Modele de Colaborare Disciplinara

Modele de colaborare disciplinară

SUMAR IDEI PARAGRAFE

Provocarea delimitărilor disciplinare

Intelegerea si integrarea conceptului de Complexitate in cercetare si practica

Complexitatea determina big bangul disciplinar. Efectele posibile pozitive si negative.

Provocarea trasarii granitelor disciplinare si facilitarea dialogului intre discipline

Disciplină – Disciplinar – Disciplinaritate

Importanta intelegerii conceptului de disciplina pt a intelege corect transd

Origini etimologice ale conceptului de disciplina

Semnificatia cuvantului disciplina in diferite limbi de circulatie internationala

Multidisciplinaritate

Definirea Multidisciplinaritatii (…)

Interdisciplinaritate

Definirea Interdisciplinaritatii (…)

Transdisciplinaritate

Definirea Transdisciplinaritatii (…)

Provocarea delimitărilor disciplinare

1 – Unul din obiectivele importante ale începutului de secol XXI, pe care cercetătorii și practicienii din diferite domenii îl urmăresc cu interes, îl constituie întelegerea și integrarea conceptului de complexitate. Privită ca o nouă abordare a științei, cu începuturile în teoria generală a sistemelor fondată de Ludwig von Bertalanffy, paradigma complexității provoacă modelul reducționist, liniar al al mecanicii clasice newtoniene, oferind o perspectivă interconectată asupra întelegerii realității, apropiată mai mult de modelul fizicii relativiste și mecanica cuantică.

2 – Complexitatea, rezultantă directă a evoluției cercetării disciplinare, determină astfel o accelerare a multiplicării disciplinelor, un adevărat „big bang disciplinar”, cu beneficii pozitive în sfera cunoașterii, dar și efecte imprevizibile negative, amintind aici de dificultățile în ceea ce privește dialogul între discipline și problematicile pe care acestea le pot determina ulterior. Basarab Nicolescu identifică existența a peste 8000 de discipline academice, lansând cu această ocazie un avertisment vizavi de consecințele nefaste pe care această situație le poate aduce. Aspecte privitoare la etică și competența factorilor de decizie sunt doar câteva dintre semnalele de alarmă pe care Nicolescu le plasează în acest „proces de babelizare” disciplinară, care, din perspectiva autorului, are potențialul de a ne amenința existența. Deși această viziune apocaliptică este susținută și de alți cercetători de renume, întâlnim totuși și opinii optimiste în ceea ce privește viitorul evoluției ……., cum ar fi cea a fizicianului și Michio Kaku. Autorul pune sub semnul întrebării abilitatea omului de a prevedea cu exactitate ceea ce se va întâmpla în viitor, având în vedere experiența eșecului previziunilor din trecut și ritmul imprevizibil și subestimat al descoperirilor științifice. Kaku proiectează în schimb viitorul ca un loc cu răspunsuri în locuri neașteptate și întrebări care nu au fost formulate niciodată. În ciuda controverselor priviind viitorul cunoașterii și influența acesteia, pe fondul problemelor actuale, cum ar fi globalizarea, creșterea demografică, epuizarea resurselor și încălzirea globală, complexitatea se conturează însă ca o abordare mai mult decât necesară în contextul actual, care poate învăța din eșecurile și succesele trecutului, pentru a înțelege prezentul și pentru a imagina un viitor dezirabil, pregătit pentru a face față provocărilor inevitabile.

3 – În contextul „big bang-ului disciplinar” și al evoluției științei complexității, provocarea trasării granițelor disciplinare, dar mai presus, dialogul eficient între discipline, devin un scop în sine. Concepte cum ar fi disciplinaritatea, multidisciplinaritatea, inter – și transdisciplinaritatea, constituie modele posibile de dialog, capabile să traseze punți de legătură între domenii, având ca scop desfășurarea eficientă (productivă?) a activităților de cercetare și dezvoltare. Deși subiectul tezei are în vedere abordarea transdisciplinară, în cele ce urmează vor fi descrise pe scurt toate aceste perspective.

Disciplinaritate

1 – Înainte de a avansa discuțiile privitoare la subiectul transdisciplinarității, definirea conceptelor de disciplină și disciplinaritate capată o importanță aparte, intim legată de finalitatea al acestei lucrări. Înțelegerea diferitelor perspective ale unui termen poate constitui cu adevărat o atitudine transdisciplinară, care transcede limitele interpretative particulare, oferind la final o imagine mult mai cuprinzătoare.

2 – Identificarea originilor etimologice ne permite apropierea de semnificația inițială a unui cuvânt. Originile cuvântului disciplină le regăsim în limbile latină, greacă și ebraică. În limba latină conceptul de disciplină se regăsește sub formă de substantiv – disciplina, care semnifică „instrucție”, „educație”, „disciplină”, „studiu”, „metodă”. Substantivul disciplina din limba latină, își are însă originea în substantivul latin – discipulus, adică „elev”, „discipol”, „ucenic”. Mergând mai departe, cuvântul discipulus are trei origini, după informațiile furnizate de surse diferite. Una din variante susține faptul că acesta provine din prefixul dis – „în afară”, „în două”, și cuvântul kapelos, de origine proto – italică, care semnifică „cel care ia”. Kapelos, la rândul său își are originea în cuvântul kapiō, verb care semnifică „a lua”, „a capta” , acesta fiind la rândul său de origine proto – italică. Cea de-a doua variantă indică proveniența din același prefix dis – „în afară”, „în două”, și cuvântul latin capere, care semnifică „a lua”, „a pune stăpânire pe”. Capere, provine din latinul discipere, care semnifică „a înțelege” – intelectual . Ultima variantă privind originea lui discipulus face trimitere la cuvântul discere, care înseamnă „a învăța”, verb care la rândul său își are originea etimologică în cuvântul de origine proto – indo – europeană dek, care semnifică „a lua”, „a accepta” . În limba greacă regăsim originile cuvântului disciplină în cuvântul παιδεία (paideíā), substantiv care care semnifică „educație”, „instrucție”, „creșterea unui copil”. Termenul a evoluat ulterior și spre semnificația de „pedeapsă” și „corecție”, îndreptate mai ales spre formarea și educarea copilului. Substantivul παιδεία (paideíā) își are însă originea în verbul παιδεύω (paideuó), care semnifică „a crește un copil”, „a instrui”, „a educa”, „a pedepsi aspru”, „a bate”, „a pedepsi sau a critica aspru folosind cuvinte, pentru a corecta: de către cei care modelează caracterul altora prin mustrare și admonestare”. În ebraică cuvântului disciplină îi corespunde מוּסָר (muwcar), care semnifică „disciplină”, „instrucție”, „mustrare”, „corecție”, „pedeapsă”. La rândul său מוּסָר (muwcar) provine din cuvântul yacar, care semnifică „a instrui”, „a admonesta”, „a pedepsi aspru”, cu lovituri sau vorbe, în scop educativ. Se poate concluziona astfel, având în vedere analiza etimologică anterioară, că o caracteristică principală a conceptului de disciplină pe care o regăsim până în prezent, o reprezintă actul de modelare al comportamentului uman.

3 – Definirea actuală a conceptului de „disciplină” o identificăm în majoritatea limbilor de circulație internațională, semnificația acestuia prezentând unele nuanțări de interpretare, care se află în strânsă corelație cu trecutul istoric și valorile social – culturale specifice. Cu originile în limba latină, una din primele preluări ale cuvântului „disciplină” este identificată în franceza veche, cuvântul regăsindu-se ulterior preluat de limbile franceză și engleză din prezent. Substantivul discipline în franceza veche are trei interpretări: prima este legată de influențele religioase specifice perioadei, cuvântul făcând trimitere la „sacrificare”, „pedeapsă”, „mortificare”; a doua interpretare este asociată cu „principii, reguli de viață”, „conduită”, „lege morală” ; a treia trimite spre „predare”, „educație”, „formare profesională”, „diferite ramuri ale cunoașterii”. Sub formă de verb, discipliner în franceza veche se regăsește sub aceleași interpretări: „a pedepsi aspru”, „a impune o regulă”, „a educa” . În prezent, semnificația din limba franceză a substantivului discipline, face trimitere la „pedeapsă corporală”, „învățătură” sau „o ramură a cunoașterii”. În limba engleză, originile cuvântului disciplină sunt regăsite în franceza veche. În engleză discipline, ca substantiv, are semnificația de „comportament controlat”, „autocontrol”, „o ramură a cunoașterii”, „o categorie în care o anumită activitate se încadrează”; iar ca verb acesta semnifică „a instrui”, „a pedepsi”. În limba română, cuvântul disciplină, își are originile etimologice în limbile latină și franceză. Acesta are funcții de substantiv, verb dar și de adjectiv. Ca substantiv, cuvântul disciplină face trimitere la „ordine”, „rânduială”, „știință”, sau „totalitatea regulilor de purtare impuse tuturor membrilor unei colectivități”. Sub formă de verb, a disciplina este legat direct de forma sa de substantiv: „a se obișnui cu disciplina, cu ordinea”, „a se supune unei reguli uniforme”. În aceeași situație se regăsește și forma de adjectiv – disciplinat: „ordonat”, „supus disciplinei”, „care se supune din proprie inițiativă disciplinei și ordinii” . Deși este evident modul în care în prezent termenul de disciplină este nuanțat în fiecare limbă, câteva elemente esențiale devin complementare analizei etimologice anterioare: accentul pus pe referința față de o anumită ordine a lucrurilor și modalitățile prin care actorii implicați asimilează și respectă această ordine, prin instruire, evaluare și sancționare. Se remarcă așadar o proliferare istorică a semnificației cuvântului disciplină.

Evoluția semnificației termenului în timp, este reflectată și de modul în care disciplinaritatea a fost înțeleasă și practicată. Deși ca domeniu al cunoașterii conotațiile prezente ale disciplinarității pot fi privite ca pozitiviste din punct de vedere al rigorii și legitimității, o analiză istorică mai atentă nu evidențiază cunoașterea ca fiind produsă prin reglarea sau controlul producătorilor de cunoștințe și nici faptul că formarea discipolilor a determinat acceptarea generală a metodelor sau adevărurilor disciplinare. Ramurile cunoașterii, precum și conceptul de „ramură a cunoașterii”, au suferit transformări radicale în timp. Chiar dacă în Grecia Antică conceptul de disciplină încă nu exista, filozoful Aristotel este asociat cu apariția ideii de specializare, trasând o distincție clară între studiile teoretice și cele practice, dar și între studiile sistematizate și cele non-sistematizate, cum ar fi etica și politica. Tot acesta a format o bază empirică a cunoașterii . Roma Antică este însă locul în care a apărut prima dată cuvântul latin disciplina, care semnifică instrucția specifică a discipolilor, termenul accentuând contextul educațional și actul predării și învățării, în domeniul artelor liberale. David R. Shumway și Ellen Messer-Davidow subliniază o distincție clară care apare în această perioadă, între conceptul disciplină și doctrină, evidentă și în definițiile oferite de dicționare. Aceștia descriu disciplina ca aparținând discipolului, fiind asociată cu practica sau exercitarea, iar doctrina aparținând profesorului, fiind asociată cu teoria abstractă, sau cu procesul transmiterii cunoștințelor din punctul de vedere al acestuia. Se constată astfel cum încă din acest moment disciplinaritatea se proiectează ca mod de descriere al științei, bazat pe metode empirice și asumarea unei atitudini obiective. Conceptul de disciplină sugerează astfel independența față de o doctrină, autoritatea sa nu derivă din lucrările unui individ sau ale unei școli, ci mai degrabă din metode și adevăruri general valabile . Cele șapte arte liberale în Roma antică au fost divizate în quadrivium (aritmetica, muzica, geometria, astronomia) și trivium (gramatică, logică, retorică), această diviziune hegemonică fiind perpetuată până în secolul al XIII-lea și ulterior în structura curiculei universităților medievale târzii, dominate de doctrina religioasă creștină. În contextul Evului Mediu, doctrina adoptă o atitudine mai sacră, în timp disciplina descrie o traiectorie mai seculară. Disciplina în acest context se referea la orice subiect sau orice ramură a cunoașterii care proceda metodic, cu rigoare și strictețe, mai ales îm cazul logicii și matematicii și mai târziu în cazul științelor. Deși structura universității a continuat să se bazeze pe cele șapte arte liberale și „speranțele pioase” referitoare la acestea, ele devin irelevante în jurul secolului al XIII-lea, deoarece în universități s-a predat o nouă învățare dominată de dialectică și filozofie. Tot în această perioadă artele liberale se află în serviciul primelor specializări ale univesităților, cum ar fi teologia și artele la Paris, sau medicina la Salerno. Curricula scolastică a durat până în secolul XVII, fiind înlocuită de un model format din două nivele derivat după modelul lui Aquinas, care înlătură omul din înțelegerea lucrurilor. Primul nivel este unul directiv, fiind constituit de arte, iar cel de-al doilea este unul obiectiv, fiind constituit de știință. Artele au fost preocupate cu acțiunea, incluzând logica și comunicarea, care era împărțită în gramatică, retorică și poezie. Științele erau preocupate de cunoaștere și includeau teologia, dreptul, medicina și filozofia, care era divizată în metafizică, fizică (sau filozofia naturală), matematică și etică. Matematica la rândul ei era divizată în aritmetică, geometrie, astronomie, muzică și optică.

Conceptul de disciplină devine însă subiect de dezbatere abia în secolul XX. Michel Foucault este primul care atrage atenția asupra disciplinei ca „un sistem de control în producția discursului”, autorul definind disciplina ca un set mai larg de strategii și tehnici de control, care au ajuns să domine o mare parte din viața modernă . Keith W. Hoskin și Richard H. Macve punctează un sens dublu al termenului disciplină, în urma analizei originilor etimologice: de „cunoaștere” (sistem de cunoștințe) și de „putere” (disciplina copilului, disciplina militara) . Analizând primul sens, autorii remarcă faptul că în contextul secolului XIII, odată cu apariția noilor universități, termenul este folosit pentru a face referire la ramuri ale cunoașterii, indicând disciplinele Dreptului, Teologiei și Medicinei. Cel de-al doilea sens, de „putere”, pe care Keith W. Hoskin și Richard H. Macve îl scot în evidență, face referire la „regula” mănăstirilor și mai târziu la metodele de instruire folosite în armată și școli. Însumând cele două sensuri, de „cunoaștere” și de „putere”, David R. Shumway și Ellen Messer-Davidow concluzionează că a fi instruit într-o ramură a cunoașterii înseamnă a fi disciplinat, pentru a obține în cele din urmă disciplina, care este considerată o calitate a stăpânirii de sine. Perspectivele autorilor de mai sus relevă astfel importanța conceptului de disciplină în modelarea structurilor sociale de-a lungul istoriei și atrag atenția asupra faptului că multe din semnificațiile din trecut, încă își mai păstrează influența în prezent.

Diverse perspective asupra disciplinarității se contureză începând din 1989, odată cu organizarea conferinței „Disciplinarity: Formations, Rhetorics, Histories” din cadrul Universității Minnesota, 20-23 Aprilie, unde se constată modul în care disciplinele moderne controlează organizarea și producția cunoașterii.

O diferențiere clară se conturează între conceptul de disciplină înțeles ca o ramură a cunoașterii, asociată cu disciplinele academice

Multidisciplinaritate date potențiale care pot fi utilizate ulterior în procesul de cercetare.

1 – Multidisciplinaritatea în descrierea lui autorului este preocupată cu studierea unei teme nu doar într-o singură disciplină ci în câteva discipline simultan, iar în final tema va fi mai îmbogățită deoarece va avea de câștigat în urma intersectării și încorporării mai multor discipline. O altă descriere făcută de autor anterior: “Multidisciplinaritatea se referă la studierea unui obiect dintr-una și acceași disciplină prin intermediul mai multor discipline deodată”, oferă ca exemplu studierea unui tablou de Giotto din “perspectiva artei intersectată de ceea a fizicii, chimiei, istoriei religiilor, istoriei Europei și geometriei”. Astfel demersul multidisciplinar “se revarsă peste limitele disciplinelor, dar finalitatea sa rămâne înscrisă în cadrul cercetării disciplinare”|1|. O paralelă care se poate trasa vizavi multidisciplinaritatea în design, poate face referire la studiul obiectului din perspective diverse cum ar fi factorii tehnologici, economici sau socio-culturali. Aceasta abordare poate avea ca finalitate o întelegere mai complexă a obiectului de design, poziționându-l mai corect în imaginea de ansamblu.

Interdisciplinaritate

1 – Interdisciplinaritatea are însă un alt scop față de cel al multidisciplinarității. “Ea se referă la transferul metodelor dintr-o disciplină în alta”|2|. Nicolescu (2007) distinge 3 tipuri de interdisciplinaritate:

1) un grad aplicativ – motodele transferate dintr-un domeniu duc la rezultate noi în alt

domeniu;

2) un grad epistemologic – metode transferate dintr-un domeniu duc apariția de metode noi

domeniu;

3) un grad generator de noi discipline – metode transferate dintr-un domeniu duc la apariția

domeniu;

Interdisciplinaritatea depășește și ea limitele disciplinei, însă finalitatea se vede încadrată în cercetarea interdisciplinară, contribuind chiar la big-bang-ul disciplinar (Nicolescu, 2007).

Transdisciplinaritate

1 – Transdisciplinaritatea, spre deosebire de celelalte două abordări, poate fi definită ca ceea ce este între, înăuntrul și dincolo de discipline, scopul final al acesteia fiind “înțelegerea lumii prezente”, imperativele acesteia fiind “unitatea cunoașterii”|3|. Nicolescu vede însă o relație de complementaritate între transdisciplinaritate, multidisciplinaritate și interdisciplinaritate, chiar dacă la prima vedere spațiul dintre și dincolo de discipline poate părea lipsit de scop, existența simultană a mai multor niveluri de Realitate, oferind multe posibilități, în aceeași măsură în care “vidul cuantic este plin de toate potențialitățile”|4|. O altă comparație dusă mai departe de către autor face referire la modul de cercetare disciplinar, care vizează cel mult un nivel de Realitate, în timp ce transdisciplinaritatea are în vedere “acțiunea simultană a mai multor nivele de Realitate”|1|, mai exact dinamica provocată de această acțiune simultană a nivelelor de Realitate. În acest context transdisciplinaritatea este condițioantă de cunoașterea disciplinară, care astfel prin prisma transdisciplinarității dobândește o perspectivă mai clară. În perspectiva lui Nicolescu transdisciplinaritatea este complementară cercetărilor disciplinare.

Definirea transdsiciplinarității devine o provocare, în contextul în care concepte ca multidisciplinaritatea și interdisciplinaritatea par să provoace mai multă confuzie. Atributul transdisciplinarității de “dincolo de disciplină”, care deschide în viziunea lui Nicolescu (2010) un spațiu imens de cunoaștere, îl ajută pe autor în formularea unei metodologii transdisciplinare specifice, diferențiată însă de multidisciplinaritate și interdisciplinaritate.

Figură 1 – Schematizare comparativă