația devine în principiu irevocabilă. Moștenitorii donatorului pot cere, în mod excepțional, revocarea donației numai pentru neexecutarea sarcinilor sau pentru ingratitudine.

Lex Cincia de donis et muneribus (Legea lui Cincius cu privire la daruri și donații), propusă de tribunul plebeu M. Cincius Alimentus în anul 204 î. Cr., a interzis avocaților să primească bani pentru pledoariile lor, stopând însă și donațiile de bunuri făcute de alte persoane, peste o anumită măsură, fără să știm astăzi care este această limită.

Lex Calpurnia, (anul 149 î.Cr.) interzicea donațiile făcute magistraților de către cei ce erau sub autoritatea lor;

împăratul Constantius Chior (305-306 d. Cr.) impune transcrierea donațiilor în registre publice, atunci când este vorba de bunuri imobile;

Constantin cel Mare (a domnit între anii 306-337) obligă la efectuarea transcrierilor tuturor donațiilor.

Romanii au stabilit regula că odată donația efectuată, respectându-se dispozițiile legale, nu mai putea fi revocată. Această regulă era una corectă și firească, asigurând părțile și terții de o anumită certitudine atât de necesară circuitului civil. Totuși, juriștii romani, confruntându-se cu situații faptice concrete, au ajuns la concluzia că donațiile pot fi revocate în următoarele situații excepționale:

pentru ingratitudinea donatarului față de donator;

în cazul în care donatorului i s-a născut un copil cu vocație succesorală;

pentru neîndeplinirea sarcinilor de către donatar.

Art. 1020 C. civ. stabilește posibilitatea revocării donației pentru ingratitudine și pentru neexecutarea fără justificare a sarcinilor la care s-a obligat donatarul. O astfel de revocare nu operează de drept (art. 1021 C. civ.). Revocarea pentru ingratitudine poate fi solicitată pe calea unei acțiuni în revocare.

Donatio ante nuptias (donația înainte de căsătorie).

Această donație – de origine orientală – consta în a face daruri viitoarei soții înainte de nuntă, constituind un echivalent al dotei pe care urma s-o aducă soția în căsătorie.

În timpul lui lustinian astfel de donații au purtat denumirea de donatio propter nuptias (donații

în vederea căsătoriei) pentru că a fost posibilă mărirea sau chiar constituirea donației în timpul căsătoriei.

Codul nostru civil permite donațiile făcute viitorilor soți, cu condiția încheierii căsătoriei. în cazul în care căsătoria nu se încheie, donația nu-și mai produce efectele [art. 1030 C. civ.).

BIBLIOGRAFIE

Tratate. Cursuri. Monografii

I. Albu, Drept civil. Introducere în studiul obligațiilor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1984;

V. Ciucă, Lecții de drept roman, vol. II, Ed. Polirom, Iași, 1999;

R. Ghidro, A. Ghidro, Drept privat roman, Editura Universul juridic, București 2014;

VI. Hanga, Drept privat roman. Tratat, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1977;

M.V. Jakotă, Dreptul roman, II, Ed. Chemarea, Iași, 1993;

L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, Ed. Universul Juridic, București, 2012;

M.D. Radu, Dreptul roman al obligațiilor. Bază comună a sistemelor de drept actuale, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2008;

Articole din reviste de specialitate

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Obligatiile In Dreptul Roman (ID: 118825)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Obligatiile In Dreptul Roman

Copyright Notice

Conditia Ziaristului Intre Deontologie Profesionala Si Propaganda

O Perspectivă Comparată Aupra Comunismului din România și Ungaria

Cum S a Impus Femeia de a Lungul Timpului

Actualităti Privind Particularizarea Programului DE Recuperare ÎN Cazul Leziunilor Periarticulare LA Membrul Superior LA Practicanti DE Canotaj

Alternative de Finantare ale Unei Investitii la Sc

Managemetul Calitatii In Unitatile de Invatamant Preuniversitar

Copyright Notice

Similar Posts