Obligatiile Civile

=== ea057afe94346b353100ae126e358bd5ae7146bc_97549_1 ===

CUPRINS

CAPITOLUL I OBLIGAȚIA CIVILĂ CA ELEMENT FUNDAMENTAL AL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

Raportul juridic civil (definiție, caractere)

Părțile raportului juridic civil

Conținutul raportului juridic civil (drepturile și obligațiile civile)

Clasificarea obligațiilor civile

CAPITOLUL II IZVOARELE OBLIGAȚIILOR CIVILE

2.1. Considerații introductive

2.2. Actul juridic ca izvor de obligații

2.3. Faptul juridic ca izvor de obligații (faptul licit, faptul ilicit-răspunderea delictuală

CAPITOLUL III EXECUTAREA ȘI STINGEREA OBLIGAȚIILOR

3.1. Executarea obligațiilor

3.2. Stingerea obligațiilor

3.2.1. Moduri de stingere a obligațiilor

3.2.2. Compensația

3.2.3. Confuziunea

3.2.4. Remiterea pe datorie

3.2.5. Imposibilitatea fortuită de executare

CAPITOLUL IV PRACTICĂ JUDICIRĂ

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

alin. – alineatul

art. – articolul

C. civ. – Codul civil

C.proc. civ. – Codul de procedură civilă

nr. – numărul

op.cit. – operă citată

p. – pagina

pct. – punctul

vol. – volumul

CAPITOLUL I
OBLIGAȚIA CIVILĂ CA ELEMENT FUNDAMENTAL AL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

Raportul juridic civil

Teoria generală a obligațiilor este cheia de ”boltă” a dreptului civil și a întregului privat. Și mai mult, se poate afirma cu certitudine că ea constituie baza principală a întregii construcții a științei dreptului din cele mai vechi timpuri și până astăzi. Nu există instituție a dreptului în care influența principiilor generale ale obligațiilor să lipsească.

La fel ca unele coduri civile modeme, vechiul Cod civil nu a definit obligația civilă.

Este motivul pentru care această misiune a fost asumată de doctrina juridică, care a elaborat și formulat diverse definiții.

Actualul Cod civil definețte obligația în textul art. 1164 ca fiind ” o legătură drept în virtutea căreia debitorul este ținut să procure o prestație creditorului, iar acesta are dreptul să obțină prestația datorată”.

Rezultă că obligația este întotdeauna un raport juridic care se naște și există între cel puțin două persoane, alcătuit din două laturi inseparabile: una pasivă, adică un debitor și datoria sa, și una activă, înțelegând pe creditor și dreptul său de creanță.

Definiția legală reprodusă pune pe primul plan latura pasivă a obligației, de la debitor către creditor și de la datorie la creanță. În ce ne privește, credem că ar fi fost mai preferabil să se pornească de la creditor către debitor și de la creanță către datorie.

Astfel, este cunoscut că patrimoniul se definește prin latura sa activă și numai corelativ prin latura sa pasivă. La fel dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale sunt definite în textele legale și de către doctrină prin atributele pe care le conferă titularului lor și doar corelativ prin îndatorirea generală de abstențiune. Procedând în acest fel, din punct de vedere doctrinar, obligația civilă este raportul juridic în care o parte, numită creditor, are dreptul de a pretinde celeilalte părți, numită debitor, să execute prestația sau prestațiile Ia care este îndatorat, sub sancțiunea constrângerii de stat”.

Din perspectiva creditorului, raportul de obligații apare ca un drept de creanță, iar din punctul de vedere al debitorului apare ca o datorie. Dreptul de creanță face parte din activul patrimonial al creditorului, fiindcă lui îi profită prestația ce i se datorează; datoria este un element al pasivului patrimonial al debitorului, el fiind ținut să execute o prestație sau mai multe prestații în favoarea creditorului.

Termenul de obligație își are originea în cuvântul obligare sau obligatio, care în latina veche înseamnă a lega (ligare) pe cineva „din pricina” (ob, obs) în vederea obținerii a ceva sau realizării unui anume scop.

La început, în dreptul roman, termenul de obligație însemna o legătură pur materială, corporală (vinculum corporis) între două persoane, adică între debitor și creditorul său. în această concepție, obligația conferea creditorului un drept asupra însăși persoanei debitorului ins in personam, asemănător cu dreptul proprietarului asupra lucrului său (ius in rem). Astfel, creditorul putea, la fel ca proprietarul lucrului, să dispună de persoana debitorului insolvabil, după bunul său plac.

Urmare evoluției societății romane, după o vreme, noțiunea de obligație se transformă dintr-o legătură corporală (vinculum corporis) într-o legătură juridică (vinculum juris), adică într-un raport juridic în temeiul căruia creditorul putea cere executarea prestației ce i se datorează, iar în caz de neexecutare avea dreptul să recurgă la forța de constrângere (adstringimur), ceea ce însemna executarea silită asupra bunurilor debitorului. Această stare de lucruri rezultă din definiția romană a obligației formulată în Instituțiile lui Justinian și atribuită jurisconsultului Papinian: „Obligatio est iuris vinculum, quo necessitate adstringimur alicuius solvendae rei, secundum nostrae civitatis iura”, ceea ce în traducere se formulează astfel: „Obligația este legătura juridică în temeiul căreia suntem, în mod necesar, constrânși să plătim un lucru după dreptul cetății noastre”.

În terminologia juridică actuală, termenul de obligație are două înțelesuri principale.
Într-un prim sens, propriu și accesibil numai specialiștilor în drept, se înțelege raportul juridic de obligații, cu ambele sale laturi, activă și pasivă, în cadrai căruia creditorul are dreptul de a cere debitorului să execute prestația la care este îndatorat, sub sancțiunea constrângerii de stat.

În cel de-al doilea sens, lato sensu utilizat în limbajul juridic curent, termenul de obligație desemnează orice îndatorire juridică, noțiune generică, prin care înțelegem atât îndatoririle juridice generale, cât și cele speciale, particulare, personale pe care le avem în societate; îndatoririle generale sunt acelea care incumbă tuturor sau unei categorii de persoane nedeterminate, cum ar fi obligația de a respecta drepturile absolute ale fiecăruia (drepturile reale și drepturile personale nepatrimoniale); îndatoririle particulare sau personale sunt acele îndatoriri pe care le are numai o anumită persoană sau le au anumite persoane, determinate, individualizate, și pot rezulta din acte juridice sau fapte juridice, cum este obligația unui debitor de a executa prestația pe care i-o datorează creditorului său. In acest din urmă caz, termenul de obligație desemnează numai latura pasivă a raportului de obligații, care se exprimă prin datoria debitorului.

Și în sfârșit, prin obligație sau „obligațiune” se înțelege și înscrisul constatator al existenței unui drept de creanță, în realitate a unui raport obligațional care are ca obiect o prestație pecuniară; aceste înscrisuri sunt titluri de credit și pot fi emise de societățile comerciale pe acțiuni, unitățile administrativ-teritoriale și de către stat. In asemenea situații, adesea, se confundă raportul obligațional cu înscrisul constatator al existenței sale.

Părțile raportului juridic civil

Pot fi subiecte ale unui raport obligațional toate persoanele fizice și persoanele juridice. Subiectul activ este o persoană determinată sau cel puțin determinabilă în momentul nașterii raportului de obligații; în schimb, subiectul pasiv trebuie să fie întotdeauna persoană determinată la nașterea obligației.

Subiectul activ se numește creditor, cuvânt care derivă din latinescul „credere ”; de aici, cel care a avut încredere în debitor. Subiectul pasiv se numește debitor, deoarece datorează „debit” creditorului o prestație.

În raporturile de obligații unilaterale, o parte este numai creditor, iar cealaltă parte este numai debitor; de pildă, în raportul de obligații născut dintr-un contract de donație, donatarul este exclusiv creditor și cealaltă parte, donatorul este doar debitor.

Cele mai numeroase raporturi de obligații sunt însă bilaterale, fiecare subiect fiind, în același timp, creditor și debitor. Astfel, este cazul raportului de obligații născut dintr-un contract de vânzare-cumpărare: vânzătorul este creditor al prețului și debitor al obligației de predare a bunului vândut; cumpărătorul este creditor, având dreptul de a cere cumpărătorului predarea bunului cumpărat, și debitor pentru plata prețului.

Denumirile de creditor și debitor sunt noțiuni generice, utilizabile în toate raporturile de obligații indiferent de izvorul lor concret. Acești doi termeni sunt proprii teoriei generale a obligațiilor. în schimb, atunci când analizăm diferitele categorii de obligații în funcție de originea lor concretă, cele două subiecte, creditorul și debitorul, sunt desemnate prin denumiri specifice, cum sunt: vânzător-cumpărător, donatar-donator, comodant-comodatar, însărăcit-îmbogățit, solvens-accipiens, persoană prejudiciată sau victimă și autor al prejudiciului ori persoană răspunzătoare etc.

Denumirile pereche au uneori exclusiv înțelesul de creditor sau, după caz, de debitor (donatar-donator, deponent-depozitar, solvens-accipiens)', alteori însă, ele desemnează fiecare atât calitatea de creditor, cât și pe aceea de debitor, cum sunt: vânzător-cumpărător, locator-locatar, antreprenor-client sau comitent etc.

Conținutul raportului juridic civil (drepturile și obligațiile civile)

Prin conținutul raportului juridic de obligații înțelegem drepturile de creanță și îndatoririle care aparțin subiectelor acestuia. De regulă, este alcătuit din dreptul creditorului de a pretinde și îndatorarea juridică a debitorului de a executa prestația datorată.

Din punctul de vedere al conținutului, raportul de obligații poate fi simplu, în care o parte are numai drepturi, iar cealaltă numai obligații (contractul de donație) sau bilateral, în situația în care ambele ori toate subiectele au deopotrivă și în același timp atât drepturi, cât și obligații (contractul de vânzare-cumpărare).

Conținutul raportului obligațional poate fi subiectiv și obiectiv. De regulă este subiectiv, deoarece este stabilit prin voința părților. Ne referim evident la raporturile obligaționale născute din acte juridice. Sunt însă și situații când conținutul raportului de obligații este obiectiv, în sensul că este stabilit de legea imperativă; fac parte din această categorie raporturile obligaționale născute din fapte juridice cauzatoare de prejudicii.

Latura activă a raportului juridic de obligații este alcătuită din drepturi de creanță, iar latura pasivă din obligațiile personale sau îndatoririle corelative.

Drepturile de creanță formează una din cele două categorii de drepturi civile patrimoniale. Cealaltă categorie o constituie drepturile reale. între drepturile de creanță și drepturile reale pot fi decelate mai multe deosebiri. Cea mai importantă deosebire constă în modul lor de exercitare și realizare. DrepUirile de creanță se realizează mediat sau mijlocit; altfel spus, ele se pot realiza numai printr-o anumită activitate, atitudine sau anumit comportament al debitorului. Spre deosebire de drepturile de creanță, drepturile reale sunt drepturi cu exercitare sau realizarea directă, nemijlocită.

Este de reținut că în conținutul raporturilor de obligații mai pot exista în unele cazuri și drepturi din categoria așa-ziselor drepturi potestative. Dreptul potestativ este puterea conferită unei persoane de a modifica sau stinge o situație, juridică preexistentă ori de a recrea o situație juridică prin voința sa unilaterală. Exercitarea unui asemenea drept se obiectivează într-un act juridic unilateral. Dintre drepturile potestative care ar putea fi întâlnite în conținutul unui raport juridic de obligații fac parte: dreptul de a alege într-o obligație alternativă, dreptul de denunțare unilaterală a unui contract, dreptul de a revoca ofertă de a contracta etc.

Îndatoririle debitorului corelative drepturilor de creanță, după natura prestațiilor pe care trebuie să le execute, sunt de trei feluri: a da, a face și a nu face

Clasificarea obligațiilor civile

Raporturile juridice de obligații civile se deosebesc de raporturile juridice de obligații din dreptul public, care se numesc obligații fiscale. Din analiza acestor deosebiri rezultă că raporturile obligaționale din dreptul privat prezintă câteva trăsături generale care le sunt caracteristice, ceea ce le conferă o anumită specificitate. Astfel:

obligațiile civile sunt reglementate de normele dreptului privat, unele dintre aceste norme fiind dispozitive;

obligațiile civile se nasc din acte juridice civile și fapte juridice civile, licite sau ilicite;

subiectele acestor raporturi juridice sunt persoanele fizice și persoanele juridice de drept privat sau, după caz, de drept public;

obligațiile civile pot avea caracter oneros sau caracter gratuit;

subiectele raporturilor juridice de acest fel se află pe poziție de egalitate juridică.

Aceste trăsături caracteristice generale trebuie să fie întrunite cumulativ. Așa se face că raporturile de obligații civile alcătuiesc, din acest punct de vedere, în pofida diversității lor, o instituție relativ omogenă a dreptului civile.

Obligațiile civile sunt extrem de numeroase și se prezintă într-o mare diversitate. Așa se explică împrejurarea că, deși prezintă anumite trăsături generale comune care le conferă o indiscutabilă omogenitate relativă, între diferitele raporturi juridice de acest fel există și semnificative deosebiri de regim juridic, determinate de unele particularități de reglementare legală. Aceste deosebiri își găsesc explicația, cel mai adesea, în izvoarele lor diferite. De asemenea, ele rezultă, alteori, din analiza elementelor structurale ale raporturilor de obligații: subiectele, obiectul și sancțiunea. Este motivul pentru care dintotdeauna s-a simțit nevoia ordonării și clasificării lor, operație care este nu numai posibilă, ci și deosebit de utilă pentru activitatea de înfăptuire a justiției. Diversele clasificări ale obligațiilor sunt de natură a contribui la înțelegerea ființei lor, prin decelarea și studiul asemănărilor și mai ales a deosebirilor de etiologie, structură și de regim juridic existente între ele.

Obligațiile civile au fost și sunt clasificate în funcție de numeroase și variate criterii de la autor la autor. De asemenea, se constată că după anumite criterii existămai multe clasificări realizate din perspective diferite. Dintre aceste criterii, reținem următoarele: în funcție de izvoarele sau originea obligațiilor, după obiectul lor sau natura prestației datorată de debitor și în funcție de sancțiunea care le însoțește.

Clasificarea obligațiilor după izvoarele lor

Considerată summa divisio a obligațiilor civile, această clasificare vine din dreptul roman postclasic, potrivit căreia izvoarele obligațiilor erau de patru feluri: contracte, cvasicontracte, delicte și cvasidelicte.

Deși criticabilă, această structură a izvoarelor obligațiilor a fost consacrată în Codul civil francez de la 1804 și apoi preluată întocmai în Codul civil român de la 1865 (art. 942-1003). Urmează că obligațiile civile, din acest punct de vedere, se clasifică în: obligații contractuale, născute din contracte; obligații cvasicontractuale născute din cvasicontracte (gestiunea de afaceri și plata nedatorantă – art. 986-997 vechiul C. civ., la care doctrina și jurisprudența au adăugat și îmbogățirea fară justă cauză); obligații delictuale izvorâte din fapte ilicite și prejudiciabile, săvârșite cu intenție, numite delicte (art. 998 vechiul C. civ.); obligații cvasidelictuale care au ca etiologie fapte ilicite și prejudiciabile săvârșite din neglijență sau imprudență (art. 999 vechiul C. civ.).

Această clasificare a fost supusă unei critici severe, care este o reflectare a criticii formulate asupra clasificării însăși izvoarelor obligațiilor civile. Astfel, s-a spus că împărțirea izvoarelor obligațiilor în Codul civil de la 1865 este incompletă, deoarece sunt omise unele izvoare a căror existență nu poate fi ignorată, cum sunt: actele juridice unilaterale și îmbogățirea fară justă cauză, ce nu pot fi incluse în niciuna din cele patru categorii enunțate. De asemenea:

categoria cvasicontractelor este artificială; de aici caracterul său fals și confuz. Gestiunea de afaceri (art. 987-991 vechiul C. civ.) și plata nedatorată (art. 992-997 vechiul C. civ.), reglementate ca fiind cvasicontracte, nu pot fi asimilate contractelor deoarece nu sunt acorduri de voință;

categoria cvasidelictelor este inutilă; ele se deosebesc de delicte prin forma vinovăției sau culpei autorului faptei ilicite și prejudiciabile; delictul este o faptă ilicită săvârșită cu intenție, iar cvasidelictul este o faptă ilicită săvârșită din neglijență sau prin imprudență (culpă propriu-zisă). Cu toate acestea, natura și efectele lor sunt identice; existența reparației și întinderea ei nu depind de forma vinovăției; în ambele situații, repararea prejudiciului cauzat este și trebuie să fie integrală și după aceleași reguli. Nu poate fi vorba de două răspunderi diferite, una delictuală și alta cvasidelictuală.

Doctrina juridică a propus alte clasificări. De altfel, în majoritatea codurilor civile adoptate după intrarea în vigoare a Codului civil francez s-a renunțat la această clasificare.

Obligații născute din acte juridice și obligații născute din fapte juridice.

Această clasificare are la bază o nouă sistematizare a izvoarelor obligațiilor care este larg împărtășită de doctrina juridică românească de drept civil din ultimele decenii și chiar în lucrările cele mai recente ale unor prestigioși autori francezi. Astfel, dacă avem în vedere această clasificare a izvoarelor obligațiilor, raporturile obligaționale civile se împart în: obligații născute din acte juridice și obligații născute din fapte juridice.

Obligațiile născute din acte juridice civile sunt cele mai numeroase; ele sunt raporturi obligaționale obișnuite și firești, deoarece se nasc din acorduri sau manifestări de voință făcute cu intenția de a genera efecte juridice, efecte care altfel nu s-ar putea produce. Actele juridice civile pot fi contracte sau acte juridice unilaterale; în mod corespunzător obligațiile cărora le dau naștere se subclasifică în: obligații născute din contracte (obligații contractuale) și obligații născute din acte juridice unilaterale.

Obligațiile născute din fapte juridice civile sunt raporturile juridice de obligații care se nasc din conduite ale oamenilor – acțiuni sau inacțiuni – care pot fi licite sau ilicite. De asemenea, unele raporturi juridice obligaționale se pot naște din fapte juridice, care nu sunt conduite umane, în acele situații în care legea le acordă o astfel de semnificație juridică, cum sunt: unele fenomene ale naturii, defectele produselor, sperietura unui animal, ruina unui edificiu, explozia unui cazan sau a unui cauciuc etc. Așadar, obligațiile din această vastă categorie se subclasifică în: obligații născute din fapte juridice umane licite sau ilicite și obligații născute din alte fapte juridice care nu constau în conduite umane. Obligațiile născute din fapte juridice conduite umane sunt la rândul lor de două feluri: obligații născute de fapte licite (plata nedatorată, gestiunea de afaceri, îmbogățirea fară justă cauză) și obligații născute din fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, care sunt în realitate raporturi de răspundere civilă.

Clasificarea obligațiilor după obiectul lor

Obligații de a da, obligații de a face și obligații de a nu face. Este clasificarea tradițională a obligațiilor după obiectul lor sau natura prestației la care este îndatorat debitorul și are dreptul creditorul. Ea a fost preluată din dreptul roman, fiind expres prevăzută în art. 1073-1090 din vechiul Cod civil român și în art. 1101 și art. 1126 C. civ. fr. Mai mult, este consacrată în unele texte disparate din cuprinsul noului Cod civil român (art. 1273, art. 1482-1488 și 1528-1529).

Înainte de toate este necesar de reținut că în doctrina franceză contemporană există discuții referitoare la utilitatea practică a acestei clasificări. Dezbaterile sunt întreținute de unii autori care neagă pur și simplu existența și pertinența obligațiilor de a da (dare), așa cum sunt definite în dreptul francez. Reamintim că prin obligațiile de a da sunt desemnate acele obligații care au ca obiect transmiterea sau constituirea unui drept real asupra unui anumit bun.

Potrivit principiului consensualismului care guvernează transferai sau, după caz, constituirea drepturilor reale, acest efect se produce de plin drept, ex lege, în momentul încheierii contractului, în cazul bunurilor certe, și în momentul individualizării bunurilor, în cazul celor generice. Obligația de predare ori, în funcție de situație, obligația de individualizare și predare a bunului în cauză este privită ca fiind separată de obligația de a da, fiind încadrată în categoria obligațiilor de a face. Regula transmiterii de plin drept a dreptului de proprietate, extinsă la toate drepturile reale cesibile, rezultă din prevederea art. 1583 C. civ. fr.

Față de regula transmiterii contractuale ex lege a dreptului de proprietate s-a afirmat că obligația de a da în sarcina transmițătorului nu-și justifică în niciun fel existența. Prin urmare, clasificarea tradițională tripartită a obligațiilor după obiectul lor se reduce, în fapt, la distincția dintre obligațiile de a face și obligațiile de a nu face.

În dreptul nostru, după intrarea în vigoare a noului Cod civil, nu are susținere legislativă. Nu este însă mai puțin adevărat că și noul Cod civil, în art. 1273, în materia constituirii și transferului dreptului de proprietate, consacră principiul consensual ismului, în sensul că acest efect al contractului se produce prin simplul acord de voință al pârtilor, chiar dacă bunurile nu au fost predate. Desigur că de la acest principiu există și excepții, dintre care cea mai importantă este prevăzută în art. 885 alin. (1) în sensul că: „Sub rezerva unor dispoziții legale contrare, drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciară se dobândesc, atât între părți, cât și față de terți, numai prin înscrierea lor în cartca funciară, pe baza actului sau faptului care a justificat înscrierea”.

Deși noul Cod civil consacră principiul consensualismului în cazul constituirii sau transferului drepturilor reale prin contracte, existența obligațiilor de a da nu poate fi contestată. Explicația se află tot în textele sale, din care rezultă că obligația de a da are un conținut complex, în sensul că ființa ei nu se reduce doar la constituirea sau transferul dreptului real, ci cuprinde și predarea bunului determinat și eventual conservarea lui sau, după caz, individualizarea și predarea bunurilor generice.

Cum transmiterea dreptului de proprietate operează ex lege și de plin drept prin acordul de voință al părților, pentru realizarea obligației de a da în întreaga și desăvârșita sa dimensiune, debitorul este ținut să procedeze și la predarea sau individualizarea și predarea bunului sau bunurilor în cauză; numai privită astfel, prestația de a da se complinește, se desăvârșește.

De această dată, prestația constând în predarea sau individualizarea bunurilor nu are o existență autonomă, nu este independentă de constituirea sau, după caz, transferul dreptului de proprietate sau al altui drept real.

Temeiul juridic al soluției se află în art. 1483 alin. (1) C. civ.: „Obligația de a strămuta proprietatea implică și obligațiile de a preda lucrul și de a-1 conserva până la predare”

În concluzie, clasificarea tripartită clasică a obligațiilor după natura obiectului este justificată și utilă, iar existența obligațiilor de a da nu poate fi negată în dreptul nostru civil actual.

Obligațiile de plată a unei sume de bani ori de predare a unei cantități de bunuri generice; obligațiile de predare a unui bun cert, determinat; obligațiile de prestare de servicii și obligațiile de a nu face.

Această clasificare este propusă în doctrina franceză de către autorii care au contestat sau contestă existența obligațiilor de a da, obligații care în opinia lor nu au nicio aplicație practică, din moment ce transferul dreptului de proprietate și al altor drepturi reale operează de plin drept, automat, ex lege, în baza acordului de voință.

Prin urmare, făcând abstracție de obligațiile de a da, a căror existență este pusă în cauză cu fermitate, s-a propus clasificarea raporturilor obligaționale, după obiectul lor, în patru categorii:

Obligațiile de plată a unei sume de bani ori de predare a unei cantități de alte bunuri generice. Ele sunt considerate, fară excepție, obligații de a face. Prestația datorată de debitor și pe care el trebuie să o execute constă în individualizarea acelor bunuri prin numărare, cântărire sau măsurare sau în alt mod stabilit de părți ori care rezultă din natura lor, precum și în predarea lor la creditor. Transferul dreptului de proprietate are loc de plin drept, ex lege, în momentul predării bunurilor.

Obligațiile de predare a unui bun cert, individual determinat. Sunt incluse în această categorie toate obligațiile care au ca obiect prestația de a pune la dispoziția creditorului, adică de a-i preda un bun determinat, asupra căruia el a dobândit un drept real sau un drept personal, cum sunt: obligația vânzătorului de a preda cumpărătorului bunul cert vândut și respectiv cumpărat; obligația donatorului de a preda donatarului bunul donat (în toate aceste situații, dreptul de proprietate s-a transmis de plin drept, ex lege, în momentul perfectării contractului); obligația locatorului de a pune lucrul închiriat la dispoziția locatarului; obligația depozitarului de a restitui deponentului bunul care i-a fost dat în depozit; obligația celui care a sustras bunul altuia de a-1 restitui victimei etc.

Obligațiile din primele două categorii se caracterizează prin aceea că pot fi realizate prin executare silită în natură, atunci când debitorul nu execută voluntar prestația sau prestațiile datorate.

Obligațiile de prestare de serviciu Sunt obligațiile care au ca obiect o activitate proprie a debitorului, cu excepția predării unui bun sau unor bunuri. Așa de pildă: obligația transportatorului de a efectua un transport de persoane sau de bunuri; obligația salariatului de a presta munca la care s-a îndatorat prin contractul individual de muncă; obligația medicului de a-1 trata pe pacientul său de o maladie de care suferă; obligația unui frizer de a executa tunsoarea comandată de clientul său; obligația unei persoane de a organiza o competiție sportivă ori un spectacol artistic; obligația unui meseriaș oarecare de a efectua o reparație a unui bun; obligația notarului public de a autentifica sau legaliza un înscris etc.

Obligațiile de prestare de servicii sunt, de cele mai multe ori, intuitu personae și de aceea nu sunt susceptibile de executare silită în natură; în caz de neexecutare voluntară, creditorul are dreptul doar de a pretinde și obține condamnarea debitorului la plata de daune-interese.

Obligațiile de a nu face. Sunt obligațiile care au ca obiect o conduită negativă a debitorului; el trebuie să se abțină de la o conduită pozitivă la care avea dreptul dacă obligația non faciendo nu ar exista. Așadar, debitorul datorează numai o atitudine negativă, adică o absențiune, cum sunt: obligația de a nu construi un edificiu într-un anumit loc obligația celui care a cesionat clientela sa civilă de a nu face concurență cesionarului (avocatul sau medicul cu cabinet propriu). încălcarea acestor obligații dă dreptul creditorului la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat.

În condițiile în care pertinența obligațiilor de a da, în semnificația lor clasică, este contestată, această clasificare poate fi considerată de mare interes. Ea însă trebuie combinată și cu alte clasificări ale obligațiilor după criteriul obiectului lor, cum este clasificarea în obligații de rezultat și obligații de mijloace.

Obligații de rezultat și obligații de mijloace. Calificarea subcategoriei obligațiilor de securitate.

Codul civil român de la 1865, după exemplul Codului civil francez, nu a prevăzut această clasificare. În Franța a fost propusă de doctrină la începutul secolului trecut și acceptată de jurisprudență. Apoi, în anii de pe urmă, a fost preluată și în doctrina noastră de specialitate de către unii autori. Noul Cod civil o consacră expres; astfel, art. 1481 definește cele două
categorii de obligații și stabilește principalele criterii în funcție de care o obligație sau alta poate fi încadrată în categoria obligațiilor de rezultat sau, dimpotrivă, în categoria obligațiilor de mijloace.

Obligațiile de rezultat (determinate).

Obligațiile de rezultat sunt acele raporturi juridice de obligații în care debitorul este îndatorat, prin conduita sa pozitivă sau negativă, să obțină un anumit rezultat, precis
determinat, în favoarea creditorului său. Mai mult, debitorul garantează creditorului că acel rezultat va fi obținut. Exemplul tipic este obligația unui transportator, într-un contract de
transport de persoane, să-l transporte pe un călător, sănătos și nevătămat într-un anumit loc.

Dacă în timpul transportului se produce un accident și persoana respectivă suferă o vătămare corporală, este evident că rezultatul la care transportatorul s-a îndatorat nu a fost obținut; pe cale de consecință, la cererea creditorului, se va angaja răspunderea transportatorului. în acest scop, creditorul (voiajorul) trebuie să facă doar dovada, ușor de administrat, că rezultatul la care debitorul era îndatorat nu a fost obținut; el nu este ținut să probeze cauzele accidentului, care adesea nu are la origine vinovăția debitorului, răspunderea transportatorului angajându-se și pentru caz fortuit. Exonerarea de răspundere intervine numai dacă debitorul face proba, pe terenul cauzalității, că rănirea călătorului a fost cauzată de forța majoră, fapta
victimei sau fapta unui terț, dacă aceasta întrunește condițiile foiței majore.

Obligația de rezultat creează, așadar, o veritabilă garanție de executare pe care
debitorul și-o asumă expres ori legea o pune în sarcina sa, implicit sau explicit, față de creditorul său; acesta din urmă are garanția sau siguranța că va obține, fie rezultatul așteptat a-i fi furnizat de către debitor, fie, în caz contrar, repararea prejudiciului care i-a fost cauzat prin neexecutare. În funcție de gradul de intensitate a garanției de executare pe care debitorul o
datorează creditorului, obligațiile de rezultat se subclasifică în: obligații de rezultat absolute, obligații de rezultat relative și obligații de rezultat intermediare.

În cazul în care debitorul rămâne îndatorat chiar și atunci când rezultatul promis nu a fost obținut din cauză de forță majoră suntem în prezența unei obligații de rezultat absolută; de pildă, obligația de a plăti o sumă de bani poate fi executată în orice situație. Dimpotrivă, în ipoteza în care obligația încetează din cauză de forță majoră, răspunderea debitorului fiind înlăturată, vorbim de o obligație de rezultat relativă, cum este obligația transportatorului născută dintr-un contract de transport de persoane. Obligațiile de rezultat intermediare sunt acele
obligații în care rămân în sarcina debitorului numai anumite cazuri de forță majoră, determinate printr-o clauză contractuală sau dispoziție legală; răspunderea debitorului pentru neobținerea rezultatului datorat va fi înlăturată doar atunci când va dovedi că aceasta se datorează unui alt caz de forță majoră decât cele stabilite în contract sau în lege.

Majoritatea obligațiilor civile sunt obligații de rezultat, cum sunt toate obligațiile de predare a unui bun cert sau a unor bunuri generice. De asemenea, intră în această categorie și o bună parte a obligațiilor de prestări de servicii, dintre care exemplificăm: obligația unui meseriaș de a executa o anumită reparație a unui lucru; obligația antreprenorului de a preda clientului lucrarea contractată; obligația de a transporta o cantitate de mărfuri; obligația de a executa lucrări de igienizare etc.

Obligațiile de mijloace (de diligentă sau prudență)

Sunt acele raporturi juridice de obligații în care debitorul este îndatorat să utilizeze și să pună în valoare toate mijloacele necesare și posibile, dând dovadă de diligență și prudență, pentru a obține un anumit rezultat în favoarea creditorului sau persoanei determinată de acesta.

Art. 1481 alin. (2) C. civ. prevede: „în cazul obligațiilor de mijloace, debitorul este ținut să folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis”.

Specificul acestor obligații constă în faptul că debitorul nu garantează creditorului că rezultatul urmărit va fi obținut și că în caz contrar îi va repara prejudiciul cauzat. în măsura în care debitorul a recurs la mijloacele necesare și posibile și a dat dovadă de diligență și prudență în conduita sa, făcând tot ceea ce este în stare să facă pentru obținerea rezultatului urmărit, se consideră că prestația la care este îndatorat a fost executată, indiferent de rezultat.

Angajarea răspunderii debitorului pentru neexecutarea prestației sale este posibilă
numai în situația în care creditorul dovedește că rezultatul promis nu a fost obținut deoarece nu s-a folosit de toate mijloacele necesare și posibile ori că în loc să fie diligent a fost neglijent și în loc să fie prudent a fost imprudent. Intră în această categorie: obligația avocatului de a pune în valoare toate cunoștințele juridice și diligența necesară pentru a câștiga procesul în care clientul său este parte; obligația unui medic de a trata un pacient pentru vindecarea lui de o anumită maladie; obligația unui om de știință de a face cercetări pentru obținerea unui vaccin în vederea imunizării împotriva unei boli contagioase etc.

Această clasificare a obligațiilor prezintă importanță practică pe terenul răspunderii civile. în cazul obligațiilor de rezultat, neobținerea rezultatului la care este îndatorat debitorul antrenează răspunderea civilă obiectivă, fară vinovăție a acestuia față de creditorul său. Dimpotrivă, în ipoteza obligațiilor de mijloace, răspunderea debitorului pentru neexecutarea prestației datorate este eminamente subiectivă, întemeiată pe culpa sau vinovăția dovedită de către creditor.

Una din problemele cele mai dificile legate de această clasificare a raporturilor
juridice de obligații este delimitarea lor. In vederea rezolvării ei, doctrina de specialitate a propus mai multe criterii. Unele dintre aceste criterii au fost reținute de legiuitorul român în
textele noului Cod civil. Astfel, art. 1481 alin. (3) prevede că pentru a stabili dacă o obligație este de mijloace sau de rezultat se va ține seama îndeosebi de următoarele: modul în care
obligația este stipulată în contract; existența și natura contraprestației și celelalte elemente ale contractului; gradul de risc pe care îl presupune obținerea rezultatului; influența pe care cealaltă parte o are asupra executării obligației.

Dacă raportăm cele două categorii de obligații la clasificarea tradițională a raporturilor obligaționale în obligații de a da, a face și a nu face, constatăm următoarele:

obligațiile de a da sunt întotdeauna de rezultat;

obligațiile de a face pot fi de rezultat sau, după caz, de mijloace;

obligațiile de a nu face sunt prin scopul lor obligații de rezultat.

Între obligațiile de rezultat și obligațiile de mijloace există legături și interferențe, deoarece aproape fiecare obligație de rezultat presupune o anumită diligență din partea
debitorului și fiecare obligație de mijloace presupune și una sau mai multe activități de rezultat ale aceluiași debitor.

Astfel, de pildă, între avocat și justițiabil se naște un raport obligațional care are ca obiect mai multe prestații: prestația principală este de mijloace și constă în punerea în valoare a pregătirii profesionale a avocatului, cu toată diligența normală pentru câștigarea procesului: alături de aceasta avocatul trebuie să execute și alte prestații, specifice obligațiilor de rezultat, cum sunt: să redacteze la timp anumite acte procedurale, să fie prezent în instanță la temenele de judecată etc. Această interferență nu este însă de natură a șterge deosebirile care există, fără îndoială, între obligațiile de rezultat și obligațiile de mijloace și nu diminuează cu nimic importanța practică și utilitatea acestei clasificări, modernă, actuală, profundă, subtilă și necesară.

Calificarea obligațiilor de securitate.

Obligațiile de securitate sunt o specie a obligațiilor de a face, în care o parte are
îndatorirea legală sau contractuală de a o garanta pe cealaltă parte și, uneori, chiar terțele
persoane împotriva riscurilor care le amenință securitatea corporală.

Obligațiile de securitate au apărut în terminologia dreptului civil din Franța la sfârșitul secolului al XIX-lea când s-a înregistrat creșterea numărului accidentelor de muncă datorită dezvoltării mașinismului și în general revoluției industriale. Afirmarea cu adevărat a
existenței acestor obligații însă a avut loc în deceniul al doilea al secolului trecut în legătură cu contractul de transport de persoane pe calea ferată.

Astfel, Curtea de Casație din Franța a statuat că din contractul de transport de persoane se naște în sarcina transportatorului obligația de a-i transporta pe călători întregi și sănătoși la destinație; această obligație a primit denumirea de obligație de securitate.

Ulterior, obligația de securitate a fost extinsă la toate contractele de transport, precum și la alte contracte, cum sunt: contractul de hotelărie, contractele de vizionare de spectacole, contractul de organizare de jocuri sportive, contractul de urcare cu telescaunul sau telefericul etc. De asemenea, în prezent, există obligații de securitate prevăzute imperativ de lege în
sarcina unor persoane, cum sunt: obligația angajatorului de a asigura securitatea și sănătatea salariaților; obligația de securitate prevăzută de legislația privind protecția consumatorilor.

Raportând obligațiile de securitate la clasificarea obligațiilor în obligații de rezultat și obligații de mijloace, în doctrină și jurisprudență, în general, s-a spus că sunt obligații de
rezultat indiferent de natura lor contractuală sau extracontractuală. În ceea ce privește
obligațiile de securitate prevăzute expres de lege se pare că în majoritatea lor sunt cu adevărat obligații de rezultat.

În schimb, dacă ne raportăm la obligațiile de securitate născute din unele contracte,
altele decât contractul de transport, s-a apreciat că am fi în prezența unor obligații de mijloace; este vorba de acele contracte care generează obligații de securitate, în care inițiativa victimei, libertatea ei de acțiune ori participarea sa activă la executarea contractului de către debitor sunt destul de mari pentru a considera că ar fi inoportun și inechitabil să i se atribuie creditorului beneficiul garanției pe care îl conferă o obligație de rezultat. În acest sens, exemplificăm cu următoarele situații: creditorul este victima unui accident care s-a produs într-un restaurant,
într-un hotel, într-o colonie de vacanță, într-un magazin în care se află la cumpărături, pe pista de patinoar, într-o sală sau pe un teren de sport, într-o sală de spectacole etc. Fiind vorba de obligații de mijloace, debitorul poate fi obligat să răspundă numai dacă victima dovedește că accidentul se datorează vinovăției sale. Asistăm astfel la ceea ce s-a spus a fi „un recul al
obligațiilor de securitate de rezultat”, dacă izvorăsc dintr-un alt contract decât contractul de transport. În concluzie, obligațiile contractuale de securitate sunt de mijloace sau de rezultat în funcție de faptul dacă participarea victimei se află sau nu printre circumstanțele evenimentului care a avut ca urmare vătămarea sănătății și integrității corporale.

Obligații în natură și obligații pecuniare

Este una dintre cele mai importante clasificări ale obligațiilor după obiectul lor și a fost propusă în doctrina franceză sub influența conjuncturilor economice caracterizate prin fluctuații monetare grave apărute în cursul secolului trecut.

Obligațiile în natură sunt acele raporturi juridice obligaționale care au ca obiect orice prestație pozitivă sau negativă, cu excepția prestației de a plăti o sumă de bani. Ele se prezintă într-o mare varietate, cum sunt: obligația de predare a unui bun cert; obligația de predare de bunuri generice, altele decât sume de bani; obligația care are ca obiect prestarea unui serviciu; obligația care are ca obiect o abținere de la o conduită pozitivă (nonfacere).

Obligațiile pecuniare sau monetare sunt acele raporturi juridice obligaționale care au întotdeauna ca obiect prestația de a plăti sau remite o sumă de bani creditorului sau reprezentantului său, cum sunt: obligația de a restitui suma împrumutată sau aflată în depozit, obligația de a plăti despăgubirile datorate pentru repararea unui prejudiciu, obligația de a plăti redevențe etc.

Spre deosebire de alte bunuri generice, banii prezintă particularitatea că nu au valoare intrinsecă; însușirea lor de a fi bunuri este dată de lege și nu de natura lor materială.

Între cele două categorii de raporturi de obligații există deosebiri importante sub aspectul regimului lor juridic . Astfel, obligațiilor pecuniare li se aplică anumite reguli sau norme speciale. Aceste reguli sunt prevăzute în art. 1488-1489, art. 1535 C. civ., la care se adaugă textele referitoare la toate obligațiile de restituire prin echivalent bănesc, indiferent că sunt contractuale sau extracontractuale.

Dintre deosebirile existente între aceste categorii de obligații se impun a fi evidențiate:

obligațiile pecuniare sunt întotdeauna și fară excepții obligații de rezultat; obligațiile în natură pot fi de rezultat sau de mijloace;

în cazul obligațiilor pecuniare, dacă debitorul întârzie să facă plata, răspunderea sa se angajează fară ca creditorul să fie ținut a face dovada vinovăției debitorului și a întinderii prejudiciului suferit. întinderea daunelor-interese moratorii, in lipsă de clauză penală, este stabilită de lege, fiind, de regulă, egală cu dobânda legală.

De asemenea, știut fiind că bunurile de gen nu pier, în caz de forță majoră, obligația debitorului nu încetează fortuit, fiind doar suspendată executarea ei. Dimpotrivă, în ipoteza obligațiilor în natură, dacă debitorul întârzie în executarea prestației datorate, angajarea răspunderii sale civile este condiționată de dovada existenței și întinderii prejudiciului, iar dacă este vorba de obligații de mijloace, creditorul este ținut să probeze și culpa sau vinovăția debitorului; dacă nu există clauză penală, întinderea daunelor-interese moratorii se stabilește de instanța de judecată, nefiind evaluate de lege. Și mai mult, dacă debitorul dovedește că prestația datorată nu poate fi executată din cauză de forță majoră, obligația sa încetează fortuit, cu excepția obligațiilor care au ca obiect predarea de bunuri generice;

obligațiile pecuniare pot fi executate întotdeauna în natură dacă debitorul este solvabil; neexecutarea plății de către debitor nu poate avea drept consecință obligarea lui la plata de daune-interese compensatorii, care sunt tot sume de bani; executarea obligației
pecuniare poate însă fi cumulată cu obligarea debitorului, în caz de întârziere, la
daune-interese moratorii.

În schimb, obligațiile în natură, în unele situații, nu sunt executate de către debitor sau nu pot fi executate în natura lor specifică; de aceea, executarea va fi înlocuită cu plata de
despăgubiri, care poartă denumirea de daune-interese compensatorii; daunele-interese
compensatorii se pot cumula cu plata de daune-interese moratorii;

obligațiile pecuniare cu executare succesivă sau afectate de un termen suspensiv pentru plata lor sunt influențate de fluctuațiile monetare grave, care pot să apară în anumite
perioade de instabilitate economică și financiară; din această cauză, după momentul nașterii raportului obligațional, poate interveni un dezechilibru evident și grav între prestațiile părților, încât una dintre ele suferă sau este pe cale de a suferi o pagubă mare și imprevizibilă. Dimpotrivă, de regulă, obligațiile de natură sunt insensibile la asemenea fenomene, creditorul nefiind expus să piardă din cauza riscului unei deprecieri monetare.

Prejudiciul suferit de creditorul dintr-o obligație pecuniară ca urmare a disproporției de valoare dintre prestația sa și prestația datorată de debitor, apărută după nașterea raportului obligațional din cauza fluctuațiilor monetare, se numește impreviziune. Problema reechilibrării valorii prestațiilor, pentru caz de impreviziune, este reglementată în art. 1271 C. civ. și, în primul rând, este o sarcină a pârtilor acelui raport obligațional; în caz contrar, la solicitarea părții prejudiciate sau pe cale de a fi prejudiciată, această operație este în competența
instanțelor de judecată, care pot dispune adaptarea sau încetarea contractului.

Datoriile de valoare și specificul obiectului acestora

Datoriile de valoare sunt acele raporturi de obligații care au ca obiect o valoare
exprimată într-o sumă de bani pe care debitorul o datorează creditorului, sumă care este supusă modificării sau recalculării în acele situații în care, la momentul plății, nu mai reprezintă acea valoare din cauza fluctuațiilor monetare.

Conceptul sau categoria „datorii de valoare” a fost elaborată de doctrina juridică
germană și, apoi, preluată și chiar dezvoltată de doctrina franceză, cu scopul declarat ca
aceste obligații să fie la adăpost de consecințele deprecierilor monetare care intervin până la plata datoriei, deprecieri care au drept cauză conjunctura economică.

De pildă, creanța în repararea unui prejudiciu se naște în momentul producerii acelui prejudiciu, dar este evaluată la data pronunțării hotărârii judecătorești; așadar, obligația
persoanei răspunzătoare are ca obiect valoarea prejudiciului și nicidecum o sumă de bani; suma de bani are doar rolul de a exprima valoarea acelui prejudiciu la momentul când trebuie reparat, valoare care este anterioară expresiei sale bănești.

Exemplul oferit permite să înțelegem datoria de valoare și mecanismul său. Creanța victimei are ca obiect valoarea prejudiciului. Banii nu intervin pentru a evalua prestația
constând în repararea prejudiciului în momentul nașterii raportului obligațional; ei au rolul
exclusiv de a plăti datoria.

Așadar, în interiorul datoriilor de valoare, banii nu constituie obiectul obligației; ei au un rol secundar, dar important, acela de instrument de plată.

Cuantumul primar, inițial al acestei obligații este dat de valoare, iar suma de bani nu face altceva decât să o lichideze, să o stingă. Din acest motiv, cuantumul monetar al obligației nu este și nu trebuie considerat ca măsură absolută și indiscutabilă a acesteia, „întinderea
obligației fiind dată de fapt de o valoare pe care suma de bani nu face decât să o actualizeze.

Indiferent că are origine contractuală sau extracontractuală, datoria de valoare este
întotdeauna o obligație de rezultat. Debitorul este îndatorat să procure creditorului un anumit rezultat, indiferent care va fi prețul în bani al acelui rezultat. În alți termeni, datoria de valoare are ca finalitate menținerea în stare de echivalență a valorii prestației datorate, indiferent de fluctuațiile, în creștere sau în scădere, a banilor. Astfel, întinderea datoriei poate fi evaluată în orice moment, moneda fiind doar o obiectivare a acesteia în scopul stingerii prin plată.

Doctrina și jurisprudență germană au inclus în această categorie de obligații: obligația de reparare a unui prejudiciu, obligația de restituire în care se aplică principiul repunerii părților în situația anterioară (rezoluțiunea contractului, nulitatea actului juridic etc.), obligația de restituire născută din îmbogățirea fară justă cauză.

Clasificarea obligațiilor după sancțiunea lor în obnligații perfecte și obligații naturale

Majoritatea raporturilor de obligații sunt obligații perfecte. Ele se definesc prin aceea că subiectul activ, creditorul are la dispoziție mijloacele juridice ofensive, la care poate recurge împotriva debitorului, pentru a obține realizarea dreptului său de creanță, în cazul în care debitorul nu execută voluntar prestația sau prestațiile datorate.

Ele sunt: punerea debitorului în întârziere, acțiunea în justiție, sistemul daunelor cominatorii, amenzile cominatorii, daunele-interese moratorii și executarea silită. Obligațiile perfecte se mai numesc și obligații înzestrate cu acțiune în justiție. Aceasta pentru motivul că acțiunea injustiție este cel mai important și eficace mijloc juridic ofensiv care însoțește toate obligațiile perfecte, indiferent de originea și regimul lor juridic, și la care creditorul poate recurge atunci când debitorul refuză să facă plata.

Obligațiile naturale – sunt acele raporturi juridice de obligații a căror sancțiune constă într-un mijloc juridic defensiv, adică în posibilitatea creditorului de a refuza restituirea prestației primite de la debitor, care a făcut plata voluntar, invocând faptul că debitorul a executat ceea ce în realitate datora, fară să poată fi constrâns în acest sens prin forța coercitivă a statului.

Dacă le definim prin ceea ce nu sunt. obligațiile naturale se identifică cu raporturile obligaționale pentru a căror executare creditorul nu are la dispoziție mijloace juridice ofensive. Creditorul este lipsit mai ales de dreptul la acțiunea în justiție pentru a obține condamnarea debitorului la executare. Pe cale de consecință, el nu are nici dreptul de a cere executarea silită asupra bunurilor debitorului și nu are nici celelalte mijloace ofensive împotriva lui. Este motivul pentru care se mai numesc și obligații „neînzestrate cu acțiune injustiție”

Deși creditorul nu are niciun mijloc juridic ofensiv la care ar putea recurge, obligațiile naturale produc totuși efecte juridice. Astfel, în ipoteza în care debitorul execută voluntar prestația datorată, plata este valabilă, definitivă și ireversibilă; el nu poate cere și obține restituirea prestației, deoarece a plătit ce datora. De aceea, se spune că ele ocupă o zonă intermediară între obligațiile morale, lipsite de orice efect juridic, și obligațiile civile perfecte, care sunt pe deplin viabile și eficace”. Obligațiile naturale pot fi subclasificate în: obligații civile imperfecte și obligații naturale „datorii de conștiință’”:

Obligațiile civile imperfecte sunt acele obligații naturale care nu s-au putut naște sau, după caz, nu au putut „supraviețui” ca obligații civile perfecte, din cauza unui obstacol juridic, prezent la momentul nașterii sau, după caz, pe durata ființei lor; ele se împart în obligații avortate și obligații degenerate.

Obligațiile avortate sunt acele obligații care, datorită unui obstacol juridic, s-au născut în viața juridică fără vitalitate, adică lipsite de dreptul creditorului de a accede la mijloace juridice ofensive pentru a obține ceea ce i se datorează pe cale de constrângere. Astfel sunt: obligația contractuală asumată de un minor în apropierea vârstei de majorat; obligația contractuală a unei persoane pusă sub interdicție și aflată sub tutelă, care și-a dat consimțământul într-un moment de luciditate; obligația moștenitorului de a executa un legat verbal sau stipulat de către autorul său într-un testament nevalabil datorită unui viciu de formă; obligația contractuală rezultată dintr-un contract lovit de nulitate relativă pentru un viciu de consimțământ care între timp a încetat, situație în care plata făcută ulterior de către debitor în cunoștință de cauză ar putea să nu dea dreptul de a obține restituirea ei etc.

Obligațiile degenerate sunt obligațiile care s-au născut perfecte, pe deplin viabile, numai că ulterior și-au pierdut eficacitatea sau vitalitatea, adică dreptul la acțiune în justiție, precum și celelalte mijloace juridice ofensive care le însoțeau ca efect al prescripției extinctive sau ca urmare a unei hotărâri judecătorești intrată în puterea luciului judecat”. Dacă debitorul execută voluntar prestația care face obiectul unei asemenea obligații, el nu are dreptul de a obține restituirea a ceea ce a plătit. Aceste obligații naturale sunt consecutive unor obligații perfected ele continuă să existe, dar sunt lipsite de vitalitate în viața juridică.

Obligațiile naturale – datorii de conștiință sunt obligațiile care își au originea și suportul în resursele spirituale și morale ale ființei umane.

Fac parte din această categorie: obligația naturală a celui care a primit o donație de a asigura donatorului locuință în propria sa casă, dintr-un sentiment de recunoștință, donatorul fiind în nevoie; obligația de întreținere în sarcina unei persoane față de un copil natural și nerecunoscut; obligația de a repara un prejudiciu cauzat altuia, deși condițiile de angajare a răspunderii civile nu sunt întrunite, dintr-un sentiment de corectitudine; obligația unui amant de a acorda subsidii amantei sale; obligația unei persoane de a presta întreținere unui copil după ce i s-a admis acțiunea în tăgada paternității etc.

Așa cum am arătat, deși sunt lipsite de vitalitatea obligațiilor civile perfecte, obligațiile naturale produc efecte juridice:

dacă debitorul execută voluntar prestația care face obiectul obligației naturale, el face o plată valabilă și ireversibilă. Temeiul legal al acestui efect este prevederea art. 1471 C. civ., care dispune: „Restituirea nu este admisă în privința obligațiilor naturale care au fost executate de bunăvoie”. Această dispoziție este o reproducere aproape fidelă a textului art. 1092 alin. (2) din vechiul Cod civil. în același timp, în ceea ce privește obligațiile degenerate prin prescripție extinctivă, art. 2506 alin. (3) C. civ. prevede: „Cel care a executat de bunăvoie obligația după ce termenul de prescripție s-a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestației, chiar dacă nu știa că termenul prescripției era împlinit”.

Executarea de bunăvoie de către debitor a prestației are semnificația și valoarea unei ratificări tacite a obligației. Este ceea ce explică faptul că debitorului i se refuză dreptul de a pretinde și obține restituirea, el făcând o plată datorată și valabilă;

unele obligații naturale pot fi confirmate expres, prin voința unilaterală a debitorului, cu efectul transformării lor în obligații civile perfecte. Este cazul unor obligații avortate, cum sunt: obligațiile născute din acte juridice civile anulabile pentru un viciu de consimțământ care, între timp, a încetat (violența); obligațiile născute din acte juridice încheiate de un minor, care între timp a devenit major.

Mai reținem că în conformitate cu prevederile art. 2507-2511 C. civ., confirmarea
obligațiilor naturale degenerate poate avea loc și prin renunțarea la prescripția împlinită. Renunțarea la prescripție este expresă sau tacită. Renunțarea tacită trebuie să fie neîndoielnică și poate rezulta numai din manifestări neechivoce; așa de pildă, constituirea de garanții de către debitor în folosul titularului drepmlui a cănii acțiune este prescrisă produce efectele renunțării tacite la prescripție [art. 2506 alin. (3) C. civ.];

obligațiile naturale pot fi transformate în obligații civile perfecte prin novație.

Novația este o convenție prin care părțile sting o obligație veche și dau naștere simultan la o obligație nouă, care ia locul celei vechi'. Obligația nouă este întotdeauna o obligație
contractuală.

Așadar, transformarea obligației naturale într-una civilă perfectă se poate realiza doar prin convenția părților raportului obligațional originar, încheiată cu intenția expresă de a nova, adică de a se stinge vechea obligație, indiferent de originea și natura ei, și de a da naștere unei noi obligații, de această dată perfectă, care, fiind de natură contractuală, este cu totul diferită de obligația naturală novată;

obligațiile naturale se pot transmite prin cesiune de creanță, cesiune de datorie, iar dacă sunt de origine contractuală și prin cesiune de contract. Indiferent despre care dintre cesiuni este vorba, ființa obligației naturale nu se schimbă și nici situația juridică a debitorului și creditorului. Obligația rămâne mai departe neînzestrată cu acțiune injustiție și toate celelalte mijloace juridice ofensive.

CAPITOLUL II

IZVOARELE OBLIGAȚIILOR CIVILE

Considerații introductive

Raporturile juridice în general sunt definite ca fiind relații sociale reglementate prin normele dreptului pozitiv. Norma juridică precede nașterea și existența raportului juridic.

Prin reglementare juridică, relația socială se convertește în raport juridic. Norma juridică este o regulă de conduită generală, abstractă și cu aplicare repetată; de aceea, se referă la raporturi sociale abstracte și potențiale. Pentru a se trece din sfera raporturilor potențiale la raportul juridic concret, obiectivat, asupra căruia acționează norma de drept, este nevoie de intervenția anumitor fapte care sunt generatoare de efecte juridice. Sunt faptele care constituie ceea ce se numesc izvoarele raporturilor juridice concrete.

În lumea materială și în viața socială se produc mereu o multitudine de fapte. Numai că dintre acestea doar unele au semnificație în spațiul dreptului, adică au calitatea de a produce efecte juridice, cum este nașterea de raporturi juridice.

Pentru aceasta este necesară intervenția unui factor, de cele mai multe ori extern, care să le confere unor fapte umane sau materiale puterea de a genera efecte juridice, adică un rol creator în ordinea de drept.

Acest factor este norma de drept, care selectează din numărul nesfârșit al faptelor pe acelea care au semnificație juridică. Covârșitoarea majoritate a normelor juridice sunt elaborate, adoptate și puse în vigoare de către autoritățile competente ale statului; ele se numesc norme obiective. De asemenea, în spațiul dreptului privat, există și norme juridice private, care sunt creația voinței persoanelor fizice și persoanelor juridice, normele private au menirea de a reglementa interese particulare și relații sociale în cadrul cărora acele interese se pot realiza atunci când intervenția statului este nedorită ori imposibilă.

Fiind de origine subiectivă, norma privată nu poate încălca norma obiectivă sau stabilită de legea statală; conflictul ce ar putea exista între cele două norme „se va soluționa în detrimentul normei private, deoarece sfera intereselor pe care ea le oglindește este mai îngustă decât a normei legale, după cum voința care a generat-o este una particulară, privată, iar nu una generală și instituționalizată”.

Din cele arătate rezultă că mecanismul nașterii raporturilor juridice în general nu operează automat de la un anumit fapt la efectul său. în acest scop, este necesară și acțiunea normei de drept care recunoaște acelui fapt efecte juridice, în cazul nostru nașterea unui raport juridic. Nu este însă mai puțin adevărat că ceea ce duce la nașterea raportului juridic concret este fără îndoială faptul juridic și nicidecum norma de drept. Existența normei juridice este numai o condiție necesară a nașterii și existenței raportului juridic; cauza sau etiologia lui este cu certitudine faptul juridic în sine. Desigur că efectul principal și cel mai frecvent al faptelor juridice constă în nașterea de raporturi juridice concrete; ele însă pot produce și alte efecte, deopotrivă importante, cum sunt: modificarea, transformarea, transmisiunea și stingerea de raporturi juridice.

Doctrina juridică românească, alături de unii autori străini de prestigiu, a adoptat clasificarea generică a izvoarelor obligațiilor în două mari categorii: actele juridice civile și faptele juridice civile în sensul propriu al cuvântului.

Actele juridice civile sunt acorduri de voință sau manifestări unilaterale de voință ale diferitelor persoane făcute cu respectarea sau în executarea legii, cu intenția de a produce efecte juridice, care altfel nu s-ar putea produce. Ele se subclasifică în contracte și acte juridice unilaterale.

Contractul este acordul de voință între două sau mai multe persoane, cu intenția de a da naștere, modifica, transforma, strămuta sau stinge raporturi juridice, efecte care altfel nu s-ar putea produce. Art. 1166 C. civ. cuprinde o definiție legală a contractului, formulată astfel: „Contractul este acordul de voință dintre două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic”.

Actul juridic unilateral de drept civil este manifestarea de voință a unei singure persoane, cu intenția de a produce efecte juridice, adică a da naștere, a modifica ori stinge raporturi juridice civile. Actul juridic unilateral nu era reglementat expres printr-o normă juridică generală în vechiul Cod civil. în schimb, art. 1324 C. civ. îl definește expres: „Este unilateral actul juridic care presupune numai manifestarea de voință a autorului său”.

Actul juridic ca izvor de obligații

Noul Cod civil inovează prin faptul că admite expres posibilitatea actului juridic unilateral de a fi izvor de obligații, aspect controversat sub imperiul Codului civil din 1864.

În plus, art. 1165 C. civ. are meritul de a exprima exact ideea că legea, prin ea însăși, nu generează raporturi juridice obligaționale concrete. Legea oferă unei împrejurări puterea de a produce efecte juridice, dar reglementează doar raporturi juridice abstracte și potențiale, iar pentru a se ajunge la un raport concret este nevoie fie de un fapt juridic stricto sensu, fie de un act juridic.

Faptul juridic ca izvor de obligații (faptul licit, faptul ilicit-răspunderea delictuală

Codul civil din 1864 nu cuprindea o enumerare într-un singur text a izvoarelor raporturilor obligaționale, însă conținea reglementări pentru contract, cvasicontract, delict și cvasidelict.

Raportat la această împărțire tradițională, se poate sesiza din cuprinsul art. 1165 C. civ. că, dacă legiuitorul noului cod lasă neatinsă poziția contractului, în schimb el abandonează noțiunile de „cvasicontract”, „delict” și „cvasidelict”.

Opțiunea este justificată întrucât termenul „cvasicontract”, după cum pe bună dreptate s-a semnalizat în literatura de specialitate, evoca o apropiere de contract (ca acord de voințe).

În realitate, condițiile cerute pentru existența contractului nu erau îndeplinite în acest caz, deoarece raportul obligațional lua naștere independent de faptul dacă părțile au dorit sau nu acest lucru.

Într- adevăr, gestiunea de afaceri, plata nedatorată și îmbogățirea fără justă cauză reprezintă fapte juridice licite ale unei persoane, iar fiecare dintre ele dă expresie a ceea ce se considera drept cvasicontract în vechea legiuire.

Fapta ilicită rămâne un izvor de raporturi obligaționale din moment ce, în principiu, de fiecare dată când se cauzează un prejudiciu unei alte persoane printr-o astfel de faptă, între autorul ei și cel prejudiciat se naște un raport juridic de răspundere delictuală.

Noțiunile de „delict” și „cvasidelict” nu indicau altceva decât tot conduite umane, culpabile și ilicite, prin care se cauza un prejudiciu altei persoane, iar diferența dintre ele era inutilă și nu avea nicio relevanță practică, referindu-se la forma culpei autorului: delictul implica intenția de a cauza victimei un prejudiciu, în timp ce cvasidelictul presupunea doar imprudența sau neglijența, așadar lipsa intenției.

CAPITOLUL III

EXECUTAREA ȘI STINGEREA OBLIGAȚIILOR

3.1. Executarea obligațiilor

3.1.1. Plata

Considerații generale

Titlul V al Cărții a V-a (Despre obligații) este dedicat materiei executării obligațiilor, materia guvernată de principiul executării în natură a obligațiilor.

Executarea în natură a obligațiilor presupune executarea prestației înseși la care s-a obligat debitorul, adică realizarea obiectului avut în vedere de părți, debitorul neputând înlocui acest obiect cu o altă prestație. sau cu despăgubiri bănești, fară consimțământul creditorului.

Executarea în natură (sau executarea directă) poate fi;

de bunăvoie, însemnând executarea voluntară a obligației asumate. Executarea obligației se face de către debitor, ca regulă generală, prin plată;

silită, realizându-se întocmai obligația asumată, însă nu în mod direct sau benevol, ci 3 prin constrângerea debitorului.

În cazul neexecutării sau executării necorespunzătoare ori cu întârziere a obligației de către debitor – din varii motive, cu includerea vinei debitorului și cu excluderea imposibilității fortuite de executare – intervine executarea indirectă a obligațiilor (sau prin echivalent bănesc), presupunând înlocuirea creanței inițiale cu o altă creanță, de despăgubire, care are drept obiect suma de bani corespunzătoare prejudiciului suferit de creditor.

Definiția și natura juridică a plății

Noul Cod civil reglementează plata în alin. (1) al 5 art. 1469 calificând-o drept un mijloc de stingere a obligației prin executarea de bunăvoie a prestației. Plata, ca mijloc de executare voluntară a unei obligații, are două înțelesuri: sticto sensu prin plată se înțelege executarea unei obligații de a da osumă de bani; lato sensu, tehnic juridic, plata semnifică executarea oricărei obligații indiferent de obiectul acesteia. Acest sens larg este reținut spre reglementare în noul Cod civil și este precizat în alin. (2) al art. 1469, cu includerea expresă a sensului restrâns: remiterea unei sume de bani sau, după caz, executarea oricărei alte prestații care constituie obiectul însuși al obligației.

Noul Cod civil nu s-a preocupat de precizarea naturii juridice a plății, subiect controversat în literatura juridică de specialitate. Astfel, majoritatea doctrinei consideră că plata este modul voluntar de executare a obligației, indiferent de obiectul ei, reprezentând o convenție între cel care o execută și cel care o primește, un act juridic animo solvendi.

Există și opinia conform căreia plata reprezintă o succesiune de două acte juridice unilaterale: actul unilateral al debitorului de a efectua plata și, respectiv, actul unilateral al creditorului de acceptare, având rolul de confirmare a efectuării plății în mod corespunzător, convenit inițial de părți. (a se vedeai. Pop, Obligațiile, vol. I, p. 447).

Aceste discuții doctrinareau determinat studierea materiei plății în mod diferențiat: fie „executare directă (în natură) a obligațiilor” fie ca „stingere a obligațiilor prin executare directă”.

Rezultă optica diferită a autorilor de drept civil asupra funcției juridice a plății: conform primei abordări, plata este considerată efectul specific al raportului juridic, conducând la stingerea acestuia prin realizarea obiectului său, în timp ce, conform celei de-a doua abordări, accentul se pune pe efectul extinctiv al plății asupra raportului juridic obligațional, fiind considerată un mijloc de stingere a obligațiilor prin executare directă.

Noul Cod civil deși enumeră plata în art. 1615 alături de celelalte moduri de stingere a obligațiilor, o tratează detaliat în titlul consacrat executării obligațiilor, art. 1469 și urm. C. civ.

Astfel, reglementarea noțiunii are loc în considerarea modului specific de stingere a obligației – prin executarea de bunăvoie a prestației și nu a efectului de stingerere propriu-zisă a obligației.

Prin comparație, vechiul Cod civil nu numai că enumera plata printre modurile de stingere a obligațiilor în art. 1091, dar poziționa respectivul text legal în capitolul intitulat „Despre stingerea obligațiilor”.

Temeiul plății

Articolul 1470 C. civ. reiterează dispozițiile legale ale art. 1092 alin. (1) C.civ., precizând că temeiul plății se află în existența datoriei – debitum privită ca element structural, pasiv, al raportului juridic al obligației și, totodată, ca temei al plății.

În situația în care datoria nu există, suntem în prezența plății nedatorate, conditio indebiti fiind îndeplinită.

Datoria nu există în cazurile în care părțile nu erau adevăratul creditor sau adevăratul debitor (sub rezerva plății făcute cu bună-credință unui creditor aparent, conform art. 1478 C.civ.). Cu inexistența datoriei nu trebuie confundată situația plății de bunăvoie a unei obligații natural.

Obligația civilă este formată dintr-un singur raport juridic obligațional, în temeiul căruia creditorul are dreptul – latura activă a raporalui juridic obligațional – de a-i pretinde debitorului executarea prestației pe care i-o datorează, debitum, debitul sau datoria, latura pasivă a raportului juridic obligațional, sub sancțiunea constrângerii de stat în caz de neexecutare.

Potrivit tezei dualiste asupra obligației, autorii germani au descompus obligația în două elemente: Schuld (datoria, debitum) și Haftung (constrângerea). 1. Termenul Schuld denumește

O datorie juridică ce impune executarea unei prestații, prin plată. Dacă plata este efectuată, dispare noțiunea de Schuld, dacă obligația nu este executată, intervine noțiunea de Haftung.

Termenul Haftung denumește constrângerea care-i permite creditorului, în caz de neexecutare a obligației, să treacă la executarea silită. Această structură a obligației este considerată exagerată în doctrina franceză, fiind mai logic să se distingă trei elemente, și anume: debitul, răspunderea în caz de neexecutare, constrângerea.

Așadar, indiferent de concepția asupra raportului juridic obligațional, datoria este unul din elementele structurale ale acestuia și, în conformitate cu art. 1470 C. civ., reprezintă temeiul plății. Inexistența datoriei schimbă încadrarea juridică a problemei de drept, din materia plății, act juridic civil, în cea a plății nedatorate, fapt juridic civil.

Articolul 1471 C.civ reia dispozițiile art. 1092 alin. (2) C.civ., stipulând că, în cazul executării obligațiiilor naturale, restituirea plății nu este admisă dacă plata a fost efectuată de bunăvoie. Textul legal consacră diferența majoră existentă, în planul executării, între două categorii de obligații, în funcție de sancțiunea juridică: obligațiile civile perfecte și obligațiile naturale sau imperfecte.

Obligații civile perfecte sunt acele obligații care pot fi aduse la îndeplinire în mod silit, prin apel la forța de constrângere a statului, în caz de neexecutare de bunăvoie de către debitor. Reprezintă majoritatea obligațiilor civile și se mai numesc și obligații înzestrate cu acțiune în justiție, deoarece aceasta reprezintă cel mai eficace mod de constrângere a debitorului.

Obligațiile naturale apar ca obligații civile „degradate” și sunt susceptibile numai de executare voluntară de către debitor, lipsind posibilitatea apelării la forța de constrângere a statului pentru executarea lor. Ele se mai numesc obligații civile imperfecte sau neînzestrate cu acțiune în justiție.

Criteriul de distincție al celor două categorii de obligații este dat de prezența sau lipsa sancțiunii juridice, și nu de existența sau inexistența datoriei, ca element structural al raportului juridic obligațional. Plata efectuată în temeiul obligației naturale este supusă restiruirii, nu pentru că nu ar fi existat datoria, ci pentru că debitorul nu a cunoscut că obligația sa nu este perfectă. Obligațiile naturale se subdivid în:

obligații naturale prin esența lor: sunt obligațiile care sunt calificate de lege ca fiind lipsite de dreptul la acțiune în cazul neexecutării lor de bunăvoie;

obligații „avortate”: sunt obligațiile născute fară vitalitate din contracte nevalabile (pentru vicii de consimțământ, lipsa formei autentice, lipsa capacității de exercițiu sau capacitate restrânsă);

obligații „degenerate”: sunt obligațiile care s-au născut valabile, fiind la origine obligații civile perfecte, dar care și-au pierdut eficacitatea ca efect al prescripției extinctive. Aceste din urmă două categorii mai sunt denumite și obligații naturale imperfect.

Obligațiile naturale nu trebuie confundate cu obligațiile morale sau simplele comandamente morale, ele reprezentând obligații civile, care și-au pierdut din forța juridică, dar care prezintă elementul structural pasiv – debitum, debitul, datoria.

Astfel, deși creditorul nu are la îndemână mijloacele juridice coercitive pentru executarea obligației naturale (punerea în întârziere a debitorului, cererea de chemare în judecată, daunele-interese sau executarea silită etc.) totuși, aceasta continuă să producă efecte juridice, în sensul de a putea fi executată de bunăvoie de debitor, prin realizarea unei plăți valabile, conform art. 1471 C. civ., datoria, ca temei al plății, fiind prezentă, potrivit art. 1470 C. civ.

În concepția legii, executarea de bunăvoie a obligațiilor naturale presupune că debitorul a efectuat plata cunoscând faptul că creditorul este lipsit de orice mijloc de constrângere, fiind în prezența unei obligații civile devenite imperfecte sau naturale: de exemplu, debitorul este conștient că îndeplinește o prestație în baza unui contract nul sau că obligația executată este prescrisă. Per a contrario, dacă debitorul a executat plata fară să cunoască faptul nașterii unei obligații naturale avortate, respectiv faptul transformării obligației pefecte în naturală degenerată, el poate, în temeiul art. 1471 C.civ., să solicite restituirea plății.

Obligațiile naturale pot fi transformate în obligații perfecte prin novație, prin acordul de voință al părților contractante. În funcție de originea lor, obligațiile naturale pot fi confirmate prin voința unilaterală a debitorului (de exemplu, obligațiile născute din contracte anulabile pentru vicierea consimțământului sau dintr-un contract de donație nul pentru lipsa formei autentice).

3.1.2. Executarea silită a obligațiilor

Principiul executării în natură (directe) a obligațiilor.

Articolul 1516 alin. (1) C. civ. consacră principiul executării în natură (directe) a obligației, stabilind dreptul creditorului la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației.

Executarea în natură a obligației presupune îndeplinirea prestației la care s-a obligat debitorul, iar nu plata unui echivalent bănesc.

Creditorului îi este recunoscut dreptul fundamental de a cere debitorului său executarea voluntară a obligației consimțite sau, după caz, impuse de lege.

Dacă prestația datorată este executată de bunăvoie, obligația se stinge prin plată.

În virtutea dreptului său de a pretinde executarea integrală și întocmai a prestației, creditorul poate refuza să primească o executare parțială, chiar dacă prestația ar fi divizibilă sau să primească o altă prestație decât cea datorată, chiar dacă valoarea prestației oferite de debitor ar fi egală sau mai mare.

Având și dreptul la îndeplinirea la timp a obligației, creditorul poate refuza executarea anticipată, dacă are un interes legitim ca plata să fie făcută la scadență.

Mijloace juridice de realizare a dreptului creditorului

Dacă debitorul nu își execută, total sau parțial, obligația sau o îndeplinește în mod defectuos ori cu întârziere, art. 1516 alin. (2) C. civ. instituie mai multe mijloace juridice la dispoziția creditorului: executarea silită a obligației; rezoluțiunea sau rezilierea ori reducerea propriei obligații; alte mijloace pentru realizarea dreptului său.

În afara mijloacelor juridice amintite, creditorul poate, după împrejurări, să obțină și daune-interese. Dreptul la executarea prin echivalent a obligației este astfel conservat în toate cazurile, putând fi exercitat doar cu titlu principal ori în mod complementar, atunci când însoțește exercitarea unui alt mijloc de realizare a dreptului creditorului.

Astfel, cu titlu de exemplu, daunele- interese pot fi cumulate cu rezoluțiunea sau rezilierea contractului sau cu dobânda legală în cazul obligațiilor bănești, dacă debitorul nu datorează dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală .

Tot astfel, creditorul poate cere atât executarea în natură a obligației, cât și a daunelor-interese sub forma clauzei penale stipulate pentru neexecutarea obligațiilor la timp sau la locul stabilit.

Articolul 1516 alin. (2) C. civ. nu instituie o ordine de exercitare a mijloacelor juridice de realizare a dreptului creditorului, acesta putând alege, în funcție de circumstanțe, modalitatea legală cea mai adecvată satisfacerii dreptului său.

Cu toate acestea, din interpretarea altor texte ale noului Cod civil, precum art. 1527 alin. (1) și art. 1549 alin. (1), rezultă prioritatea executării silite în natură a obligațiilor față de celelalte mijloace de satisfacere a dreptului creditorului.

Condiții generale de invocare

Pentru a putea recurge la mijloacele amintite, este necesară îndeplinirea a două condiții generale:

neexecutarea obligației să nu aibă justificare legală – în sensul că debitorul nu poate dovedi existența uneia dintre cauzele justificate de neîndeplinire a obligației sale [ordinea executării prestațiilor, excepția de neexecutare a contractului sinalagmatic, imposibilitatea de executare datorată forței majore, cazului fortuit sau unui eveniment asimilat acestora, neexecutarea imputabilă creditorului sau unui terț pentru care debitorul nu este ținut să răspundă – și

debitorul să fie în întârziere

Executarea silită a obligației.

În cazul în care debitorul nu își îndeplinește de bunăvoie obligația, creditorul, în virtutea dreptului său la executarea întocmai a prestației, poate obține executarea silită a obligației.

Ca regulă generală, executarea silită se face în natură, prin obligarea debitorului la executarea obligației în natura sa specifică. Prin excepție, dacă executarea în natură nu (mai) este posibilă ori creditorul nu mai este interesat de o executare în natură, acesta poate obține executarea prin echivalent (indirectă) a obligației.

Rezoluțiunea sau rezilierea contractului.

În materie contractuală, dacă, fără justificare, debitorul nu își îndeplinește obligația, neexecutarea este însemnată, iar creditorul nu cere executarea silită a obligațiilor contractuale, acesta din urmă se poate libera de obligația sa corelativă, obținând rezoluțiunea sau rezilierea contractului. In cazul contractelor cu executare succesivă, creditorul are dreptul la reziliere și în cazul unei neexecutări de mică însemnătate, dar cu caracter repetat.

Dacă neexecutarea este de mică însemnătate, creditorul nu are drept la rezoluțiune, fiind însă îndreptățit să obțină reducerea proporțională a prestației sale dacă, după împrejurări, aceasta este posibilă. Dacă nici reducerea prestațiilor nu este posibilă, creditorul poate obține doar daune-interese, dacă acestea i se cuvin.

Alte mijloace juridice de realizare a dreptului creditorului

Articolul 1516 alin. (2) 13 pct. 3 C. civ. permite creditorului să exercite, în scopul realizării sau protejării dreptului său la executarea obligației, și alte mijloace juridice, precum invocarea excepției de neexecutare a contractului, luarea unor măsuri conservatorii [cum sunt măsurile asigurătorii (sechestrul asigurătoriu, poprirea asigurătorie), asigurarea dovezilor ori exercitarea acțiunii oblice] sau exercitarea acțiunii revocatorii.

Domeniu de aplicare

Amintim că dispozițiile privind executarea obligațiilor (art. 1469- 14 1565 NCC) sunt aplicabile și în materia răspunderii civile delictuale cât privește dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin fapta ilicit.

3.2. Singerea obligațiilor

3.2.1. Moduri de stingere a obligațiilor

Doctrina a semnalat, în mod constant, că unele din categoriile enumerate în cadrul
art. 1091 din vechiul Cod civil nu reprezintă propriu-zis mijloace de stingere a obligațiilor.

Astfel, novația este un mod de transformare a obligației, nulitatea și rezoluțiunea sunt moduri de desființare a raportului juridic obligațional cu efect retroactiv, iar prescripția extinctivă este un mod de stingere a dreptului la acțiune în sens material..

Valorificând opiniile exprimate de doctrină, noul Cod civil prevede în art. 1615 ca moduri de stingere a obligațiilor plata, compensația, confuziunea, remiterea de datorie, imposibilitatea fortuită de executare, cu mențiunea că la acestea se pot adăuga și alte mijloace expres prevăzute de lege.

Se impune, de asemenea, precizarea că, potrivit dispozițiilor art. 118 Legea de punere în aplicare, obligațiile extracontractuale născute înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil sunt supuse modurilor de stingere prevăzute de acesta.

3.2.2. Compensația

Definiție.

Potrivit art. 1616 C. civ., compensația este modul de stingere a obligațiilor care constă în stingerea a două datorii reciproce, până la concurența celei mai mici dintre ele. Compensația presupune două raporturi juridice obligaționale distincte în care aceleași persoane sunt creditor și debitor, una față de cealaltă. Dacă obligațiile sunt egale, se sting în întregime, iar dacă nu sunt de aceeași valoare, se sting până la concurența celei mai mici dintre ele.

Compensația este un mod simplificat de plată a două datorii, având ca efect realizarea în tot sau în parte a creanțelor aparținând părților celor două raporturi juridice. Doctrina a semnalat interesul economic de ordin general pe care îl prezintă compensația „scutește părțile de plăți reciproce și inutile și îngăduie lichidarea datoriilor, fară nicio deplasare de numerar”.

Mai mult, compensația îi oferă creditorului chirografar echivalentul unei garanții.

Cel care poate să se plătească din ceea ce i se datora este astfel plătit ipso facto și cu preferință față de ceilalți creditori. Spre exemplu, A îi datorează 75 lei lui B, 100 lei lui C, 100 lei lui D. Dacă B îi datorează el însuși 100 lei lui A, compensația îi permite să fie plătit cu 75 lei înaintea lui C și D.

De asemenea, în doctrina românească se susține că deoarece compensația constituie o adevărată cauză de preferință pentru ambele părți, ne aflăm în prezența unei excepții de la principiul egalității în drepturi a tuturor creditorilor chirografar, dar și că privilegiul acordat prin compensație unui singur creditor față de ceilalți creditori încetează în cazul falimentului deoarece prin declararea falimentului falitul devine incapabil de a mai face plăți, iar compensația este o adevărată plată.

Efecte

Compensația legală stinge creanțele reciproce întocmai ca și plata, „sau mai bine zis ca o îndoită plată” ; pe măsură ce se sting creanțele se sting toate garanțiile (privilegii, ipoteci, gaj, fideiusiune), precum și accesoriile (clauza penală, pact comisoriu, dobânzi ș.a.) acestora.

Felurile compensației

Vechiul Cod civil a prevăzut expres numai compensația legală (a se vedea art. 1143-1153 C.civ. Jurisprudența și doctrina, de-a lungul timpului, au consacrat și compensația convențională care operează prin acordul de voință al părților, precum și compensația judiciară care este hotărâtă de instanța de judecată competentă.

Compensația legală. Condiții

Alineatul (1) al art. 1617 C. civ. păstrează soluția tradițională a dreptului românesc, potrivit căreia compensația operează de drept, fără a fi necesar acordul de voință al părților sau o hotărâre judecătorească, de îndată ce sunt întrunite următoarele condiții:

datoriile să fie reciproce

Cele două raporturi obligaționale trebuie să existe între aceleași persoane, fiecare având, una față de cealaltă, atât calitatea de debitor, cât și de creditor. Părțile păstrează bunurile ce fac obiectul obligației, dar obțin aceeași satisfacție ca și cum ele și-ar fi efectuat reciproc plățile la care erau ținute prin creanțele reciproce. Nu există datorii reciproce atunci când o persoană acționează în două calități diferite, cum ar fi creditor în nume propriu și debitor în calitate de reprezentant al unei terțe persoane sau invers, debitor în nume propriu și creditor în calitate de reprezentant;

De asemenea, raporturile obligaționale trebuie să existe simultan, la momentul invocării compensației legale. Astfel, după cum se arată în doctrină, debitorul dintr-un raport de obligații nu poate să invoce compensația între o creanță a sa față de creditorul său originar, după ce acesta a fost înlocuit de un terț prin efectul subrogației în drepturile creditorului prin plata creanței.

datoriile să fie certe

Creanța certă este aceea a cărei existență rezultă din însuși actul de creanță sau și din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de acesta.

Doctrina consideră că orice creanță este certă atunci când existența sa este sigură și litigioasă, atunci când debitorul contestă existența acesteia;

datoriile să fie lichide

Creanța este lichidă atunci când câtimea ei este determinată prin însuși actul de creanță sau când este determinabilă cu ajutorul actului de creanță sau și a altor acte neautentice, fie emanând de la debitor, fie recunoscute de acesta, fie opozabile lui în baza unei dispoziții legale sau a stipulațiilor conținute în actul de creanță.

Noul Cod de procedură civilă prevede la art. 653 alin. (3) că o creanță este lichidă atunci când obiectul ei este determinat sau când titlul executoriu conține elementele care permit stabilirea lui. Astfel, nu este lichidă o creanță condiționată, întrucât existența sa este incertă, și nici o datorie a cărei întindere trebuie să fie stabilită în instanță de către judecător;

datoriile să fie exigibile, adică să fie ajunse la scadență.

Potrivit Noului Cod de procedură civilă o creanță este exigibilă dacă obligația debitorului este ajunsă la scadență sau acesta este decăzut din beneficiul termenului de plată (a se vedea și dispozițiile art. 665 NCPC, potrivit cărora debitorul care beneficiază de un termen de plată va fi decăzut, la cererea creditorului, din beneficiul acestui termen, în următoarele situații: debitorul se sustrage de la îndeplinirea obligațiilor care îi revin potrivit legii în scopul realizării executării silite; debitorul risipește averea sa; debitorul este în stare de insolvabilitate îndeobște cunoscută sau, dacă prin fapta sa, săvârșită cu intenție sau dintr-o culpă gravă, a micșorat garanțiile date creditorului său ori nu le-a dat pe cele promise sau, după caz, încuviințate; alți creditori fac executări asupra averii lui.

Absența exigibilității poate fi invocată numai dacă ea rezultă dintr-un termen legal sau convențional suspensiv de executare, stabilit în favoarea debitorului; astfel debitorul nu poate fi obligat să plătească înainte de termen, compensația fiind tot o plată, deoarece ar echivala cu decăderea din beneficiul termenului.

De asemenea, doctrina semnalează faptul că nu pot fi compensate, nefiind exigibile, obligațiile naturale și obligațiile contractuale sub condiție suspensivă.

e) datoriile să aibă ca obiect o sumă de bani (care este esențialmente fungibilă) sau o 8 cantitate de bunuri fungibile de aceeași natură, adică fungibile prin natura lor, dar și fungibile între ele, ceea ce exclude compensația pentru obligații de a face, de a nu face și pentru multe dintre obligațiile de a da (a se vedea Ph. Malaurie ș.a., Obligațiile, p. 700). Obligațiile reciproce care au ca obiect bunuri ce nu pot fi înlocuite unele cu altele nu pot fi stinse pe calea compensației legale, creditorul neputând fi obligat să primească decât ceea ce i se datorează. Compensația legală operează de cele mai multe ori în cazul obligațiilor pecuniare reciproce (a se vedeai. Pop, Obligațiile, vol. I, p. 519).

Compensația judiciară, recunoscută de doctrină și consacrată de jurisprudență este reglementată la alin. (2) al art. 1617 C. civ.

Doctrina definește compensația judiciară ca fiind „aceea pe care o face justiția, sesizată de o reclamație și de o cerere reconvențională”. Astfel, compensația judiciară operează atunci când creditorul îl cheamă în instanță pe debitor, iar acesta formulează o cerere reconvențională; dacă cele două acțiuni sunt întemeiate și fiecare debitor este în același timp și creditor al celeilalte, instanța va dispune compensația obligațiilor reciproce.

Tot astfel, dacă nu simt îndeplinite condițiile pentru a opera compensația legală, cum ar fi faptul că una dintre creanțe nu este lichidă sau fungibilă cu cealaltă, „creditorul interesat poate cere instanței să determine lichiditatea creanței cu scopul de a opune compensați..

După împlinirea termenului de prescripție, compensația nu mai poate fi opusă.

Spre deosebire de compensația legală, compensația judiciară produce efecte din momentul rămânerii definitive a hotărârii prin care a fost dispusă.

De asemenea, deși compensația operează de drept, în caz de litigiu, pârâtul va trebui să o invoce în fața instanței, compensația nefiind o chestiune de ordine publică ; operând de drept, nu este la latitudinea părților să accepte ori nu producerea efectelor pe care compensația le presupune.

3.2.3. Confuziunea

Noul Cod civil definește confuziunea, în art. 1624 alin. (1), drept mijloc de stingere a obligațiilor care constă în întrunirea în aceeași persoană, în cadrul aceluiași raport juridic, a calității de creditor și debitor.

În doctrină s-a exprimat și opinia că, prin întrunirea în aceeași persoană a calităților incompatibile de debitor și creditor, confuziunea poate fi analizată și ca o imposibilitate de executare a obligației, precum și că prin confuziune nu se efectuează nicio prestație proprie sau fictivă; creditorul este pus într-o astfel de situație, încât nu mai poate cere executarea obligației; creanța este paralizată.

Confuziunea se aplică tuturor obligațiilor indiferent de izvorul lor lor (contractual sau extracontractual).

Potrivit doctrinei, „ipoteza didactică” pentru confuziune este cazul moștenitorului care este debitor și prin moștenire devine și creditor al datoriei pe care o avea față de succesiune.

Un alt exemplu de confuziune este retractul litigios. Astfel, într-o speță s-a reținut că operează o „confuziune de calități care are ca scop stingerea obligațiilor prin întrunire calităților incompatibile de recurent și intimat, iar din punct de vedere juridic prin acest procedeu se ajunge în sfera retractului litigios”).

Confuziunea poate să apară și între persoane juridice care se reorganizează prin absorbția unei persoane juridice de către o altă persoană juridică – fuziune prin absorbție; raportul de obligații existent între cele două persoane juridice reorganizate prin fuziune se va stinge deoarece persoana juridică rezultată a devenit în acel raport juridic atât debitor, cât și creditor.

Confuziunea stinge raportul juridic obligațional cu toate garanțiile și accesoriile sale.

Cazuri în care nu operează confuziunea

În doctrină s-a menționat că „prin crearea de separare de patrimonii” confuziunea este împiedicată. Noul Cod civil consacră expres, la art. 31 alin. (2), posibilitatea divizării patrimoniului, inclusiv patrimoniul de afectațiune. Patrimoniile de afectațiune sunt, potrivit
art. 31 alin. (3), masele patrimoniale fiduciare, cele afectate exercitării unei profesii autorizate, precum și patrimonii determinate potrivit legii.

În cazul în care în patrimoniul aceleiași persoane există o asemenea diviziune sau afectațiune, iar creanța și datoria se găsesc în mase de bunuri diferite, potrivit alin. (2) al art. 1624 NCC compensația nu operează.

La alin. (1) al art. 1625 Noul Cod civil prevede o situație particulară: întrunirea în aceeași persoană, în cadrul aceluiași raport juridic, a calității de creditor ipotecar și proprietar.

În acest caz, prin confuziune se stinge dreptul real accesoriu de ipotecă.

Soluția legislativă este preluată din Codul civil Quebec; cu privire la art. 1686, în Codul civil al provinciei Quebec adnotat se menționează că, în cazul în care o ipotecă se stinge prin confuziune, obligațiile garantate de aceasta nu sunt în mod necesar stinse prin confuziune deoarece este necesar să se reunească în aceeași persoană calitățile de creditor și debitor ai unei datorii.

În doctrina românească este prezentat un exemplu de stingere a ipotecii prin confuziunea calității de creditor ipotecar cu cea de proprietar al bunului – cazul cumpărătorului unui imobil ipotecat care folosește suma de bani ce exprimă prețul acelui imobil pentru a-1 plăti pe un creditor ipotecar al vânzătorului; astfel, cumpărătorul se subrogă în dreptul creditorului ipotecar pe care l-a plătit dobândind dreptul de ipotecă asupra propriului bun, iar confuziunea operează între calitatea de debitor și creditor în ce privește acțiunea ipotecară.

Prin încetarea cauzei care a provocat confuziunea, respectiv întrunirea în aceeași persoană a calității de creditor ipotecar și proprietar, confuziunea încetează, iar ipoteca renaște. Astfel, la alin. (2) al art. 1625, Noul Cod civil prevede că în situația în care creditorul este evins din orice cauză independentă de el, ipoteca reînvie

3.2.4. Remiterea pe datorie

Remiterea de datorie ca mijloc de stingere a obligațiilor care nu are ca efect 1 realizarea directă sau indirectă a drepturilor creditorului, reglementată la art. 1138-1142 C.civ., este prevăzută și de Noul Cod civil.

Potrivit alin. (1) al art. 1629 C. civ., remiterea de datorie este un act juridic de renunțare a creditorului la valorificarea creanței pe care o are împotriva debitorului.

În doctrină s-a arătat că deși remiterea de datorie semnifică renunțarea la un drept, ea nu este un act juridic unilateral, ci un contract, ce presupune și consimțământul debitorului.

După cum creditorul îl liberează pe debitor de întreaga datorie sau numai de o parte a acesteia, remiterea de datorie poate fi totală sau parțială. Potrivit alin. (2) al art. 1629 C. civ., se consideră că remiterea de datorie este totală, în lipsă de stipulație contrară.

Deoarece remiterea de datorie este convențională, consimțământul clar și neviciat al creditorului care renunță în tot sau în parte la creanța sa, dar și consimțământul cu valoare de acceptare al debitorului sunt sine qua non.

Voința părților de a realiza remiterea de datorie poate fi expresă sau tacită.

Astfel, voința tacită a creditorului poate rezulta din remiterea voluntară a titlului constatator al creanței debitorului sau din distrugerea voluntară de către creditor a titlului constatator al creanței sale. În ceea ce-1 privește pe debitor, acceptarea acestuia este tacită atunci când, în deplină cunoștință de cauză cu privire la oferta creditorului de a-1 libera de datorie, nu a făcut nicio opoziție.

După cum se consemnează în doctrină , iertarea de datorie este, în principiu, un act cu titlu gratuit dar în ultima vreme s-a conturat o nouă orientare, potrivit căreia remiterea de datorie poate fi și un act cu titlu oneros.

În acest sens, Noul Cod civil, valorificând doctrina, prevede expres la alin. (2) al art. 1630 că remiterea de datorie poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.

Remiterea de datorie, ca act juridic cu titlu gratuit, dacă se realizează prin acte între vii, constituie o donație indirectă și este supusă regulilor specifice acesteia (revocare, raport, reducțiune), cu excepția regulilor de formă ale donației.

Dacă se face prin testament, remiterea de datorie trebuie să îndeplinească condițiile de formă ale testamentului, validitatea ei depinzând de aceea a testamentului prin care a fost făcută.

În cazul în care creditorul face o remitere de datorie (parțială, de obicei), renunțând la o parte din ceea ce i se datorează pentru a se asigura că i se va plăti de către debitor cealaltă parte, remiterea de datorie ar putea fi un element al unei convenții mai complexe – dare în plată, novație, tranzacție sau o altă convenție nenumită. În acest caz, prin remiterea de datorie cu titlu oneros creditorul este nevoit să accepte o prestație diferită de cea inițială și de o valoare mai mica.

3.2.5. Imposibilitatea fortuită de executare

Potrivit regulii de drept „nimeni nu poate fi obligat la ceva imposibil” –
ad impossibilium, nulla obligatio, o obligație se naște în mod valabil dacă este susceptibilă de executare.

Cu toate acestea, pe durata existenței unui raport obligațional, o obligație născută valabil poate deveni imposibil de executat, din cauze obiective care exclud culpa debitorului și a creditorului și conduc la stingerea obligației pentru viitor.

Noțiune

Imposibilitatea fortuită de executare este mijlocul de stingere a obligațiilor care nu are ca efect realizarea directă sau indirectă a drepturilor creditorului, ce face obiectul art. 1634 NCC.

Cauzele care pot determina ca o obligație născută valabil să devină imposibil de executat, prevăzute la alin. (1) al art. 1634 C. civ. sunt: forța majoră [orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil), cazul fortuit [eveniment care nu poate fi prevăzut și nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs), ori alte evenimente asimilate acestora.

Condiții

Debitorul este liberat prin intervenția uneia din cauzele prevăzute la alin. (1) al 3 art. 1634 C. civ. dacă nu este în culpă (a se vedea comentariul de la art. 16 NCC) și nu a fost pus în întârziere de a executa obligația.

Efectele forței majore, ale cazului fortuit ori ale altor evenimente asimilate acestora.

Efectele survenirii cauzelor prevăzute la alin. (1) al art. 1634 C. civ. sunt: imposibilitatea executării obligației, liberarea debitorului de datorie și exonerarea acestuia de răspundere pentru consecințele neexecutării; debitorul suportă doar propriul prejudiciu determinat de stingerea atât a propriilor obligații, cât și a obligațiilor celeilalte părți față de el, deci suportă riscul încetării contractului, nu și repararea prejudiciului cauzat creditorului.

Caz special – liberarea debitorului pus în întârziere

Punerea în întârziere a debitorului pentru executarea obligației sale face să se prezume culpa acestuia și să se nască obligația de a-1 despăgubi pe creditor. Alin. (2) al art. 1634 C. civ. prevede un caz special – liberarea debitorului pus în întârziere dacă acesta face dovada (în instanță) că din cauza evenimentului fortuit creditorul nu ar fi putut să beneficieze de executarea obligației. Spre exemplu, obligația se stinge cu toată punerea în întârziere în cazul în care lucrul ar fi pierit și la creditor, dacă i s-ar fi predat la timp.

Doctrina apreciază că soluția este întemeiată pe ideea de echitate.

Teza finală a alin. (2) al art. 1634 C. civ. păstrează soluția consacrată de vechiul Cod civil 6 la alin. (2) al art. 1156 în sensul că obligația debitorului nu se stinge în cazul în care acesta a luat asupra lui riscul producerii forței majore, a cazului fortuit ori a altor evenimente asimilate acestora.

Imposibilitatea temporară de executare

Potrivit concepției noului Cod civil, inspirată din Principiile dreptului european al contractelor (art. 8.108) și Principiile Unidroit (art. 7.1.7), în situația în care una din cauzele prevăzute la alin. (1) art. 1634 C. civ. provoacă o imposibilitate temporară de executare, debitorul poate beneficia de un termen suplimentar pentru executare. Acest termen se determină ținând seama, în fiecare caz în parte, de durata și urmările evenimentului care a provocat imposibilitatea de executare.

Spre exemplu, A încheie un contract, cu termen 31 octombrie, privind montarea unui gazoduct ce traversează țara X, ale cărei condiții climatice fac imposibilă activitatea între 1 noiembrie și 31 martie. Din cauza unui război civil în țara învecinată, începerea lucrărilor este întârziată cu o lună. Fiind imposibilă reluarea lucrărilor înainte de primăvara următoare, A poate avea dreptul la un termen suplimentar de 5 luni deși întârzierea este decât de o lună.

Când termenul de executare stabilit printr-un contract este esențial, contractul poate 8 înceta.

Dovada imposibilității de executare

Potrivit dispozițiilor alin. (4) al art. 1634 C. civ., cauza străină (forța majoră, cazul fortuit ori alt eveniment asimilat acestora) care a determinat imposibilitatea executării obligației este necesar să fie dovedită de debitor.

Cauza străină fiind o chestiune de fapt, dovada acestei se poate face cu orice mijloc de probă, inclusiv cu martori și prin prezumții.

CAPITOLUL IV

PRACTICĂ JUDICIARĂ

  Prin Sentința civilă nr. 4753 din data de 8.10.2014 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a Civilă, în Dosarul nr. 10097/3/2014, rămasă definitivă prin neapelare, debitorii PRG, PM, PD, BG și PI au fost obligați să plătească către intimatei S.C. P S.R.L., suma de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. 

La data de 14.09.2015, creditoarea, reprezentată de avocat FG, a formulat împotriva debitorilor cerere de executare a titlului executoriu reprezentat de Sentința civilă nr. 4753 din data de 8.10.2014 pronunțată de Tribunalul București. 

Prin Încheierea din data de 15.09.2015 emisă de către executorul judecătoresc D.  a fost admisă cererea creditoarei și a fost încuviințată executarea silită în dosarul de executare nr. 305/2015, în baza titlului executoriu  menționat. 

Prin Încheierea de stabilire cheltuieli din data de 16.11.2015, executorul judecătoresc a stabilit suma de 2.434 lei, reprezentând cheltuieli de executare silită, aceasta fiind formată din: cheltuieli necesare desfășurării executării silite în cuantum de 248 lei, onorariul executorului judecătoresc în cuantum de 186 lei și onorariu avocat în cuantum de 2.000 lei. 
Prin Somația de plată nr. 305 din data de 16.11.2015, executorul judecătoresc a pus în vedere contestatorilor ca, în termen de o zi de la comunicare, să achite debitul în cuantum de 3.934 lei (1.500 lei + 2.434 lei cheltuieli de executare). La aceeași dată, executorul judecătoresc a emis adrese de înființare a popririi asupra conturilor debitorilor deschise la terții popriți…, până la concurența sumei totale de 3.934 lei, somația și înștiințată despre această măsură fiind comunicate contestatorilor, conform procesului-verbal de înmânare din data de 23.11.2015. 

Prin recipisa de consemnare nr. BREL 00001 928 590 din data de 8.12.2015, suma de 157,22 lei a fost consemnată la dispoziția executorului judecătoresc, acesta dispunând eliberarea către creditoare. 

Ulterior începerii executării silite, prin Decizia civilă nr. 1965 R din 12.11.2015 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă, în Dosarul nr. 23117/3/2015, intimata S.C. P. S.R.L. a fost obligată să le plătească contestatorilor PRG, PM și BG cheltuieli de judecată în cuantum de 1.000 lei. 

Aceasta fiind situația de fapt, instanța reține că, potrivit art. 712 alin. 1 Cod procedură civilă (republicat), împotriva executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare. Contestația la executare este o cale specială de atac aplicabilă în faza executării silite prin care se poate obține anularea actelor de executare efectuate cu încălcarea dispozițiilor legale. 

Primul motiv invocat prin contestația la executare este întemeiat, întrucât actele de executare silită reprezentate de somația de plată și de adresele de înființare a popririi din data de 16.11.2015 au fost efectuate cu încălcarea prevederilor art. 622 alin. 2 și art. 628 alin. 1 Cod procedură civilă, după ce a intervenit stingerea parțială a creanței principale de 1.500 lei, prin compensarea legală până la limita creanței de 1.000 lei, stabilită în favoarea intimatei prin Decizia civilă nr. 1965 R din 12.11.2015 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă, în Dosarul nr. 23117/3/2015. 

Astfel, la data de 12.11.2015, erau îndeplinite toate condițiile prevăzute de art. 1617 Cod civil pentru a opera, de plin drept, compensarea legală parțială între obligația contestatorilor de plată a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.500 lei, stabilite prin Sentința civilă nr. 4753 din data de 8.10.2014 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a Civilă, în Dosarul nr. 10097/3/2014, și obligația intimatei de plată a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 lei, stabilită prin Decizia civilă nr. 1965 R din 12.11.2015 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă, în Dosarul nr. 23117/3/2015. 
În conformitate cu art. 1617 alin. 1 Cod civil, compensația legală a operat de îndată ce au existat cele două datorii certe, lichide și exigibile, stabilite prin hotărâri judecătorești definitive, așadar la data de 12.11.2015, când creanța contestatorilor a devenit certă, lichidă și exigibilă ca urmare a pronunțării Deciziei civile nr. 1965 R din 12.11.2015 a Tribunalului București, Secția a IV-a Civilă. 

Ca urmare a operării compensației legale la data de 12.11.2015, creanța pusă în executare silită în Dosarul de executare nr. 305/2015 constituit la Biroul Executorului Judecătoresc D. s-a stins parțial, în măsura sumei datorate de către intimată către creditori, astfel încât actele de executare silită efectuate la data de 16.11.2015 sunt nelegale în ceea ce privește realizarea creanței principale în cuantum de 1.000 lei, datoria scadentă și neachitată la momentul întocmirii acestor acte de executare fiind în cuantum de 500 lei. 

Apărările intimatei în sensul că nu putea anticipa intervenirea stingerii creanței prin compensația legală sunt neîntemeiate, întrucât actele de executare contestate au fost efectuate ulterior pronunțării Deciziei civile nr. 1965 R din 12.11.2015 a Tribunalului București, Secția a IV-a Civilă, pentru întreaga creanță principală de 1.500 lei, din culpa creditoarei care nu a adus la cunoștința executorului judecătoresc stingerea parțială a obligației executate silit până la limita de 500 lei, conturile debitorilor fiind poprite pentru o creanță mai mare decât cea datorată. 

Susținerile intimatei în sensul că ar fi plătit contestatorilor suma de 1.000 lei, la care a fost obligată prin Decizia civilă nr. 1965 R din 12.11.2015 a Tribunalului București, Secția a IV-a Civilă, sunt irelevante, având în vedere că stingerea obligațiilor prin compensarea legală s-a produs de drept, la data când cea de-a doua datorie a devenit certă, lichidă și exigibilă. Faptul că intimata ar fi achitat obligația stinsă prin compensare nu determină renașterea obligației celorlalți debitori, cel care a făcut plata unei datorii stinse având dreptul la restituire, conform art. 1341 Cod civil. 

Este întemeiat și al doilea motiv al contestației la executare, având în vedere că valoarea cheltuielilor de executare reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 2.000 lei este vădit disproporționată atât prin raportare la valoarea și la complexitatea cauzei, cât și prin raportare la activitatea desfășurată de avocat, devenind incidente prevederile art. 670 alin. 4 raportat la art. 451 alin. 2 Cod procedură civilă. 

Astfel, în ceea ce privește Încheierea de stabilire cheltuieli din data de 16.11.2015, instanța stabilește că, în conformitate cu art. 670 alin. 2 și alin. 4 Cod procedură civilă, cheltuielile ocazionate de efectuarea executării silite sunt în sarcina debitorului urmărit, iar sumele datorate ce urmează să fie plătite se stabilesc de către executorul judecătoresc, prin încheiere, pe baza dovezilor prezentate de partea interesată, în condițiile legii. 

Conform art. 670 alin. 3 Cod procedură civilă, categoria cheltuielilor de executare cuprinde taxele de timbru necesare declanșării executării silite, onorariul executorului judecătoresc, stabilit potrivit legii, onorariul avocatului în faza de executare silită, onorariul expertului, al traducătorului și al interpretului, cheltuielile efectuate cu ocazia publicității procedurii de executare silită și cu efectuarea altor acte de executare silită, cheltuielile de transport, precum și alte cheltuieli prevăzute de lege ori necesare desfășurării executării silite.  
Dispozițiile legale enunțate prevăd expres că aceste sume pot fi cenzurate de instanța de executare, pe calea contestației la executare formulate de partea interesată și ținând seama de probele administrate de aceasta, dispozițiile art. 451 alin. 2 și 3 aplicându-se în mod corespunzător. 

În speță, debitorii au contestat cheltuielile de executare reprezentând onorariu de avocat în sumă de 2.000 lei, considerând că acestea sunt vădit disproporționate față de valoarea cauzei și activitatea desfășurată de avocat. 

Instanța constată că, deși au fost stabilite conform chitanței seria CAFG nr. 008161 din 31.08.2015 eliberată de Cabinet de avocat „FG”, cheltuielile de executare reprezentând onorariu de avocat în sumă de 2.000 lei sunt vădit disproporționate atât față de valoarea creanței puse în executare silită, fiind mai mari decât aceasta, cât și față de activitatea desfășurată de avocat, fiind incidente dispozițiile art. 451 alin. 2 Cod procedură civilă. 

În acest sens, instanța reține că, în faza de executare silită, activitatea avocatului este una de oferire de consultații juridice și de redactare a unor acte juridice simple. Singura cerere formulată de avocat în dosarul de executare nr. 305/2015 este cea de începere a executării silite și nu s-a dovedit efectuarea altor demersuri în legătură cu realizarea creanței intimatei. 

Cheltuielile de executare reprezentând onorariu de avocat sunt de zece ori mai mari decât onorariul cuvenit executorului judecătoresc, deși nu se poate considera că activitatea desfășurată de avocat în faza executării silite justifică o asemenea diferență. Mai mult, cheltuielile de executare reprezentând onorariu de avocat sunt mai mari chiar decât onorariul perceput de același avocat pentru reprezentarea intimatei în Dosarul nr. 10097/3/2014, deși activitatea desfășurată de avocat în faza executării silite este mult mai puțin complexă decât cea pe care a presupus-o reprezentarea părții în procedura contencioasă de radiere a mențiunilor din Registrul Comerțului. 

În consecință, în temeiul art. 670 alin. 4 raportat la art. 451 alin. 2 Cod procedură civilă, reținând caracterul vădit disproporționat dintre cheltuielile de executare stabilite cu titlu de onorariu de avocat și valoarea cauzei, respectiv activitatea desfășurată de avocat, instanța va proceda la reducerea acestora la 150 lei, considerând că această sumă corespunde activității avocatului în faza de executare silită, respectiv activității de completare a cererii de executare silită și de urmărire a activității de realizare a creanței. 

Măsura reducerii cheltuielilor de executare constând în onorariul avocatului creditoarei este justificată și permisă de prevederile art. 670 alin. 4 Cod procedură civilă, pentru a se menține un just echilibru între culpa debitorului care nu a executat de bună-voie obligația stabilită prin hotărârea judecătorească executorie și consecințele faptei sale ilicite, creditorul nefiind îndreptățit să solicite recuperarea unor cheltuieli de judecate exagerate, care au un cuantum mai mare decât cel al creanței puse în executare silită, nefiind justificate de activitatea efectiv prestată de avocatul care l-a reprezentat în faza executării silite. 

De asemenea, instanța va înlătura cheltuielile de executare în cuantum de 248 lei, având în vedere că executorul judecătoresc nu a individualizat aceste cheltuieli pentru a se putea stabili dacă sunt prevăzute de lege sau necesare executării silite, conform art. 670 alin. 3 pct. 7 Cod procedură civilă, precum și că, în dosarul de executare silită, nu se regăsește niciun înscris din care să reiasă că societatea creditoare ar fi avansat cheltuieli de executare în cuantumul menționat. Astfel, cheltuielile de executare în cuantum de 248 lei sunt percepute nelegal, fără a fi suportate efectiv de către creditor, executorul judecătoresc urmărind suplimentarea onorariului său care a fost stabilit la limita maximă permisă de art. 39 alin. 1 lit. a din Legea nr. 188/2000. 

În conformitate cu art. 670 alin. 2 teza a doua Cod procedură civilă, valoarea cheltuielilor de executare silită nu este influențată de faptul că o parte din creanța principală s-a stins prin compensarea legală intervenită la data de 12.11.2015, având în vedere că aceasta a operat după formularea cererii de executare silită din data de 14.09.2015, creanța principală de 1.000 lei considerându-se recuperată după sesizarea executorului judecătoresc. 
Pentru aceste considerente, în conformitate cu art. 720 alin. 1 și art. 704 Cod procedură civilă, instanța va admite, în parte, contestația la executare și va anula în parte executarea silită efectuată în dosarul de executare nr. 305/2015 deschis la Biroul Executorului Judecătoresc D. în ceea ce privește realizarea creanței principale în cuantum de 1.000 lei și a cheltuielilor de executare în cuantum de 2.098 lei. 

Având în vedere că nu s-a invocat niciun motiv de nelegalitate a executării silite a creanței care nu a fost stinsă prin compensare, instanța va menține executarea silită efectuată în dosarul de executare nr. 305/2015 deschis la Biroul Executorului Judecătoresc D. pentru realizarea creanței principale în cuantum de 500 lei și a cheltuielilor de executare în cuantum de 336 lei (onorariul executorului judecătoresc în cuantum de 186 lei și onorariul avocatului redus în cuantum de 150 lei). 

Având în vedere că din înscrisurile depuse de contestatori și din actele de executare comunicate de către executorul judecătoresc nu rezultă executarea silită a sumei de 3.098 lei, pentru care urmează a fi admisă contestația la executare, fiind realizată prin poprire numai suma de 157,22 lei, care este mai mică decât creanța pusă în executare silită în mod legal, în conformitate cu art. 723 Cod procedură civilă, instanța va constata că cererea de întoarcere a executării silite este lipsită de obiect. 

În temeiul art. 45 alin. 1 lit. f din O.U.G. nr. 80/2013, având în vedere că prezenta contestație la executare urmează a fi admisă, în parte, precum și că, în ședința publică din data de 2 februarie 2016, contestatorii au solicitat restituirea taxei judiciare de timbru, instanța va dispune restituirea către contestatorii PRG, după rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, a taxei judiciare de timbru în cuantum de 221,86 lei, aferentă contestației la executare admise, din taxa judiciară de timbru în cuantum de 281 lei achitată conform chitanței seria 179141/2016 nr. 21678 (100) din 20.01.2016 eliberată de Direcția Generală Impozite și Taxe Locale Sector 1 București. 

În conformitate cu art. 453 alin. 1 Cod procedură civilă, instanța va constată că intimata a declarat că va solicita cheltuielile de judecată pe cale separată. 

CONCLUZII

Spre deosebire de Codul civil din 1864, a care lăsa definirea obligației în sarcina literaturii de specialitate, noul Cod civil realizează acest lucru în art. 1164, care privește raportul obligațional în sens larg, referindu-se atât la latura pasivă, cât și la cea activă.

Într-adevăr, dacă din punctul de vedere al debitorului, raportul obligațional apare ca o datorie, din perspectiva creditorului el apare ca un drept de creanță.

Noul Cod civil arată că obligația este o legătură de drept. Acest lucru are rolul de a sublinia evoluția conceptului, în cadrul dreptului roman, de la nexul corporal (vinculum corporis) care îl înlănțuia pe debitor față de creditor astfel încât acesta din urmă dobândea prerogative asupra persoanei celui dintâi, la un raport juridic (vinculum iuris) în temeiul căruia creditorul poate pretinde debitorului său să execute prestația ce i se datorează, iar, în caz de neexecutare, poate apela la constrângere, mai exact la o acțiune în justiție urmată eventual de executarea silită a patrimoniului debitorului.

Dezvoltarea romană a noțiunii rezultă inclusiv din definiția oferită în Instituțiile lui Iustinian conform căreia obligatio est iuris vinculum, quo necessitate adstringimur alicuius solvendae rei, secundum nostrae civitatis iura (obligația este o legătură juridică, în temeiul căreia suntem constrânși să facem o prestație în conformitate cu dreptul cetății noastre.

Raportul juridic de obligație cuprinde în structura sa subiecte, conținut și obiect.

Subiectele raportului obligațional pot fi, în principiu, atât persoane fizice, cât și personae juridice și sunt denumite creditor și debitor. După cum s-a remarcat, acești termeni sunt generici și se va opera cu ei în toate raporturile de obligație, indiferent de izvorul lor concret însă, în cadrul unor categorii de obligații speciale, subiectele vor căpăta denumiri specifice, de pildă vânzător/cumpărător, locator/ locatar, mandant/mandatar etc.

Conținutul raportului obligațional este format din dreptul de creanță ce aparține
creditorului, împreună cu datoria corelativă, care incumbă debitorului. Ambele elemente exprimă conținutul patrimonial al raportului de obligație: dreptul de creanță se înscrie în activul patrimoniului, iar datoria se înscrie în pasivul acestuia.

Obiectul raportului obligațional este prestația de care este ținut debitorul, noțiunea de „prestație” fiind concepută în mod general, fie ca o prestație pozitivă, fie ca o abstențiune.

După obiectul lor, obligațiile se clasifică în obligații de a da – obligațiile de a transmite sau a constitui un drept real; obligații de a face orice prestație pozitivă care nu constă într-o obligație de a da; și obligații de a nu face care implică o abținere a debitorului de la a face ceva ce ar fi fost îndreptățit să facă, în lipsa raportului obligational.

Acceptarea acestei clasificări de către legiuitor se poate observa în mai multe articole din noul Cod civil, de pildă art. 1528, art. 1529, art. 1536, art. 2322 sau art. 2524.

Există autori în literatura de specialitate care adaugă la elementele raportului obligațional, pe lângă cele amintite mai sus, și sancțiunea înțeleasă ca totalitatea mijloacelor juridice pe care subiectele raportului de obligație le pot exercita pentru obținerea prestației, respectiv pentru liberarea de datorie.

Definiția conținută de art. 1164 C. civ. nu include și acest element, probabil datorită existenței obligațiilor naturale care nu oferă creditorului mijloace ofensive pentru obținerea prestației datorate. Totuși, de vreme ce creditorul unei obligații naturale poate refuza restituirea prestației executate de bunăvoie, s-a observat că acest mijloc defensiv este suficient pentru a contura elementul sancțiunii.

BIBLIOGRAFIE

Tratate. Cursuri. Monografii

Alexandresco, D. Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român, Atelierele grafice Socec & Co, Societatea Anonimă, București 1912;

Baias, Fl. A.ș.a., Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, Buucrești 2012;

Ciochină, Barbu I. Drept civil. Obligațiile în reglementarea noului Cod civil, Editura Pim, Iași 2012;

Deleanu, I. Tratat de procedură civilă, vol. II, Editura Universul Juridic, București 2013;

Hanga, Vl. Drept privat roman, Editura Didactică și Pedagogică București 1977;

Pop, L, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, Editura Universul Juridic București 2012;

Stătescu, C, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura Hamangiu, București 2009;

Articole din reviste de specialitate

M. Costin, O încercare de definire a noțiunii răspunderii juridice, RRD nr. 5/1970;

C. Teleagă, Principiul precauției și viitorul răspunderii civile, în RRDM nr. 1/2004;

A. Tamba, Considerații privind cele două forme ale răspunderii civile, în PR. nr.2/2009;

L. Pop, Tabloul general al răspunerii civile în textele noului Cod civil, în RRDP nr. 1/2010

Legislație internă

Constituția României

Codul civil

Codul de procedură civilă