Misiunea Crestina In Antichitate

Misiune creștină în Antichitate. Rolul misionarilor creștini

Prof.univ.dr. Marius Țepelea

Răspândirea creștinismului s-a realizat, în primele decenii după întemeierea Bisericii, atât în comunitățile iudaice din Diaspora, cât și în comunitățile păgâne, cu precădere în Asia mică și în Orientul mijlociu. Sfinții Apostoli au avut un mare succes, în munca lor de propovăduire a cuvintelor Evangheliei, datorită zelului, credinței, bagajului cultural și lingvistic și nu în ultimul rând datorită asistenței din partea Sfântului Duh, pe care au simțit-o din plin. Sfântul Pavel mărturisește adesea, în epistolele sale, ajutorul pe care l-a primit în apostolatul său, din partea Sfântului Duh ). Dincolo de calitățile evidente ale lui Pavel, Apostolul neamurilor era conștient de faptul că fără ajutorul lui Dumnezeu nu ar fi putut aduce la creștinism atâtea comunități.

Un episod relevant, în acest sens, s-a petrecut în Tiatira, când o femeie care era posedată vestea tuturor că Pavel și Sila sunt slujitori adevărați ai lui Dumnezeu, care vestesc mântuirea, dar nimeni nu îi ascultă. Sfântul Pavel, cu harul Sfântului Duh, face o minune și o scapă pe femeie de demonul care o poseda, căci stăpânii ei câștigau mulți bani de pe urma lucrurilor pe care demonul le spunea prin gura femeii:

„Și a fost că’n timp ce ne duceam la rugăciune, ne-a întâmpinat o slujnică tânără care avea duh pitonicesc și care le aducea stăpânilor ei mult câștig prin ghicit. Aceasta, ținându-se duă Pavel și după noi ), striga, zicând: Acești oameni sunt robi ai Dumnezeului-Celui-Preaînalt, care vă vestesc vouă calea mântuirii. Și pe aceasta a făcut-o timp de mai multe zile. Iar Pavel, supărându-se, s’a întors și i-a zis duhului: În numele lui Iisus Hristos îți poruncesc să ieși din ea! Și chiar în ceasul acela a ieșit” ) (Faptele Apostolilor 16, 16-18).

Activitatea misionară a Sfinților Apostoli era întărită prin minunile săvârșite în fața celor care îi ascultau. În perioada Bisericii primare, harismele s-au manifestat din plin, având un mare rol în convertirea păgânilor, sensibili la miracole. Uneori, datorită minunilor pe care Sfântul Duh le lucra prin intermediul Apostolilor, păgânii rămâneau atât de uimiți, încât îi considerau pe Apostoli niște zei, coborâți din Olimp pe pământ. În timpul propovăduirii Sfântului Pavel în cetatea Listra, licaonienii, văzând minunile făcute de Sfântul Apostol Pavel și de Barnaba, i-au considerat a fi Zeus și Hermes, dorind, din cea mai sinceră convingere, să le aducă jertfe:

„Și în Listra era șezând jos un om neputincios de picioare, fiind olog din pântecele maicii sale și care nu umblase niciodată. El îl asculta pe Pavel când vorbea. Iar acesta, cătând spre el și văzând că are credință să fie vindecat, a zis cu glas puternic: Ridică-te drept pe picioarele tale! Și el a sărit și a umblat. Iar mulțimile, văzând ceea ce făcuse Pavel, și-au ridicat glasul în limba licaonă, zicând: Zeii, luând chip de oameni, s’au coborât la noi. Și pe Barnaba îl numeau Zeus; iar pe Pavel, Hermes, fiindcă el era purtătorul cuvântului. Iar preotul lui Zeus, al cărui templu era în fața cetății, a adus la porți tauri și cununi și împreună cu mulțimile voia să le aducă jertfă. Și auzind apostolii Barnaba și Pavel, și-au rupt veșmintele și au sărit în mulțime, strigând și zicând: Bărbaților, de ce faceți asta? Și noi suntem oameni tot atât de pătimitori ca și voi, care însă vă binevestim vouă ca de la deșertăciunile acestea să vă întoarceți către Dumnezeul Cel-Viu, Care a făcut cerul și pământul, marea și toate cele ce sunt într’însele și Care’n veacurile trecute a lăsat ca toate neamurile să meargă’n căile lor, deși El pe Sine nu S’a lăsat nemărturisit, făcându-vă bine, dându-vă din cer ploi și timpuri roditoare, umplându-vă inimile de hrană și de bucurie. Și acestea zicând, de-abia au potolit mulțimile să nu le aducă jertfă” (Faptele Apostolilor 14, 8-18).

Sfântul Pavel se destăinuie celor din Corint, arătându-le modul în care el a înțeles să le vestească Evanghelia. Deși era un om înțelept, știa foarte bine limba greacă și limba latină, având o cultură de invidiat, Pavel a realizat că acestea sunt doar darurile lui Dumnezeu, iar fără ajutorul Sfântului Duh, nu ar fi putut realiza nimic ). De altfel, principala temă a propovăduirii pauline a fost Persoana și cuvintele Mântuitorului. Sfântul Pavel este de părere că, în primul rând creștinii trebuie să simtă puterea lui Dumnezeu, abia apoi înțelepciunea și știința teologică sunt de folos:

„Și când am venit la voi, fraților ), nu cu greutatea cuvântului sau a înțelepciunii am venit eu să vă vestesc taina lui Dumnezeu. Că n’am socotit ca’ntre voi să știu altceva decât pe Iisus Hristos; și pe Acesta, răstignit… Și’ntru slăbiciune și cu frică și cu mare cutremur am fost la voi. Și cuvântul meu și propovăduirea mea nu stăteau în cuvântări de’nduplecare ale înțelepciunii omenești, ci în arătarea Duhului și a puterii, pentru ca credința voastră să nu fie întru înțelepciunea oamenilor, ci întru puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni, 2, 1-5).

În a doua epistolă trimisă comunității creștine din Corint, Sfântul Pavel le destăinuie corintenilor o taină referitoare la persoana sa. Înainte a de a porni în prima sa călătorie misionară, Sfântul Pavel a avut un extaz, fiind răpit până la al treilea cer ). Deși cuvintele sale sunt ascunse în smerenie, reiese că apostolul vorbește despre sine, pentru a le arăta corintenilor, care erau seduși de falsele miracole făcute de pseudo-apostoli, că și prin el s-a manifestat puterea lui Dumnezeu și harul Sfântului Duh:

„Trebuie să mă laud; asta nu-mi folosește, dar voi veni la vedenii și la descoperiri ale Domnului. Cunosc un om întru Hristos, care acum paisprezece ani – dac’a fost în trup, nu știu; dac’a fost în afară de trup, nu știu; Dumnezeu știe – omul acesta a fost răpit până la al treilea cer. Și-l știu pe acest om – fie în trup, fie în afară de trup, nu știu; Dumnezeu știe – că a fost în rai și a auzit cuvinte de nespus, pe care nu-i este îngăduit omului să le grăiască. Pentru omul acesta mă voi lăuda; dar pentru mine însumi nu mă voi lăuda decât numai întru slăbiciunile mele… Devenit-am nebun, lăudându-mă; voi m’ați silit; căci se cuvenea ca voi să mă vorbiți de bine, pentru că eu întru nimic nu sunt mai prejos decât acești prea-foarte dintre apostoli, cu toate că nu sunt nimic. Semnele apostolului ) s’au arătat la voi întru toată răbdarea, în semne, în minuni și’n puteri” (II Corinteni, 12, 1-5, 11-12).

Harismele nu s-au manifestat în Biserică doar în perioada apostolică. Sfântul Duh a continuat să săvârșească minuni în Biserica primară, prin nenumărații misionari care au răspândit cuvântul Evangheliei la păgâni. Credința puternică, miracolele și vindecările, viața deosebită a creștinilor s-au menținut până la începutul secolului al IV-lea. Eusebiu din Cezareea mențonează, în Istoria bisericească, că ucenicii Apostolilor au însămânțat cuvântul ziditor de viață în marile comunități din Imperiul Roman, contribuind la încreștinarea păgânilor:

„Printre bărbații care s-au distins pe atunci ) era și Codrat, despre care se spune că, asemenea fiicelor lui Filip, era dăruit cu darul proorociei. În afară de aceștia mai erau încă mulți care se făcuseră vestiți în acel timp, ocupând primul loc după cel al Apostolilor. Ucenici neîntrecuți ai unor astfel de oameni, ei zideau biserici pe temeliile Apostolilor prin toate localitățile, lărgind tot mai tare câmpul de propovăduire creștină și semănând sămânța sănătoasă a împărăției cerurilor pe cuprinsul întregului pământ locuit” ).

Eusebiu din Cezareea menționează modul în care urmașii Sfinților Apostoli înțelegeau să răspândească vestea cea bună a împărăției cerurilor. În primul rând, cei care doreau să devină misionari, urmau exemplul Apostolilor, învățând să aplice principiile vieții de obște, caracteristice Bisericii primare. După împărțirea avutului propriu, misionarii din perioada post-apostolică mergeau în călătorii pe urmele Apostolilor, învățându-i pe păgâni principalele elemente ale doctrinei creștine și ducând cu ei exemplare din Sfânta Scriptură:

„Foarte mulți din ucenicii care trăiau pe atunci, fiind mânați de o adâncă dragoste față de filosofia creștină ), împlineau mai întâi sfatul Mântuitorului de a-și împărți avutul în folosul celor lipsiți, după care plecau departe de casă, săvârșind lucru de evangheliști și nevoindu-se a propovădui cu râvnă cuvântul credinței, celor care nu auziseră până atunci nimic despre așa ceva și procurându-le textul Scripturilor sfinte” ).

Misionarii creștini de la începutul secolului al II-lea aveau drept model de răspândire a Evangheliei pe cel apostolic. Asemenea Sfinților Apostoli, ucenicii acestora stăteau un timp într-o comunitate creștină nou înființată, puneau temelia credinței, explicând păgânilor elementele centrale ale dogmelor creștine, iar apoi plecau mai departe. Înainte de a pleca dintr-o comunitate, ucenicii Apostolilor se îngrijeau să fie aleși clerici destoinici, pentru a purta de grijă în continuare celor care crezuseră în Mântuitorul și celor care doreau să devină catehumeni. Episcopul din Cezareea Palestinei mărturisește că misionarii făceau multe minuni cu puterea Sfântului Duh, datorită acestui lucru având succes printre păgâni, precum Sfântul Pavel odinioară:

„După ce puneau în câte un ținut străin temeliile credinței, acești ucenici așezau alții ca păstori ), încredințându-le acestora purtarea de grijă de cei nou convertiți spre a fi introduși în mod temeinic în Biserică, după care plecau iarăși în alte țări, la alte popoare, întăriți de puterea și de darul lui Dumnezeu. Căci pe atunci lucrau încă în ei multe și minunate puteri ale Duhului Sfânt în așa măsură încât de la prima auzire, ca și când ar fi fost vorba de un singur om, mulțimi întregi de oameni primeau bucuros în inimile lor credința în Dumnezeu, Făcătorul a toate” ).

Dacă majoritatea misionarilor creștini erau serioși și animați de cele mai bune intenții, încă din vremea Sfântului Apostol Pavel erau numeroși pseudo-apostoli, oameni care beneficiau doar de o sumară pregătire teologică, dar credeau că marea lor chemare este de a contribui la răspândirea creștinismului. Încă de la jumătatea primului secol, Biserica s-a confruntat cu misionarii iudaizanți, iar apoi cu gnosticii. Cel mai elocvent exemplu referitor la atracția pe care harismele o exercitau asupra necreștinilor este Simon Magul. Mulți necreștini, asemenea lui Simon, căutau să devină membri ai Bisericii și apoi clerici, pentru a beneficia de puterile Sfântului Duh. Într-o epocă când Imperiul Roman era străbătut de diverși clerici, care erau mai mult sau mai puțin sinceri, misionarii creștini trebuiau să fie cât mai serioși și mai credibili, pentru a arăta adevărul și puritatea credinței creștine.

Autorul necunoscut al scrierii Didahia (Învățătura celor doisprezece apostoli) era conștient, la mijlocul secolului I ), de faptul că mulți învățători falși, care abia cunoșteau câteva elemente ale creștinismului, merg din loc în loc, destabilizând comunitățile creștine. Didahia atrage atenția asupra acestui tip de pseudo-misionari, dând și câteva indicații referitoare la modul în care se poate recunoaște un adevărat învățător al Evangheliei:

„Dacă vine cineva la voi să vă învețe acestea toate, pe care le-am spus mai înainte ), primiți-l. Dar dacă învățătorul însuși se schimbă și învață altă învățătură, ca să o distrugă pe aceasta, să nu-l ascultați; iar dacă învață pentru sporirea dreptății și cunoștinței Domnului, primiți-l ca pe Domnul. Cu privire la apostoli și profeți, potrivit dogmei Evangheliei, să faceți așa: orice apostol care vine la voi să fie primit ca Domnul; dar să nu rămână decât o zi; iar dacă e nevoie și a doua zi ); dar dacă rămâne trei zile este profet fals” ).

În concepția creștină din secolul I, misionarii care cereau bani pentru vestirea Evangheliei nu erau învățători adevărați și vrednici de încredere. Autorul Didahiei atenționează să nu se dea bani apostolilor și profeților, decât dacă aceștia strâng o colectă, după modelul Sfântului Apostol Pavel. Vorbele misionarilor trebuiau să fie în acord cu viața pe care o duceau, acesta fiind încă un criteriu după care se putea recunoaște un profet adevărat. Didahia atrage atenția asupra falșilor misionari pentru că nu puțini erau atrași de viața unui cleric care putea trăi bine, de pe urma religiei creștine:

„Apostolul, când pleacă, să nu ia nimic decât pâine, până ce găsește alt sălaș; dar dacă cere bani, este profet fals. Nu ispitiți și nici nu criticați pe orice profet, care vorbește în duh, că orice păcat se va ierta, dar păcatul acesta nu se va ierta. Dar nu oricine grăiește în duh este profet, ci numai dacă are purtările Domnului. Deci după purtări se va cunoaște profetul fals și profetul. Orice profet, care rânduiește în duh masa, nu mănâncă din ea, decât dacă este profet fals. Orice profet care învață adevărul, dacă nu face ce învață este profet fals. Orice profet încercat și adevărat, care lucrează în taina lumească a Bisericii, dar nu învață pe alții să facă ceea ce el însuși face, să nu fie judecat de voi, că el cu Dumnezeu are judecata; așa au făcut și vechii profeți. Dacă, însă, unul spune în duh: Dați-mi bani sau altceva, pe acela să nu-l ascultați; dar dacă spune să i se dea pentru alții, care-s lipsiți, nimeni să nu-l judece” ).

Sfântul Clement, episcopul Romei, le scrie creștinilor din Corint despre importanța muncii misionare a clericilor, care au primit porunca vestirii Evangheliei de la Sfinții Apostoli, iar aceștia, la rândul lor, au fost trimiși de Iisus Hristos, din voința Tatălui, ceea ce arată importanța succesiunii apostolice și a muncii de răspândire a Evangheliei. Clement le aduce aminte corintenilor, care se aflau într-o criză morală și disciplinară, că propovăduirea Apostolilor a fost rânduită de Dumnezeu și s-a desfășurat în bună rânduială. Apostolii au vestit Evanghelia cu puterea Duhului Sfânt, hirotonind apoi episcopi, preoți și diaconi, în comunitățile creștine înființate. Mărturia episcopului Romei este prețioasă, ea arată modul în care creștinii din Biserica primară gândeau despre munca misionară a Apostolilor și a urmașilor acestora:

„Apostolii ne-au vestit Evanghelia primită de la Domnul Iisus Hristos; iar Iisus Hristos a fost trimis de Dumnezeu. Hristos, dar, a fost trimis de Dumnezeu, iar Apostolii de Hristos. Amândouă s-au făcut în bună rânduială, din voința lui Dumnezeu. Apostolii primind, deci, poruncă, încredințați fiind prin învierea Domnului nostru Iisus Hristos și având încredere în cuvântul lui Dumnezeu, au ieșit cu adeverirea Duhului lui Dumnezeu, binevestind că are să vină împărăția lui Dumnezeu. Predicând, dar, în țări și în cetăți, au pus episcopi și diaconi pentru cei ce aveau să creadă, pe cei care au crezut întâi, după ce au fost probați de Domnul” ).

Sfântul Ignatie al Antiohiei le scrie creștinilor din Efes să se păzească de cei care poartă cu nevrednicie numele de creștini, colindând comunitățile și învățând o altă învățătură decât moștenirea primită de la Sfinții Apostoli și de la adevărații ucenici ai acestora. Pe acești înșelători, episcopul Antiohiei îi aseamănă cu niște fiare, de a căror mușcătură, adică învățătură greșită, creștinii trebuie să se păzească. Singurul doctor care îi poate vindeca pe efeseni de mușcăturile eretice spirituale este Iisus Hristos, născut cu adevărat din Fecioara Maria. Accentul pus de Sfântul Ignatie pe întruparea lui Hristos arată că în Efes predicaseră ereticii docheți, care negau realitatea întrupării lui Hristos:

„Sunt unii oameni care obișnuiesc să poarte numele cu viclenie condamnabilă ), făcând și alte fapte nevrednice de Dumnezeu; de aceștia trebuie să fugiți ca de fiare, pentru că sunt câini turbați, care mușcă pe furiș; trebuie să vă feriți de ei, că mușcăturile lor sunt greu de vindecat. Un singur doctor este, trupesc și duhvnicesc, născut și nenăscut, Dumnezeu în trup, în moarte viață adevărată, din Maria și din Dumnezeu, mai întâi pătimitor și apoi nepătimitor, Iisus Hristos, Domnul nostru” ).

Sfântul Ignatie avea cunoștință de trecerea docheților gnostici prin Efes, unde însă nu au reușit să atragă aproape pe nimeni la credința lor. Episcopul Antiohiei era mulțumit că efesenii nu au ascultat învățătura rea a ereticilor, care negau chiar fundamentul mântuirii: întruparea reală a Fiului lui Dumnezeu. Sfântul Ignatie îi laudă pe creștinii din Efes, mulțumindu-le că nu s-au depărtat de la mărturia Crucii, fiind ajutați în eforturile lor de harul Sfântului Duh. Pentru fidelitatea lor față de dcotrina creștină primită de la Apostoli și păstrată cu sfințenie, Ignatie îi numește pe creștinii din Efes purtători de Hristos:

„Am aflat că au trecut pe la voi unii, care aveau o învățătură rea. Pe aceștia nu i-ați lăsat să semene între voi; v-ați astupat urechile, ca să nu primească cele semănate de ei, pentru că sunteți pietre ale templului Tatălui, pregătiți pentru zidirea lui Dumnezeu Tatăl, ridicați la înălțme cu unealta lui Hristos, care este Crucea, folosindu-vă de Duhul cel Sfânt, ca de o funie. Credința vă este povățuitor spre înălțime, iar dragostea cale, care urcă la Dumnezeu. Sunteți, așadar, cu toții și camarazi de drum și purtători de Dumnezeu și purtători de temple și purtători de Hristos și purtători de cele sfinte, în toate împodobiți cu poruncile lui Iisus Hristos” ).

Sfântul Ignatie al Antiohiei le scrie creștinilor din Magnesia, îndemnându-i să nu ia aminte la alte învățături, străine de cele primite deja prin intermediul Apostolilor. Ereticii iudaizanți se străduiau să imprime un caracter mozaic creștinismului de factură apostolică din comunitatea magnesiană. Sfântul Ignatie Theoforul numește învățăturile iudaizanților străine și basme vechi, de care un adevărat creștin nu are nevoie. Cei care au primit harul Sfântului Duh și binecuvântarea în Biserică, prin Taina botezului, nu mai au nevoie de legea veche:

„Să nu fiți înșelați cu învățături străine, nici cu basme vechi, care nu sunt de folos; dacă și acum trăim după lege, atunci mărturisim că n-am primit harul. Dumnezeieștii profeți au trăit potrivit învățăturii lui Iisus Hristos, de aceea au și fost prigoniți; ei au fost însuflețiți de harul Lui, pentru a încredința pe cei neascultători, că Unul este Dumnezeu, Care S-a arătat prin Iisus Hristos, Fiul Lui, Care este Cuvântul Lui ieșit din tăcere, Care în toate a bineplăcut Celui Care L-a trimis” ).

În afară de ereticii iudaizanți, în comunitatea creștină din Magnesia fuseseră să își vestească învățătura lor ereticii docheți, care căutau să îi convingă pe creștini de faptul că Iisus a fost o simplă nălucă, pătimind doar în aparență pe Cruce. Sfântul Ignatie își dorește ca magnesienii să nu fie prinși în undițele mândriei docheților, care vesteau nepătimirea lui Hristos. Ignatie îi întărește pe creștinii din Magnesia, susținând că Hristos S-a născut cu adevărat, a pătimit într-adevăr și a înviat, pe vremea guvernatorului Pontius Pilatus:

„Iar acestea, iubiții mei, nu pentru că am aflat că unii din voi sunt așa, ci, ca unul mai mic decât voi, vreau să vă feresc, să nu cădeți în undițele slavei deșarte, ci să fiți încredințați de nașterea, de patima și de învierea, care a fost pe timpul guvernării lui Pilat din Pont. Toate acestea au fost cu adevărat și sigur săvârșite de Iisus Hristos, nădejdea noastră, de Care, facă Dumnezeu, ca nimeni din voi să nu se depărteze” ).

Episcopul Antiohiei se adresează și creștinilor din Trallia, unde fuseseră, de asemenea, eretici care învățau altceva decât doctrina primită de la Apostoli. Pentru prima dată, Sfântul Ignatie folosește cuvântul erezie, pentru a desemna o altă învățătură decât cea a Bisericii. Ignatie compară învățătura ereticilor cu o buruiană otrăvitoare, care este amestecată cu vin și cu miere, pentru a înșela pe cei neștiutori. Încă o dată, episcopul martir îi îndeamnă pe creștini să se ferească de eretici, pentru a rămâne alături de Iisus Hristos, de episcop și de doctrina Apostolilor:

„Așadar, vă rog, nu eu, ci dragostea lui Iisus Hristos: Folosiți numai hrană creștină! Depărtați-vă de buruiana străină, care este erezie! Că ereticii, pentru a părea vrednici de crezare, amestecă pe Iisus Hristos cu propriile lor gânduri, întocmai ca cei care dau băuturi otrăvitoare amestecate cu miere și vin; cel care nu știe, ia cu plăcere băutura otrăvitoare și moare din pricina acelei rele dulceți. Feriți-vă de unii ca aceștia! Și veți reuși, dacă nu vă mândriți și nu vă despărțiți de Iisus Hristos Dumnezeu, de episcop și de poruncile Apostolilor” ).

Scriind creștinilor din Filadelfia, Sfântul Ignatie Theoforul intuiește pericolul dezbinării, datorită învățăturii eretice. Pe ereticii care tulbură comunitățile creștine, episcopul Antiohiei îi aseamănă cu lupii care doresc să intre în turma de oi. De multe ori ereticii par oameni vrednici și credincioși, dar învățăturile lor sunt precum buruienile rele, pe care nu le-a sădit Dumnezeu. Ereticii care dezbină comunitățile creștine nu sunt următori ai lui Hristos și necinstesc patimile Sale:

„Așadar, copii ai luminii adevărului, fugiți de dezbinări și de învățături rele. Unde este păstorul ), acolo urmați-l, ca oile. Că mulți lupi, care par vrednici de credință, robesc cu plăceri rele pe cei care merg pe calea lui Dumnezeu. Dar, datorită unirii voastre, nu vor avea loc între voi. Feriți-vă de buruienile rele, pe care nu le cultivă Hristos, pentru că nu sunt sădite de Tatăl. Nu grăiesc așa, pentru că am găsit dezbinare la voi; dimpotrivă, curăție. Că toți câți sunt ai lui Dumnezeu și ai lui Iisus Hristos, sunt cu episcopul; și toți câți se vor pocăi și voi veni la unitatea Bisericii, vor fi și ei ai lui Dumnezeu, ca să fie vii după Iisus Hristos. Nu vă înșelați, frații mei, dacă cineva se duce după cel ce dezbină, nu va moșteni împărăția lui Dumnezeu. Dacă cineva umblă în învățături străine, acela nu este în acord cu patimile lui Hristos” ).

Aproape în fiecare epistolă a Sfântului Ignatie Theoforul se regăsește grija și iubirea pentru cuvintele Mântuitorului, pentru învățătura curată lăsată de Sfinții Apostoli, pentru doctrina pe care Biserica trebuie să o păstreze, ca pe o moștenire apostolică, lăsată de Dumnezeu. Episcopul Antiohiei se arată îngrijorat și în scrisoarea trimisă comunității creștine din Smirna, unde ajunseseră învățăturile dochete, care negau brutal firea omenească a lui Iisus Hristos. Ignatie se arată aspru la adresa docheților, numindu-i pe aceștia fantome. În acest fragment se simte pasiunea și fiorul post-apostolic al lui Ignatie, care crede cu tărie în realitatea întrupării Mântuitorului, pentru care este gata să își dea viața:

„El (Mântuitorul – n.n.) a pătimit toate acestea ca să ne mântuim. A pătimit cu adevărat și a înviat cu adevărat, nu cum spun unii necredincioși, că a pătimit în aparență, ei existând în aparență, și, precum gândesc, așa li se va și întâmpla, că sunt fantome și draci. Eu Îl știu în trup și după înviere și cred că este. Când a venit la Petru și la cei dimpreună cu el, le-a zis: Luați, pipăiți-mă, și vedeți, că nu sunt demon fără de trup ). Și îndată s-au atins de El și au crezut, unindu-se strâns și cu trupul și cu duhul Lui” ).

Sfântul Policarp al Smirnei se pronunță categoric împotriva celor care denaturează învățătura primită de la Sfinții Apostoli și păstrată de comunitățile creștine. Episcopul Smirnei vorbește împotriva docheților, afirmând că cine nu recunoaște realitatea întrupării lui Hristos este antihrist, iar cine nu primește mărturia Crucii nu este al lui Dumnezeu. Continuând în același ton, Policarp îi atacă pe cei care spuneau că nu există nici judecata viitoare, nici învierea morților, aceia sunt ai Satanei. Virulența cuvintelor venerabilului episcop se explică prin marea grijă a episcopilor din Biserica primară de a păstra nealterată credința apostolică și dogmele referitoare la Persoana Mântuitorului:

„Oricine nu mărturisește că Iisus Hristos a venit în trup, este antihrist; cel care nu mărturisește mărturia Crucii este de la diavol, iar cel care întoarce cuvintele Domnului spre poftele sale și spune că nu-i nici înviere, nici judecată, acela este primul născut al lui Satana. De aceea, părăsind deșertăciunea celor mulți și învățăturile false, să ne întoarcem la cuvântul care ni s-a predat dintru început ), priveghind în rugăciune, stăruind în posturi, cerând în rugăciunile noastre către Dumnezeu, Cel Care vede toate: să nu ne ducă în ispită, că a zis Domnul: Duhul este osârduitor, iar trupul neputincios” ).

Autorul necunoscut al scrierii Păstorul lui Herma vorbește despre conversația sa cu Îngerul Păstor, despre profeții falși și cei adevărați. Îngerul lui Dumnezeu îl înștiințează pe Herma despre modul în care cineva poate să facă deosebirea între un misionar adevărat și unul fals, care strică învățătura adevărată a Bisericii. Herma face mențiune despre oamenii care mergeau la profeții falși pentru a afla viitorul lor, ceea ce înseamnă că, la Roma se aflau câțiva falși profeți, la mijlocul secolului al II-lea, care pretindeau că au darul profeției și puterea de a le ghici oamenilor viitorul:

„Păstorul mi-a arătat oameni care stăteau pe o bancă și un alt om stând pe un scaun. Și mi-a zis: Vezi pe cei care stau pe bancă? Îi văd, Domnule, i-am răspuns eu. Aceștia, mi-a spus el, sunt credincioși, iar cel care stă pe scaun este profet mincinos; el strică mintea robilor lui Dumnezeu; o strică pe a celor care se îndoiesc, nu a celor credincioși. Cei care se îndoiesc se duc la el ca la un ghicitor și-l întreabă ce va fi cu ei; iar acel profet mincinos, care nu are în el nici o putere a Duhului dumnezeiesc, le răspunde după întrebările lor și după poftele răutății lor; și le umple sufletul precum voiesc ei. Că el fiind deșert, răspunde celor deșerți. Orice întrebare i s-ar pune, el răspunde potrivit deșertăciunii omului. Grăiește, însă, și unele cuvinte adevărate; că diavolul îl umple cu duhul lui, doar va putea smulge pe unul din drepți” ).

La întrebarea lui Herma, despre recunoașterea profetului mincinos, Păstorul îi răspunde, arătându-i modul în care un creștin își poate da seama de falsitatea unui profet. Părerea îngerului este asemănătoare cu cea a altor scriitori creștini din Biserica primară despre falșii misionari, ei trebuie verificați prin viața lor. În primul rând, falșii profeți nu au cu adevărat Duhul Sfânt, nu puterea lui Dumnezeu lucrează prin ei. Profeții mincinoși nu au o viață spirituală echilibrată, sunt mândri, dornici de câștig material și pătimași:

„Ascultă acum, mi-a spus mai departe Păstorul, ascultă despre duhul cel pământesc și deșert, care nu are putere, ci este nebun. Mai întâi, omul acela, care pare că are duh ), se înalță pe sine și voiește să aibă cel dintâi loc; este îndată obraznic, îndrăzneț și guraliv; petrece în multe desfătări și în alte multe înșelăciuni și ia plată pentru profeția lui; dacă nu i se dă, nu profețește. Poate oare Duhul dumnezeiesc să primească plată și să profețească? Nu este cu putință ca un profet al lui Dumnezeu să facă asta; duhul unor astfel de profeți este pământesc. Într-un cuvânt, unul ca acesta nu se apropie de adunarea bărbaților drepți, ci îi evită; se lipește de cei care se îndoiesc, de cei deșerți și le profețește în vreun colț; îi înșeală, vorbindu-le după poftele lor; totul în deșert, pentru că dă răspuns unor oameni deșerți” ).

Autorul Epistolei către Diognet descrie modul în care învățătura divină a fost descoperită de Cuvântul lui Dumnezeu Apostolilor, iar aceștia au predat-o, mai departe, ucenicilor. Ucenicii Apostolilor și-au înțeles menirea, descoperind adevărul despre Dumnezeu păgânilor. Ucenicii s-au străduit nu numai să înțeleagă pe deplin doctrina creștină, ei au căutat să ofere pildă păgânilor, prin viața lor. Tatăl a trimis pe Fiul Său în lume, să vestească oamenilor vestea cea bună a împărăției Sale, Cuvântul lui Dumnezeu a descoperit revelația divină Apostolilor, iar aceștia au asigurat succesiunea apostolică, îndreptându-se spre neamuri, după ce iudeii au ascultat doar pentru o vreme:

„Nu spun lucruri străine, nici nu caut să grăiesc lucruri fără temei; sunt învățător al păgânilor, fiind ucenic al Apostolilor ); slujesc cu vrednicie celor predate ucenicilor Adevărului. Care om, care a primit învățătura cea dreaptă și a fost născut prin Cuvântul cel iubitor, nu caută să cunoască bine acelea pe care Cuvântul i-a învățat lămurit pe ucenici? Lor le-a descoperit Cuvântul la arătarea Sa, lor le-a grăit pe față. Cuvântul n-a fost înțeles de necredincioși; dar, grăindu-le ucenicilor, pe care i-a socotit credincioși, ucenicii au cunoscut tainele Tatălui. Pentru aceasta Tatăl a trimis Cuvântul, ca să se arate în lume; Cuvântul a fost batjocorit, de poporul iudeu, a fost propovăduit de Apostoli și a fost crezut de păgâni” ).

În Epistola către Diognet este amintit modul prin care harul Sfântului Duh conlucrează cu adevărații misionari, cei care răspândesc, prin viața și prin cuvintele lor, mesajul Evangheliei. Harul Sfântului Duh îi îmbogățește pe creștini, prin el se fac toate descoperirile, viziunile, profețiile în Biserică. Fără ajutorul lui Dumnezeu nici adevărata credință nu poate fi vestită de cei care îi încreștinează pe păgâni. Adevărații creștini reușesc să păzească credința neștirbită a Apostolilor prin harul Sfântului Duh:

„Cuvântul cel veșnic este astăzi știut Fiu; prin El se îmbogățește Biserica; harul răspândit se înmulțește în sfinți, le dă pricepere, le descoperă tainele, vestește timpurile, se bucură de cei credincioși, se dăruiește celor care-l caută, celor care nu sfărâmă hotărârile credinței, nici nu depășesc hotarele părinților. În sfârșit, frica de lege este lăudată, harul profeților este cunoscut, credința Evangheliilor întărită, tradiția Apostolilor păzită, iar harul Bisericii saltă de bucurie” ).

Nu toți misionarii creștini, reprezentați de apostoli, ucenici ai Apostolilor, profeți, harismatici, preoți și exorciști făceau cinste Bisericii. Asemenea lui Simon Magul, mulți păgâni alegeau să devină creștini atrași de miracolele înfăptuite prin harul Sfântului Duh, dar nu erau pregătiți pentru viața creștină. După o pregătire sumară, acești oameni peregrinau din loc în loc, încercând să vestească credința creștină, dar fără să aibă o solidă pregătire teologică și fără să înțeleagă adevăratul sens al creștinismului. Un astfel de caz tragic este al filosofului Peregrinus ), a cărui viață este descrisă de Lucian din Samosata. Peregrinus se numără printre misionarii inconsecvenți, deși, pentru un timp, s-a dedicat întru totul creștinismului. Păgânul Lucian din Samosata i-a dedicat o lucrare, de unde se cunosc amănunte ale vieții sale. Peregrinus s-a convertit la creștinism într-un moment de răscruce a vieții sale, fiind nevoit să fugă din orașul său natal:

„A fost atunci ) când el a învățat minunata înțelepciune a creștinilor ), alăturându-se preoților și scribilor ) lor, în Palestina. Și, cum altfel se putea?, într-o clipă el i-a făcut să pară niște copii, căci era profet, conducător al cultului ), capul sinagogii ) și totul, numai el ). A interpretat și explicat câteva din cărțile lor ) și chiar a compus el însuși multe și l-au venerat ca pe un zeu ), privindu-l ca pe un dătător de lege și numindu-l drept un povățuitor, imediat după Celălalt ), pentru a fi siguri pe cine, totuși, venerează, pe omul care a fost răstignit în Palestina, pentru că a introdus acest nou cult în lume” ).

Istoria lui Peregrinus Proteus nu se oprește aici. După puțin timp de la aderarea sa la creștinism, Peregrinus este închis, probabil în timpul unei persecuții locale. Lucian din Samosata este critic la adresa personajului său, dar îl și admiră, în același timp. Din relatarea lui Lucian, care nu este din cale afară de obiectivă, reiese că Peregrinus avea calități inelectuale, o vastă cultură și o mare ambiție de a cunoaște lumea și de a fi lăudat. Lucian crede că aderența lui Proteus la religia creștină nu a fost sinceră, deși explică succesul pe care acesta l-a avut printre creștini pe seama capacității lui Peregrinus de a se descurca în orice situație, inclusiv în temniță. Impresionați de soarta lui Peregrinus, creștinii au făcut tot ce le stătea în putință să îl ajute. Au mituit chiar și gărzile, pentru a-i ușura detenția lui Peregrinus și pentru a putea sluji în temniță cultul creștin:

„După o vreme, Proteus a fost perceput drept creștin ) și a fost aruncat în temniță, lucru care i-a adus o mare reputație, ca un lucru de preț pentru viitoarea sa carieră, și pentru șarlatania și notorietatea de care era îndrăgostit ). Apoi, după ce a fost închis, creștinii, văzând acest incident drept o tragedie, nu au lăsat nimic deoparte în eforturile depuse pentru a-l salva. Atunci însă, era imposibil, prin urmare orice altă formă de atenție i-a fost acordată, nu ca și în orice caz obișnuit, ci într-un mod extraordinar, și chiar de la răsăritul zorilor, văduve în vârstă și orfani puteau fi văzuți așteptând lângă închisoare, în timp ce oficialii lor ) chiar dormeau înăuntru cu el, după ce mituiau gărzile. Apoi mese pregătite s-au ținut înăuntru ) și cărțile lor sfinte au fost citite cu voce tare ) și magnificul Peregrinus, căci încă era cunoscut după acel nume, a fost numit de ei (de creștini – n.n.) noul Socrate” ).

Lucian din Samosata relatează modul în care Peregrinus a profitat, se pare, de pe urma acestei întâmplări. Probabil că Proteus a fost închis o perioadă mai îndelungată, lucru care nu era neobișnuit în cazuri similare. Mulți creștini au venit să îl viziteze, nu numai din Palestina, dar și din provinciile învecinate. Lucian este de părere că Peregrinus a câștigat mulți bani de pe urma acestor pelerinaje la temnița sa. Este interesant modul în care un autor păgân vede posibilitatea ca cineva, care nu crede cu adevărat în religia creștină, să facă bani frumoși de pe urma creștinilor. Lucian avea cunoștință despre ideea nemuririi, prezentă în creștinism. Prin urmare, creștinii nu puneau mare preț pe lucrurile materiale, ci duceau o viață de obște, lucru care păgânilor li se părea ciudat și de neînțeles. Autorul amintește, în chip indirect, și de Persoana lui Iisus Hristos, afirmând că Cel răstignit a dat această învățătură, a vieții veșnice și a neagonisirii. Concluzia lui Lucian din Samosata este una logică pentru un păgân. Cine vrea să facă bani, poate să îi păcălească pe creștini prin falsa pietate:

„Cu adevărat, veneau oameni chiar din orașele asiatice, trimiși de creștini pe cheltuiala lor, pentru a-l încuraja și apăra pe erou. Ei (creștinii – n.n.) au arătat o viteză incredibilă (de reacție – n.n.), așa cum se întâmplă când o astfel de acțiune publică are loc; căci întotdeauna l-au răsfățat (pe Peregrinus – n.n.) ). Așa a fost și în cazul lui Peregrinus; a beneficiat de mulți bani, din partea creștinilor, din pricina întemnițării sale, și și-a procurat un venit nu tocmai mic dina aceasta. Bieții mizerabili ) s-au convins pe ei înșiși că vor fi nemuritori și vor trăi veșnic, drept consecință ei disprețuiesc moartea și chiar de bunăvoie se predau (autorităților romane – n.n.), cei mai mulți dintre ei. Mai mult, primul lor legislator ) i-a convins că ei sunt cu toții frați, după ce au păcătuit o dată ), căci ei toți neagă pe zeii greci și îl venerează pe acel sofist răstignit (Iisus Hristos – n.n.), trăind după legea lui. Prin urmare, ei disprețuiesc toate lucrurile, fără deosebire, și le consideră proprietate comună, primind asemenea doctrine drept tradiționale, fără o evidență bine stabilită. Deci, dacă oricare șarlatan și înșelător, în stare să profite de asemenea ocazii, ar veni printre ei (printre creștini – n.n.), ar acumula îndată averi, impunându-se în fața oamenilor simpli” ).

Despre faptul că, în secolele II-III, au existat mulți misionari care au căutat să profite de pe urma oamenilor de bună credință, avem mărturii și de la autori păgâni, unii chiar adversari ai creștinismului, precum păgânul Celsus. Celsus își exprimă neîncrederea în profeții evrei ai Vechiului Testament și în capacitatea unora dintre harismaticii creștini de a exprima profeții, prin prisma falșilor profeți, despre ale căror fapte se auzise chiar și la Roma. Celsus vorbește despre pseudo-profeții, care afirmau despre ei că ar fi de origine divină. Oameni precum Simon Magul, Menandru sau Dositei, cu toții gnostici, afirmau adesea despre ei înșiși că ar fi de origine divină. Se poate ca Celsus să fi știut asemenea amănunte despre falsele profeții, auzind de purtarea gnosticilor:

„Celsus mai făgăduiește să ne arate felul în care se prezice și azi în Fenicia și Palestina, lăsându-ne să înțelegem că, în problema aceasta e cunoscător și bine informat. Apoi spune că există mai multe soiuri de profeții, fără să le indice, căci n-ar fi fost în stare s-o facă, aceasta fiind doar o pălăvrăgeală a lui. Dar să vedem cum înfățișează modul cel mai avansat de proorocie la aceste popoare. Există pe aici mulți oameni, care, deși obscuri și fără nume ), se strâng cu cea mai mare ușurință și la cea mai mică ocazie, fie înăuntrul templului, fie în afara lui, socotindu-se oarecum oameni luminați de Dumnezeu, iar alții cerșind după pâine și parcurgând străzile orașelor și câmpurile, purtându-se tot în același fel. Din gura fiecăruia auzi câte o zicală: Eu sunt Dumnezeu, sau: Eu sunt Fiul lui Dumnezeu, sau: Eu sunt Duhul cel dumnezeiesc, care am venit printre oameni, pentru că lumea a ajuns la pierzanie, iar voi, oamenilor, veți pieri din pricina păcatelor voastre” ).

Celsus cunoștea bine Evanghelia, dovedind prin citate că a citit-o, deși n-a înțeles nimic din mesajul ei. În aceste cuvinte, pe care Celsus le pune în gura pseudo-profeților, se simte un atac la adresa lui Dumnezeu și a religiei creștine. Adesea Mântuitorul a afirmat despre Sine că este Fiul lui Dumnezeu, afirmație luată peste picior de filosoful Celsus. Celsus a înțeles greșit multe din învățăturile lui Hristos. Îndemnurile la pocăință adresate de Iisus, precum și învățătura despre judecata viitoare și sfârșitul lumii sunt batjocorite, deși anumite idei creștine despre eshatologie pot fi regăsite, desigur sub o altă formă, la mulți autori păgâni. Celsus Îl prezintă pe Dumnezeu drept un tiran care va pedepsi pe toți cei care nu vor crede în El, imagine în total contrast cu iubirea lui Dumnezeu, prezentă de atâtea ori în paginile Noului Testament. Celsus încearcă să discrediteze miracolele și profețiile pe care un creștin le poate săvârși ), cu ajutorul Sfântului Duh, având în minte falsele proorocii ale gnosticilor:

„Dar eu vreau să vă mântuiesc ), iar apoi mă veți vedea venind din nou cu putere cerească. Ferice de cei ce mi se închină acum, iar peste ceilalți voi trimite foc veșnic, peste orașele și satele lor. Iar oamenilor care nu-și dau seama ce chinuri îi așteaptă, le va părea rău și vor geme zadarnic, în schimb, pe cei care se vor fi lăsat convinși de mine îi voi păzi în veac. După care urmează: acestor mărețe proorocii și amenințări li se adaugă cuvinte nemaiauzite, neînțelese și cu totul întunecate, al căror înțeles nu-l va putea explica nici cel mai învățat om, pentru că sunt de-a dreptul încâlcite și fără înțeles, de aceea orice nebun și înșelător va căuta să le tâlcuiască după cum va vrea” ).

Păgânii din antichitate erau oameni religioși, în majoritatea lor. Excepțiile făceau parte din clasa patricienilor și a oamenilor culți, care fie nu credeau în zei, fie nu erau religioși. Oamenii simpli credeau, însă, în miraculos și aveau nevoie de protecția zeilor. Profitând de această credulitate și chiar superstiție a oamenilor simpli, mulți șarlatani căutau să înșele, dându-se drept oameni profund religioși, înzestrați cu puteri magice, capabili să prezică viitorul. În secolul I, Imperiul Roman era străbătut nu numai de misionarii creștini, ci și de peregrini păgâni și gnostici, prezicători ai viitorului în culori sumbre, pretinzând puteri supranaturale. Într-un astfel de context, pentru un păgân nu era ușor să aleagă între clericii serioși și cei profitori ).

Misionarii creștini propovăduiau învățătura creștină cu ajutorul Sfântului Duh, Care dăruia harismele în lucrarea Bisericii. Păgânii erau atrași de minunile săvârșite de Apostoli și de urmașii acestora. Urmașii Sfinților Apostoli făceau adevărate minuni, vorbeau în limbi, practicau exorcisme și vindecări, lucruri care îi impresionau pe păgâni, fiind un mijloc de convertire la creștinism. Spre deosebire de falșii misionari, care pretindeau că posedă puteri magice, adevărații misionari creștini lucrau asistați de harul Sfântului Duh, iar minunile lor, adevărate, erau cele care ajutau la convertirea păgânilor. Adevăratele minuni erau și un test prin care păgânii puteau să vadă caracterul revelat al religiei creștine ).

În timpul șederii sale la Efes, Sfântul Apostol Ioan a săvârșit multe minuni, datorită cărora păgânii din cetatea zeiței Artemis s-au convertit la creștinism. În cartea Faptele lui Ioan, autorul necunoscut relatează minunile făcute de marele apostol Ioan, chiar în ziua unei mari sărbători păgâne. Apostolul Ioan a mers la templul zeiței Artemis din Efes, pentru a ține o cuvântare în fața multor păgâni:

„Și frații din Milet i-au zis lui Ioan: am continuat mult timp la Efes; dacă ți se pare un lucru bun, haide să mergem și la Smirna; căci am auzit deja că marile lucrări ale lui Dumnezeu au ajuns și acolo. Și Andronicus le-a spus: atunci când învățătorul va dori, vom merge. Dar Ioan a zis: haideți să mergem, prima dată, la templul lui Artemis, căci se va ivi șansa, dacă noi ne vom arăta, ca robii lui Dumnezeu să fie găsiți. După două zile, a fost ziua de prăznuire a idolului templului. De aceea Ioan, când toți purtau veșminte albe, s-a îmbrăcat el singur în negru și a intrat în templu. Și l-au prins (păgânii pe Ioan – n.n.) și au încercat să-l omoare. Dar Ioan a spus: Sunteți supărați pe mine, un om care este slujitorul Singurului Dumnezeu. Și s-a urcat pe un piedestal înalt și le-a spus: Voi sunteți, oameni din Efes, precum firea mării: orice râu care se varsă în ea, orice primăvară care vine și ploile și valurile care se izbesc unul de altul și adunările de stânci sunt ținute laolaltă de elementul amar dinăuntru ). Așa și voi, rămâneți neschimbați, până în această zi și adevărata natură a dumnezeirii a fost schimbată de riturile voastre străvechi de venerare” ).

În opinia autorului Faptelor lui Ioan, păgânii au rămas impresionați, ascultându-l pe Apostolul Ioan. Ioan le-a reproșat învârtoșarea inimilor, deși făcuse multe minuni în fața lor până atunci, prin urmare se aștepta ca păgânii să se convertească. Apostolul Ioan face o înțelegere cu păgânii din templu: dacă zeița Artemis este cea adevărată, Ioan va fi cel care va muri; dacă Dumnezeul lui Ioan este Cel adevărat, atunci efesenii se vor converti la creștinism. În urma rugăciunii, statuia zeiței Artemis s-a spart, o parte a templului s-a prăbușit iar păgânii înspăimântați au crezut în minunea făcută de Ioan:

„Câte minuni și vindecări de boli ați văzut săvârșindu-se prin mine? Și totuși sunteți orbi în inimile voastre și nu vă puteți recăpăta vederea. Ce se întâmplă, atunci, oameni din Efes? M-am aventurat și am venit chiar în templul idolului vostru. Vă acuz că, cei mai mulți, sunteți fără dumnezeire și morți în înțelegerea omenirii. Iată, eu stau aici: voi spuneți că aveți o zeiță, pe Artemis: rugați-vă, deci, către ea, ca doar eu singur să mor; sau eu singur, dacă voi nu sunteți în stare să faceți aceasta, mă voi ruga Dumnezeului meu, și pentru necredința voastră voi toți veți muri ). Dar ei, care îl judecaseră și mai înainte și văzuseră oameni înviați din morți, au strigat: Nu fă aceasta, te implorăm, Ioan! Știm că poți să faci acest lucru” ).

În cele din urmă, la rugămintea Apostolului Ioan, se înfăptuiește minunea. Păgânii îngroziți sunt martorii prăbușirii unei părți din templu și a distrugerii statuii zeiței Artemis. Impresionați de minune, păgânii au strigat îndată, afirmând măreția Dumnezeului lui Ioan. După prăbușirea statuii, convertirea păgânilor efeseni se realizează aproape instantaneu, lucru atestat și în alte lucrări creștine din acea perioadă ). Dincolo de caracterul aproape legendar al întâmplării, se poate vedea modul în care mulți misionari creștini au înfăptuit miracole, cu ajutorul lui Dumnezeu, iar Biserica primară a fost răsfățată prin multitudinea minunilor prezente, pentru a ușura convertirea păgânilor:

„Și Ioan le-a spus lor: Dacă nu doriți să pieriți, să facem o întrecere între Dumnezeul meu și zeii voștri, pentru ca voi să vă puteți depărta de la rătăcirile voastre. Căci acum este timpul ca, fie voi să fiți convertiți de Dumnezeul meu, fie ca eu să pier de mâna zeiței voastre; căci eu mă voi ruga, în prezența voastră, Dumnezeului meu, să își arate mila sa peste voi. Și zicând acestea, așa s-a rugat (Ioan – n.n.): O, Dumnezeule, Care ești Dumnezeu peste toți cei care sunt numiți zei, căci până acum a fost noapte în orașul Efesenilor; căci Tu m-ai îndrumat să vin în acest loc, unde nu credeam să ajung; căci tu întorci pe orice om spre Tine; la auzul numelui Tău orice idol piere și orice duh rău și orice putere necurată; așa și acum depărtează spiritul rău prin puterea numelui Tău din locul acesta, chiar dacă el a înșelat mulțime de oameni, arată mila Ta în locul acesta, căci ei au fost induși în eroare.

Pe când Ioan rostea aceste cuvinte, pe dată altarul zeiței Artemis s-a spart în multe bucăți, iar toate lucrurile dedicate din templu au căzut, la fel și imaginile zeităților, în număr de șapte. Și jumătate din templu s-a prăbușit, iar preotul păgân a fost zdrobit sub acoperișul care a căzut peste el. Prin urmare, toți efesenii au început să strige: Unul este Dumnezeul lui Ioan, Unul este Dumnezeul Care are milă față de noi, pentru că doar Tu ești Dumnezeu; acum ne-am întors spre Tine, văzând lucrările Tale minunate! Ai milă de noi, o, Dumnezeule, după voia Ta, și scapă-ne din marea noastră greșeală” ).

Un episod la fel de interesant este povestit de autorul Faptelor lui Pavel și ale Teclei. Deși această lucrare, ca și celelalte scrieri, numite Fapte, puse sub numele Apostolilor sunt apocrife, informațiile prezentate în ele sunt valoroase pentru istoriografie ). Sfântul Apostol Pavel, în timpul șederii în Antiohia, a convertit o păgână, numită Tecla, pe care a salvat-o de la moartea prin foc, rugându-se lui Dumnezeu să o păzească. Rugăciunea lui Pavel nu a rămas fără răspuns, astfel încât Tecla este salvată miraculos de la moarte și vine să își arate recunoștința față de Pavel, care postise timp de șase zile. Tecla rămas impresionată de modul miraculos al salvării sale, iar Pavel s-a arătat bucuros de rapiditatea cu care Dumnezeu l-a ascultat:

„Și ea a spus ): îl caut pe Pavel, căci am fost salvată din foc. Și băiatul a zis: vino, te voi conduce la el, căci s-a întristat pentru tine și s-a rugat și a postit timp de șase zile. Și când a venit la mormântul unde era Pavel, acesta era cu genunchii plecați și se ruga, zicând: O, Tată al lui Hristos, nu lăsa focul să o cuprindă pe Tecla, ci cruț-o, căci este a Ta. Iar ea stătea în spatele lui și plângea, strigând: O, Părinte, Care ai făcut cerul și pământul, Tată al iubitului Tău Copil Iisus Hristos, Te binecuvîntez pentru că m-ai scăpat din foc, ca să îl pot vedea pe Pavel. Și Pavel s-a întors și a văzut-o și a zis: O, Dumnezeule, Știutorule al inimilor, Tată al Domnului nostru Iisus Hristos, Te binecuvîntez căci ai îndeplinit atât de repede ceea ce am cerut de la tine și m-ai ascultat” ).

Critica istoricilor moderni neagă anumite evenimente miraculoase, precum cele descrise mai sus, în scrierile apocrife nou-testamentare. Chiar dacă părți ale întâmplărilor descrise sunt exagerate, rămâne substratul, și anume miracolul săvârșit de Apostoli, având drept rezultat demonstrarea puterii lui Dumnezeu și convertirea păgânilor. Dacă studiem cu atenție cartea Faptele Apostolilor, vom observa numeroasele minuni săvârșite de Apostoli, în timpul călătoriilor misionare. De ce nu s-ar fi întâmplat și alte minuni similare, despre care noi nu avem informații din alte cărți canonice ale Noului Testament? Sigur că majoritatea scrierilor apocrife nou-testamentare au influențe mai mult sau mai puțin gnostice, dar acest lucru nu scade cu nimic valoarea lor istorică. Să nu uităm că, înainte de a fi așternute în scris, evenimentele prezentate în aceste multe scrieri, trecute sub numele Apostolilor, au circulat în tradiția nescrisă. De altfel, nu numai scrierile apocrife prezintă minunile din Biserica primară, ci și anumite Acte ale martirilor și alte scrieri creștine, din secolele II-III ).

Eusebiu din Cezareea istorisește, în scrierea Martirii din Palestina, despre sfârșitul Martirului Apfian, în anul 305. Minunea întâmplată în timpul martiriului și după aceea a fost văzută de mulți locuitori din Cezareea Palestinei, ceea ce înseamnă că Eusebiu, pe atunci ucenic al preotului Pamfil, a fost martor ocular, alături de alți locuitori. Nepotul lui Galeriu, Maximin Daia, a proclamat un edict, prin care toți locuitorii erau chemați să jertfească zeilor. Aflat în Cezareea și găzduit chiar în casa lui Apfian, pe care îl cunoștea bine, Eusebiu s-a aflat de față la prinderea acestuia. Apfian, un tânăr de numai 20 de ani, i-a întărit în credință pe mulți creștini care erau gata să apostazieze, atrăgându-și, prin purtarea sa, mânia romanilor:

„Firește că față de o astfel de îndrăzneală, cel de care vorbim (Martirul Apfian – n.n.) a fost zmucit ca de niște fiare sălbatice, de către cei care înconjurau pe guvernator. A fost bătut atât de cumplit, încât trupul îi era numai răni, dar el a suferit totul cu foarte mult curaj, după care a fost aruncat un timp iarăși în temniță. Aici, vreme de o zi și o noapte, amândouă picioarele așa strânse în butuci i-au fost îndepărtate unul de altul până la refuz, iar a doua zi a fost adus din nou în fața judecătorului. Când i s-a poruncit din nou să jertfească, el a arătat toată răbdarea în fața torturii și a durerilor, încât te cutremurai” ).

Eusebiu descrie chinurile pe care le-a îndurat Apfian, pentru credința în Hristos. Chiar dacă astăzi un creștin ar accepta cu greu această idee, cruzimea și torturile făceau parte din lumea antică și ele s-au prelungit până în perioada Evului Mediu târziu. După toate încercările la care a fost supus, Martirul Apfian a rămas neclintit și a fost condamnat să fie aruncat în mare. Acum se întâmplă minunea, Eusebiu afirmând că la ea au asistat numeroși locuitori din Cezareea Palestinei. S-a produs un cutremur, pe care l-au simțit toți locuitorii cetății, iar marea a scos afară trupul fericitului martir, chiar în fața porților cetății, spre mirarea tuturor:

„Dar nici după aceste chinuri ), el nu s-a încovoiat, cu toate că adversarii lui se vedeau învinși și aproape neputincioși în fața răbdării lui supraomenești. A fost pus din nou în lanțuri. După trei zile, fiind adus iarăși în fața judecătorului, el a declarat că nu-și schimbă hotărârea, așa că, în sfârșit, jumătate mort, a fost aruncat în mare. Ceea ce s-a întâmplat îndată după aceea ar părea de necrezut dacă ar spune cineva care nu a văzut faptele cu ochii lui proprii. Cât mă privește pe mine, cu toate că știu bine cum s-au petrecut lucrurile, totuși acesta nu-i un motiv ca să nu transmit istoriei adevărul întreg. Drept vorbind, martorii acestui eveniment sunt toți locuitorii Cezareii, căci nici o vârstă n-a fost lipsită de vederea acestei minuni. Curând după ce au văzut scufundându-se în valurile mării, la adâncimi nesfârșite, acest om cu adevărat sfințit și de trei ori fericit, dintr-o dată s-a produs o fierbere și o zguduitură atât de puternică în marea însăși, precum și în tot ce era în jur, încât pământul și orașul întreg s-au zguduit din pricina acestui fenomen. Și deodată cu acest uimitor și neașteptat cutremur de pământ, ca și cum nici ea n-a putut să-l țină, însăși marea a aruncat înaintea porților orașului trupul dumnezeiescului martir” ).

Revenind la miracolul săvârșit de Apostolul Ioan la Efes și trecând dincolo de disputa autenticității, să ne imaginăm că păgânii trebuie să fi fost speriați de moarte. Fără îndoială că autorul necunoscut a exagerat, punând în gura lui Ioan vorbe pe care Apostolul iubirii nu le-ar fi putut rosti niciodată. Mesajul acestei scrieri, însă, este unul clar, cel puțin din partea creștinilor: minunile săvârșite de misionarii creștini, cu ajutorul lui Dumnezeu, sunt adevăratele miracole, prin urmare cei care le văd, dacă sunt păgâni trebuie să se convertească la creștinism. Într-adevăr, minunea îi impresiona pe păgâni. Dar nu trebuie uitată psihologia puțin agresivă a anumitor misionari creștini, de genul înfăptuirii unei minuni pentru a-i înspăimânta pe păgâni, ca apoi aceștia să se convertească ).

În cazul convertirii din Efesm, evidența era clară: păgânii au cerut să vadă cine este mai mare și s-au convins. Statuia sfărâmată a zeiței Artemis stătea martoră neputincioasă a puterii Dumnezeului propovăduit de Ioan. Numeroși scriitori creștini au încercat să le prezinte persecutorilor lor chinurile care îi așteaptă în viața viitoare, dacă nu vor renunța la prigoana împotriva creștinilor. La ce se putea aștepta un păgân în timpul acestei vieți, dacă dincolo îl așteptau chinuri, în caz că nu se convertea la creștinism? Din fericire, această atitudine nu a fost majoritară în Biserica primară, cei mai mulți misionari L-au descris pe Dumnezeu drept Dumnezeul iubirii, care este Părintele tuturor oamenilor.

Este adevărat că, uneori, pentru credința celor din jur și drept răspuns la anumite amenințări, Apostolii înșiși au săvârșit miracole, prin care unele persoane erau pedepsite temporar. Un astfel de episod este descris în Faptele Apostolilor, când Saul și Barnaba întreprind prima călătorie misionară, în insula Cipru. În fața proconsulului Sergius Paulus, Saul a făcut o minune care l-a impresionat pe proconsul, când îl orbește, temporar, pe vrăjitorul iudeu Elimas. Dincolo de cuvintele lui Saul, Sergius Paulus s-a convertit la creștinism impresionat de miracolul văzut cu ochii săi:

„Și străbătând toată insula până la Pafos, au găsit pe un oarecare bărbat iudeu, vrăjitor, profet mincinos, al cărui nume era Bariisus, care era împreună cu proconsulul Sergius Paulus, bărbat înțelept. Acesta, chemându-i la sine pe Barnaba și pe Saul, dorea să audă cuvântul lui Dumnezeu. Dar le stătea împotrivă Elimas vrăjitorul – căci așa se tâlcuiește numele lui –, căutând să-l întoarcă pe proconsul de la credință. Dar Saul – care se numește și Pavel –, plin fiind de Duh Sfânt, s’a uitat țintă la el și a zis: O, tu cel plin de toată viclenia și de toată înșelăciunea, fiu al diavolului, vrăjmaș a toată dreptatea, n’ai să încetezi a strâmba căile Domnului cele drepte? Și acum, iată mâna Domnului este asupră-ți și vei fi orb și soarele nu-l vei mai vedea până la o vreme! Și îndată a căzut peste el pâclă și întuneric; și dibuind împrejur, căuta pe cineva să-l ducă de mână. Atunci proconsulul, văzând ce se făcuse, a crezut, foarte mirat de învățătura Domnului” (Faptele Apostolilor 13, 6-12).

În secolele I-III, în Imperiul Roman se aflau sute de culte păgâne, religia păgână nefiind unitară. Exista loc pentru sute și mii de zei, fiecare având un cult propriu și preoți care nu semănau unii cu alții. Religiei păgâne îi lipsea caracterul teoretic, păgânismul nu avea dogme, precum iudaismul sau creștinismul. În ce privește partea practică, păgânii aveau alte așteptări din partea celebrării cultului, decât aveau creștinii. Relația păgânilor cu zeii era una pur pragmatică. Pe lângă doctrina creștină înălțătoare, fără pereche între celelalte religii, creștinismul avea un cult nemaiîntâlnit ).

În ce religie păgână Dumnezeul pe care îl venerai ți se oferea să îl mănânci? Vindecările de boli, exorcismele, vorbirea în limbi și nenumăratele minuni au atras mulți păgâni la creștinism. Biserica primară a fost plină de harisme și de manifestarea Sfântului Duh. Cea mai atrăgătoare și eficace cale de convertire la creștinism era minunea. Degeaba predica misionarilor creștini era atrăgătoare, dacă cuvântul nu își găsea corespondent în partea practică, păgânii erau greu de convins. O minune săvârșită în fața a sute de păgâni conta mai mult decât ore întregi de oratorie despre Dumnezeu ). De multe ori era importantă nu atât pietatea păgânilor, cât psihologia maselor, pe care misionarii creștini o cunoșteau bine.