Minoritatile din Romania Un Exemplu de Buna Practica la Nivel Europeandoc

=== Minoritatile din Romania un exemplu de buna practica la nivel european ===

Minoritățile din România – un exemplu de bună-practică european

Minoritățile din România reflectă în egală măsură conviețuirea pașnică dar și stările conflictuale frecvente din acest areal geografic care își au originile în condițiile geografice și istorice concrete, începând încă din antichitate, trecând prin evul mediu și prin epoca modernă. La confluența mai multor civilizații, culturi și imperii (Otoman, Habsburgic, Țarist), popoarele din această regiune s-au confruntat frecvent cu migrații și strămutări semnificative ale unor întregi grupuri etnice (de la popoare de origină germanică, slavă sau turcă, până la cele recente din perspectivă istorică, un exemplu fiind valul migrațional al anului 1948 al populației de origine greacă și macedoneană ca urmare a războiului civil din Grecia) pe baza unor modele de migrație datorate, am putea afirma, memoriei istorice migraționale care și-a pus amprenta asupra legăturilor între țările și populațiile din aceste regiuni (Bartov, O, Weitz, Eric. D : 2013) .

Cele mai dificile perioade s-au consemnat în perioada formării statelor națiune din Balcani și Europa centrală și de est. Aceste procese au avut loc mult mai târziu decât în Europa de vest, mai ales datorită longevității demonstrate de imperiile sus-menționate care și-au extins influența asupra acestui areal. Mai mult, aceste procese au fost continuate și au rezultat uneori chiar în conflicte inter-etnice, inclusiv datorită politicilor din regiune ale fostei URSS.

Pentru a înțelege afirmația de mai sus, este suficientă amintirea poziției lui Milan Kundera francez de origine cehă și unul dintre marii eseiști și scriitori contemporani. Acesta a fost un puternic suporter al arcgumentului că Europa centrală a polonezilor, cehilor, slovacilor și ungarilor, cărora considerăm că li se alătură și românii din imediata lor vecinătate estică a fost o vreme „confiscată” de Rusia, pe care o vede într-o completă antiteză cu valorile culturale ale acestor state. Opinia noastră este susținută și de istoricul Maria Todorova, precum și de politologul Iver Neumann care s-au situat pe o poziție critică față de exclusivismul Europei centrale sugerat de Kundera și care făcea abstracție de națiunile înrudite plasate în zone „mai estice” și ieșite, la fel ca aceste țări dominate de comunismul impus de fostul „imperiu” al URSS. Însă, cu toate acestea, considerăm că „varietatea” celebrată de Kundera în aserțiunile sale, poate fi aplicată acestui întreg areal care este, într-adevăr, un model la scară mică a ceea ce reprezintă Europa, iar pentru România, cu paleta sa multietnică, acest fapt este cu atât mai adevărat, țara noastră putând fi privită, în prezent ca o Europă la scară mică prin minoritățile istorice sau de dată recentă ce se regăsec pe acest teritoriu.

Pe teritoriul țării noastre se regăsește un segment considerabil al lanțului Munților Carpați care, privit din perspectivă istorică, este am putea afirma cea mai perfectă și originală graniță și teritoriu de graniță, între culturi, civilizații și imperii. Arcul Carpaților, astăzi se regăsește pe teritoriul Slovaciei, Poloniei, Ucrainei și României, însă din trecutul îndepărtat a fost un element prezent al Uniunii Polono-Lituaniene și Ungariei, iar în ultimul sfert al secolului a19-lea a fost una dintre granițele interne ale Imperiului Habsburgic, separând provincia austria că Galiția la nord, de Ungaria, la sud (Bartov O, Weitz, Eric D. ed., 2013).

Zona transilvană a munților Carpați a fost privită și ar putea fi privită, în contextul secolelor, drept una dintre granițele imaginare de separare a creștinismului, respectiv între ritul creștin estic și cel vestic. Mai mult, a fost și continuă să fie zona de întâlnire și de confluență între șase rituri creștine (ortodox, catolic, episcopal, protestant, reformat cărora li se adaugă, într-una dintre cele mai efervescente epoci ale istoriei române ritul greco-catolic, semn deopotrivă a credinței strămoșești și de adaptare la cerințele politico-economice și sociale în etapa de unificare a aspirațiilor populației române, sub semnul drepturilor naționale și al apartenenței la “ginta latină” a acestei regiuni, ca întreg.

Arcul carpatic a fost elementul central de reunire a mai multor naționalități care s-au constituit în națiuni în secolul al 19-lea, secolul de maximă efervescență pentru națiunile-stat, dar și locul în care se regăseau toate aceste etnii, dar și grupuri minoritare din chiar sânul aestora, care trăiau după vechile legități ale transhumanței. În același timp, Arcul Carpatic situat pe teritoriul național s-a constituit în edificiul devenirii, unificării și afirmării națiunii române în hotarele strămoșești.

Practic, teritoriul actual al României este un adevărat creuzet de contopire și integrare etnică, după cum rezultă din tabloul diversificat al minorităților reprezentate pe teritoriul național. Acestea pot fi regăsite în diferențierile acceptate ale minorităților, respectiv tradiționale,etnice care au însoțit din punct de vedere istoric devenirea națională (sașii, șvabii, turci, tătari, ucrainieni), etnii vechi și noi rezultat al migrațiilor de dată mai mult, ori mai puțin recentă (macedoneni, greci, slovaci, polonezi etc.) și minorități naționale (ungurii) care au ca element central al relației cu majoritatea, ceea ce se numește „borderland-ul” fluid care a caracterizat toate etapele istorice până în contemporaneitate. Indiferent de momentul în care s-au așezat pe teritoriul național, aceste minorități au contribuit prin transferul de practici în agricultură, creșterea animalelor, ca și prin introducerea de metode noi în exploatarea resurselor naturale (vezi mineritul care a fost una dintre principalele cauze pentru migrația șvabilor bănățeni și dunăreni în această parte de lume), la dezvoltarea economică, socială și culturală am putea spune chiar (uneori) în pofida conflictelor de natură etnică deschise sau mocnite care au caracterizat, mai ales, relațiile cu minoritatea maghiară.

Din perspectiva definiției dată de Capatoti minorităților rezultă că acestea sunt „un grup numeric inferior față de restul populației ai cărui membrii sunt caracterizați de propria lor identitate națională, etnică, lingvistică și/sau religioasă, prin care se deosebesc de majoritate și care își păstrează și pledează pentru continuarea particularităților lor”. Din această definiție rezultă și principalele corespondențe între minoritatea etnică și minoritatea națională.

Astfel, minoritatea etnică prezintă tipare comportamentale, valori și interese de natură economică și socială care pot diferi de cele ale majorității, inclusiv dintr-o perspectivă politică (Jenkins:1997). Acest tip de minoritate se regăsește în cadrul statelor naționale și sunt rezultatul migrațiilor sau al valurilor de refugiați. Acest tip de minoritate este cel mai studiat deoarece dovedește un tip specific de atașament față de majoritate, ajungând să împărtășească cu acestea o tradiție istorică și culturală comună, ceea ce le dă sentimentul unei anumite „apartenențe” (Banks, 1996:66).

Atitudinea în privința minorităților naționale cum ar fi danezii din Germania, ori ungurii din România este ceva mai nuanțată și cuprinde o multitudine de problematici politice, sociale și economice ca rezultat direct al „frecvenței” cu care au avut loc de-a lungul istoriei schimbările de statut în respectivele regiuni din minoritate în majoritate și invers, ca urmare a influențelor exercitate de imperiile vremii, cu precădere, dacă vorbim de zona Europei centrale și de est, de Imperiul Austro-Ungar, Țarist și Otoman.

România, la rândul său, datorită poziționării sale geografice poate fi privită ca o adevărată „Europă” în miniatură, dacă ținem cont de numărul de minorități identificate la nivel european, 87 conform recensământului din 2003 (ultimul pentru care există date disponibile), care se traduc în 86,674 milioane de persoane, având o pondere de 11.45% în total populație și care se constituie în 329 de grupuri naționale și/sau etnice.

O cifră care ar putea vorbi și despre o anumită „fragilitate” a minorităților în fața majorităților este cea conform căreia 80% dintre aceste minorități sunt reprezentate de mai puțin de 300.000 de indivizi. De asemenea, ecartul dintre țările cu minorități și cele în care cel puțin la nivel declarativ nu există minorități este foarte mare. Portugalia este, din acest punct de vedere, considerată ca lipsită de minorități, deși cu excepția minorității Roma, mai sunt prezente două minorități hispanice în această țară. În restul țărilor, numaărul minorităților este variabil, de la 3 la 45 de minorități. În conformitate cu acest clasament, cele mai multe minorități sunt în Rusia (45), urmată de Ucraina (23, dintre care aproximativ 11 milioane ruși) și România, situată pe locul al treilea, cu nu mai puțin de 19 minorități. Dintre minoritățile etnice prezente în România se remarcă grupul etnic german care mai este prezent în alte 22 de state europene, cel al minorității Roma prezent în 28 de state membre ale Uniunii Europene, precum și cel al rușilor care este prezent în alte 9 state-europene.

Imaginea minorităților europene este reflectată și în privința integrării statelor din centrul și estul Europei în Uniunea Europeană.

Sursa: Christoph Pan/Beate S. Pfeil (2003), National Minorities in Europe, Vienna, ETHNOS. Nu au fost incluse micro-statele: Andorra, Islanda, Liechtenstein, Monaco, San Marino și Vatican

N.a.: valori aproximative conforme datei la care a fost realizată această estimare.

Diversitatea etnică, atât la nivel european cât și național, se traduce în participarea deplină a minorităților la viața economică, socială și culturală a statului membru, prin aceasta neurmărindu-se nicidecum asimilarea ori suprimarea identității culturale etnice ci, dimpotrivă ca un activ ce poate fi valorificat în beneficiul întregii comunități.

Din perspectiva europeană, cea mai bună expresie a inluderii nediscriminatorii a minorităților în viața cetății este gradul de incluziune a acestora pe piața muncii, factor care este de asemenea și un catalizator puternic al integrării sociale a minorităților entice. Pentru ca incluziunea pe piața muncii să fie de success, este necesar ca să fie îndepărtate atât barierele externe (discriminare, nerecunoașterea calificărilor vocaționale etc.), cât și cele interne (de exemplu nepotrivirile dintre competențe și cerințele de pe piața forței de muncă, lipsa de acces la informare, inegalitățile de gen etc.). Cu cât caracteristicile manifestate de minorități pe piața muncii sunt similare cu cele ale populației majoritare, cu atât se poate considera că gradul de incluziune este ridicat, iar minoritățile reprezintă una dintre componentele economice, sociale și culturale ale țării în care se regăsesc.

Inclusiv sistemele de protecție socială pot să faciliteze procesele efective de includere a minorităților prin prevederea acelorași drepturi în cazurile de boală, incapacitate temporară ori definitivă de muncă, șomaj, accidente ocupaționale, vechime în muncă etc. cu cele pentru populația majoritară.

Având în vedere aceste considerații generale cu privire la politicile UE-28 în privința minorităților etnice, putem considera că politicile economice, sociale și culturale ale României se pot constitui într-un exemplu de bună-practică la nivel european în această privință.

Evident, există și anumite carențe, dificultăți și neîmpliniri dar care se pot raporta mai ales la circumstanțele istorice și culturale, care diferențiază performanța în privința includerii minorităților pe piața muncii, în viața socială și culturală, un exemplu extrem de discutat și de disputat fiind cel al minorității cunoscute generic drept țigani. În această privință, relevant este studiul lui Zimmermann (2007) în care se arată că există aproape un model „standard” de rate ale activității semnificativ mai reduse ale populației Roma (termen folosit generic la nivel european), ceea ce face ca și șomajul în rândurile acestei populații să fie aproximativ de cinci ori mai mari decât în cazul majorității.

Axându-ne pe aceste axe principale care definesc integrarea și incluziunea la nivel european și național, vom încerca să capturăm o “imagine de moment” în evoluția economică, socială și cultural a minorităților din România. În anexa 1, după ce prezentăm pe larg populația etnică a României pe județe, conform seriilor de timp începând cu anul 1930 și terminând cu anul 2011, conform datelor oferite de Institutul Național de Statistică al României, vom urmări să stabilim principalele aspect demografice care caracterizează distribuția teritorială a minorităților din România.

De asemenea, vom oferi câteva informații despre participarea acestora pe piața forței de muncă din România, precum și pe piața educației, urmărind să relevăm importanța participării depline la viața politică, economică și socială a României a minorităților sale.

Datorită volumului mare de date de prelucrat, în privința sublinierii principalelor date legate de poderea minorităților la nivelul regiunilor și județelor, dar și ca prezență pe piața muncii, cu referire direct la ocupare și șomaj, ne vom limita la primele patru minorități în ordinea importanței din perspectivă numerică, considerând însă că reflectarea situației acestor patru minorități la care restrângem analiza drept clarificatoare pentru imaginea de ansamblu asupra situației minorităților din România.

Pe baza analizării datelor din Anexa 1 sus-menționată, rezultă că la nivelul județelor și al celor opt provincii geografico-istorice ale României (Transilvania, Moldova, Dobrogea, Muntenia, Oltenia, Banat, Crișana și Maramureș) populația preponderentă este română, în timp ce la nivelul județelor situația se prezintă după cum urmează: în18 județe ponderea populației de etnie română depășește 90%, cu cele mai mari ponderi în Gorj (94,17%) și Botoșani (94,08%). În Transilvania, ponderea a variat între 80 și 90% pentru județele Alba, Bistrița-Năsăud, Brașov, Hunedoara și Sibiu, dar și în cele două județe dobrogene – Constanța și Tulcea și în patru dintre județele Munteniei: Călărași, Giurgiu, Ialomița și Ilfov, precum și în municipiul București. Ponderi între 70 și 80% pentru etnicii români se înregistrează în județele Cluj, Arad și Maramureș, între 60 și 70% în Bihor și Sălaj și de sub 60% în Covasna și Harghita.

Etnia națională maghiară are o pondere de 6.10% la nivel național și este prezentă în majoritatea județelor din Transilvania, unde ponderea etniei maghiare se ridică la 21.56% din totalul populației acestei regiuni istorice. Cele mai mari ponderi din regiune s-au înregistrat în județele Harghita-82.90%, Covasna-71.53%, Mureș-36.46%, Satu Mare (32.69%), Bihor-24,02% și Sălaj-22.36%. În același timp, în județele din sudul, sud-estul și estul țării populația de etnie maghiară este quasi-inexistentă, având în toate județele din aceste regiuni ponderi de sub 1%.

Etnia țignilor din România are o pondere în total populație de 3.09% și este prezentă în toate cele 42 de județe corespunzătoare regiunilor istorice. Cu toate acestea, câteva județe se remarcă cu ponderi de peste 5%, respectiv Mureș-8,52%, Sălaj-6,69%, Dâmbovița-5,27%, Giurgiu-5,41%, precum și Bihor și Satu-Mare cu ponderi relativ comparabile cu cele menționate mai sus.

Pentru toate celelalte minorități, ponderea lor agregată este de numai 1,21% din total populație, cu observația că, în conformitate cu datele prezentate de INS, exsită un număr de 1,236,819 persoane pentru care informațiile nu au fost disponibile și care au o pondere de 6.15% în populația României, acest fapt însemnând că aceste persoane nu și-au declarat atașamentul față de vreo etnie. Un fapt interesant și care ar merita, probabil, investigat din perspective percepției și auto-percepției, ca și pe alte dimensiuni sociale și cultural este faptul că în municipiul București, ponderea acestui segment cu etnie nedeclarată este de 11.68% din total populație.

În ceea ce privește implicarea pe piața forței de muncă, rezultă următoarea imagine de ansamblu pentru etniile selectate, respectiv maghiari, țigani, ucrainieni și germani. Menționăm că selecția a fost realizată pe baza criteriilor obiective, precum și a relațiilor ce s-au stabilit între etniile menționate și populația majoritară pe parcursul unei istorii comune care s-a derulat pe parcursul mai multor secole (maghiari și germani, ucrainieni), dar și ca urmare a tipului de relații care s-au stabilit între populația română și o etnie adusă în condiții de sclavie și eliberată abia în secolul al 19-lea (țiganii).

Pentru a avea o perspectivă și asupra ponderii minorității ucrainiene la nivelul regiunilor istorice și ale județelor, menționăm că, dată fiind ponderea lor redusă de numai 0,25% în total populație, este evident că aceștia se regăsesc în număr redus la nivelul județelor, ponderile cele mai semnificative regăsindu-se în nordul, sud-vestul și estul regiunilor de la granițele României, respectiv în județul Maramureș cu o pondere de 6.43% în totalul populației, în timp ce în Satu Mare ponderea este de numai 0.39% și în Suceava, respectiv o pondere de 0.93% în totalul populației județului. Astfel, pentru regiunea istorică Maramureș, ponderea ucrainienilor se ridică la 3.90%, în timp ce ponderea agregată a populației de etnie ucraineană pentru regiunea istorică Moldova este de numai 0.16%. Ponderi mai mici de 1% se regăsesc și în Timiș, Caraș-Severin și Arad. De asemena, aceștia mai sunt prezenți în județul Tulcea, dar și în municipiul București fiind răspândiți pe tot teritoriul țării, dar în număr relativ redus, de exemplu, în București sunt 279 de ucrainieni iar în Cluj 173 și în Hunedoara 114. Mai puțin de 100 de ucrainieni la nivelul județelor și localităților se regăsesc în toate regiunile și județele țării.

Minoritatea etnică germană a înregistrat scăderi dramatice ale ponderii în totalul populației din România, cele mai semnificative ponderi – cu tot valul de migrare spre Germania din perioada comunistă și din cea post-comunistă, mai ales de la începutul anilor nouăzeci, se regăsește preponderent în regiunile sale tradiționale din Transilvania, județele din această regiune având cele mai mari ponderi de germani: Sibiu-1.07%, Brașov-0,53%, Mureș-0,27%, cu ponderi tot mai scăzute în celelalte județe. Din nou, în regiunea istorică Banat, ponderea lor în total populație este de 1,02%, aceștia fiind preponderent șvabi, spre deosebire de cei din Transilvania care sunt preponderent sași. În Maramureș, ponderea etnicilor germani în total populație este de 0,74%, cea mai mare pondere regăsindu-se în județul Satu Mare unde au pondere de 1,45%, în total populație. În restul regiunilor și județelor din estul și sudul țării, am putea afirma că prezența etniei germane este mai mult simbolică.

Pentru a oferi o privire de ansamblu asupra celor patru etnii selectate, în cele ce urmează vom oferi imaginea ponderii acestora în total populație română la nivelul macroregiunilor și regiunilor de dezvoltare, pentru a putea astfel să realizăm eventuale estimări cu privire la participarea acestor minorități la forța de muncă, la șomajul înregistrat în rândul minorităților, precum și pentru a determina potențialul economic, dar și costurile sociale în cazul excluziunii, ori auto-excluziunii acestor minorități de la viața economică și socială.

Tabel nr. 1 Ponderea minorităților în total populație la nivelul macroregiunilor și regiunilor de dezvoltare

Sursa: Calcule proprii conform datelor de la Recensământul populației 2011, Institutul Național de statistică al României

* Pentru conformitate s-a păstrat denumirea conformă statisticii oficiale a INS.

Tabloul este și mai relevant dacă aceleași ponderi ale minorităților etnice sunt calculate în total populație români la nivelul muncipiilor și orașelor din macroregiunile de dezvoltare.

Tabel nr. 2 Ponderea etniilor selectate în total populație români la nivelul municipiilor și orașelor din macroregiunile de dezvoltare

Sursa: Calcule proprii conform datelor de la Recensământul populației 2011, Institutul Național de statistică al României

* Pentru conformitate s-a păstrat denumirea conformă statisticii oficiale a INS.

Astfel, se remarcă mai ales ponderile pentru maghiari care depășesc 100% în total populație în cele două județe preponderent maghiare în privința reprezentativității. Din perspectivă economică și socială, se poate presupune că ponderea persoanelor ocupate/șomere aparținând minorităților selectate se va înscrie pe aceleași coordonate ca și tendințele demonstrate la nivelul macroregiunilor, regiunilor de dezvoltare, județelor, precum și municipiilor și orașelor din respectivele macroregiuni și regiuni de dezvoltare.

Astfel, dacă luăm drept indicator ocuparea,pentru cele patru etnii ocupate, constatăm următoarele ponderi ale ocupației, pe grupe de ocupații, care sunt prezentate în tabelul de mai jos:

Tabel.3 Ponderea populației minoritare ocupate în total populație ocupată română pe grupe de ocupații

Sursa: Calcule proprii conform datelor de la Recensământul populației 2011, Institutul Național de Statistică al României

* Pentru conformitate s-a păstrat denumirea conformă statisticii oficiale a INS.

Dacă datele prezentate în tabelul cu privire la ocupare, fie numai și pentru minoritățile selectate, rezultă că, având în vedere criteriile referitoare la drepturile minorităților și accesul acestora pe piața muncii din țara în care se regăsesc, România nu operează nici un tip de diferențieri pe criterii etnice în privința incluziunii pe piața muncii. Un element de îngrijorare este reprezentat de gradul de incluziune al romilor (țiganilor) care deși dețin a doua pondere în total populație, nu sunt suficient de bine integrați, în continuare, ponderea populației ocupate în total populație română ocupată fiind comparabilă cu cea a altor minorități, în cazul de față ucrainieni și germani care au ponderi reduse în totalul populației din perspectivă demografică, la nivelul macroregiunilor și regiunilor de dezvoltare.

Alte estimări arată că ponderea totală a populației maghiare ocupate în zona urbană, respectiv în municipii și orașe este de 6.58% pentru maghiari, iar în rural de 6,68%, de 1,13% pentru ucrainieni în urban, precum și de 2,32% în rural, ceea ce reprezintă o diferență de pondere semnificativă față de ponderea acestei minorități în ocupații în zonele urbane; în urban, pe municipii și orașe romii au o pondere în total populație ocupată de 0,06%, iar în rural de 0,50%, iar etnicii germani din urban au o pondere în total populație ocupată de 0,21% iar în rural de 0,12%.

De asemnea, informații utile pot fi deduse și din ponderea populației ocupate după statutul profesional, în acest context observându-se o propensitate a minorității maghiare pentru statutul de patron/angajator, spre deosebire de ponderea extrem de redusă a acestui statut în rândul minorității rome. Această din urmă minoritate are cea mai mare pondere după statutul profesional în domeniul societăților agricole și cooperative, iar al doilea statut semnificativ este în categoria lucrătorilor familiali neremunerați.

Tabel 4. Poderea populației minoritare ocupate după statutul profesional în total populație română ocupată după statutul profesional %

Sursa: Calcule proprii conform datelor de la Recensământul populației 2011, Institutul Național de Statistică al României

* Pentru conformitate s-a păstrat denumirea conformă statisticii oficiale a INS.

În încheiere, cu relevanță pentru gradul de incluziune al minorităților este nivelul șomajului în rândul minorităților, din date rezultând că și aici valorile sunt comparabile cu cele pentru populația română șomeră, inclusiv cu privire la durata șomajului.

Tabel 4. Poderea populației minoritare șomere în total populație română șomeră după statutul profesional %

Sursa: Calcule proprii conform datelor de la Recensământul populației 2011, Institutul Național de Statistică al României

* Pentru conformitate s-a păstrat denumirea conformă statisticii oficiale a INS.

În ceea ce privește sistemul de educație, România asigură pentru toate minoritățile, cu puține excepții accesul la educație în limba maternă la toate nivelurile. Această constatare este sprijinită de imaginea oferită, selectiv pentru cele patru minorități incluse în analiza noastră:

Tabel 5. Ponderea populației minoritare de 6 ani și peste care urmează o instituție de învățămînt în total populație română

Sursa: Calcule proprii conform datelor de la Recensământul populației 2011, Institutul Național de Statistică al României

* Pentru conformitate s-a păstrat denumirea conformă statisticii oficiale a INS.

Trebuie însă menționat că, în privința educației și formării profesionale, ca și a ratei de ocupare și șomajului cele mai multe dificultăți sunt întâmpinate în privința populației de țigani. Aceștia sunt expuși unor riscuri de excluziune socială mult mai mare decât celelalte minorități, iar identificarea cauzelor și combaterea efectelor acestora va necesita eforturi suplimentare atât din partea administrației publice, cât și a organizațiilor non-guvernamentale și a altor actori interesați.

De asemenea, accesul la cultură în limba maternă este asigurat pentru minoritățile naționale și etnice ale României, o scurtă enumerare rezumativă oferind o imagine completă despre preocuparea conjugată a populației minoritare prin reprezentanții săi și a administrației la nivel național și regional/local de a asigura condițiile necesare pentru ca minoritățile să-și poată păstra limba, cultura și tradițiile.

Teatre maghiare și germane în: Timișoara, Cluj, la teatrul națioal din Tîârgu Mureș, trupa teatrală Tompa Miklos, teatrul de stat din Oradea, trupa teatrală Szigligeti, teatrul Tamasi Aron în Sfâtu Gheorghe, teatrul Csiki Jatekszin în Miercurea Ciuc, precum și în Gheorghieni și Odorheiul Secuiesc

Teatrul german în Sibiu

Acestor teatre li se alătură numeroase alte trupe de dans folcloric, teatru de păpuși și alte forme de manifestări culturale în limbile minorităților naționale și etnice.

Din această rezumativă privire de ansamblu, rezultă că minoritățile naționale și etnice din România se bucură de aceleași drepturi și obligații din punct de vedere politic, economic și social, un semnal deosebit în acest sens fiind perceput la nivelul politic cu ocazia ultimelor alegeri prezidențiale, când în calitate de președinte al României a fost ales un reprezentant al minorității etnice germane, președintele României, Klaus Werner Johannis. De asemenea, minoritățile naționale sunt reprezentate în parlamentul României și la nivelul administrației centrale, regionle și locale.

În privința accesului pe piața muncii, minoritățile naționale își desfășoară viața activă în aceleași condiții ca și populația majoritară, efectele crizei fiind resimțite la fel ca și în cazul majorității române

În ceea ce privește educația, cultura și implicarea și participarea activă cetățenească minoritățile etnice din România reprezintă o valoare adăugată din perspectiva valorilor culturale create de-a lungul istoriei și care reprezintă o parte a patrimoniului cultural român, dar și prin contribuția pe care și-o aduc la crearea de noi valori culturale și la identificarea unor modalități interactive de stimulare a dialogului multicultural și interetnic în România.

Un rol important revine Consiliului Național al Minorităților și organizațiilor subordonate acestuia care pe de o parte și-au consolidat propria prezență în viața publică din Romînia, iar pe de altă parte, cu ajutorul sprijinului primit de la bugetul de stat au contribuit pe deplin la implicarea deplină în viața socială, culturală, politică și economică a minorităților naționale și etnice pe care le reprezintă. Una dintre preocupările majore și căreia i s-a acordat o atenție deosebită a fost colaborarea cu organizațiile non-guvernamentale în vederea combaterii corupției.

Pentru asigurarea reprezentării intereselor minorităților naționale și etnice, au fost acordate mai multe granturi de către Departamentul pentru relații interetnice pentru ONGurile cu preocupări în acest domeniu. Granturile sunt acordate pentru propunerile selectate conform criteriilor uzuale, respectiv obiective definite limpede, realiste, relevante și cu rezultate măsurabile, precum și în funcție de complexitatea acestora și a contribuției pe care o pot aduce în cultivarea dialogului interetnic, în promovarea unei atitudini pozitive față de diversitatea culturală și a coeziunii dintre obiective, activități și resurse utilizate și rezultate așteptate. Număru proiectelor finanțate astfel a crescut de la 40 în 2005 la aproximativ 100 în 2006, după care s-a înregistrat o relativă scădere la 80 în 2007, 78 în 2008, 60 în 2009 – an care a coincis cu declanșarea crizei financiar-economice în România și la 90 în 2010.

Dintre obiectivele promovate intens în perioada 2005-2010, până în prezent, enumerăm în cele ce urmează:

Promovarea diversității etnice, a limbii și culturii minorităților prin filme, piese de teatru, festivaluri, concerte, competiții de creație artistică, etc.;

Dezvoltarea educației interculturale și îmbunătățirea competențelor interculturale de comunicare;

Promovarea cercetării științifice în domeniu;

Implicarea activă a tinerilor în problemele cu care se confruntă minoritățile naționale;

Reflectarea diversității etno-culturale în mass media;

Consultări despre modul în care trebuie structurate relațiile dintre administrația locală și persoanele de altă etnie națională ori etnică.

România, prin politicile adoptate față de minorități, atât în perioada de aderare, cât și după aderarea la Uniunea Europeană a demonstrat, practic, potențialul și valența pe care o dețin în peisajul economic, social și cultural, dar și în cel politic încurajarea și promovarea minorităților naționale și etnice pentru creșterea economică, îmbogățirea moștenirii și patrimoniului cultural, pentru implicarea activă a cetățenilor în viața socială la nivelul localităților, regiunilor și la nivel național.