Modelul “frontierelor Inteligente” – Noua Direcție DE Acțiune A Uniunii Europene

CUPRINS

ABREVIERI ȘI ACRONIME

AEPD – Autoritatea Europeană pentru Protecția Datelor

API – The Advance Passenger Information, Informații prealabile referitoare la pasageri

CE/EC – Comunitatea Europeană sau Comunitățile Europene

CECA/ECSC – Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului

CECO – Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului

CED/EDC – Comunitatea Europeană de Apărare

CEE/EEC – Comunitatea Economică Europeană

CEEA – Comunitatea Europeană a Energiei Atomice

CERT – Computer Emergency Response Teams

CIS – Commonwealth of Independent States, Comunitatea Statelor Independente

COSI – Comitetul permanent pentru cooperarea operațională în materie de securitate internă

DEX – Dicționar Explicativ Român

ENISA – European Network and Information Security Agency, Agenția Europeană pentru Securitatea Rețelelor Informatice și a Datelor

EPC – European Political Community, Comunitatea Politică Europeană

EPN – European Patrol Network, Rețeaua Europeană de Patrule

EUROSUR – European Border Surveillance System, Sistemul European de Supraveghere a Frontierelor

FADO – False and Authentic Documents Online, Baza de date on-line de documente false și autentice

FRONTEX – European Agency for the Management of Operational Cooperation at the External Borders of the Member States of the European Union, Agenția Europeană pentru Managementul Cooperării Operaționale la Frontierele Externe ale Statelor Membre ale Uniunii Europene

FYROM – Former Yugoslav Republic of Macedonia, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei

GIRMIFS – Grupul Interministerial Român pentru Managementul Integrat al Frontierei de Stat

GIS – Geographic Information System, Sistem de Informații Geografice

GPS – Global Positioning System, Sistem de Poziționare Global

ICMPD – International Centre for Migration Policy Development, Centrul Internațional pentru Dezvoltarea Politicii de Migrație

INFOSEC – Information Society of the European Commission, Societatea Informațională a Uniunii Europene

IOM – International Organization for Migration, Organizația Internațională a Migrației

IRIS-Iris Recognition Immigration System

IT – Information Technology, Tehnologie Informatică

JAI/JHA – Justiție și Afaceri Interne, Justice and Home Affaires

MAI – Ministerul Afacerilor Internelor

NATO – Organizația Tratatului Atlanticului de Nord

NSIS II – Secțiunea națională în fiecare stat membru

OCDE – Organizația de Cooperare și Dezvoltare Economică

OECE/OEEC – Organizația Europeană de Cooperare Economică

OLAF – European Antifraud Office, Biroul European de Luptă Antifraudă

ONU – Organizația Națiunilor Unite

PARAFES – Automated Fast Track Crossing at External Schengen Borders

PCTF – Punct de control al trecerii frontierei

PECOS – Statele Europei Centrale și Orientale

PESC/CFSP – Politica Externă și de Securitate Comună

PFR – Poliția de frontieră română

PHARE – Plan de Acțiune pentru Ajutorarea Coordonată a Poloniei și Ungariei

PRADO – Public Register of Authentic Identity and Travel Documents Online

PTF – Punct de Trecere a Frontierei

RABIT – Rapid Border Intervention Team, Echipă de Intervenție Rapidă la Frontieră

REM – Rețeaua Europeană de Migrație

SCOD – Sistemul Complex de Observare pe Dunăre

SCOMAR – Sistemul Complex de Observare la Marea Neagră

SEAC – Sistemul European de Autorizare a Călătoriilor

SECI – Southeast European Cooperative Initiative, Inițiativa de Cooperare în Sud-Estul Europei

SIENA – Secure Information Exchange Network Application, Aplicația de rețea a Europol pentru schimbul de informații securizate

SINS – Sistemul Informatic Național de Semnalări

SIRENE – Suplimentary Informations ReqU.E.st on National Entry, Biroul de Informații suplimentare cerute la intrarea pe teritoriul național

SIS – Schengen Information System, Sistemul Informatic Schengen

SIS II – Sistemul de informații Schengen de generația a II-a

SISF – Sistemul Integrat pentru Securitatea Frontierei de stat a României

SIVE – Sistemul Integrat al Spaniei de vigilență externă

INTRODUCERE

SNDGJ – Sistemul Național de Date Genetice Judiciare

SPF – Sector al Poliției de Frontieră

S-TESTA – Secure Trans-European Services for Telematics between Administrations, Servicii transeuropene securizate de telematică între administrații

The Passenger Name Record (PNR), tradus Registrul cu numele pasagerilor

TU.E. – Tratatul constitutiv al U.E. sau Tratatul de la Maastricht

U.E./EU – Uniunea Europeană, European Union

VIS/SIV – Visa Information System, Sistemul Informatic de Vize

Frontiera a fost numită instituția politică fundamentală, iar procesul controlului la frontiere are un rol dintre cele mai importante pentru comunitate, împărțind teritoriul intre înăuntru și afară, noi și ei, în siguranță și pericol, cunoscut și necunoscut. Frontierele reprezintă deopotrivă un punct de reper până la care puterea politică își poate țese controlul și reglementa relațiile sociale cât și o multitudine de limite în ceea ce privește însuși actul de guvernare al vieții.

Uniunea Europeană este o comunitate de 27 de națiuni și popoare europene, reunite în jurul unor valori politice, economice, culturale și sociale comune, cu evenimente și istorii strâns legate între ele. Între aceste popoare se regăsește și poporul român, poporul meu, națiune cu o istorie aprigă și demnă de a fi reținută, care a jucat un rol important în relațiile europene de cel mai înalt nivel datorită poziției geografice dar și datorită elementului uman care s-a remarcat, la momente de răscruce, prin inteligență, vitejie, curaj, loialitate și spirit omenos.

Tema pe care am abordat-o ca subiect al lucrării mele de licență este un subiect de noutate nu numai la nivelul societății române, dar și la nivel european deasemenea. Securizarea frontierei este o problemă ce greu se lasă neglijată în orice țară și rezolvarea problemelor care se iscă de aici are o importanță de prim rang pentru autoritățile statelor europene care-și monitorizează permanent starea frontierei și fluxurile de călători.

Evoluția științei și a tehnologiilor din varii domenii nu a determinat decât un pas natural care trebuia făcut și în domeniul gestionarii frontierelor și anume orientarea către un sistem mai modern și mai eficient de management a frontierelor prin utilizarea tehnologiei de ultimă generație. Așa cum inovațiile tehnologice au făcut viața oamenilor mai ușoară în multe aspecte ale vieții nu era decât de așteptat ca și în domeniul frontierei să se găsească soluții inovatoare pentru un mai bun control al frontierelor, astfel autoritățile ierarhic superioare ale U.E. au propus un “pachet pentru frontiere inteligente” în vederea accelerării, facilitării și consolidării procedurilor de control la frontieră a străinilor care călătoresc în U.E..

Structura specializată a statului care se ocupă de managementul frontierelor este Poliția de Frontieră, structură în care urmează să fiu și eu încadrat peste câteva luni. Astfel, e lesne de înțeles de ce am ales această temă îndeosebi datorită faptului că aparțin acestei arme și am considerat că abordând un astfel de subiect în lucrarea mea de licență îmi voi fi creat prilejul de a-mi îmbogăți cunoștințele de specialitate și din domeniile pe care lucrarea le acoperă dar și pentru faptul că am o pasiune pentru tehnologie și inovațiile tehnologice care au început să îndeplinească din ce în ce mai mult sarcini ce odinioară erau duse la bun sfârșit de oameni și au început să influențeze în mod direct calitatea serviciilor unui grup, departament, structuri, etc.

Dezvoltarea științei și inevitabil a tehnologiei a dus la evoluția tuturor aspectelor ale vieții, puține fiind cele care nu au fost influențate de ascensiunea tehnologiilor inteligente. Astfel și domeniul frontierei a cunoscut o evoluție în ceea ce privește apărarea sa, folosindu-se mijloace tehnologice ori procedee având la baza tehnologii care ușurează și eficientizează activitatea și sarcinile poliției de frontieră, de aici venind și conceptul de “frontiere inteligente”.

Poliția de Frontieră este instituția specializată a statului care exercită atribuțiile ce îi revin cu privire la supravegherea și controlul trecerii frontierei de stat, prevenirea și combaterea migrației ilegale și a faptelor specifice criminalității transfrontaliere săvârșite în zona de competență, respectarea regimului juridic al frontierei de stat, pașapoartelor și străinilor, asigurarea intereselor statului în regiune, respectarea ordinii și liniștii publice în zona de competentă, în condițiile legii. Este un organism relativ tânăr, dar cu vechi tradiții de-a lungul veacurilor în asigurarea ordinii la granițe, Poliția de Frontieră se afirmă ca o instituție cu personalitate proprie și individualitate în executarea misiunilor, fiind în măsură să scoată în evidență, încă de la frontieră, adevărata imagine a statului de drept și autentica civilizație și democrație a statului căruia îi aparține.

Procesele complexe pe care le trăim azi, respectiv construcția Europei Unite și dinamica extinderii acesteia – pun instituțiile statului român în fața provocării inedite care vizează asigurarea securității comune în spațiul european de libertate și justiție, în care oamenii să poată circula liber, să-și poată exercita oriunde dreptul la muncă, să se bucure de drepturile și libertățile consfințite de lege. Calitatea României, de stat membru al U.E., deschide o nouă etapă și în activitatea P.F.R. Ca urmare, misiunile P.F.R. dobândesc o importanță tot mai accentuată, determinată nu numai de extinderea sarcinilor sale firești, ci și de proliferarea unor fenomene sociale și economice negative ca migrația ilegală, traficul ilicit de armament, de substanțe periculoase sau de ființe umane, precum și alte manifestări ale criminalității transfrontaliere care afectează grav siguranța cetățeanului și ordinea publică, atât din țara noastră, cât și din celelalte state ale U.E.

Obiectivele aceste instituții vor deveni în curând și obiectivele mele, ca tânăr ofițer încadrat în Poliție de Frontieră și mi s-a părut normal să aleg ca temă de licență un subiect de noutate în care frontiera se întrepătrunde cu elemente tehnologice inovatoare a căror menire este să facă managementul granițelor mult mai ușor și eficient.

În această lucrare voi vorbi despre strategiile propuse și implementate de Uniunea Europeană în vederea securizării frontierelor statelor membre, principalele sale direcții de acțiune împotriva fenomenului infracțional transfrontalier, principalele provocări pentru securitatea internă a U.E. și răspunsul la aceste provocări materializat în acțiunile concrete ale structurilor de poliție de frontieră ale statelor membre dar și a altor agenții europene create special în acest sens.

De asemenea ideile prezentate în lucrare se vor axa și pe cooperarea operațională dintre state și modul de înfăptuire a acesteia, cooperarea judiciară în materie penală (un element absolut necesar pentru rezolvarea cu celeritate a incidentelor specifice infracționalității transfrontaliere) precum și gestionarea integrată a frontierelor, punând accent în special pe mecanismul prin care se realizează aceasta și pe noile tehnologii care sunt esențiale în această problemă și fără ajutorul cărora progresul ar fi ceva imposibil.

Un subiect de discuție aparte din cadrul lucrării va fi cel dedicat spațiului Schengen, un spațiu alcătuit din teritoriile statelor semnatare ale Acordului Schengen (1985, Luxemburg), care, în prezent, nu este nimic altceva decât rodul eforturilor Uniunii de a crea o zonă de circulație liberă în Europa. Acest spațiu a fost creat special pentru înlesnirea trecerii frontierelor de către persoane, bunuri, mărfuri, etc fără prezentare de acte de identitate și fără opriri pentru control. Cooperarea Schengen a fost încorporată în cadrul legislativ al U.E. și tinde să devină principalul instrument al Uniunii de gestionare a frontierelor sale interne și poate fi considerat un model inteligent de management.

Voi încerca să acopăr semnificația acestui concept de spațiu Schengen precum și de frontiere inteligente care asigura protejarea acestui spațiu împotriva pătrunderii infractorilor care ar putea cauza prejudicii societății europene, în această lucrare de licență. Spațiul Schengen și organizațiile ori agențiile create care lucrează în folosul acestui spațiu reprezintă, în concret, mijlocul adoptat de U.E. pentru gestionarea frontierelor sale și sunt de părere că la momentul conceperii acestui mecanism s-a gândit includerea tuturor statelor Uniunii, deși timpul a demonstrat unele reticențe din partea unor state de a se alătura acestui proiect măreț, iar unele state încă nu au atins acel standard propus de Uniune pentru aderarea la acest spațiu, situație în care se afla și țara noastră.

În principal voi dezbate în această lucrare problema securității frontierelor Uniunii care este un subiect deosebit de complex, întrucât și teritoriul Uniunii este unul vast și anume 4.324.782 km pătrați, având o populație de 503.824.373 de oameni. Toți acești oameni se afla sub protecția Uniunii, instituțiile și statele sale membre apărând și asigurând libertatea și securitatea. Europa garantează respectarea drepturilor omului, statul de drept și solidaritatea. Din acest spațiu european, spațiul Schengen ocupa un teritoriu de 4.019.322 km pătrați, cu o populație de 419.329.429 oameni.

Pe acest teritoriu s-a realizat un deziderat demult râvnit de populație și anume crearea unei zone libere de circulație a persoanelor, mărfurilor, bunurilor și serviciilor. Încununarea cu succes a proiectului Schengen nu a însemnat însă dispariția amenințărilor împotriva bunăstării societăților statelor europene care ar putea intra pe calea frontierelor lor, ba chiar unii ar putea spune că fenomenul criminalității s-a intensificat odată cu dezvoltarea acestui spațiu Schengen. O problemă deosebită o ocupa problema terorismului care creează cea mai mare panică printre cetățeni. Majoritatea europenilor își pot desfășura viața de zi cu zi într-un mediu relativ sigur. Totodată, societățile noastre se confruntă cu amenințări grave la adresa securității, care devin tot mai ample și mai complexe.

În prezent, multe dintre provocările la adresa securității au un caracter transfrontalier și transectorial. Niciun stat membru nu este în măsură să răspundă acestor amenințări pe cont propriu. Acest aspect preocupă cetățenii și întreprinderile din Uniune. Patru din cinci europeni doresc intensificarea acțiunilor la nivelul U.E. împotriva criminalității organizate și a terorismului.

Securitatea, ca stare propice vieții și activității omului, este un bun al întregii umanități. De aceea, actorii statali și nonstatali trebuie să acționeze concertat pentru a asigura și menține un climat de siguranță, stabilitate și control adecvat al tuturor disfuncționalităților specifice mediului de securitate. La adresa securității, fie ea a persoanei, națională, regională sau internațională, există o serie de amenințări. Acestea se cer cunoscute în mod oportun de către cei care decid soarta semenilor lor, sub toate aspectele (militar, economic, politic, social, cultural, religios, etnic etc.), atât la nivel statal, cât și mondial, pentru a le putea preveni sau diminua efectele negative. Eforturile actorilor statali și nonstatali se cer a fi conjugate pentru a putea ține sub un control eficace amenințările la adresa securității. Este vorba mai ales de amenințarea teroristă, ecologică, nucleară, energetică și, de ce nu, demografică. Toate tipurile de amenințări la adresa securității sunt interdependente și complementare, atât sub aspectul efectelor lor nefavorabile, cât și al măsurilor de combatere.

Considerăm că cel din urmă paragraf a scos în evidență într-un mod concis și limpede ceea ce încearcă să realizeze Uniunea Europeană, și anume instituirea unei stări de pace generală, anularea amenințărilor din partea elementelor răuvoitoare și protejarea populației sale, a societății sale prin elaborarea unor norme globale care să fie legiferate și respectate în fiecare stat membru. Toate acestea necesită acțiunea concertata a tuturor statelor în mod oportun pentru realizarea dezideratului dorit.

Consider ca Uniunea este un exemplu măreț al vechiului proverb “unde-s mulți puterea crește” datorită tuturor celor expuse mai sus și nu numai. Acest lucru s-a dorit exprimat și prin alegerea dictonului “Unită în diversitate” ca reprezentativ pentru Uniune.

CAPITOLUL I: DOMENIUL SECURITĂȚII ȘI APĂRĂRII EUROPENE

1. Conceptul de securitate europeană

Cuvântul “securitate” provine din latinescul “securitas” sau “securitatis” și conform D.E.X. desemnează faptul de a fi la adăpost de orice pericol, sentiment de încredere și de liniște pe care îl dă cuiva absența oricărui pericol, protecție, apărare.

Siguranța, securitatea reprezintă un concept valoros și foarte prețuit de către puterile europene, afirmându-se ca unul dintre scopurile fundamentale ale Comunității Europene, realizarea acestuia fiind de maximă importanță și fără de care orice acțiune a Uniunii Europene pentru bunăstarea societății sale nu ar putea fi dusă la bun sfârșit.

Nu de puține ori siguranța țărilor europene a fost grav periclitată de infractori care proveneau de pe alte continente iar acest lucru a fost posibil, mai înainte de toate, datorita trecerii lor în spațiul european, de unde își puteau pune în aplicare operațiunile periculoase. Astfel de evenimente neplăcute dar și multe altele petrecute datorită slabei gestionări a frontierelor au condus la conștientizarea Uniunii de faptul că are nevoie de o politică complexă și eficientă de management a frontierelor sale în vederea descoperirii tuturor elementelor infractoare înainte de pătrunderea lor pe teritoriul statelor membre. Acționând în concordanță cu principiile sale, Uniunea Europeană avea să elaboreze o strategie internă de securitate care să se aplice, în detaliu, în toate statele membre.

Secolul XXI a debutat abrupt și violent, printr-un cutremur politic de amploare planetară – atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 care au vizat obiective simbolice importante pentru lumea democratică și au ucis, aproape instantaneu, mii de civili inocenți. Aceste evenimente au fost urmate, rapid, de alte acțiuni criminale asemănătoare, în mai multe părți ale lumii, declanșând un proces de transformare profundă a mediului de securitate și generând consecințe ce afectează, pe termen lung și în profunzime, comunitatea internațională.

Într-un astfel de context tensionat și complex, securitatea fiecărei țări, ca și securitatea comunității internaționale în ansamblu, se bazează nu numai pe capacitatea de reacție și adaptare, ci și, mai ales, pe capacitatea de anticipare și de acțiune pro-activă. Într-o lume complexă, dinamică și conflictuală, aflată în plin proces de globalizare, înțelegerea profundă a tendințelor majore de evoluție a securității internaționale și a modului în care fiecare țară are șansa să devină parte activă a acestui proces constituie o condiție esențială a progresului și prosperității. Cunoașterea, înțelegerea și evaluarea corectă a proceselor interne, a gradului de coeziune socială, a capacității de mobilizare publică reprezintă o necesitate la fel de importantă pentru realizarea siguranței populației.

Securitatea europeană se află în legătură directă cu ceea ce se întâmplă la nivel mondial, astfel, ea este deosebit de influențată de evenimentele majore ce se întâmplă pe scena internațională, consecințele răsfrângându-se până la cel mai mic nivel, cel local, în fiecare societate omenească. Securitatea europeană, ca stare prielnică dezvoltării, atât a persoanei, cât și a oricărei comunități umane, este semnificativ influențată de o serie de riscuri și amenințări, atât de natură economică, informațională, ideologică, demografică, culturală etc., cât și de tensiunile și conflictele etnice, religioase etc. specifice unor zone de instabilitate. Toate acestea și-au pus amprenta pe starea și tendințele de evoluție ale mediului de securitate iar Uniunea Europeană trebuie să le prevină și să le combată spre bunăstarea societății sale, un prim obstacol în calea răspândirii riscurilor și amenințărilor menționate mai devreme fiind frontierele bine pregătite pentru descoperirea acestora.

Securitatea reprezintă ansamblul activităților de protecție, pază și apărare a locuitorilor, comunităților umane, infrastructurii și proprietății împotriva amenințărilor de factură militară sau non-militară, precum și a celor generate de factori geofizici, meteo-climatici ori alți factori naturali sau umani care pun în pericol viața, libertățile, bunurile și activitățile oamenilor și ale colectivităților, infrastructura și activitățile economico-sociale, precum și alte valori, la un nivel de intensitate și amploare mult diferit de starea obișnuită.

Securitatea internă privește, în sens larg, siguranța cetățeanului și securitatea publică, securitatea frontierelor, a energiei, a transporturilor și a sistemelor de aprovizionare cu resurse vitale, precum și protecția infrastructurii critice. Ea include, din punct de vedere structural, securitatea societală și asigurarea stării de legalitate, contracararea terorismului și a criminalității organizate, securitatea activităților financiar-bancare, a sistemelor informatice și a celor de comunicații, protecția împotriva dezastrelor și protecția mediului. Sarcina asigurării securității interne este complexă și interdependentă. Ea implică responsabilități din partea unui număr mare de instituții și agenții.

Securitatea europeană urmărește să asigure starea de normalitate democratică la care aspiră societatea – cetățenii, comunitățile și statul – pe baza eforturilor ce vizează deplina instaurare a legalității, făurirea prosperității economice, echilibrul social și stabilitatea politică. Securitatea europeană se realizează în cadrul ordinii democratice prin: exercitarea deplină a drepturilor și libertăților cetățenești; asumarea conștientă a responsabilităților; perfecționarea capacității de decizie și de acțiune a statului. Ea se adresează tuturor cetățenilor europeni și, în egală măsură, tuturor celor care, în exercitarea dreptului la liberă circulație și inițiativă, trăiesc, muncesc sau se află temporar în Europa.

Ca instrument strategic ce dă forță și valoare practică acestor cerințe, strategia de securitate europeană reprezintă un factor integrator de sinteză; ea se operaționalizează printr-un ansamblu de decizii, planuri, măsuri și acțiuni menite să prevină și să contracareze eficient riscurile și amenințările ce pun în pericol valorile și interesele, precum și valorile care dau identitate și unitate construcției europene.

Strategia are ca scop atât prevenirea și contracararea pericolelor generate de mediul internațional, cât și garantarea stării de securitate internă, în ansamblul său, a siguranței personale și securității comunităților. Strategia vizează, totodată, securitatea energetică și alimentară, securitatea transporturilor și a infrastructurii, securitatea sănătății publice, sanitară, ecologică și culturală, securitatea financiară, informatică și informațională. Ca urmare, strategia de securitate națională integrează atât activitatea de politică externă, diplomatică și de colaborare internațională, cât și pe cea a instituției militare și a forțelor de ordine publică, activitatea structurilor de informații, precum și pe cea a altor agenții guvernamentale cu responsabilități în domeniu. Integrarea și armonizarea eforturilor vizează atât cadrul național, cât și dinamica relațiilor în spațiul comun de securitate și apărare european, precum și în spațiul euroatlantic.

Securitatea europeană se asigură prin eforturile comune ale statelor europene prin cooperare, în conformitate cu prevederile programelor europene, tratatelor și ale strategiei de securitate a Uniunii. Ea vizează armonizarea eforturilor conjugate ale statelor membre cu angajamentele internaționale și identificarea modalităților de lucru apte să prevină și să contracareze oportun amenințările. Eforturile vizează, totodată, promovarea democrației, păcii și stabilității în vecinătate și în alte zone de interes strategic, reducerea vulnerabilităților, dezvoltarea și transformarea profundă a instituțiilor de securitate.

Pericole, riscuri și amenințări de securitate au fost, sunt și vor fi și în anii ce vin. Unele dintre ele au legătură strânsă cu frontierele de stat. De aici, preocuparea statelor de a-și securiza frontierele. În plus, există și se manifestă o serie de fenomene cu impact direct și semnificativ asupra securității statelor, respectiv a cetățenilor acestora.

De aceea, statele lumii sunt interesate și acționează pentru dezvoltare durabilă, asigurarea securității și a unui trai decent cetățenilor lor în contextul exercitării unor influențe majore de către o paletă largă de factori determinanți. Printre aceștia din urmă, un loc important ocupă fenomenele globalizării, integrării regionale și actuala criză financiară și economică care au un impact semnificativ asupra evoluției sociale, economice, politice, psihosociale și de mediu a tuturor țărilor.

În scopul controlării adecvate a efectelor atât benefice, cât și nedorite ale fenomenelor menționate, guvernele adoptă o serie de măsuri complexe pentru a se adapta flexibil, eficace și creator la schimbările survenite în condițiile lor de existență. Astfel, ele își unesc eforturile constructive, prin crearea de spații privilegiate de cooperare și colaborare pe toate planurile activității umane, adoptă în comun măsuri economice, politice, sociale și nu numai pentru a depăși cu bine obstacolele generate de globalizare și de actuala criză financiară și economică.

Luptă împotriva criminalității organizate transfrontaliere, traficului de persoane, imigrației ilegale, traficului de droguri, afectează statele membre ale U.E., motiv pentru care aceasta nu se realizează în mod individual, ci toate țările trebuie să-și concentreze eforturile pentru a se putea bucura de siguranță și securitate în cadrul Uniunii.

În acest sens, se impune, o acțiune unică și coordonată, pentru protejarea acestui spațiu, ceea ce implică cooperarea și asistența tehnică reciprocă între diversele servicii competente, de poliție, vamă, de imigrație, în controlul de frontieră atât în România, cât și în celelalte state membre ale U.E..

Activitățile desfășurate la frontieră, atât pe segmentul de supraveghere, cât mai ales pe cel de control al trecerii, precum și concepția, de acțiune, competențe si logistica necesară se realizează prin implementarea managementului integrat.

În încheiere pot să afirm că Europa nu a fost niciodată mai prosperă, mai securizată și mai liberă. Violența din prima jumătate a secolului XX a făcut să pară evident necesitatea întocmirii unui spațiu sigur, protejat și care să fie construit în jurul unor valori bine stabilite. Acesta este și în acest scop a fost creată Uniunea Europeană. Aceasta a transformat relațiile dintre state și viața cetățenilor. Țările europene sunt determinate să se ocupe de probleme ce apar la nivel de continent în mod pașnic și cooperând prin instituții comune.

Statele continentului european au înțeles că pentru a face față provocărilor secolului al XXI-lea este nevoie de voință politică, cât și de eforturi financiare și militare semnificative din partea tuturor. Mai mult, este nevoie de cooperare și solidaritate din partea tuturor membrilor comunității euro pentru protejarea valorilor comune.

2. Perspective privind factorii de risc care amenință mediul de securitate european

Mediul intern de securitate actual poate fi apreciat ca fiind stabil, dar numai o analiză atentă a principalelor sale componente poate aduce argumente pentru o apreciere cât mai corectă a stării sale reale. Din punct de vedere social riscurile sunt cauzate, în primul rând de modernizarea economică și socială din societățile post-industriale și efectele acesteia asupra evoluției populației.

În acest context, demografia constituie unul dintre cei mai importanți factori cu efect asupra securității Europei, ce poate fi analizat atât prin prisma dinamicii populației, cât și prin abordarea clasică, aceea a capitalului uman.

Tendințele demografice vor avea ca rezultat îmbătrânirea populației, depopularea, scăderea drastică a forței de muncă și degradarea acesteia. Pentru menținerea unor indicatori economici acceptabili, este foarte posibil ca, în viitor, în condițiile în care ar exista atractivitate, să crească substanțial importul forței de muncă din Orient, ceea ce ar provoca alte riscuri pentru care societatea europeană este o țintă.

Deși scăderea calității vieții, inegalitățile și excluderea socială, creșterea numărului celor care trăiesc sub pragul sărăciei, ca principale consecințe ale evoluției demografice în statele europene, constituie priorități guvernamentale, riscurile și amenințările la adresa securității interne se pot concretiza în: creșterea gradului de intoleranță și afectarea solidarității sociale, scăderea inacceptabilă a nivelului de siguranță a cetățeanului, inițierea unor manifestări radicale și extremiste, intensificarea fenomenului migraționist etc.

Aprecierile privind transformarea societății la nivel global, pe termen mediu sau lung, nu pot fi, întotdeauna, foarte exacte. Multitudinea factorilor care determină acest fenomen confirmă complexitatea unei asemenea analize dar studierea lor sprijină identificarea punctelor de reper necesare pentru a înțelege direcția pe care lumea se îndreaptă spre viitor și luarea, la timp, a măsurilor care se impun pentru asigurarea securității.

În această lume complexă, dinamică și conflictuală, confruntarea principală are loc între valori, credințe și percepții fundamental diferite, între democrație și totalitarism, și este determinată de agresiunea majoră a terorismului internațional, de sorginte extremist-religioasă, structurat în rețele transnaționale, împotriva statelor democratice și a forțelor politice raționale din statele angajate în procesul democratizării. Tendințele majore ce guvernează evoluțiile globale generează noi riscuri și provocări la adresa valorilor și intereselor naționale și comune, creează îngrijorări justificate, dar oferă și reale oportunități.

Globalizarea reprezintă principalul fenomen care influențează mediul de securitate contemporan, atât în ceea ce privește geneza noilor riscuri și amenințări, cât și al apariției diferitelor oportunități. În acest mediu, nici un stat nu se poate izola sau rămâne neutru, nici un stat nu este la adăpost și nici unul nu trebuie să rămână în afara proceselor globale. Mediul de securitate va fi influențat, în principal, de următoarele tendințe majore: accelerarea procesului de globalizare; creșterea nevoilor de energie, apă și hrană; dezvoltarea economică și tehnologică diferențiată și nu în ultimul rând schimbarea situației demografice.

În ceea ce privește procesul de globalizare, la nivelul majorității țărilor dezvoltate este agreată părerea conform căreia continuarea acestuia este una din mizele majore pentru asigurarea progresului umanității. Aceeași opinie este împărtășită și de o mare parte a țărilor în curs de dezvoltare. La celălalt pol se situează criticii globalizării care văd în aceasta imaginea inechității dintre bogați și săraci. Ei susțin că, la nivel global, creșterea resentimentelor și a violenței este un rezultat direct al globalizării.

Continuarea acestui proces poate duce la creșterea nivelului de viață la nivel planetar în general și la nivelul țărilor sărace în mod special. Probleme serioase au apărut, în mod aproape invariabil, acolo unde sistemele politice și economice nu au reușit să îndeplinească așteptările populației. Un eșec al globalizării ar putea să genereze și un eșec al îndeplinirii obiectivelor economice propuse. În condițiile în care chiar și cele mai sărace țări au acces la imagini și descrieri ale lumii dezvoltate există pericolul ca acestea să se revolte pentru o mai „corectă” împărțire a bogățiilor și resurselor.

Trebuie să admitem, de asemenea, că unele țări vor rămâne în afara procesului datorită „neșansei” dispunerii geografice, culturale sau altor cauze. Multe din aceste națiuni vor fi state slabe sau eșuate și vor cere aranjamente internaționale pentru nouă împărțire a resurselor economice, diplomatice și militare pentru a institui și susține stabilitatea iar, în cel mai bun caz, acestea vor fi de ajuns pentru populația acelor state și nu va crește numărul de migranți și de încercări de trecere frauduloasă a frontierelor în spațiul occidental, văzut de orientali ca o oază în deșert, ca salvarea lor.

Energia, apa sau hrana vor constitui, și ele, posibile elemente de dispută. Creșterea populației globului, lipsa hranei, a terenului arabil, accentuată de deșertificare și lipsa apei, mărirea cererii de energie în condițiile epuizării resurselor clasice pot fi tot atâtea cauze care pot conduce la situații grave de criza, haos, colaps sau incapacitate a unor guverne de a gestiona situațiile create, creșterea numărului de migranți, de tentative de trecere a frontierei, a numărului de infracțiuni transfrontaliere și vor trebui avute în vedere pentru a fi soluționate. Dezvoltarea economică și tehnologică reprezintă un factor important care determină evoluția la nivel global.

Chiar dacă la această dată criza mai afectează economiile lumii pe termen mediu și lung specialiștii prevăd o redresare a acestora și reluarea trendului ascendent. Dacă la această dată pot fi enumerate ca țări cu o populație de peste 100 milioane de locuitori și un PIB de cel puțin 100 miliarde de dolari S.U.A., China, Rusia, India, Indonezia, Brazilia și Mexic în următorii 20-25 ani alte state ca Bangladesh, Nigeria, Pakistan, Filipine și Vietnam se vor alătura, probabil, acestui grup. Deci, în viitor vor fi încă 11-12 state a căror populație va fi crescut enorm de mult și de la care Europa s-ar putea aștepta la numeroase valuri de imigranți. Ceea ce se va pune în calea acestora vor fi autoritățile cu atribuții pe linie de supraveghere și control al frontierelor.

Creșterea accelerată a populației va necesita, pentru tânăra generație, înființarea de noi locuri de muncă. Dacă dezvoltarea economică va asigura numărul de locuri de muncă necesare va permite reducerea tensiunilor internaționale și tulburările sociale inerente, însă dacă acest lucru nu se va întâmpla se prevede că fluxul de imigranți va crește foarte mult. Istoria a demonstrat că așteptările neîmplinite au constituit o forță care a condus politici, a generat războaie sau a amenințat pacea. Chiar și cele mai optimiste scenarii prevăd că o serie de state vor rămâne, economic, în urmă. Multe din acestea vor fi în Africa sub-sahariană și Orientul Mijlociu. O economie slab dezvoltată, decăzută este prevestitoare de colaps social și anarhie sau dictaturi nemiloase.

Deși nu este de dorit, este posibil ca la decizia comunității internaționale să se impună intervenția într-o asemenea situație, ceea ce va însemna pierderi de vieți omenești de ambele părți precum și cheltuieli uriașe. Ceea ce se întâmplă din punct de vedere demografic astăzi permite exprimarea unor aprecieri destul de corecte asupra consecințelor asupra populației la nivel de state sau regiuni.

În medie populația lumii crește anual cu 60 milioane și va atinge 8 miliarde în 20-25 ani. Aproximativ 95% din această creștere va avea loc în țările în curs de dezvoltare. Acolo combinația dintre situația demografică și economie creează condiții favorabile pentru creșterea populației dar face, totodată, dificilă realizarea obiectivelor economice propuse. Performanța economiei globale va fi cheia atât pentru stoparea cât și pentru izbucnirea mișcărilor violente din partea populației.

Lumea dezvoltată se confruntă cu un fenomen opus. În perioada următoare creșterea populației va încetini sau, în unele cazuri, va fi în declin. Deși se încearcă soluționarea situației aceasta va genera o acută problemă a îmbătrânirii populației.

Elementele menționate anterior au detaliat doar câteva din tendințele majore care vor influența, la nivel global, evoluția mediului de securitate pe termen mediu și lung. Acestea, fie că vor evolua conform previziunilor sau nu, se vor combina în diverse modalități și vor genera un mediu și situații specifice mult mai complexe care vor defini lumea și securitatea în viitor.

2.1 Principalele amenințări și riscuri pentru frontierele europene

În limba română cuvântul „amenințare” provine din latină: „minatio. – Onis”, cu sensul actual. Aceeași bază etimologică o are și termenul francez „menace” care semnifică „o intenție ostilă vizând intimidarea”.

Literatura de specialitate din diferitele colțuri ale lumii o evidențiază, iar studiile psihologice o prezintă cvasiunanim ca o atitudine negativă, care se adresează înainte de toate afectivității individuale sau de grup și nu rațiunii celor vizați. Ea dispune de o gamă largă de tehnici și procedee ce se întinde de la persuasiune la manipulare.

Astfel, în accepțiune anglofonă amenințarea reprezintă o „expresie a intenției de a impune dezavantaje sau atingeri unei persoane prin mijloace de coerciție sau constrângere”. O definiție apropiată de cea mai de sus o oferă și dicționarele germane care o prezintă drept „acțiunea de a pune pe cineva într-o situație periculoasă, sau ceva care să pericliteze situația unei persoane”.

Atât Dicționarul Explicativ al limbii române, cât și Micul dicționar Academic, ambele elaborate sub egida Academiei Române definesc termenul amenințare drept „intenția de a face rău cuiva (pentru a-l intimida sau pentru a obține ceva)”.

În concluzie, putem defini conceptul de amenințare ca reprezentând un pericol potențial, exprimat prin cuvinte sau gesturi, care are autor, scop, obiectiv și o țintă. Pericolul reprezintă o primejdie, un posibil eveniment cu urmări grave.

Fiind îndeobște de natură transnațională, amenințările nu pot fi gestionate de o singură țară, sau numai de un grup restrâns de țări. Prin urmare, va fi nevoie de o abordare nouă, integrată, polidisciplinară, care să îmbine atât instrumente politice, economico-financiare, cât și o strategie de utilizare de tehnologii noi și structură organizațională adecvată pentru a răspunde în mod conjugat și eficient unor amenințări asimetrice, caracteristică principală a amenințărilor transfrontaliere.

Gama amenințărilor transfrontaliere este surprinzător de mare, iar ordinea de importanță nu poate fi stabilită decât pentru o perioadă scurtă de timp, datorită vitezei mari de schimbare și inovație și datorită existenței disparate și indistincte a parametrilor predictibilitate. Totuși, o scurtă enumerare a unor cazuri concrete, se impune. Avem în vedere: terorismul, corupția și economia subterană, crima organizată, traficul de persoane, droguri și materiale strategice, amenințările de natură ecologică și cele la adresa informațiilor.

2.1.1 Terorismul

Acest flagel al secolului XXI prin gradul de periculozitate pe care îl incumbă, impune tratarea cu prioritate și exhaustivă al lui. Aceasta deoarece el este resimțit în egală măsură de statele lumii datorită diminuării drastice a stării lor de securitate.

Combaterea eficientă a terorismului internațional nu are fruntarii. Ea implică utilizarea maximă de instrumente financiare pentru stoparea fluxurilor de fonduri, cooperarea substanțială la frontiere, schimbul fără restricții de informații cu toți partenerii, și uniformizarea legislației interne și internaționale.

Terorismul este o amenințare foarte gravă. Gravitatea ei constă în abilitatea rețelelor și organizațiilor teroriste de a surprinde, prin dificultatea evaluării terorismului, prin valul de incertitudini și de angoase care însoțesc acest fenomen, greu de înțeles și de explicat. Oricât de importante și de acute ar fi problemele care generează nedreptăți și nemulțumiri, ele nu explică fenomenul terorist.

Terorismul nu este, așa cum se încearcă uneori să se justifice, o reacție a celui slab împotriva celui puternic, ci o acțiune premeditată, punitivă și răzbunătoare, inumană, criminală – adesea sinucigașă și totdeauna feroce – care are ca obiectiv să distrugă, să ucidă cu cruzime și să înspăimânte. Terorismul nu se justifică și nu se poate justifica în nici un fel, întrucât el nu se prezintă nici ca o modalitate de deblocare a unei situații strategice – așa cum se prezintă, în general, războiul – nici ca o simplă reacție de răzbunare împotriva unui dușman pe care nu-l poți lovi altfel, ci ca o agresiune intempestivă și criminală împotriva ființei umane, a civilizației și sistemelor de valori.

Dintotdeauna, acesta a fost rolul principal al terorismului și, probabil, totdeauna tot acesta va fi. Fenomenul terorist este și un rezultat al adâncirii faliilor strategice dintre civilizația democratică și civilizațiile nondemocratice, dintre civilizația de eprubetă și civilizația încremenită în subdezvoltare, prejudecăți și lipsă de mijloace.

De asemenea, lumea civilizată a creat un opus al său, care se dezvoltă chiar în interiorul ei, în sens negativ-distructiv, ca un fel de cancer care-i cuprinde aproape toate structurile și funcțiunile, manifestându-se sub forma anomiei sociale, creșterii criminalității și inadaptării, proliferării economiei subterane și terorismului identitar și patologic.

Cu cât aceste falii se adâncesc mai mult, cu atât pericolele, amenințările la adresa societății moderne, precum și vulnerabilitățile ei se înmulțesc. În această etapă de trecere la o societate a cunoașterii, de tip informațional, caracterizată printr-o serie de vulnerabilități de tranziție (care-și schimbă mereu configurația), terorismul găsește un loc propice de dezvoltare.

Principalele surse de generare a fenomenului terorist se află în configurația mereu schimbătoare și nesigură a societății actuale, în starea de haos pe care o parcurge omenirea. Nu întâmplător, desigur, atacurile teroriste se îndreaptă împotriva Statelor Unite și aliaților Americii, a Rusiei, Chinei, Indiei, Europei Occidentale și chiar împotriva unor țări islamice, considerate trădătoare, cum ar fi, spre exemplu, Turcia, care, într-o formă sau alta, sprijină lupta împotriva terorismului de acest tip.

Printre principalele surse de generare a terorismului contemporan se situează și următoarele:

Efectele contradictorii și chiar conflictuale ale procesului de globalizare și regionalizare, îndeosebi asupra unor comunități încremenite sau conduse în mod dictatorial;

Starea de haos care s-a declanșat în urma spargerii bipolarității și efortului depus de marile puteri și de comunitatea internațională pentru stabilirea de noi echilibre, bazate pe alte principii decât cele ale forței armelor;

Progresul tehnologic imens realizat de Statele Unite și țările Uniunii Europene, adâncirea faliei strategice dintre spațiul euro-atlantic și restul lumii, concomitent cu influeța pe o are civilizația occidentală asupra întregii lumi;

Prezența unei mase mari de tineri musulmani în societățile occidentale și starea de alienare și disperare care se instalează în rândul acestora, ca urmare a faliei tot mai pronunțate dintre rigiditatea și inflexibilitatea culturii de origine și marea deschidere, pragmatismul și eficiența noii culturi tehnologice;

Efectele complexe, greu de controlat și de anticipat, al culturii de piață;

Recrudescența spiritului identitar extremist, intolerant și agresiv, îndeosebi în rândul fundamentaliștilor islamici răspândiți în țările occidentale;

Starea de mizerie și de înapoiere în care se află o mare parte a lumii (45.000.000 de milioane de oameni mor în fiecare an de foame și de malnutriție;

Conflictualitatea lumii(după 1990, aproape patru milioane de oameni, dintre care 90% civili, au murit în războaie, iar peste 18 milioane au fost nevoiți să se refugieze.

În concluzie amenințările teroriste sunt de mare actualitate. În următorul deceniu, ele nu vor dispărea, ci, dimpotrivă, este posibil să se diversifice și să se amplifice. Atacurile teroriste sunt și vor fi și în continuare atipice, lipsite de orice moralitate și în afara oricăror reguli ale păcii și războiului. Ele vor viza tot ceea ce este vulnerabil – state, guverne, instituții publice, organizații internaționale, aglomerări urbane și locuri publice, infrastructuri, rețele de comunicații, rețele Internet și, mai ales, oameni, inclusiv bătrâni și copii, întrucât unul dintre obiectivele cele mai importante ale terorismului este să creeze oroare, indignare, dezgust, panică, nesiguranță și frică.

Cu cât civilizația progresează, cu atât terorismul devine mai abject și mai înfricoșător. Terorismul nu este pur și simplu o trecere la limită, nici un exces al notei de nemulțumire și al spiritului protestatar. El se prezintă ca o patologie gravă, ca o boală cronică a omenirii, care se accentuează și se complică din ce în ce mai mult. De aceea, lupta împotriva lui nu este și nu poate fi ușoară. Și aceasta nu neapărat pentru că teroriștii ar fi foarte puternici, ci pentru că ei sunt lipsiți de orice logică și de orice filozofie.

Terorismul constituie o amenințare din ce în ce mai pronunțată la adresa păcii și securității, a ființei umane, a valorilor și a civilizației. Această amenințare este direct proporțională cu vulnerabilitățile societății moderne și evoluează pe măsură ce faliile se adâncesc, conflictele se amplifică și crizele se înmulțesc.

2.1.2 Corupția

Noile relații ale lumii generate de cursa pentru obținerea unor facilități politice și economice sporite și o îmbogățire cât mai rapidă, manifestate în special în cadrul tinerelor democrații, tind să se generalizeze la scară planetară. Efectele secundare negative ale globalizării în plan economic și politic oferă destule șanse manifestării fenomenelor de corupție și dezvoltării pieței „negre”.

Situația generează o sursă de amenințare la adresa stabilității politice, deoarece afectează securitatea economică a cetățeanului, îi anulează dreptul de a participa cu șanse egale la rezolvarea „problemelor obștei”. Toate acestea îl determină să-și piardă încrederea în politică. Frustrările se vor transforma în acțiuni asupra ordinii de drept, care pot îmbrăca forme diferite.

2.1.3 Crima organizată, traficul de persoane, droguri și materiale strategice

Din unele evaluări prezentate la recentele congrese de specialitate desfășurate la nivel mondial a reieșit faptul că economia interlopă este a doua afacere la nivel mondial.

Evenimentele sunt clare în a prezenta locuri pe glob în care criminalitatea transfrontalieră asigură controlul la nivel politic, prin intermediul finanțării campaniilor electorale și prin corupție.

Specialiștii evidențiază ca pe o principală amenințare la adresa securității actuale unificarea a trei piloni la nivel mondial:

a) traficul ilicit de orice fel (ființe umane, arme, materiale strategice, droguri, țigări ș.a.m.d.).

b) criminalitatea și spălarea de bani în economia subterană.

c) terorismul.

Prezența și acțiunea concentrată a celor trei elemente amenință să preia controlul în multe locuri din lume.

Privită la scară planetară infracționalitatea transfrontalieră ar putea deveni instrument politic și vector de dominație și control pe areale importante. Combaterea unei astfel de amenințări poate începe cu determinarea minților înfierbântate să renunțe la acțiunile lor și, folosind întregul arsenal de metode aflat la dispoziția comunității internaționale, readucerea la respectul față de ordinea mondială.

2.1.4 Amenințări de natură ecologică

Securitatea mondială este un concept generat de relația dintre condițiile de mediu și interesele de securitate. Aceasta a devenit un catalizator al stabilității socio-politice cu valențe internaționale. El intervine în ecuația securității în special în momentele critice ale dezvoltării sociale. Astfel, când degradarea mediului coincide cu prezența unei stări de insecuritate a unei regiuni sau țări, amenințarea de natură ecologică își face simțită prezența. Apar animozități, inexistente până atunci, dintre locuitorii unor zone diferite sau între grupuri (etnice, religioase), generate de poluare, insuficiența resurselor naturale etc.

Transformările din mediu, mai ales când nu sunt dorite, sau când creează avantaje unilaterale afectează sistemul de securitate. În anumite condiții amenințările de acest fel pot deveni cauze ale unor confruntări militare (distribuția apei, poluarea excesivă, distrugerea florei și faunei ș.a.).

Rezoluția ONU 2200/XXI/16.12.1966 stabilește că statele au dreptul suveran de a-și exploata propriile resurse din teritoriul național, în funcție de politica națională în domeniul mediului înconjurător și au datoria de a asigura ca activitățile, exercitate în limitele jurisdicției lor, să nu provoace daune mediului înconjurător din alte state. În caz contrar, caracterul transfrontalier al amenințărilor de acest fel poate fi cauza și fermentul unor stări conflictuale greu de gestionat.

Securitatea mediului este un factor de control al stabilității socio-politice, în sensul distribuirii resurselor naturale. Deși există un spectru extrem de larg al factorilor ce se combină în relația umanitate-mediu este important de precizat că stabilitatea socială, economică și politică sunt influențate în mod direct de starea mediului. Astfel, o comunitate, regiune sau stat pot fi caracterizate de prezența unei stări de insecuritate la nivelul căreia instabilitatea socială și degradarea mediului să coincidă, dar aceasta din urmă să nu fie implicit cauza primeia sau poate exista situația inversă când inegalitățile între grupuri (etnice, religioase), dinamica populației sunt cauza degradării mediului local sau regional, ca efect al sărăcirii resurselor naturale.

Transformările în mediu generează instabilitate, cu implicații directe la nivelul rațiunilor de securitate. Date fiind efectele directe și indirecte ale diferitelor transformări de mediu, cu cauze naturale, sau din cauza intervenției umane, se impune tratarea acestui subiect în politicile de securitate adoptate pe viitor la nivel regional și global. Implementarea și dezvoltarea acestora trebuie să asigure speranța că națiunile își vor asocia eforturile înainte ca Terra să devină o planetă nelocuibilă.

2.1.5 Amenințări la adresa informațiilor

Spațiul cibernetic (cyberspace) în care circulă informațiile nu mai aparține statelor ci este un bun universal. Orice atingere a acestei zone, invizibile de altfel, dar fără de care progresul nu mai poate fi de conceput, este o amenințare cu valențe universale. Spre deosebire de amenințările tradiționale, cele la adresa securității informațiilor impune resurse mai puține și tehnici de contracarare mai ușor de ascuns și de disimulat.

Acestea permit o rată de perfecționare și diversificare ridicată, dificil de urmărit și evaluat. De fapt, este motivul pentru care estimările privind amenințările la adresa informațiilor sunt dependente de factorul uman, cu întregul subiectivism și incertitudine pe care le implică. Informația este vulnerabilă în toate fazele obținerii, stocării și difuzării ei. Această servitute poate fi compensată de programe coerente de asigurare a vitalității spațiului cibernetic.

Importanța deosebită acordată de americani circuitului liber și protejat al informațiilor a determinat elaborarea unei Strategii Naționale de Securizare a Cyberspace-ului. Prin aceasta sunt stabilite cinci priorități naționale pentru realizarea scopului propus:

Un sistem de răspuns în caz de perturbare a traficului informațiilor;

Un program național de reducere a vulnerabilităților și amenințărilor în acest spațiu;

Un program național de pregătire în domeniul protecției spațiului cibernetic;

Securizarea comunicațiilor guvernamentale;

Cooperarea internațională în domeniul protejării spațiului.

În anii care vor urma, importanța spațiului cibernetic va determina conștientizarea protecției lui nu numai de către guverne, dar și de către firme private și persoane particulare. Aceasta va conduce la asocierea utilizatorilor în scopul reducerii vulnerabilităților combaterii și eradicării amenințărilor îndreptate împotriva spațiului cibernetic.

3. Principiile modelului european de securitate

Uniunea Europeană a secolului XXI numără 27 de țări în care trăiesc 500 de milioane de oameni. Creșterea economică, alături de oportunitățile oferite de o societate liberă și democratică, bazată pe statul de drept, generează prosperitatea cetățenilor europeni dar aceste circumstanțe implică de asemenea riscuri, întrucât teroriștii și alte tipuri de infractori urmăresc să utilizeze aceste valori în mod abuziv, în scopuri distructive și răuvoitoare. Totodată mobilitatea tot mai mare a persoanelor sporește, la rândul său, responsabilitatea noastră comună față de protejarea libertăților pe care toți cetățenii Uniunii le apreciază.

Cetățenii europeni vor să trăiască în condiții de securitate și să se bucure de libertățile lor: securitatea constituie, în sine, un drept fundamental. Valorile și principiile stabilite în tratatele Uniunii și enunțate în Carta Drepturilor Fundamentale au inspirat Strategia de securitate internă a U.E.:

Politici în materie de justiție, libertate și securitate care se consolidează reciproc, respectând totodată drepturile fundamentale, protecția internațională, statul de drept și viața privată;

Protecția tuturor cetățenilor, în special a celor mai vulnerabili, cu un accent pe victimele unor forme de infracționalitate precum traficul de ființe umane sau violența bazată pe gen, inclusiv pe victimele actelor de terorism care necesită de asemenea o atenție deosebită, sprijin și recunoaștere socială;

Transparența și asumarea responsabilității în cadrul politicilor de securitate, astfel încât să poată fi ușor de înțeles de cetățeni și să țină seama de preocupările și de opiniile acestora;

Dialogul, ca modalitate de eliminare a diferențelor conform principiilor de toleranță, respect și libertate de exprimare;

Integrarea, incluziunea socială și combaterea discriminării, ca elemente-cheie ale securității interne a U.E.;

Solidaritatea între statele membre în fața dificultăților care nu pot fi soluționate de statele membre printr-o acțiune separată sau în cazul în care acțiunea concertată este în avantajul U.E. în ansamblu;

Încrederea reciprocă, ca principiu fundamental pentru o cooperare reușită.

Pe baza acestor principii, sunt stabilite zece orientări pentru acțiune în vederea garantării securității interne a U.E. în următorii ani.

3.1 O abordare vastă și globală a securității interne

Trebuie să avem în vedere faptul că securitatea internă cuprinde o serie largă de măsuri cu o dimensiune atât orizontală, cât și verticală:

Dimensiunea orizontală: pentru a se ajunge la un nivel corespunzător de securitate internă într-un mediu global complex, este nevoie de implicarea autorităților de aplicare a legii și a autorităților de gestionare a frontierelor, sprijinite prin cooperarea judiciară, de serviciile de protecție civilă, precum și de sectoarele politic, economic, financiar, social și privat, inclusiv de organizațiile neguvernamentale;

De asemenea, trebuie să ținem seama de dimensiunea verticală a securității la diferite niveluri: cooperarea internațională, politicile și inițiativele la nivelul U.E. în materie de securitate, cooperarea regională dintre statele membre și propriile politici naționale, regionale și locale ale statelor membre;

3.2 Asigurarea supravegherii democratice și judiciare efective a activităților de securitate

Ca urmare a intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, implicarea Parlamentului European în elaborarea politicilor de securitate a luat o mai mare amploare, ceea ce înseamnă că este esențială consultarea eficace la toate nivelurile. Parlamentele naționale trebuie să joace de asemenea un rol mai important în activitatea U.E. datorită capacității acestora de a monitoriza aplicarea principiului subsidiarității și a participării lor la evaluarea punerii în aplicare a politicilor privind justiția, libertatea și securitatea.

Curtea Europeană de Justiție dobândește competență deplină în acest domeniu (în afara cazurilor în care este vorba despre ordinea publică internă a statelor membre și de aspectele legate de securitate care țin de responsabilitatea lor). În ultimul rând, aderarea U.E. la Convenția europeană a drepturilor omului va contribui de asemenea la îmbunătățirea protecției drepturilor omului în Europa.

3.3 Prevenire și anticipare: o abordare proactivă și fondată pe informații

Printre principalele obiective ale Strategiei de securitate internă a U.E. se numără prevenirea și anticiparea infracțiunilor, precum și a dezastrelor naturale și a celor provocate de om și atenuarea impactului lor potențial. Deși urmărirea eficace a autorilor unei infracțiuni

Rămâne esențială, un accent și mai mare pus pe prevenirea infracțiunilor și a atacurilor teroriste poate contribui la reducerea prejudiciilor umane și psihologice cauzate de aceste acte și care sunt adeseori ireparabile.

Prin urmare, strategia noastră trebuie să acorde o importanță deosebită preveniri și anticipării, în cadrul unei abordări proactive fondate pe informații și pe colectarea elementelor de probă necesare pentru urmărire. O acțiune în justiție nu poate avea sorți de izbândă decât dacă toate informațiile necesare sunt disponibile.

Mai mult, trebuie elaborate și îmbunătățite mecanismele de prevenire, precum instrumentele de analiză și sistemele de alertă timpurie. Unul dintre instrumentele de prevenire aplicabile ar trebui să îl constituie un registru european de evidență a călătorilor (PNR), care să garanteze un nivel ridicat de protecție a datelor, în scopul prevenirii, al depistării, al anchetării și al urmăririi infracțiunilor teroriste și infracțiunilor grave, pe baza unei analize de impact. Astfel, am putea înțelege mai bine diferitele tipuri de amenințări și probabilitatea acestora și am putea anticipa ceea ce s-ar putea întâmpla, fiind în acest mod pregătiți nu numai pentru a face față efectelor unor amenințări devenite realitate, ci și pentru a putea institui mecanisme de depistare și de prevenire a acestor evenimente înainte de toate.

Din acest motiv, trebuie adoptată o abordare globală în scopul depistării și al prevenirii în permanență a amenințărilor și a riscurilor cu care se confruntă U.E. în diferite domenii ale securității interne, precum și a principalelor aspecte care preocupă populația. Este nevoie de o strategie menită să prevină și să combată amenințări precum criminalitatea organizată. Prevenirea infracțiunilor presupune abordarea cauzelor profunde, și nu numai a infracțiunilor și a consecințelor acestora.

Politicile de securitate, în special cele de prevenire, trebuie să adopte o abordare vastă, care să implice nu numai serviciile de aplicare a legii, ci și instituțiile și specialiștii de la nivel național și local. Prin urmare, ar trebui să se vizeze cooperarea cu alte sectoare, precum școlile, universitățile și alte instituții de învățământ, pentru a se preveni situația în care tinerii devin infractori. Sectorul privat, mai ales atunci când este implicat în activități financiare, poate contribui la elaborarea și la punerea în aplicare efectivă a mecanismelor menite să prevină activitățile frauduloase sau spălarea banilor. Organizațiile societății civile pot juca de asemenea un rol în desfășurarea campaniilor de sensibilizare a populației.

Obiectivul acțiunii U.E. în domeniul protecției civile trebuie să fie reducerea vulnerabilității în fața dezastrelor prin elaborarea unei abordări strategice de anticipare și de prevenire a dezastrelor și prin continuarea îmbunătățirii nivelului de pregătire și de reacție, cu respectarea competențelor naționale. Ar trebui elaborate orientări privind metodele de cartografiere a pericolelor și a riscurilor, evaluări și analize, precum și o prezentare de ansamblu a riscurilor naturale și a celor provocate de om pe care U.E. le-ar putea înfrunta în viitor. Această analiză de risc la nivelul U.E. ar trebui să constituie o bază pentru inițiative de cooperare între state membre care împărtășesc aceleași riscuri și U.E. în domeniul protecției civile și al planificării capacităților. Trebuie identificate noi riscuri și amenințări, precum penuria de energie, panele din domeniul TIC și pandemiile. Capacitatea cetățenilor, precum și a sectorului public și privat, de a face față efectelor dezastrelor trebuie incluse în politicile de prevenire.

3.4 Elaborarea unui model global pentru schimbul de informații

Avem nevoie de o politică de securitate internă care se bazează pe schimbul de informații și pe încrederea reciprocă și care acordă prioritate principiului punerii la dispoziție a informațiilor. Pentru ca autoritățile de aplicare a legii să poată preveni și acționa în mod anticipat, acestea trebuie să aibă acces în timp util la cât mai multe date posibil privind infracțiunile și autorii acestora, modalitățile în care aceștia operează, detalii despre victimă (victime), despre vehiculele utilizate etc.

Pentru a intensifica în mod considerabil nivelul actual al schimbului de informații, trebuie să consolidăm în continuare mecanismele care favorizează încrederea reciprocă între autoritățile responsabile de asigurarea securității interne a U.E., pentru a întări mecanismele existente, și să facem apel la Strategia de gestionare a informațiilor pentru a elabora un model european sigur și structurat privind schimbul de informații.

Acest model va include diferitele baze de date ale U.E. relevante pentru asigurarea securității în U.E., astfel încât să existe o interacțiune între acestea, în măsura în care acest lucru va fi necesar și autorizat, pentru a se permite un schimb de informații eficace în întreaga U.E. și pentru a se profita la maximum de posibilitățile oferite de biometrie și de alte tehnologii, în scopul îmbunătățirii securității cetățenilor noștri, într-un cadru precis care le protejează în același timp viața privată.

Acest model de schimb de informații trebuie să respecte întotdeauna pe deplin dreptul la o viață privată și protecția datelor cu caracter personal. Dacă un nivel ridicat de securitate presupune o intensificare a schimbului de date, atunci este important ca această intensificare să fie gestionată cu atenție, să fie proporționată și să respecte legislația în materie de protecție a datelor.

3.5 Cooperarea operațională

Prin Tratatul de la Lisabona a fost instituit Comitetul permanent pentru cooperarea operațională în materie de securitate internă (C.O.S.I.) pentru a asigura coordonarea și cooperarea eficace între autoritățile de aplicare a legii și cele de gestionare a frontierelor, inclusiv controlul și protecția frontierelor externe și, după caz, cooperarea judiciară în aspecte penale care țin de cooperarea operațională. Activitatea comitetului se va baza, înainte de toate, pe evaluările și prioritățile privind amenințările, stabilite la nivel național și la nivelul U.E..

C.O.S.I. trebuie să asigure de asemenea cooperarea riguroasă între agențiile și organismele U.E. implicate în securitatea internă a Uniunii (EUROPOL, FRONTEX, EUROJUST, CEPOL și SITCEN), pentru a încuraja o coordonare, o integrare și o eficacitate din ce în ce mai mare a operațiunilor. Toți acești actori trebuie să continue să doteze serviciile specializate din statele membre cu mijloace de sprijin de o eficacitate îmbunătățită. Ar trebui îmbunătățită cu precădere capacitatea Europol de a sprijini operațiunile statelor membre.

Ar trebui realizate progrese privind instituirea unui cadru de cooperare în scopul îmbunătățirii securității și a siguranței cu ocazia evenimentelor de amploare și a manifestațiilor de masă internaționale. În domeniul protecției civile, U.E. ar trebui să promoveze o abordare integrată care să cuprindă toate etapele diferite ale unei crize (prevenirea, reacția și redresarea) prin punerea în aplicare a asistenței reciproce și a solidarității europene.

3.6 Cooperarea judiciară în materie penală

Este esențial ca autoritățile judiciare ale statelor membre să coopereze mai îndeaproape, după cum este necesar ca EUROJUST să își pună în valoare întregul potențial în cadrul legislației aplicabile. La nivelul U.E., operațiunile și anchetele în materie penală care s-au desfășurat cu succes trebuie să ne permită să conștientizăm sinergiile potențiale dintre serviciile de aplicare a legii și cele de gestionare a frontierelor și autoritățile judiciare, în scopul prevenirii criminalității transfrontaliere.

3.7 Gestionarea integrată a frontierelor

Gestionarea integrată a frontierelor, al cărei obiectiv este combaterea imigrației ilegale, joacă un rol important și în ceea ce privește menținerea securității. Mecanismul de gestionare integrată a frontierelor trebuie consolidat, mai ales pentru a favoriza transmiterea celor mai bune practici în rândul polițiștilor de frontieră. Trebuie explorată posibilitatea de a se crea un sistem european de polițiști de frontieră, pe baza unei analize prealabile. Va trebui să se acorde o atenție deosebită continuării dezvoltării Sistemului European de Supraveghere a Frontierelor (EUROSUR). Succesul Agenției FRONTEX depinde în mare măsură de cooperarea și de coordonarea sa cu alte agenții ale U.E. și cu serviciile de aplicare a legii din statele membre.

Noile tehnologii joacă un rol esențial în gestionarea frontierelor. Acestea facilitează trecerea mai rapidă a cetățenilor la punctele de frontieră, datorită sistemelor automate, a înregistrării prealabile, a regimurilor instituite pentru călătorii frecvenți etc. Aceste tehnologii îmbunătățesc securitatea, permițând instituirea controalelor necesare menite să asigure că frontierele nu sunt traversate de oameni sau de bunuri care reprezintă un risc pentru Uniune. În acest context, este esențială cooperarea strânsă între autoritățile de aplicare a legii și cele de gestionare a frontierelor. De asemenea, autoritățile de aplicare a legii ar trebui să faciliteze intrarea în vigoare a Codului vizelor, continuarea dezvoltării Sistemului de Informații Schengen, precum și a sistemelor de control electronic la frontiere, precum un sistem de intrare-ieșire, vor contribui la gestionarea integrată a frontierelor fondată pe informații. Dialogul și cooperarea cu țările terțe de origine și de tranzit sunt de asemenea esențiale, de exemplu pentru consolidarea capacității de control la frontiere.

3.8 Un angajament în favoarea inovării și a formării

Trebuie să colaborăm pentru a promova și a elabora noi tehnologii prin intermediul unei abordări comune, precum și pentru a reduce costurile și a îmbunătăți eficiența. În domeniul tehnologiei, este la fel de important ca sectorul public și cel privat să colaboreze. Pe baza rezultatelor proiectelor de cercetare și dezvoltare desfășurate în temeiul Programului Comun de Cercetare și Dezvoltare, U.E. ar trebui să elaboreze standarde și platforme tehnologice concepute pentru nevoile sale specifice în materie de securitate.

Interoperabilitatea diferitelor sisteme tehnologice utilizate de oricare dintre agenții sau servicii trebuie să reprezinte un obiectiv strategic, astfel încât echipamentele să nu constituie un obstacol în calea cooperării dintre statele membre în ceea ce privește schimbul de informații sau desfășurarea operațiunilor comune.

O abordare strategică a formării profesionale în Europa: acest obiectiv este esențial pentru instituirea autorităților de aplicare a legii, judiciare și de gestionare a frontierelor care să beneficieze de tehnologie avansată și să se afle în avangarda specializării lor; în acest mod, formarea în materie de aplicare a legii ar putea realiza un pas important și deveni un instrument valoros pentru promovarea unei culturi comune în cadrul organismelor europene de aplicare a legii și pentru facilitarea cooperării transnaționale. În acest scop, ar trebui incluse elemente cu caracter european în formarea națională și ar trebui elaborate programe de schimb pe baza modelului Erasmus.

De aceea, specialiștii europeni cu o înaltă formare și care împărtășesc aceeași cultură vor reprezenta o valoare adăugată în contextul unei societăți globalizate în care predomină concurența, precum și în domeniul securității. Agențiile și organismele europene, în special CEPOL, ar trebui să joace un rol important.

3.9 Dimensiunea externă a securității interne/cooperarea cu țările terțe

Nu se poate vorbi despre securitate internă fără a se avea în vedere dimensiunea externă, întrucât securitatea internă depinde din ce în ce mai mult și într-o mare măsură de securitatea externă. Cooperarea internațională a U.E. și a statelor sale membre, atât la nivel bilateral, cât și la nivel multilateral, este esențială pentru a se garanta securitatea și a se proteja drepturile cetățenilor noștri și pentru a se promova securitatea și respectarea drepturilor în străinătate. În politicile U.E. cu privire la țările terțe, securitatea trebuie să constituie un factor-cheie și trebuie elaborate mecanisme în scopul coordonării dintre securitate și alte politici conexe, precum politica externă, în cadrul căreia aspectele care țin de securitate trebuie să joace un rol din ce în ce mai important într-o abordare integrată și proactivă.

În ceea ce privește securitatea externă, U.E. nu trebuie să se limiteze la cooperarea dintre serviciile de aplicare a legii din statele membre și din alte țări, în special din țările învecinate. Trebuie să se stabilească relații cu alte țări printr-o abordare globală a securității, colaborându-se îndeaproape cu acestea și, după caz, susținându-se dezvoltarea lor instituțională, economică și socială. Acest sistem de lucru va presupune stabilirea unor posibilități de dialog în funcție de domeniile de preocupare și de interes comun și, de la caz la caz, vor putea fi identificate posibilități de cooperare. Ar trebui consolidate cooperarea și coordonarea cu organizațiile internaționale din domeniul aplicării legii, în special cu Interpol. Ar trebui elaborate, în statele membre, abordări bilaterale, multilaterale și regionale, după caz, pentru a se combate amenințări specifice.

Deosebit de importante sunt eforturile de combatere a criminalității transnaționale în afara U.E., precum și dezvoltarea respectării statului de drept. Prin urmare, trebuie consolidată și mai mult cooperarea cu politica europeană de securitate și apărare comună, în special între agențiile U.E. și misiunile respective. De asemenea, este foarte important să se consolideze participarea serviciilor de aplicare a legii și a organismelor din domeniul justiției, libertății și securității în toate etapele misiunilor civile de gestionare a crizelor, astfel încât acestea să ia parte la soluționarea conflictelor prin colaborarea cu alte servicii implicate pe teren (servicii militare, diplomatice, de urgență etc.). Va trebui acordată o atenție deosebită „statelor fragile și eșuate” pentru ca acestea să nu devină cuiburi ale criminalității organizate sau ale terorismului.

3.10 Flexibilitatea în vederea adaptării la dificultățile viitoare

Este nevoie de o abordare vastă, flexibilă, pragmatică și realistă, adaptată în permanență la realitate, care să țină seama de riscurile și de amenințările care ar putea afecta în mod general cetățenii și care să pună deci accentul nu numai pe infracționalitate, ci să ia în calcul riscurile de orice fel care ar putea crea o problemă de securitate într-un sens mai larg, și care să poată detecta orice necesitate de adaptare la o schimbare a circumstanțelor și să garanteze cele mai înalte niveluri de securitate pentru cetățenii europeni.

CAPITOLUL II: MANAGEMENT INTEGRAT FRONTALIER ÎN CONTEXT SCHENGEN

În 1985 a început desființarea controalelor la frontierele interne în întreaga Uniune Europeană. Datorită Acordului Schengen, peste 400 de milioane de europeni pot călători fără pașaport. Inițial format din cinci țări, spațiul Schengen cuprinde în prezent 26 de țări. În fiecare an efectuăm peste 1,25 miliarde de călătorii în scop turistic și putem să ne vizităm prietenii și rudele în întreaga Europă, fără a ne confrunta cu obstacole birocratice la frontierele interne. În ceea ce privește economia noastră, libera circulație este fundamentală pentru succesul pieței unice a U.E. și un factor important pentru creșterea europeană.

Crearea spațiului Schengen este una dintre cele mai tangibile, populare și de succes realizări ale U.E. – o realizare pe care ar trebui să o prețuim, să o protejăm și, dacă este posibil, să o îmbunătățim.

Comisia Europeană lucrează în vederea consolidării normelor Schengen în scopul întăririi acestei cooperări. Pentru ca spațiul Schengen să funcționeze, statele membre ale U.E. trebuie să dea dovadă de încredere reciprocă. Îmi asum angajamentul ferm de a proteja această încrederea reciprocă și de a utiliza toate instrumentele disponibile pentru a asigura libera circulație pe care o prețuim cu toții.

Călătorie plăcută!

Cecilia Malmström, comisar pentru afaceri interne

1. Consolidarea spațiului Schengen prin intensificarea măsurilor compensatorii

Schengen, numele unui sat din sudul Luxemburgului pe râul Moselle, a devenit sinonim cu eliminarea controalelor la frontierele interne și libera circulație în Europa. Evoluția spațiului Schengen a fost treptată.

1.1 Evoluția spațiului Schengen

La începutul anilor ’80, a demarat, la nivel european, o discuție în legătură cu importanța termenului libertate de mișcare. Primii pași concreți în acest sens au fost făcuți de Germania și Franța prin semnarea Acordului de la Saarbrücken în anul 1984, care prevedea eliminarea treptată a controalelor la frontiera dintre cele două state. În același an, acestei inițiative i s-au alăturat alte trei state: Luxemburg, Belgia și Olanda. În urma negocierilor care au urmat între cele cinci state, a fost semnat la data de 14 iunie 1985, în localitatea Schengen situată în Luxemburg, Acordul prin care șefii guvernelor Belgiei, Franței, Germaniei, Luxemburgului și Olandei hotărau eliminarea treptată a controalelor la frontierele interne.

Scopul acordului era, pe lângă fluidizarea traficului, simplificarea și întărirea cooperării între autoritățile polițienești și vamale din statele semnatare. Cinci ani mai târziu a fost semnată Convenția de Implementare a Acordului Schengen, la data de 19 iunie 1990. Convenția stabilea modalitățile prin care statele membre vor coopera, pentru a compensa eliminarea controalelor la frontierele interne și a asigura o mai bună securizare a frontierelor externe.

În momentul intrării în vigoare, în anul 1995, Convenția a eliminat controalele la frontierele interne ale statelor semnatare și a creat o singură frontieră externă unde controalele se desfășoară conform unui set de reguli clare. De asemenea, au fost stabilite reguli comune în materie de vize, migrație, azil, precum și măsuri referitoare la cooperarea polițienească, judiciară sau vamală.

În prezent, spațiul Schengen este format din 26 de țări europene (din care 22 sunt state membre ale U.E.): Belgia, Republica Cehă, Danemarca, Germania, Estonia, Grecia, Spania, Franța, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Ungaria, Malta, țările de Jos, Austria, Polonia, Portugalia, Slovacia, Slovenia, Finlanda și SU.E.dia, precum și Islanda, Liechtenstein, Norvegia și Elveția.

Participarea la spațiul fără controale la frontierele interne înseamnă că aceste țări:

nu mai efectuează verificări la frontierele lor interne (și anume, frontierele dintre două state care fac parte din spațiul Schengen);

și-au intensificat controalele, care trebuie să îndeplinească criterii clar definite, la frontierele lor externe (și anume, frontierele dintre un stat care face parte din spațiul Schengen și un stat care nu face parte din spațiul Schengen). În consecință, atât cetățenii U.E., cât și resortisanții țărilor terțe pot circula liber în interiorul spațiului Schengen.

Inițial, acquis-ul Schengen nu a făcut parte din cadrul legislativ comunitar. Acest lucru s-a schimbat însă odată cu semnarea Tratatului de la Amsterdam, în data de 2 octombrie 1997, intrat în vigoare la data de 1 mai 1999. Un Protocol atașat Tratatului de la Amsterdam incorporează acquis-ul Schengen în cadrul legislativ și instituțional al Uniunii Europene. Începând cu acest moment acquis-ul Schengen face parte din legislația comunitară și a fost transferat în noul Titlu IV – Vize, azil, imigrație și alte politici legate de libera circulație a persoanelor, al TU.E..

De asemenea, ca o evoluție de ordin instituțional, conform prevederilor Tratatului de la Amsterdam, Consiliul U.E. a luat locul Comitetului Executiv Schengen, stabilit de Acordul Schengen iar începând cu 1 mai 1999, Secretariatul Schengen a fost incorporat în cadrul Secretariatului General al Consiliului. De asemenea, noi grupuri de lucru au fost create pentru a asista Consiliul în activitățile desfășurate.

1.2 De la Schengen la Prüm

1.2.1 Tratatului de la Prüm- Context general

Tratatul se concentrează, în principal, asupra îmbunătățirii schimbului de date dintre autoritățile de aplicare a legii din statele semnatare și acoperă trei domenii, terorismul, criminalitatea transfrontalieră și migrația ilegală, domenii de asemenea reglementate de legislația europeană.

Prevederile Tratatului de la Prüm aprofundează cooperarea polițienească așa cum este ea înțeleasă în cadrul zonei Schengen, însă nu reprezintă, până la acest moment, parte a acquis-ului Schengen. Pe lângă îmbunătățirea schimbului de date, tratatul prevede:

compararea profilelor ADN, amprentelor și datelor cu privire la înmatricularea autovehiculelor;

schimbul de date personale și de altă natură în legătură cu evenimentele majore;

măsuri pentru prevenirea atacurilor teroriste (schimbul de date personale, introducerea ofițerilor înarmați la bordul aeronavelor);

măsuri pentru combaterea migrației ilegale (măsuri comune de repatriere);

operațiuni comune;

în cazuri de urgență, acțiuni în teritoriul altei părți contractante fără consimțământul anterior al acesteia;

asistența în cazul unor evenimente majore, dezastre și accidente grave.

Migrația este frecvent asociată cu globalizarea din perspectiva economiei mondiale, iar acest fapt a dat naștere la numeroase incertitudini și dezbateri politice în Europa unitară. Astfel, administrarea frontierelor externe ale U.E. reprezintă, cu siguranță, una dintre provocările majore pe care Uniunea va trebui să le înfrunte în viitor. De aceea, este important ca U.E. să continue dezvoltarea spațiului de libertate, securitate și justiție.

Frontierele încorporează un concept geopolitic, dar, în ultima jumătate a secolului al XX-lea s-a mai adăugat o a treia dimensiune, cea umană, care a devenit treptat mai important din punct de vedere politic. Obținerea unei vize și trecerea frontierei externe trebuie să se facă simplu și rapid pentru călătorii de bună-credință. De asemenea, contactele dintre oamenii din zonele de frontieră și între membrii familiei trebuie facilitate. Astfel, o ultimă provocare o reprezintă menținerea credibilității după desființarea controalelor la frontierele interne.

Consiliul European și-a exprimat convingerea că este necesar un concept pentru schimbul transfrontalier de informații privind urmărirea penală, în vederea întăririi zonei de libertate, securitate și justiție a Uniunii Europene. Prin urmare, a fost adoptat principiul disponibilității, care prevede înființarea unei rețele de informații, în prezent funcțională. Obiectivul acesteia este de a permite personalului cu atribuții în aplicarea legii din toate statele membre să obțină de la oricare alt stat membru informațiile de care are nevoie pentru a-și rezolva sarcinile.

Un pas important în realizarea acestui deziderat îl reprezintă semnarea Tratatului de la Prüm, în orașul german cu același nume, la data de 27 mai 2005. Statele semnatare sunt: Germania, Austria, Luxemburg, Belgia, Olanda, Franța și Spania, tratatul având ca obiect întărirea cooperării între statele semnatare în lupta împotriva terorismului, criminalității transfrontaliere și migrației ilegale.

Convenția prevede, printre altele, schimbul de informații privind profilurile genetice (ADN), datele dactiloscopice, datele de înregistrare a vehiculelor și alte date cu caracter personal. Convenția este o soluție la nivel organizațional și tehnic, nu doar un simplu instrument de cooperare la nivel comunitar. La data de 05.12.2006, la Bruxelles, s-a semnat Acordul de Implementare a Tratatului (ATIA).

Scopul Acordului de Implementare este identificarea prevederilor necesare aplicării și implementării tehnice și administrative a Tratatului. Acest document conține prevederi cu privire la profilurile ADN, datele dactiloscopice, datele de înregistrare a vehiculelor și cooperarea polițienească.

1.2.2 Domeniile de cooperare potrivit Tratatului de la Prüm

Tratatul se concentrează, în principal, asupra îmbunătățirii schimbului de date dintre autoritățile de aplicare a legii din statele semnatare și acoperă trei domenii reglementate de legislația europeană:

• terorismul;

• criminalitatea transfrontalieră;

• migrația ilegală.

Pe lângă îmbunătățirea schimbului de date, tratatul prevede:

Compararea profilurilor ADN, amprentelor și datelor cu privire la înmatricularea autovehiculelor;

Schimbul de date personale și de altă natură în legătură cu evenimentele majore;

Măsuri pentru prevenirea atacurilor teroriste (schimbul de date

Personale, introducerea ofițerilor înarmați la bordul aeronavelor);

Măsuri pentru combaterea migrației ilegale (măsuri comune de repatriere);

Operațiuni comune;

În cazuri de urgență, acțiuni în teritoriul altei părți contractante fără consimțământul anterior al acesteia;

Asistența în cazul unor evenimente majore, dezastre și accidente grave.

Schimbul de date genetice

Toate părțile semnatare vor înființa și gestiona baze de date ADN în vederea investigării faptelor penale. Părțile contractante vor garanta că datele de referință din bazele naționale de date ADN vor fi disponibile, pentru a proceda la o consultare automată, prin compararea profilurilor ADN de către celelalte țări. Datele de referință sunt stocate în baza de date ADN, având un cod de referință, care realizează legătura cu Sistemul Național de Date Genetice Judiciare (SNDGJ), ce conține datele de identificare ale persoanei.

Dacă, în urma unei căutări automate, se constată o potrivire între profilul ADN transmis și un profil ADN înregistrat în baza de date a unei alte țări (HIT = răspuns pozitiv), statul care a inițiat căutarea va fi informat pe cale automată despre această potrivire și despre codul din baza SNDGJ. După ce a primit răspunsul, acest stat poate cere autorităților celuilalt stat datele personale corespondente, prin intermediul punctelor de contact naționale (în cazul României punctul național de contact este Centrul de Cooperare Polițienească Internațională).

Amprentele

În vederea investigării faptelor penale, părțile semnatare ale Tratatului de la Prüm vor putea consulta, în mod automat, datele din bazele dactiloscopice ale celorlalte țări membre. Datele de referință nu conțin decât date dactiloscopice (amprente papilare) și un cod unic de identificare, fără a permite identificarea directă a persoanei implicate.

Dacă, în urma verificării automate în bazele de date dactiloscopice ale celorlalte țări membre, o țară constată o potrivire (HIT) între datele dactiloscopice căutate și amprentele din baza de date a unei alte țări, statul care a inițiat căutarea se va adresa punctului de contact național al celuilalt stat (în cazul României punctul național de contact este Centrul de Cooperare Polițienească Internațională), care îi va furniza datele de identificare ale persoanei.

Schimbul de date suplimentare este guvernat de legislația statului solicitat. Germania și Austria au fost primele care au început compararea automată a bazelor de date naționale, iar Spania le-a urmat. Rezultatele au început, deja, să fie vizibile, Austria și Germania putând verifica reciproc conținutul bazelor de date cu informații despre ADN încă din luna decembrie 2008. Această dată marchează momentul inițial în care două state își acordă acces reciproc la bazele de date ale polițiilor naționale.

După cum evidenția ministrul german de interne, Wolfgang Schäuble, doar în primele opt săptămâni de funcționare la verificările din partea Germaniei au rezultat 1.500 de hit-uri în bazele de date austriece, în timp ce cercetările austriece s-au soldat cu 1.400 de hit-uri în bazele de date germane. Dintre acestea, în 32 de cazuri era vorba despre cercetări legate de omucidere. Fiecare dintre rezultatele găsite în bazele de date sunt ulterior atent verificate, deoarece crimele nu pot fi rezolvate doar pe baza informațiilor despre ADN?

Referitor la această formă de cooperare, s-au ridicat unele semne de întrebare: au statele membre capacitatea tehnologică de a adera la un astfel de principiu? Dețin toate statele membre baze de date ADN?

Mai mult, a fost înaintată de unii critici ipoteza că grupul Prüm va submina eforturile comunitare de împărtășire a informațiilor în U.E. ca un întreg, din moment ce doar o mână de țări sunt implicate în Prüm. Aceste suspiciuni s-au risipit, însă, iar Tratatul de la Prüm s-a dovedit a fi cel mai bun mod de a încuraja accesul reciproc la bazele naționale de date. Progresele rapide înregistrate de țările partenere Prüm au determinat și alte state U.E. să adopte sistemul Prüm.

Astfel, în februarie 2007, statele membre au fost de acord să încorporeze, cel puțin o parte dintre reglementările Prüm (cele privind accesul reciproc la bazele naționale de date) în cadrul normativ european, ceea ce a reprezentat un important salt în procesul de schimb de informații la nivel transfrontalier.

Baze de date cu privire la vehicule

Pot fi accesate în cursul urmăririi penale și pentru înlăturarea pericolelor la adresa ordinii și securității publice, inclusiv pentru înlăturarea unei presupuse amenințări la adresa securității publice. Accesul direct (online) la bazele de date va fi efectuat în concordanță cu legislația statului solicitant. Categorii de date:

• date cu privire la proprietari;

• date cu privire la vehicule.

Date personale și de altă natură în legătură cu evenimentele majore

Pentru prevenirea săvârșirii de infracțiuni și pentru înlăturarea pericolelor la adresa ordinii și securității publice, la inițiativa unui stat, pot fi schimbate date cu caracter personal și alte categorii de date, fără a fi nevoie de o solicitare prealabilă. Tratatul prevede un pachet de măsuri de securitate pentru prevenirea infracțiunilor de terorism:

• introducerea ofițerilor înarmați la bordul aeronavelor;

• în articolul 16 din tratat este stipulat faptul că, în scopul prevenirii atacurilor teroriste, părțile contractante pot să furnizeze informații, prin intermediul punctelor de contact naționale, cu privire la datele personale și de altă natură dacă, din anumite motive, se bănuiește că persoanele vor comite infracțiuni;

• paragraful 4 din acest articol este foarte important deoarece permite autorității care transmite datele impunerea de condiții cu privire la folosirea ulterioară a datelor transmise.

Tratatul oferă posibilitatea furnizării informațiilor fără a fi necesară o solicitare anterioară a altei părți contractante.

Air marshals

În sensul prevederilor tratatului, prin “air marshals” înțelegem ofițerii sau personalul pregătit corespunzător pentru menținerea securității la bordul aeronavelor. Art. 17 dă posibilitatea părților contractante să decidă asupra introducerii ofițerilor de securitate la bordul aeronavelor înregistrate într-un stat semnatar. Singura condiție impusă de tratat este eliberarea unei notificări scrise cu cel puțin trei zile înaintea zborului în cauză. Excepțional, în cazul unui pericol iminent, notificarea trebuie emisă cel târziu înainte de aterizare. Notificarea trebuie să conțină:

• perioada desfășurării misiunii;

• detaliile zborului;

• numărul de membri ai echipei de securitate;

• numele complet al acestora;

• numărul pașapoartelor acestora;

• tipul, marca și seria armelor din dotare;

• cantitatea și tipul muniției;

• echipamentul necesar îndeplinirii îndatoririlor de serviciu.

Restricții impuse membrilor înarmați ai echipei de securitate când se află pe teritoriul altei părți contractante:

• Interzicerea părăsirii aeronavei, a accesului în aerogări sau în zonele de securitate restricționate ale acestora, dacă nu sunt escortați de un reprezentant al autorităților competente.

• Armele și muniția trebuie depozitate, spre păstrare supravegheată, în locurile desemnate de autoritatea națională competentă a celeilalte părți contractante.

Forme comune de intervenție

În scopul menținerii ordinii, securității publice și prevenirii criminalității, părțile contractante pot organiza patrule sau alte forme de intervenție comune pe teritoriul unui alt stat membru. În conformitate cu legislația națională, statul gazdă poate conferi puteri suverane ofițerilor celorlalte părți contractante sau, în măsura în care legislația o admite, poate permite ofițerilor străini exercitarea propriilor puteri suverane. Condiții:

• ofițerii străini trebuie să respecte îndrumările ofițerilor din statul gazdă;

• puterile suverane pot fi exercitate doar în prezența ofițerilor statului gazdă;

• ofițerii părților contractante trebuie să respecte legislația statului gazdă;

• responsabilitatea acțiunilor lor va fi asumată de statul gazdă.

Uzul de armă:

• armele, muniția și celelalte echipamente pot fi folosite doar în legitimă apărare;

• în anumite cazuri și în conformitate cu legislația națională, uzul de armă poate fi exercitat și în alte situații.

Măsuri în cazul unui pericol iminent

Ofițerii unei părți contractante, în situații urgente, pot traversa frontiera comună, către o altă parte contractantă, fără autorizația prealabilă a acesteia și pot acționa în zona limitrofă frontierei pentru înlăturarea oricărui pericol iminent pentru viața și integritatea fizică a persoanelor. Condiții:

• ofițerii străini trebuie să respecte îndrumările ofițerilor din statul gazdă;

• puterile suverane pot fi exercitate doar în prezența ofițerilor statului gazdă;

• ofițerii părților contractante trebuie să respecte legislația statului gazdă.

Responsabilitatea:

• responsabilitatea pentru măsurile întreprinse de ofițerii care au traversat frontiera va fi asumată de statul gazdă.

Asistența în cazul unor evenimente majore, dezastre și accidente grave

Autoritățile competente ale părților contractante se vor asista reciproc, în conformitate cu propria legislație, cu privire la evenimentele majore care implică masele: dezastre sau accidente grave.

Mijloace de asistență:

• notificarea și schimbul de informații în cazul apariției unor situații cu impact transfrontalier;

• întreprinderea și coordonarea măsurilor necesare în cazul apariției unor situații cu impact transfrontalier;

• detașarea unor ofițeri, a altor specialiști și furnizarea de echipament la cererea unei părți contractante.

1.3 Elaborarea acquis-ului Schengen privind frontierele externe

Normele Schengen au fost integrate în dreptul Uniunii Europene prin Tratatul de la Amsterdam din 1999, care a atribuit Comunității noi competențe în vederea reglementării frontierelor externe prin transferul de politici din al treilea pilon către Titlul IV din Tratatul CE, intitulat „Vize, azil, imigrare și alte politici legate de libera circulație a persoanelor”.

În conformitate cu Tratatul de la Nisa din 2003, care a extins considerabil domeniul de aplicare al procedurii de codecizie, la 22 decembrie 2004, Consiliul a decis ca, începând cu data de 1 ianuarie 2005, actele legislative privind controlul și supravegherea frontierelor externe să facă obiectul procedurii de codecizie, în care să intervină atât Consiliul, cât și Parlamentul, iar, în cadrul Consiliului, deciziile să se adopte cu majoritatea calificată a voturilor. Tratatul de la Lisabona din 2009 modifică substanțial dispozițiile articolelor din Titlul IV din Tratatul CE, schimbând denumirea titlului în „Spațiul de libertate, securitate și justiție” și a introdus conceptul de „sistem integrat de administrare a frontierelor externe” în dreptul primar al U.E.. Articolul 77 TFU.E. a înlocuit articolul 62 din Tratatul CE și constituie în prezent temeiul juridic al oricărei măsuri referitoare la vize și frontiere.

Ca urmare a clauzei de excludere voluntară aplicată Regatului Unit și Irlandei cu privire la modalitățile de control la frontiere prevăzute de Acordul Schengen și a întârzierilor produse în punerea în aplicare a Acordului Schengen în cazul Ciprului, României și Bulgariei, frontierele externe ale spațiului Schengen nu coincid cu „frontierele externe” ale zonei în care este garantată libera circulație a persoanelor îndreptățite la această libertate în temeiul dreptului U.E.. În mod similar, frontierele externe ale spațiului Schengen, din cauza punerii în aplicare a Acordului Schengen de către Norvegia, Islanda și Elveția, precum și din cauza excluderii teritoriilor non-europene ale statelor membre Schengen nu coincid cu frontierele externe ale U.E..

Frontierele externe ale spațiului Schengen, astfel cum au fost definite inițial la articolul 1 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen, sunt cele care se încadrează în sfera competențelor Comunității. În timp ce la frontierele externe ale spațiului Schengen procedurile frontaliere sunt reglementate de dreptul U.E., la frontierele externe ale U.E. care nu fac parte din spațiul Schengen legislația națională a statului membru în cauză este cea care stabilește procedura de urmat, deși în limitele impuse de dreptul U.E..

Normele care alcătuiesc actualul acquis Schengen privind frontierele externe, care se bazează pe acquis-ul original integrat în ordinea juridică a U.E. de Tratatul de la Amsterdam, se regăsesc într-o gamă amplă de măsuri, care pot fi împărțite în aproximativ cinci categorii.

La un prim nivel de analiză, se poate identifica un acquis al frontierelor Schengen în sensul strict: măsurile care stabilesc regimul de trecere a frontierelor externe ale spațiului Schengen. Esența activității U.E. în domeniul gestionării frontierelor constă în a asigura respectarea și aplicarea corectă a acestor măsuri. Cel mai important act legislativ din această categorie este Codul Frontierelor Schengen (CFS), care reglementează trecerea persoanelor la frontierele Schengen.

O a doua categorie de măsuri legislative constă în măsuri care au drept obiectiv stabilirea unui nivel de repartizare a poverii financiare în ceea ce privește gestionarea frontierelor externe Schengen. Cel mai important instrument din această categorie îl constituie Fondul pentru frontierele externe (FFE).

O a treia categorie de măsuri se referă la înființarea de baze de date centralizate în scopul gestionării migrației și a frontierelor: Sistemul de Informații Schengen (SIS), Sistemul de Informații privind Vizele (VIS) și EURODAC, baza de date europeană de amprente digitale pentru identificarea solicitanților de azil și a imigranților ilegali.

O a patra categorie este constituită din măsuri de prevenire și sancționare a intrării, tranzitului și șederii neautorizate.

Cea de-a cincea și ultima categorie, și anume măsurile instituționale de coordonare a cooperării operaționale, este strâns legată de stabilirea cooperării operaționale în scopul gestionării frontierelor externe. Piatra de temelie a acestei cooperări o constituie Agenția Europeană pentru Gestionarea Cooperării Operative la Frontierele Externe ale Statelor Membre (FRONTEX).

1.3.1 Sistemul de Informații Schengen

Sistemul de Informații Schengen (SIS) reprezintă coloana vertebrală a spațiului Schengen. Constă dintr-o bază de date comună, alimentată de sistemele naționale (N.SIS) din fiecare stat membru Schengen și gestionată de un sistem central (C.SIS), situat la Strasbourg, care permite autorităților competente din statele membre să obțină informații cu privire la anumite categorii de persoane sau bunuri cu scopul de a lua măsuri specifice.

Schimbul de informații adiționale sau suplimentare privind alertele în SIS este asigurat de o structură permanentă la nivel național, denumită SIRENE, acronimul pentru Supplementary information request at the national entry (solicitări suplimentare de informații la intrarea pe teritoriul național). Birourile SIRENE sunt prezente în toate statele Schengen, coordonează măsurile referitoare la alertele din SIS și se asigură că se întreprind acțiunile corespunzătoare în cazul în care o persoană urmărită este arestată, o persoană căreia i-a fost refuzată intrarea în spațiul Schengen încearcă să intre din nou pe teritoriul acestuia, o persoană declarată dispărută este descoperită, o mașină sau un document de identitate furat este confiscat etc.

Versiunea SIS aflată în uz în prezent este SIS II, care stă la baza cooperarii din spațiul Schengen. Cu ajutorul acestui sistem de informații, autoritățile de control la frontierele naționale, autoritățile vamale și autoritățile polițienești însărcinate cu efectuarea verificărilor atât la frontierele externe, cât și în interiorul spațiului Schengen pot transmite alerte cu privire la persoanele căutate sau dispărute, precum și cu privire la obiecte, cum ar fi autovehiculele și documentele furate. Astfel, SIS II preia rolul important de a compensa desființarea controalelor la frontierele interne și facilitează libera circulație a persoanelor în spațiul Schengen.

SIS II oferă informații cu privire la persoanele care nu au drept de intrare sau de ședere în spațiul Schengen sau care sunt căutate în legatură cu anumite activități infracționale. De asemenea, SIS II conține informații privind persoanele dispărute, în special copiii sau alte persoane vulnerabile care au nevoie de protecție. În SIS II se înregistrează și detalii ale anumitor obiecte, precum autoturisme, arme de foc, ambarcațiuni și documente de identitate despre care se presupune ca au fost pierdute, furate sau folosite pentru savârșirea unei infracțiuni.

În esență, o autoritate vamală, polițienească sau judiciară ori o autoritate administrativă competentă dintr-o anumită țară poate emite o „alertă” cu descrierea persoanei sau a obiectului căutat. Scopurile emiterii unei alerte sunt:

de a refuza intrarea persoanelor care nu au drept de intrare sau de ședere pe teritoriul spațiului Schengen;

de a găsi și a reține o persoană pe numele căreia a fost emis un mandat european de arestare;

de a facilita localizarea persoanelor la cererea autorităților judiciare sau de aplicare a legii;

de a gasi și a proteja o persoană disparută;

de a găsi bunuri furate sau pierdute.

În SIS II se stochează datele necesare pentru identificarea unei persoane (inclusiv fotografia și amprentele), precum și informațiile relevante cu privire la alertă (inclusiv acțiunea care trebuie întreprinsă).

Pentru clarificarea unor situații care rezultă din implementarea noului SIS este nevoie să se răspundă la o serie de întrebări și anume:

Ce autorități au acces la datele din SIS II?

Numai autoritățile naționale de aplicare a legii, autoritățile judiciare și autoritățile administrative au acces la SIS II. Aceste autorități pot accesa datele din SIS II de care au nevoie strict în scopul îndeplinirii sarcinilor lor. Agențiile europene EUROPOL și EUROJUST au drepturi de acces limitate, pentru efectuarea anumitor tipuri de interogări.

Cum se asigură protecția datelor cu caracter personal?

Autoritățile din fiecare țară care utilizează SIS II sunt obligate să verifice calitatea informațiilor pe care le introduc în sistem. În spațiul Schengen există cerințe stricte privind protecția datelor. Dacă se stochează date cu caracter personal despre o anumită persoană, respectiva persoană are dreptul de a solicita acces la acestea și de a se asigura că ele sunt exacte și introduse în mod legal. În caz contrar, persoana are dreptul de a solicita corectarea sau ștergerea acestora.

Accesul poate fi respins numai dacă acest lucru este indispensabil pentru aplicarea unei prevederi legale referitoare la o alertă și pentru protejarea drepturilor și a libertăților altor persoane.

Ce se întâmplă dacă numele meu este folosit în mod abuziv de către un infractor sau o persoană intrată ilegal în spațiul Schengen?

Uneori, cei care comit o infracțiune sau care încearcă să intre sau să stea în spațiul Schengen folosesc o identitate falsă. Această utilizare abuzivă implică adesea acte de identitate pierdute sau furate. Dacă o asemenea situație duce la introducerea unei alerte în SIS II, ea poate cauza dificultăți pentru persoana nevinovată a cărei identitate a fost furată. Au fost puse însă în aplicare proceduri detaliate pentru a proteja interesele acestor persoane nevinovate (a se vedea mai jos).

Solicitarea accesului la datele cu caracter personal pentru corectarea sau ștergerea acestora și în caz de utilizare abuziva

În cazul în care considerați că datele dumneavoastră cu caracter personal au fost folosite abuziv sau trebuie corectate sau șterse, puteți solicita accesul la acestea în orice țară membră a spațiului Schengen, contactând autoritatea competentă (în general, autoritatea națională de protecție a datelor sau autoritatea care răspunde de calitatea datelor naționale introduse în SIS II). Daca vă aflați în afara spațiului Schengen, puteți contacta consultatul unui stat Schengen din țara în care locuiți în acel moment. Veți primi un răspuns referitor la solicitarea dumneavoastră în cel mult trei luni.

1.3.2 Sistemul de Informații privind Vizele

VIS urmărește să îmbunătățească punerea în aplicare a politicii comune a vizelor, a cooperării consulare și a consultărilor dintre autoritățile centrale competente în domeniul vizelor. Sistemul este bazat pe o arhitectură centralizată. Constă dintr-un „sistem central de informații privind vizele” (CS-VIS), aflat la Strasbourg, dintr-o interfață în fiecare stat membru, „interfețele naționale” (NI-VIS), care asigură legătura cu autoritățile centrale naționale competente din respectivele state membre, și dintr-o infrastructură de comunicații între sistemul central de informații privind vizele și interfețele naționale.

VIS stochează date privind vizele de vizitator sau de tranzit în spațiul Schengen. Aceste date includ elementele biometrice de identificare (fotografia și cele zece amprente digitale ale solicitanților), precum și informații scrise, ca, de exemplu, numele, adresa și ocupația solicitantului, data și locul depunerii cererii, precum și orice decizie luată de statul membru responsabil de a acorda, refuza, anula, revoca sau prelungi o viză. VIS este conectat la toate consulatele care acordă vize ale statelor Schengen și la toate punctele de trecere a frontierelor lor externe. La aceste puncte de frontieră, VIS permite polițiștilor de frontieră să verifice dacă persoana deținătoare a vizei biometrice este identică cu persoana care a solicitat viza.

Un prim control constă în a verifica dacă amprentele digitale scanate la punctul de trecere a frontierei corespund cu cele aferente datelor biometrice stocate și anexate la viză. Un al doilea control de identificare constă în compararea amprentelor digitale luate la postul de trecere a frontierei cu conținutul întregii baze de date VIS, care va deveni, potrivit estimărilor, cea mai mare bază de date biometrice la nivel mondial atunci când va atinge capacitatea deplină. Niveluri ridicate de securitate sunt integrate în sistem pentru a se asigura că rămâne solid și disponibil în orice moment și că datele sunt accesate doar de către persoane autorizate în scopuri autorizate.

1.3.3 Agenția Europeană pentru Gestionarea Cooperării Operative la Frontierele Externe ale Statelor Membre ale Uniunii Europene (FRONTEX)

În același mod ca și arhitectura securității interne europene, care a fost dezvoltată treptat datorită cooperării de zi cu zi din cadrul Schengen, unor acte juridice precum Tratatul de la Amsterdam și orientărilor politice formulate în cadrul concluziilor Consiliilor Europene de la Tampere, Laeken, Sevilla și Salonic, securitatea frontierelor a cunoscut, la rândul său, o întreagă evoluție, pornind de la sisteme axate pe nivelul național și care stau la baza suveranității fiecărui stat și ajungând la cooperarea operațională la frontierele externe. Deși responsabilitatea pentru controlul și supravegherea frontierelor externe revine în continuare statelor membre, sistemele de securitate ale frontierelor naționale sunt din ce în ce mai mult completate de un set unificat de instrumente de gestionare a riscurilor potențiale la frontierele externe, eficace la nivel european.

Unul dintre elementele esențiale ale acestui proces este Agenția Europeană pentru Gestionarea Cooperării Operative la Frontierele Externe ale Statelor Membre ale Uniunii Europene(Frontex). Agenția și-a început activitatea la 3 octombrie 2005, în temeiul Regulamentului (CE) nr. 2007/2004 al Consiliului, care a fost modificat de o propunere prezentată de către Comisie la 24 februarie 2010 și dezbătută în cadrul Parlamentului European. Agenția dispune de un personal format din 160 de experți și își are sediul la Varșovia.

Frontex promovează un model paneuropean de securitate integrată a frontierelor, care crește nivelul de securitate la frontiere asigurând coordonarea cooperării operaționale a statelor membre.

În sarcina agenției figurează mai multe domenii semnalate de Regulamentul Frontex, acordându-se o atenție deosebită realizării analizelor riscurilor, coordonării cooperării operaționale dintre statele membre în domeniul gestionării frontierelor și asigurării sprijinului necesar statelor care organizează operațiuni de returnare.

La 13 septembrie 2011, cu o majoritate covârșitoare, Parlamentul European a votat în favoarea unui regulament care redefinește mandatul Frontex, urmărind ca agenția să-și îndeplinească atribuțiile în deplină conformitate cu dispozițiile aplicabile din dreptul U.E., inclusiv Carta drepturilor fundamentale, și permițând agenției, printre altele, să înființeze echipe europene de control la frontiere și să-și achiziționeze propriile active cu scopul de a monitoriza frontierele externe ale U.E..

1.4 Lansarea unui concept comun de management frontalier în cadrul Uniunii Europene

Potrivit lui Andrew Geddes, granițele teritoriale sunt de obicei înțelese ca acele puncte în care este exercitată autoritatea suverană a statului de a exclude (n.n. cetățeni ai țărilor terțe). Cu toate acestea, granițele teritoriale nu trebuie privite ca o piedică pusă în fața liberei circulații a persoanelor și a bunurilor, ci mai mult, trebuie asimilate noțiunii ce definește securitatea națională și toate domeniile ce concură la asigurarea ei.

De la data integrării acquis-ului Schengen în cadrul legal al Uniunii Europene, ca răspuns la concluziile Consiliului European de la Tampere din 15-16 octombrie 1999, Uniunea Europeană a întreprins pași importanți către un management integrat al frontierelor. La 7 decembrie 2001, Consiliul a emis documentul Conceptul European de Management al Controlului Frontierelor care oferă baza pentru viitoarele dezvoltări ale cooperării între Statele Membre.

La întâlnirea de la Laeken din 14-15 decembrie 2001, Consiliul European a statuat că un management mai bun al controlului frontierelor externe ale Uniunii Europene va sprijini lupta împotriva terorismului, a rețelelor de imigrație ilegală și a traficului de persoane. Urmare a acestor concluzii, Comisia Europeană a transmis, la data de 7 mai 2002, Consiliului și Parlamentului European, un comunicat privind managementul integrat al frontierelor externe al Statelor Membre ale Uniunii Europene, care cuprinde o analiză a situației existente la nivel operațional și normativ și propune o serie de măsuri pentru a fi implementate la nivelul Uniunii Europene.

După adoptarea acestui Plan, au fost luate măsuri la nivel operațional și legislativ în scopul dezvoltării graduale a unui sistem de management integrat comun al frontierelor, printre altele, prin crearea Catalogului Schengen privind controlul frontierelor, adoptarea Codului Frontierelor Schengen, realizarea unui Manual Practic al polițistului de frontieră, crearea unui Fond pentru Frontierele Externe și prin înființarea Agenției Frontex ca structură specializată în analiza de risc.

În cadrul întâlnirii din 4-5 decembrie 2006, Consiliul pentru Justiție și Afaceri Interne a definit scopul Managementului Integrat al Frontierei. S-a elaborat un set de recomandări și de cele mai bune practici în Partea I a Catalogului Schengen, structurate pe puncte și sub-puncte de implementare a managementului integrat al frontierei.

O inițiativă de succes a Statelor Membre în vederea aprofundării cooperării polițienești a fost încheierea Tratatului dintre Regatul Belgiei, Republica Federală Germania, Regatul Spaniei, Republica Franceză, Marele Ducat de Luxemburg, Regatul Țărilor de Jos și Republica Austria privind aprofundarea cooperării transfrontaliere, în special în vederea combaterii terorismului, criminalității transfrontaliere și migrației ilegale, semnat la Prüm, la 27 mai 2005.

În iunie 2007, Comisia a prezentat Statelor Membre un prim plan pentru crearea unui sistem european de supraveghere a frontierelor, denumit Eurosur. Acest concept urmează să se implementeze în 3 faze, în intervalul de timp 2008 – 2013. La data de 13 februarie 2008, Comisia Europeană a emis 3 comunicate, cunoscute sub denumirea de Border Package: 1. Raport de Evaluare și Dezvoltare Viitoare a Agenției Frontex; 2. Sistemul European de Supraveghere a Frontierelor – Eurosur; 3. Viitoare provocări la adresa managementului frontierelor externe ale U.E..

Gestionarea frontierelor externe este o funcție de securitate în cadrul căreia statele membre dar și state asociate au un interes comun. Acquis-ul Uniunii Europene referitor la controlul frontierelor servește ca și standard pentru statele terțe care sunt asistate în dezvoltarea conceptului de management integrat al frontierelor. Conceptul este într-o continuă dezvoltare și se ghidează pe principiile solidarității, încrederii reciproce și a responsabilității statuate între statele membre, având la bază respectarea drepturilor omului atât în activități cât și în proceduri.

Pentru că acțiunea de trecere a frontierei declanșează controale în domeniul securității, taxelor, sănătății și altele din partea mai multor state și persistă necesitatea coordonării pentru a evita diferitele intervenții ale statelor, care astfel s-ar bloca unele pe altele și ar periclita eficiența și transparența procedurilor. Această suprapunere a competențelor include atât riscul de a crea fisuri în sistemul de securitate cât și cel de a risipi resurse prin dublarea eforturilor.

În ultimii ani, conceptul de gestionare integrată a frontierelor – integrated border management (IBM) a fost dezvoltat pentru a întări acest punct nevralgic în mecanismul frontierelor în perspectiva furnizării de facilități și a soluțiilor pentru securitate, două aspecte vitale pentru funcționarea societăților moderne.

În concordanță cu nevoile sale specifice, Uniunea Europeană și-a stabilit propriul Concept IBM care conferă atenție deosebită statutului incomplet al Uniunii și multitudinii de autorități competente implicate la nivel național și la nivelul de Uniune.

Abordarea EU-IBM a fost exportată cu succes cu mult dincolo de limitele sale prin introducerea ei în țările din Balcanii de Vest și Asia Centrală. Organizații internaționale precum ONU și ICMPD au asistat la implementarea acestui model avansat în domeniul controlului comerțului și traficului, în timp ce NATO și OSCE au apreciat reformele ca fiind o contribuție la demilitarizarea activităților de la graniță, care erau desfășurate în timpul regimului sovietic de forțele armate.

Dincolo de succesul obținut nu trebuie ignorate dificultățile la care Conceptul IBM este supus în stabilirea unei abordări coerente în domeniul frontierei la nivelul Uniunii Europene. Deși EU-IBM are o influență pozitivă în evaluarea graduală a standardelor aplicate în diferite segmente ale frontierei externe, acest lucru nu implică existența unui automatism.

Dincolo de încurajarea statelor membre să folosească manualele menționate anterior și recomandările aferente, Uniunea Europeană nu are autorități care să asigure aplicarea la nivel local acest concept. Dimpotrivă, asistăm la declarații frecvente precum: în ciuda recunoașterii nevoii de implementare uniformă a reglementărilor comune, aceste manuale și ghiduri nu creează nicio obligație statelor membre și reconfirmă supremația națională.

Toate acestea confirmă faptul că în ciuda tendințelor pozitiviste, din punct de vedere al Sistemului de Management la Frontierelor Externe, principalele slăbiciuni continuă să persiste, precum lipsa unui corp unic central, controlul asupra problemelor legate de frontiere este încă expus intereselor divergente ale celorlalte țări (statele membre și cele asociate Schengen) și unor multitudini de autorități controlate parțial.

2. Stadiul de realizare a celor cinci obiective strategice pentru securitatea internă a Uniunii Europene

Infracțiunile grave și criminalitatea organizată au diferite forme: trafic de persoane, trafic de droguri și de arme de foc, spălare de bani, transport ilicit și descărcare de deșeuri în interiorul și în afara Europei. Chiar și infracțiunile aparent minore, cum ar fi tâlhăria și furtul de mașini, vânzarea de mărfuri contrafăcute și periculoase și delictele comise de bande itinerante, sunt adesea manifestări la nivel local ale rețelelor infracționale internaționale.

Aceste infracțiuni necesită o acțiune europeană concertată. La fel trebuie să se procedeze și în cazul terorismului: societățile noastre rămân vulnerabile în fața atacurilor de tipul atentatelor cu bombă care au afectat transportul public din Madrid, în 2004, și din Londra, în 2005. Trebuie să ne intensificăm eforturile și să conlucrăm mai îndeaproape pentru a preveni comiterea de noi atentate.

O altă amenințare tot mai importantă este criminalitatea cibernetică. Europa este o țintă cheie pentru criminalitatea cibernetică din cauza infrastructurii sale avansate de internet, a numărului mare de utilizatori, precum și a economiilor și a sistemelor sale de plată prin intermediul internetului. Cetățenii, întreprinderile, guvernele și infrastructura critică trebuie să fie mai bine protejate împotriva infractorilor care profită de tehnologiile moderne.

De asemenea, securitatea frontierelor necesită o acțiune mai coerentă. Având frontiere externe comune, contrabandă și alte activități transfrontaliere ilegale trebuie să fie combătute la nivel european. Prin urmare, controlul eficient al frontierelor externe ale U.E. este esențial pentru spațiul de liberă circulație. În plus, în ultimii ani, s-a observat o creștere a frecvenței și a intensității dezastrelor naturale și a celor provocate de om în Europa și în vecinătatea sa imediată. Aceasta a demonstrat necesitatea de a avea o capacitate europeană de răspuns în caz de crize și de dezastre mai solidă, mai coerentă și mai bine integrată, precum și necesitatea de a pune în aplicare politicile existente de prevenire a dezastrelor și legislația în materie.

2.1 Obiectivul nr.1: destrămarea rețelelor infracționale internaționale

În ciuda unei cooperări sporite între autoritățile de aplicare a legii și autoritățile judiciare, precum și între statele membre, rețelele infracționale internaționale rămân foarte active, obținând profituri considerabile din săvârșirea de infracțiuni. Alături de coruperea și intimidarea populației și a autorităților locale, aceste profituri sunt adesea utilizate pentru infiltrarea în economie și subminarea încrederii publice. Prin urmare, pentru prevenirea criminalității este esențial să fie destrămate rețelele infracționale și să fie combătute stimulentele financiare care le atrag. În acest scop, ar trebui consolidată cooperarea practică în materie de aplicare a legii. Autoritățile din toate sectoarele și de la diferite niveluri ar trebui să conlucreze pentru a proteja economia și profiturile obținute din săvârșirea de infracțiuni ar trebui să fie urmărite și confiscate în mod eficient.

Deasemenea, este necesar să depășim obstacolele pe care le reprezintă abordările naționale divergente, dacă este cazul, prin intermediul legislației privind cooperarea judiciară pentru consolidarea recunoașterii reciproce, al adoptării de definiții comune ale infracțiunilor și al stabilirii unor sancțiuni penale minimale.

2.1.1 Acțiunea nr.1: identificarea și dezmembrarea rețelelor infracționale

Pentru identificarea și destrămarea rețelelor infracționale, este esențial să se înțeleagă metodele de operare ale membrilor acestora și modul de finanțare. Prin urmare, Comisia a prezentat, în 2011, o propunere legislativă privind colectarea Registrelor cu numele pasagerilor în cazul zborurilor care intră pe teritoriul U.E. sau care ies de pe teritoriul acesteia. Datele în cauză vor fi analizate de autoritățile din statele membre în scopul prevenirii și al urmăririi penale a infracțiunilor de terorism și a infracțiunilor grave.

Înțelegerea originii infracționale a fondurilor și a circulației acestora depinde de informațiile referitoare la proprietarii societăților, precum și la circuitele urmate de aceste fonduri. În practică, autoritățile de aplicare a legii, autoritățile judiciare, organismele administrative de anchetă, cum ar fi OLAF, și profesioniștii din sectorul privat întâmpină dificultăți în obținerea unor astfel de informații.

Pentru a contribui la urmărirea fondurilor provenite din săvârșirea de infracțiuni, unele state membre au instituit un registru central al conturilor bancare. În vederea maximizării utilității acestor registre în scopuri de aplicare a legii, Comisia a elaborat orientări în 2012. În scopul investigării în mod eficace a tranzacțiilor cu fonduri provenite din săvârșirea de infracțiuni, autoritățile de aplicare a legii și autoritățile judiciare ar trebui să fie dotate cu echipamentele necesare și să fie formate pentru a colecta, a analiza, și, dacă este cazul, a face schimb de informații, utilizând astfel pe deplin centrele naționale de excelență pentru investigarea fondurilor provenite din săvârșirea de infracțiuni și programele de formare ale Colegiului European de Poliție (CEPOL).

În 2012, Comisia a propus o strategie în acest domeniu. În plus, caracterul internațional al rețelelor infracționale necesită efectuarea mai multor Operațiuni comune, care implică poliția, autorități vamale, polițiști de frontieră și autorități judiciare din diferite state membre, precum și Eurojust, Europol și OLAF. Astfel de operațiuni, inclusiv echipe comune de anchetă, ar trebui organizate, dacă este cazul, într-un termen scurt, cu sprijinul deplin al Comisiei, conform priorităților, obiectivelor strategice și planificării stabilite de către Consiliu pe baza analizelor relevante ale amenințărilor.

În plus, Comisia și statele membre ar trebui să continue să asigure punerea în aplicare efectivă a mandatului european de arestare și să prezinte rapoarte referitoare pe această temă, inclusiv privind efectele acestuia asupra drepturilor fundamentale.

2.1.2 Acțiunea nr. 2: protejarea economiei împotriva infiltrării de natură infracțională

Rețelele infracționale se bazează pe corupție pentru a-și învești profiturile în economia legală, erodând încrederea în instituțiile publice și în sistemul economic. Este foarte important să se susțină voința politică de combatere a corupției. Prin urmare, acțiunea la nivelul U.E. și schimbul de bune practici sunt necesare, iar Comisia a înaintat, în 2011, o propunere privind măsuri de monitorizare și de susținere a eforturilor depuse de statele membre pentru combaterea corupției.

A trebuit să se elaboreze politici în vederea implicării organismelor guvernamentale și de reglementare care sunt responsabile de acordarea licențelor, a autorizațiilor, a contractelor de achiziții sau a subvențiilor (abordarea administrativă) pentru a proteja economia împotriva infiltrării de către rețelele infracționale. Comisia a acordat un sprijin practic statelor membre, instituind, în 2011, o rețea a punctelor de contact naționale în vederea dezvoltării celor mai bune practici și sponsorizând proiecte-pilot privind aspecte practice.

Mărfurile contrafăcute generează profituri însemnate pentru grupurile de criminalitate organizată, denaturează fluxurile comerciale ale pieței unice, subminează industria europeană și pun în pericol sănătatea și siguranța cetățenilor europeni. Prin urmare, în contextul viitorului său plan de acțiune împotriva contrafacerilor și a pirateriei, Comisia a luat toate inițiativele corespunzătoare pentru a încuraja asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală în mod mai eficient. Până atunci, pentru a combate vânzarea de mărfuri contrafăcute pe internet, autoritățile vamale ale statelor membre și Comisia ar trebui să adapteze legislația, dacă este cazul, să instituie puncte de contact în cadrul administrațiilor vamale naționale și să facă schimb de bune practici.

2.1.3 Acțiunea nr. 3: confiscarea activelor provenite din săvârșirea de infracțiuni

Pentru a combate influența financiară a rețelelor infracționale, statele membre trebuie să facă tot posibilul pentru a sechestra, a îngheța, a gestiona și a confisca activele provenite din săvârșirea de infracțiuni și pentru a se asigura că acestea nu sunt recuperate de delicvenți.

În acest scop, în 2011, Comisia a prezentat propuneri legislative pentru consolidarea cadrului juridic al U.E. privind confiscarea, în special pentru a permite în mai mare măsură confiscarea în cazul implicării unei părți terțe și confiscarea extinsă și pentru a facilita recunoașterea reciprocă între statele membre a ordinelor de confiscare care nu necesită pronunțarea unei hotărâri de condamnare.

Până în 2014, statele membre trebuie să înființeze birouri de recuperare a activelor, care să aibă resursele, competențele și formările necesare, precum și capacitatea de a face schimb de informații. Până la sfârșitul lui 2013, Comisia va dezvolta indicatori comuni, pe baza cărora statele membre ar trebui să evalueze performanța acestor birouri. În plus, până în 2014, statele membre ar trebui, de asemenea, să ia măsurile instituționale necesare, de exemplu prin crearea birourilor de recuperare a activelor, pentru a se asigura că activele înghețate nu își pierd valoarea înainte de a fi, în cele din urmă, confiscate. În paralel, în decursul anului 2013, Comisia va elabora orientări privind cele mai bune practici pentru a împiedica grupurile infracționale să redobândească activele confiscate.

2.2 Obiectivul nr.2: prevenirea terorismului și combaterea radicalizării și a recrutării

Amenințarea pe care o reprezintă terorismul rămâne semnificativă și evoluează în mod constant. Organizațiile teroriste se adaptează și inovează, astfel cum au demonstrat atacurile din Mumbay în 2008, tentativa de atac la bordul unui avion pe ruta Amsterdam-Detroit în ziua de Crăciun a anului 2009 și comploturile recent descoperite, care au afectat mai multe state membre.

În prezent, amenințările vin atât din partea unor teroriști organizați, cât și a unor așa numiți lupi singuratici, care, probabil, și-au dezvoltat convingerile radicale pe baza propagandei extremiste și au găsit pe internet materiale de formare. Eforturile noastre de combatere a terorismului trebuie să evolueze pentru a putea răspunde amenințărilor printr-o abordare europeană coerentă, care să includă acțiuni preventive. În plus, U.E. ar trebui să continue să desemneze infrastructura critică și să elaboreze planuri de protejare a acelor active, inclusiv serviciile de transport și generarea și transmiterea de energie, care sunt esențiale pentru funcționarea societății și a economiei.

Statele membre au un rol esențial în îndeplinirea acestor obiective, prin depunerea de eforturi coordonate și eficiente, cu întregul sprijin al Comisiei, fiind asistate de coordonatorul U.E. pentru combaterea terorismului.

2.2.1 Acțiunea nr. 1: punerea la dispoziția comunităților a unor mijloace de acțiune pentru a preveni radicalizarea și recrutarea

Radicalizarea care poate duce la acte de terorism se poate controla cel mai bine la nivelul cel mai apropiat de persoanele cele mai expuse din comunitățile cele mai afectate. Aceasta necesită o cooperare strânsă cu autoritățile locale și cu societatea civilă, precum și punerea unor mijloace de acțiune la dispoziția grupurilor-cheie din comunitățile vulnerabile. Elementul central al acțiunii de combatere a radicalizării și a recrutării este – și ar trebui să rămână – la nivel național.

Mai multe state membre depun eforturi în acest domeniu și anumite orașe din U.E. au dezvoltat abordări locale la nivel de comunitate și politici de prevenire. Adesea, aceste inițiative au fost încununate de succes și Comisia va continua să acorde sprijin în vederea facilitării schimbului de astfel de experiențe.

În primul rând, începând cu 2011, în parteneriat cu Comitetul Regiunilor, Comisia a promovat crearea unei rețele a U.E. pentru creșterea gradului de informare a publicului cu privire la radicalizare, care să fie susținută prin crearea unui forum de discuții online și prin organizarea de conferințe în întreaga U.E., pentru a face schimb de experiențe, de cunoștințe și de bune practici, în scopul de a atrage mai mult atenția publicului asupra radicalizării și a tehnicilor de comunicare, în scopul combaterii ideilor teroriste.

La această rețea vor participa responsabili politici, funcționari însărcinați cu aplicarea legii și cu asigurarea securității, procurori, autorități locale, universitari, experți de teren și organizații ale societății civile, inclusiv grupuri ale victimelor. Statele membre ar trebui să utilizeze ideile apărute în cadrul rețelei pentru a crea spații comunitare fizice și virtuale de dezbateri deschise, care să încurajeze modelele credibile și liderii de opinie să transmită mesaje pozitive, oferind alternative la discursul terorist. De asemenea, Comisia va susține activitatea organizațiilor societății civile care prezintă, traduc și combat propaganda extremistă violentă de pe internet.

În al doilea rând, Comisia a organizat, în 2012, o conferință ministerială privind prevenirea radicalizării și a recrutării, în cadrul căreia statele membre vor avea oportunitatea de a prezenta exemple de acțiuni încununate de succes în combaterea ideologiei extremiste.

În al treilea rând, luând în considerare aceste inițiative și discuții, Comisia va elabora un manual al acțiunilor și experiențelor pentru a susține eforturile statelor membre, din fazele inițiale ale prevenirii radicalizării și până la destrămarea recrutării, precum și pentru a face posibile retragerea și reabilitarea.

2.2.2 Acțiunea nr. 2: blocarea accesului teroriștilor la finanțare și la produse cu dublă utilizare și urmărirea tranzacțiilor acestora

În 2011, Comisia a luat în considerare elaborarea unui cadru pentru măsurile administrative luate în temeiul articolului 75 din tratat în ceea ce privește înghețarea activelor pentru prevenirea și combaterea terorismului și a altor acte similare. Planurile de acțiune ale U.E. pentru împiedicarea accesului la substanțe explozive (2008) și la substanțe chimice, biologice, radioactive și nucleare (CBRN) (2009) trebuie să fie puse în aplicare în mod prioritar, atât prin intermediul acțiunilor legislative, cât și a celor nelegislative. Acest fapt include adoptarea unui regulament, propus de Comisie în 2010, de limitare a accesului general la precursori chimici utilizați în scopul fabricării explozivilor.

De asemenea, aceasta implică înființarea unei rețele europene a unităților de aplicare a legii specializate în domeniul CBRN, care asigură că statele membre iau în considerare riscurile CBRN în planificarea lor națională. O altă măsură este crearea, în cadrul Europol, a unui sistem rapid de alertă în scopul aplicării legii pentru incidentele care au legătură cu materiale CBRN. Aceste acțiuni necesită o coordonare strânsă cu statele membre și ar trebui să implice parteneriate public-private, dacă este cazul.

Pentru reducerea la minimum a riscului ca organizații teroriste și actori statali să aibă acces la acele materiale care ar putea fi utilizate pentru a produce explozivi și arme de distrugere în masă (biologice, chimice sau nucleare), U.E. ar trebui să întărească sistemul de control al exporturilor de produse cu dublă utilizare și aplicarea acestuia la frontierele sale și la nivel internațional.

În urma semnării acordului privind Programul de urmărire a finanțărilor în scopuri teroriste cu Statele Unite ale Americii, în 2011, Comisia a dezvoltat o politică pentru ca U.E. să extragă și să analizeze datele de mesagerie financiară deținute pe teritoriul său.

2.2.3 Acțiunea nr. 3: protecția transporturilor

Comisia va dezvolta în continuare sistemul U.E. în materie de securitate aviatică și maritimă, bazat pe evaluarea continuă a amenințărilor și a riscurilor. Comisia va lua în considerare progresele înregistrate de tehnicile și tehnologia de cercetare în domeniul securității, utilizând programe ale U.E., cum ar fi Galileo și inițiativa GMES privind observarea europeană a Pământului.

Comisia a depus eforturi pentru asigurarea acceptării acestor măsuri de către public, încercând să stabilească cel mai bun echilibru între cel mai ridicat nivel posibil de securitate și confortul călătoriei, controlul costurilor și protecția vieții private și a sănătății.

De asemenea, aceasta va pune accentul pe consolidarea continuă a inspecțiilor și a sistemului de punere în aplicare, inclusiv monitorizarea activităților de transport de mărfuri. Cooperarea internațională este esențială și poate contribui la promovarea unor standarde îmbunătățite de securitate în întreaga lume, asigurând, totodată, utilizarea eficientă a resurselor și limitând suprapunerea inutilă a verificărilor de securitate.

Este necesar și justificat să se adopte o abordare europeană mai activă în domeniul amplu și complex al securității transporturilor terestre și, în special al securității transportului de pasageri. Comisia intenționează să extindă măsurile existente privind securitatea transportului urban pentru a acoperi (a) transportul feroviar local și regional și (b) transportul feroviar de mare viteză, inclusiv infrastructura aferentă. Până în prezent, activitatea la nivelul U.E. s-a limitat la schimburi de informații și de cele mai bune practici, reflectând preocupările în materie de subsidiaritate și absența unei organizații internaționale comparabile cu Organizația Maritimă Internațională sau cu Organizația Aviației Civile Internaționale, care necesită o abordare europeană coordonată.

Comisia consideră că, într-o primă etapă a unei acțiuni viitoare, ar fi util să se analizeze posibilitatea creării unui comitet permanent privind securitatea transporturilor terestre, condus de Comisie și reunind experți în domeniul transporturilor și al aplicării legii, precum și a unui forum în cadrul căruia să se facă schimb de opinii între părțile interesate din sectorul public și din cel privat, ținând cont de experiențele anterioare în materie de securitate a transportului aviatic și maritim.

Luând în considerare evenimentele recente, s-a accelerat activitatea în curs care vizează îmbunătățirea și consolidarea procedurilor de monitorizare a transportului aerian de mărfuri în tranzit din țări terțe. Aspectele în materie de securitate a transporturilor au fost abordate în detaliu într-o comunicare privind politica de securitate a transporturilor, care a fost publicată în 2011.

2.3 Obiectivul nr.3: creșterea nivelului de securitate pentru cetățeni și întreprinderi în spațiul cibernetic

Securitatea rețelelor informatice este un factor esențial pentru buna funcționare a societății informaționale. Acest fapt este recunoscut în Agenda digitală pentru Europa care a fost publicată recentă și care abordează aspecte legate de criminalitate cibernetică, securitate cibernetică, un internet mai sigur și viață privată, ca fiind principalele elemente în consolidarea încrederii și a securității pentru utilizatorii rețelei.

De asemenea, dezvoltarea rapidă și utilizarea noilor tehnologii ale informației au creat noi forme de activități infracționale. Criminalitatea cibernetică este un fenomen mondial care cauzează prejudicii semnificative pieței interne a U.E.. În timp ce structura însăși a internetului nu are frontiere, competențele în materie de urmărire penală a infracțiunilor cibernetice se limitează, în continuare, la teritoriul național. Statele membre trebuie să își unească eforturile la nivelul U.E.

Centrul pentru combaterea criminalității bazate pe tehnologii avansate, din cadrul Europol, joacă deja un rol important de coordonare în materie de aplicare a legii, dar sunt necesare acțiuni suplimentare.

2.3.1 Acțiunea nr. 1: dezvoltarea capacităților în domeniul aplicării legii și în cadrul sistemului judiciar

Până la sfârșitului anului 2013, U.E. va înființa, în cadrul structurilor existente, un centru de combatere a criminalității cibernetice, care va permite statelor membre și instituțiilor U.E. să dezvolte capacități operaționale și analitice pentru efectuarea de anchete și cooperarea cu partenerii internaționali. Centrul va îmbunătăți evaluarea și monitorizarea măsurilor existente în materie de prevenire și anchetare, va susține dezvoltarea formării și a creșterii gradului de informare a autorităților de aplicare a legii și a celor judiciare, va coopera cu Agenția Europeană pentru Securitatea Rețelelor Informatice și a Datelor (European Network and Information Security Agency – ENISA) și va crea o interfață cu o rețea de echipe naționale/guvernamentale de intervenție în caz urgență informatică (Computer Emergency Response Teams – CERT).

Centrul de combatere a criminalității cibernetice ar trebui să devină punctul central al luptei Europei împotriva acestui fenomen la nivel național, statele membre ar trebui să asigure standarde comune pentru polițiști, judecători, procurori și experți medico-legali în anchetarea și urmărirea penală a infracțiunilor cibernetice. În cooperare cu Eurojust, CEPOL și Europol, statele membre sunt încurajate să își dezvolte, până în 2013, capacitățile naționale în materie de creștere a gradului de informare cu privire la criminalitatea cibernetică și în materie de formare și să înființeze centre de excelență la nivel național sau în parteneriat cu alte state membre. Aceste centre ar trebui să conlucreze îndeaproape cu mediul universitar și cu sectorul industrial.

2.3.2 Acțiunea nr. 2: conlucrarea cu sectorul industrial în vederea punerii la dispoziția cetățenilor a unor mijloace de acțiune și în vederea protejării acestora

Toate statele membre ar trebui să asigure că cetățenii pot semnala cu ușurință incidente referitoare la infracțiuni cibernetice. Odată evaluate, aceste informații ar fi transmise unei platforme naționale și, dacă este cazul, europene de alertă în materie de criminalitate cibernetică. Pe baza activității valoroase desfășurate în cadrul programului pentru un internet mai sigur, statele membre ar trebui să asigure, de asemenea, că cetățenii au acces cu ușurință la orientările privind amenințările cibernetice și la măsurile de precauție de bază care trebuie luate. Aceste orientări ar trebui să conțină informații referitoare la modul în care persoanele pot să își protejeze viața privată în mediul electronic, pot să detecteze și să comunice cazurile ce acostare a copiilor pe internet în scopuri sexuale (grooming), pot să își echipeze calculatoarelor cu software antivirus și programe firewall, pot să își gestioneze parolele și pot să detecteze cazurile de phising, pharming sau alte atacuri. În 2013, Comisia va crea o unitate centrală de punere în comun a resurselor și de schimb de cele mai bune practici în timp real, între statele membre și sectorul industrial.

De asemenea, cooperarea între sectorul public și cel privat trebuie consolidată la nivel european prin intermediul parteneriatului european public-privat pentru reziliență (EP3R). Acesta ar trebui să dezvolte în continuare măsuri și instrumente inovatoare în vederea îmbunătățirii securității, inclusiv cea a infrastructurii critice, precum și a rezilienței rețelelor și a infrastructurii informaționale. De asemenea, EP3R ar trebui să coopereze cu parteneri internaționali pentru consolidarea gestionării mondiale a riscului în materie de rețele informatice.

Gestionarea conținutului ilegal de pe internet – inclusiv incitarea la terorism – ar trebui să fie abordată prin intermediul orientărilor privind cooperarea, pe baza unor proceduri autorizate de notificare și de retragere, pe care Comisia să le delimiteze în mod clar împreună cu furnizorii de servicii de internet, cu autoritățile de aplicare a legii și cu organizațiile non-profit. Pentru a încuraja contactul și interacțiunea între aceste părți interesate, Comisia va promova utilizarea unei platforme bazate pe internet, numită „Inițiativa de contact împotriva criminalității cibernetice pentru industrie și aplicarea legii”.

2.3.3 Acțiunea nr. 3: îmbunătățirea capacității de combatere a atacurilor cibernetice

Este necesar să se adopte o serie de măsuri pentru îmbunătățirea prevenirii, detectării și reacției rapide în eventualitatea unor atacuri cibernetice sau a unei disfuncționalități cibernetice.

În primul rând, fiecare stat membru și instituțiile U.E. ar trebui să aibă, până în 2014, o echipă C.E.R.T. funcțională. Este important ca, odată ce au fost înființate, toate aceste echipe și autoritățile de aplicare a legii să coopereze în materie de prevenire și intervenție. În al doilea rând, până în 2014, statele membre ar trebui să creeze o rețea a echipelor lor C.E.R.T. naționale/guvernamentale pentru a consolida nivelul de pregătire al Europei.

De asemenea, această activitate va fi utilă în dezvoltarea, cu sprijinul Comisiei și al ENISA, a unui sistem european de alertă și schimb de informații (European Information Sharing and Alert System EISAS) pentru marele public, până la sfarșitul anului 2013, și a unei rețele a punctelor de contact între organismele relevante și statele membre.

În al treilea rând, statele membre, în colaborare cu ENISA, ar trebui să dezvolte planuri naționale de urgență și să efectueze exerciții naționale și europene periodice de reacție la incidente și de redresare după producerea unui dezastru. În general, ENISA va susține aceste acțiuni, în scopul de a ridica nivelul standardelor privind CERT în Europa.

2.4 Obiectivul nr.4: consolidarea securității prin gestionarea frontierelor

Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, U.E. poate să utilizeze mai bine sinergiile dintre politicile de gestionare a frontierelor în materie de persoane și mărfuri, într-un spirit de solidaritate și de partajare a responsabilităților. În ceea ce privește circulația persoanelor, U.E. poate aborda gestionarea migrației și combaterea criminalității ca pe un dublu obiectiv al strategiei privind gestionarea integrată a frontierelor.

Această abordare se bazează pe trei aspecte strategice:

O utilizare mai intensă a noilor tehnologii pentru verificările la frontiere (Sistemul De Informații Schengen de a doua generație (SIS II), Sistemul de Informații privind Vizele (VIS), sistemul de intrare/ieșire și programul de înregistrare a Călătorilor);

O utilizare mai intensă a noilor tehnologii pentru supravegherea frontierelor (Sistemul european de supraveghere a frontierelor – EUROSUR), cu sprijinul serviciilor de securitate GMES, și crearea treptată a unui mediu comun în vederea schimbului de informații pentru domeniul maritim al U.E.

O coordonare îmbunătățită între statele membre, prin intermediul Frontex.

În ceea ce privește circulația mărfurilor, „amendamentul privind securitatea”, adus Codului Vamal Comunitar în 2005, a pus bazele unor frontiere mai sigure și, totodată, mai deschise comerțului de mărfuri sigure. Toate mărfurile care intră în U.E. fac obiectul unei analize de risc în scopuri de securitate și siguranță, pe baza unor criterii și standarde comune de risc.

Utilizarea resurselor este mai eficientă, întrucât acestea se concentrează mai ales asupra mărfurilor potențial periculoase. Sistemul se bazează pe informații anticipate privind operațiunile comerciale ale agenților economici, pe instituirea unui cadru comun de gestionare a riscului, precum și a unui statut de agent economic autorizat, care se vor aplică tuturor mărfurilor care intră în U.E. sau ies din U.E.. Aceste instrumente sunt complementare și creează o arhitectură complexă, care este dezvoltată în continuare pentru a face față organizațiilor infracționale din ce în ce mai complexe, pe care statele membre nu le pot combate pe cont propriu.

2.4.1 Acțiunea nr. 1: utilizarea întregului potențial al EUROSUR

În 2011, Comisia a prezentat o propunere legislativă de înființare a EUROSUR, pentru a contribui la securitatea internă și la combaterea criminalității. EUROSUR a instituit un mecanism prin intermediul căruia autoritățile statelor membre pot face schimb de informații operaționale privind supravegherea frontierelor și vor coopera reciproc, precum și cu Frontex, la nivel tactic, operațional și strategic.

EUROSUR va utiliza noile tehnologii dezvoltate cu ajutorul proiectelor de cercetare și al activităților finanțate de U.E., cum ar fi imagistica prin satelit pentru detectarea și urmărirea țintelor la frontierele maritime, de exemplu urmărirea ambarcațiunilor rapide care transportă droguri în U.E.

În ultimii ani, au fost lansate două inițiative majore privind cooperarea operațională la frontierele maritime – una privind traficul de persoane și filierele de imigrație clandestină, sub egida Frontex, și cealaltă, privind traficul de droguri în contextul MAOC-N și a CeCLADM. În cadrul dezvoltării acțiunii integrate și operaționale la frontierele sale maritime, U.E. va lansa, în 2011, un proiect-pilot la frontierele sale sudice sau sud-vestice, la care vor participa aceste două centre, Comisia, Frontex și Europol. Acest proiect-pilot va analiza sinergiile între datele privind analiza de risc și supravegherea în domenii de interes comun, referitoare la diferite tipuri de amenințări, cum ar fi drogurile și filierele de imigrație clandestină.

2.4.2 Acțiunea nr. 2: consolidarea contribuției Frontex la frontierele externe

În cursul operațiunilor sale, Frontex obține informații-cheie privind infractorii implicați în rețelele de trafic. Cu toate acestea, în prezent, aceste informații nu pot fi utilizate în continuare pentru analize de risc sau pentru a stabili mai bine obiectivele viitoarelor operațiuni comune. În plus, date relevante privind infractori prezumați nu ajung la autoritățile naționale competente sau la Europol în vederea efectuării unor anchete suplimentare.

În același mod, Europol nu poate să comunice informațiile din fișierele sale de lucru analitice. Pe baza experienței dobândite și în contextul abordării globale a U.E. în materie de gestionare a informațiilor, Comisia consideră că faptul de a permite agenției Frontex să prelucreze și să utilizeze aceste informații, într-un scop limitat și în conformitate cu reguli clar definite de gestionare a datelor cu caracter personal, va contribui în mod semnificativ la dezmembrarea organizațiilor infracționale. Cu toate acestea, atribuțiile în cauză nu ar trebui să genereze o suprapunere a sarcinilor între Frontex și Europol.

Începând din 2011, Comisia, utilizând contribuțiile comune furnizate de Frontex și Europol, prezintă, la sfârșitul fiecărui an, un raport privind infracțiunile transfrontaliere specifice, cum ar fi traficul de persoane, filierele de imigrație clandestină și traficul de mărfuri ilicite. Acest raport anual oferă o bază de evaluare a necesității de a organiza operațiuni comune în cadrul Frontex și operațiuni comune cu participarea poliției, a autorităților vamale și a altor autorități specializate în materie de aplicare a legii, începând din 2012.

2.4.3 Acțiunea nr. 3: gestionarea în comun a riscului în materie de circulație a mărfurilor la frontierele externe

În ultimii ani, s-au înregistrat evoluții semnificative de natură juridică și structurală, în vederea îmbunătățirii securității și a siguranței lanțurilor internaționale de aprovizionare și a circulației mărfurilor care trec frontierele U.E.

Cadrul comun de gestionare a riscurilor (Common Risk Management Framework – CRMF), pus în aplicare de autoritățile vamale, implică scanarea continuă a datelor comerciale electronice anterioare sosirii (și plecării) pentru a identifica riscurile în materie de securitate și amenințările la adresa siguranței pentru U.E. și cetățenii acesteia, precum și pentru abordarea acestor riscuri în mod corespunzător.

De asemenea, CRMF prevede aplicarea unor controale mai intensive, care vizează anumite domenii prioritare, inclusiv politică comercială și riscurile financiare. De asemenea, acesta necesită un schimb sistematic de informații privind riscul, la nivelul U.E.. În anii următori, va fi o provocare să se asigure efectuarea uniformă și de înaltă calitate a gestionării riscului, a analizei de risc aferente și a controalelor bazate pe risc în toate statele membre. Suplimentar raportului anual privind traficul de mărfuri ilicite menționat mai sus, Comisia efectuează, la nivelul U.E., evaluări vamale pentru combaterea riscurilor comune.

În vederea consolidării securității frontierelor, ar trebui să se facă schimb de informații la nivelul U.E.. Începând cu 2011, pentru consolidarea securității vamale la nivelul necesar la frontierele externe, Comisia se concentrează asupra opțiunilor de a îmbunătăți capacitățile de analiză a riscului și de stabilire a obiectivelor la nivelul U.E. și va prezenta propuneri în materie, dacă este cazul.

2.4.4 Acțiunea nr. 4: îmbunătățirea cooperării între agenții la nivel național

Începând cu sfârșitul anului 2011, statele membre au început să elaboreze analize de risc comune. Acest fapt implică toate autoritățile competente în materie de securitate, inclusiv poliție, polițiști de frontieră și autorități vamale, care identifică puncte sensibile și amenințări multiple și transversale la frontierele externe, de exemplu filiere de imigrație clandestină și contrabandă cu droguri, detectate în repetate rânduri, din aceeași regiune la aceleași puncte de trecere a frontierei.

Aceste analize sunt cuprinse în raportul anual prezentat de Comisie cu privire la infracțiunile transfrontaliere cu contribuții comune din partea Frontex și a Europol. În 2010, Comisia a finalizat un studiu menit să identifice cele mai bune practici privind cooperarea între polițiștii de frontieră și autoritățile vamale care lucrează la frontierele externe ale U.E. și să studieze cea mai bună modalitate de diseminare a acestora.

În 2012, Comisia a prezentat sugestii referitoare la modul de îmbunătățire a coordonării verificărilor la frontiere efectuate de diferite autorități naționale (poliție, polițiști de frontieră, autorități vamale). Ulterior, până în 2014, Comisia va elabora, împreună cu Frontex, Europol și Biroul European de Sprijin pentru Azil, standarde minime și cele mai bune practici în materie de cooperare între agenții. În special, acestea ar trebui să se aplice analizelor de risc comune, anchetelor comune, operațiunilor comune și schimbului de informații.

2.5 Obiectivul nr.5: creșterea capacității de reziliență a Europei în caz de crize și de dezastre

U.E. este expusă unui mare număr de crize și dezastre potențiale, cum ar fi cele asociate schimbărilor climatice și cele cauzate de terorism și de atacurile cibernetice împotriva infrastructurii critice, de diseminări, intenționate sau neintenționate, de agenți patogeni, de epidemii de gripă care apar în mod brusc și de deficiențe în materie de infrastructură.

Aceste amenințări transversale impun îmbunătățiri ale practicilor de gestionare a dezastrelor și a crizelor de lungă durată, din punct de vedere al eficacității și al coerenței. Acestea necesită atât solidaritate în materie de răspuns, cât și responsabilitate în ceea ce privește prevenirea și pregătirea, punând accentul pe o mai bună evaluare și gestionare a riscului tuturor pericolelor potențiale, la nivelul U.E..

2.5.1 Acțiunea nr. 1: utilizarea deplină a clauzei de solidaritate

Clauză de solidaritate din Tratatul de la Lisabona introduce obligația juridică pentru U.E. și statele membre ale acesteia de a-și acorda reciproc asistență cazul în care un stat membru face obiectul unui atac terorist ori al unui dezastru natural sau provocat de om. Prin punerea în aplicare a acestei clauze, U.E. își propune să se organizeze mai bine și să fie mai eficientă în gestionarea crizelor, atât din punct de vedere al prevenirii, cât și al răspunsului.

Pe baza propunerii transversale a Comisiei și a Înaltului Reprezentant – prezentată în 2011 – sarcina colectivă a U.E. va consta în punerea în aplicare a clauzei de solidaritate.

2.5.2 Acțiunea nr. 2: o abordare a tuturor pericolelor în evaluarea amenințării și a riscului

La sfârșitul anului 2010, Comisia a dezvoltat, împreună cu statele membre, orientări în materie de evaluare și de cartografiere a riscului pentru gestionarea dezastrelor, pe baza unei abordări care ia în considerare mai multe tipuri de pericole și de riscuri. Aceste orientări vizează, în principiu, toate dezastrele naturale și provocate de om. Până la sfârșitul anului 2011, statele membre au trebuit să dezvolte abordări naționale ale gestionării riscului, inclusiv analize de risc.

Pe această bază, Comisia a pregătit, la sfârșitul anului 2012, o prezentare generală transectorială a principalelor riscuri, naturale și provocate de om, cu care U.E. ar putea să se confrunte în viitor. În plus, inițiativa Comisiei privind securitatea sanitară, prevăzută pentru 2011, va încerca să consolideze coordonarea gestionării riscului de către U.E. și va întări structurile și mecanismele existente în domeniul sănătății publice.

În ceea ce privește evaluarea amenințării, Comisia va susține eforturile pentru îmbunătățirea înțelegerii reciproce a diferitelor definiții ale nivelurilor de risc și pentru ameliorarea comunicării în cazul în care aceste niveluri se modifică. În 2012, statele membre au fost invitate să își întocmească propriile evaluări ale amenințărilor în materie de terorism și alte altor amenințări. Începând din 2013, Comisia elaborează, împreună cu coordonatorul U.E. pentru combaterea terorismului și cu statele membre, prezentări generale periodice ale actualelor amenințări, pe baza evaluărilor naționale.

Până în 2014, U.E. ar trebui să instituie o politică de gestionare a riscului coerentă, care să lege evaluările amenințărilor și ale riscurilor de luarea deciziilor.

2.5.3 Acțiunea nr. 3: stabilirea de legături între diferitele centre de conștientizare a situațiilor

Un răspuns eficient și coordonat în situații de criză depinde de capacitatea de a avea în mod rapid o imagine de ansamblu cuprinzătoare și precisă a situației. Informațiile privind o situație din interiorul sau din afara U.E. trebuie să fie extrase din toate sursele relevante, să fie analizate, evaluate și comunicate statelor membre și serviciilor operaționale și de politică din instituțiile U.E..

Cu ajutorul unor mijloace de comunicare sigure, integrate în întregime în rețea, al unui echipament potrivit și al unui personal format în mod corespunzător, U.E. poate dezvoltă o abordare integrată, bazată pe o apreciere comună și partajată într-o situație de criză.

Pe baza capacităților și a expertizei existente, Comisia a consolidat în 2012, legăturile dintre funcțiile de alertă timpurie sectoriale și funcțiile de cooperare în caz de criză, inclusiv cele în materie de sănătate, protecție civilă, monitorizare a riscului nuclear și a terorismului și va utiliza programele operaționale sub conducerea U.E..

Aceste dispoziții contribuie la îmbunătățirea legăturilor cu agențiile U.E. și cu Serviciul European de Acțiune Externă, inclusiv centrul de situații, și vor permite un schimb mai bun de informații și, dacă este cazul, elaborarea de rapoarte comune la nivelul U.E. în materie de evaluare a amenințării și a riscului. Coordonarea eficientă între instituțiile, organismele și agențiile U.E. necesită un cadru general coerent pentru protejarea informațiilor clasificate.

2.5.4 Acțiunea nr. 4: dezvoltarea unei capacități europene de răspuns în situații de urgență pentru combaterea dezastrelor

U.E. ar trebui să poată răspunde în cazul producerii unor dezastre, atât în interiorul, cât și în afară teritoriului său. Învățămintele desprinse în urma recentelor evenimente sugerează că se pot aduce în continuare îmbunătățiri în ceea ce privește rapiditatea intervenției și caracterul adecvat al acțiunii, coordonarea operațională și politică, precum și vizibilitatea răspunsului U.E. în caz de dezastre, deopotrivă pe plan intern și extern.

În conformitate cu strategia de răspuns în caz de dezastre, adoptată relativ recent, U.E. ar trebui să instituie o capacitate europeană de răspuns în situații de urgență pe baza resurselor preangajate ale statelor membre în stare de alertă pentru operațiunile U.E. și a planurilor de urgență convenite în prealabil. Eficacitatea și rentabilitatea ar trebui să fie îmbunătățite prin utilizarea în comun a logisticii și prin luarea unor dispoziții mai simple și mai ferme privind punerea în comun și cofinanțarea resurselor de transport. În 2011, au fost prezentate propuneri legislative pentru punerea în aplicare a propunerilor-cheie.

3. Gestionarea frontierelor – conceptul de management integrat al frontierelor

Uniunea Europeană dezvoltă o strategie de gestionare a frontierelor, care vizează un "răspuns integrat și global" la provocările emergente din imigrația ilegală dar și alte probleme la frontieră care se propagă pe teritoriul statelor membre pe calea frontierelor externe.

Simbol al identității și demarcației fizice a teritoriului pe care un stat își exercită suveranitatea, frontierele "reprezintă în mod tradițional punctul în care o persoană care încearcă să intre într-o țară trebuie să demonstreze admisibilitatea sa". Gestionarea frontierelor este într-adevăr o problemă sensibilă deoarece se ocupă cu reconcilierea principiului suveranității, facilitarea schimburilor comerciale și libertățile individuale. Fiecare stat membru este responsabil de supravegherea și controlul frontierei sale externe, prin urmare, coexistă numeroase autorități, metode, tehnici și practici de management al frontierei.

Modelul global de gestionare a frontierelor europene este un instrument important pentru protejarea securității interne a statelor membre și, în special, pentru prevenirea și depistarea imigrației ilegale și a infracțiunilor conexe, precum și a altor infracțiuni transfrontaliere.

Cu ocazia celei de a 2768-a reuniuni a Consiliului Justiție și Afaceri Interne, desfășurate la Bruxelles în perioada 4-5 decembrie 2006, Consiliul a ajuns la următoarele concluzii:

Gestionarea integrată a frontierelor este un concept care reunește următoarele dimensiuni:

controlul la frontiere (verificări și supraveghere), astfel cum este definit în Codul frontierelor Schengen, incluzând analizele de risc pertinente și informațiile privind criminalitatea.

depistarea și investigarea criminalității transfrontaliere în coordonare cu toate autoritățile competente de aplicare a legii.

modelul de acces structurat pe patru niveluri (măsurile în țările terțe, cooperarea cu țările învecinate, controlul la frontiere, măsurile de control în spațiul de liberă circulație, inclusiv returnarea).

cooperarea dintre agenții pentru gestionarea frontierelor (poliția de frontieră, vama, poliția, securitatea națională și alte autorități competente) și cooperarea internațională.

coordonarea și coerența activităților statelor membre și ale instituțiilor și altor organisme ale Comunității și ale Uniunii.

Coerența dintre aceste dimensiuni și modul în care sunt aplicate de statele Schengen reprezintă cheia succesului conceptului de gestionare integrată a frontierelor.

3.1 Elemente esențiale pentru aplicarea corectă a gestionării integrate a frontierelor

Controlul la frontiere este nu numai în interesul statului membru Schengen la ale cărui frontiere externe se efectuează, ci și în interesul tuturor statelor membre care au eliminat sau care vor elimina controlul la frontierele lor interne. În consecință, odată cu punerea în aplicare a gestionării frontierelor, trebuie avut în vedere că statele membre își controlează frontierele externe pentru ele însele dar și, în același timp, pentru celelalte state membre Schengen (principiul solidarității).

Controlul eficient la frontiere ar trebui menținut în mod constant, iar acesta ar trebui să acopere toate acțiunile ilegale, inclusiv cele care nu au impact asupra siguranței locale. În acest sens, fiecare stat membru ar trebui să acorde atenția cuvenită controlului la frontierele externe. Pentru a se evita lipsa constantă de resurse în domeniile în care nevoia de siguranță locală intră în conflict cu cea a spațiului Schengen în ansamblu, principala funcție a unităților operaționale competente ar trebui să rămână controlul la frontiere, care include analiza de risc și cercetarea penală.

Gestionarea frontierelor este o sarcină care necesită un nivel înalt de profesionalism. Ar trebui să existe o singură autoritate publică competentă (nu una militară) pentru punerea în aplicare a conceptului GIF în fiecare stat membru, în special și în mod necesar cu privire la controlul la frontiere, prevenirea imigrației ilegale de-a lungul frontierelor externe și combaterea imigrației ilegale pe teritoriul statului membru. Comanda, controlul, supravegherea și instrucțiunile ar trebuie să fie centralizate în special pentru controlul la frontiere, analiza de risc și cercetarea penală, precum și pentru cooperarea dintre agenții și internațională cu privire la prevenirea și combaterea imigrației ilegale.

Autoritatea competentă, de obicei paza de frontieră sau poliția de frontieră, ar trebui centralizată și structurată în mod clar. Ar trebui să existe o linie ierarhică directă între unitățile autorității competente la nivel central, regional și local, care să asigure o abordare comună cu privire la controlul la frontiere, o planificare și un sistem de formare unificate, precum și un circuit extins și rapid al datelor la toate nivelurile organizării.

Principalul temei juridic pentru gestionarea frontierelor se regăsește în legislația comunitară menționată anterior. Cu toate acestea, este necesară legislație suplimentară la nivel național, între altele legi privind poliția de frontieră, străinii și imigrația, precum și protecția datelor, astfel încât conceptul GIF să poată fi pus în aplicare integral. Ar trebui să existe și un temei juridic care să permită o cooperare armonioasă și eficientă între agenții și o cooperare internațională, precum și schimbul de informații.

Ar trebui încheiate acorduri, precum acordurile privind frontierele, acordurile privind micul trafic de frontieră și acordurile de readmisie, cu țările terțe învecinate și cu țările de origine. În plus, trecerea ilegală a frontierelor ar trebui să poată fi pedepsită prin lege, iar transportatorilor care introduc imigranți ilegali ar trebui să li se impună amenzi și obligația de asigurare a transportului necesar pentru returnare.

Ar trebui elaborată o strategie națională privind gestionarea frontierelor prin care să se delege în mod clar sarcini precum evaluările care trebuie întocmite pentru a oferi orientări pentru dezvoltarea și planificarea în cadrul unităților relevante de la nivel național, regional și local. Strategia ar trebui să cuprindă evaluări ale mediului de lucru, riscuri și amenințări, analize ale resurselor necesare, precum și planuri de acțiune și de dezvoltare.

Ca regulă generală, persoanele care îndeplinesc atribuțiile de polițist de frontieră ar trebui să fie profesioniști cu o formare corespunzătoare. Persoanele cu experiență mai puțin bogată pot îndeplini atribuții auxiliare pentru a oferi temporar asistență profesioniștilor. Nu se acordă nicio excepție în ceea ce privește atribuțiile care implică orice tip de utilizare a datelor cu caracter personal, consultarea registrelor confidențiale sau deciziile care aduc atingere integrității fizice sau libertății unei persoane.

Analiza de risc și gestionarea frontierelor trebuie să fie susținute de informații sistematice. Cu ajutorul sistemelor de gestionare a frontierelor, ar trebui să se poată culege și analizeze informații și, în final, să se utilizeze rezultatele pe teren. Modelul de analiză globală a riscului pentru controlul la frontiere reunește domeniul informațiilor, al analizei de risc și al gestionării frontierelor la toate nivelurile. Informațiile strategice presupun organizarea tuturor informațiile și extragerea unei imagini a situației din punct de vedere strategic: fenomenele de interes și factorii subiacenți. Pe baza acestora se produc statistici, tendințe și descriptori calitativi.

Analiza strategică a riscului analizează informațiile strategice de bază. Aceasta indică schimbările potențiale și propune politici. Analiștii trebui să fie de pe deplin informați în legătură cu paradigmele, interesele, amenințările și riscurile fundamentale. Gestionarea strategică reprezintă gestionarea organizației prin obiective strategice fundamentale (pe termen scurt) și prin transformare (pe termen lung). Cu ajutorul informațiilor operaționale, informațiile operaționale culese de pe teren și informațiile strategice sunt conectate într-un context operațional valid (input și output în ambele direcții).

Obiectivul analizei de risc operațional este de a efectua analize calitative și cantitative ale mediului operațional, ale obiectivelor active și ale rezultatelor unei activități proprii. Se urmărește obținerea unor informații corecte privind situația de pe teren. Aceste informații ar trebui utilizate pentru a se facilita direcționarea optimă a resurselor. Ar trebui acordată o atenție deosebită lacunelor, de exemplu în cazul în care sistemul nu funcționează.

Gestionarea operațională înseamnă gestionarea resurselor și a cerințelor în contextul unor sarcini, unor cadre bugetare, unor active și unei jurisdicții stabilite. Această funcție se aplică unităților operaționale a căror sferă de responsabilitate este definită, de exemplu unei jurisdicții regionale. Analiza de risc operațional furnizează indicatori și profiluri de risc pentru nivelul tactic.

Cu ajutorul informațiilor tactice (de pe teren), lucrătorii operaționali de pe teren sunt conectați în activitatea lor cotidiană la sistemul de informații. Aceasta înseamnă un fluxul de date bidirecțional (input și output). Practic, aceasta înseamnă evaluarea persoanelor, vehiculelor, navelor sau zborurilor care trebuie verificate. Această evaluare este efectuată în contextul situației tactice reale. Astfel, aceste metode pot fi denumite analiză de risc tactic.

Pentru a depista criminalitatea transfrontalieră, ar trebui pus un accent deosebit pe procedura de verificare a persoanelor și a obiectelor suspecte. Personalul ar trebui informat în legătură cu indicatorii de risc, cu profilurile de risc și cu modus operandi tipic în cazul criminalității transfrontaliere. De asemenea, personalul ar trebui informat în legătură cu țintele speciale identificate în materie de supraveghere și controale.

Analiza de risc adaptată realizează conexiuni între diferite fenomene sau cazuri. Analiza de risc adaptată este o reacție imediată la cazuri reale depistate la frontieră. Principalul său obiectiv este de a oferi informații altor structuri cu privire la indicatorii de risc.

Prin conștientizarea situației, se măsoară capacitatea autorităților de a depista mișcările transfrontaliere și de a găsi motive justificate pentru a lua măsuri de control. În practică, conștientizarea situației demonstrează modul în care autoritățile definesc perioada de timp și spațiul necesar pentru executarea a trei funcții: depistarea mișcărilor care ar putea constitui încercări de trecere ilegală a frontierei, identificarea țintelor depistate și analizarea țintelor identificate anterior în timp util.

Pentru a putea asigura gestionarea activităților de control la frontiere și punerea în aplicare eficace a GIF, ar trebui acordată o atenție constantă evaluării situației. Astfel, performanța unui sistem de gestionare a frontierelor ar trebui adaptată în funcție de condițiile existente de-a lungul tuturor frontierelor sale. Datele valide și fiabile ar trebui să facă parte dintr-o evaluare permanentă, care ar putea fi împărtășită celorlalte state Schengen. Pentru a conștientiza situația în mod corespunzător, pentru a stabili și a menține o imagine situațională cuprinzătoare și fiabilă, analizele de risc ar trebui centralizate și structurate în mod clar la toate nivelurile în cadrul unei organizații responsabile de gestionarea frontierelor.

Capacitatea de reacție la frontiere (aeriene, maritime și terestre) măsoară timpul de reacție la tentativele de activități ilegale la frontieră, precum și viteza și modul de reacție în situații neobișnuite. Gestionarea frontierelor ar trebui să aibă o asemenea capacitate de reacție încât alocarea resurselor să se poată adapta în mod corespunzător, după caz. Rezervele, personalul și echipamentul trebuie să fie disponibile pentru a reacționa la schimbările care se produc de-a lungul frontierelor și la punctele de trecere a frontierelor. Ar trebui de asemenea elaborate planuri pentru a face față unei imigrații inopinate la scară largă. Întregul personal de conducere de pe teren, precum și persoanele care evaluează gestionarea frontierelor ar trebui să poată evalua nivelul de conștientizare a situației și capacitatea de reacție.

3.2 Controlul la frontiere, astfel cum este definit în Codul frontierelor Schengen

Elementul central al strategiei generale privind frontierele este gestionarea corespunzătoare a frontierelor, în care sunt incluse controalele la frontiere și supravegherea acestora, pe baza unei analize de risc. Controlul la frontiere este un element central în combaterea imigrației ilegale și a traficului de persoane, precum și în prevenirea oricărei amenințări la adresa siguranței interne, a ordinii publice, a sănătății publice și a relațiilor internaționale ale statelor membre. Este o activitate multidisciplinară de aplicare a legii care suscită interesul comun al statelor membre.

Controlul la frontiere trebuie pus în aplicare în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 562/2006 al Parlamentului European și al Consiliului de instituire a unui Cod comunitar privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane (Codul frontierelor Schengen). În desfășurarea sarcinilor care le revin, polițiștii de frontieră ar trebui să urmeze recomandările și instrucțiunile cuprinse în Manual practic pentru polițiștii de frontieră (Manualul Schengen), elaborat de Comisie.

Controlul sistematic al tuturor persoanelor care traversează frontierele externe și supravegherea eficientă a frontierelor între punctele de trecere a frontierelor reprezintă elemente esențiale ale gestionării frontierelor. În această privință, ar trebui luate toate măsurile corespunzătoare pentru a se proteja siguranța internă și a se preveni imigrația ilegală.

Numărul resurselor afectate controlului la frontiere ar trebui adaptat în funcție de cantitatea și de profilul fluxului de pasageri, de evaluarea amenințării și de analiza de risc. În ceea ce privește infrastructura, trebuie puse la dispoziție mijloacele corespunzătoare pentru efectuarea verificărilor la frontiere și a supravegherii acestora. Sunt necesare resurse umane corespunzătoare. Cerințele exacte pentru controlul la frontiere depind de mai mulți factori, printre care se numără, în special: presiunile legate de imigrația ilegală, situația geografică, profilul pasagerilor și volumul traficului transfrontalier. Ar trebui îndeplinite cerințele speciale pentru cele trei tipuri de frontiere (aeriană, maritimă, terestră), inclusiv pentru micul trafic de frontieră.

Un stat membru ar trebui să aibă capacitatea de a întări controalele la frontieră și de a întocmi planuri în acest sens. La toate nivelurile, ar trebui să existe o imagine clară a amenințărilor posibile și planuri privind intensificarea nivelului controalelor. Ar trebui să existe niveluri de consolidare a controalelor la frontiere adaptate amenințării și măsurilor necesare.

Supravegherea frontierelor trebuie să se efectueze prin intermediul unor unități fixe sau mobile, care își îndeplinesc misiunea prin patrularea în locuri cunoscute ca fiind sensibile și prin monitorizarea acestora, cu ajutorul mijloacelor tehnice și electronice. Activitățile de supraveghere a frontierelor ar trebui să se bazeze pe un sistem de analize de risc pertinente. Echipamentele și mijloacele ar trebui să corespundă situației de la frontieră.

Agenții care desfășoară aceste misiuni trebuie să fie profesioniști cu o pregătire specială. Mai mult, trebuie să existe un concept clar al formării (elementare și avansate) care să cuprindă abilitățile operaționale, cunoașterea legislației, limbile străine etc.

În exercitarea atribuțiilor care le revin, polițiștii de frontieră sunt confruntați cu infracțiuni care intră în sfera criminalității transfrontaliere, printre care se numără traficul de persoane, de bunuri, de stupefiante și de arme, falsificarea și contrafacerea documentelor de călătorie, furtul bunurilor, furtul autovehiculelor etc. Pentru a oferi o valoare adăugată siguranței interne a statelor membre și pentru a spori capacitatea de depistare a acțiunilor ilegale, autoritatea de gestionare a frontierelor ar trebui să joace un rol în cercetarea acestor tipuri de infracțiuni. Participarea la aceste cercetări are ca rezultat îmbogățirea cunoștințelor poliției de frontieră cu privire la modus operandi și la rutele imigrației ilegale și facilitează realizarea de indicatori și de profiluri de risc.

În special, atribuțiile privind cercetarea cazurilor de trecere ilegală a frontierelor, de falsificare a documentelor de călătorie și de trafic de persoane ar trebui să revină unei autorități de gestionare a frontierelor. Cooperarea dintre agenții ar trebui să fie deosebit de strânsă în ceea ce privește cercetarea infracțiunilor transfrontaliere. Unele dintre modalitățile de cooperare în acest domeniu sunt, de exemplu, schimbul de informații și instituirea unor grupuri comune de cercetare, a unor baze de date comune și a unui sistem de schimb rapid de informații.

3.3 Modelul de acces structurat pe patru niveluri

Modelul de acces structurat pe patru niveluri formează nucleul gestionării integrate a frontierelor. În termeni mai simpli, acest model necesită punerea în aplicare la diferite niveluri a unei serii de măsuri suplimentare.

Măsurile de la primul nivel sunt întreprinse în țările terțe, în special în țările de origine și de tranzit. Aceste măsuri includ consilierea și formarea acordată de ofițerii de legătură și de specialiștii în documente cu privire la domeniul vizelor pentru funcționarii consulari de la oficiile consulare și pentru personalul companiilor de transport din țările terțe de origine sau de tranzit, care se află la baza riscurilor generate de imigrația ilegală.

Al doilea nivel cuprinde cooperarea cu țările învecinate. Acordurile cu țările învecinate privind cooperarea în domeniul gestionării frontierelor reprezintă un instrument eficace pentru consolidarea securității frontaliere. Cooperarea ar trebui realizată prin stabilirea unor mecanisme de lucru corespunzătoare, precum schimbul de informații, canale de comunicare adecvate, puncte de contact la nivel central, regional și local, proceduri în caz de urgență, un mod obiectiv de acțiune în cazul incidentelor pentru a se evita disensiunile politice etc. Structurile regionale de cooperare de la frontiera externă ar trebui stabilite și în zonele maritime. Aceste inițiative ar trebui să aibă drept rezultat unificarea tuturor statelor din regiunea respectivă.

Controlul la frontiere, cel de al treilea nivel al modelului, garantează efectuarea de controale sistematice la frontiere pentru fiecare persoană care intră în spațiul Schengen sau care îl părăsește. De asemenea, acesta asigură un nivel corespunzător de expunere a cazurilor de trecere ilegală a frontierelor în zonele dintre punctele de trecere a frontierei sau pe mare, prin utilizarea de documente false sau prin ascunderea în mijloacele de transport. Controlul la frontiere face parte din prevenirea criminalității naționale, întrucât are ca obiectiv depistarea și identificarea traficului de persoane, a furtului de bunuri și a altor infracțiuni transfrontaliere sau conexe, și contribuie la depistarea infracțiunilor grave.

Măsurile aferente celui de al patrulea nivel cuprind spațiul de liberă circulație, inclusiv returnarea. Aceste măsuri au ca scop prevenirea imigrației ilegale și a criminalității transfrontaliere pe teritoriul statelor Schengen prin îmbunătățirea acțiunilor de căutare, prin controale și măsuri de supraveghere bazate pe informații naționale și în conformitate cu dreptul intern. Imigranții ilegali depistați pe teritoriul Schengen trebuie să intre sub controlul autorităților. Aceștia ar trebui înregistrați și, dacă nu există motive pentru acordarea reședinței, și nici obstacole legate de respectarea drepturilor omului sau a dreptului internațional, repatriați în țara lor de origine.

Statele membre ar trebui să definească standarde minime pentru măsurile de control pe teritoriul lor, împreună cu alte autorități competente, al locurilor cunoscute ca fiind importante pentru resortisanții țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală, al conexiunilor traficului transfrontalier etc.

3.4 Gestionarea frontierelor externe

Ca urmare a clauzei de excludere voluntară aplicată Regatului Unit și Irlandei cu privire la modalitățile de control la frontiere prevăzute de Acordul Schengen și a întârzierilor produse în punerea în aplicare a Acordului Schengen în cazul Ciprului, României și Bulgariei, frontierele externe ale spațiului Schengen nu coincid cu „frontierele externe” ale zonei în care este garantată libera circulație a persoanelor îndreptățite la această libertate în temeiul dreptului U.E.. În mod similar, frontierele externe ale spațiului Schengen, din cauza punerii în aplicare a Acordului Schengen de către Norvegia, Islanda și Elveția, precum și din cauza excluderii teritoriilor noneuropene ale statelor membre Schengen nu coincid cu frontierele externe ale U.E..

Frontierele externe ale spațiului Schengen, astfel cum au fost definite inițial la articolul 1 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen, sunt cele care se încadrează în sfera competențelor Comunității. În timp ce la frontierele externe ale spațiului Schengen procedurile frontaliere sunt reglementate de dreptul U.E., la frontierele externe ale U.E. care nu fac parte din spațiul Schengen legislația națională a statului membru în cauză este cea care stabilește procedura de urmat, deși în limitele impuse de dreptul U.E..

3.4.1 Elaborarea acquis-ului Schengen privind frontierele externe

Normele care alcătuiesc actualul acquis Schengen privind frontierele externe, care se bazează pe acquis-ul original integrat în ordinea juridică a U.E. de Tratatul de la Amsterdam, se regăsesc într-o gamă amplă de măsuri, care pot fi împărțite în aproximativ cinci categorii.

La un prim nivel de analiză, se poate identifica un acquis al frontierelor Schengen în sensul strict: măsurile care stabilesc regimul de trecere a frontierelor externe ale spațiului Schengen. Esența activității U.E. în domeniul gestionării frontierelor constă în a asigura respectarea și aplicarea corectă a acestor măsuri. Cel mai important act legislativ din această categorie este Codul Frontierelor Schengen (CFS), care reglementează trecerea persoanelor la frontierele Schengen.

O a doua categorie de măsuri legislative constă în măsuri care au drept obiectiv stabilirea unui nivel de repartizare a poverii financiare în ceea ce privește gestionarea frontierelor externe Schengen. Cel mai important instrument din această categorie îl constituie Fondul pentru Frontierele Externe (FFE). O a treia categorie de măsuri se referă la înființarea de baze de date centralizate în scopul gestionării migrației și a frontierelor: Sistemul de Informații Schengen (SIS), Sistemul de Informații privind Vizele (VIS) și EURODAC, baza de date europeană de amprente digitale pentru identificarea solicitanților de azil și a imigranților ilegali.

O a patra categorie este constituită din măsuri de prevenire și sancționare a intrării, tranzitului și șederii neautorizate. Cea de-a cincea și ultima categorie, și anume măsurile instituționale de coordonare a cooperării operaționale, este strâns legată de stabilirea cooperării operaționale în scopul gestionării frontierelor externe. Piatra de temelie a acestei cooperări o constituie Agenția Europeană pentru Gestionarea Cooperării Operative la Frontierele Externe ale Statelor Membre (Frontex).

3.4.2 Viitorul gestionării frontierelor externe ale U.E.

În pofida acestor primi pași în direcția unei gestionări integrate a frontierelor externe, care au condus, în ultimii ani, la forme deosebit de vizibile de intervenție, precum modernizarea infrastructurii tehnologice în conformitate cu cele mai avansate standarde în materie, îndeosebi la frontierele estice și sudice, operațiunile comune 60+ împotriva imigrației ilegale (inclusiv operațiunea „Poseidon”, aflată în prezent în desfășurare la granița dintre Grecia și Turcia) și crearea unei rezerve de echipe de intervenție rapidă la frontiere (RABIT) și a unui registru central al echipamentelor tehnice disponibile (CRATE) pentru a veni în ajutorul statelor membre în cazul unor situații excepționale și urgente, segmentele naționale rămân predominante în configurația din momentul actual, ca un colier de perle legate larg una de cealaltă.

Nu există indicii potrivit cărora situația se va schimba în viitorul apropiat. Tratatul de la Lisabona, care a procedat la o amplă reformulare a temeiurilor juridice pentru adoptarea de măsuri de gestionare a frontierelor externe, pare să acorde legislatorului U.E. un spațiu de manevră considerabil pentru a adopta măsuri legislative în vederea unui sistem de gestionare a frontierelor externe cu adevărat integrat. Va trebui să constatăm însă la nivel practic dacă astfel de măsuri vor fi, într-adevăr, adoptate prin intermediul temeiului juridic pentru gestionarea frontierelor externe sau mai degrabă în cadrul capitolului privind cooperarea polițienească

Mai mult decât atât, având în vedere circumstanțele politice actuale, nu este câtuși de puțin clar în ce măsură această nouă competență juridică ar putea duce la acordarea nu doar de competențe de coordonare, dar și a unor puteri executive, mergând, de exemplu, până la crearea unui corp european de grăniceri sau la transformarea Comitetului permanent pentru securitate internă (COSI), recent creat, într-un fel de minister de interne al U.E.. Cu siguranță, nu a sosit momentul unor progrese atât de spectaculoase. Vom asista, în schimb, la o perioadă foarte îndelungată și foarte necesară de consolidare a spațiului de securitate, libertate și justiție, cu scopul de a permite dezvoltarea elementului celui mai de preț în buna funcționare a gestionării frontierelor externe, și anume încrederea reciprocă între statele membre și între acestea și instituțiile U.E..

Aceasta nu înseamnă că gestionarea frontierelor externe intră într-o perioadă de stagnare. Sunt deja vizibile noi tendințe în acest domeniu. În acest sens, cele trei comunicări ale Comisiei din februarie 2008, desemnate sub eticheta „Pachetul de măsuri privind frontierele U.E.”, au marcat în mod clar un moment de răscruce. Pachetul de măsuri a prezentat o întreagă serie de caracteristici electronice și tehnologice de alte tipuri denumite „frontiere electronice”, inclusiv controale la frontiere complet automatizate, sisteme complete de control al intrărilor/ieșirilor, de supraveghere a pasagerilor din transportul aerian, autorizația electronică de călătorie, instalații de frontieră de înaltă tehnologie și garduri virtuale. Mai precis, acest pachet structurat pe trei niveluri se axează pe:

― următoarele etape ale gestionării frontierelor, respectiv o combinație de măsuri de control și de facilitare, care includ privilegii pentru călătorii „de bună credință”, datorită identificatorilor biometrici și porților automatizate, un veritabil sistem de intrare-ieșire, care permite autorităților de frontieră să stabilească cine se află pe teritoriul respectiv și cine se află în afara granițelor, precum și ESTA, un sistem electronic de autorizare a călătoriilor, care ar urma să oblige pasagerii să obțină un permis prealabil înainte de a se putea îmbarca într-un avion sau în alt mijloc de transport având drept destinație Europa;

― viitoarea dezvoltare a Frontex, pentru a permite acestei agenții să obțină un grad sporit de autonomie în realizarea intervențiilor RABIT/CRATE, prin achiziționarea propriului său echipament și să coopereze cu țările din afara U.E. și organizațiile internaționale;

― un viitor sistem european de supraveghere a frontierelor (EUROSUR), pentru a completa controalele fără sincope la punctele de trecere a frontierelor printr-un sistem la fel de strict de supraveghere și schimb de informații la frontierele verzi și albastre ale U.E..

Câteva luni mai târziu, pachetul Comisiei și, în special, propunerile sale referitoare la viitoarele etape ale gestionării frontierelor și-au găsit ecou mai întâi în opiniile exprimate de Grupul „Viitor” din 2008, căruia i-a fost încredințată misiunea de a reflecta mai îndeaproape la viitoarea dezvoltare a spațiului de libertate, securitate și justiție după ce Programul de la Haga va lua sfârșit, apoi în Programul de la Stockholm, care a succedat Programului de la Haga, fiind aprobat de Consiliul European în decembrie 2009 și, în cele din urmă, în Planul de acțiune al Comisiei de punere în aplicare a Programului de la Stockholm din 20 aprilie 2010, în care se subliniază următoarele: „Utilizarea inteligentă a tehnologiilor moderne pentru gestionarea frontierelor, pentru a completa acțiunea instrumentelor existente, în cadrul unui proces de gestionare a riscurilor, poate, de asemenea, să facă Europa mai accesibilă pentru călătorii și poate stimula inovarea între sectoarele economice ale U.E., contribuind astfel la prosperitatea și creșterea economică a Europei, și poate, de asemenea, să ofere cetățenilor Uniunii un sentiment de securitate”.

3.4.3 Particularități în cadrul frontierelor externe ale Uniunii Europene

a). Securizarea frontierelor terestre ale Uniunii Europene

Frontierele terestre reprezintă o parte importantă a activității Agenției Frontex, cu mențiunea că ne referim la frontierele statelor membre ale Uniunii Europene, care nu sunt aceleași ca și cele ale statelor membre Schengen. Acestea nu includ frontiera dintre Rusia și Norvegia, care este un stat asociat Schengen, nu un stat membru. De asemenea nu am inclus frontierele externe ale României și Bulgariei, care sunt state membre ale Uniunii Europene, dar care nu sunt încă membre Schengen. Până în mai 2004 Finlanda, Germania, Austria și Italia au păzit principala frontieră de est a Uniunii Europene, care a avut o lungime de 4,095 km (2,545 mile).

După aderarea a zece noi state membre la 1 mai 2004 în locul Germaniei, Austriei și Italiei, în paza frontierei externe terestre de Est a fost luată de către Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia, Ungaria și Slovenia. Când Frontex a început activitatea, înainte de aderarea România și Bulgaria la 1 ianuarie 2007, la frontiera terestră externă avea o lungime de 6,220 km (3,866 mile).

Niciuna dintre cele două anexe nu include Grecia. Deși, desigur, ca un stat membru, nu a făcut parte din punct de vedere geografic din corpul principal al statelor Uniunii Europene, deși granițele sale cu Albania, Republica Macedoniei Bulgaria și Turcia au fost frontiere externe de uscat a unui stat membru și, prin urmare, parte din responsabilitatea Frontex.

Cu toate acestea, după aderarea României și Bulgariei problemele s-au schimbat radical. Grecia s-a alăturat blocului principal continental, astfel încât frontiera terestră externă de Est acum se consideră de la Arctic la Marea Neagră și Marea Egee, având o lungime de 6,378 km (3,964 mile). Ca urmare, statele din Balcanii de Vest au devenit o enclavă a căror frontiere terestre devin o parte sensibilă a frontierelor externe ale Uniunii Europene, adăugând o nouă frontieră de 1,580 km (982 mile) la o frontieră terestră totală de 7,958 km (4,946 mile).

Momentan Uniunea Europeană are nouă vecini, fiecare expus unei presiuni migratorii specifice și unei rute de tranzit binestabilite din CIS și Asia. Este în aceeași măsură valabil și pentru partea sudică a frontierelor maritime care trece prin experiențe dramatice cu valurile migratorii ce vin dinspre Africa. Dacă Turcia, care depune de multă vreme eforturi în acest sens, va deveni membru al Uniunii Europene, frontiera externă s-ar extinde considerabil, implicând 14 vecini și apropierea de zone internaționale în conflict, precum Irak, Iran și regiunea caucaziană.

Sectorul de frontieră terestră dintre Grecia și Albania a înregistrat cea mai mare cotă de treceri ilegale ale frontierei, cu 38 600 de depistări, însă, în comparație cu 2008, depistările au scăzut cu 10%. Trebuie remarcat că majoritatea migraților ilegali depistați în acest sector de frontieră, în principal cetățeni albanezi, sunt trimiși rapid înapoi în Albania în baza unui acord îndelungat și eficient de readmisie.

Cu toate acestea, în pofida acestei bune colaborări, persoanele readmise tind să treacă din nou ilegal frontiera cât mai curând. De la frontiera terestră dintre Grecia și Turcia s-au raportat în total 14 500 de treceri ilegale ale frontierei. În comparație cu 2008, depistările de trecere ilegală a frontierei au scăzut cu 14% în acest sector de frontieră. operațiunea comună combinată (frontierele maritime și terestre) Poseidon 2008 s-a concentrat asupra acestei zone.

Depistările de la frontierele terestre estice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia, Ungaria și România) au însumat 6200 de treceri ilegale ale frontierei. Dintre acestea 3298 au fost raportate doar de Polonia și, împreună cu cele raportate din Slovacia (978), Ungaria (877) și România (756) reprezintă 95% din totalul trecerilor ilegale ale frontierei raportate la frontierele terestre estice. Operațiunile comune Ariadne, Five Borders, Gordius și Lynx 2008 s-au concentrat asupra frontierelor terestre estice.

b). Frontierele maritime – veriga slabă a Uniunii Europene

Frontierele maritime ale Uniunii Europene au o lungime de aproape 80,000 km (50.000 mile) și mai mult de jumătate din această suprafață (34,109 km sau 21,199 mile), este reprezentată de frontiera maritimă de Sud, veriga slabă a Uniunii Europene. Zona Schengen e atât de puternică, pe cât de vulnerabilă este cea mai slabă verigă a sa, a comentat pentru Reuters un oficial al Agenției Frontex referinduse la insulele Greciei.

Grecia, cu cele peste 3.000 de insule are cea mai lungă frontieră maritimă față de oricare stat membru, mai mult chiar decât Regatul Unit. Cele mai multe dintre insule sunt foarte aproape de Turcia, un fapt exploatat de bandele criminale. Frontierele de la Marea Neagră ale României și Bulgariei măsoară 572 km (358 mile) și au de asemenea un înalt grad de risc în fața bandelor criminale datorită fluxului migrator din Turcia.

La frontierele maritime, majoritatea depistărilor au fost raportate în vederea evaluării și analizării de către Italia (37 000 sau 41% din totalul de la frontierele maritime), în principal din zona insulei Lampedusa (31 300), dar și din principala insulă siciliană (3300), Sardinia (1600) și partea continentală (800). În insula Lampedusa, sosirile de imigranți ilegali au crescut de peste două ori între anii 2008 și 2009. În urma creșterii din Lampedusa, sosirile din statul vecin Malta au crescut, de asemenea, de la 1700 în 2008 la 2800 în 2000 (+55%). Operațiunile comune coordonate de Frontex, Nautilus și EPN-Hermes, au fost desfășurate în zona central -mediteraneană.

În Grecia, depistările de la frontiera maritimă de-a lungul coastei Turciei s-au dublat, de asemenea, între anii 2008 și 2009, ajungând pană la 29100 de treceri ilegale ale frontierei. Depistările s-au raportat în special în șase insule situate în apropiere de coasta Turciei: Lesvos, Chios, Samos, Patmos, Leros și Kos. Spania a raportat 16 200 de depistări de trecere ilegală a frontierei la frontierele sale maritime.

Numărul de sosiri în Insulele Canare a scăzut la 9 200 (26%), iar depistările de-a lungul peninsulei spaniole și din Insulele Baleare a scăzut, de asemenea (-23%). Frontex a desfășurat o operațiune comună Hera 2008 în Oceanul Atlantic, în apropiere de coasta vest-africană. Operațiunile comune Minerva 2008 și EPN-Indalo 2008 au acoperit Marea Mediterană Occidentală.

In 2009, statele membre au emis în total circa 140 000 de refuzuri de intrare la frontierele externe ale Uniunii Europene. Această cifră reprezintă o scădere de 11% în comparație cu 2008. Analiza arată că scăderea se datorează unui număr mai mic de refuzuri de intrare la frontierele terestre dintre Polonia și Ucraina și dintre Polonia și Belarus, în urma scăderii traficului regulat datorită introducerii cerințelor mai stricte pentru obținerea vizei odată cu intrarea Poloniei în spațiul Schengen, în decembrie 2007. În total, refuzurile de la frontierele terestre estice ale Uniunii Europene au însumat 30 000.

Refuzurile de intrare s-au divizat aproximativ egal între frontierele terestre (în jur de 60 000) și cele aeriene (în jur de 65 000), în timp ce la frontierele maritime numărul acestora a fost mult mai mic (6 700). În plus, Spania a raportat 400 000 de refuzuri de acordare a permisiunii de intrare la frontiera sa terestră cu Marocul, în Ceuta și Melilla.

c). Frontierele aeriene și întâmpinarea amenințărilor contemporane

Frontierele aeriene ale statelor sunt cele mai sigure, deoarece este foarte dificil pentru imigranții ilegali să ajungă altfel într-un aeroport internațional în cazul în care actele lor nu sunt corespunzătoare, iar statutul lor va fi întotdeauna verificat.

Sectorul de frontieră care a înregistrat cel mai mare număr de refuzuri de intrare a fost frontiera aeriană a Regatului Unit, cu 17600 de refuzuri sau 13% din total. Totuși, cifrele din Regatul Unit includ refuzuri de intrare atât în ceea ce privește zboruri din exteriorul Uniunii Europene, cât și din interiorul acesteia. Frontiera aeriană spaniolă a raportat al doilea volum ca mărime de la frontiera aeriană, cu 13600 de refuzuri.

În vârful clasamentului se situează Franța (81200) și Spania (77000), care reprezintă 40% din numărul de depistări și care au înregistrat cea mai mare creștere între anii 2008 și 2009. Un al doilea grup de state membre din care fac parte Italia și Grecia a raportat puțin sub 50000 de depistări pentru fiecare dintre state. Un al treilea grup format din Portugalia, Regatul Unit, Belgia și SU.E.dia a raportat un număr de depistări de ședere ilegală care variază între 20000 și 30000. Alte state membre au raportat sub 10000 de depistări.

Scurta vedere asupra situației curente a frontierelor Uniunii Europene confirmă forma (încă) fragmentată a mecanismelor de protecție: structurile naționale încă domină peisajul și sunt relativ puține elemente care poartă marca Uniunii Europene. Nici clarificarea stadiului frontierelor și nici stabilirea autorității centrale nu au fost realizate, autoritatea centrală lipsită de control în carambolul de segmente de frontiere naționale, lăsând la o parte comanda comună a trupelor și asigurarea ordinii la frontieră.

3.5 Impactul gestionării integrate a frontierelor asupra securității interne a Uniunii Europene

Noțiunea de frontieră se dizolvă treptat, reprezentând vechea noțiune de linii și fonturi. În locul acestora sunt frontiere și regiuni și conceptul de securitate trebuie să fie adaptat luând în considerație aceste schimbări. Transnaționalizarea securității se opune securității naționale și sociale. Ea creează o situație în care nu putem ști a face diferența între extern și intern.

Totuși, Uniunea Europeană a recunoscut procesul de globalizare și efectul acestuia asupra securității. Mai mult, doar în țările unde democrația este bine fondată, unde legile și drepturile omului sunt respectate, este posibilă combaterea eficientă a pericolelor trans-naționale. Așadar, Uniunea Europeană parafrazează ideea de securitate umană (Scopurile Dezvoltării Mileniului ale lui Kofi Annan). Cel mai relevant pentru conceptul de evoluție al conceptului de securitate internă al Uniunii Europene este, totuși, adoptarea unei Strategii pentru Securitate Internă de către Uniunea Europeană în februarie 2010; a fost una din prioritățile președinției spaniole. Strategia înglobează un spectru larg de obiective pentru Uniunea Europeană în materie de securitate internă. Așadar, în ceea ce privește abordarea teoretică a securității interne, sunt analizate dispoziții.

În primă instanță, Strategia formulează o definiție a securității interne astfel: conceptul de securitate internă trebuie înțeles ca un concept larg și de amploare care susține o multitudine de sectoare pentru a elimina aceste pericole majore și altele care au impact asupra vieții, integrității și bunăstarea cetățenilor, inclusiv dezastrele naturale sau cele provocate de mâna omului, cutremure, incendieri forestiere, inundații și furtuni.

Deci, aceste declarații fac explicit referire la abordarea canadiană a securității umane (așa-numita libertate de a te proteja) concentrându-se mai mult pe libertatea politică decât pe cealaltă. Prin urmare, Strategia statuează stabilirea unei politici comune de securitate internă în Uniunea Europeană definind în aceeași măsură Modelul European de Securitate, … constând în mijloace și eforturi comune pentru: consolidarea mutuală a relațiilor dintre securitate, libertate și intimitate; cooperarea și solidaritatea între statele membre; implicarea tuturor structurilor Uniunii Europene; cercetarea cauzelor insecurității, nu numai a efectelor produse; stimularea prevenirii și anticipării; implicarea, în ceea ce privește toate sectoarele ce joacă un rol în protecția publică-politică, economică și socială; și o mai mare independență între securitatea internă și cea externă.

Scopul luptei comune împotriva amenințărilor moderne precum terorismul, crima organizată, fraudele cibernetice, trecerea ilicită a frontierei, dezastre naturale sau produse de om. Scopul principal al Strategiei este … o abordare mai integrată … pentru a atinge obiectivul ales, am selectat un model de securitate care îmbină procesul de aplicare a legii cu munca judiciară, managementul frontierei și a protecției civile.

În mare parte, procesul de globalizare este cel care are un impact major, asupra schimbării conotației termenului de securitate internă în epoca contemporană. Așadar, termeni precum securitate intermestică au rolul de a evidenția întrepătrunderea dintre domeniile externe și cele interne în zilele noastre.

Luând în considerare concluziile mai sus menționate precum și definiția Uniunii Europene a securității interne, avem în vedere faptul că un concept modern al securității interne ar trebui să se axeze nu (numai) pe securizarea statelor – națiuni și a autorităților acestora așa cum o arată conotația tradiționalistă, dar în deosebi pe securizarea cetățenilor și toate celelalte domenii (intern, extern, non-militar, militar), un concept larg și atotcuprinzător care supune sectoare multiple, fiind în măsură să contracareze aceste provocări majore și altele care au impact asupra vieții, integrității, și bunăstării cetățenilor pentru a asigura aplicarea legii și pentru menținerea ordinii și liniștii publice.

CAPITOLUL III: MODELUL “FRONTIERELOR INTELIGENTE” – NOUA DIRECȚIE DE ACȚIUNE A UNIUNII EUROPENE

În contextul unei creșteri previzibile a numărului de cetățeni U.E. și a resortisanților țărilor terțe care trec frontierele externe ale Uniunii Europene, adaptarea procedurilor de control la frontieră la noile realități este o condiție necesară pentru statele membre. Cecilia Malmström, comisar pentru afaceri interne și-a exprimat convingerea fermă că Uniunea trebuie să continue să modernizeze gestionarea frontierelor sale externe.

Acum trebuie să ne asigurăm că cele mai eficiente sisteme sunt la locul lor și aștept cu nerăbdare pentru a discuta opțiunile disponibile cu Parlamentul European, Consiliul și Autoritatea Europeană pentru Protecția Datelor. Inițiativa frontierele inteligente ar consta într-un sistem de intrare / ieșire (EES), care ar înregistra data și locul de intrare și lungimea de sejururi scurte autorizate într-o bază de date electronică, înlocuirea sistemului actual de pașapoarte ambutisare. Mai mult decât atât, aceasta este parte a unei abordări globale pentru a consolida guvernanța globală a zonei Schengen.

Cecilia Malmström, comisar pentru afaceri interne

1. Introducere în conceptul de Frontiere Inteligente- Smart Borders

Explozia în călătorii la nivel mondial și începutul erei riscului au pus în evidență slăbiciunile din sistemele de management ale frontierei. Acest lucru a dus la apariția unei arhitecturi de frontieră nouă, care urmărește să răspundă în mod eficient la cerințele aparent concurente de mobilitate în timp ce gestionarea riscurilor asociate cu călătoriile transfrontaliere este mult mai eficientă (de exemplu, terorismul, crima organizată, precum și intrarea migranților nedoriți). Informația și tehnologia sunt pietrele de temelie ale acestei noi arhitecturi.

Scopul fundamental este acela de a identifica în mod eficient și de a da acceptul/permisiunea călătorilor legitimi rapid spre a-și continua drumul, astfel încât să se elibereze și concentreze cea mai mare parte a resurselor aflate la dispoziție pe călători despre care nu există informații suficiente și despre cei care sunt considerați a fi o amenințare. Și, bineînțeles, aceste obiective trebuie să fie atinse cât mai departe de granița fizică cu putință, după posibilități și context – într-un mod care este cost-eficient, în esență, fără erori, și respectă drepturile indivizilor precum și intimitatea lor.

Acest lucru este urmărit spre a fi îndeplinit în două moduri care se sprijină reciproc. În primul rând, controlul la frontiere a fost ușurat datorită posibilității puse la dispoziția autorităților de frontieră de către companiile aeriene de a verifica și analiza lista pasagerilor ce călătoresc înainte ca aceștia să ajungă la punctul de trecere, ba chiar mai mult, mai înainte ca aceștia să se îmbarce. În al doilea rând, noi tehnici sunt din ce în ce mai mult angajate în procesul de verificare a identității persoanelor într-un mod eficient.

Informațiile biometrice precum amprentele digitale și scanările de retină au ajuns să fie folosite ca elemente de securitate dintre cele mai importante în completarea documentelor tradiționale precum pașapoartele care pot fi obținute ușor în mod fraudulos sau furate. Utilizarea datelor biometrice reflectă, de asemenea, o trecere de la naționalitate ca criteriu dominant pentru a determina cât de mulți călători sunt supuși screening-ului, concentrându-se mai degrabă pe caracteristicile individuale.

Aceste inovații care s-au răspândit atât de mult în ultimul timp nu au fost trecute cu vederea fără controverse. Dependența tot mai mare de informații și caracteristicile personale în gestionarea mobilității a ridicat întrebări cu privire la protecția datelor, viața privată, precum și modul în care persoanele ale căror date au fost utilizate în mod abuziv – sau accesate fără autorizație – pot solicita despăgubiri. Pe măsură ce tehnologiile de captare și de verificare a identității și caracteristicilor indivizilor devin mai sofisticate, și sisteme interoperabile permit din ce în ce mai eficient ca informațiile să fie mai ușor de împărtășit, "prețul" de a face o eroare crește.

Ciocniri diplomatice în timpul negocierilor transatlantice arată cât de sensibile pot fi aceste probleme pe măsură ce țările încearcă să negocieze acorduri internaționale privind utilizarea datelor cu caracter personal. Tensiunile dintre actorii politici interni, în cadrul țărilor (sau în cadrul Uniunii Europene), cu privire la nivelul și natura de protecție adecvată a informațiilor a adăugat un strat de complexitate a discuțiilor. Privind în perspectivă, standarde coerente de protecție a datelor, inclusiv pentru practici controversate, cum ar fi extragerea datelor și elaborarea de profile, nu numai ca va ajuta colaborarea internațională pe probleme de mobilitate de securitate dar, de asemenea, ajută țările să ia în considerare politicile naționale într-un cadru mult mai strategic, mai degrabă decât bazându-se pe un mozaic de acorduri ad-hoc și practici.

Colaborările internaționale și parteneriatele joacă un rol din ce în ce mai important, esențial în gestionarea frontierelor. Vizele, de exemplu, nu sunt doar un instrument de gestionare a migrației ci și o carte de pe masă în cadrul negocierilor de politică externă. De fapt, națiunile puternic industrializate se interesează de imigrație și acorduri legate de viză cu alte națiuni cu o frecvență crescută.

Guvernele și legislaturile au fost în mare măsură dispuse, până în prezent, de a aloca sume enorme pentru construirea de noi sisteme de management ale frontierei. Cu toate acestea, beneficiile noii tehnologii trebuie să fie cântărite împotriva costurilor sale și limitărilor: necesită un capital imens financiar, este dificil de elaborat și de a fi pusă în aplicare în mod corect, rapid și devine caducă în cazul în care nu este actualizată în mod constant pentru a reflecta evoluția cerințelor. În ciuda investitiilor uriașe, de fapt, mai multe proiecte s-au poticnit din cauza designului incorect și punerea în aplicare deficientă (această sarcină este adesea în mâinile unor contractanți privați, cu expertiză tehnică substanțială, dar limitați când vine vorba de experiență de management de frontieră).

Accentul, atunci, trebuie să se pună pe îmbunătățirea cunoștințelor de sistem (înțelegerea fluxurilor de călătorie, motivații, și practici), precum și analiza datelor, păstrând în același timp în vedere fezabilitatea pe termen lung a unui proiect. Guvernele trebuie, prin urmare să aloce toate formele de resurse strategic pentru ca această arhitectură nouă de frontieră să crească și să-și ocupe poziția ca principalul mijloc prin care facilitarea și securitatea ajung la punctul de echilibru pe care economiile de succes și societățile îl cer.

Pe măsură ce călătoriile la nivel mondial continuă să crească, numărul mare de treceri ale frontierei – și diversificarea punctelor de intrare – au pus sistemele de gestionare a frontierelor sub constantă presiune. În același timp, riscuri suplimentare asociate cu aceste mișcări au apărut, sub formă de atacuri teroriste devastatoare, trafic de ființe umane, și populațiile în creștere au expus și exploatat deficiențele în capacitatea statelor de a gestiona în mod eficient frontierele lor. Răspunsul a fost în mai multe moduri previzibil. Statele au investit sume extraordinare de capital fizic, politic, diplomatic și (atât unilateral și în comun) în reconceptualizarea și punerea în aplicare a noului tip de management al frontierei. Acest tip de management încearcă să realizeze două obiective strategice cruciale și importante în aceeași măsură: facilitarea călătoriilor în scopuri legitime și comerciale (astfel încât economiile să poată continua să crească), în timp ce s-ar preveni intrarea teroriștilor și a altor infractori (și s-ar reduce semnificativ intrările neautorizate ale imigranților).

Acest dublu imperativ a alimentat căutarea și crearea de noi sisteme care să permită profesioniștilor din domeniul frontierei să prevadă marea majoritate a călătorilor și a mărfurilor și să se focalizeze pe cine sau ce este necunoscut și/sau susceptibil de a fi o amenințare. Mai important, obiectivul a devenit de a permite acestor profesioniști să ia decizii cât mai devreme posibil în timpul unei călătorii și cât mai departe de frontieră cu putință. Aceasta noua arhitectura încearcă să integreze mai multe componente într-un tot unitar: tehnologii noi, o infrastructură de informații mult mai elaborate (cu baze de date în timp real, interoperabile), și investiții mult mai mari în noile elemente de hardware și resurse umane. Obiectivul pe termen lung, care este mult mai greu de realizat, este de a face facilitarea mobilității și securitatea parte a unui răspuns unic de gestionare a frontierei.

Trei schimbări strategice majore stau la baza acestei noi arhitecturi:

Controlul “virtual” de frontieră ("împingerea granițelor") este acum un partener cu drepturi depline la controlul de frontieră teritorială. Noi sisteme de gestionare a frontierelor au profitat de evoluția tehnologică pentru a spori capacitatea de a identifica persoanele, evaluarea riscurilor, și să partajeze informații înainte de a ajunge persoanele fizice și să încerce să intre într-o țară. (În mod evident, frontierele terestre sunt bine în spatele frontierelor aeriene și maritime, în această privință.) Aceste investiții au fost costisitoare, și ridică noi întrebări cu privire la protecția vieții private în contextul modului în care datele sunt colectate, folosite și schimbate.

Datele biometrice vizează să înlocuiască naționalitatea ca un mijloc de screening și identificare. Utilizarea sporită a informațiilor detaliate despre călător – inclusiv datele biometrice de identificare – a ridicat întrebări despre centralitatea continuă a naționalității atunci când se evaluează eligibilitatea pentru intrarea în țara de destinație: într-adevăr, cetățenia este doar unul dintr-un set mai larg și în continuă creștere de caracteristici individuale și comportamente utilizate pentru a determina dacă o persoană poate călători într-un altă țară.

Guvernele au recunoscut din ce în ce mai mult importanța cooperării internaționale în asigurarea gestionării mai eficiente a frontierelor. Aceasta nu doar din punct de vedere al schimbului de date privind călătorii și potențialele amenințări și în menținerea frontierelor virtuale dar și în gestionarea frontierelor fizice. Parteneriatele cu actori nonguvernamentale atent selectați, în special în sectorul privat, sunt, de asemenea, din ce în ce mai răspândite.

Prin intermediul parteneriatului și infrastructurii de tehnologie a informației, s-ar putea imagina că porturile frontierelor de intrare și frontierele fizice sunt pe cale de a deveni mai puțin importante. Cu toate acestea, cum recentele fluxuri de migrație ilegală peste frontiera terestră greacă sau preocupările continue legate de fluxurile de la Mexic-SUA, tehnologia și parteneriatele poate "doar" duc la transformarea model de gestionare a frontierelor de tip “cetate” într-un model de “organism complex”, în care securitatea frontierelor trebuie să se potrivească împreună cu alte sisteme – atât intern cât și pe plan internațional – pentru a menține integritatea fiecărui stat.

2. Inovații recente în gestionarea frontierelor

În ultimul deceniu, statele au investit enorm în noi sisteme de management a frontierei destinate pentru a atinge două obiective potențial conflictuale: facilitarea mobilității pentru călătorii legitime și împiedicarea mobilității pentru cei care călătoresc fără autorizație sau cu intenție malefică. Această provocare este agravată de câteva constrângeri, în principal dintre acestea nevoia pentru a asigura confidențialitatea individuală, în măsura în care este posibil.

Logistica gestionării frontierelor mari, cu puncte multiple de intrare, și un număr tot mai mare de călători – menținând în același timp echilibrul între securitate, mobilitate, și a libertăților civile – a pus oficialii cu atribuții pe linia de gestionare a frontierei sub presiune fără precedent. Ca urmare, o serie de schimbări majore au avut loc în ultimul deceniu. Unele dintre acestea au fost reforme structurate și planificate, în timp ce altele au răspuns la evenimente specifice. Lucrul în comun pe care toate îl aveau a fost avansul tehnologic pus la dispoziția responsabililor de gestionarea frontierei.

Pentru statele Uniunii Europene problema imigrației este relativ nouă și au fost mai lente în îndreptarea spre utilizarea tehnologiei la frontieră, în parte deoarece mai multe țări au frontiere inexistente, sau lipsite de substanță, externe. Cu toate acestea, trebuie remarcat că Uniunea Europeană adaugă o complexitate suplimentară, iar colaborarea a fost inițiativă majoră de gestionare a frontierelor. Eliminarea controalelor la frontierele interne în cadrul spațiului Schengen a alimentat nevoia statelor membre ale U.E. să colaboreze tot mai strâns pentru a menține integritatea frontierelor externe ale acesteia. Astfel, guvernele europene cooperează la dezvoltarea unui sistem european de management integrat al frontierei, în timp ce unele continuă să testeze și să dezvolte propriul lor sistem independent. În timp ce lucrează strâns împreună, statele membre păstrează în final controlul propriilor frontiere.

La nivel global, cele mai importante inovații de gestionare a frontierei pot fi grupate în patru tendințe principale: colectarea și schimbul de date detaliate de călătorie, utilizarea de noi tehnici pentru a verifica identitatea persoanelor fizice, angajarea de noi tehnologii în monitorizarea frontierelor fizice, și construirea de parteneriate pentru a atinge obiectivele de gestionare a frontierelor.

2.1 Colectarea și schimbul de date

Guvernele încep să se pună un accent mai mare pe necesitatea de a colecta date privind persoanele care doresc să intre țara lor înainte de sosirea lor la frontieră. Colectarea datelor variază de la informațiile biografice conținute în pașaport (partajat de informații despre pasageri prin prealabile [API]), la mai multe informații detaliate cu privire la planurile de călătorie (colectate prin registrele cu numele pasagerilor [PNR]), precum și scopul vizitei unui individ (spicuite din cererile de viză). Aceste informații, istoric colectate prin intermediul cererilor de viză și în porturile de intrare, nu mai sunt utilizate doar de către autoritățile responsabile cu imigrația persoanelor sau numai pentru prevenirea depășirii perioadei specificată în viză, dar, de asemenea, au rolul de a evalua riscurile potențiale de securitate.

Această concentrare în materie de securitate este cea mai evidentă în Statele Unite ale Americii. În urma atacurilor teroriste din 2001, Guvernul SUA a identificat PNR și API drept seturi de date valoroase de la care ar putea extrage informații despre călători pentru a le suprapune peste listele cu infractorii căutați și profile suspecte.

În context european, existența porturilor Schengen de intrare în mai multe țări face ca partajarea datelor să fie un element necesar al colaborării, deoarece poate ajuta la reducerea incidenței multiple sau cererile de viză frauduloase. Unul din primele exemple de acest lucru este EURODAC-ul, o bază de date centralizată de amprente pentru toți solicitanții de azil în Uniunea Europeană, concepută pentru reducerea numărului de cereri multiple de azil. Este clar, de asemenea, faptul că, până în prezent, efortul de strângere de date și informații despre călătorii în U.E. s-a axat mai mult pe controlul imigrației decât pe combaterea terorismului. De exemplu, Uniunea Europeană nu are în prezent un acord PNR intern, și în timp ce normele actuale ale U.E. permite statelor de a utiliza datele API, doar o mână de state au adoptat o legislație care să profite de această resursă de informații.

Efort considerabil este, de asemenea, se depune pentru a se asigura că sistemele de informații legate în rețea în statele membre (de exemplu, fiecare bază de date națională privind vizele), sunt capabile de a face schimb informații cu omologii lor. Dezvoltarea cea mai substanțială, până în prezent, a fost efortul depus pentru a trece de la un sistem alfanumeric de bază de Informații Schengen (SIS) (care colectează informații privind refuzul de viză și a altor persoane de interes), la un sistem de generația a doua de date biometrice (SIS II). Lucrările tehnice de a stabili acest sistem constituie baza pentru eforturile de colectare distincte din Sistemul de Informații privind Vizele (VIS) (o bază de date cu privire la toate cererile de viză de către resortisanții țărilor terțe care intră grupul Schengen), și a propus sistemele de intrare-ieșire și înregistrat-călător (care, la rândul lor, se bazează pe informații VIS).

Cine va acces la date, și în ce scop vor fi folosite, a reprezentat o preocupare majoră pentru autoritățile care elaborează politici europene. În practică, acest lucru a condus la dezvoltarea de sisteme autonome pentru fiecare set de informații, cu reguli clar definite și limitate de acces și de protecții robuste de confidențialitate. Această preocupare poate fi văzut în faptul că Comisia Europeană a abandonat o propunere de a permite oficialilor de aplicare a legii și Europol acces la baza de date EURODAC la sfârșitul anului 2010, anticipând opoziția în Parlamentul European, în ciuda unui apel de la o minoritate semnificativă a statelor membre să extindă această facilitate cât mai curând posibil.

2.2 Verificarea informației și a identității

Datele colectate despre călători sunt doar la fel de valoroase ca și exactitatea informațiilor prezentate. Utilizarea identităților frauduloase este o slăbiciune continuă cu privire la controlul imigrației, cât și sistemele de combatere a terorismului. Ca urmare, cele mai multe țări industrializate adoptă noi metode pentru a identifica pe călători, în primul rând prin identificarea datelor biometrice, cum ar fi fotografii, amprente digitale și scanări retiniene. Aceste date se introduc în pașaport, viză, precum și în datele pasagerilor să se asigure că numele de pe biletul prezentat corespunde feței.

Biometria nu semnifică doar o trecere la tehnologie mai sofisticată, ea reprezintă o schimbare mare în conceptul de identificare prin caracteristicile individuale, mai degrabă decât pe bază de naționalitate. Aceasta este determinată de faptul că realizarea terorismului home-grown există în numeroase țări "sigure", țări care nu pot avea o gamă largă de restricții de viză plasate la toți cetățenii lor.

Cu așa de multă informație colectată și atât de mult transfer, este inevitabil ca erorile să nu se producă, ca persoane fizice nevinovate să fie, în mod eronat, identificate ca amenințări. Aceasta este mai puțin o problemă atunci când aceste persoane au posibilitatea de a avea cazul lor revizuite, și de a evidenția eventualele erori. Într-adevăr, accesul la căile de atac devine tot mai important pe măsură ce bazele de date se multiplică, iar o eroare în o bază de date migrează către altele și le infectează. Manipularea sofisticată de date – cum ar fi mining-ul și profiling-ul – poate complica și mai mult această problemă. Este clar, însă, că un mai mare angajament este necesar pentru a permite persoanelor fizice posibilitatea de a corecta greșelile, probabil prin oferirea de acces mai mare la decizia luată și la raționamentul din spatele ei, precum și la procesele inter-fiabile pentru asigurarea faptului că remedierile se efectuează prin întregul sistem.

2.3 Monitorizarea frontierelor fizice cu noua tehnologie

Pentru ca gestionarea eficientă a frontierelor să aibă loc, integritatea frontierelor fizice este în continuare critică. Pe ambele maluri ale Atlanticului, factorii de decizie au luat mai multe măsuri pentru a se asigura că trecerile neautorizate ale frontierei devin din ce în ce mai rare.

Tehnologia este utilizată tot mai mult la granițele fizice ale țărilor industrializate. Instrumente cum ar fi senzori de mișcare și infraroșu, aparate, vehicule aeriene fără pilot, sateliți, și acoperire radar sunt proiectate pentru a monitoriza frontierele și să creeze o "gardă virtuală." în Statele Unite, eforturile de a utiliza tehnologia la graniță datează din anul 1970. Efortul de a crea un sistem electronic pentru o supraveghere integrată a frontierei, SBInet, s-a dovedit prea costisitor și prea aducătoare de probleme și, drept urmare, a fost încheiată în ianuarie 2011 de către Administrația Obama; tehnologia va continua să fie utilizată selectiv pe baza criteriului geografic dar și altele. Peste Atlantic, Sistemul Integrat al Spaniei de vigilență externă (SIVE) detectează bărci ce fac călătorii din Africa de Nord pe țărmurile spaniole. Cu un ochi la succesele aparente ale acestei inițiative, Uniunea Europeană și-a propus un sistem european de supraveghere a frontierelor (EUROSUR) – un "Sistem de sisteme", pentru a facilita utilizarea tehnologiei de frontieră.

În plus față de utilizarea de noi metode de supraveghere, guvernele cooperează cu țările vecine atenuarea punctelor slabe ale sistemelor. În America de Nord, de exemplu, Canada și Statele Unite ale Americii au început să coopereze profund cu privire la gestionarea frontierelor, cu introducerea Echipelor de Management Integrat al Frontierei (IBETs), care investighează cazurile de contrabandă și a migrației ilegale, și pun accent pe coordonarea sporită și schimbul de informații pentru a spori securitatea. Aceste evoluții intră sub umbrela unui plan de acțiune inteligent de frontieră, semnat în 2001. Un acord similar a fost semnat, de asemenea, cu Mexicul, deși gradul de punere a sa în aplicare rămâne neclar.

În Uniunea Europeană, cooperarea este mult mai complexă, datorită numărului mai mare de țări implicate. Factorii de decizie politici au conlucrat pentru crearea unui sistem integrat de gestionare a frontierelor, inclusiv un cod al frontierelor comun pentru toți funcționarii de frontieră ale U.E. și înființarea în 2005 a agenției Frontex, o agenție europeană care are menirea de a supraveghea cooperarea la frontierele externe între statele membre în domeniul securității frontierelor. Având în vedere punctele de presiune aflate în continuă schimbare la frontierele externe ale Europei, și sarcina inegală, în raport cu alte state, suportată de anumite țări din sudul Europei – prima Spania, apoi Malta, Italia, și acum Grecia – Uniunea Europeană a dezvoltat mecanisme pentru a răspunde rapid la anumite regiuni. Frontex a supravegheat o serie de operațiuni comune (mai multe state membre, aderarea împreună de frontierele de patrulare) în Marea Mediterană, în timp ce prima implementare a echipelor de intervenție rapidă la frontieră (RABIT) – echipe de funcționari de frontieră detașați din alte țări ale U.E. – de-a lungul frontierei terestre grecești a fost autorizată în octombrie 2010.

2.4 Clădirea de parteneriate

Așa-zisele “hotspoturi” de frontieră se schimbă în conformitate cu principiul minimei rezistențe: dacă supravegherea este intensificată într-o zonă, fluxurile de migrație ilegală se mută în altă parte. În context european, unii susțin că fluxurile înseși rămân relativ constante, diminuate mai mult de o percepție de oportunități de locuri de muncă mai puține (cum ar fi în timpul recentei recesiuni și a urmărilor acesteia) decât de controlul de frontieră direct. Într-un efort de a preveni migrația ilegală înainte de punctul de trecere a frontierei, guvernele europene și Uniunea Europeană au investit în parteneriate cu principalele țări din afara U.E., în special țările învecinate, cum ar fi cele dintre Spania și Senegal, și dintre Italia și Libia.

Dar cooperarea externă – și anume, parteneriatele (de diverse forme), cu țări mai puțin industrializate – sunt cruciale pentru gestionarea eficientă a frontierelor. Statele Unite se angajează din ce în ce mai mult în cooperarea cu Mexicul (și din ce în ce mai multe state din America Centrală), în timp ce Uniunea Europeană a investit foarte mult în parteneriate vecine. Acestea pot lua mai multe forme, de la acorduri ușoare, puțin complexe, cum ar fi parteneriatele pentru mobilitate cu Republica Moldova (și Capul Verde), la tratatele de readmisie din punct de vedere juridic (cum ar fi termenii recent conveniți cu Pakistanul). În plus față de acorduri formale, Uniunea Europeană cheltuiește o mare parte din liniile sale bugetare disponibile care sprijină dezvoltarea capacității de gestionare a frontierei în țările de la sud și est. În același timp, statele membre, în mod individual, s-au angajat în acorduri bilaterale cu țările terțe de la care au fluxuri de migranți ilegali sau cu care au legături istorice.

Exemplele includ pacte între Franța și Maroc, precum și acordul controversat dintre Italia și Libia. Nu sunt acorduri "tipice", ci mai ales se oferă asistență financiară modestă în schimbul sprijinului pentru prevenirea plecării de migranți neautorizați în statele membre ale U.E., precum și acceptarea migranților găsiți pe teritoriul U.E. (acorduri de readmisie). În cazul Italiei și Libia, începuturile cooperării încep cu un deceniu în urmă, dar profunzimea ei – și eficacitatea – au crescut foarte mult în ultimii doi ani în ciuda îngrijorărilor cu privire la tratamentul migranților din Libia, și a condus la un dialog U.E.- Libia mult mai emancipat, pe această temă. Aceste acorduri sunt frecvent abordate la un nivel informal, având în vedere natura lor sensibilă.

Obiectivul acestor parteneriate din partea U.E. este în primul rând controlul imigrației. Cu toate acestea, în timp ce unele sunt în mod special axate pe îmbunătățirea supravegherii frontierelor, altele, de asemenea, pun accentul, în principal, pe abordarea factorilor care stimulează țările inițiatoare. Acest lucru poate fi cel mai clar văzut în parteneriatele pentru mobilitate, care includ asistența modestă pentru inițiativele naționale de dezvoltare a strategiei pentru ocuparea forței de muncă și a acordurilor de facilitate foarte limitate a migrației legale.

În mod evident, multe țări țintă și de tranzit spre sudul și estul Europei, cum ar fi Maroc sau Tunisia, au mai puțin de câștigat din aceste parteneriate și sunt, astfel, reticente în a se angaja în linii mari în parteneriate cu Uniunea Europeană; altele au puține interese comune în domeniul migrației și cooperării în materie de frontieră. Aceste lucruri pot fi depășite prin intermediul sprijinului financiar sau printr-un cadru mai extins de cooperare, oferind oportunități mai mari în parteneriatele cu Uniunea Europeană. Astfel de cooperări extinse pot fi văzute în “Inițiativa estică de parteneriat”, o reasambalare a Politicii Europene de Vecinătate din 2008, în care "mobilitatea și securitatea" au fost cuplate cu probleme cum ar fi securitatea energetică și dezvoltarea comerțului.

3. Către o Uniune Europeană cu frontiere inteligente

Libera circulație a cetățenilor săi și eliminarea controalelor la frontierele interne ale spațiului Schengen se numără printre realizările cele mai concrete ale Uniunii Europene. Recent, Comisia Europeană a prezentat propuneri menite să consolideze guvernanța globală a spațiului Schengen, astfel încât să se asigure că această realizare majoră este consolidată și dezvoltată în continuare într-un cadru european cu adevărat comun.

Integritatea granițelor externe ale Uniunii este o cerință prealabilă pentru spațiul Schengen, astfel cum îl cunoaștem astăzi, și va rămâne o cerință prealabilă, de asemenea, în viitor. Măsurile de gestionare a frontierele externe trebuie să îndeplinească un dublu obiectiv: consolidarea securității și facilitarea călătoriilor. Potențialul oferit de noile tehnologii în această privință a fost abordat în Comunicarea Comisiei „Pregătirea următoarelor etape ale gestionării frontierelor în Uniunea Europeană”, publicată în 2008, care stabilea posibilele componente a ceea ce a devenit cunoscut sub numele de inițiativa „frontiere inteligente” și în care Parlamentul European și Consiliul erau invitate să își prezinte punctele de vedere.

În 2011 au avut loc consultări suplimentare cu statele membre, atât la nivel de experți, cât și la nivel ministerial, precum și cu membri ai Parlamentului European. La 7 iulie 2011, Autoritatea Europeană pentru Protecția Datelor (AEPD), în avizul său referitor la Comunicarea Comisiei privind migrația, a subliniat necesitatea de a se evalua utilizarea sistemelor existente și de a se demonstra, în special, necesitatea unui sistem de intrare/ieșire.

Luând în considerare aceste opinii, Comisia a ajuns în prezent la stadiul în care ar putea fi în curând pregătită să propună măsuri specifice.

3.1 Obiectivele inițiativei privind frontierele inteligente

În fiecare an, se înregistrează aproximativ 700 de milioane de treceri ale frontierelor externe terestre, maritime și aeriene. Aproximativ o treime dintre aceste treceri ale frontierei sunt efectuate de către cetățeni ai țărilor terțe care fac obiectul unor verificări amănunțite la punctul de trecere a frontierei. Promovarea trecerii frontierei în mod rapid și în condiții de securitate este o preocupare comună pentru U.E. și statele sale membre și nu există nicio îndoială că numărul de treceri ale frontierei va continua să crească considerabil, în special în aeroporturi. În cazul cel mai probabil, EUROCONTROL preconizează o creștere a numărului de treceri ale frontierele aeriene de la 400 de milioane în 2009, la 720 de milioane în 2030. Aceasta înseamnă că, în 2030, 720 de milioane de pasageri vor trebui să fie verificați în aeroporturile europene. Angajarea unui număr suplimentar de polițiști de frontieră nu va fi o măsură suficientă pentru a face față acestei creșteri majore.

Dezvoltarea politicilor Uniunii în domeniul vizelor și relațiile cu țările terțe trebuie, de asemenea, să fie luată în considerare. În ultimii ani, Uniunea a reușit să elimine obligativitatea vizei pentru cetățenii mai multor țări terțe, a încheiat o serie de acorduri de facilitare a eliberării vizelor și și-a modernizat acquis-ul, inclusiv, printre altele, prin prevederea utilizării mai extinse a vizelor cu intrări multiple. Liberalizarea vizelor pentru țările din Balcanii de Vest a fost însoțită de instituirea unui sistem de monitorizare, cu sprijinul FRONTEX și Europol, pentru colectarea de statistici privind fluxurile de călătorie și pentru evaluarea oricăror riscuri de abuz. Aceste eforturi contribuie în mare măsură la îmbunătățirea accesului pe teritoriul Uniunii pentru grupuri mari de călători, dar, până în prezent, nu s-au depus eforturi similare în vederea simplificării trecerii efective a frontierei în cazul grupurilor respective. Această situație ridică mai multe întrebări:

Evoluția politicii Uniunii privind controlul la frontieră poate, în prezent, să susțină politicile sale în domeniul vizelor?

Statele membre au capacitatea de a gestiona creșterea fluxurilor de călătorie, care va fi generată de aceste eforturi, fără mărirea timpului de așteptare la frontieră?

Uniunea trebuie să își îmbunătățească instrumentele pe care le are la dispoziție pentru a colecta informații mai detaliate cu privire la fluxurile de călătorie înspre și dinspre spațiul Schengen?

În special, există două provocări: cum să se monitorizeze eficient fluxurile de călătorie și deplasările resortisanților țărilor terțe peste frontierele externe ale spațiului Schengen în ansamblul său, în cadrul unei abordări cuprinzătoare a guvernanței globale a spațiului Schengen, și cum să se asigure că trecerea frontierei se efectuează rapid și simplu pentru numărul tot mai mare de pasageri frecvenți care reprezintă marea majoritate a persoanelor care trec frontiera, și anume care îndeplinesc toate condițiile de intrare.

În temeiul normelor actuale:

resortisanții țărilor terțe care intră în spațiul Schengen fac obiectul acelorași verificări, indiferent de nivelul de risc, de exemplu depășirea termenului legal de ședere în cazul fiecărui călător;

nu există mijloace de înregistrare a deplasărilor transfrontaliere efectuate de un călător. Șederea autorizată este calculată pe baza ștampilelor aplicate manual în pașaportul sau documentele de călătorie ale persoanei în cauză, iar datele de intrare și de ieșire nu sunt înregistrate la nivel centralizat.

În consecință, timpul de așteptare la punctele de trecere a frontierei poate fi îndelungat și informațiile privind „persoanele care depășesc termenul legal de ședere” lipsesc adesea. Aceasta este o problemă reală, deoarece persoanele care depășesc termenul legal de ședere sunt principala sursă a imigrației ilegale în U.E.. Nu există date fiabile privind numărul de imigranți ilegali aflați pe teritoriul U.E., însă, conform unor estimări prudente, acesta variază între 1,9 și 3,8 milioane de persoane. În 2010, statele membre U.E. au emis 540.000 de ordine de părăsire a teritoriului, dar numai 226.000 au fost executate efectiv.

Faptul că toți resortisanții țărilor terțe trebuie să facă obiectul acelorași verificări la frontieră, indiferent de nivelul de risc pe care aceștia îl prezintă sau de frecvența călătoriilor pe care le efectuează, nu reprezintă o utilizare eficientă a polițiștilor de frontieră. Încercarea de a spori securitatea și de a accelera fluxurile de călătorie doar prin creșterea numărului de polițiști de frontieră nu este o opțiune viabilă pentru multe state membre care depun eforturi în vederea reducerii deficitelor bugetare.

Cozile lungi, în special în aeroporturi, creează o imagine proastă Uniunii Europene pentru vizitatorii care ajung aici și atât operatorii aeroportuari, cât și companiile aeriene solicită, în mod sistematic, accelerarea și fluidizarea fluxurilor de pasageri pentru reducerea duratei escalelor.

Inițiativa privind frontierele inteligente ar îmbunătăți gestionarea și controlul fluxurilor de călătorie la frontieră, intensificând verificările și accelerând, totodată, trecerea frontierei de către pasagerii frecvenți. Aceasta ar permite polițiștilor de frontieră să facă față creșterii continue a numărului de persoane care trec frontiera, fără a spori în mod nerealist resursele umane necesare pentru efectuarea controlului la frontieră și fără a pune în pericol securitatea. Această inițiativă are două componente: un sistem de intrare/ieșire (EES) și un program de înregistrare a pasagerilor (RTP).

Un sistem de intrare/ieșire ar permite efectuarea unui calcul exact și fiabil cu privire la șederea autorizată, precum și verificarea antecedentelor în materie de călătorii ale fiecărei persoane, fie că este titulară de viză, fie că este exonerată de obligația de a deține viză, ca parte esențială a primului nivel de evaluare a riscului. Sistemul actual de ștampilare a pașapoartelor ar fi astfel înlocuit cu un registru electronic conținând datele și locurile în care resortisanții țărilor terțe au fost admiși pentru șederi de scurtă durată. Principalul obiectiv al sistemului ar fi acela de a monitoriza respectarea duratei de ședere autorizată a resortisanților țărilor terțe, contribuind, de asemenea, la optimizarea procedurilor de verificare la frontieră și consolidând securitatea în momentul trecerii frontierelor externe.

Un program de înregistrare a pasagerilor ar facilita în mod semnificativ trecerea frontierelor externe ale spațiului Schengen pentru persoanele din țări terțe care călătoresc frecvent și care au făcut obiectul unor autorizări și examinări prealabile. Acesta ar reduce durata de așteptare la punctele de trecere a frontierei și ar facilita călătoriile și contactele transfrontaliere. Pe cât posibil, programul ar utiliza tehnologii noi, cum ar fi sistemele automate de control la frontiere (utilizate, de asemenea, pentru călătorii din U.E.).

3.2 Utilizarea instrumentelor și a sistemelor existente la nivel european sau național

3.2.1 Politica în domeniul vizelor și VIS

Utilizarea sporită a posibilităților oferite de Codul de vize în ceea ce privește eliberarea de vize cu intrări multiple, precum și de acordurile de facilitare a eliberării vizelor, dacă este cazul, poate contribui la simplificarea și ușurarea călătoriilor pentru mai mulți resortisanți ai țărilor terțe. Cu toate acestea, facilitarea este relevantă numai pentru etapa anterioară plecării, resortisantul unei țări terțe nemaitrebuind să se prezinte la consulat în vederea obținerii unei noi vize pentru fiecare călătorie efectuată în U.E.. Vizele cu intrări multiple nu accelerează trecerea efectivă a frontierei.

Sistemul de Informații privind Vizele (VIS) în sine nu va accelera procedurile de intrare și nici nu va contribui la identificarea persoanelor care depășesc termenul legal de ședere. Cu toate acestea, faptul că datele biometrice ale tuturor titularilor de viză vor fi înregistrate în VIS înseamnă că orice titulari de viză fără documente de identitate care sunt găsiți pe teritoriu pot fi mai ușor identificați, crescând posibilitățile de returnare. După o perioadă de tranziție, datele biometrice vor fi utilizate, de asemenea, în cadrul procesului de control la frontieră, pentru a se verifica dacă persoana în cauză este aceeași cu cea căreia i-a fost eliberată viza.

Extinderea VIS pentru a include un sistem de intrare/ieșire și un program de înregistrare a pasagerilor nu este o opțiune preferabilă din trei motive. În primul rând, există implicații în materie de protecție a datelor și un risc de „denaturare a funcțiilor” pe care l-ar putea implica un sistem care conține informații privind atât titularii de viză, cât și persoanele exonerate de obligația de a deține viză. În al doilea rând, actualele limite în materie de capacitate ale VIS ar putea fi depășite doar prin investiții suplimentare semnificative. În al treilea rând, restricțiile privind limitarea scopului nu ar permite VIS să stocheze date privind resortisanți ai țărilor terțe care sunt exonerați de obligația de a deține viză. Cu toate acestea, în dezvoltarea sistemelor de frontiere inteligente, ar exista posibilitatea de a utiliza în mod judicios eventualele sinergii cu echipamente tehnice care contribuie la realizarea obiectivelor VIS.

3.2.2 Aportul Sistemului de Informații Schengen la inteligența frontierelor

Utilizarea alertelor în SIS privind persoanele care depășesc termenul legal de ședere va avea o valoare limitată. Nu va contribui la identificarea persoanele prezente în spațiul Schengen care au depășit durata de ședere autorizată. Principala sursă de informații pentru introducerea unor astfel de alerte ar fi controalele la ieșire, unde o situație de depășire a termenului legal de ședere poate fi detectată de un polițist de frontieră prin verificarea ștampilelor aplicate în pașaportul unui anumit călător. Cu toate acestea, detectarea depășirii termenului legal de ședere nu poate, în mod izolat, să conducă la emiterea unei interdicții de intrare pentru o anumită perioadă în cazul persoanei respective. Antecedentele în materie de călătorii ale unei anumite persoane ar trebui să fie luate în considerare în ansamblul lor, împreună cu toți ceilalți factori relevanți, atunci când se ia decizia de a acorda viză persoanei în cauză și de a autoriza la frontiera externă intrarea acesteia pe teritoriu. Prin urmare, utilizarea SIS nu este o alternativă la un sistem de intrare/ieșire.

3.2.3 Informații prealabile referitoare la pasageri și registrul cu numele pasagerilor

Datele colectate cu privire la călători prin intermediul informațiilor prealabile referitoare la pasageri (API) și al registrului cu numele pasagerilor (PNR) nu sunt relevante în mod direct pentru sistemul de intrare/ieșire și pentru programul de înregistrare a pasagerilor.

Transportatorii au obligația de a comunica date API la cererea autorităților de control la frontieră ale statelor membre pentru a consolida controlul la frontieră și a combate migrația ilegală. Datele cu privire la pasageri sunt transmise înainte de încheierea înregistrării. Din cauză că datele furnizate au un caracter prea limitat și din cauză că sunt trimise, în majoritatea cazurilor, după plecare, acestea nu permit efectuarea unei examinări prealabile corespunzătoare care să permită accesul la proceduri facilitate de control la frontieră. Datele sunt colectate de la transportatori sau sunt comunicate de către călător; prin urmare, calitatea datelor nu îndeplinește cerințele sistemului de intrare/ieșire sau ale programului de înregistrare a pasagerilor. În plus, sistemul nu poate fi aplicat la frontiere terestre.

Datele PNR sunt colectate și transmise autorităților competente ale statelor membre, în special autorităților de aplicare a legii, de către transportatorii aerieni. Datele sunt colectate în același moment în care se rezervă biletele prin sistemele de rezervare ale transportatorilor. Obiectivul PNR este de a combate terorismul și infracțiunile grave; PNR nu este un instrument de control la frontieră. Datele se transmit cu 48-24 de ore înainte de plecarea programată a zborului și imediat după închiderea zborului. Datele PNR nu sunt relevante pentru sistemul de intrare/ieșire și pentru programul de înregistrare a pasagerilor din aceleași motive menționate anterior. PNR nu furnizează informații confirmate din care să rezulte dacă persoana respectivă a trecut efectiv frontiera.

3.2.4 Sisteme naționale de intrare/ieșire și programe naționale de înregistrare a pasagerilor

În prezent, unsprezece state membre pun în aplicare sisteme naționale de intrare/ieșire, care colectează în mod sistematic toate datele înregistrate privind intrarea și ieșirea resortisanților țărilor terțe care trec frontierele lor externe. Cu toate acestea, datele înregistrate privind intrarea și ieșirea pot fi comparate doar în cazul în care o persoană iese în mod legal din același stat membru prin care intrat. Aceste sisteme naționale nu sunt conectate la sisteme similare din alte state membre.

Unele state membre accelerează verificările la frontieră pentru cetățenii U.E. efectuând controale automate la frontieră (de exemplu, pe baza pașapoartelor electronice) sau instituind alte sisteme în cazul călătorilor înregistrați în prealabil. Șapte state membre au pus în aplicare o formă de program național de înregistrare a pasagerilor pentru cetățenii U.E..

Aceste sisteme nu pot fi utilizate pentru resortisanții țărilor terțe. Conform normelor actuale ale U.E., polițiștii de frontieră trebuie să intervieveze călătorul și să aplice manual o ștampilă în documentul de călătorie al acestuia, procese care nu pot fi efectuate în mod automat.

În consecință, singurele inițiativele existente cu privire la resortisanții țărilor terțe implică verificări semiautomate la frontieră, și anume utilizarea de porți automate împreună cu un element manual care include ștampilarea și posibilitatea de a pune întrebări ca parte a controlului amănunțit la frontieră.

O limitare suplimentară este cauzată de faptul că, deși este înscris într-un program național de înregistrare a pasagerilor dintr-un stat membru, un călător nu va beneficia de o facilitare a trecerii frontierei în alt stat membru. Prin urmare, un resortisant al unei țări terțe care călătorește frecvent în mai multe state membre în fiecare an ar trebui să solicite înscrierea sa în programele naționale de înregistrare a pasagerilor ale fiecărui stat membru, ceea ce ar fi costisitor și greoi.

3.2.5 Sistemul Electronic de Autorizare a Călătoriilor (S.E.A.C.)

Un astfel de sistem ar însemna că un călător ar trebui să se solicite, prin intermediul internetului, o autorizație pentru a călători pe baza anumitor criterii. În studiul efectuat pentru Comisie au fost analizate patru opțiuni privind un sistem electronic de autorizare a călătoriilor la nivelul U.E.:

• un sistem electronic de autorizare a călătoriilor pentru resortisanții țărilor terțe exonerați de obligația de a deține viză;

• un sistem electronic de autorizare a călătoriilor pentru anumite țări ai căror resortisanți sunt exonerați de obligația de a deține viză;

• utilizarea unui sistem electronic de autorizare a călătoriilor împreună cu vize electronice;

• înlocuirea obligației de a deține viză cu un sistem electronic de autorizare a călătoriilor.

Pe baza rezultatelor studiului, Comisia consideră că instituirea unui sistem electronic de autorizare a călătoriilor pentru resortisanții țărilor terțe exonerați de obligația de a deține viză ar trebui să fie eliminată în această etapă, deoarece contribuția potențială la consolidarea securității statelor membre nu ar justifica nici colectarea datelor cu caracter personal la o astfel de scară, nici costurile financiare și impactul asupra relațiilor internaționale. În ceea ce privește înlocuirea treptată a obligației de a deține viză prin instituirea unui sistem electronic de autorizare a călătoriilor la nivelul U.E., aceasta pare nefezabilă în viitorul apropiat, dată fiind dificultatea de a evalua riscul de migrație și problemele legate de accesul la internet și de utilizarea identificării electronice. În plus, un sistem de intrare/ieșire pe deplin funcțional ar fi o cerință prealabilă pentru instituirea unui sistem electronic de autorizare a călătoriilor.

Este clar că orice sistem electronic de autorizare a călătoriilor la nivelul U.E. nu reprezintă o alternativă la un sistem de intrare/ieșire, deoarece acesta nu poate fi utilizat pentru a monitoriza trecerile efective ale frontierei. Nu este relevant nici pentru facilitarea trecerilor frontierei, deoarece utilizarea datelor biometrice ar face imposibilă folosirea unui sistem de cereri electronice. În plus, în conformitate cu raționamentul care stă la baza programului de înregistrare a pasagerilor, călătorii înregistrați ar trebui, în principiu, să fie exonerați de obligația de a primi o autorizație electronică pentru efectuarea călătoriei.

4. Sistemul Complex de Supraveghere a Frontierelor Externe ale Uniunii Europene- EUROSUR

Revoltele din Africa de Nord au condus la o creștere pe termen scurt a refugiaților în Europa, dar, demonstrabil, nu a existat nici un val de refugiați care să se îndrepte spre Europa. De departe, cei mai mulți refugiați au găsit adăpost în țările arabe vecine. Cu toate acestea, în iunie 2011, șefii de stat U.E. adoptat, precipitat, o rezoluție cu consecințe pe termen lung, una care va duce la o noua politică de protecție a Uniunii împotriva migrației. În plus față de noile reguli și reintroducerea de controale la frontieră în spațiul Schengen, șefii de stat au insistat, de asemenea, pe modernizarea frontierelor externe ale U.E. folosind o tehnologia de supraveghere de ultimă generație, transformând astfel U.E. într-o cetate fortificată electronic.

Rezoluția adoptată de reprezentanții guvernelor U.E. urmărește să pună rapid în aplicare Sistemul european de supraveghere a EUROSUR. Acest lucru este menit să consolideze cooperarea între agențiile europene de control a frontierei și de a promova supravegherea frontierelor externe ale U.E. de către FRONTEX, agenție a Uniunii pentru protecția frontierelor externe, prin supravegherea acestora cu tehnologii de ultimă generație. Pentru a realiza acest lucru, există chiar și planuri de a disloca vehicule aeriene fără pilot (UAV) peste Marea Mediterană și pe coastele din Africa de Nord. Astfel de misiuni high-tech au scopul de a identifica și opri vasele de refugiați, chiar înainte ca acestea să ajungă la granițele Europei. Un proiect de lege EUROSUR a fost elaborat și este în prezent discutată în cadrul Consiliului European și în Parlamentul European.

Statele membre doresc să introducă așa-numitele frontiere inteligente pentru a obține control total peste toate mișcările transfrontaliere. Urmând modelul american, planul este de a introduce o bază de date masivă care va stoca informații, inclusiv amprente, ale tuturor cetățenilor non-U.E. care pleacă sau intră pe teritoriul Uniunii Europene. Scopul este de a identifica așa-numiții over-stayers care sunt resortisanții țărilor terțe care au depășit termenul prevăzut în permisele de ședere. În Statele Unite, un sistem similar a fost un eșec și controalele la ieșire nu au fost niciodata introduse. Cu toate acestea, șefii statelor U.E. și reprezentanții săi guvernamentali perseverează – indiferent de cost (Comisia Europeană estimează că va fi de până la 1,1 miliarde de dolari). Sub presiunea exercitată de statele membre, încercarea de a introduce proiectul de lege privind frontiere inteligente a pornit în vara anului 2012.

EUROSUR și inițiativa frontierelor inteligente reprezintă răspunsul cinic al U.E. la Primăvara arabă. Ambele sunt noi forme de control la frontierele europene – noi politici externe de protecție la frontieră pentru a opri afluxul de refugiați și migranți (completate de controalele interne în spațiul Schengen). Pentru a atinge acest deziderat, secretarii de stat ale unor țări sunt chiar dispuși să accepte o încălcare a drepturile fundamentale.

De ceva timp, FRONTEX a fost criticată pentru operațiunile de push-back în care navele de refugiați sunt interceptate și escortate înapoi la porturile lor de origine. În februarie 2012, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat Italia pentru efectuarea acestor operațiuni, argumentând că polițiștii de frontieră italieni au întors toți refugiații găsiți pe un vas interceptat înapoi în Libia – inclusiv cei cu drept de azil și protecție internațională. Din perspectiva folosirii EUROSUR-ului, supravegherea Mediteranei folosind UAV-uri, sateliți, precum și sisteme de monitorizare la bord va face mult mai ușoară depistarea la fața locului a navelor problemă.

Este de temut faptul că cooperarea cu țările terțe, în special cu cele din Africa de Nord, după cum este prevăzut ca parte a EUROSUR, va duce la o creștere a operațiunilor de push-back.

Cu toate acestea, anunțul Uniunii Europene despre EUROSUR sună optimist: supravegherea planificată a Mediteranei, ni se spune, cu ajutorul UAV-uri, sateliți, precum și sisteme de monitorizare la bordul navei, va ajuta la salvarea de refugiați naufragiați în largul mării. Serviciile de salvare maritime nu fac parte din EUROSUR și polițiștii de frontieră nu împărtășesc informații cu acesta, însă acest lucru poate fi vital. Doar recent, Consiliul Europei a emis un raport cu privire la moartea a 63 de migranți care au murit de foame și au pierit pe o navă nesigură, concluzionând că problema cheie nu ar fi fost localizarea navei, ci responsabilitățile prost definite în Europa. Nimeni nu a venit în ajutorul refugiaților – și asta, în ciuda faptului că poziția navei a fost cunoscută.

Ca reacție la Primăvara arabă, țările membre ale U.E. promovează nu numai o supraveghere totală a Mediteranei, ele fac de asemenea presiuni pentru o modernizare electronică a controalelor la frontieră. Acest lucru înseamnă că călătorii obișnuiți, de asemenea, vor intra în atenția polițiștilor de frontieră în ceea ce se poate numi și un Juggernaut de date. Prin programul său frontiere inteligente, U.E. ar crea una dintre cele mai mari baze de date din lume pentru amprente – nu cu scopul de a lupta împotriva terorismului sau criminalității transfrontaliere (chiar că ar fi un efort discutabil), dar numai în scopul de a identifica persoanele care au depășit permisele de rezidență limitate.

Una dintre concluziile fundamentale ale studiului este că noul regim de frontieră al U.E. nu numai că ar încălca drepturile fundamentale, acesta ar fi, de asemenea, în ciuda beneficiilor sale dubioase, foarte costisitor, de ordinul miliardelor și asta cu tot cu tăieri bugetare riguroase și măsuri de austeritate. Mai presus de toate, acest lucru ar profita contractorilor pe linie de apărare, așa cum ar primi finanțare din partea U.E. pentru frontiere inteligente, UAV-uri și alte tehnologii de supraveghere. Modernizarea tehnologică a frontierelor externe ale U.E. va deschide, evident, noi piețe pentru securitatea europeană și companii de armament. Suntem martori la o convergență de interese de afaceri și obiectivele radicalilor politici care văd migrația ca o amenințare la adresa securității interne U.E..

Noile programe de control la frontieră ale U.E. reprezintă nu doar un upgrade tehnologic, ci, de asemenea, arată că U.E. este în măsură să se ocupe de migrație și refugiați. Dintre cei 500.000 de refugiați din Africa de Nord, mai puțin de 5% au ajuns în Europa. Mai degrabă, problema este că majoritatea refugiaților sunt concentrați în foarte puține locuri. Problema nu este că U.E. este suprasolicitată de problemă, ci este locale din Lampedusa, din regiunea Evros din Grecia, și Malta trebuie să suporte greul sarcinii. Acest lucru poate fi cu greu rezolvat prin etichetarea migrației ca o amenințare și folosind tehnologia de supraveghere militară pentru a sigila granițele. De ani de zile, în loc de a primi refugiați, guvernul german, împreună cu alte țări din U.E. au blocat o revizuire a Regulamentului Dublin, în cadrul Consiliului European. Pentru viitorul apropiat, refugiații și migranții sunt obligați să rămână în țările care sunt primul lor punct de intrare în Uniune.

În cadrul U.E., poziția ostilă față de migranți a atins niveluri care amenință salvarea de refugiați naufragiați. În timpul operațiunilor FRONTEX, refugiații naufragiați nu vor fi aduși la cel mai apropiat port – deși acest lucru este ceea ce prevede dreptul internațional – în schimb, ei vor fi duși într-un port al unui stat membru care este responsabil de operațiune. Acest lucru reflectă o atitudine „nimby” – nu în curtea mea. Acesta este tocmai motivul pentru lipsa de responsabilitate la operațiuni de salvare maritime subliniat de către Consiliul Europei. Atâta timp cât statele membre nu doresc să arate mai multă solidaritate și mai mare umanitate, EUROSUR nu va face nimic pentru a schimba status quo-ul.

Calea de urmat ar fi să se introducă standarde mai bune la nivel european pentru acordarea de azil. Liniile directoare relevante ale U.E. sunt în prezent în curs de revizuire, cu condiția ca costul de noi reglementări de a nu depăși costul celor din loc – și că acestea nu pot provoca o creșterea relativă a numărului de cereri de azil. Într-o mișcare destul de cinică, șefii de guvern ale statelor U.E. au introdus această clauză în exact aceeași rezoluție care solicită rapid introducerea de noi măsuri de supraveghere costisitoare în valoare de miliarde. În mod corespunzător, bugetul Biroului European de Sprijin pentru Azil (EASO) este mic – doar a noua parte merge spre FRONTEX.

Imposibilitatea de a aborda rădăcina problemei, statele membre procedează la modernizarea frontierelor externe ale Uniunii. O astfel de abordare foarte parohială dusă la o scară masivă amenință unele dintre valorile fundamentale ale Uniunii Europene – sub pretextul că propriile interese sunt în joc. O astfel de abordare este vecină cu inumanul.

Berlin/Brussels, May 2012

Barbara Unmüßig, Executive Board Heinrich-Böll-Stiftung

Ska Keller, Member of the European Parliament

4.1 Dezvoltarea conceptului de EUROSUR

În comunicarea sa din 30 noiembrie 2006 privind consolidarea gestionării Frontierelor Sud Maritime ale U.E., Comisia a propus să pună bazele unei Patrule de Coastă permanentă pentru frontierele maritime externe sudice și pentru a crea un Sistem European de Supraveghere a Frontierelor. Consiliul European din 14/15 decembrie 2006 a stabilit că „se va acorda prioritate la analizarea creării unui Sistem European de Supraveghere la frontierele sudice maritime.”

În continuarea lucrărilor efectuate pentru crearea unei Rețele Europene de Patrule (REP) bazate pe studiul MEDSEA și rezultatele studiului BORTEC, obiectivul prezentei comunicări este de a analiza parametrii în care un Sistem European de Supraveghere a Frontierelor (EUROSUR), axat inițial pe frontierelor externe sudice și estice ale U.E., ar putea fi dezvoltat și să sugereze pentru statele membre o foaie de parcurs pentru înființarea unui astfel de sistem.

Astfel cum este definit în Codul Frontierelor Schengen, controlul la frontieră constă în controale efectuate la punctele de trecere a frontierei (controale la frontieră) și supravegherea frontierelor între punctele de trecere a frontierei (supravegherea frontierelor). Odată pus în aplicare, EUROSUR ar constitui un pas decisiv în continuarea instituirii treptate a unui sistem european comun și integrat de gestionare a frontierelor.

Progresul către instituirea Sistemului European de Supraveghere a Frontierelor, EUROSUR, a fost semnificativ, atât la nivel politic cât și tehnic, de când Comisia Europeană a prezentat foaia de parcurs pentru dezvoltarea EUROSUR în 2008. EUROSUR va stabili treptat un mecanism prin care autoritățile statelor membre care efectuează supravegherea frontierelor pot coopera și împărtăși informații operaționale între ele și cu FRONTEX. Acest lucru va consolida controlul la frontiera externă a zonei Schengen, mai ales la frontierele maritime de sud și frontierele terestre de est, și va intensifica lupta împotriva migrației ilegale și criminalității transfrontaliere.

Prioritatea politică acordată EUROSUR-ului a fost confirmată de către Programul de la Stockholm și Planul de Acțiune pentru Implementarea sa. În temeiul Programului de la Stockholm, Consiliul a invitat Comisia să prezinte propuneri pentru îndeplinirea obiectivelor EUROSUR. Aceste obiective sunt: crearea unui sistem folosind tehnologii moderne care sprijină statele membre, promovarea unor standarde de supraveghere a frontierelor, interoperabile și uniforme și permite statelor statelor membre și agenției FRONTEX să împărtășească datele de supraveghere, fără întârziere. Dezvoltarea EUROSUR-ului este, de asemenea, recunoscută ca una dintre inițiativele cheie din cadrul “Comunicării privind strategia de securitate internă” a Comisiei.

Ca urmare a concluziilor sale din iunie 2008, Consiliul, în februarie 2010, a solicitat
statelor membre să pună în aplicare măsurile prevăzute în foaia de parcurs din 2008 pentru
consolidarea cooperării interinstituționale și pentru sporirea capacităților de supraveghere la frontieră a statelor membre cât mai repede cu putință. În acest scop, rețeaua EUROSUR
a devenit operațională pe o bază pilot din 2011, implicând cât mai multe statele membre și frontierele externe sudice și estice pe cât posibil.

În perioada 2008-2010, statele membre, FRONTEX și Comisia au definit principalele componente tehnice ale EUROSUR. Acestea vor testa și valida aceste componente în proiecte pilot si demonstrative începând din 2010-2011 cu susținerea industriei.

4.2 Provocări și obiective pentru dezvoltarea supravegherii la frontiere

4.2.1 Provocări

a) Infrastructura actuală de supraveghere și coordonare la nivel național

Pentru moment, sistemele naționale de supraveghere a frontierelor acoperă numai câteva anumite porțiuni ale frontierelor externe ale U.E.. Studiul BORTEC a arătat că, în opt state membre cu frontiere externe la Marea Mediteraneană și partea sudică a Oceanului Atlantic, de la aproximativ 50 de autorități la 30 de instituții sunt implicate în supravegherea frontierelor, uneori cu competențe și sisteme paralele.

b). Acoperirea actuală a instrumentelor de supraveghere

Datorită limitărilor tehnice (performanța actuală de radar/optici, disponibilitatea limitată a sateliți) și financiare, zonele supravegheate se limitează în prezent la anumite zone plane sau de coastă și la acele zone ale frontierelor terestre sau maritime în care se efectuează operațiunile.

c). Cooperarea cu state-terțe

Presiunea exercitată de migrație ridică provocări serioase nu numai pentru statele din nordul Mediteranei, dar și țărilor terțe situate la țărmurile sudice ale Mării Mediteraneene, în ceea ce privește detectarea, arestarea, primirea și mai departe prelucrarea și readmisia migranților.

4.2.2 Obiective

a). Reducerea numărului de imigranți ilegali care reușesc să intre în U.E. nedetectați

Autoritățile responsabile de controlul frontierelor în statele membre trebuie să aibă la dispoziție informații în timp util și de încredere, dacă acestea sunt pentru a detecta, identifica și intercepta persoanele care încearcă să intre ilegal în U.E., reducând astfel numărul de imigranți ilegali care reușesc să treacă frontierele externe ale U.E. nedetectați

b). Creșterea securității interne a U.E. în ansamblu, contribuind la prevenirea criminalității transfrontaliere

Supravegherea frontierelor nu are doar scopul de a preveni trecerea neautorizată a frontierei, dar, de asemenea, de a combate criminalitatea transfrontalieră, cum ar fi prevenirea terorismului, traficul de ființe umane și de droguri, traficul ilicit de arme, etc

Pentru a contracara aceste amenințări este, în primul rând, o sarcină a forțelor de poliție și a serviciilor de informații ale statelor membre. Cu toate acestea, un sistem de management eficient al frontierelor, atât la nivel național cât și european va reprezenta un instrument foarte util pentru combaterea criminalității transfrontaliere.

c). Consolidarea capacității de căutare și salvare

Mulți imigranți ilegali și persoane care au nevoie de protecție internațională călătoresc în condiții extrem de dificile și își asumă riscuri foarte mari în încercările lor de a intra în U.E. în mod ilegal, ascunzându-se în vehicule, nave de mărfuri, etc. Practica recentă de a călători la bordul navelor nesigure și supraaglomerate a multiplicat numărul de cazuri nefericite de migranți care continuă să-și piardă viața înecându-se în Oceanul Atlantic între Africa și Insulele Canare și în Marea Mediteraneană.

Bilanțul tragic al deceselor datorate acestui tip de imigrație ilegală este inacceptabil. Prin urmare trebuie să fie redus în mod semnificativ. Capacitatea de a detecta ambarcațiunile mici în largul mării trebuie îmbunătățită, sporind șansele de căutare și salvare și astfel salvând mai multe vieți pe mare. Cu toate acestea, soluții pe termen lung la provocările ridicate de gestionarea migrației pot fi realizate numai printr-o strategie cuprinzătoare care include cooperarea cu țări terțe și în domeniul supravegherii frontierelor.

4.3 Implementarea EUROSUR- reușite și provocări

Implementarea EUROSUR-ului s-a conceput în 3 faze:

a). Faza 1: Interconectarea și raționalizarea sistemelor și mecanismelor de supraveghere existente la nivelul statelor membre

b). Faza 2: Dezvoltarea și implementarea de instrumente și aplicații comune pentru supravegherea frontierelor la nivelul U.E.

c). Faza 3: Crearea unui sistem comun de monitorizare și schimb de informații în privința domeniului maritim al U.E.

4.3.1 Faza 1: Interconectarea și raționalizarea sistemelor și mecanismelor de supraveghere existente la nivelul statelor membre

a). Pasul 1: Asigurarea infrastructurii esențiale de supraveghere a frontierei la nivel național

În decembrie 2009, FRONTEX a prezentat evaluarea sa a riscurilor privind identificarea acelor părți ale frontierelor externe ale statelor membre care ar trebui să fie acoperite de un sistem staționar național de supraveghere. Această evaluare a riscurilor a arătat, de asemenea, că planurile prezentate de statele membre în cadrul Fondului pentru Frontierele Externe, în general se potrivesc evaluarea FRONTEX. Începând cu ianuarie 2009 și până în ianuarie 2010, un contractant extern a realizat un studiu tehnic cu scopul de a dezvolta conceptele cheie ale EUROSUR, în special, cele tehnice și conceptele de management pentru crearea sau dezvoltarea în continuare a frontierei de stat prin sisteme de supraveghere și centre naționale de coordonare.

b). Pasul 2: Rețeaua de comunicare între centrele naționale de coordonare, inclusiv FRONTEX

Studiul tehnic menționat mai sus a definit arhitectura și securitatea IT specifice pentru rețeaua de comunicare EUROSUR. Rețeaua va oferi instrumente de comunicare și va permite schimbul de date electronice în scopul de a trimite, recepționa și procesa informațiile neclasificate și clasificate 24/7, aproape în timp real. Arhitectura de rețea, pentru a permite ca informații operaționale să fie schimbate în mod bilateral și multilateral, până la nivelul de restricționat conform U.E., prevede ca centrele naționale de coordonare să poate fi conectate cu un efort și cost minim.

În noiembrie 2009, șase state membre și FRONTEX au participat la un proiect pilot de demonstrație. Această testare a implicat unele dintre aplicațiile pentru rețeaua EUROSUR testate într-un "mediu de încercare" oferit de contractantul studiului tehnic EUROSUR.

La începutul lunii noiembrie 2010, FRONTEX a semnat un contract cu un contractant extern care va sprijini implementarea tehnică a proiectului-pilot rețeaua EUROSUR. Rețeaua EUROSUR va fi descentralizată, ceea ce înseamnă că informațiile vor fi gestionate fizic de fiecare centru național de coordonare, fără a fi încărcate la un server central. Cu toate acestea, anumite componente centralizate pot fi necesare pentru a permite statelor membre și FRONTEX să facă schimb de informații pe baza standardelor și produse comune. Prin urmare, FRONTEX va fi responsabil pentru administrarea tehnică a rețelei.

c). Pasul 3: Sprijin acordat țărilor terțe vecine pentru consolidarea infrastructurii de frontieră de supraveghere

Contextul pentru acest pas este stabilit de dimensiunea externă globală a migrației definită astfel de abordarea globală precum și de Strategia de Securitate Internă. Prin urmare se va baza pe cooperarea existentă a U.E. cu țările terțe și instrumentele disponibile în acest context, având în vedere că în actuala criză financiară U.E. are fonduri limitate pentru consolidarea infrastructurii de supraveghere a frontierei necesare în țările terțe vecine.

Un exemplu concret de modul în care un astfel de sprijin, care să conducă la o cooperare mai strânsă, care ar putea fi dat este rețeaua SEAHORSE care este operațională între Spania, Portugalia, Mauritania, Senegal și Capul Verde. Gambia, Guineea-Bissau și Maroc au aderat la rețeaua SEAHORSE în noiembrie 2010. SEAHORSE ar putea fi utilizat ca un model pentru crearea unei rețele similare între statele membre și țările terțe învecinate țări din Marea Mediteraneană.

Astfel de rețele regionale ar putea fi utilizate pentru schimbul de informații relevante privind supravegherea frontierei cu țările terțe vecine într-un mod regulat și structurat. Folosind centrele naționale de coordonare ale statelor membre participante ca niște porți de acces, țările terțe vecine ar putea nu numai oferi, dar, de asemenea, primi date și informații de la EUROSUR și statele membre participante în cauză.În decembrie 2009 FRONTEX a prezentat un raport cu privire la existența și necesitatea infrastructurii de supraveghere în Senegal, Tunisia și Republica Moldova.

4.3.2 Faza 2: Dezvoltarea și implementarea de instrumente și aplicații comune pentru supravegherea frontierelor la nivelul U.E.

a). Pasul 1: Cercetare și dezvoltare pentru îmbunătățirea performanțelor instrumentelor de supraveghere.

În perioada de raportare, în al 7-lea program-cadru pentru cercetare și dezvoltare, o serie de proiecte de supraveghere a frontierelor, cum ar fi AMASS, GLOBE, OPERAMAR, TALOS și WIMASS au început să livreze primele rezultate care vor fi luate în considerare la elaborarea EUROSUR.

Alte proiecte relevante au fost lansate doar recent, cum ar fi OPARUS și în special în domeniul supravegherii maritime frontierelor SEABILLA, I2C și proiectul demonstrativ PERSEUS.

b). Pasul 2: Aplicarea comună a instrumentelor de supraveghere

Următoarele trei scenarii operaționale pentru aplicarea comună a instrumentelor de supraveghere la nivelul U.E. au fost identificate în contextul Inițiativei europene pentru Monitorizare Globală pentru Mediu și Securitate (GMES):

de localizare a navelor în marea liberă;

monitorizarea la timp a porturilor vecine din țări terțe și coastele selectate;

monitorizarea frontierelor terestre terestre și la zona de pre-frontieră.

Un prim concept de GMES în sprijinul EUROSUR a fost elaborat în 2009 și discutat în 2010. Conceptul include o prezentare tehnică detaliată despre senzori de supraveghere, capacități și platforme, inclusiv vehicule aeriene fără pilot și sateliți și descrie, de asemenea, aplicabilitatea tehnologiei pentru scenarii operaționale.

c). Pasul 3: Detectarea inteligentă în zona de pre-frontieră (CPIP)

Arhitectura și specificațiile pentru CPIP au fost elaborate în cadrul studiului tehnic EUROSUR. CPIP este format din patru componente:

informații operaționale, de exemplu, pe obiective și alerte detectate.

informații strategice de bază, de exemplu, pe rutele și metodele utilizate de traficanți.

baza de cunoștințe, adică o descriere oficială de vocabular și metode.

geodate de bază, de exemplu, hărți topografice și tematice și grafice nautice.

În noiembrie 2009, aplicațiile selectate pentru CPIP au fost testate într-un mediu de testare furnizat de către contractantul studiului tehnic EUROSUR.

4.3.3 Faza 3: Crearea unui sistem comun de monitorizare și schimb de informații în privința domeniului maritim al U.E.

a). Pasul 1: Crearea unui mediu comun în vederea schimbului de informații pentru controlul la frontieră și securitatea internă la Marea Mediterană, Oceanul Atlantic de sud (Insulele Canare) și Marea Neagră

Unul dintre obiectivele EUROSUR este de a spori securitatea internă a Uniunii Europene prin combaterea crimei. Acum că Tratatul de la Lisabona este în vigoare, acest obiectiv primește mai multă atenție, așa cum se reflectă în Comunicarea Comisiei cu privire la securitatea internă a U.E..

În special, au fost identificate sinergii între două inițiative majore privind cooperarea operațională la frontierele maritime externe – de control al persoanelor sub egida FRONTEX și combaterea traficului de narcotice în cadrul Analize Maritime și Centrul Operațional- Stupefiante (MAOC-N) și Centrul de Coordonare pour la Lutte Anti-Drogue en Mediteranée (CeCLAD-M).

MAOC-N, cu sediul la Lisabona, este o inițiativă inter-guvernamentală de aplicare a legii alcătuită din șapte state membre ale U.E. pentru a ataca traficul de droguri transatlantic din America Latină și țările din Caraibe în Uniunea Europeană.

CeCLAD-M, cu sediul în Toulon, este o altă platformă de aplicare a legii anti-drog, care vizează interceptarea traficului de droguri din Africa de Nord și de Vest în Vestul Mării Mediteraneene.

b). Pasul 2: Crearea unui mediu comun în vederea schimbului de informații pentru întreagul domeniu maritim al U.E.

În octombrie 2009 Comisia a adoptat o comunicare cu privire la integrarea supravegherii maritime a U.E., subliniind modul în care Mediul Comun de Schimb de Informații (CISE) ar putea fi dezvoltat folosind cele patru principii directoare:

o abordare care să interconecteze toate comunitățile de utilizatori;

construirea unui cadru tehnic pentru integrare și interoperabilitate viitoare;

schimbul de informații între autoritățile civile și militare;

prevederile legale specifice.

În noiembrie 2009, Consiliul de Afaceri Generale a invitat Comisia să prezinte o foaie de parcurs pentru realizarea Mediului Comun de Schimb de Informații până la sfârșitul anului 2010 și să o actualizeze în 2011, în scopul de a lua în considerare rezultatele de Blue MassMed și MARSUNO, proiecte pilot. De asemenea, Consiliul a solicitat Comisiei să prezinte în 2013 o evaluare a resurselor financiare necesare pentru a pune în funcțiune Mediul Comun de Schimb de Informații.

Proiectele pilot Blue MassMed și MARSUNO au fost lansate în decembrie 2009. Primul se referă la bazinul Mării Mediteraneene și abordările sale atlantice, și a doua se referă la bazinele maritime din nordul Europei.

În 2011, cele două proiecte-pilot vor testa capacitatea autorităților statelor membre de a schimba, în practica, informații cu privire la supravegherea și monitorizarea de zi cu zi pe probleme de securitate internă (controlul frontierelor, combaterea traficului de droguri, combaterea terorismului), și pentru a efectua alte sarcini, cum ar fi prevenirea poluării marine.

În octombrie 2010, Comisia a prezentat "Proiectul de foaie de parcurs privind stabilirea Mediului Comun de Schimb de Informații pentru domeniul maritim al U.E., constând din următoarele șase etape:

identificarea tuturor comunităților de utilizatori;

cartografierea seturilor de date și analiza decalajului pentru schimbul de date;

niveluri comune de clasificare a datelor;

dezvoltarea cadrului de sprijin pentru schimbul de informații comun
mediu;

stabilirea drepturilor de acces;

asigurarea respectării prevederilor legale.

CONCLUZII

Uniunea Europeană se află în procesul de dezvoltare a unei strategii de gestionare a frontierelor, care vizează un răspuns integrat și global la noile provocări la adresa frontierelor sale, în special celor de imigrație ilegală la frontierele externe comune.

Uniunea a găsit de cuviință să includă în această strategie elementul inovator, tehnologic care ar ușura mult munca elementului uman. Factorii politici conducători au înțeles asta și au acționat în consecință pentru a realiza acele permutări care să permită statelor europene să-și incorporeze în propriul management al frontierelor tehnologie și soluții inteligente de ultimă generație pentru bunul mers al lucrurilor la frontieră.

Răspunsul statelor europene la actualitatea problemelor cu care se confruntă în domeniul frontierelor este reprezentat de înființarea Sistemului Informatic Schengen (S.I.S), Sistemul de Informații privind Vizele (V.I.S), a agenției FRONTEX și multe altele.

De asemenea clasa conducătoare la nivel european a conștientizat primordialitatea cooperării, căci puterea stă în numere și nimic nu s-ar putea realiza dacă acțiunile mai multor state nu pot fi armonizate pe toate planurile posibile, insclusiv cel legislativ. Astfel, clădirea de parteneriate a fost văzută ca o necesitate de prim rang și ca un obiectiv important al Uniunii.

Pentru o lungă perioadă de timp Uniunea Europeană a dorit dezvoltarea unei cooperări eficiente și în relații de reciprocitate în domeniul securității interne creând, de exemplu, Secțiunea de libertate, securitate și justiție. Mai mult, Uniunea Europeană a adoptat o serie de documente cu privire directă sau indirectă la securitate internă. Documentele cheie în acest caz sunt: Strategia de Securitate Europeană, Strategia Externă din domeniul justiției, libertății și securitate, Strategia de management informational, Programul Stockholm – O Europă sigură servindu-și și protejându-și cetățenii și nu în cele din urmă, Strategia de Securitate Internă a Uniunii Europene.

Unită în universitate, Europa luptă pentru a atinge un nivel de securitate și siguranță înalt pentru cetățenii săi și pentru toți cei care îi tranzitează teritoriul iar problema frontierelor este o problemă ce se cere a fi rezolvată cât mai repede și cât mai eficient de către autoritățile competente. Acest lucru îl putem înțelege fără prea multă dificultate dacă analizăm istoria continentului și a instituțiilor sale și observăm tendințele în domeniul gestionării frontierelor.

Pericole, riscuri și amenințări de securitate au fost, sunt și vor fi și în anii ce vin. Unele dintre ele au legătură strânsă cu frontierele de stat. De aici, preocuparea statelor de a-și securiza frontierele. În plus, există și se manifestă o serie de fenomene cu impact direct și semnificativ asupra securității statelor, respectiv a cetățenilor acestora.

De aceea, statele lumii sunt interesate și acționează pentru dezvoltare durabilă, asigurarea securității și a unui trai decent cetățenilor lor în contextul exercitării unor influențe majore de către o paletă largă de factori determinanți. Printre aceștia din urmă, un loc important ocupă fenomenele globalizării, integrării regionale și actuala criză financiară și economică care au un impact semnificativ asupra evoluției sociale, economice, politice, psihosociale și de mediu a tuturor țărilor.

În scopul controlării adecvate a efectelor atât benefice, cât și nedorite ale fenomenelor menționate, guvernele adoptă o serie de măsuri complexe pentru a se adapta flexibil, eficace și creativ la schimbările survenite în condițiile lor de existență. Astfel, ele își unesc eforturile constructive, prin crearea de spații privilegiate de cooperare și colaborare pe toate planurile activității umane, adoptă în comun măsuri economice, politice, sociale și nu numai pentru a depăși cu bine obstacolele generate de globalizare și de actuala criză financiară și economică.

În acest sens, se impune, o acțiune unică și coordonată, pentru protejarea acestui spațiu, ceea ce implică cooperarea și asistența tehnică reciprocă între diversele servicii competente, de poliție, vamă, de imigrație, în controlul de frontieră atât în România, cât și în celelalte state membre ale U.E..

Activitățile desfășurate la frontieră, atât pe segmentul de supraveghere, cât mai ales pe cel de control al trecerii, precum și concepția, de acțiune, competențe și logistica necesară se realizează prin implementarea managementului integrat.

BIBLIOGRAFIE

A. Geddes, Europe’s Border Relationships and International Migration Relations, Journal of Common Market Studies 43(4), 2005.

Academia Română, Dicționar expricativ al limbii române, ed. II, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998.

Academia Română, Institutul de Lingvistică Iorgu Iordan.

Agnieszka Weinar, Mobility Partnerships, Washington D.C., Migration Policy Institute, 2011.

Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate, Terorismul contemporan – factor de risc la adresa securității și apărării naționale în condițiile statutului României de membru NATO, București, 2004

Chad C. Haddal, Border Security: The Role of the U.S. Border Patrol, Washington D.C., Congressional Research Service, 2010.

Chad C. Haddal, People Crossing Borders: An Analysis of US Border Protection Policies, Washington D.C., Congressional Research Service, 2010.

Christal Morehouse, Irregular Migration în Europe, Washington D.C., Migration Policy Institute, 2011.

Constantin Moștoflei – Perspective ale securității și apărării în Europa, Ed.Univ.Nationale de Aparare „Carol I”, București 2009.

Dictionaire de la Langue Francaise, Editura Alpha, Paris, 1995.

Didier Bigo, Cînd două devin una: Securizarea internă și externă a Europei.

E. Guild and F. Geyer, Security versus Justice. Police and Judicial Cooperation in the European Union.

Emanuela Paolotti and Ferruccio Pastore, Sharing the dirty job on the southern front? Italian-Libyan relations on migration and their impact on the European Union, Oxford, UK, IMI Working Paper, December 2010.

European Community Environment Legislation, vol. 3, Chemicals, Industrial Risks and Biotechnology, Office for Official Publications of E.C., Luxemburrg, 1992.

Florea C.Constantin – Contribuția Poliției de Frontieră Române la asigurarea securizării frontierelor U.E, București 2010.

Hobbing P., Uniforms without Uniformity: A Critical Look at European Standards in Policing.

Hobbing. P., Management of External EU Borders: Enlargement and the European Guard IssU.E..

Iulian Cifu, Lungul drum de la dialog la cooperare, Ocasional Papers, nr. 2/2003, Casa NATO.

Jean-Pierre Cassarino, Readmission Policy în the European Union, study for the European Parliament, 2010.

Jorgen Carling, The Merits and Limitations of Spain’s High-Tech Border Control, Washington D.C., Migration Policy Institute.

L’institut d’Etudes de l’Union Européenne, Stratégie européenne de sécurité, decembrie 2003.

Langenscheidts Grossworterbuch, Deutch als Fremdspache, Editura Varlag Enzyklopedie, Munchen, 1989.

M. Kelstrup, M.C. Williams, Teoria relațiilor internaționale și politicile de integrare europene. Putere, securitate și comunitate, Londra-New York: Routledge, 2000.

Mr. conf. dr. Ion Roceanu, Lt col. Iulian Buga, Amenințări riscuri și vulnerabilități la adresa informațiilor din sistemele de comunicații și informatice, în Revista Forțelor Terestre nr. 5-6/2003.

Rey Koslowski, Evoluția controalelor la frontieră ca un mecanism pentru a preveni imigrația ilegală, Washington D.C., Institutul de Politici Migraționale, 2011.

Select Committee on the European Union, Proposals for a European Border Guard, London: The Stationary Office Limited, House of Lords, Session 2002-03, 29th report, 2003.

Strategia de Securitate Națională a României, București 2007.

Susan Ginsburg, Securing Human Mobility în the Age of Risk: New Challenges for Travel, Migration, and Borders.

Voichița Ionescu, Dicționar Latin-român, Ed.II, Ed.Orizonturi

Webster’s Third New International Dictionary of the English Language Unabridged, vol. III, Editura MerrianeWebster, 1993.

DECIZII, COMUNICĂRI, ARTICOLE ȘI ALTE DOCUMENTE:

COM 171/2010, elaborată la 20 aprilie 2010 intitulată Comunicarea privind crearea unui spațiu de libertate, securitate și justiție pentru cetățenii Europei: Plan de acțiune pentru implementarea Programului de la Stockholm.

COM 245/2010- O agendă digitală a Europei.

COM 385/2010- Prezentare generală asupra modului de gestionare a informațiilor în spațiul de libertate, securitate și justiție.

COM 386/2010 privind Politica U.E. de combatere a terorismului: principale realizări și viitoare provocări.

COM 538/2009 intitulată Către integrarea supravegherii maritime: un mediu comun în vederea schimbului de informații pentru domeniul maritim al U.E..

COM 584/2010, elaborată la 20 octombrie 2010 intitulată Proiectul de foaie de parcurs privind stabilirea Mediului Comun pentru Schimbul de Informații privind domeniul maritim al U.E..

COM 600/2010, elaborată la 8 iulie 2010 care amendează Anexa 1 a Regulamentului 396/2005.

COM 673/2010, elaborată la 22 noiembrie 2010 intitulată Strategia de Securitate Internă a U.E. în acțiune: cinci pași către o Europă mai sigură.

COM 68/2008 intitulată Analizând crearea unui Sistem European de Supraveghere a Frontierelor (EUROSUR).

COM 68/2008 și COM 538/2009 care conțin propunerile Comisiei pentru dezvoltarea sistemului EUROSUR și pentru dezvoltarea unui Mediu Comun în vederea Schimbului de Informații pentru domeniul maritim al U.E..

COM 733/2006 intitulată Consolidarea gestionării frontierelor maritime sudice ale Uniunii Europene.

Decizia 2007/845/JAI a Consiliului, care impune fiecărui stat membru obligația de a înființa cel puțin un birou de recuperare a activelor pe teritoriul său.

Decizia 2008/615/JAI a Consiliului privind intensificarea cooperării transfrontaliere, în special în domeniul combaterii terorismului și a criminalității transfrontaliere.

Decizia-cadru 2001/500/JAI a Consiliului privind spălarea banilor și confiscarea.

Declarația privind combaterea terorismului, Consiliul European, martie 2004.

Directiva 114/2008 privind infrastructurile critice europene, care face parte din programul european mai amplu de protecție a infrastructurilor critice, al cărei domeniu de aplicare depășește protecția împotriva amenințărilor teroriste.

Ghidul polițistului de frontieră (Manualul Schengen).

Programul de la Stockholm- O Europă deschisă și sigură în serviciul cetățenilor și pentru protecția acestora, din 2 decembrie 2009.

Raportul TE-SAT al Europol pentru 2009.

Regulamentul nr.562/2006 din 13.04.2006, supranumit și Codul Frontierelor Schengen.

Regulamentul nr.648/2005 al Consiliului de modificare a Regulamentului nr. 2913/92 al Consiliului de instituire a Codului Vamal Comunitar.

Schița Strategiei pentru Securitate Internă a U.E.: Către un model de Securitate Europeană, 5842/10, Bruxelles, 23.02.2010, Consiliul Uniunii Europene.

Studiu de fezabilitate MEDSEA, privind rețeaua mediteraneană de patrule de coastă, pregătit de Agenția FRONTEX.

Studiu de fezabilitate pentru controlul frontierelor maritime ale Uniunii Europene, prezentat de CIVIPOL.

Studiu privind fezabilitatea tehnică a creării unui sistem de supraveghere (Sistem European de Supraveghere), Varșovia, prezentat de FRONTEX.

Tratatul de la Lisabona.

SURSE ON-LINE:

http://www.gmes.info

http://ec.europa.eu/gmes/index_en.htm

http://clandestino.eliamep.gr

http://www.eurocontrol.int/statfor/gallery/content/public/forecasts/Doc415-LTF10-Report-Vol1.pdf

www.frontex.europa.eu/newsroom/newsșreleases/art79.html

www.fas.org/sgp/crs/homesec/R41237.pdf

Girokonto

www.politiadefrontiera.ro

www.migrationinformation.org/USfocus/display.cfm?id=605

www.fas.org/sgp/crs/homesec/RL32562.pdf

http://www.iom.int/jahia/Jahia/lang/en/pid

www.cowi.com

http://www.frontex.europa.eu/gfx/frontex/files/general_report/2009/general_report_2009_en.pdf

www.migrationinformation.org/USfocus/display.cfm?id=605

http://www.emcdda.europa.eu/

https://ec.europa.eu/transparency/regdoc/rep/1/2015/RO/1-2015-625-RO-F1-1.PDF