Modalități DE Valorificare A Jocului Didactic

UNIVERSITATEA ”DUNĂREA DE JOS” DIN GALAȚI

FACULTATEA DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT

SPECIALIZAREA: PEDAGOGIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PRIMAR ȘI PREȘCOLAR

MODALITĂȚI DE VALORIFICARE

A JOCULUI DIDACTIC ÎN FORMAREA ȘI DEZVOLTAREA CONDUITEI SOCIO-MORALE A ȘCOLARULUI MIC

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:

Conf.dr. Mihai Androne

ABSOLVENT:

Victorița-Viorica Ciupercă

GALAȚI 2016

”Nu ne oprim din joacă atunci când îmbătrânim, ci îmbătrânim când încetăm să ne mai jucăm. ”

George Bernard Shaw

CUPRINS

Argument…………………………………………………………………………………………………………

Capitolul I

Jocul didactic și valorificarea lui în activitatea instructiv-educativă în învățământul primar

Conceptul de joc didactic………………………………………………………………………………..

Caracteristici ale jocului…………………………………………………………………………………..

Teorii despre joc……………………………………………………………………………………………..

Jocul didactic, metodă de bază în procesul instructiv-educativ………………………………..

Rolul, funcțiile și structura jocului didactic………………………………………………………….

Clasificarea jocurilor didactice…………………………………………………………………………..

Rolul jocului didactic în formarea conștiinței și conduitei socio-morale………………….

Capitolul II

Educația morală și integrarea socială

2.1. Vârsta școlară mică. Scurtă caracterizare…………………………………………………………..

2.2. Dezvoltarea afectiv-motivațională la școlarul mic…………………………………………….

2.3. Personalitatea școlarului mic…………………………………………………………………………….

2.4. Formarea și dezvoltarea trăsăturilor de caracter ale școlarului mic……………………….

2.5. Componenta moralei sociale…………………………………………………………………………….

2.6. Valori și modele de conduită morală…………………………………………………………………

2.7.Formarea și dezvoltarea conștiinței și conduitei socio-morale la vârsta școlară mică…….

Capitolul III

Studiu observațional cu privire la valorificarea jocului didactic în formarea și dezvoltarea conduitei socio-morale a școlarului mic

3.1. Scopul, ipoteza și obiectivele cercetării………………………………………………………………

3.2. Tipul cercetării. Variabile…………………………………………………………………………………

3.3. Metodologia cercetării……………………………………………………………………………………..

3.3.1. Descrierea eșantionului cercetării…………………………………………………………………..

3.3.2. Metode, tehnici și instrumente de cercetare utilizate…………………………………………

3.3.3.Desfășurarea cercetării…………………………………………………………………………………..

3.3.4. Program de intervenție educațională ”Arta comportamentului civilizat”……………..

3.4. Prelucrarea și interpretarea rezultatelor obținute…………………………………………………

3.5. Concluzii……………………………………………………………………………………………………….

3.6. Direcții de valorificare a datelor. Propuneri și recomandări metodice…………………………

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………………………

ANEXE……………………………………………………………………………………………………………..

ARGUMENT

Față de perioada preșcolară, odată cu începutul școlarității, jocul capătă valențe noi, transformându-se în joc didactic. Acesta devine un mijloc de facilitare a trecerii copilului de la activitatea dominantă de joc la cea de învățare. Accentuează componenta instructivă a activității și este organizat în vederea obținerii unor finalități specifice procesului de învățământ. Jocul permite îmbinarea elementelor distractive cu cele de muncă și învățare.

Jocul didactic nu este doar un mijloc important prin care se asigură participarea activă la lecție, dar și o modalitate prin care copiii, mai ales cei aflați la începutul școlarității, încep să-și formeze conduita socio-morală. Pe lângă calitatea jocului de a stimula interesul și competitivitatea, de a contribui la consolidarea cunoștințelor, dar și la însușirea unor concepte și noțiuni noi, prin intermediul jocului didactic pot fi observate cel mai bine abilitățile de relaționare socială precum și însușirea valorilor morale.

Morala reprezintă o dimensiune importantă a ființei umane, a manifestării ei în plan social. Dacă privim prin prisma acțiunii în care se întruchipează relațiile omului cu sine, cu semenii și cu societatea în care trăiește, morala ne apare ca o componentă sine-qua-non a educației. Morala socială are un caracter obiectiv, constituind baza ontologică a educației morale.

Formarea caracterului moral al copilului constituie un sistem extrem de complex ce se produce sub influența a numeroși factori ai mediului socio-cultural și în sistemul relațiilor dintre copil și adult, care se statornicește în primii ani în familie, apoi în grădiniță și școală, iar mai târziu în viața de zi cu zi.

Am ales ca temă ”Modalități de valorificare a jocului didactic în formarea și dezvoltarea conduitei socio-morale a școlarului mic”, întrucât consider că jocul didactic își păstrează actualitatea îndeosebi la ciclul primar, fiind considerată o activitate plăcută, care exercită o influență pozitivă, nu doar asupra laturii intelectuale dar și asupra întregii personalități a copilului, contribuind la rezolvarea unor sarcini specifice educației morale.

Jocul didactic este cel care educă atenția, limbajul, capacitățile fizice, intelectuale, promptitudinea, perseverența, spiritul de echipă, de ordine, de competiție, modulează dimensiunile etice ale conduitei.

Cum jocul este manifestarea specifică vârstei școlare mici, mi-am propus în această lucrare să analizez jocul ca și activitate ce trebuie să ocupe un loc prioritar în procesul de formare și dezvoltare a conduitei socio-morale a elevului, ținând cont de faptul că este un mijloc eficient în procesul de instruire și de formare a personalității morale a școlarului mic.

Lucrarea este structurată în 3 capitole. În primul capitol intitulat ”Jocul didactic și valorificarea lui în activitatea instructiv-educativă în învățământul primar”, am inclus 7 subcapitole. Conținutul acestui capitol relevă influențele formative ale jocului didactic asupra formării și dezvoltării conduitei socio-morale a școlarului mic precum și aspecte psihopedagogice și metodologice specifice jocului didactic. Aceste aspecte psihopedagogice se referă la caracteristicile jocului didactic, teorii explicative, rolurile, funcțiile și structura jocurilor didactice asupra formării și dezvoltării conduitei socio-morale la copilul școlar mic.

Al doilea capitol este intitulat ”Educația morală și integrarea socială” și cuprinde 7 subcapitole. Acestea tratează diverse aspecte cu privire la: caracterizarea generală a vârstei școlare mici, dezvoltarea afectiv-motivațională a școlarului mic. a personalității lui, formarea și dezvoltarea trăsăturilor de caracter, componența moralei sociale, precum și formarea și dezvoltarea conștiinței și conduitei socio-morale a școlarului mic.

În cel de-al treilea capitol al lucrării ”Studiu observațional privind valorificarea jocului didactic în formarea și dezvoltarea conduitei socio-morale la vârsta școlară mică” sunt incluse: cercetarea observațională inteprinsă, programul de intervenție educațională ”Arta comportamentului civilizat”, conceput și derulat cu scopul de a valorifica jocurile didactice în formarea și dezvoltarea conduitei socio-morale a elevilor de la clasa pregătitoare.

Ultimele subcapitole din capitolul III cuprind concluziile cercetării pedagogice precum și o serie de propuneri și recomandări cu scopul eficientizarii activității didactice în vederea formării și dezvoltării conduitei socio-morale la copilul școlar mic.

Fără a avea pretenția că voi fi epuizat toate problemele legate de formarea și dezvoltarea conduitei sociale și morale a școlarilor mici la clasa pregătitoare, am încercat să atreg atenția, prin elaborarea prezentei lucrări, asupra câtorva repere ale valorificării jocurilor didactice din perspectiva menționată anterior. Până la urmă, consider că importanța jocului nu constă în teorie, ci în modul în care acesta este integrat în activitățile elevilor.

CAPITOLUL I

JOCUL DIDACTIC ȘI VALORIFICAREA LUI ÎN ACTIVITATEA INSTRUCTIV-EDUCATIVĂ ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR

Conceptul de joc didactic

Jocul este activitatea care dă specific copilăriei și care își găsește motivația și împlinirea în sine însuși. Spre deosebire de învățare,jocul nu țintește în mod explicit obținerea de noi cunoștințe sau alte produse ale învățării iar în comparație cu munca, acesta nu are ca finalitate obținerea unor bunuri materiale.

Unul din mijloacele folosite din ce în ce mai frecvent în cadrul procesului de instruire și educare și a cărui eficiență a fost dovedită printr-o serie de studii sau cercetări de specialitate este jocul didactic.

Jocul devine ,,didactic” atunci când prin modul de formulare al sarcinii de învățare copilul este adus în situația de a-și canaliza toate energiile și potențialul psiho-fizic cu scopul de a-și optimiza parametrii comportamentali. Termenul ”didactic”, asociat celui de joc, accentuează latura instructiv-educativă a activității care devine, în mod necondiționat, parte integrantă a acestuia, concretizându-se printr-un anumit volum de cunoștințe, de acțiuni obiectuale și mintale pe care le solicită.

Pentru a putea explica importanța jocului și care este rolul lui în activitățile școlare, voi aduce în discuție mai multe definiții propuse de literatura de specialitate. Elkolin sintetizează puterea educativă a jocului ”Jocul este agent al transmiterii experienței și al socializării. Jocul are rolul de a se bucura, de a deschide de a delecta, de a crea confort spiritual, de a compensa terapeutic tensiunile și neliniștile individului.” (B. Elkolin, 1980, p.76-77). Emil Plachard arată că jocul are totdeauna în viața copilului o valoare ”foncțională”, imediată sau tardivă. Plachard observă o ”evoluție a formelor de joc” în paralel cu dezvoltarea psihică a copilului. (E. Plachard,1992, p.183). concepția lui Jean Chateau este asemănătoare și insistă asuprea influenței exercitate de cel mai învârsta asupra celui tânăr, ca și asupra dorinței nerăbdătoare de a imita acțiunile celor mai mari, de a realiza mai deplin ascensiunea eului. ”Prin intermediul jocului copilul dobțndește mai întâi autonomie, acea personalitate și chiar acele scheme practice pe care le necesită activitatea lui de adult.” (J. Chateau, 1980,p.33). Piaget remarcă deasemenea lupta ce se duce în paln intern între nevoia copilului de a acționa în lumea obiectuală și posibilitatea de a face acest lucru. Obligat să se adapteze lumii sociale a adulților, ale cărei interese și reguli îi rămân exterioare, copilul își crează un ”sector de activitate ” a cărui motivație nu este ”adaptarea la real”, la lumea specifică oamenilor mari, ci la ”asimilarea realului la eul său fără constrângeri sau sancțiuni”. Acest sector de activitate în care copilul se simte în largul său este chiar jocul, cea mai izbutită modalitate de rezolvare a echilibrului afectiv și intelectual al eului în confruntarea acestuia cu mediul. (J. Piaget, 1972,p.50). h. Spencer elaborează teoria surplusului de energie, conform căreia ”jocul este o modalitate de a consuma acest surplus, dar această teorie nu explică de ce copilul se joacă și atunci când este obosit.” (H. Spencer, apud. i. Neacșu, 2001, p.22)

Rolul și importanța jocului didactic constă în faptul că el facilitează procesul de asimilare, fixare, consolidare și verificare a cunoștințelor, iar, datorită caracterului său formativ, influentează implicit dezvoltarea personalității copilului.

Utilizat în contextul activităților școlare, jocul didactic are această particularitate esențială: trebuie să îmbine armonios elementul instructiv-educativ și exercițiul cu elementul distractiv. Învățând prin joc, copilul trebuie să se destindă și să se bucure în același timp. Îmbinarea elementului distractiv cu cel instructiv duce la apariția unor stări emoționale complexe, care stimuleaza și intensifică procesele de dezvoltare psihică.

În practica învățământului școlar, jocurile didactice fac parte integrantă din activitățile obligatorii și la libera alegere. În aceaste condiții, jocul didactic poate fi folosit pentru a forma copilului o pronunțare sau o exprimare corectă sau pentru formarea reprezentărilor aritmetice. O caracteristică importantă a jocului didactic este aceea de a forma sau consolida anumite cunoștinte, priceperi sau deprinderi comportamentale.

Creșterea treptată de la o grupă de varstă la alta a activităților neludice este o consecință a dezvoltării capacităților copiilor de a desfășura anumite activități intelectuale și fizice : de a observa sistematic un obiect sau un fenomen, de a-și concentra mai mult timp atenția în acest sens, de a asculta cu interes cele relatate, de a reproduce cu oarecare independență conflictele aparute în propria gândire între cunoscut si necunoscut.

Caracteristici ale jocului.

Din punct de vedere pedagogic, jocul este un element de sprijin în educație, mai ales atunci când este investit cu finalități programate de dezvoltarea potențialului psihomotric și socio-afectiv a personalității.

În cadrul jocului, copilul îmbină în mod propriu planul imaginar cu cel real, însă el conștientizează diferența dintre cele două planuri și în mintea lui nu se produce sub acest aspect nicio confuzie. Jocul copiilor este considerat un teren important de descifrare a capacităților psihologice, inclusiv a celor intelectuale și a trăsăturilor de personalitate, dar și a aspecxtelor legate de sociabilitatea copilului.

La vârsta școlarității mici, copilul are o serie de așa-zise ”nevoi”- nevoia de a se mișca, de a imita, de a se bucura, de a ști, de a relaționa, etc. Tocmai jocul este cel care răspunde acestor trebuințe firești de activitate, de dobândire a experienței, de afirmare prin performanțe a conduitei copilului. Indiferent de forma și modul de organizare, jocul este subordonat realizării obiectivelor educației. Fiecare moment din jocurile alese de catre copii sau obligatorii, este valorificat în mod direct de către cadrul didactic, cu scopul de a forma trăsături pozitive de caracter, însușiri morale superioare, sentimente și deprinderi comportamentale. Prin joc, elevul se găsește în situația de actor, de protagonist, și nu doar de simplu spectator, ceea ce corespunde dinamismului gândirii, imaginației și vieții lui afective, unei trebuințe interioare de acțiune și afirmare. Pedagogia școlară ne învață că jocul satisface, în cel mai înalt grad, nevoia de activitate a copilului generată de necesități și dorințe. Astfel, jocul reprezintă o forma de manifestare la toți copiii popoarelor din toate timpurile.

Până la vârsta școlară, comportamentul copilului se manifestă exclusiv prin joc. Perioada școlarității mici(6/7-10/11 ani), numită ”a treia copilărie”, prezintă particularități de vârstă asemănătoare cu cele preșcolare. Cu toate că în această etapă se înregistrează progrese în dezvoltarea psihică, copiii conștientizând procesul învățării care devine tipul fundamental de activitate, rămâne însă foarte puternic interesul pentru joc. Putem spune așadar că jocul este tovarășul nedespărțit al copilăriei. Un copil săsătos nu poate să nu se joace. Dacă îl oprești de la joc îi înfrânezi dezvoltarea fizică și psihică.

”Jocul este activitatea dominantă a activității infantile cea mai revelatoare, deci, a mentalității sale, dar și a dezvoltării sale viitoare, a ascensiunii spre îndeplinire ca adult.” (E. Planchard, 1992, p.189).

Pentru copil, jocul înseamnă distracție, muncă, invățătură, mijloc prin care educă, mijloc eficient de cunoaștere a lumii înconjurătoare. Prin joc, copilul recunoște formele și proprietățile obiectelor cu care acționează, își însușește și își perfecționează limbajul, își structurează personalitatea. Jocul este o școală, însă o școală deschisă, cu un program tot atât de bogat precum viața.

”Pedagogia modernă a făcut din joc o bază a metodelor de instruire și educație în învățământul preșcolar și școlar.” (I. Cerghit, 1980, p.215)

Utilizarea jocurilor în activitatea didactică nu este o noutate. Întâlnim această idee la Platon dar și la alți pedagogi ai Antichității. Mai târziu, educația sprijinită pe bucurie și amuzament a fost susținută de Rabelais, de Vittorino de Feltre.

În zilele noastre, jocul a fost pus sistematic în serviciul școlii, nu doar pentru educația fizică și socială, dar și pentru educația intelectuală. Jocul a ocupat și ocupă un loc extrem de important în practica pedagogică, deoarece activitatea ludică este în strânsă legătură cu interesul și educația funcțională. Jocul constituie o formă de acțiune modelatoare a gândirii. ”Un copil care nu știe să se joace este un mic bătrân, un adult care nu va ști să gândească”. (J. Chateau, 1989, p.8)

Teorii despre joc

Problematica jocului a constituit, de-a lungul timpului, preocuparea specialiștilor din diverse domenii: psihologi, pedagogi, sociologi, antropologi și filosofi care au recunoscut și argumentat valentele formative ale activității ludice din perspective variate, unele chiar contradictorii. S-au emis în aceast sens o serie de păreri care s-au constituit într-un număr de teorii care încearcă să-i explice originea, specificitatea, finalitatea.

W. F. Froebel(1782-1852) se numără printre primii susținători ai jocului în educația copilului. El a elaborat un curriculum educațional ce are ca element de bază jocul și așa-numitele ”jucării fără număr” ale copilăriei: mingi, plastilină, păpuși, măsuțe de joc, ș.a., obiecte ce însoțesc copilul de-a lungul copilăriei. În concepția lui Froebel, jocul demonstrează personalitatea gândirii și sentimentele copilului. Scopul educației poate fi atins cel mai bine prin joc, întrucât jocul este cel care îl face pe copil cel mai bine să înțeleagă realitatea. Conform teoriei lui Froebel funcția dezvoltării relațiilor interpersonale ocupă un loc central. În acest sens, rolul adultului este de a ajuta copilul să se înțeleagă pe sine, să-i înțeleagă pe alții dar și să înțeleagă ceea ce învață. Ideea lui Froebel este împărtășită și de alți pedagogi care prefigurează importanța funcției formative a jocului în evoluția și dezvoltarea copilului: John Dewey ,Margaret Mc. Millan, Susan Isaacs, ș.a.

În timp ce Froebel și alți adepți ai teoriei sale privitoare la jocurmăresc să demonstreze rolul joculuiîn dezvoltarea personalității copilului, implicit importanța lui în cadrul procesului educațional, alți cercetători (pedagogi, psihologi, biologi) încearcă să descifreze în special originea și funcționalitatea jocului. Acest aspect va fi abordat în teoriile biologice asupra jocului.

a. Teoria recreerii (odihnei) ”Jocul înseamnă recreere” în concepția lui Lazarus. Prin intermediul jocului organismul se relaxează, se reface în urma efortului și de aceea jocul este activitatea preferată de copil. De aceea este important ca jocul să fie folosit ca recompensă pentru copiii care au finalizat anumite activități de învățare despre care se presupune că nu le plac și care necesită muncă și efort. (de exemplu scrierea).

Contrar acestei teorii, Claparede consideră că ”Este greu de presupus că oboseala îndeamnă la joc și nu la repaus” (Ed. Claparede, 1975, p.60). alți critici ai prezentei teorii susțin că ideea de recreere este corelată cu aceea a unei activități ce are caracteristici contrarii activității de mincă sau de învățare. Având în vedere faptul că în copilăria mică și mijlocie copiii se joacă aproape tot timpul, jocul este și muncă și învățare. Abia mai târziu jocul este considerat distracție, deci activitate recreativă.

b.Teoria surplusului de energie. Schiller (1795) și H. Spencer (1872) consideră că orice copil are un surplus de energie acumulată treptat, care se descarcă prin mișcări inutile și care se constituie în joc.

Criticii acestei teorii consideră că deși este posibil ca surplusul de energie acumolată de copil să favorizeze jocul, explicația nu se poate constitui așa de superficial prin faptul că jocul se naște doar din energia acumulată în exces. ”Nu vedem oare și copii jucându-se chiar atunci când sunt foarte obosiți și cad adormiți pe jucăriile lor ? Sau copii convalescenți, amuzându-se în pătucul lor, îndată ce s-au întremat puțin, fără a mai aștepta un surplus de forțe ?, se intreaba Claparede (1975, p. 61). Ursula Șchiopu afirmă că această teorie este prea generală și simplistă. Surplusul de energie nu poate explica varietatea mare a motivelor de joc specifice copiilor de vârste diferite. Ea poate crea doar un cadru de plasare a jocului printre activitățile consumatoare de energie.

c. Teoria exercițiului pregătitor. Karl Gross (1986) a avut o teorie a susținut o teori de largă răspândire la jumătatea secolului XX, numită de el și ”teoria exersării” sau a ”autoeducării”. Psihologul abordează pentru prima dată jocul din perspectivă biologica, analizează jocul nu doar la om ci și la animale, încercând să descifreze semnificația funcțională a jocului, respectiv rolul lui în conservarea vieții. Gross a adus argumente importante cu privire la jocul ce caracterizează câteva specii de animale, văzând în conduita ludică manifestarea unor instincte complexe legate de necesitatea exercitării la puii de animale a unui bogat fond de mișcări, utile mai târziu în viața adultă. ”Cu alte cuvinte, există tot atâtea tipuri de jocuri câte instincte sunt: jocuri de luptă, de vânătoare, sportive, etc. Puiul de pisica, de exemplu, se năpustește pe frunza uscată stârnită de vânt cum se va năpusti mai târziu pe un șoarece sau o pasăre.(…). ajungem deci să considerăm jocul ca pe un exercițiu pregătitor pentru viața serioasă.” (Ed. Claparede, 1964, p.64)

d.Teoria jocului ca stimulent al creșterii. Pentru Carr(1902) Jocul este un exercițiu, dar funcțiile ludice nu vizează doar dezvoltarea și perfecționarea instinctelor, jocul nefiind ''pre-exercițiu'' , ci mai degrabă post-exercițiu cu rol în întreținerea instinctelor deja existente. Wundt a criticat prezenta teorie, susținând că finalitatea nu poate ține loc de cauză, iar Claparede atrage atenția asupra faptului că jocul copiilor departe de a fi pre-exercițiu al unor instincte sau conduite utile, reproduce ceea ce îl impresionează pe copil, fapt care duce la asimilșarea realității respectiv integrarea ei ca act de trăire.

e.Teoria exercițiului complementar. Dincolo de contribuțiile lui Gross si Carr, Konrad Lange subliniază latura deosebită a jocurilor-exercițiu, el sustinând că jocul este o activitate de proiectare și de compensare în același timp mai ales a funcțiilor care sunt comandate de cerințele directe ale vieții și de trebuințele implicate în viața curentă. Jocul, așadar, servește la subtila adaptare a copilului la mediu.

Criticii consideră că această teorie subliniază de fapt teoriile anterioare , că în fond, teoria compensației este un adaos la aceste teorii, păstrând limitele imposibilității de a explica complexitatea jocului la copii.

f.Teoria recapitulării. Stanley Hall, 1902, consideră în lucrarea sa ''Unele aspecte sociale ale educatiei'' că ”Jocul reflectă cultura căreia îi aparține copilul”, reproducând prin formele sale, perioadele preistorice ale rasei umane (războiul, vânătoarea, lupta pentru supraviețuire, construirea de adăposturi, etc.). La baza explicarii jocului stă legea biogenetica a lui Haekel, conform căreia ontogeneza repeta filogeneza (''dezvoltarea copilului este o scurta recapitulare a evolutiei speciei umane''), de unde rezultă ca jocul ar fi o repetare a instinctelor și formelor de viață primitivă în ordinea cronologică a apariției lor.

Contrar teoriei lui Hall, Ed. Claparede, consideră că ideea nu pare să corespundă realității; nu este deloc evident că un exercițiu constant ca jocul are ca efect slăbirea, și nu întărirea activităților. ”Oare fetițele care se joacă cu papușa devin mai tarziu mame mai puțin bune decât acelea care au disprețuit acest joc ?!”(1975, p. 61).

Jocul didactic, metodă de bază în procesul instructiv-educativ

Jocul didactic este unul dintre cele mai eficiente mijloace de educare, fiind folosit pentru a forma sau consolida anumite cunoștințe, priceperii sau deprinderi.Creșterea treptată de la o grupă de varstă la alta a activităților neludice se datorează dezvoltării capacităților copiilor de a desfășura anumite activități intelectuale și fizice: să observe sistematic un obiect sau un fenomen, să asculte cu interes cele relatate, să se concentreze mai mult timp în acest scop, să reproducă diverse conflictele aparute în propria gândire între cunoscut si necunoscut.

Cu siguranță, toate aceste capacități, oricât de bine conturate ar fi, nu sunt pe deplin constituite să favorizeze desfășurarea optimă a activității de învățare sistematică. Ele se adaptează trasăturilor specifice vârstei, cu toate că se constată o creștere și o dezvoltare a lor apreciabilă, nu pot suplini nevoia manifestărilor ludice.

La nivelul claselor primare, în structura metodelor activ-participative își găsesc cu maximă eficiență locul jocurile didactice, fiind considerate o punte de legătură între joc ca și activitate dominanta caracteristică perioadei preșcolare și activitatea specifică școlii-învățarea. Jocul didactic oferă un cadru adecvat pentru învățarea activă, participativă, stimulând inițiativa și creativitatea elevului. Acesta are un rol bine definit în planul de învățământ, determinat de faptul că pe masură ce copilul își însușește, atât pe baza experienței sale de viată, cât și pe alte căi, o serie de cunoștințe, priceperi si deprinderi, rolul său crește în vederea acumulării altora, superioare.

O altă caracteristică esențială a jocului didactic este aceea că îmbină într-un tot unitar și armonios atât sarcini specifice jocului, cât și sarcini și funcții specifice învățării. În consecință, jocurile didactice au drept scop, pe de o parte instruirea copiilor într-un domeniu al cunoașterii, iar pe de alta stârnirea interesului pentru activitatea respectivă prin utilizarea unor elemente dinamice specifice jocului. Facilitează atingerea scopului formativ-educativ urmărit si, alături de alte activități, exercită o puternică influență asupra copilului în vederea pregătirii sale pentru școală.

Manifestand creativitate, învățătorul va determina avântul libertății si creativității copilului, realizând ehilibru între preocupările pentru formarea gândirii logice, raționale, fluide, creatoare, flexibile, depășind înțelegerea îngustă, eronată, conform căreia libertatea de manifestare și creație a copiilor se dezvoltă spontan. Aplicarea cu pricepere a jocul didactic, îi permite învățătorului să valorifice unele din bogatele resurse formativ-educative ale acestuia în formarea personalității copilului de a desfășura o activitate ce solicită efort sustinut, dar într-o atmosferă plăcută, de cooperare, de înțelegere .

Majoritatea jocurilor didactice au ca element dinamic competiția între grupe de elevi sau chiar între elevii întregului colectiv, făcându-se apel nu doar la cunoștințele lor, dar și la spiritul de disciplină, ordine, coeziune, în vederea obținerii victoriei. Competiția prilejuiește copiilor emoții, bucurii, satisfacții.

Jocurile didactice sunt antrenante pentru toți elevii acționând favorabil și la elevii cu rezultate slabe la învățătură, prin creșterea performanțelor și câștigarea încrederii în capacitățile lor, siguranță și promptitudine în răspunsuri, eliberând astfel potențialul creator al acestora.

Jocul reprezinta un ansamblu de acțiuni și operațiuni ce urmăresc obiective de pregătire intelectualămorală, fizică, tehnică, a copilului. Inclus în activitatea didactică, elementul de joc imprimă acesteia un caracter mai dinamic, mai atrăgător, aduce varietate și o stare de bună dispozitie funcționala, de veselie ,de destindere, ceea ce previne aparitia monotoniei si a plictiselii.

Jocul didactic este acel tip de activitate prin care cadrul didactic consolidează și verifică cunoștințele elevilor, le îmbogățește sfera lor de cunoaștere, pune în valoare și le antrenează capacitățile creatoare.

Ideea folosirii jocurilor în activitatea didactică nu este de ieri de azi. În lucrarea sa fundamentală, ”Republica”, Platon recomandă:” Faceți în așa fel încât copiii să se instruiască jucându-se. Veți avea prilejul de a cunoaște înclinațiile fiecăruia.” Școlarii pot învăța să dozeze bine timpul, spațiul, informațiile și materialele care le sunt puse la dispoziție. Li se poate dezvolta spiritul critic și autocritic, spiritul de observație, divergența și convergența gândirii, flexibilitatea și fluența.”Poate fi solicitată capacitatea elevilor de a se orienta într-o anumită situație, de a propune soluții de a le analiza, și opta pentru cea mai potrivită, de a extrapola consecințele unei anumite situații concrete, de a interpreta și evalua anumite experiențe, fenomene, situații.” (I.T. Radu, 1978,p.87)

Gama de jocuri didactice este extrem de variată. Imaginația și măiestria cadrului didactic poate genera jocuri noi, dintre cele mai ingenioase. Întrucât jocurile didactice contribuie la dezvoltarea unei gândiri creatoare, la formarea de priceperi și deprinderi specifice activităților independente, metoda jocului didactic trebuie să facă parte din strategiile didactice de predare-învățare.

Rolul, funcțiile și structura jocului didactic

Prin intermediul jocului, copiii pot ajunge la descoperiri de noi adevăruri, își pot antrena capacitatea de a crea, pentru că strategiile jocului sunt în fond strategii euristice, în care se manifestă istețimea, spontaneitatea, inițiativa,inventivitatea, răbdarea, îndrăzneala,etc.

Jocurile copiilor devin metodă de instruire în momentul în care ele se desfășoară organizat, după anumite reguli și se succed în ordinea implicată de logica cunoașterii și a învățării.

În acest caz, scopul principal al jocului nu este divertismentul, ci învățătura care pregătește copilul pentru muncă și viată. Pentru a atinge acest scop, jocul didactic trebuie să fie instructiv, să le consolideze cunoștintele și să le faciliteze cunoașterea.

Prin folosirea jocului didactic, activitățile obligatorii, capătă variație în procesul de instruire a copiilor, făcându-l mai atractiv.

Jocul didactic cuprinde urmatoarele momente :

–        conținuturi

–        sarcina didactică

–        regulile jocului

–        desfășurarea jocului

Primul moment (conținuturi) se caracterizează prin achizițiile anterioare ale elevilor în cadrul activităților desfășurate anterior.

Al doilea moment (sarcina didactică) se poate realiza sub forma unor probleme de gândire , comparație, reconstituire, denumire, diverse exerciții și întrebări. Unele jocuri didactice pot avea același conținut, acestea dobândind un alt caracter datorită sarcinilor didactice diferite pe care le au de rezolvat.

Regulile jocului le arată elevilor cum să se joace, cum să rezolve problema respectivă. Regulile îndeplinesc în joc o importantă funcție reglatoare asupra acțiunilor și relațiilor reciproce dintre elevi, condiționate fiind de conținutul și sarcinile didactice ale fiecărui joc.

Regulile jocului didactic sunt numeroase și de natură diferită . O primă categorie stabilește repartizarea rolurilor între elevi. Alte reguli îndrumă elevii spre rezolvarea problemei intelectualăe, iar altele se referă la succesiunea acțiunilor în joc. Există și reguli referitoare la felul in care elevii trebuie să se comporte în timpul jocului, indicând ce este și ce nu este permis în timpul jocului.

Momentul final al proiectării jocului( desfășurarea jocului) reprezintă etapa fundamentală ce cuprinde momentele de așteptare, surprize, întreceri, elemente care fac rezolvarea sarcinii mai plăcută și mai atractivă.

Cele patru componente ale jocului didactic sunt într-o strânsă legătură, conferind acestei activități o particularitate specifică, ceea ce o deosebește de celelalte forme de activitate( de jocurile de creație sau de activitățile obligatorii).Jocul didactic se încheie cu un anumit rezultat care arată gradul în care copilul și-a format priceperea de a găsi răspunsul potrivit, de a face descrieri, comparații, reconstituiri.

Conținutul și structura jocului didactic sunt bine organizate, subordonate particularităților de vârstă precum și sarcinii didactice, se desfășoară după anumite reguli și în momentul ales de învățător, sub stricta lui supraveghere. Un rol important capătă latura instructivă, elementele de destindere fiind mediatori ai stimulării capacității creatoare.. jocurile didactice au fost realizate cu scopul de a deservi procesul instructiv-educativ, au un conținut bine diferențiat pe obiectele de studiu, având ca punct de plecare noțiunile însușite de școlar la momentul respectiv. Prin sarcina dată, elevii sunt puși în situația de a gândi diverse soluții de rezolvare, diferite de cele cunoscute, în funcție de capacitățile lor individuale, accentul căzând nu pe rezultatul final, cum am tinde să credem, ci pe modul de obținere al lui, pe posibilitățile de stimulare a capacităților intelectuale și afectiv motivaționale implicate.

Jocul și învățarea sunt activitîți care se îmbină perfect. Principiul transferului de energie este cel aplicat în jocurile educative și didactice. Un dezinteres parțial sau total din partea elevului se poate transforma într-un interes imediat și puternic.

Jocul didactic este considerat metodă activ-participativă dar și mijloc prin care învățătorul transmite, consolidează și verifică cunoștințțele, pune în valoare și antrenează capacitatea creatoare. Prin intermediul jocului didactic elevii își îmbogățesc experiența cognitivă, învață cum să manifeste o atitudine pozitivă sau negativă față de situația dată, își educă voința și își conturează profilul personalității. Jocul didactic este necesar întrucât elevul trece lent, fără să-și dea seama, spre o activitate intelectuală serioasă.

1.6.Clasificarea jocurilor didactice

Din punct de vedere metodic, jocurile didactice necesită o pregătire detaliată. ,Rolul învățătorului nu este doar de a trata cunoștințele, de a prezenta și da soluțiile unei probleme de-a gata. El inițiază unele situații în fața cărora sunt elevii sunt puși. Aceștia vor descoperi calea de rezolvare, doar atuncil când jocul este mai dificil, învățătorul va dirija activitatea în direcția aflării soluției.

Diferitele variante ale jocurilor didactice, pot conține sarcini de lucru asemănătoare, prezentate în forme diferite, sporind gradul de dificultate în funcție de vârsta sau nivelul cunoștințelor elevilor.

În literatura de specialitate se găsesc mai multe încercări de clasificare a jocurilor. După conținutul și obiectivele urmărite, Cerghit I. clasifică jocurile astfel:

-jocuri senzoriale ( vizuale, motorii, tactile, auditive);

-jocuri de observare a naturii ( a mediului înconjurător);

-jocuri de dezvoltare a vorbirii;

-jocuri de asociere de idei și raționament;

-jocuri matematice;

-jocuri de construcții tehnice;

-jocuri de orientare;

-jocuri de sensibilizare ( de deschidere) pregătitoare pentru înțelegerea unor noi noțiuni;

-jocuri aplicative ( de extindere a cunoștințelor asupra unor noi situații);

-jocuri demonstrative;

-jocuri de fantezie, de memorie;

-jocuri simbolice;

-jocuri de îndemânare ( de exerciții simple, de mișcare) ;(I.Cerghit,1976,p.166)

Clasificarea jocurilor didactice facută de Querat:

– Jocuri cu caracter erediditar ( vînătoare, luptă) ;

– Jocuri de imitație ( de-a familia, de-a vizita );

– jocuri de imaginație.

Un alt autor, K.Groos vorbește despre :

– Jocuri de experimentare;

– Jocuri de funcție ,generale ;

– Jocuri motorii ;

– Jocuri senzoriale, afective, individuale, de voință.

Jocurile amintite de Ursula Șchiopu în „ Psihologia copilului” sunt:

-Jocuri de mișcare;

-Jocuri sportive ;

-Jocuri de creație cu distribuirea rolurilor ;

-Jocuri cu dramatizări.

Majoritatea jocurilor folosite în timpul procesului instructiv –educativ și mai ales în completarea lecțiilor, sunt jocuri de interior. Ele se grupează în: jocuri colective cu materiale constructive, jocuri cu materiale din natură, jocuri de întrecere, probleme de joc, jocuri de perspicacitate.

În funcție de aportul lor formativ, jocurile pot fi clasificate ținând cont de operația sau însușire a gândirii căreia sarcina jocului i se adresează în cea mai mare măsură:

-jocuri didactice pentru dezvoltarea capacității de analiză;

-jocuri didactice pentru dezvoltarea capacității de sinteză;

-jocuri didactice pentru dezvoltarea capacității de a efectua comparații;

-jocuri didactice pentru dezvoltarea capacității copiilor de a face abstractizări și generalizări;

-jocuri didactice pentru dezvoltarea perspicacității.

Clasificarea jocurilor în funcție de materialul folosit:

-jocuri cu material didactic: standard (confecționat); natural (din natură).

-jocuri fără material didactic (orale: ghicitori, cântece, povestiri, scenete).

La rândul lor, jocurile didactice care se referă la conținutul capitolelor pot fi:

-de pregătire a actului învățării;

-de îmbogățire a cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor;

-de fixare:

-de evaluare;

-de dezvoltare a atenției, memoriei, inteligenței;

-de dezvoltare a gândirii logice;

-de dezvoltare a creativității;

-de revenire a atenției și modului de concentrare;

-de formare a trăsăturilor moral-civice și de comportament.(E.Burlea,2000,p.5)

După regulile instituite:

-Jocuri cu reguli transmise prin tradiție;

-Jocuri cu reguli inventate;

-Jocuri spontane;

După competițiile psihologice stimulate:

-Jocuri de mișcare;

-Jocuri de observație, atenție, memorie, gîndire;

-Jocuri de imaginație;

-Jocuri de limbaj;

-Jocuri de creație.

Unul din scopurile jocurilor didactice este de a satisface nevoia de gîndire concretă. Organizarea activităților școlare cu caracter de joc îi face pe copii mai voioși iar aceștia participă cu plăcere și interes la activitățile soliciate.

Jocul didactic este, așadar, o activitate complexă a copiilor în care se reflectă și se reproduce lumea și societatea, pe care aceștia le asimilează și se adaptează la dimensiunile lor multiple. ”Acțiunea de joc, reprezentând trebuința de a participa activ și independent la viața socială, rămâne o expresie a trebuinței umane de a transforma lumea.” (Șchiopu, U., 1993, p. 112).

1.7.Rolul jocului didactic în formarea conștiinței și conduitei socio-morale

Copiii se joacă pentru simpla plăcere creată de acest fapt și, totuși, din punct de vedere evoluționist, jocul servește unui scop mai important. Această activitate care consumă o cantitate considerabilă de timp și de  energie, și care există în toate culturile, pare să fie aleasă natural pentru beneficiile semnificative pe care le aduce copiilor.

Majoritatea psihologilor și pedagogilor văd jocul ca pe o activitate de adaptare, caracteristică lungii perioade de imaturitate și dependență, în care copiii dobândesc aptitudini cognitive și învățarea socială necesare vieții de adult. Prin intermediul jocului, copiii exersează într-un mediu lipsit de riscuri, comportamente și aptitudini de care au nevoie atunci când vor fi adulti.

”Jocul pune în evidență atitudinile cele mai pregnante ale elevului precum și caracteristicile personalității sale. Rolul jocului didactic în formarea conduitei socio-morale este extrem de important. Mediul cultural influențează multilateral jocurile copiilor. Astfel, felul în care ei relaționează pe parcursul desfășurării jocului, în care se comportă prin joc, în care duc dialogul, tonul, problematica jocului, formele de strategie și logică acțională, reflectă întotdeauna elementele mediului social.”(R.Enciu,2007,p.17).

Jocul didactic este ,,mișcare,explorare,comunicare,socializare,observație și imitație, exercițiu,disciplinare,învățare și mai ales,plăcere.’’(R.Enciu,2007,p.20).Rolul acestuia în conduita socio-morală la școlarul mic este de a-l disciplina în cea mai ușoară și mai plăcută manieră (jocul având reguli ce trebuie respectate și pe care copilul, începând de la vârsta preșcolară se familiarizează cu ele). Pe de altă parte, jocul este condiționat de procesul de instruire, calitatea și rezultatele lui fiind determinate de achiziția anterioară a școlarului. Din perspectiva educării elevului în spiritul valorilor morale, jocurile didactice sunt mijloace eficiente de activizare a întregului colectiv. Acestea dezvoltă spiritul de echipă, de întrajutorare, dezvoltă la elevi capacitatea de a diferenția acțiuni și comportamente pozitive de cele negative, formarea unei atitudini pozitive față de cei care au nevoie de sprijin (toleranță, respect, generozitate, bunătate) ; formarea deprinderii de a-și elabora conduita ținând cont de un context dat și de a reda stările corespunzătoare situației prezentate.

Deasemenea , jocurile didactice îi face pe elevi să se asculte unii pe alții, să-și însușească și să aplice cerințele cu privire la modul de comportare în colectivitate, sală de spectacol, , atunci când folosesc mijloacele de transport în comun la bibliotecă, pe stradă, în unele situații familiale, însușirea unor formule de politețe, educarea la copii a spiritului de ospitalitate și de sociabilitate etc.

Învățătorului îi revine un rol extrem de important. El devine "model" pentru școlar, el este cel care îl face să înțeleagă mai repede și mai bine informațiile transmise. Modul în care el apreciază școlarul (corectitudinea, lipsa favoritismului) dezvoltă la acesta simțul propriei valori. Dezvoltarea sociabilității și consolidarea normelor de comportare în diferite situații ale elevului de ciclu primar, se manifestă evident tot în activitatea școlară, prin relațiile cu ceilalți copii și se dezvoltă prin joc. La acest nivel de vârstă jocul capătă valențe noi. Copiii preferă jocurile cu subiect, cu roluri. Jocul devine mai bine organizat, regulile sunt respectate mai riguros, spre finalul acestei perioade sporind caracterul competitiv al acestuia.

”Perioada școlarului mic se caracterizează, din punct de vedere social, prin apariția prieteniilor, copiii devenind mai puțin dependenți de părinți și mai interesați de colegi, de prieteni. Prietenia se leagă prin apariția unor interese și activități comune. Ei își dezvoltă comportamente asemănătoare, preferă același gen de literatură, se exprimă asemănător, au aceleași păreri despre anumite persoane. Dezvoltarea socială, spre sfârșitul acestei etape, pregătește terenul pentru cea imediat următoare – pubertatea.”(M.Găișteanu,2004,p.54)