Mierea Si Veninul de Albine
CUPRINS
INTRODUCERE………………………………………………………..
CAPITOLUL I. PRODUSELE STUPULUI……………………………
I.1 MIEREA…………………………………..
I.2 POLENUL…………………………………………
I.3 PĂSTURA…………………………………………
I.4 PROPOLISUL………………………………….
I.5 LĂPTIȘORUL DE MATCĂ…………………………
I.6 CEARA…………………………………………
I.7 VENINUL……………………………………….
I.8 APILARNILUL………………………………
CAPITOLUL II. PROPRIETĂȚILE VENINULUI DE ALBINE……..
II.1 PROPRIETĂȚILE ORGANOLEPTICE ȘI FIZICE ALE VENINULUI DE ALBINE
II.2 PROPRIETĂȚILE FARMACOLOGICE ALE VENINULUI DE ALBINE
II.3 PROPRIETĂȚILE TERAPEUTICE ALE VENINULUI DE ALBINE
CAPITOLUL III. MEDICAMENTE CU VENIN DE ALBINE…….
CONCLUZII………………………………………………………………
BIBLIOGRAFIE………………………………………………………….
INTRODUCERE
Apiterapia înseamnă tratarea celor mai diverse afecțiuni cu produse apicole naturale, fără nicio prelucrare, sau cu extracte, combinații ale acestora ori cu medicamente apiterapice standard. Este o alternativă naturală de tratament, fundamentată științific prin numeroase studii și experimente clinice. Produsele apicole au o mare paletă de proprietăți biologice și acțiuni farmacologice benefice în menținerea sănătății corpului omenesc.
Istoria apiterapiei din vremurile de la începutul relației om-albină a avut și are două aspecte: aspectul spontan, care este o modalitate empirică; aspectul organizat și științific. Se consederă că apicultura și apiterapia organizată au fost inițiate acum 7000 de ani de către egiptenii antici. Într-un papirus egiptean s-au menționat de multe ori tratamente cu miere de albine practicate în Egiptul antic. În Egiptul antic s-a practicat îmbălsămarea cadavrelor cu miere și ceară de albine; aceste cadavre nu au ajuns în faza de putrefacție și sunt păstrate până în zilele noastre într-o stare destul de bună. Egiptenii păstrau alimentele în miere de albine; sunt primii care au preparat creme din ceară de albine pentru protejarea pielii împotriva razelor solare. Ei au folosit mierea în tratamentul arsurilor, rănilor, în oftalmologie, boli respiratorii, afecțiunile anale, în gargară, în cosmetică (pentru îngrijirea părului și a pielii).
În insula Creta, apicultura a fost cunoscută în jurul anului 3500 î.H. în Grecia antică, apicultura și apiterapia au fost cunoscute în jurul secolului al VIII-lea î.H. Hipocrate recomanda mierea de albine atât pentru cei sănătoși, cât și pentru cei bolnavi. în Imperiul Roman, apicultura și apiterapia au fost la fel de dezvoltate ca și în Grecia antică. Romanii au cunoscut și alte produse apicole în afară de miere, ca și procesul de albire a cerii de albine. în România, apicultura și apiterapia sunt cunoscute de pe vremea dacilor. Simbolul albinei conferea caracterul de specificitate al dacilor și al grecilor colini de la Pontul Euxin, actualmente Dobrogea. în zilele noastre, apicultura și apiterapia din România sunt foarte dezvoltate și renumite pe tot globul, datorită oamenilor de știință români de foarte mare valoare. În Biblie și în Coran, albina și produsele ei au fost menționate și lăudate. Mahomed, profetul musulmanilor, recomanda, acum aproape 1300 de ani, mierea celor sănătoși, ca un aliment excelent, și celor bolnavi ca pe un tratament. A recomandat mierea în bolile digestive, oculare, respiratorii, boli de piele, slăbiciune etc. Astăzi, apiterapia s-a dezvoltat simțitor datorită cercetărilor și studiilor aprofundate care s-au realizat mai cu seamă în ultimii 5 ani. În unele țări, produsele apicole sunt considerate produse farmaceutice și se comercializează în farmacii. Multe preparate farmaceutice și cosmetice se prepară în mai multe țări din lume. Cercetări și studii încă se mai fac, deoarece mai sunt multe de descoperit.
CAPITOLUL I
PRODUSELE STUPULUI
Mierea (din latină mellis) este un produs apicol obținut prin transformarea și prelucrarea nectarului sau manei de albine și depozitate în celulele fagurilor pentru a constitui hrana populației din stup. Mierea de albine a fost prima substanță dulce folosită de om, fiind prețuită în special de preoți în cadrul diverselor ritualuri.
Mierea este o soluție apoasă bogată în substanțe zaharoase – până la 80 % – reprezentate îndeosebi de glucoză și fructoză ce provin din nectarul floral, extrafloral, mană și alte surse, recoltate de albine și depozitate în faguri. Mierea este un aliment cu gust dulce și parfumat, cu aspect semifluid, vâscos sau cristalizat și culoare specific, având un conținut mare de zaharuri și substanțe minerale, vitamine, enzime, acizi organici. Producerea mierii de către albine este un proces complex de transformare a materiei prime în miere, începând cu recoltarea și terminând cu căpăcirea celulelor din faguri. Albinele lucrătoare recoltează nectarul sau mâna cu ajutorul aparatului bucal (trompă) și le înmagazinează un timp în gușă, unde sunt amestecate cu salivă iar la sosire transferă conținutul zaharat albinelor din stup care îl prelucrează în continuare până se obține produsul finit.
Recoltarea, extragerea, transportul și depozitarea mierii:
Aceste proceduri trebuie să aibă ca scop păstrarea optimă a proprietăților fizice, chimice și biologice naturale ale mierii. Părțile tehnice ale acestor proceduri sunt legate de apicultură. Dar în apiterapie ne interesează condițiile aplicate în practicarea acestor proceduri. Condițiile optime aplicate au un rol important în menținerea calităților naturale ale mierii. Cunoașterea acestor condiții optime ne îndrumă cum să alegem corect mierea de calitate superioară și să evităm mierea de calitate inferioară. Aceste condiții optime trebuie aplicate la toate produsele apicole, inclusiv:
Recoltarea mierii:
Calitatea naturală a mierii depinde în primul rând de modul de întreținere a albinelor și de mediul în care sunt crescute, de condițiile igienice corespunzătoare; trebuie menținute în zone nepoluate (aer, sol, apă, plantație naturală), fără chimicale, în timpul culesului să nu fie hrănite artificial (cu zahăr industrial sau alte siropuri), fără antibiotice de sinteză etc.
În timpul recoltării, apicultorul trebuie să țină cont de igiena personală și a tuturor uneltelor folosite în acest scop. Atenție la folosirea metodelor de gonire pentru albine.
În timpul scoaterii ramelor, mai ales aparatul producător de fum (folosirea fumului într-un mod greșit poate lăsa mirosuri și culori neplăcute mierii).
Fagurii de miere se recoltează în momentul când sunt suficient de maturi; maturarea în afara stupinei este lipsită de aromă specifică pe care o capătă mierea după căpăcirea celulelor. Când se observă prezența coroanei cu miere căpăcită în porțiunea superioară, când 2/3 (după unii 3/4) din suprafața fagurilor este căpăcită, se începe recoltarea.
În orice caz, nu se va recolta mierea a cărei densitate nu corespunde STAS-ului.
Fagurii sunt grupați după culoare, pentru a obține diferite sorturi de miere în funcție de culoare.
Un factor important este asigurarea familiilor în perioada c recoltare cu faguri clădiți, de calitate, cu precădere din cei i care nu s-au crescut puieți, în acest fel evitându-se depreciere culorii.
După recoltare, fagurii recoltați se transportă cu multă grijă în camera de extracție.
Extragerea mierii:
Camera de extracție trebuie să fie foarte curată, uscată, fai umiditate, izolată pentru a împiedica pătrunderea albinelor insectelor, muștelor, prafului și luminii soarelui. Temperatul optimă a camerei trebuie să fie în jurul a 25°C, temperatura care favorizează extragerea mierii;
După sortare, fagurii se decăpăcesc și începe extragerea prin mai multe metode (sursă liberă din faguri, cu ajutorul extractorului – centrifuga sau prin presarea fagurilor).
Mierea extrasă este pusă direct în bidoane înalte, unde, dup ce se limpezește, va fi curățată de resturile de ceară, albin-spumă etc.
După limpezire și maturare, mierea se extrage în vase corespunzătoare pentru depozitare sau pentru comercializare. Limpezirea mierii depinde de temperatură și de înălțimea vasului de exemplu: la 1 cm înălțime și la 20°C, durează 30 de zile.
Extragerea mierii trebuie făcută după fiecare cules pentru a s obține mierea pe sorturi de floră, care să satisfacă preferinței și cerințele consumatorilor.
Temperatura mierii:
Mierea trebuie trasă în vase corespunzătoare, fiind preferată folosirea vaselor de sticlă închise la culoare, bine etanșate ca să nu permită pătrunderea aerului în miere, și se transportă într-un mediu uscat, fără umiditate, cu evitarea luminii directe a soarelui, a căldurii și a substanțelor chimice, poluante sau mirositoare.
Depozitarea mierii:
Mierea este transportată la locul de depozitare, unde trebuie să fie îndeplinite toate condițiile menționate mai înainte (1 transportarea mierii), și în plus, vasele nu trebuie lăsate direct pe podea; cel mai bine este să aibă sub ele niște scânduri de lemn uscat și să nu fie lipite de pereți pentru evitarea oricărei eventuale umidități. Depozitul trebuie să fie bine izolat ca să nu pătrundă insectele, lumina soarelui, vântul, ploaia, praful, iar temperatura să fie înjur de 14°C și să nu existe nicio sursă de miros.
Polenul, denumit și "pâinea albinelor" este recoltat de pe flori cu piesele bucale, grăuncioarele de polen fiind umectate și lipite cu miere regurgitată din gușă, preluat apoi cu picioarele anterioare și depozitat pe panerașele picioarelor posterioare sub formă de ghemotoace.
Odată ajunsă în stup, albina depozitează polenul cules în celulele fagurelui. Ea introduce pintenul de la membrul mijlociu pe sub sferulă și se debarasează astfel de ghemotocul de polen, după care îl presează cu capul, pentru eliminarea aerului. După ce două treimi din celulă sunt ocupate cu polen tasat, albinele pun deasupra acestuia un strat subțire de propolis. În timpul unui cules intens celulele sunt completate cu miere până la umplere și apoi sigilate cu un capac de ceară. În lipsa aerului polenul intră într-un proces de fermentație lactică transformându-se în păstură. Polenul se găsește sub forma unui praf foarte fin în anterele florilor. Este alcătuit din grăuncioare de diferite forme și culori caracteristice fiecărei plante. Se deosebește prin forma suprafeței exterioare, prin conținutul diferit în substanțe nutritive, vitamine etc. Polenul poate fi obținut prin recoltarea directă de către om, de la plantele care au cantități mari sau cu ajutorul albinelor. Spre deosebire de polenul recoltat direct de om, polenul obținut cu ajutorul albinelor este mult mai valoros, deoarece este adunat de la mai multe flori (poliflor) la care albinele au mai adăugat nectar și salivă. În medie, albina poate aduce la un zbor 12-15 mg polen, adică aproximativ 1/10 din greutatea ei corporală. Singurul mijloc de a obține polen pur în cantități importante și în condiții economice acceptabile este folosirea colectorului de polen.
Colectoarele sunt dispozitive care se fixează la urdiniș având orificii prin care albinele sunt obligate să treacă la intrarea în stup. Datorită frecării de marginile acestor orificii, polenul se scutură pe un grătar de unde cade în tăvi. Cele două rânduri de orificii prin care albinele sunt nevoite să treacă ca să pătrundă în stup sunt așezate la distanță de 5 mm. Colectoarele de polen în timpul culesului mare se scot. Polenul recoltat în colector, odată uscat, este mult diferit de cel care se poate culege direct de pe staminele florilor. Practic, albina culegătoare nu-și poate confecționa ghemotoacele de polen fără a adăuga polenul cules de pe antene, un liant care le dă coeziunea indispensabilă pentru a se ține în coșulețele celei de a treia perechi de picioare. Acest liant este un amestec de nectar sau de miere cu salivă. Se știe că această salivă este bogată în enzime și în substanțe diverse. Polenul din ghemotoace este deci un produs mixt, vegetal și animal. În consecință nu este prea ușor să deosebești, dintre proprietățile polenului din ghemotoace, pe cele care provin de la plantă de cele care provin de la insectă. Polenul conține de 20 de ori mai multă vitamina A decât morcovul, și tot asemenea provitamina A. Conține și Vitamina E care are efect în reducerea parțială a afecțiunilor provocate de bioxidul de carbon și de bioxidul de sulf, gaze atât de periculoase pentru orășeanul zilelor noastre.
Recoltarea polenului entomofil de către albine:
Grăunciorul de polen are un diametru 1:50000 dintr-un milimetru, aproximativ 14000 de grăuncioare cântăresc 1 g. O albină recoltează aproximativ 12-15 mg de polen la un singur transport, egal cu o zecime din greutatea ei. Greutatea polenului diferă în funcție de vreme și de condițiile atmosferice, originea florală a| polenului, capacitatea și puterea albinei etc. în condiții atmosferice bune și existența florii din abundență, albinele dintr-un stup pot aduna aproximativ 12 kg de polen într-un sezon și uneori chiar 40 de kilograme. Cu cât distanța dintre stup și flori este mai mică, cu atât recolta este mai mare și invers. Unele sortimente de! flori conțin mai mult sau mai puțin polen. Unele flori se deschid: dimineața, altele seara, iar unele toată ziua. Temperatura atmosferică are un rol major în capacitatea albinelor de recoltare a polenului. La o temperatură mai mică de 10°C, albinele nu recoltează polen, deoarece ele nu părăsesc stupul la această temperatură. în zilele însorite, albinele sunt mai active. Recoltarea polenului de către albine crește mai mult în situația în care stupul are puieți. O familie puternică de albine consumă aproximativ 50 kg de polen pe an, polenul fiind sursa proteică pentru alimentația familiei de albine.
Recoltarea polenului adunat de albine de către apicultor:
Comerțul cu polen a luat amploare în ultimul timp și aduce venituri consistente apicultorilor. Cea mai răspândită metodă de a recolta polenul adunat de albine constă în fixarea în fața urdinișului a unei „capcane" sau unui colector de polen cu găuri având diametrul de 5 mm, care este prevăzut cu un sertar. Când albinele se întorc de la câmp încărcate cu polen pe picioarele posterioare, ca să intre în stup sunt obligate să treacă prin găurile colectorului „capcanei" de polen, ceea ce duce la căderea polenului în sertarul de sub „capcană", datorită frecării picioarelor de pereții găurii colectorului. Colectorul poate fi așezat și pe podeaua interioară sau pe partea de sus (în acest caz se închide intrarea de jos). Apicultorul nu trebuie să colecteze mai mult de o zecime din cantitatea totală de polen adunat de albine dintr-un sezon. Această zecime înseamnă aproximativ 3 kg de polen. Restul de polen trebuie lăsat să fie introdus în stupi de către albine, pentru hrana lor. Dacă se reține mai mult polen, viața normală a coloniei de albine poate fi perturbată.
Păstura: după ce polenul este adus în stup de către albinele culegătoare, este depozitat în celule apoi presat cu capul până ocupă 1/3 din înălțimea celulei. Păstura, pe lângă polen, conține și substanțe nutritive provenite din saliva lucrătoarelor, folosită ca liant pentru grăuncioarele de polen culese de pe anterele florilor.
Păstura este hrana de bază a puietului, fiind bogată în proteine, glucide și săruri minerale, provenită din polenul florilor. Faptul că păstura are o compoziție mai scăzută decât polenul în proteine și grăsimi și mai bogată în zahăr și acid lactic permite o conservare mai bună. Păstura se recoltează din faguri prin trei metode:
Prin tăierea în fâșii a fagurilor cu păstura, de unde aceasta se scoate foarte ușor;
Sau prin retezarea celulelor și;
Prin refrigerarea fagurilor și sfărmarea cerii. În cazul fagurilor noi se poate recolta păstura și prin refrigerarea acestora. La rece ceara devine casantă și se poate sfărma.
Păstura este folosită în stupină, în industria farmaceutică, în special pentru obținerea vitaminelor naturale. De asemenea se mai întrebuințează și în medicină pentru tratarea a o serie de maladii ale sistemului nervos, endocrin și în avitaminoze.
Recoltarea păsturii:
Cea mai bună perioadă pentru producerea și recoltarea păsturii este primăvara și la începutul verii. Păstură se recoltează prin următoarele metode:
Prin tăierea în fâșii a fagurilor cu păstură: fagurii se țin pe masă în poziție orizontală și apoi se secționează longitudinal prin mijlocul fiecărui rând de celule, se scutură celulele și atunci păstură cade pe masă; păstură lipită pe pereții celulei se recoltează cu ajutorul unei pense;
Prin retezarea celulelor: rama este așezată pe masă în poziție orizontală cu spetează în jos spre lucrător. Cu ajutorul unui cuțit ascuțit cu lamă subțire, se taie orizontal rândul de jos de celule cu păstură, cât se poate mai aproape de baza celulelor, apoi fiecare rând este secționat pe verticală și oblic spre speteaza de sus a ramei, iar marginea inferioară a rândului de celule se îndoaie înspre lucrător;
Prin refrigerare: în cazul fagurilor noi, ținuți la rece, ceara devine casantă și se poate sfărâma. Păstură recoltată se curăță de impurități (propolis, ceară etc.) și imediat se mărunțește, fiind pregătită pentru depozitare.
Propolisul vine de la cuvintele grecești pro = pentru, polis= cetate și putea fi tradus liber ca un complex de substanțe destinatapărării cuibului, în special, în vederea iernării. Albinele îlrecoltează de pe diferite plante (cireș, vișin, plop, brad, molid etc.) șiîl transportă în cuib. Cu ajutorul propolisului albinele astupăcrăpăturile stupilor și acoperă cadavrele dăunătorilor pe care îirăpun în interiorul stupului (melci, șoareci, șopârle, bondari) saucadavrele albinelor moarte pe care nu le pot scoate în afara stupului.
Din observațiile făcute asupra modului cum strâng albinele propolisul s-a constatat căacestea adună propolisul de diferite culori (alb, galben, roșu, verde, brun etc.) și îl transportăca și pe polen pe piciorușele posterioare. Limba nu este utilizată nici la colectarea și nici laaplicarea propolisului. Tendința de propolizare a albinelor este un caracter de rasă sau ecotip și depinde chiarde însușirile individuale ale unor familii de albine.
Colectarea propolisului din stupi:
Pentru colectarea propolisului din stupi în cantități mari și cu un grad mai mic de impurități sau aproape pur, se folosesc colectoare.
Acestea sunt:
Colectorul de propolis format dintr-un grătar lamelat din tablă zincată, sită din material plastic, plasă de material textil, o bucată de linoleum cu aceleași dimensiuni ca ale părții de sus a stupului, propolisul recoltându-se printr-o simplă răzuire cu dalta apicolă; sita și plasa (pânza) rămân tot timpul anului în stup. Grătarul lamelat se pune în luna aprilie odată cu lărgirea cuibului și se scoate toamna la pregătirile pentru iernare. Recoltarea propolisului de pe pânza colectoare se face o dată pe an și se congelează pentru câteva zile înainte de colectare. Plasa din plastic, ori de câte ori este încărcată pe cea mai mare parte a suprafeței cu propolis, se desface prin desprindere;
Răzuirea părților componente ale stupului – această metodă nu are randament mare, se obțin cantități mai mici de propolis și cu un grad mai mare de impurități. în scopul măririi producției de polen:
În perioada toamnei și primăverii, cu ocazia lucrărilor la stupină, se curăță toate componentele stupului care prezintă depuneri de propolis;
Ramele și scândurelele de la podișor se vor distanța între ele la aproximativ 2-4 mm, pentru a face spații necesare pentru depunerea propolisului de către albine.
Lăptișorul de matcă: reprezintă secreția unor glande cefalice (glandele hipofaringiene și mandibulare) ale albinelor lucrătoare tinere (albinele doici), cu vârsta între 6 și 14 zile. Este o substanță alb-gălbuie, ușor vâscoasă, omogenă, cu aspect de lapte condensat. Cu lăptișorul de matcă este hrănit puietul de albine de către lucrătoare în primele trei zile de viață, la fel și larvele de albine trântori (primele trei zile după eclozionarea din ou). De asemenea, este hrana exclusivă a larvelor de mătci și a mătcii pe toată durata vieții ei. Datorită compoziției miraculoase a lăptișorului de matcă, matca eclozionează din celulă în 16 zile (albină lucrătoare eclozionează în 21 de zile, iar albina trântor, în 24 de zile), trăind până la 5-6 ani, față de șase săptămâni vara și trei luni iarna pentru albinele lucrătoare. Larvele de lucrătoare, în primele trei zile de la eclozare, consumă opt miligrame de lăptișor de matcă, larvele de trântori consumă zece miligrame, iar cele ale mătcilor, în primele șase zile după eclozare, consumă aproximativ 250 g. Larvele de lucrătoare, în cele trei zile în care se hrănesc cu lăptișor de matcă, își cresc greutatea de 250 de ori. Lungimea și greutatea mătcii este de VA – 2 ori mai mare decât a lucrătoarelor; ea depune 2000-3000 de ouă pe zi.
Producerea lăptișorului de matcă:
Producerea lăptișorului de matcă este o activitate care ține direct de apicultură, dar există o informație care îl interesează atât pe apiterapeut, cât și pe consumator: lăptișorul de matcă colectat are întotdeauna vârsta larvelor de pe care a fost colectat. Compoziția și calitatea lăptișorului de matcă se schimbă de la o zi la alta, iar cel mai bun lăptișor de matcă din punct de vedere calitativ este la vârsta de 2%-3 zile; după această vârstă, va pierde din calitățile lui un procent însemnat. Deci, atenție mare! Lăptișorul de matcă trebuie să fie proaspăt recoltat și proaspăt secretat de albine. Deci, lăptișorul de matcă trebuie procurat numai de la o sursă de mare încredere, profesional și moral.
Ceară este o secreție a albinei lucrătoare. Când este emisă de glandele ceriere ea este perfect albă și curată. Utilizată ca material de construcție în stup, ea se încarcă progresiv cu substanțe care-i schimbă profund compoziția și, ceea ce este mai vizibil, ea trece prin toate nuanțele de galben, pe urmă de brun ajungând aproape neagră după câțiva ani. Compoziția chimică a cerii este foarte stabilă dacă se ia în considerare produsul pur, așa cum este secretată de glande.
Recoltarea și extragerea cerii de albine:
Recoltarea și extragerea cerii sunt efectuate de către apicultor, dar vă oferim o idee generală despre tehnicile folosite în recoltarea și extragerea cerii. Ceară din faguri conține diverse impurități (propolis, polen, lemn, cuie, sârmă, albine moarte etc.). în vederea obținerii de ceară pură se folosește „topitorul de ceară", în care ceara se extrage fie cu ajutorul aburilor de apă, fie cu ajutorul apei calde. Există și alte metode de extragere a cerii, cum ar fi: centrifugarea, topitorul solar, presă hidraulică, teascul, filtrul-presă etc. Pentru obținerea cerii pure și curate, este necesară retopirea cerii extrase anterior și apoi, cu ajutorul apei, se separă ceara de impurități; după răcire, se obține un bloc, impuritățile se adună la limita dintre ceară și apă, iar acest strat de impurități („fundul") se taie și se aruncă. Din ceară lichidă se pot face formele dorite. Pentru scopuri industriale, mai ales în cosmetică, este nevoie de ceară de culoare albă. Pentru albirea cerii trebuie îndepărtați pigmenții provenind de la polen și propolis. Această operație se face cu ajutorul luminii ultraviolete sau a unor agenți oxidanți, cum ar fi acidul sulfuric și peroxizii. Ceară se mai poate albi expunând-o la soare. Ceară albită la soare sau pe cale chimică își pierde din calitățile și proprietățile fizice, organoleptice și chimice.
Veninul de albine este o substanță complexă, un produs de secreție al albinei lucrătoare și al mătcii, un amestec al secreției glandelor de venin care concurează la formarea aparatului vulnerant.Veninul este stocat în punga de venin și eliminat la exterior în momentul înțepării, servind împreună cu acul la apărare (acul la albină lucrătoare este un ovipositor modificat pentru funcțiile de apărare) și eliminarea dușmanilor (mătcilor concurente, a albinelor hoațe, a animalelor și insectelor care vreau să prădeze stupul, etc.).
Înțepăturile albinelor reprezintă un act reflex de autoapărare și se concretizează prin folosirea organului specializat pentru funcția de apărare, format din partea vulnerantă cu punga de venin, partea motoare și glandele secretoare de venin. Cantitatea pe care o poate elimina la o înțepătură o albină cu glanda de venin dezvoltată este de circa 0,3 mg venin lichid, corespunzând la circa 0,1 mg substanță uscată. Cantitatea de venin este determinată de vârsta albinelor, de hrană și de sezon. Cantitatea maximă de venin se obține de la albinele în vârstă de 15-20 de zile, după care glandele secretoare degenerează treptat. În general se afirmă că odată folosită rezerva de venin nu se mai reface. Dimpotrivă, unele cercetări menționează că după eliminarea prin înțepare rezerva de venin a albinelor se reface cu condiția ca integritatea organului specializat să nu fie deteriorată. În general se poate crea o oarecare rezistență la înțepăturile albinelor dar totuși, reacțiile la acestea pot deveni pe neașteptate, dintr-o cauză sau alta, foarte intense. Cei care sunt foarte sensibili pot muri într-o singură înțepătură de albină.
Apilarnilul este un produs apicol obținut din larvele de trântor cât și din conținutul nutritiv aflat în celulele respective din faguri, recoltate într-un anumit stadiu larvar (în ziua a 7-a de stadiu larvar). Deși nu este un produs tradițional al stupului, ca și mierea, polenul și ceară, apilarnilul se deosebește prin proprietățile lui organoleptice specifice, prin proprietățile lui fizico-chimice și microbiologice care îl recomandă ca un produs veritabil, de valoare al stupului. Pentru producția de apilarnil se aleg numai familiile de albine foarte puternice, capabile să hrănească cu lăptișor un număr cât mai mare de larve de trântor. Cuibul familiilor de albine afectate producției de apilarnil trebuie să cuprindă la începutul lunii aprilie cel puțin 6 rame(faguri) acoperiți cu albine și hrană suficientă pentru o dezvolare corespunzătoare. Matca trebuie să fie prolifică și nu mai bătrână de doi ani. Flacoanele sau borcanele cu apilarnil se păstrează în congelator la o temperatură de -5-15°C. Întocmai ca și lăptișorul de matcă, datorită conținutului său, apilarnilul este un produs apicol natural, activ biologic și energizant.
Recoltarea apilarnilului: Recoltarea apilarnilului se face numai în spații închise sau în adăposturi ferite de vânt și praf. Halatul de protecție, bucățile de tifon folosite pentru șters, masca, precum și alte obiecte din pânză se dezinfectează prin spălare cu. săpun și leșie de cenușă (nu cu detergenți sau alte substanțe chimice), apoi se fierb timp de 10-15 minute, tot cu leșie, tăvile, spatulele, aparatul de extras și toate instrumentele care vin în contact cu larvele (dezinfectarea este zilnică, cu puțin timp înainte de începerea lucrului). Pentru dezinfectarea mâinilor, spălate cu săpun, se folosește alcool medicinal. Instrumentarul necesar recoltării apilarnilului se păstrează într-un dulap bine închis, ferit de contactul cu alte materiale. Larvele recoltate nu trebuie să vină în contact cu substanțele folosite pentru dezinfectat, iar ambalajele trebuie să fie bine limpezite și uscate după dezinfectare: De la o familie cu larve de trântori se poate recolta o dată aproximativ un kilogram de apilarnil. Nu este admis că apilarnilul să conțină larve de albine lucrătoare. Perioada optimă de producere a apilarnilului este în lunile aprilie-mai și durează până la începutul lunii august.
CAPITOLUL II
PROPRIETĂȚILE VENINULUI DE ALBINE
Definiție:
Veninul de albine reprezintă un produs biologic propriu albinei și nu intră în categoria principiilor active transmise de plante, așa cum sunt mierea, polenul sau propolisul. El este depozitat într-o celulă specială a albinelor (pungă de venin) și reprezintă o substanță complexă, un produs de secreție glandulară (glande de venin).Acesta este eliminat pentru protecția, apărarea albinelor și a coloniei și eliminarea dușmanilor (a mătcilor concurente, a albinelor hoațe, a animalelor și insectelor sau a altor prădători). Veninul este eliminat în momentul înțepării prin ac (albină lucrătoare are un singur ac, iar matca are două), fiind un act reflex de autoapărare. Veninul eliberat în timpul procesului de înțepare este sub formă lichidă. Cantitatea de venin eliberată la o înțepătură este de aproximativ 0,3 mg, corespunzător la circa 0,1 mg substanță uscată. Imediat după eclozionare, conținutul glandelor veninoase este aproape nul, la vârsta de două zile este de 0,004 mg, secreția maximă a glandei de venin fiind la albinele în vârstă de 15-20 de zile. Apitoxina este substanța rămasă după ce partea volatilă a veninului de albine dispare în contact cu aerul.
Recoltarea veninului de albine:
Cantitatea de venin eliberată de albină în momentul înțepării este condiționată de:
Vârsta albinei. În momentul ecloziunii, conținutul glandelor veninoase este aproape zero, la șase zile este de circa 0,15 mg venin lichid (0,05 mg substanță uscată), la 11 zile este 0,21 mg venin lichid (0,07 mg substanță uscată), iar la 15-20 de zile este 0,3 mg venin lichid (0,1 mg substanță uscată). După vârsta de 20 de zile, secreția glandelor veninoase începe să scadă. Pentru producerea unui gram de venin este nevoie de 20 000 de albine lucrătoare;
Sezonul. Secreția de venin este mai crescută primăvara (când resursele florale și de polen sunt bogate), vara și toamna fiind mai scăzută. Veninul de bună calitate și puritate este cel recoltat într-o zi senină, după ploaie, primăvara;
Cantitatea și calitatea hranei. Hrana albinei, bogată în nectarul florilor și în polen, face ca secreția de venin să fie mai crescută cantitativ și calitativ decât la albinele care se hrănesc artificial (Lauter și Urlă, 1939);
Specia. Cantitatea și calitatea veninului diferă de la o specie la alta, chiar în cadrul aceleiași specii sau chiar la același individ.
O albina poate să producă venin până la vârsta de 20 de zile (după această vârstă începe să scadă secreția glandei de venin), de câte ori este solicitată, dar este de preferat să se facă o pauză de 48 de ore între fiecare ședință de recoltare și cu condiția să fie păstrat acul, nu cum se întâmplă în cazul înțepăturilor directe, când acul este smuls împreună cu organele interne, ceea ce duce la moartea albinei.
Metode de obținere a veninului:
Pentru producerea unui gram de venin, avem nevoie de mii de albine. Metodele de obținere a veninului sunt diverse, dintre care menționăm:
Recoltarea individuală. Recoltarea se face într-un vas care conține apă distilată, pe a cărui deschidere se leagă o membrană subțire de piele. Albina înțeapă membrana respectivă, veninul se scurge în apa distilată. Veninul se obține sub formă de precipitat prin fierberea și evaporarea apei. Dezavantajul constă în faptul că metodă este greu de realizat și are randament scăzut. Avantajul este că prin această metodă se obține un venin pur;
Narcotizarea albinelor. Albinele se introduc într-un vas de sticlă acoperit cu hârtie de filtru umezită cu eter sau cloroform care irită albinele și le provoacă să depună veninul pe pereții vasului. Veninul se obține prin spălarea vasului, filtrarea și evaporarea apei de spălătură. Prin această metodă se poate obține un gram de venin pulbere de la 10000 de albine. Dezavantajul constă în faptul că veninul recoltat conține impurități cu diferite materii de pe corpul albinelor și randamentul este scăzut;
Aparatul electric pentru recoltarea veninului. Se instalează la urdiniș un dispozitiv electric special care declanșează instinctul de înțepare al albinelor prin impulsuri electrice care produc șocuri electrice asupra lor. Această metodă a fost inventată în anii 1950 și a fost îmbunătățită de către Benton și colab., în anul 1963. Amănuntele tehnice țin de apicultură, dar este bine ca apiterapeutul să cunoască dezavantajele acestei metode ca să își dea seama de calitatea veninului recoltat cu ajutorul aparatului electric.
Dezavantajele care îl interesează pe apiterapeut sunt:
Albina se întoarce la stup, venind de la cules, cu multe impurități pe corp, care pot să cadă pe grila aparatului, contaminând veninul cules;
Lumina soarelui descompune veninul, acesta pierzându-și din calitățile lui terapeutice; Se poate recolta o cantitate de aproximativ 0,1 mg venin uscat de la o albină. Recoltarea veninului de la albine nu le afectează negativ nici corpul, nici activitățile, nici produsele, numai că albinele devin mai irascibile câteva zile după recoltare. Cu această tehnologie se pot obține 5 g de venin pulbere de la o familie de 80-90 000 de albine (după producătorii de colectare).
Depozitarea și păstrarea veninului:
Ambalarea veninului se face în recipiente cu dop rodat, închise la culoare; la o temperatură joasă (sub zero grade) își păstrează valabilitatea terapeutică un timp îndelungat, iar la temperatura camerei, se păstrează în formă cristalizată mai mulți ani, convergându-și calitățile terapeutice, dar ferit de umezeală și de lumina soarelui. Se ține ferit de bacterii și fermenți alimentari, care distrug veninul de albine. Veninul de albine brut se mai poate păstra în combinație cu miere de albine. O sticlă de un litru conține aproximativ 250 g venin de albine.
Deoarece veninul de albine este foarte toxic, se vor lua măsuri severe de protecție a muncii (mască, mănuși); pentru că irită mucoasele, se va evita ducerea mâinii la ochi, gură și nas.
Falsificarea veninului de albine:
Veninul de albine poate fi falsificat cu orice praf sau pulbere de culoare albă solubilă în apă, cum ar fi: albușul de ou crud, uscat și măcinat, zahăr industrial, amidon, făină albă, lapte praf, clorură, carbonat și bicarbonat de sodiu etc. Cu ajutorul unor analize de laborator, aceste falsuri se pot pune în evidență foarte ușor.
Proprietățile organoleptice și fizice ale veninului de albine:
Din punctul de vedere al proprietăților organoleptice și fizice, există unele diferențe între veninul lichid și cel liofilizat (Beck, 1935):
Veninul lichid:
Consistență: lichid dens;
Culoare: incolor (transparent);
Gust: picant-amar;
Miros: aromat, asemănător bananelor coapte;
pH: este ușor acid (pH-ul este 4,5-5,5) datorită substanțelor volatile conținute;
Greutate specifică: 1,131 g/cm3;
Solubilitate: solubil în apă, greu solubil în alcool de 60°.
Veninul uscat (liofilizat, cristalizat): în contact cu aerul și la temperatura camerei, veninul lichid se cristalizează în 20 de minute, pierzând aproximativ 70-80% din greutatea lui.
Consistență: pulbere; pur, nu conține impurități;
Aspect: masă pulverulentă omogenă;
Culoare: alb-cenușie sau galbenă-maronie;
Miros: caracteristic, iritant;
Gust: astringent;
pH: alcalin, între 10-11;
Greutate specifică: 1,313 g/cm3;
Solubilitate: solubil în apă, insolubil în sulfat de amoniu și alcool;
Structură: policristalină, incluzând componente care variază ca formă și mărime. Soluția acidă de venin se precipită parțial în cea alcalină, precipitatul dizolvându-se la un pH acid. Soluția apoasă de venin se precipită prin încălzire la 90-100°C; veninul este termorezistent. Joseph Saine (Montreal, Canada) arată că rezultatele aplicării veninului proaspăt sunt superioare celor obținute prin injecții cu venin cristalizat (liofilizat).
Compoziția chimică a veninului de albine Veninul de albine lichid și proaspăt conține 80-90% apă. Compoziția chimică a veninului nu a fost cunoscută până în anii 1950. Mulți cercetătorii au studiat și identificat componența veninului de albine, de exemplu Hodgson, 1955, Beard, 1963, Munigal și Elliott, 1971, Habermnann 1972, Collins și Blum 1982, Shipolini 1984, Dotiamos și Hilder 1987 etc.
Veninul de albine conține:
Proteine: reprezintă în total 65-75% din veninul brut liofilizat, care conține trei fracții proteice:
Enzime:
Fosfolipaza A2 și B: reprezintă 11-12% din enzimele veninului;
Hialuronidaza: reprezintă 1-3% din enzimele veninului;
Fosfomonoesteraza acidă;
Fosfataza;
Lizofosfolipaza;
Glucosidaza A;
Peptide:
Melitina: este principala proteină din veninul de albine; reprezintă aproximativ 40-60% din peptidele veninului uscat; conține cel puțin 26 aminoacizi. Este un stimulant puternic pentru fosfolipaze A, și B;
Minimina;
Apamina;
Peptida MCD (peptidă de granulare a mastocitelor). Se mai numește „peptida 401", „MCDP" sau „MCD-peptida 401". Reprezintă 1-2% din peptidele veninului uscat.
Secapină;
Pamină;
Adolapuină;
Procamină Ași B;
Inhibitoare de protează: reprezintă 2% din peptide.
Alte peptide care conțin mai puțin de cinci aminoacizi: teritiapina, cardiopep, melitina F, peptida Nelson. Recent a mai fost identificată o peptidă denumită HTGAVLAGU + Amidated (C-term), Mr = 822 53 Dă;
A treia fracție proteică este inactivă, reprezintă aproximativ 3% din veninul brut;
Amine active (amine biogene), cum ar fi:
Histamina: reprezintă 0,5-2% din veninul brut;
Dopamină;
Noradrenalina;
Acid gama și alfa amino-butiric;
Serotonină;
Apă: reprezintă 80-90% din veninul proaspăt și 6-7% din veninul uscat;
Săruri minerale: calciu; magneziu; mangan; cupru; fosfor: se găsește sub formă de componenți organici ai acidului fosforic;
Sulf: se găsește numai sub formă de derivați organici;
Zaharuri: fructoză și glucoză;
Lipide, în special din grupa sterinelor, fosfolipidelor;
Acizi organici – aromatici (volatili): acid formic, clorhidric, ortofosforic;
Acizi nucleici (ADN, ARN);
Uleiuri eterice și alte substanțe volatile;
Hormoni;
Baze;
Substanță heparin-like: cu acțiune anticoagulantă;
Substanță kinin-like: produce contracția mușchilor netezi;
Neurotoxins, ponerină, mirmicină.
Proprietățile farmacologice ale veninului de albine:
Dintre diversele proprietăți farmacologice ale veninului de albine, menționăm următoarele:
Antiinfecțioase: bactericide (Staphylococcus aureus, Streptococcus pyogenes, E. coli, Salmonella tiphi, Bacilus brevis, Bacilus cereus), bacteriostatice (Mycobacterium phlei, Vibrio cholerae), antivirale și antifungice;
Antiinflamatoare: peptida MCD din veninul de albine are o activitate antiinflamatoare de 100 de ori mai puternică decât hidrocortizonul. Crește secreția de cortizon prin activarea glandei suprarenale;
Analgezice: adolapina ameliorează durerea de zeci de ori mai eficient decât morfină;
Antipiretice: adolapina scade febră de cinci ori mai eficient decât aspirina;
Imunostimulatoare: intensifică activitatea limfocitelor B, tratează supresia limfocitelor T, crește nivelul IgG și IgE în sânge și activează enzima leukină 1;
Antireumatismale;
Antifibroase: îmbunătățește circulația sangvină, mai ales pe cea periferică;
Antisclerozante (scleroliză), crește permeabilitatea vaselor; reduce contracția mușchilor netezi prin efectul melitinei și a substanței kinin-like; mărește reacțiile osteblastice; crește producția de mucopolizaharide prin creșterea numărului de mastocite;
Antifiimorale;
Hipotensive;
Anticoagulante (substanța heparin-like), reduce vâscozitatea sangvină prin activități fibrinolitice ale sângelui;
Antianemice: crește eritropoeza;
Vasodilatatoare: dilată vasele coronare și cerebrale;
Reglează ritmul cardiac și înlătură aritmiile;
Tonice cardiace și întărește miocardul (mușchiul inimii);
Reduce colesterolul și proteinele din ser datorită permeabilității vasculare crescute;
Crește schimburile dintre sânge și țesuturi;
Neurotrope, neurotransmițătoare, efect simpaticolitic, efect colinolitic, excitant nervos, simpaticomimetic;
Stimulează și intensifică activitatea sistemului adrenergic pituitar: determină creșterea cortizolului în sânge și a 17-cetosteroizilor în urină;
Efect antiradiație, mai ales radiațiile X;
Crește secreția gastrică;
Reglează nivelul dopaminei din creier, fapt benefic în tratamentul bolilor Parkinson și Alzheimer;
Reactivează sistemul conjunctiv;
Permeabilizează țesuturile sclerozate;
Dezinfectant;
Sterilizant.
Proprietățile terapeutice ale veninului de albine:
Veninul de albine a fost folosit în scopuri terapeutice încă din Egiptul Antic și este utilizat în zilele noastre. Peste tot în lume (SUA, Canada, Europa, Orientul Mijlociu, Japonia, China etc.) se practică tratamente cu venin de albine, în boli reumatologice, neurologice, tulburări circulatorii și în multe alte afecțiuni.
Proprietățile profilactice și curative ale veninului de albine includ: îmbunătățirea stării generale a organismului; creșterea longevității prin hipertermie; creșterea forței fizice și psihice; protejarea corpului împotriva razelor X; îmbunătățirea circulației sangvine, centrală și periferică; activarea sistemului imunitar; creșterea secreției de cortizon; activarea și îmbunătățirea reacțiilor sistemului nervos central și periferic; antiinfecțioase, antiinfiamatorii etc.
Indicații:
Este indicat în tratarea multor boli și afecțiuni ale organismului, dintre care menționăm: boli ale sistemului osteoarticular și muscular; boli neuropsihice; afecțiuni cardiovasculare; boli ale sistemului imunitar; boli endocrine; boli infecțioase (bacteriene, virale, fungice); boli canceroase; alergii; afecțiuni ginecologice; afecțiuni oftalmologice; boli dermatologice; efect împotriva radiațiilor; boli hematologice; boli ale căilor respiratorii superioare (ORL) și inferioare; inflamații; dependența de alcool; afecțiuni ale aparatului digestiv; fibroame; boli urogenitale; tulburări metabolice.
CAPITOLUL III
MEDICAMENTE CU VENIN DE ALBINE
Tratamentul cu venin de albine diferă de celelalte produse apicole, deoarece are unele riscuri. De aceea, acest tratament trebuie efectuat de persoane specializate și bine pregătite (apiterapeuți) și în locuri (clinici) amenajate special. Există diverse proceduri (protocoale) de tratament cu venin de albine în diferite țări ale lumii; acestea sunt aplicate în funcție de boală și de starea generală a pacientului, dozele și durata tratamentului fiind diferite de la o boală la alta, de la un bolnav la altul și de la o formă farmaceutică utilizată la alta. Tratamentul cu venin de albine se poate aplica prin administrarea unei singure forme farmaceutice sau a mai multor forme în același timp (simultan); se poate face numai cu venin său asociat cu alte produse apicole sau cu alte tratamente naturiste.
Pentru utilizarea veninului ca tratament, apiterapeutul trebuie să fie bine informat și să urmeze următoarele etape și proceduri:
Formele farmaceutice ale veninului care trebuie aplicat;
Contraindicațiile;
Reacțiile adverse și complicațiile;
Pregătirea bolnavului;
Părțile din corpul uman unde se pot aplica înțepăturile de albine sau injecțiile cu apitoxină (punctele de înțepat sau de injectat);
Protocoalele și procedurile practicate în aplicarea tratamentului cu venin de albine;
Reguli, principii și informații utile;
Sfaturi utile pentru apiterapeuți;
Limite.
Forme farmaceutice:
Venin de albine pur, administrat prin intermediul clasicelor ace de albine, prin înțepături directe. Albinele sunt stimulate să înțepe în zona afectată, în puncte țintă sau în puncte de acupunctura. Veninul provenit din înțepătura directă a albinelor din sezonul de primăvară este cel mai eficient din punct de vedere terapeutic, în respectiva perioadă albinele hrănindu-se cu polen de bună calitate pentru a produce venin puternic. Veninul produs în timpul iernii este de calitate inferioară. Aceste forme de „înțepături" directe de albină se numesc apipunctură.
Joseph Șaine din Montreal, Canada, și alții arată că rezultatele aplicării veninului direct prin înțepătura albinei sunt mai bune decât acelea obținute prin injecții cu venin liofilizat (cristalizat) sau prin alte forme farmaceutice, deoarece prin prelucrările necesare, anumite substanțe active s-ar volatiliza (uleiuri eterice, acizi aromatici, mai ales acidul formic, clorhidric și acidul ortofosforic) și deci anumite verigi din lanțurile structurale s-ar rupe, reducându-se astfel eficacitatea lor. înțepăturile directe de albine au un singur dezavantaj față de injecțiile clasice sau alte forme de administrare, și anume nu se poate cunoaște exact cantitatea de venin pe care a primit-o pacientul, deoarece secreția de venin a albinelor variază între 0,1 și 0,3 mg/l înțepătură, spre deosebire de celelalte forme (injecții, unguente, tablete etc.) la care doza este cunoscută.
Soluția injectabilă de venin de albine este metoda standard pentru aplicarea veninului de albine. Soluția se prepară din venin de albine pur și este un preparat homeopatic. În privința eficacității, soluția injectabilă este a doua metodă după înțepăturile directe de albine.
Modul de administrare: se administrează prin injecții sub- sau intradermic, pentru imitarea efectului înțepăturilor direct de albine. Fiecare injecție este echivalentul conținutului mediu al unui sac cu venin, aproximativ 0,3 g de venin lichid pur.
Metodele fizioterapice speciale constau în ionizarea apitoxinei într-un circuit de curenți galvanici, ultrasonoforeză (fonoforeză) sau electroforeză (iontoforeză). Cu ajutorul acestor metode se pot administra unguente, creme, alifii, pe lângă soluțiile de venin de albine. Este o administrare sistemică noninvazivă a unor cantități mici de substanțe active prin piele. Sunt metode simple, eficiente, se aplică ușor și pot fi adaptate nevoilor personale ale fiecărui pacient în parte. Cu ajutorul acestor metode se evită durerile, anxietatea și traumele produse prin folosirea altor metode.
Unguente, creme, alifii cu venin de albine: se administrează de obicei prin simplă aplicație locală, masaje manuale și/sau acupresură.
Apiacupunctura este metoda prin care se aplică înțepăturile cu venin de albină în punctele specifice de acupunctură, în funcție de boală, sau se folosește soluția injectabilă.
Aerosolii lichizi se pot produce cu ajutorul nebulizatorului. Această metodă este potențial foarte periculoasă.
Preparate care se administrează per os (oral): tablete cu venin de albine, venin de albine combinat cu miere, venin de albine în granule homeopatice. Preparatele pe bază de venin de albine administrate per os au eficacitate terapeutică redusă, deoarece efectele lor terapeutice sunt anihilate de enzimele din tubul digestiv. Tabletele se administrează sublingual.
Injecții intramusculare sau intraarticulare: nu sunt la fel de eficiente că injecțiile sub- sau intradermice. Injecțiile intramusculare sau intraarticulare se fac cu soluție de venin.
Injecții sau înțepături de albină intravenoase: se practică în tratamentul venelor varicoase. Cataplasme sau pansamente care conțin venin de albine: se aplică local.
Ser de venin de albine: sub formă de picături, se administrează sublingual în cazurile în care administrarea injecțiilor este dificilă (copii și bătrâni) și în cazurile de alergie la veninul de albine.
Modul de administrare:
Principala metodă de administrare a veninului de albine este transcutanat, dar se poate administra și pe cale orală, prin injecții intramusculare, injecții intravenoase sau local.
Contraindicații:
După experiența acumulată de mulți practicieni apiterapeuți din diverse țări, cum ar fi Artemov, s-au stabilit următoarele contraindicații: alergia la venin de albine; femeile gravide și cele care alăptează; unele boli cardiovasculare: infarct miocardic, insuficiență cardiacă, endocardită, miocardită, boli cardiovasculare congenitale; arterioscleroză avansată; unele boli hematologice; infecțiile acute, purulente sau febrile; hepatite; nefrite, nefroze; tuberculoză; diabet zaharat insulino-dependent; pancreatită; tumori gigante; în cazul tumorilor de mici dimensiuni, se injectează la distanță de 15 cm de ele; boli cu transmitere sexuală; unele boli neuropsihice: psihoze, depresie, epilepsie, encefalită. – pre- și postoperator; copii cu vârsta sub 12 ani; pacienții sub tratament cu: antiinflamatoare steroidiene și nesteroidiene (AIS și AINS); beta-blocante, imunosupresoare și orice fel de corticoterapie; stare de epuizare; zonele corpului în care au fost implantate substanțe medicale sau chimice (în chirurgie plastică).
Reacții adverse și complicații:
Generalități:
Din punct de vedere fiziologic, toate acțiunile veninului de albine sunt toxice. Nu există un vaccin împotriva lui. Anumiți cercetători consideră că antidotul veninului de albine este soluția apoasă de propolis, stabilizată și standardizată Propolis H4. Utilizarea veninului de albine în scopuri terapeutice trebuie să fie supravegheată medical. La o persoană normală, care nu prezintă alergie la veninul de albine când este înțepat sau când se folosesc injecții cu apitoxină, reacțiile manifestate sunt minime și mai ușoare, ele constând în: roșeață locală, durere redusă sau mâncărimi locale, uneori febră sau simptome asemănătoare celor din răceală (frisoane, dureri articulare etc.). Aceste reacții dispar la scurt timp și se pot ameliora prin aplicare locală de gheață, ulei de măsline, ulei de negrilică sau miere de albine.
Prezența febrei este un semn bun, bacteriile și virusurile mor când temperatura corpului se ridică peste 38°C; febra înaltă este rezultatul reacțiilor imunologice ale organismului. Aceste simptome indică de obicei un prognostic terapeutic bun (Forestier, Palmer). Un procent mic de persoane – 0,5-2% – prezintă alergie la veninul de albine.
Șocul anafilactic se poate instala mai frecvent la vârstnici, în special la cei care se tratează cu antiinflamatoare (British Medical Journal, 1986). Reacțiile toxice sunt locale, sistemice și imunologice. Reacțiile alergice la persoanele cu sensibilitate crescută la veninul de albine constau în: prurit generalizat, urticarie, mixedem, spasme ale musculaturii netede, scăderea bruscă a tensiunii arteriale, dureri articulare, febră sau frisoane, cefalee; dozele mari de venin de albine pot provoca spasme ale vaselor coronariene; la 200-300 de înțepături simultan, apar semne toxice (otrăvirea organismului) ale sistemelor cardiorespirator și nervos: respirație scurtată, cianoză, vărsături, puls accelerat, convulsii, paralizii, edem laringofaringian care poate duce la sufocare; la 500 sau mai mult de înțepături se poate produce decesul prin paralizia centrului respirator; șocul anafilactic se poate instala în câteva secunde.
Efectele negative generale ale dozelor mari de venin de albine asupra organismului sunt:
Asupra tiroidei, pancreasului și/sau ovarelor (Neacsu, Partheniu);
Insuficiența respiratorie apare după scăderea bruscă a tensiunii arteriale și scăderea frecvenței cardiace (Orlov);
Efecte neurotoxice, hemoragice, blocarea nervoasă și ganglionară, creșterea perioadei de latență a reacțiilor reflexe, inhibarea reacțiilor reticulare ascendente și descendente, excitație în zonele subcorticale ale creierului, care duce la inhibiția totală a cortexului și formațiunilor subcorticale (Orlov).
Toxicitatea veninului de albine se exprimă prin DL 50 și este de 2,8 mg/kg corp. DL 50 înseamnă că 50% dintre șoareci vor muri când le este injectată intravenos doza de 2,8 mg de venin/ kg corp.
A fost calculată doză mortală de venin de albine pentru om, care este egală cu 19 înțepături de albine/kg corp (adică 19 înțepături pentru fiecare kilogram).
Măsurile de urgență în cazul apariției reacțiilor adverse La apariția simptomelor toxice în momentul tratamentului sau după aplicarea lui (la terminarea procedurilor) se iau următoarele măsuri: dacă simptomele toxice apar în momentul injectării se oprește administrarea; dacă acestea apar la înțepăturile directe cu albine, imediat se scoate acul de albină în direcția de jos în sus cu ajutorul unei pensete sau cu o lamă, se aplică un garou deasupra înțepăturii și partea înțepată se ține ridicată în sus (dacă este picior sau mână). După aceea, se pot folosi unele remedii pentru combaterea reacțiilor toxice apărute, în funcție de gradul lor de toxicitate și simptome.
Formele ușoare, în care apar simptome suportabile, cum ar fi ușoară tumefacție locală, roșeață și căldură locală. Se aplică local comprese reci sau cu gheață, se spală locul cu apă oxigenată, bicarbonat de sodiu sau oțet; se aplică un unguent antihistaminic, un preparat din 100 ml apă + 5 ml oțet + 5 g sare de bucătărie sau cremă de propolis.
Intern: se administrează de 3-4 ori pe zi un amestec de 5-15 picături de tinctură de propolis dizolvate într-un pahar cu apă, ceai îndulcit cu miere de albine. – Formele moderate, în care apar diferite simptome, cum ar fi febră, greață sau vărsături, simptome gripale (dureri articulare, cefalee etc.), oboseală. La apariția acestor simptome se recomandă administrarea de antihistaminice orale, lichid sau tablete; prima doză se ia dublă, apoi doza obișnuită (după sfatul medicului) timp de 2-3 zile. Se mai pot recomanda pentru uz extern unguente sau creme antihistaminice aplicate pe locul înțepăturilor sau al injecțiilor. – Formele severe (șoc anafilactic) se manifestă prin apariția simptomelor cardiorespiratorii și neurologice grave; se poate produce paralizia centrului respirator, ceea ce poate duce la deces în câteva secunde. în această situație se recomandă: injecția cu adrenalină l%o + hidrocortizon intramuscular sau subcutanat + oxigen 6-8 litri/minut, după care pacientul se trimite la cel mai apropiat spital.
Eliminarea alergiei la veninul de albine (desensibilizarea) Majoritatea apicultorilor, cu trecerea timpului, devin imuni la veninul de albine prin înțepăturile repetate. Eliminarea alergiei la venin de albine se poate realiza cu ajutorul unui specialist alergolog sau apiterapeut.
Procedura constă în injectarea veninului subcutanat, după un program bine pus la punct. Aceste injecții repetate stimulează organismul să producă anticorpi IgG și IgE (imunoglobuline din sânge). IgG și IgE fac concurență între ele pentru captarea antigenelor veninului de albine. IgG nu sunt fixate în celule și atunci ele se leagă de antigenele veninului mai ușor decât IgE.
Aceste reacții repetate în organism duc la scăderea semnificativă a histaminei secretate, ceea ce înseamnă dispariția alergiei și a senzației de durere. Cantitatea (doza) de venin injectată trebuie controlată pentru a permite organismului eliberarea de anticorpi în cantități mari și suficiente.
Aceste lucru se practică în două etape:
Prima etapă: se administrează doze mici de soluție de venin de albine în concentrații stabilite de medic; dozele se măresc treptat până la obținerea rezultatelor dorite;
A doua etapă: după terminarea primei etape, se începe administrarea de venin de albine injectabil subcutanat o dată pe lună, timp de 3-5 ani.
Pregătirea bolnavului:
Pregătirea bolnavului – se face înainte și în timpul tratamentului cu venin de albine: înaintea începerii tratamentului: – se recurge la detoxificarea organismului, se consumă miere de albine zilnic și se fac cure cu polen sau păstură, propolis și lăptișor de matcă; dacă bolnavul primește medicamente antiinflamatoare steroidiene sau nesteroidiene, tratamentul se oprește cu 3 luni (după alți specialiști cu 5-6 luni) înaintea începerii tratamentului cu venin de albine. în timpul tratamentului: – se recomandă administrarea de vitamină C, 500 mg/zi, deoarece aceasta este antioxidantă, antitoxică și stimulează glandele suprarenale să producă cortizon; se recomandă administrarea de vitamină B; se recomandă un regim alimentar sărac în proteine, bogat în legume și fructe, hiposodat (mai puțină sare), cu mai puține glucide, cu mai puține brânzeturi și lactate, mai multe lichide, mai ales apă și ceaiuri de plante, fără tutun și alcool; în unele boli, se recomandă și alte tratamente adjuvante (de exemplu, în bolile osteoarticulare, musculare sau neurologice), fizioterapie simultan cu tratamentul cu venin de albine; bolnavul trebuie sfătuit să se relaxeze fizic și psihic înaintea înțepării sau a injectării.
Zonele în care se pot aplica înțepăturile de albine sau injecțiile cu apitoxină:
Există mai multe protocoale în privința punctelor de înțepare sau injectare, din care vă prezentăm:
La nivelul articulațiilor mari: umeri, coate, articulațiile pumnilor, șoldurile, genunchii și gleznele. Se injectează intraarticular sau se înțeapă la nivelul articulațiilor;
La nivelul coloanei vertebrale: se știe că fiecare segment de vertebră are legătură cu anumite organe.
Coloana cervicală: este alcătuită din șapte vertebre, este legată funcțional cu urechile, nasul, glandele lacrimale; glandele salivare și mandibulare;
Coloana toracală: este alcătuită din 12 vertebre; partea ei superioară este legată de inimă și plămâni, partea mijlocie și cea inferioară sunt legate de stomac, ficat, pancreas, glandele suprarenale, intestin subțire și colon;
Coloana lombară: este alcătuită din 5 vertebre; este legată de colon, rinichi, vezică urinară și organele genitale;
Coloana sacrală: este alcătuită din 5 vertebre; are legătură cu aceleași organe ca și coloana lombară;
Partea posterioară a urechilor: are legătură cu nervul auditiv;
Articulația temporomandibulară: are legătură cu ochii și nervii faciali;
La nivelul punctelor de acupunctura: la nivelul punctelor de energie din organism: apiacupunctură;
În zona afectată (țintă): se înțeapă sau se injectează direct pe zona afectată, care este țintă pentru tratamentul durerilor, sinuzitei, inflamației nervului VII, durerilor lombare și cervicale, varicelor etc.
Protocoalele și procedurile pentru aplicarea tratamentului cu venin de albine. Există mai multe proceduri practice și protocoale de tratament.
Testul de alergie înaintea începerii tratamentului cu venin de albine, se efectuează obligatoriu testul de alergie cu ajutorul aparatului „MTM" sau manual în felul următor:
Dacă tratamentul cu venin se face injectabil: se injectează sub- sau intradermic o zecime (1/10) din doză terapeutică obișnuită și se așteaptă aproximativ 10-15 minute, urmărindu-se instalarea semnelor de alergie;
Dacă tratamentul cu venin se face prin înțepături directe: după Pat Wanger, pacientul este înțepat de o albină la nivelul cotului, al genunchilor sau în zona lombară, se așteaptă 3-5 minute după care se scoate acul albinei din piele și se mai așteaptă încă 30 minute;
Dacă suprafața înroșită nu depășește 2-3 cm, înseamnă că pacientul nu este alergic și se poate începe tratamentul cu venin de albine;
Dacă suprafața înroșită are un diametru mai mare de 3 cm, însemnă că pacientul este alergic și nu se începe tratamentul cu venin de albine, dar se poate încerca desensibilizarea pacientului;
În momentul efectuării testului de alergie, examinatorul trebuie să aibă pregătită trusa de urgență cu antihistaminice.
Practică și tehnica înțepării:
După efectuarea testului de alergie la venin de albine, acesta fiind negativ, se trece la următoarele proceduri:
Se alege zona sau punctele care trebuie înțepate;
Zona se dezinfectează cu apă călduță și săpun și nu se folosesc pentru dezinfectare iod, alcool sau etanol. Iodul și alcoolul irită albinele, iar etanolul dezactivează apitoxina.
Locul se șterge cu o cârpă curată; albinele lucrătoare folosite pentru înțepare trebuie să fie pregătite cu trei zile înainte de începerea tratamentului, adunate într-un borcan închis la culoare și hrănite cu miere de albine pe parcursul acestor zile; cu ajutorul unei pensete speciale, albina se prinde de mijloc și se pune direct pe locul dorit;
Albina, din cauza reflexului de apărare, înțeapă pacientul, împinge acul în derm și descarcă veninul, care la rândul lui ajunge în organism prin fluxul sangvin;
Acul rămâne în piele în momentul încercării albinei de a scăpa după înțepare, pierzând în același timp și organele ei interne care rămân legate de ac, ceea ce duce la moartea albinei. Deci, albina înțeapă numai o dată în viața ei. Acest lucru seamănă, într-un fel, cu seringile de unică folosință – nu poate transmite boli către om (este una dintre minunile albinei);
După înțepare, acul se lasă înfipt în piele timp de 3-5 minute, timp necesar pentru golirea veninului în organism (până ce acul nu se mai contractă);
Scoaterea acului se face cu ajutorul unei pensete, de jos în sus;
Locul înțepat se răcește cu gheață sau apă rece, se unge cu miere de albine sau orice unguent antihistaminic;
Bolnavul este sfătuit să se odihnească după terminarea ședinței de tratament câteva ore.
Protocoalele practicate în tratamentul cu venin de albine în continuare vă prezentăm câteva protocoale practicate în tratamentul cu venin de albine:
Protocolul 1: după efectuarea testului de alergie și cu trusa de urgență pregătită lângă practician, se începe tratamentul astfel:
În prima zi se efectuează o singură înțepătură;
În a doua zi, două înțepături;
În a treia zi până la a zecea zi se efectuează trei înțepături pe zi;
După ce pacientul este înțepat de 50 de ori, tratamentul se oprește 3-4 zile, după care programul se reia din nou în același mod timp de 45 de zile, adică până numărul de înțepături ajunge la 180-200;
Protocolul 2: după ce se iau măsurile de siguranță menționate anterior, se începe tratamentul în felul următor:
În prima zi – o înțepătură;
În a doua zi – o înțepătură;
În a treia zi – 2 înțepături;
În a patra zi – 3 înțepături;
În a cincea zi – 2 înțepături;
În a șasea zi – o înțepătură; se face o pauză de 5-6 zile, după care tratamentul se reia în același mod;
Protocolul 3: la fel, după ce s-au luat măsurile de siguranță (testul de alergie și pregătirea trusei de urgență), tratamentul se aplică în felul următor:
Se începe cu tratamentul cu unguente sau creme pe bază de venin de albine pe punctele de acupunctura prin masaj sau presopunctură;
Dacă tratamentul cu unguente sau creme nu dă rezultatele dorite, se trece la tratamentul cu injecții sub- sau intradermic, intraarticular sau în punctele de acupunctura;
Dacă tratamentul cu injecții nu dă rezultatele dorite, se începe tratamentul cu înțepăturile directe de albine. Numărul înțepăturilor efectuate este de 10-12 înțepături pe lună; simultan, se poate folosi și tratamentul cu unguente și creme pe bază de venin de albine;
Protocolul 4: acest protocol a fost aplicat începând din anul 2001 în SUA, la nivelul membrelor superioare:
Se înțeapă zona dintre umărul drept și cotul drept cu 8 înțepături;
Se înțeapă zona dintre cotul drept și articulația pumnului drept cu 8 înțepături;
Se procedează la fel și la mâna stângă.
La nivelul membrelor inferioare: se înțeapă zona dintre șoldul drept și genunchiul drept cu 8 înțepături; se înțeapă zona dintre genunchiul drept și glezna dreaptă cu 8 înțepături; se procedează la fel și cu piciorul stâng. Bineînțeles, înțepăturile nu se efectuează într-o singură zi. Se împart pe mai multe ședințe și se fac treptat, după care se înțeapă intraarticular, o singură articulație pe zi. Acest protocol se practică în tratarea tuturor bolilor și în stimularea sistemului imunitar.
Protocolul 5: se efectuează 1-2 înțepături sau injecții la interval de 2 zile (alternativ), 3 ședințe pe săptămână; se crește treptat numărul de înțepături sau injecții. Durata tratamentului cu venin de albine variază de la o boală la alta, de la un bolnav la altul, în funcție de evoluția boii, vechimea bolii etc. De exemplu: tratamentul reumatismului presupune între 2000 și 4000 de înțepături într-o perioadă de un an. Numărul de înțepături (doza) diferă de la caz la caz, poate să ajungă la 20 de înțepături pe zi, iar unele boli se pot vindeca numai cu 10 înțepături.
Pentru prevenirea sau ameliorarea durerii cauzate de înțepături de albine, se face un truc ce constă în injectarea de 0,5 ml de procaina în locul în care se va înțepa, iar pentru ameliorarea durerii cauzate de injecția cu venin de albine, se poate amesteca fiolă de venin cu 2,5 ml de procaina (procaina este un anestezic asemănător cu novocaină) (după apiterapeutul dr. Klinghardt); sau injecția se amestecă cu cortizon pentru prevenirea șocului.
Produsele pe bază de venin de albine nu se aplică direct pe plăgi deschise.
Reguli și informații utile – înaintea începerii tratamentului cu venin de albine trebuie realizată detoxificarea organismului. Se consumă zilnic miere de albine. Se administrează polen sau păstură, lăptișor de matcă. Trebuie urmat un regim alimentar corespunzător, bogat în vitaminele B și C, legume, fructe, multe lichide, oleaginoase, semințe, sâmburi, și sărac în proteine, glucide, brânzeturi, lactate, fără tutun și alcool. Acest regim îmbunătățește funcționarea suprarenalelor. Stimularea glandelor suprarenale cu ajutorul masajului local în zona lombară, iar prima înțepătură sau injecție cu venin de albine trebuie aplicată în zona rinichilor. Pacientul trebuie să fie complet relaxat fizic și psihic.
Sfaturi utile pentru apiterapeuți:
Apiterapeutul Michel Broffman din California, SUA, a publicat în revista Bee informed, care aparține Societății americane de apiterapie, un articol ce conținea sfaturi generale pentru practicienii de apiterapie, din care vă prezentăm următoarele:
Oamenii trebuie încurajați să se trateze cu venin de albine;
Este interzisă folosirea veninului de albine de către pacienți fără supraveghere medicală;
Nu trebuie neglijate riscurile, reacțiile adverse și complicațiile tratamentului cu venin de albine;
Se va evita pe cât se poate înțeparea sau injectarea în zonele anterioare ale corpului;
Nu se oferă pacienților promisiuni mari;
Pacienții trebuie corect informați despre starea lor;
Nu toți pacienții răspund la tratament în aceeași măsură și în unele situații tratamentul este de lungă durată;
Nu se tratează pacienții epuizați fizic sau psihic și cei agitați;
Testul de alergie la veninul de albine trebuie făcut chiar dacă pacientul vă informează că a mai fost înțepat de albine anterior și că nu este alergic;
Testul de alergie la veninul de albine se face și la toți contracții pacientului;
Pacientul trebuie să bea multe lichide înaintea începerii ședinței;
Trusa de urgență care conține antihistaminice trebuie să fie disponibilă în timpul tratamentului chiar dacă pacientul nu este alergic (testul este negativ).
O persoană care nu este alergică poate deveni sensibilă în orice moment;
Pacientul este supravegheat cel puțin 30 de minute după terminarea ședinței;
Apiterapeutul trebuie să aibă cunoștințe solide, medicale și în apiterapie, experiență în acest domeniu, iar în timpul tratamentului să fie liniștit și relaxat nervos și fizic. Tratamentul cu venin de albine are unele riscuri, deci „nu vă jucați cu focul"!
Limitele tratamentului:
Tratamentul cu venin de albine are efecte scăzute în următoarele situații:
La pacienții cu pierderi crescute de energie;
La pacienții epuizați fizic sau/și psihic;
La pacienții care suferă de unele afecțiuni ale glandelor suprarenale sau disfuncții renale;
La pacienții fricoși și agitați, malnutriți, iritați, stresați;
La pacienții care nu urmează un curs de tratament complet sau nu respectă sfaturile date de apiterapeut;
La pacienții alcoolici sau dependenți de droguri și fumători.
CONCLUZII
Rolul veninului de albine în afecțiunile sistemului nervos:
Produsele apicole sunt folosite în tratarea bolilor neuropsihice, indiferent de etiologia acestora.
Veninul de albine are o influență foarte benefică asupra bolilor neuropsihice datorită compoziției lui bogate în neurotransmițători, peptide, având efecte anestezice, antiinflamatoare și antipiretice. Veninul de albine are proprietăți neurotrope și protejează membranele celulare nervoase, datorită melitinei, dopaminei etc.
Rolul veninului de albine în patologia cardiovasculară:
Produsele apicole oferă multe remedii care ajută inima și vasele sangvine să funcționeze într-o stare cât se poate de normală pe toată durata vieții.
Apiterapia este utilă în prevenirea și tratarea bolilor cardiovasculare, în unele afecțiuni cardiovasculare, pe care apiterapia nu le vindecă, cel puțin este adjuvant. Este de preferat că tratamentul bolilor cardiovasculare să fie făcut în colaborare cu medicul specialist și apiterapeutul, mai ales în cazul celor acute sau a celor care necesită tratament chirurgical.
Veninul de albine are următoarele acțiuni și efecte asupra inimii și a vaselor sangvine:
Stimulează glandele suprarenale pentru a produce histamină, care este prezentă chiar în compoziția să; histamină produce dilatarea și relaxarea arteriolelor și a capilarelor, scăzând presiunea arterială și crescând-o pe cea venoasă, o acțiune benefică în tratarea hipertensiunii arteriale;
Conține compusul cardioactiv denumit cardiopep, care crește ritmul cardiac cu circa 50% și reglează aritmia, crește forța de contracție și energia la nivelul mușchiului cardiac cu circa 100-150% și nu produce modificări de rezistență la nivelul vaselor coronariene;
Conține apamină, melitină, fosfolipază și hialuronidază, care au capacitatea de a inhiba sistemul nervos și de a stimula inima și glandele suprarenale; aceste componente sunt un stimulator potențial beta-adrenergic și cu efecte antiaritmice;
Peptida 401 (MCD) din compoziția veninului de albine are efecte vasodilatatoare;
Veninul de albine crește permeabilitatea vaselor sangvine, ceea ce duce la creșterea schimbului dintre sânge și țesuturi;
Veninul de albine este un puternic încălzitor și face ca sângele să circule mai rapid și mai ușor la nivelul zonei înțepate sau injectate cu venin de albine;
Veninul de albine stimulează producția de heparină, care are efecte anticoagulante, determinând scăderea vâscozității sângelui și creșterea fluidității sângelui (veninul nu numai stimulează producția de heparină, el conține și un factor heparin-like);
Și nu în ultimul rând, veninul de albine scade colesterolul rău (LDL) din sânge și previne ateroscleroză.
Rolul veninului de albine în afecțiunile respiratorii:
Produsele apicole au rol preventiv și curativ în afecțiunile aparatului respirator superior (cavitate bucală, fose nazale, faringe, laringe, amigdale și sinusuri) și cel inferior (trahee, bronhii, plămâni), datorită proprietăților lor terapeutice și farmaceutice.
Veninul de albine:
Aplicat prin microînțepături, veninul de albine ameliorează crizele de astm bronșic, înlocuind în multe cazuri corticoterapia și antiinflamatoarele de sinteză.
Rolul veninului de albine în afecțiunile digestive:
Veninul de albine înțepăturile, injecțiile sau preparatul apos de apitoxină reduc viteza de evacuare a apei din stomac, secreția sucului gastric la excitanți alimentari, precum și aciditatea sucului gastric.
Rolul veninului de albine în afecțiunile hepatobiliare:
Produsele apicole conțin proteine, lipide, glucide, toate vitaminele, toate mineralele, enzime, hormoni asemănători ca acțiune cu cei umani, substanțe antibiotice, substanțe antivirale, antibacteriene, antioxidante, antitumorale, antiinflamatoare, factori hepatoprotectori prin prezența aminoacizilor esențiali, a acidului aspartic și mai ales a celor cu sulf (metionină), a fructozei etc. Prin structura lor chimică unică, produsele apicole dispun de sinergia de prezență și de acțiune a tuturor substanțelor care acționează la nivel celular, local, cât și general, vindecând simultan și alte boli, alte organe, restabilind homeostazia întregului organism uman.
Veninul de albine intervine în tratamentul hepatitei B cronice și al cirozei hepatice, diminuând simptomele specifice și ameliorând starea fizică generală a bolnavului. Efectele sunt sesizabile chiar după câteva ședințe de tratament cu înțepături de albine sau injecții cu apitoxină.
Rolul veninului de albine în afecțiunile urogenitale:
Veninul de albine are acțiune asupra libidoului diminuat. în adenomul de prostată, retragerea inflamației prostatei are ca efect reducerea volumului glandei și, deci, suprimarea durerilor, favorizând reactivarea funcției aparatului urogenital.
Rolul veninului de albine în afecțiunile sistemului osteoarticular și muscular:
Afecțiunile sistemului locomotor se tratează cu produse apicole, atât ca adjuvante, cât și cu efect curativ, prin acțiunile lor antiinflamatoare, antiinfecțioase, anestezice, imunostimulatoare, stimulente ale sistemului neuro-endocrino-metabolic, de reglare a circulației sangvine, nutritive generale și locale, regenerative etc.
S-a constatat că apicultorii care de obicei sunt expuși la înțepăturile de albine nu prea se îmbolnăvesc de reumatism. Veninul de albine, prin conținutul lui de melitină, adolapina și MCDP (peptid degranulator al mastocitelor), acționează foarte bine în toate formele de artrite datorită proprietăților și acțiunii lor sinergice antiinflamatorie. Substanțele din compoziția veninului de albine, precum peptida apamină, împiedică instalarea leziunilor produse de artrită. Veninul de albine crește secreția cortizolului la nivelul cortexului glandelor suprarenale, prin inhibarea fosfolipazei A2, care este un antiinflamator natural. Cortizolul are efecte antiinflamatorii, analgezice și antipiretice. Peptida 401 din compoziția veninului de albine inhibă enzimele care reglează conversia acidului arahidonic în prostaglandine. Prin influența lui asupra transmiterii influxului nervos (efecte analgezice), veninul de albine ajută la diminuarea durerilor acute și cronice de origine reumatică sau traumatică; cu ajutorul veninului de albine, oxigenul este transportat cu mai mare eficiență. Veninul de albine aplicat local (unguente, creme etc.) ameliorează durerile osteoarticulare și restabilește mobilitatea articulațiilor. Este indicat în tratamentul artritelor de toate formele, periartritelor, al lombosciaticii, reumatismului articular, spondilartritelor, artrozelor coloanei, ale șoldurilor și ale genunchilor, al miozitelor, în toate durerile cronice cauzate de bolile sistemului locomotor.
Rolul veninului de albine în hematologie:
Produsele apicole păstrează alcalinitatea sângelui, iar sângele alcalin combate aciditatea din țesuturi, produsă de acidul lactic și acidul carbonic, care apar mai ales la eforturi fizice; dacă aciditatea sângelui este ridicată, apare oboseală generală. Majoritatea produselor apicole conține substanțe anticoagulante (vitamina K și o substanță heparin-like). De asemenea, mai conțin substanțe care previn hemoragiile.
Produsele apicole conțin vitamina B12, B9 (acidul folie) și vitamina C, minerale precum fierul, cuprul, magneziul etc., toate având rol important în producția de hemoglobină; au acțiuni hematopoietice (refacerea sângelui). Prezența acidului oleic în produsele apicole are rol în producția proteinelor și stimulează sistemul hematopoietic – mai ales la nivelul măduvei osoase deci, au rol important în prevenirea și tratarea anemiilor.
Veninul de albine
Melitina din veninul de albine inhibă coagularea sângelui, iar acest efect are perspective în tratarea trombozelor. Veninul de albine crește producția de globule roșii (eritropoieză) și scade producția de eozinofile din sânge.
Rolul veninului de albine în endocrinologie:
Produsele apicole bogate în hormoni naturali și precursori de hormoni conțin toate substanțele care susțin acțiunile hormonilor, stimulând și reglând funcțiile neuroendocrinometabolice.
Veninul de albine conține acid formic, acid hidrocloric, acid ortofosforic, minerale, acizi organici volatili, antibiotice, fosfolipază A și doi aminoacizi bogați în sulfuri (metionina și cistina); aceste componente acționează sinergie și induc secreția de cortizol de către glandele adrenale. Veninul de albine, prin conținutul lui în melitină și fracția cardiopeptidică, produce o creștere rapidă și susținută a cortizolului circulant. Veninul de albine stimulează și intensifică activitatea sistemului adrenergic pituitar. Eliberarea histaminei are loc întotdeauna înaintea eliberării de epinefrină și norepinefrină. La 30-60 de secunde după injectarea veninului de albine, nivelul histaminei plasmatice crește de aproximativ 20-30 ori și revine la valorile inițiale în 30-90 de minute (ca în reacția de stres), dar fără modificări majore cardiorespiratorii. Activitatea cortizolului este inhibată de absența vitaminei C din dietă (Brooks și colab., Guseva/Artemov). Veninul de albine este benefic în crampele menstruale, disfuncții ale secreției cortizonului, hipertiroidism, hipoglicemie, menstruație neregulată, sindrom disfuncțional hipofoliculinic, sindromul premenstrual.
Rolul veninului de albine în afecțiunile imunologice:
Apitoxina are efecte atenuante asupra parametrilor reacțiilor imunitare și inflamatorii. În bolile autoimune care afectează articulațiile, veninul de albine diminuează durerile articulare, ameliorează elasticitatea pielii, stimulează sistemul imunitar și regenerează țesuturile degenerate. Veninul de albine este benefic în tratarea SIDA, a alergiilor, a artritelor. Veninul de albine activează sistemul imunitar prin creșterea nivelului IgG în sânge și intensifică activitatea limfocitelor B și T.
Rolul veninului de albine în infecții:
Veninul de albine are proprietăți antiinfecțioase, mai ales în infecțiile virale. Recent, în Franța și Italia s-a descoperit că fosfolipaza A2 din compoziția veninului de albine este un inhibitor eficient al virusului HIV care produce SIDA – sindromul de imunodeficiență dobândită. Fosfolipaza A2 blochează virusul și îl împiedică să pătrundă în celule.
Rolul veninului de albine în bolile neoplazice:
Cercetările și studiile au arătat că produsele apicole se pot folosi pe lângă tratamentele alopate, ca un tratament adjuvant în tratamentul și/sau în prevenirea bolilor canceroase. Cercetătoarea Nada Orsolic și colab., de la Universitatea din Zagreb, Croația, au constatat că produsele apicole au efecte importante în tratarea și prevenirea cancerelor, contribuind semnificativ în diminuarea dezvoltării metastazelor.
Veninul de albine:
Prin conținutul lui de melitină și efectul lui ca imunomodulator, veninul de albine acționează asupra celulelor canceroase, producându-se o schimbare favorabilă la nivelul tumorii și încetinindu-se răspândirea tumorii (metastaza).
Rolul veninului de albine în toxicologie:
Veninul de albine protejează organismul împotriva razelor X.
Rolul veninului de albine în sexologie:
Veninul de albine reduce inflamațiile și infecțiile organelor sexuale, reduce volumul prostatei hipertrofiate, suprimă durerile, activează funcțiile sexuale, tratează impotența cu rezultate foarte bune, este benefic în infertilitate și sterilitate la femei și la bărbați.
Rolul veninului de albine în geriatrie-gerontologie:
Produsele apicole sunt recomandate pentru revigorarea și încetinirea procesului de îmbătrânire la cei vârstnici și la cei mai tineri, împiedicând instalarea îmbătrânirii precoce. Produsele apicole sunt atât un aliment de excepție, cât și un medicament naturist preventiv și curativ, care tonifică organismul, păstrează memoria, vitalitatea, energia fizică și intelectuală, ține radicalii liberi la distanță, stimulează imunitatea, stimulează și reglează funcțiile neuro-endocrino-metabolice, atenuează procesele fiziologice și diminuează fenomenele degenerative asociate procesului de îmbătrânire, regenerează celulele, țesuturile etc. Produsele apicole hrănesc, previn și tratează, deci oferă „tinerețe fără bătrânețe". Toate produsele apicole au efecte benefice asupra procesului de îmbătrânire prin conținutul lor foarte bogat în substanțe bioactive necesare organismului, care acționează sinergie între ele la nivelul tuturor organelor, aparatelor, celulelor și țesuturilor organismului. îmbătrânirea este un proces caracterizat de putere redusă, oase slăbite, stare de slăbiciune generală, pierderi de memorie, piele ridată, schimbări ale culorii părului. Deși procesul de îmbătrânire nu poate fi schimbat, unele caracteristici pot fi eficient controlate și eradicate dacă se consumă produse apicole.
Veninul de albine întărește sistemul imunitar, vindecă bolile aparatului locomotor, mai ales cele reumatice; este benefic în bolile neuropsihice (boala Alzheimer, boala Parkinson, scleroză multiplă, miastenie), în bolile cardiovasculare, în disfuncțiile sexuale; de asemenea, ameliorează starea psihică.
Rolul veninului de albine în obstetrică și ginecologie:
Veninul de albine este benefic în tulburările organelor genitale feminine, în special al celor cu etiologie endocrină. Veninul de albine este benefic în ameliorarea simptomelor menopauzei.
Rolul veninului de albine în afecțiunile dermatologice:
Datorită conținutului lui în melitină, cistină, metionină, fosfatază, fosfolipază A2 și B, hialuronidază etc., veninul de albine acționează ca inhibitor și blocant al sistemului nervos prin sinapsele periferice și centrale, crește activitatea funcțională a sistemului hipofizo-suprarenal, favorizând secreția de hormoni precum ACTH-ul; scade inflamația și durerea. Pe de altă parte, stimulează glandele suprarenale și induce secreția cortizonului. Efectele terapeutice ale acestor componente sunt puse în relație fie ca acțiune directă a acestor substanțe, fie ca acțiune indirectă, prin declanșarea unor reacții ale organismului cu mobilizarea mijloacelor de apărare specifice; este imunologic activ. Veninul de albine are și proprietăți de protejare contra radiațiilor și a razelor X.
BIBLIOGRAFIE
RAWHI M. A. ABDALLA – ,,Totul despre apiterapie”, Editura ALL, București 2012;
Cristina Mateescu – ,,Apiterapia sau cum să folosim produsele stupului pentru sănătate”, Editura Apimondia, București;
Fiica C. – ,,Tehnica farmaceutică pentru cadre medii”, Editura medicală, București, 1977;
Păunescu T. Maftei, Hossu T, Mosteanu T. – ,,Apifitoterapia”, Editura Apimondia, București;
Marian Nită, Laurențiu Dinu, Adriana – Camelia Mițea – Apiterapia, editura AIUS PrintEd, Craiova – 2010.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Mierea Si Veninul de Albine (ID: 118366)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.