Metode Speciale de Supraveghere
Aflarea adevărului în procesul penal
”Scopul omului superior este adevărul”
Confucius (Kong Fu Zi)
În sistemul de drept penal românesc adevărul judiciar se suprapune cu adevărul obiectiv, ceea ce înseamnă că organele judiciare trebuie să rețină exact ceea ce s-a întâmplat în realitate. În Codul de Procedură Penală, aflarea adevărului este un principiu care stă la baza desfășurării întregului procesul penal. Această regulă de bază este enunțată de articolul 5 alineatul 1 din Codul de Procedură Penală, potrivit căruia organele judiciare au obligația de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana suspectului sau inculpatului. Un aspect de natură să reducă importanța acestui principiu este reprezentat de faptul că actualul cod de procedură penală nu a mai consacrat rolul activ al organelor judiciare, cu toate acestea apreciem că obligația de a afla adevărul pe bază de probe, imcumbă și un rol activ în a obține probele pe baza cărora este necesar să se stabilească adevărul.
În sistemul nostru procesual, pentru ca justiția represivă să poate realiza scopul său direct sau indirect, ea trebuie să cunoască adevărul real, tras din realitatea faptelor, iar nu din evaluarea apriorică și fictivă; deci adevărul material (real), iar nu adevărul formal (fictiv). Adevărul judiciar reprezintă reflectarea, în actele întocmite de organele judiciare pentru a stabili situația de fapt, a adevărului obiectiv. Acest principiu este cel care previne comiterea de erori judiciare și oferă și este izvorul pricipiului echității. Pentru a se îndeplini acest deziderat, respectiv aflarea adevărului, legiuitorul a reglementat obligația organelor de judiciar obligații generale de a afla adevărul pe bază de probe iar organelor de urmărire penală de a strânge și administra probe, atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului. Considerăm că cea din urmă obligație își are rădăcina în obligația generală a organelor judiciare de a afla adevărul pe bază de probe, diferența fiind în acțiunea propriu-zisă pe care trebuie să o întreprindă pentru a afla adevărul, instanțele trebuie să asigure pe bază de probe, pe când organele de urmărire penală au o obligație de a strânge probe.
Deși legiuitorul nu mai consacră în Codul de Procedură Penală distinct scopul procesului penal se observă că acesta a fost dezvoltat de alte articole precum art. 327 Cod Procedură Penală, care reglementează că rezolvarea cauzelor penale în cursul urmăririi penale are lor după ce se constată că au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului și că urmărirea penală este completă și există probele necesare și legal administrate. Pentru faza de judecată, art. 349 alin. 1 din Cod Procedură Penală, reglementează faptul că instanța de judecată soluționează cauza dedusă judecății cu garantarea respectării drepturilor subiecților procesuali și asigurarea administrării probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii.
În practica judiciară veche s-a reținut că instanța are obligația să asigure aflarea adevărului; în acest scop, ea trebuie să verifice, nemijlocit, probele strânse de organele de urmărire penală, în vederea strabilirii adevărului, iar procurorul și partea civilă, în lipsa inculpatului, au declarat cu nu au de solicitat probe; în acest caz, instanța trebuie să verifice dacă recunoașterea inculpatului în cursul urmăririi penale este expresia adevărului.
Având în vedere că am subliniat importanța adevărului, care este temelia procesului penal, este necesar să precizăm aspectele generale despre probe, pe baza cărora se apreciază adevărul.
Noțiuni generale despre probe
Conform actualului Cod de Procedură Penală, prin probă se înțelege orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a savărșito și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care construbuie la aflarea adevărului în procesul penal. (art. 97 alin. 1 Cod Procedură Penală).
Mijloacele de probă reprezință mijloacele prevăzute de dispozițiile legele prin care se stabilesc existența sau inexistența unei infracțiuni, identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a unei cauze. Articolul 97 alineatul 2 Cod Procedură Penală oferă o enumerare enunțiativă a mijloacelor de probă, și anume: declarațiile suspectului sau ale inculpatului; declarațiile persoanei vătămate; declarațiile părții civile sau ale părții responsabile civilmente; declarațiile martorilor; înscrisuri, raporturi de expertiza sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă; orice alt mijloc de probă care nu este interzis de lege. Se observă că enumerarea mijloacelor de probă, nu este una limitativă.
Ca orice sistem de penal modern, ca urmare a evoluției tehnicii și societății, orice mijloc care servește la aflarea adevărului și nu este interzis de lege, poate fi administrat în cursul procesului penal.
Pentru a se administra o probă în procesul penal trebuie să fie îndeplinite anumite condiții: obținerea probei să fie în conformitatea cu principiul loialității, proba să fie relevantă în raport cu obiectul probațiunii din cauză, pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei nu au fost administrate sufieciente mijloace de probă, proba este necesară întrucât faptul nu este notoriu, proba nu este imposibil de obținut și administrarea probei nu este contrară legii.
În sistemul notru de drept procesual penal aprecierea probelor se realizează conform principiului liberei sau intimei convingeri a organului judiciar, care are competență în aprecierea acestora. Valoarea probelor nu este de dinainte stabilită, organele judiciare beneficiind de independență în aprecierea acestora. Practica judiciară a consacrat acest aspect, reținându-se faptul că în cazul constatării unor nepotriviri sau contradicții, instanța este îndrituită să aprecieze fiecare declarație ăn contextul tuturor probelor administrare, cu care este necesar să se coroboreze, și deci să rețină, motivat ca reprezentând adevărul numai unele dintre aceste; prin urmare în cazul unor declarații succesive, retractarea totală sau parțială ori modificarea declarației anterioare- indiferent în ce fază procesuală a fost dată și chiar dacă a fost făcută în cursul aceleiași faze- nu este de natură, prin ea însăși, să înlăture acea declarație, deoarece, astfel ar însemna a lipsi de eficiență probe administrate în mod legal și a se ajunge la încălcarea principiului de bază al procesului penal, acela al stabilirii adevărului.
Modalitatea de obținere a mijlocului de probă se numește procedeu probatoriu. În continuare ne vom opri asupra procedeelor probatorii cele mai intruzive cu privire la drepturile omului, și anume metodele speciale de supraveghere.
Metode speciale de supraveghere. Noțiuni generale
Dreptul convențional la viață privată garantează dreptul la intimitate, noțiune utilizată în doctrina și jurisprudența americană.
Statul are o dublă obligație pentru a garanta protejarea acestui drept, una pozitivă, de a asigura protecția acestui drept prin reglementearea unui cadru legal adecvat pentru exercitarea acestuia și una negativă de a se abține de la orice acțiune care ar putea aduce atingere acestui drept. Acest drept este unul fundamental, protejat atât de Convenția Europeană a Drepturilor Omului cât și de Constituția României
Cu toate acestea, datorită amplificării fenomenului infracțional, pentru a se îndeplini rolul Dreptului Penal de a asigura protecția valorilor sociale fundamentale, se permite, în anumite cazuri, o ingerință în exercitarea dreptului la respectarea viații private. Aceste derogări sunt prevăzute atât de dispozițiile constituționale cât și de cele convenționale, respectiv de articolul 53 din Constituția României care permite restrângerea exercițiului unuor drepturi sau al unor libertăți și de articolul 8 alineatul 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care permite ingerința autorităților publice în exercitarea dreptului la respectarea vieții private și de familie, dacă sunt respectate anumite condiții pe care le vom dezvolta ulterior.
Metodele de supraveghere sunt acele procedee probatorii speciale datorită ingerinței ridicate pe care o presupun în exercitarea dreptului la respectarea vieții private. Reglementarea acestor metode de supraveghere de către legiuitor a reprezentat un progres al tehnicilor de anchetă. Fenomenul infracțional este într-o asiduă dezvoltare, direct proporțională cu dezvoltarea tehnologiei și societății. Infracțiunile moderne, de corupție și informatice, au început să ocupe o pondere tot mai mare din întregul paletei infracțiunilor săvârșite. Aceste infracțiuni sunt săvârșite prin intermediul unor tehnici moderne, iar pentru descoperirea, probarea și în final pedepsirea acestora, este necesar să existe o anchetă eficientă. O anchetă eficientă trebuie să fie aptă a duce la indentificare și pedepsirea persoanelor responsabile. Pentru a îndeplini acestă calitate, respectiv eficiența, în cadrul anumitor anchete este necesar să se folosească procedee probatorii din cele mai complexe, printre care și metodele speciale de supraveghere. Din moment ce activitățile infracționale sunt săvârșite cu ajutorul tehnicii moderne, considerăm că metodele de supraveghere care implică la rândul lor folosirea unei tehnici moderne, reprezintă o încercare de a contraca săvârșirea acestor tipuri de infracțiuni.
Reglementarea prin lege a acestor mijloace probatorii a repreezentat o modernizare a sistemului de probațiune.
Prima lege post-decembristă care a permis folosirea unor metode speciale de supraveghere a fost Legea nr. 51/1991 privind siguranta natională care a reglementat posibilitatea interceptarii si înregistrarii convorbirilor telefonice si a altor comunicații în cazul pregătirii si săvârșirii de infracțiuni care sunt amenințări la adresa sigurantei nationale; apoi, Legea nr. 26/1994 privind Politia Romana a extins aceasta posibilitate și în cazul crimei organizate și a unor infractiuni grave, dacă era necesară pentru efectuarea urmaririi penale.
Prin Legea nr. 141/1996, dupa Sectiune a V-a, ,,Inscrisurile" din Capitolul al II-lea, ,,Mijloace de proba" a Titlului III, ,,Probele si mijloacele de proba" din Codul de procedura penala, s-a intordus Sectiunea V, denumita ,,Inregistrarile audio sau video". Prin Legea nr. 281/2003, denumirea secțiunii a fost modificată in ,,Interceptarile si inregistrarile audio sau video". Noua reglementare a adaugat la mijloacele de proba existente deja doua noi: inregistrarile audio si pe cele de imagini (video sau foto).
Actualul Cod de Procedură Penală nu realizează o enumerare limitativă a mijloacelor de probă, în consecință dacă sunt obținute prin modalități legale, orice mijloc de probă poate fi utilizat în procesul penal.
Metodele de supraveghere specială sunt enumerate de art. 138 alin 1 lit a-e, iar de la lit f-j sunt enumerate metodele de cercetare. Deosesebirea între cele doua categorii, de supraveghere și cercetare, constă în faptul că în cazul primelor datele primite în urma supravegherii sunt primite în timp real de organele de anchetă, în schimb ce în cazul metodelor de cercetare datele sunt primite după ce activitățile au avut loc. Apreciem că mai există o diferență substanțială între cele două, repectiv faptul metodele de supraveghere presupun o ingeriță mai ridicată în drepturile persoanelor.
Enumerarea acestor metode de supraveghere și cercetare este una limitativă :
a) interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanță;
b) accesul la un sistem informatic;
c) supravegherea video, audio sau prin fotografiere;
d) localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice;
e) obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane;
f) reținerea, predarea sau percheziționarea trimiterilor poștale;
g) utilizarea investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor;
h) participarea autorizată la anumite activități;
i) livrarea supravegheată;
j) obținerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, altele decât conținutul comunicațiilor, reținute de către aceștia în temeiul legii speciale privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului.
Interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare de la distanță
Prin interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare se înțelege interceptarea, accesul, monitorizarea, colectarea sau înregistrarea comunicărilor efectuate prin telefon, sistem informatic ori prin orice alt mijloc de comunicare. Activitatea principală este reprezentată de interceparea propriu-zisă, iar celalalte activități de moniorizare, colectare sau înregistrare sunt conexe acesteia. Aceste activități se desfășoară prin intermediul unor mijloace tehnice care surprind conversațiile purtate prin telefon, sistem informatic sau orice alt mijloc de comunicare
Comunicațiile reprezintă orice schimb de informații între două persoane, dintre care una are rolul emitător și cealaltă de receptor. Procesul de comunicare a fost perceput ca element fundamental al existenței umane încă din antichitate, însăși etimologia termenului dovedind acest lucru. Definițiile date comunicării pleacă de cele mai multe ori de la sensul etimologic al cuvântului comunicare ce provine din latinescul communis, care înseamnă a fi de acord, a fi în legătură cu sau a fi în relație cu ceva. Conform dicționarului explicativ al limbii române, varianta online, termenul comunicație înseamnă:
COMUNICÁȚIE, comunicații, s. f. 1. Mijloc de comunicare între puncte diferite; legătură, contact. 2. Sistem tehnic folosit pentru realizarea comunicației. 3. (În sintagma) Comunicații de masă = totalitatea mijloacelor tehnice de comunicare a informațiilor (poștă, telegraf, telefon, radio, televiziune, cinema, publicații etc.). [Var.: (înv.) comunicațiúne s. f.] – Din fr. communication, lat. communicatio, -onis.
Apreciem că modelul cel mai reprezentativ al procesului de comunicare este modelul Shannon-Weaver care propune o schemă ce presupune transmiterea unui semnal (mesaj) de către emițător prin intermediul unui canal acesta ajungând la receptor.
Este necesar să subliniem vitalitatea procesului de comunicare pentru desfășurarea activității infracționale. În cazul infracțiunilor complexe, în care există participație penală, activitățile desfășurate de infractori pentru a obține folosul infracțional trebuie să fie armonizate între ele. Pentru a se obține această armonizare și pentru a produce rezultatul infracțional dorit, infractorii folosesc procesul de comunicare. Folosirea procesului de comunicare este necesară atât înaintea desfășurării activității infracțonale, pentru a plănui modul de săvârșire a infracțiunilor, în timpul desfășurării acesteia pentru a acționa sinergic, cât și după consumare și epuizarea infracțiunii pentru a păstra folosul infracționaș și a ascunde urmele infracțiunii.
Pot fi interceptate conversațiile purtate prin intermediul telefonului, atât cele care presupun un trafic de voce cât și cele care presupun un trafic date; calculatorului, mijloacelor inteligente de comunicare, cât și cele purtate prin intermediul oricăror mijloace de comunicare. Programele rulate pe smartphone, tablete, laptopuri care folosesc un trafic de date, presupun purtarea unor conversații și pot fi interceptate (aplicațiile de email, facebook, whatsapp, skype, telegram.)
Pentru realizarea interceptărilor se ultilizează o gamă largă de mijloace tehnice, în funcție de mijlocul de comunicație folosit. În general pentru interceptarea convorbirilor telefonice sunt cunoscute metodele interceptării prin derivare, prin releu, prin inducție, prin sisteme radio, prin scanare; pentru interceptarea convorbirilor purtate nemijlocit se folosesc diferite tipuri de microfoane cu fir, microemițătoare disimulate ori sistemele direcționale optice; totalitatea aparaturii necesare desfășurării operațiunii este cunoscută sub denumirea specifică de ”tehnică operativă”.
Indiferent de tipul acestora, mijloacele tehnice speciale preiau sunetele, imaginile sau impulsurile electrice, le transformă în semnale electrice analogice sau digitale, după care le transportă sau le transmit, în diverse moduri, către puncte de recepție și înregistrare sau stocare, astfel încât, ulterior, să poată fi ascultate, vizualizate sau prelucrate.
Înregistrarea comunicațiilor purtate prin intermediul telefonului se poate desfășura în două moduri, cu știrea persoanelor care comunică, fapt ce presupune controlarea mijlocului de comunicare folosit de acestea, sau fără știrea persoanelor care comunică prin intermediul activității de interceptare.
Sistemul de interceptare este informatizat în totalitate și este configurat să funcționeze automat și să semnaleze și excludă orice intervenție neautorizată, inclusiv din partea operatorilor care îl deservesc. Consiliul Suprem de Apărare a Țării, prin Hotărârea nr. 0068/2002 a conferit instituțiilor abilitatea să intercepteze comunicațiile telefonice, dreptul de a avea acces la traficul integral al comunicărilor prin realizarea unor conexiuni tip intranet între sediile acestora și sediul autorității naționale.
Majoritatea convorbirilor terefonice fau la bază GSM (Sistemul Global de Comunicații Mobile) care este un sistem european de comunicații mofile creat în anul 1986 ca aplicație militară și este folosit în prezent în scopuri comerciale, începând cu anul 1991. Fiecare terminal GSM (telefoane conectate la rețelele mobile de comunicații) și fiecare cartelă SIM au câte un cod unic: codul IMEI (identitate internațională a echipamentului mobil) corespunzător aparatului telefonic și codul IMSI (identitate internațională a abonatului mobil) pentru cartela telefonică. Aceste două coduri defiensc orice utilizator de servicii GSM, iar cunoasterea acestora este esențială pentru individualizarea aparatului GSM, identificarea persoanei respective și a zonei în care se găsește, precum și pentru interceptarea și înregistrarea comunicațiilor telefonice efectuate prin terminalele GSM. Dispozițiile legale cer ca mandatul de supraveghere să conțină elementele de indetificare a fiecărui telefon sau orice date cunoscute pentru identificarea căii de comunicare. Apreciem că organelor care pun în executare mandatul de supraveghere tehnică le revine sarcina de a identifica calea de comunicare uzitată de persoana față de care se solicită autorizarea interceptarării mijloacelor de comunicare.
În cazul în care persoana față de care s-a dispus interceptarea comunicațiilor schimbă cartela SIM sau terminalul GSM după care comunică în mod obișnuit, mandatul de supraveghere este valabil, chiar dacă mijloacele de comunicare s-au schimbat. Totuși este necesar ca una dintre cele două( codul IMEI sau codul IMSI) să ramână aceeași, în caz contrar va fi necesar să se solicire din nou autorizarea interceptării convorbirilor. În principiu, interceptarea comunicațiilor telefonice prin folosirea sistemului național se efectuează prin intermediul conexiunilor dintre sistem și repartiroarele centralelor telefonice ale rețelelor de telefonie fixă, și, respectiv, centrele de comutație ale rețelelor telefonice GSM. Pot exista și situații care impun interceptarea conversațiilor telefonice în timp real, este necesar ca în această situație operatorii de sistem să informeze de îndată organele care pun în executarea mandatul de supraveghere cu privire la conținutul tuturor convorbirilor care au loc prin intermediul postului telefonic monitorizat.
Se impune a se menționa că supravegherea audio-video a comunicărilor directe, ambientale se efectuează în baza măsurii prev. de art. 138 alin 1 lit. c Cod Procedură Penală, respectiv supravegherea video, audio sau prin fotografiere, deoarece măsura de la litera a presupune folosirea unui mijloc de comunicare la distanță.
Accesul la un sistem informatic
Legiuitorul a reușit să respecte principiul legalității și a definit explicit termenii folosiți de lege. Astfel, prin acces la un sistem informatic se înțelege pătrunderea într-un sistem informatic sau mijloc de stocare a datelor informatice fie direct, fie de la distanță, prin intermediul unor programe specializate ori prin intermediul unei rețele, în scopul de a identifica probe.
Prin sistem informatic se înțelege orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive interconectate ori aflate în relație funcțională, dintre care unul sau mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic.
Din analiza dispozițiilor legale rezultă că accesul la un sistem informatic se poate realiza în două moduri, fizic sau de la distanță în condiții de confidențialitate. Accesul fizic se desfășoară în locul în care se află sistemul informatic sau mijlocul de stocare a datelor informatice. Accesul de la distanță se realizează pin intermediul unei rețele de comunicații, utilizându-se programe informatice. În practică procedeul probatoriu este utilizat pentru accesarea sistemelor informatice în care sunt stocate e-mailurle și realizarea de copii ale datelor informatice. Legiuitorul, atunci când definește accesul la un sistem informatic, enunță și scopul acestui procedeu probatoriu, respectiv identificarea de probe. Această identificare de probe reprezintă o constatare, stabilirea faptului că anumite date, care sunt stocate de sistemul informatic, constituie probe în procesul penal și sunt de natură să conducă la stabilirea existenței unei infracțiuni, identitatea persoanei care a săvârșit-o, sau orice alt aspect care poate conduce la aflarea adevărului în cauza respectivă. Există o diferențiere între această metodă de supraveghere și percheziția unui sistem informatic.
Prin percheziție în sistem informatic sau a unui suport de stocare a datelor informatice se înțelege procedeul de cercetare, descoperire, identificare și strângere a probelor stocate într-un sistem informatic sau suport de stocare a datelor informatice, realizat prin intermediul unor mijloace tehnice și proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea informațiilor conținute de acestea. Există diferențe între cele două, din prisma garanțiilor pe care le oferă. În cazul accesului într-un sistem informatic, accesul se poate face de la distanță fără a fi prezente alte persoane în afară de organele de urmărire penală, pe când în cazul percheziției informatice este necesar să fie prezent suspectul sau inculpatul. În plus în cazul percheziției informatice, legiuitorul a enunțat explicit că pentru a se asigura integritatea datelor informatice stocate se efectuează copii.
Supravegherea video, audio sau prin fotografiere
Supravegherea video, audio sau prin fotografiere trebuie analizate prin raportare la dreptul la imagine a persoanei, componentă a dreptului la respectarea vieții private prev. de art 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Legiuitorul a definit acest procedeu probatoriu ca fiind acțiunea de fotografierea persoanelor, observarea sau înregistrarea conversațiilor, mișcărilor ori a altor activități ale acestora. Pentru a exista în probațiune suficiente probe care să reflecte adevărul în plan judiciar, se necesită monitorizarea activităților persoanelor suspecte sau inculpate. În cursul supravegherii pot fi fixate prin video-filmare sau fotografiere judiciară aspecte de interes referitoare la acțiunile celui urmărit, cum ar fi întâlnirile, frecventarea adreselor sau utilizarea anumitor vehicule. Imaginile captate prin uzitarea procedeului probator a supravegherii video, audio sau prin fotografiere, pentru a căpăta valoare probantă trebuie fixate în baza unui mandat de supraveghere emis de judecătorul de drepturi și libertăți.
Pentru selecția mijloacelor tehnice ce urmează a fi utilizate în cadrul activităților de înregistrări ambientele se face în funcție de următoarele cerințe generale : scopul în care sunt utilizate, necesitatea de camuflare și disimulare, condițiile de mediu, caracteristicile și parametrii tehnici, în special modalitatea de stocare a informației și autonomia de funcționare, dată de capacitatea de înmagazinare și viabilitatea sursei de alimentare.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statutat că un agent de securitate care exercită supravegherea unui loc public printru-un sistem de televiziune cu circuit închis, constând în supunerea observației scenei publice prin mijloace tehnice poate avea, de plano, semnificația unei ingerințe în dreptul la viața privată; în principiu, optând pentru a realiza o activitate în spațiul public, individul renunță deliberat la protecția pe care i-o conferă spațiul privat, astfel că nu se poate cere terților să-i protejeze viața privată în condiții mai aspre decât o face el însuși. Instanța convențională a recurs la o dublă distincție; pe de o parte între înregistrările cu caracter de permanență și cele ocazionale și, pe de altă parte între înregistrările din spațiul public și cele din spațiul privat. În principiu viața privată a individului nu este afectată de înregistrările ocazionale din spațiul public, în schimb constituie o ingerință înregistrările cu caracter de continuitate din spațiul public și cele sistematice sau nu, din spațiu privat. Totuși Curtea Europeană a Drepturilor Omului permite limitări ale dreptului la respectarea vieții private, dacă sunt respectate anumite condiții și garanții, care au fost transpuse și în legislația națională.
Localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice
Prin localizare sau urmărire prin mijloace tehnice se înțelege folosirea unor dispozitive care determină locul unde se află persoana sau obiectul la care sunt atașate. Aceste dispozitive pot fi variate, deoarece odată cu avansarea tehnicii dispozitivele cele mai utilizate precum smartphone-urile, lapopurile, tabletele conțin emițători GPS.
În literatura tehnică acronimul G.P.S derivă de la denumirea în limba engleză Global Positioning System ce denumește rețeaua de sateliți geostaționari care, prin datele transmise permit poziționarea geografică a unui receptor. Inițial inovat ca aplicație militară, localizarea sau urmărirea prin GPS înregistrează și transmite permanent activitatea unui vehicul ori a unui alt purtăror 24 de ore pe zi, iar apoi transmite datele unui server.
Obținerea datelor prinvind tranzacțiile financiare ale unei persoane
Prin obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane se înțelege operațiunile prin care se asigură cunoașterea conținutului tranzacțiilor financiare și al altor operațiuni efectuate sau care urmează să fie efectuate prin intermediul unei instituții de credit ori al altei entități financiare, precum și obținerea de la o instituție de credit sau de la altă entitate financiară de înscrisuri ori informații aflate în posesia acesteia referitoare la tranzacțiile sau operațiunile unei persoane.
Pe de altă parte, art. 153 alin. 1 din Codul de procedură penală prevede că procurorul poate solicita, cu încuviințarea prealabilă a judecătorului de drepturi și libertăți, unei instituții de credit sau oricărei alte instituții care deține date privind situația financiară a unei persoane comunicarea datelor privind existența și conținutul conturilor și a altor situații financiare ale unei persoane, în cazul în care există indicii temeinice cu privire la săvârșirea unei infracțiuni și există temeiuri pentru a se crede că datele solicitate constituie probe.
Se observă că art. 153 a fost modificat de pct. 98 al art. 102, Titlul III din Legea nr. 255 din 19 iulie 2013, neexistând o astfel de reglementare în legislația anterioară.
Din modul de redactare al celor două articole rezultă că procurorul are la dispoziție două proceduri, total distincte, prin care să obțină datele privind situația financiară a unei persoane.
Plecând de la evidenta necorelare a celor două articole s-a ajuns în practica judiciară la moduri diferite de interpretare și aplicare a acestora.
Problema care se ridică în practică derivă din modul de redactare al art. 153 C.p.p , mai exact care este semnificație noțiunii de „conținut al conturilor” la care se face referire în acest articol. Există unele opinii în sensul că această noțiune se referă strict la soldul contului existent la data solicitării, însă există și opinii în sensul că acestă noțiune acoperă și rulajul contului, adică toate tranzacțiile financiare efectuate în contul persoanei într-o anumită perioadă de timp. Din punctul meu de vedere ambele interpretări sunt perfect valabile și acoperite de textul legal.
De asemenea, s-a apreciat că emiterea unui mandat de supraveghere tehnică în sensul celui prevăzut de art. 138 alin. 1 lit. “e” Cod procedură penală, se face pentru obținerea datelor privind tranzacțiile financiare viitoare, în sensul accesului la astfel de informații în timp real și nicidecum pentru tranzacții trecute. Pentru obținerea extraselor de cont cu situația financiară anterioară a unei persoane, s-a apreciat că legiuitorul a prevăzut procedura separată de la art. 153 și urm. Cod procedură penală, pentru care, conform noilor modificări, nu mai este nevoie încuviințarea prealabilă a judecătorului de drepturi și libertăți. De altfel, nici nu ar fi verosimilă solicitarea unei autorizații tehnice, act care este prevăzut cu termen de valabilitate și cu posibilitate de prelungire, în condițiile în care, obținerea unui extras de cont sau a altor date privind situația financiară trecută se realizează printr-o acțiune unică, fără a fi nevoie de vreo prelungire, repetabilitate sau supraveghere în timp real. Se face astfel, o delimitare a domeniului de aplicare al celor două proceduri în funcție de tipul de tranzacții (trecute/viitoare) pe care organul judiciar urmărește să le obțină. În acest sens s-a pronunțat și Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. 440/84/2015/a1 – Încheierea nr.150/30.09.2015 , pronunțată în procedura de camera preliminară, prin care s-a respins cererea de excludere de la dosar a extraselor de cont obținute prin procedura prevăzută de art. 153, constatând astfel legalitatea obținerii lor. Consider că acest criteriu de separare a celor două proceduri este sustinut de argumentele sus-menționate și poate fi util în alegerea procedurii ce va fi urmată pentru obținerea datelor financiare.
Problema cel mai des întâlnită în practică se referă la tipul de procedură ce trebuie utilizată în situația în care organul judiciar urmărește obținerea de la unitățile bancare a extraselor de cont pe o anumită perioadă, extrase ce conțin atât soldul contului la zi cât și toate operațiunile de debitare și creditare a contului din perioada respectivă.
În acest sens am constatat faptul că nu există o procedură unitară la nivelul unităților de parchet din municipiul București și nici chiar în cadrul aceleiași unități de parchet. Astfel, am sesizat faptul că o parte a procurorilor solicită aceste extrase de cont utilizând procedura instituită de art. 153 și urm. C.p.p. cu încuviințarea prealabilă a judecătorului de drepturi și libertăți (practica majoritară) , în timp ce alții folosesc, într-o primă fază, procedura procedura prevăzută de art. 153 și urm. pentru a obține de la Agenția Națională de Administrare Fiscală a datelor privind “existența” conturilor deținute de persoana vizată, iar ulterior solicită emiterea unui mandat de supraveghere tehnică în condițiile art. 138 alin. 1 lit. “e” C.p.p. pentru a afla datele referitoare la tranzacțiile financiare efectuate. Aceeași situație se regăsește și în cadrul instanțelor de judecată din mun. București, existând judecători care încuviințează obținerea datelor financiare prin procedura prevăzută de art. 153 C.p.p. în timp ce alții consideră că trebuie utilizată cea prevăzută de art. 138 alin. 1 lit. “e” C.p.p., neexistând o practică unitară în acest sens.
Deși în principiu sunt de acord cu ambele proceduri de lucru consider că ar fi mai riguros să fie utilizată această din urmă modalitate chiar dacă ea presupune un efort mai mare (având în vedere multitudinea de acte ce trebuiesc întocmite) și o perioadă mai îndelungată de timp pentru obținerea datelor financiare. Noile modificări aduse prin ordonanța de urgență din 18 mai 2016 clarifică iar practica judiciară va evolua în viitor în aceeași direcție. Modul de dispunere a celor doua măsuri a devenit distinct, pentru obținerea de date privind situația financiară a unei persoane nu mai este nevoie de încuviințarea judecătorului de drepturi și libertăți, astfel că prin această măsură vor fi solicitate doar datele existente în momentul solicitării acestora, respecvitv existența conturilor și a sumelor existente în acestea, iar rulajele și tranzacțiile vor putea fi solicitate doar prin metoda specială de supraveghere reglementată de art. 138 lit e Cod Procedură Penală.
Astfel, procedura instituită de art. 153 C.p.p. presupune doar aprecierea procurorului, în situația în care sunt indicii temeinice cu privire la săvârșirea unei înfracțiuni sau există temeiuri pentru a se crede că datele solicitate constituie probe, în timp ce supravegherea tehnică prevăzută de art. 138 alin. 1 lit. “e” C.p.p. se dispune de judecătorul de drepturi și libertăți numai dacă sunt îndeplinite, cumulativ, condițiile prevăzute de art. 139 alin 1 și 2 C.p.p.
Având în vedere că ambele metode presupun o ingerință în viața privată a unei persoane, prin accesarea datelor referitoare la tranzacțiile sale financiare apreciez că procedura intituită de art. 138 alin. 1 lit. “e” C.p.p. oferă mai multe garanții persoanei supravegheate împotriva abuzurilor, fiind dispusă în condiții mult mai restrictive, și totodată satisface cerințele de accesibilitate, previzibilitate și proporționalitate prevăzute de legislația națională și de cea europeană.
Articolul 139 C.p.p. impune necesitatea existenței unor suspiciuni rezonabile cu privire la săvârșirea unei anumite infracțiuni din cele enumerate la alin. (2), respectarea principiului subsidiarității – fiind reliefat caracterul de excepție al ingerinței în dreptul la viață privată – precum și a principiului proporționalității măsurii cu restrângerea dreptului la viață privată, prin raportare la particularitățile cauzei, la importanța informațiilor sau a probelor ce urmează a fi obținute ori la gravitatea infracțiunii. Supravegherea tehnică permite monitorizarea în timp real și pe o perioadă mare de timp a tuturor tranzacțiilor financiare efectuate în conturile persoanei vizate, permițând organelor judicare să își creeze o imagine de ansamblu asupra legăturilor infracționale și oferindu-le, totodată, și un avantaj tactic în administrarea probatoriului.
Un argument în defavoarea procedurii instituite de art. 138 alin. 1 lit. “e” C.p.p. ar fi faptul că, deși urmărim obținerea extraselor de cont pe o perioadă anterioară, în referatul prin care se solicită dispunerea măsurii, respectiv în mandatul de supraveghere tehnică se menționează perioada pe care se realizează supravegherea (cel mult de 30 de zile), chiar și în situația în care contul nu mai este activ în momentul solicitării.
Procedura obținerii mandatului de supraveghere tehnică
9.1 Competență
Prin supraveghere tehnică se întelege utilizarea uneia din metodele detaliate mai sus, respectiv interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanță, accesul la un sistem informatic, supravegherea video, audio sau prin fotografiere, localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice și obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane. Competența materială de a emite un mandat de supraveghere îî revine judecătorului de drepturi și libertăți, la propunerea procurorului. Competența teritorială, este una alternativă, procurorul având opțiunea să sesizeze fie judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, fie pe cel din cadrul instanței corespunzătoare în grad acesteia în a cărui circumscripție se afla sediul parchetului din care face parte procurorul care a formulat cererea.
Emiterea mandatului de judecătorul de drepturi și libertăți, reprezintă o garanție împotriva dispunerii arbitrale cu privire la această masură restrictivă de drepturi, deoarece acesta este singurul magistrat în sensul CEDO, îndeplinind condițiile de imparțialitate și independență. Pentru a se dispune mandatul de supraveghere este necesar să fie îndeplinite cumulativ anumite condiții, pentru a se evita dispunerea în mod arbitrar a acestor măsuri.
9.2 Condiții
În primul rând este necesar să existe un cadru procesual, respectiv să fie începută in rem urmărirea penală. Este suficient să fie începută urmărirea penală cu privire la faptă, nu trebuie să se fi dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale cu privire la o anumită persoană.
Cea de-a doua condiție se referă la existența unei suspiciuni rezonabile cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni contra securității naționale prevăzute de Codul penal și de legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de droguri, de trafic de arme, de trafic de persoane, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede ori alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, contra patrimoniului, de șantaj, de viol, de lipsire de libertate, de evaziune fiscală, în cazul infracțiunilor de corupție și al infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, al infracțiunilor care se săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicații electronice ori în cazul altor infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare. Se observă că lista nu este limitativă, ci se poate dispune supravegherea tehnică în cazul în care există suspiciuni rezonabile cu privire la pregătirea sau săvârșirea oricărei infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare. Cu privire la termenul de suspiciune rezonabilă, legiuitorul nu realizează o definire exhaustivă a acestuia, cu toate că acest termen este folosit de aproximativ 30 de ori în tot cuprinsul Codului de Procedură Penală și este atașat instituțiilor importante precum măsuri preventive și metode speciale de supraveghere. În principiu, suspiciunea rezonabilă presupune existența unor date, informații care să convinga un observator obiectiv și imparțial că este posibil ca o persoană să fi săvârșit o infracțiune.
Această suspiciune rezonabilă trebuie să poarte asupra unei infracțiuni deja consumate sau unei infracțiuni care nu s-a consumat, dar pentru care suspectul desfășoară activități care să îi permită comiterea acesteia. Este posibil ca actele de pregătire a unei infracțiuni din cele enumerate de legiuitor să constituie o infracțiune autonomă, care ar putea fi ele însele obiectul mandatului de supraveghere dar pentru care să nu fie îndeplinite condițiile cu privire la limita de pedeapsă. În cazul acesta apreciem că ar trebui să fie avută în vedere infracțiunea scop, pentru care se se desfășoară activități- infracțiunea mijloc, mandatul de supraveghere putând fi eliberat indiferent de gravitatea infracțiunii mijloc.
Ce-a de-a treia condiție se referă la existența proporționalității restrângerii drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor ori a probelor ce urmează a fi obținute sau gravitatea infracțiunii. Termenul proporționalitatea nu este definit explicit de legiuitor, cu toate că oferirea anumitor criterii pentru aprecierea propoționalității reprezintă un progres pentru a aduce un plus de claritate dispozițiilor legale. Nivelul de intruziune trebuie să fie proporțional, valoare aparată trebuie să fie cel puțin egală cu dreptul sau libertatea fundamental încălcată. Această proporționalitate nu este abstracă, existența ei se stabilește în funcție de particularitățile cauzei. Noțiunea de proporționalitatea a restrângerii drepturilor cu scopul urmărit, respectiv obținerea de probe, este des întâlnită în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Limitele ridicate de pedeapsă prevăzute pentru infracțiunea pentru care se fac cercetări, nu sunt suficiente pentru a se considera că este îndeplinită această condiție. Încadrarea juridică are doar o valoare de referință, fiind o condiție de admisibilitate, în lipsa sa neputându-se trece la verificarea celorlalte condiții. Această încadrare juridică, este o condiție autonomă, fiind posibil chiar dacă aceasta este îndeplinită, să nu fie îndeplinită condiția cu privire la proporționalitate. Această condiție trebuie avută în vedere de organele de cercetare penală când fac o propunere procurorului, cât și de procuror când propune judecătorului de drepturi și libertăți emiterea unui mandat de supraveghere tehnică. Atfel, putem afirma că verificarea îndeplinirii condițiilor pentru emiterea unui mandat de supraveghere tehnică trece prin mai multe filtre, organele judiciare fiind însărcinate să aprecieze îndeplinirea acestora, fie atunci când propun emiterea unui mandat de supraveghere tehnică, fie atunci când dispun emiterea acestuia.
Judecătorul de drepturi și libertăți este cel care trebuie să ia decizia în urma verificării proportționalității măsurii- respectiv al ingerinței în dreptul la respectarea vieții private raportat la unul din criteriile alternative enunțate de legiuitor: particularitățile cauzei, impotanța informațiilor ori a probelor ce urmează a fi obținute sau gravitatea infracțiunii. Trebuie subliniat că este suficient ca doar unul dintre aceste criterii să fie luat în calcul atunci când se motivează admisibilitatea, fără a exclude posibilitatea ca, în cazuri concrete să fie îndeplinite toate cele trei criterii. Apreciem că în momentul în care se apreciază proporționalitatea trebuie să fie avut în vedere și numărul persoanelor ale căror drepturi sunt limitate, iar măsura trebuie să îndeplinească condițiile de admisibilitate pentru fiecare persoană în parte.
Particularitățile cauzei- supravegherea trebuie să țină cont de modalitățile concrete ale săvârșirii infracțiunilor sau în care urmează să fie săvârșită aceasta. Bunaoară, pentru infracțiunile informatice, este mult mai previzibil că se va folosi accesul într-un sistem informatic, decât alte metode se supraveghere. În desfășurarea anchetei în cazul infracțiunilor informatice pot fi folosite toate metodele de supraveghere, dar aceasta trebuie să aibă o motivare mult mai puternică pentru a justifica interferența cu viața privată, atât a suspectului/inculpatului cât și a persoanelor care locuiesc împreuna cu acesta, dacă este cazul.
Importanța informațiilor care urmează a fi obținute- ori de câte ori organele de urmărire penală solicită emiterea unui mandat de supraveghere tehnică urmăresc să descopere probe care să contribuie la stabilirea adevărului, conlucrând toate la stabilirea vinovăției sau nevinovăției suspectului. Această importanța a informațiilor care urmează a fi obținute poate fi invocată de organele de urmărire penală, dacă probele urmează a avea o importanță semnificativă în stabilirea adevărului în aceea cauză. De exemplu poate fi considerată o probă importantă în stabilirea adevărului, stabilirea existenței unei infracțiuni și a identității persoanei care a săvârșit-o, o filmarea audio-video în care suspectul primește o sumă de bani, în cazul infracțiunii de luare de mită.
Gravitatea infracțiunii- este cel de-al treilea criteriu prin raportarea la care se verifică proporționalitatea intruziunii sau limitării drepturilor. Menționăm că există o dublare aparentă a acestui criteriu, neexistând o suprapunere între acesta și condiția care trimite la infracțiunile pentru care poate fi cerut mandatul de supraveghere tehnică sau infracțiuni pentru care legea prevede o pedeapsă de 5 ani sau mai mare. Gravitatea infrațiunii nu reprezintă doar limite de pedeapsă ridicate, aceasta condiție trebuie aprecită în mod concret în fiecare cauză, luându-se în considerare în special modul de operare din care să rezulte că prin săvârșirea infracțiunii s-a adus o gravă atingere ordinii publice sau siguranței naționale. În aprecierea gravității se au în vedere mai mulți factori printre care și limitele de pedeapsă, deoarece acestea indică faptul că legiuitorul consideră că aceste tipuri de infracțiuni aduc o gravă atingere oridinii de drept. Pe lângă acest criteriu se au în vedere și modalitățile de săvârșire a infracțiunii, forma tentată a acesteia, circumstanțe agravante sau atenuante. Astfel pentru a se aprecia gravitatea infracțiunii se impune să se realizeze o apreciere concretă și globală a mai multor factori. Cu titlu de exemplu, pentru o infracțiune de furt, care se pedepsește cu închisoare între un an și 5 ani nu s-ar putea amite un mandat de supraveghere tehnică pentru supravegherea audio-video, decât în condiții limitate.
Cel de-al treilea criteriu se referă la imposibilitatea obținerii probelor în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultați deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare. Această condiție reprezintă o transpunere a celei de-a doua condiții din jurisprudența CEDO- necesitatea, care include și subsidiaritatea.
Pentru respectarea acestui punct al cerințelor, trebuie verificat dacă este necesară intruziunea în viața unei persoane, limitarea care s-ar produce prin punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică. Pentru a se aprecia caracterul necesar legiuitorul a prevăzut o serie de criterii prin raportare la care se poate verifica dacă metoda de supraveghere tehnică este cea recomandată, să se evite arbitrariul și să nu se producă intruziuni în viața persoanelor, doar dacă este absolut necesar. Criteriile avute în vedere de legiuitor sunt alternative, după cum urmează.
Primul criteriu se referă la imposibilitatea obținerii probelor în alt mod. Această imposibilitatea este una relativă. Chiar prin cel de-al doilea criteriu se stabilește o derogare de la primul. Acest criteriu presupune, în principiu, ca probele să nu poată fi obținute prin utilizarea altor procedee probatorii. Este necesar să se utilizeze procedeele probatorii cele mai puțin intruzive pentru obținerea probelor, astfel încât să se realizeze un echilibru între bunul mers al anchetei penale și respectarea drepturilor și libertăților persoanelor. În măsura în care probele care se urmăresc a fi obținute, pot rezulta din alte mijloace de probă și procedee de probă neintruzive, metodele de supraveghere tehnică nu vor fi autorizate.
Cel de-al doilea criteriu se referă la faptul că obținerea probelor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta. În lipsa unor lămuriri a ceea ce înseamnă dificultăți în administrarea unor probe, doctrina le-a enumerat cu titlu de exemplu: costuri prea ridicate raportat la obiectul și prejudiciul faptei penale; prejudicierea anchetei penale, dacă proba ar fi administrată în alt mod transparent; întârzierea în administrarea probei și, prin acesta, tergiversarea soluționării dosarului.
Cel de-al treilea criteriu se referă la existența unui pericol pentru siguranța persoanelor sau unor bunuri de valoare. Utilitatea administrării acestui procedeu probatoriu este reprezentată de posibilitatea obținerii de date și informații în timp real. În momentul existenței unui pericol pentru siguranța persoanelor sau unuor bunuri de valoare, organele de anchetă pot apela la acest procedeu probatoriu pentru a afla date și informații despre pericol pentru ca uulterior să dispună luarea de măsuri pentru limitarea sau înlăturarea acestuia. Dispozițiile legale nu stabilesc necesitatea îndeplinirii unui anumit grad de pericol pentru a fi îndeplinită această condiție, celui care autorizează această măsură îi revine compentența să stabilească dacă există un pericol concret. De asemenea, opinăm că din moment ce legiuitorul folosește termenul de plural ”persoanelor”, existența unui pericol se poate răsfrânge asupra oricăror persoane, nu numai asupra persoanei vătămate. De asmenea, pericolul trebuie să fie unul concret, nu ipotetic, deoarece această măsură este intruzivă, presupune costuri ridicare și în plus nu va putea fi îndeplinită condiția privind proporționalitatea măsurii dacă se urmărește limitarea unui pericol ipotetic.
Caracterul subsidiar al acestor procedee probatorii este enunțat de art. 140 alin 2 C.Proc.pen. care reglementează faptul că, atunci când solicită încuviințarea acestor măsuri, procurorul trebuie să motiveze caracterul subsidiar. Acest caracter nu este unul absolut, deoarece legiuitorul enunță că probele nu puteau fi obținute în alt fel, sau obținerea lor ar produce dificultăți ce ar prejudicia ancheta.
Procedura emiterii mandatului de supraveghere tehnică
În actuala reglementare, supravegherea tehnică poate fi dispusă în cursul urmăririi penale la cererea procurorului de către judecătorul de drepturi și libertăți. Această cererea îmbracă forma unui referat. Cererea formulată de procuror trebuie să cuprindă: indicarea măsurilor de supraveghere tehnică care se solicită a fi dispuse, numele sau alte date de identificare a persoanei împotriva căreia se dispune măsura, dacă sunt cunoscute, indicarea probelor ori a datelor din care rezultă suspiciunea rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni pentru care se poate dispune măsura, indicarea faptei și a încadrării juridice, iar, în cazul măsurii supravegherii video, audio sau prin fotografiere, dacă se solicită și încuviințarea ca organele de urmărire penală să pătrundă în spații private indicate pentru a activa sau a dezactiva mijloacele tehnice ce urmează a fi folosite pentru executarea măsurii supravegherii tehnice, motivarea caracterului proporțional și subsidiar al măsurii. Furnizarea acestor date este necesară pentru verificarea îndeplinirii condițiilor cerute de art 139 alin 1 C.proc.pen. Enumerarea măsurilor de supraveghere tehnică care se solicită a fi dispuse trebuie să fie una concretă și detaliată, nu se pot aproba generic toate măsurile. În plus această identificare concretă este necesară pentru aprecierea proporționalității, cu cât ingerința este mai ridicată, cu atât scopul legitim al organelor statului trebuie să fie mai evident și ridicat. Este necesară și identificarea persoanei împotriva căreia se dispune măsura.
În cazul supravegherii video sau audio este necesar să se identifice și spațiile private în care se solicită încuvințarea de a pătrunde organele care pun în executare mandatul de supraveghere tehnică, pentru a activa sau dezactiva mijloacele tehnice. Dreptul la inviolabilitatea locuinței, reprezintă o parte diferită a dreptului la respectarea vieții private, de aceea trebuie încuviințare expresă din partea judecătorului de drepturi și libertăți pentru a se pătrunde în aceste spații. Cererea prin care se solicită încuviințarea supravegherii tehnice se soluționează în aceeși zi, în camera de consiliu, fără citarea părților. Opțiunea legiuitorului de a reglementa soluționarea acestor cererii ăn cadrul aceleiași zile subliniază urgența. Sper deosebire de procedura în care se confirmă ordonanța procurorului prin care s-au autorizat măsurile de supraveghere tehnică, prezența procurorului este obligatorie.
Încheierea judecătorului de drepturi și libertăți și mandatul trebuie să cuprindă: denumirea instanței; data, ora și locul emiterii; numele, prenumele și calitatea persoanei care a dat încheierea și a emis mandatul; indicarea măsurii concrete încuviințate; perioada și scopul pentru care s-a autorizat măsura; numele persoanei supuse măsurii de supraveghere tehnică ori datele de identificare ale acesteia, dacă sunt cunoscute; indicarea, în cazul în care este necesar față de natura măsurii încuviințate, a elementelor de identificare a fiecărui telefon, a punctului de acces la un sistem informatic, a oricăror date cunoscute pentru identificarea căii de comunicare sau a numărului de cont; în cazul măsurii supravegherii video, audio sau prin fotografiere în spații private, mențiunea privind încuviințarea solicitării ca organele de urmărire penală să pătrundă în spații private pentru a activa sau dezactiva mijloacele tehnice ce urmează a fi folosite pentru executarea măsurii supravegherii tehnice;semnătura judecătorului și ștampila instanței.
Încheierea judecătorului de drepturi și libertăți nu este supusă căilor de atac, iar o nouă cererea de încuviințare a acelorași măsuri poate fi formulată numai dacă s-au descoperit fapte sau împrejurări noi, necunoscute la momentul soluționării cererii anterioare.
Autorizarea măsurii de către procuror. Urgența
În cazuri excepționale, competența funcțională de a dispune aceste măsuri aparține procurorului.
Autorizarea mărurii de supraveghere tehnică poate fi dispusă de procuror, protrivit dipozițiilor articolului 141 Cod Procedură Penală, pe o durată de 48 de ore prin ordonanță. Autorizarea poate fi dispusă, dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile care trebuie să fie îndeplinite și în cazul emiterii mandatului de supraveghere de către judecătorul de drepturi și libertăți și în plus condiția urgenței. Prevederile articolului nu definesc urgența, dar oferă criterii pentru aprecierea acesteia: obținerea mandatului prin solicitarea emiterii acestuia de judecătorul de drepturi și libertăți ar conduce la o întârziere substanțială a cercetărilor, la pierderea, alterarea ori distrugerea probelor sau s-ar pune în pericol siguranța persoanei vătămate, martorului sau membrii familiilor acestora. Având în vcdere că cererea de emitere a unui mandat de supraveghere tehnică, se soluțioează în aceeași zi, evaluarea urgenței urmează a fi raportată la o întârziere de câteva ore, aproximativ 10-12 ore. Totuși, acest termen poate varia în funcție de mărimea și încărcătura instanței din cadru căreia face parte judecătorul de dreptrui și libertăți, programul din ziua respectivă, de zilele libere. Ordonanța procurorului trebuie să conțină aceleași mențiuni pe care trebuie să le conțină încheierea prin care se admiterea cererii de emitere a unui mandat de supraveghere tehnică de către judecătorul de drepturi și libertăți. Este important modul în care se motivează îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 141 Cod Procedură Penal, deoarece această ordonanță va face obiectul controlului judecătorului de drepturi și libertăți. Termenul de 48 de ore, reprezintă o garanție în plus, deoarece intervalul de timp în care se limitează drepturile persoanelor, în cazul în care este dispusă de procuror, este mult mai scurt.
Pentru a se oferi o garanție suplimentară împotriva arbitrariului, măsura trebuie confirmată de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece în primă instanță sau de la instanța egală în grad în a cărei circumscriție se află parchetul din care face parte procurorul care a emis ordonanța, în termen de 24 ore de la expirarea măsurii. Odată cu cererea de confirmare, procurorul poate să solicite prin același act emiterea unui mandat de supraveghere tehnică. Procurorul trebuie să înainteze un dosarul cauzei, sau acele acte relevente din acesta însoțit de ordonanța prin care a autorizat metodele de supraveghere și de un proces-verbal cu rezumatul supravegherii. Practic, pentru întocmirea acestui proces-verbal cu rezumatul supravegherii, procurorul are la dispoziție un termen de 24 de ore. Judecata are loc în camera de consiliu, fără citarea părților și fără participarea procurorului. Se observă că lipsește mențiunea, cu participarea procurorului, sintagmă existentă în cadrul articolului 140 alin. 3 Cod Procedură Penală, care reglementează procedura care trebuie urmată pentru emiterea mandatului de supraveghere tehnică.
Confirmarea măsurii de către judecătorul de drepturi și libertăți este un control de legalitatea și se referă la verificarea îndeplinirii condițiilor, respectiv existența suspiciunii rezonabile cu privire la pregărirea sau săvârșirea unei infracțiuni prevăzute limitativ de legiuitor sau care prevede o limită de pedeapsă de 5 ani sau mai mare, proporționalitatea, caracterul necesar și urgența. Menționăm că nu se verifică dacă în urma măsurii de supraveghere au fost obținute date sau probe relevante, ci doar îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege, chiar dacă nu au fost descoperite date și informații relevante pentru urmărirea penală. În cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzure de art 139 Cod Procedură Penală și urgența, judecătorul de drepturi și libertăți trebuie să confirme măsura.
În cazul în care judecătorul de drepturi și libertăți apreciază că nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute de lege, în momentul autorizării măsurii de către procuror, infirmă măsura luată și dispune distrugerea probelor obținute în baza acesteia. În urma distrugerii este necesar să se întocmească un proces-verbal, în care să se consemneze activitățile efectuate. Apreciem că probele care îndeplinesc cumulativ condițiile prevăzute de art.102 alin 4 Cod Procedură Penală, respectiv au fost obținute în mod direct din datele și informațiile rezultate în urma măsurilor de supraveghere tehnică autorizate prin ordonanța de procuror, infirmate ulterior de judecătorul de drepturi și libertăți și nu puteau fi obținute în alt mod, se exclud. Solicitarea excluderii probelor derivate din probele obținute în urma autorizării măsurilor de supraveghere de procuror, infirmate ulterior de judecătorul de drepturi și libertăți poate fi făcută, cel mai târziu, în faza de cameră preliminară. Acestă excludere a probelor derivate obținute direct din probe nelegale reprezintă o expresie a doctrinei ”frutelor pomului otrăvit”.
Durata pe care pot fi autorizate măsurile de supraveghere tehnică
Supravegherea tehnică poate fi dispusă în cursul urmăririi penale pe o durată de 30 de zile. Existența unui termen pentru care poate fi dispusă o măsură, care limitează drepturile persoanelor, constituie o garanție în plus. Se observă o diferență între durata pe care poate dispune judecătorul de drepturi și libertăți această măsura, 30 de zile și durata pe care procurorul poate să autorizeze această măsură, respectiv 48 de ore. Diferența există deoarece procurorul nu este magistrat în sensul C.E.D.O., deoarece nu îndeplinește cerința de independență, iar autorizarea măsurii de acesta nu oferă suficiente garanții împotriva arbitrariului, de aceea acesta poate autoriza măsura doar în caz de urgență și este necesară confirmarea acesteia de către judecătorul de drepturi și libertăți.
Mandatul de supraveghere tehnică poate fi prelungit, pentru motive temeinic justificate, de către judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța competentă, la cererea motivată a procurorului, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute pentru încuviințarea acestuia, fiecare prelungire neputând depăși 30 de zile. Apreciem că pentru prelungirea unei astfel de măsuri condițiile trebuie reanalizate, deoarece ingerința în viața privată a unei persoane crește direct proporțional cu termenul pentru care este autorizată măsura. Astfel, trebuie analizat cu atenție dacă restrângerea drepturilor, care crește odată cu prelungirea măsurii, mai este proporțională cu prelungirea măsurii.
Durata totală a măsurilor de supraveghere tehnică, cu privire la aceeași persoană și aceeași faptă, nu poate depăși, în aceeași cauză, 6 luni, cu excepția măsurii de supraveghere video, audio sau prin fotografiere în spații private, care nu poate depăși 120 de zile. Dacă o persoană este cercetată pentru mai multe infracțiuni, săvârșite în concurs, se poate obține separat pentru fiecare dintre faptele pentru care este cercetată un mandat de supraveghere tehnică, bineînteles dacă sunt îndeplinite condițiile cerute de lege.
Termenele care privesc durata mandatului de supraveghere tehnică, prevăzute în prezentul capitol sunt termene substanțiale, întrucât privesc o măsură restrictivă de drepturi. Potrivit dispozițiilor art. 271 Cod Procedură Penală, în calculul termenelor privind măsurile restrictive de drepturi, ora sau ziua de la care începe și cea la care se sfârșește termenul intră în durata acestuia.
Înregistrările efectuate de părți
Există procedee probatorii, din catergoria metodelor de supraveghere tehnică, care nu pot fi efectuate și fără o autorizare prealabilă din partea judecătorului de drepturi și libertăți. Astfel, conform art. 139 alin. 3 Cod Procedură Penală , înregistrările efectuate de părți sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terții. Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege.
Considerăm că este necesar ca înregistrările să îndeplinească următoatele condiții, pentru a fi admisibile :
Întregistrările să fie făcute de părți sau alte persoane. Din interpretarea gramaticală a textului de lege se poate observa că legiuitorul a admis posibilitatea ca întregistrările să fie făcute de una din păți, sau de alte persoane, inclusiv de cele care au acționat la indicațiile părților. Din categoria altor persoane pot face parte persoanele vătămate, martorii.
Întregistrările trebuie să aibă ca obiect propriile convorbiri sau comunicații pe care le-au avut cu terții. Materialul înregistrat trebuie să cuprindă propriile convorbiri sau comunicări, astfel încât să nu existe o încălcare a dreptului la viata privată. Persoana care întregistrează convorbirea, trebuie să fie parte activă a conversației, nu doar un simplu observator.
Înregistrările să nu fie interzise de lege. În termenul de „lege” sunt incluse toate dispozițiile legale. Conform art. 11 și 21 din Constituția României, tratatele internaționale și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului sunt considerate ca făcând parte din legislația națională. În lipsa unor criterii expres prevăzute de lege, vor fi considerate ca fiind interzise de lege înregistrările care aduc atingere: dreptului la viață privată, dreptului la intimitate, dreptului de proprietate, care sunt de astfel și prevăzute ca infracțiuni în noul Cod penal: violarea vieții private, divulgarea secretului profesional, violarea de domiciliu.
Vor fi admisibile în cadrul procesului penal mijloacele de probă rezultate din înregistrările efectuate în spațiile publice de sistemele automate de monitorizare și înregistrare ale căror scop și existență sunt aduse la cunoștința publicului, inclusiv persoanelor care au intrat în zona de supraveghere. Aceste cerințe rezultă din prevederile Legii nr. 677/2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestora. Aceste înregistrări reprezintă date cu caracter persoanal și sunt incluse în categoria informațiilor referitoare la o persoană identificată sau identificabilă. Potrivit legii, aceste date trebuie să fie obținute prin prelucrarea cu bună-credință și în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare; colectate în scopuri determinate, explicite și legitime. În plus acestea mai trebuie să fie adecvate, pertinente și neexcesive prin raportare la scopul în care sunt colectate și ulterior prelucrate; exacte și, dacă este cazul, actualizate; în acest scop se vor lua măsurile necesare pentru ca datele inexacte sau incomplete din punct de vedere al scopului pentru care sunt colectate si pentru care vor fi ulterior prelucrate, să fie șterse sau rectificate. Este necasar ca aceste date să fie stocate într-o formă care sa permită identificarea persoanelor vizate strict pe durata necesară realizării scopurilor in care datele sunt colectate si in care vor fi ulterior prelucrate; stocarea datelor pe o durata mai mare decat cea mentionata, in scopuri statistice, de cercetare istorica sau știintifica, se va face cu respectarea garanțiilor privind prelucrarea datelor cu caracter personal, prevăzute în normele care reglementeaza aceste domenii, si numai pentru perioada necesara realizarii acestor scopuri.
Înregistrarea comunicațiilor dintre avocat-client
În principiu, comunicațiile dintre avocat și clientul său nu pot face obiectul supravegherii tehnice. Obiectul protecției constituite de art. 139 alin 4 Cod Procedură Penală îl constituie raporturile dintre avocat și client, cărora legea le oferă protecție sporită. Sediul materiei secretului profesional de care este ținut avocatul îl constituie art. 11 și 35 din Legea 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat. Potrivit acestora avocatul este dator să păstreze secretul profesional privitor la orice aspect al cauzei care i-a fost încredințată, iar convorbirile telefonice ale avocatului nu pot fi ascultate și înregistrate prin mijloace tehnice. Totuși, dispozițiile legale prevăd anumite excepții de la regulă.
Judecătorul de drepturi și libertăți poate încuviința folosirea metodelor speciale de suprveghere în anumite cazuri cazuri, prevăzute expres de lege, respectiv atunci când avocatul săvârșește sau se pregătește să săvârșească una din faptele enumerate de legiuitor. Săvârșirea unei infracțiuni în participație de un avocat și clientul acestuia iese din sfera relațiilor protejate de lege, deoarece într-o asemenea situație nu se poate vorbi de secret profesional.
Mai precis, dispozițiile legale oferă protecție raportului dintre avocat și clientul său, mai puțin activităților care depășesc sfera acestui raport.
Dacă pe parcursul sau după executarea măsurii rezultă că activitățile de supraveghere tehnică au vizat și raporturile dintre avocat și suspectul ori inculpatul pe care acesta îl apără, probele obținute nu pot fi folosite în cadrul niciunui proces penal, urmând a fi distruse, de îndată, de către procuror. Judecătorul care a dispus măsura este informat, de îndată, de către procuror. Întrucât, din punct de vedere tehnic, nu este posibil în momentul interceptării să se facă distincția dintre tipul de raport și persoanele angajate în convorbire, mijloacele de probă care conțin comunicații între avocat și suspect sau inculpat urmează a fi distruse ulterior de către procuror. Dispozițiile legale oferă o protecție efectivă, deoarece prevede distrugerea de îndată a mijloacelor de probă care încalcă secretul profesional dintre avocat și client. Termenul de îndată, presupune distrugerea acestora înainte de a fi verificate pentru controlul de legalitate de judecătorul de cameră preliminară. În ipoteza în care probele care privesc relația avocat-client ar ajunge să fie excluse de judecătorul de cameră preliminară, există posibilitatea ca imparțialitatea instanței să fie afectată în urma luării la cunoștință de acele probe, deoarece în majoritatea cazurilor â judecătorul de cameră preliminară are ulterior și rolul de judecător al fondului.
Practic, este instituită o dublă garanție, pe de o parte este necesară distrugerea probelor, iar, pe de altă parte, este prevăzută interdicția de a folosi proba obținută prin încălcarea secretului profesional în cadrul niciunui proces penal. Se impune mențiunea că nu este necesară dovedirea nulității probei și implicit a condițiilor pentru a pune în funcțiune mecanismul acesteia, sintagma ”probele nu pot fi folosite” reprezintă o dispoziție imperativă și diferită de mecanismul excluderii probelor.
Informarea persoanei supravegheare
După încetarea măsurii de supraveghere tehnică, procurorul informează în scris, în cel mult 10 zile, pe fiecare subiect al unui mandat despre măsura de supraveghere tehnică ce a fost luată în privința sa. Se impune informarea fiecărui subiect al unui mandat de supraveghere tehnică indiferent de calitatea pe care o are acesta în procesul penal, de martor, suspect sau inculpat. Termenul de 10 zile, este un termen substanțial, deoarece în raport cu natura sa, termenele privitoare la restrangerea anumitor drepturi sunt catalogate ca fiind termene substanțiale. În cazul în care, procurorul constată că informarea ar putea conduce la perturbarea sau periclitarea bunei desfășurări a urmăririi penale în cauză, punerea în pericol a siguranței victimei, martorilor sau membrilor de familiilor sau la dificulăți în supravegherea tehnică a altor persoane implicate în cauză dispune amânarea efectuării informării. Spectrul motivelor pentru care procurorul poate amâna informarea, este foarte larg. Dispozițiile legale impun ca amânarea informării să se dispună motivat îmbrăcând forma unei ordonanțe motivate. Amânarea poate fi dispusă pe un anumit termen, în funcție de aprecierea procurorului, cel mai târziu până la terminarea urmăririi penale.
După momentul informării, persoana supraveghetă poate solicita, prin cerere, să ia cunoștință de conținutul proceselor verbale în care sunt consemnate activitățile de supraveghere sau chiar de conținutul interceptărilor rezultate din activitatea de supravegherea tehnică. Cu toate că dispozițiile legale nu fac distincție, apreciem că persoana poate solicita să ia cunoștință de conținutul interceptărilor cu privire la propria persoană, deoarece în cazul în care i s-ar permite ascultarea tuturor interceptărilor poate fi lezat, în funcție de particularitățile cauzei, dreptul la viață privată al celorlalte persoane. Termenul de formulare a cererii este de 20 de zile de la data comunicării informării scrise.
Absența informării nu este de natură să vicieze proba în substanța sa, întrucât în caz de trimitere în judecată, inculatul și avocatul acestuia vor avea acees la întreg dosarul cauzei, inclusiv la mijloacele de probă care privesc supravegherea tehnică.
Punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică sau a ordonanței procurorului
După emiterea mandatului de supraveghere tehnică, procurorul poate proceda la punerea în executare acestuia, ori poate dispune ca acesta să fie pus în executare de organele de cercetare penală, de lucrători specializați din cadrul poliției, nu și de ”alte organe specializate ale statului”, deoarece această sintagmă a fost declarată neconstituțională. Decizia de neconstituționalitate va fi tratată pe larg în următorul capitol.
În practică datorită lipsei logisticii, procurorul întotdeauna dispune ca mandatul de supraveghere să fie pus în executare de celelalte categorii de persoane autorizate. Apreciem că datorită formulării art. 142 alin.1 Cod Procedură Penală ”procurorul dispune”, este necesar ca procurorul să întocmească o ordonanță prin care să identifice precis organele care urmează să pună în executare mandatul de supraveghere tehnică. Spre deosebire de reglementarea anterioară, noul Cod de Procedură Penală atunci când reglementează punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică, enunță expres obligația pe care o au persoanele chemate să dea concurs tehnic la executarea măsurilor de supraveghere să păstreze secretul operațiunii efectuate, sub sancțiunea legii penale. Sancțiunea prevăzută de legea penală îmbracă forma infracțiunii de divulgare a informațiilor secrete de serviciu sau nepublice, și este prevăzută de dispozițiile art. 304 Cod Penal art. 1 și 2 cu următorul conținut ”divulgarea, fără drept, a unor informații secrete de serviciu sau care nu sunt destinate publicității, de către cel care ia cunoștință de acestea, se pedepsește cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.” –forma de bază și ”divulgarea, fără drept, a unor informații secrete de serviciu sau care nu sunt destinate publicității, de către cel care le cunoaște datorită atribuțiilor de serviciu, dacă prin aceasta sunt afectate interesele sau activitatea unei persoane, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.”-forma calificată.
Prevederile articolului 142 alin.2 și 6 din Codul Procedură Penală reglementează garanții pentru persoanele ale căror drepturi sunt restrânse prin emiterea mandatului de supraveghere tehnică. Prima garanție este reprezentată de obligația procurorului de a înceta imediat supravegherea tehnică înainte de expirarea măsurii, dacă nu mai există temeiurile care au justificat măsura, informând de îndată judecătorul care a emis mandatul. Este posibil ca pe parcursul celor 30 de zile, durata maximă pentru care se încuviințează metodele speciale de supraveghere, să intervină modificări substanțiale generate atât de administrarea altor mijloace de probă cât și de datele obținute din supraveghere. Aceste modificări pot fi de natură de a afecta îndeplinirea cumulativ a condițiilor art. 139 alin 1 Cod Procedură Penală. Dacă constată pe parcursul desfășurării metodelor speciale de supraveghere că nu mai sunt îndeplinite condițiile, procurorul are obligația de a înceta imediat supravegherea tehnică, chiar înainte de expirarea duratei mandatului de supraveghere tehnică.
Există situații când din cuprinsul datele rezultate din măsurile supraveghere tehnică rezultă informații cu privire la pregătirea sau săvârșirea altei infracțiuni, decât cea pentru care a fost încuviințat mandatul de supraveghere tehnică. În această ipoteză art. 142 alin. 5 Cod Procedură Penală instituie o condiție pentru a putea fi folosie datele rezultate din măsurile de supraveghere tehnică, și anume ca infracțiunea să facă parte din lista prev. la art. 139 alin. 2 1 Cod Procedură Penală, respectiv în cazul infracțiunilor contra securității naționale prevăzute de Codul penal și de legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de droguri, de trafic de arme, de trafic de persoane, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede ori alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, contra patrimoniului, de șantaj, de viol, de lipsire de libertate, de evaziune fiscală, în cazul infracțiunilor de corupție și al infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, al infracțiunilor care se săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicații electronice ori în cazul altor infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.
Pentru a nu fi afectat dreptul la viața privată în substața sa, dispozițiile art. 142 alin. 6 Cod Procedură Penală reglementează faptul că datele rezultate de măsurile de supraveghere care nu privesc fapta ce formează obiectul cercetării, sau care nu contribuie la identificare ori localizarea persoanelor, dacă nu sunt folosite în alte cauze penale, se arhivează la sedul parchetului, în locuri speciale cu asigurarea confidențialității. Din oficiu sau la solicitarea părților, judecătorul ori completul învestit poate solicita datele sigilate dacă există noi probe din care rezultă că totuși o parte dintre acestea privesc fapta ce formează obiectul cercetării. După un an de la soluționarea definitivă a cauzei, acestea sunt distruse de către procuror, care întocmește un proces-verbal în acest sens. Faptul că datele rezultate din aceste măsuri au un regim special de conservare reprezintă o garanție în plus pentru persoanele care au suferit o intruziune în viața lor privată, că doar organele abilitate vor lua cunoștință de aceste date.
16.1 Semnarea, verificarea și certificarea datelor rezultate din activitățile de supraveghere tehnică
Rezultatul activităților consemnate care privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor sunt consemnate într-un proces-verbal. Pentru fiecare activitate de supraveghere tehnică se întocmește un proces-verbal distinct. Convorbirile, comunicările și conversațiile interceptate și înregistrate, care privesc fapta ce formează obiectul cercetării ori contribuie la identificare ori localizarea persoanelor, sunt redate într-un proces verbal catre trebuie să aibă următoarele mențiuni: numărul mandatului emis pentru efectuarea acestora, numerele prosturilor telefonice, datele de identificare ale sistemelor informatice ori punctelor de acces, numele persoanelor care au efectuat comunicările, dacă se cunosc, data și ora fiecărei convorbiri sau comunicări. În practica în general acest proces verbal se întocmește de organul de cercetare penală. Acuratețea transcrierilor conmunicațiilor înregistrate este deseori contestată de apărare în cadrul procesului penal. Este vital ca procesul-verbal să cuprindă exact conversația purtată de persoanele angajate în discuție. În cazul în care dintr-o parte a discuției nu se pot înțelege cu exactitate cuvintele folosite, se face mențiune în cadrul procesului-verbal de redare că aceea parte a discuției, cu identificarea exactă a acesteia, este inteligibilă. Pentru a se oferi proceselor-verbale un plus de încredere acestea trebuie să fie certificate prin semnătură de către procurorul de caz. Certificarea procesului verbal de redare, presupune o verificare formală a îndeplinirii mențiunilor prev. de art. 143 alin 4 1 Cod Procedură Penală, respectiv dacă este menționat mandatul emis pentru efectuarea supravegherii, numerele posturilor telefonice, datele de identificare ale sistemelor informatice ori punctelor de acces, numele persoanelor care au efectuat comunicările, data și ora fiecărei convorbiri sau comunicări. Răspunderea pentru exactitatea transcrierilor și a autenticității proceselor-verbale, aparține exclusiv persoanei care întocmește procesul-verbal de redare.
În ipoteza în care procurorul este cel care întocmește procesul-verbal de redare, nu se mai impune cerificarea acestuia, întrucât aceasta ar presupune doar o dublă semnare a mijlocului de probă. Persoana care a întocmit un act, nu poate verifica ea însăși dacă acesta îndeplinește condițiile prevăzute de lege.
În dreptul spaniol pentru a fi evitate suspiciunile se prevede că transcrierea interceptărilor se face de către un funcționar al instanței în prezența ambelor părți, atât a acuzării cât și a apărării. Astfel orice dezacord cu privire la exactitatea transcrierii poate fi rezolvat inițial etapei procesului.
16.2 Selectarea înregistrărilor relevante
Din modul de redactare al articolului 143 alin.1 Cod Procedură Penală, se observă că înainte de a fi întocmite actele procesuale în care să se reflecte rezultatele activităților supravegherii este necesar să se realizeze o selectare a acestora. Doar rezultatele care privesc fapta ce formează obiectul cercetării și cele care contribuie la identificarea sau localizarea persoanelor trebuie să fie consemnate în procese-verbale. De asemenea vor fi consemnate atât conversațiile care contribuie la acuzație, cât și cele care sunt în favoare inculpatului sau suspectului, deoarece organele judiciare au obligația să strângă probe atât în acuzația cât și în favoarea inculpatului sau suspectului. Înregistrările care nu conțin date relevante pentru urmărirea penală nu vor fi consemnate dar înregistrările vor fi păstrare pentru a se putea verifica ulterior de judecător.
16.3 Consemnarea propriu-zisă a activităților de supraveghere tehnică
Totalitatea activităților cu privire la supravegherea tehnică trebuie fixate orin acte procedurale pentru a crea instaței de judecată tabloul cronologiei și conținutul activităților desfășurate.
În cazul încuviintării măsurii de supraveghere tehnică de către judecatorul de drepturi și libertăți, încheierea și mandatul trebuie să cuprină o serie de elemente de formă și de font. Condițiile de formă sunt cele care se cer actelor judiciare: denumire, data, orda și locul emiterii, numele și prenumele persoanei care a pronunțat încheierea, semnătura judecătorului și ștampila instanței. Condițiile de fond esențiale privesc: perioada și scopul pentru care s-a autorizat măsura, numele persoanei supuse măsurii de supraveghere tehnică inclusiv datele acesteia de identificare, a elementelor de identificare a fiecărui telefon, mențiunea privind încuviințarea pătrunderii în spații private. Având în vedere multitudinea de cerințe de formă și fond pe care trebuie să le îndeplinească actele care se întocmesc pentru încuviințarea măsurii de supraveghere, apreciem că procesul verbal de conseamnare a activităților tehnice trebuie să fie o oglindă a actului de autorizare. Procesul verbal de consemnare a activităților trebuie să cuprindă toate mențiunile cu privire la actul de încuviințare și toate rezultatele activităților încuviințate. Procesul-verbal de consemnare a activităților va fi însoțit de suportul pe care au fost înregistrate activitățile. Fișierul analog sau digital va putea fi semnat cu o semnătură electronică potrivit disp. 142 1 Noul Cod de Procedură Penală. Chiar dacă legea o prevede ca fiind facultativă, apreciem că semnătura electronică care asigură autenticitatea, este oportună. Semnătura electronică exitinsă face legătura între fișierul depus la dosarul cauzei și conținutul înregistrările. În ceea ce privește persoanele care au efectuat operațiunea în cazul contestării înregistrărilor, dacă se dovedește lipsa lor de acuratețe sau alterarea lor, aceasta va atrage răspunderea persoanei care a semnat, asumându-și răspunderea pentru integritatea înregistrărilor.
O consemnare trunchiată nu va conduce la nulitatea mijlocului de probă, respectiv a procesului verbal de redare, în cadrul procedurii de cameră preliminară, dacă proba a fost obținută cu respectarea dispozițiilor art. 139 Noul Cod de Procedură Penală, dar va afectată temeinicia acestuia.
Valoare probatorie a probelor obținute prin supraveghere tehnică
Folosirea procedeelor probatorii ce constituie tehnici speciale de investigare conduce la obținerea de mijloace de probă pe care procurorul le poate folosi pentru dovedirea tuturor aspectelor acuzației penale dincolo de orice dubiu rezonabil.
În principiu în materia probațiunii, probele au aceeași valoare probatorie, judecătorul procedând la analiza acestora și la eliminarea unora dintre ele în mod motivat. Astfel, procesele-verbale, înregistrările audio-video, expertizele rezultate în urma contestării tehnicilor speciale, sunt mijloace de probă și trebuie coroborate cu restul probațiunii administrate în cazuă pentru a se afla adevărul.
Interceptarea comunicațiilor, supravegherea audio-video, nu sunt mijloace de probă ci procedee probatorii prin care sunt obținute date, informații și mijloace de probă ce urmează să fie valorificate în cursul procesului penal.
Există posibilitatea solicitării efectuării unei experize tehnice a înregistărilor, măsură ce poate fi dispusă în cursul urmăririi penale de către procuror, din oficiu sau la cererea părților ori a subiecților procesuali principali, iar în cursul judecății de instanța de judecată.
Decizia Curții Constituționale cu privire la interceptări
În data de 16 februarie 2016 Plenul Curtii Constitutionale a admis exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedura penala privind punerea in executare a mandatului de supraveghere tehnica, dispozitii cu urmatorul continut:
„(1) Procurorul pune in executare supravegherea tehnica ori poate dispune ca aceasta sa fie efectuata de organul de cercetare penala sau de lucratori specializati din cadrul politiei ori de alte organe specializate ale statului.”
Deliberand asupra exceptiei, cu majoritate de voturi, Curtea Constitutională admis exceptia de neconstitutionalitate si a constatat ca sintagma "ori de alte organe specializate ale statului" din cuprinsul dispozitiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedura penala este neconstitutională.
Supravegherea tehnică presupune interceptarea comunicațiilor, accesul la un sistem informatic, supravegherea video sau localizarea prin mijloace tehnice. Mandatul de supraveghere tehnică este încuviințat la cererea procurorului de judecătorul de drepturi și libertăți, pe un termen de maxim 30 de zile. În cazuri excepționale, de urgență, procurorul poate autoriza măsurile de supraveghere pe un termen de 48 de ore, măsură care este necesar să fie confirmată ulterior de judecptorul de drepturi și libertăți.
Aceste măsuri, care restrâng dreptul persoanelor la viață privată, prevăzut de atât de Convenția Europeană a Drepturilor Omului cât și de Constituția României, sunt dispuse în cazuri bine identificate și reglementate precis de norma procesuală, respectiv în cazul în care există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni grave, probele nu pot fi obținute, de regulă, în alt mod, iar măsura este necesar să fie proporțională cu restrângerea drepturilor și libertălilor fundamentale.
La o scurtă analiză a dispozițiilor procesual penale care reglementează aceste măsuri de supraveghere, este lesne de observat că există garanții suficiente împotriva dispunerii arbitrare a acestora, deoarece ele pot fi dispuse în principiu de un magistrat care îndeplinește condițiile de imparțialitatea și independență, respectiv judecătorul de drepturi și libertăți și doar în cazuri excepționale pot fi dispuse de procuror prin ordonanță. În plus, există o perioadă maximală pentru care pot fi dispuse, după încetarea măsurii persoana supravegheată este infromată cu privire la măsură, toate acestea fiind garanții îndestulătoare pentru a nu fi afectat dreptul persoanelor la viață privată în substanța sa.
Curtea Constituțională critică dispozițiile legale care permit punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică de ”alte organe specializate ale statului”, deoarece această sintagmă nu oferă claritate și previzibilitate, care sunt calități fundamentale ale unei legii.
În 2007 s-a decis înființarea unei comisii parlamentare pentru a stabili cine ne ascultă telefoanele și cu ce drept.
Conform raportului, organele abilitate să dețină aparatură tehnică pentru interceptarea conmunicațiilor sunt: Direcția Națională Anticorupție și Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, conform art. 15 1 din O.U.G.nr. 43/2002
Concluzia raportului a fost că S.R.I. este singura instituție care deține tehnică de interceptare, dar că există structuri tehnice și la nivelul altor instituții (la nivelul anului 2008). Pe lângă S.R.I., alte cinci intituții, printre care și DNA, aveau dreptul de a deține tehnică de interceptare, drept pe care însă nu l-au pus în practică
Conform art. 142 alin. 1 din Codul de Procedură Penală pot fi puse în executare mandatele de supraveghere tehnică de următoarele categorii de persoane: procurori, organele de cercetare penală, lucrători specializați din cadrul poliției.
Referitor la relatările din mass media în legătură cu interceptările comunicațiilor telefonice, Biroul de Presă al Serviciului Român de Informații a făcut următoarele precizări:
„S.R.I. acționează consecvent pentru respectarea și aplicarea cu strictețe a legislației în vigoare pentru obținerea și punerea în aplicare a autorizațiilor legale de interceptare a comunicațiilor, aspect relevat și cu prilejul controalelor realizate de către Comisia Parlamentară de Control a Activității Serviciului Român de Informații.
Reiterăm faptul că, în conformitate cu cadrul normativ în vigoare, SRI este autoritatea națională în materia interceptării comunicațiilor telefonice, sens în care celelalte instituții invocate (Direcția Națională Anticorupție, Serviciul de Informații Externe, Direcția Generală de Informații și Protecție Internă din cadrul MIRA și Direcția de Combatere a Crimei Organizate din IGPR), după obținerea autorizațiilor legale pentru interceptarea comunicațiilor, se adresează serviciului nostru pentru punerea în aplicare a acestora.
Instituțiile menționate dețin echipamente tehnice cu ajutorul cărora pot realiza activități de preluare a fișierelor audio de la SRI și transformarea în fișiere scrise (redarea semnalului audio). În cazul Direcției Naționale Anticorupție, operațiunea tehnică de preluare se realizează începând cu data de 01.03.2006, la solicitarea expresă a acestei instituții, în baza Protocolului încheiat la 02.03.2004. Echipamentele respective nu permit punerea în aplicare a autorizațiilor legale pentru interceptarea comunicațiilor telefonice (realizarea propriu-zisă a interceptărilor), operațiune tehnică aflată în competența SRI.
Menționăm, de asemenea, că SRI nu deține date cu privire la dotări tehnice cu capabilități de interceptare a comunicațiilor telefonice, aflate în posesia instituțiilor menționate.
Subliniem că aceste aspecte au fost explicate public în repetate rânduri de către SRI și considerăm că nu reprezintă o noutate pentru opinia publică.”
18.1 Motivarea și analiza Deciziei nr.51 din 16 februarie 2016
Prezenta decizie are ca obiect excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 142 alin 1 Cod Procedură Penală dispozițiile art.142 alin.(1) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: „Procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializați din cadrul poliției ori de alte organe specializate ale statului”
În motivarea excepției de neconstituționalitate s-a susținut că sintagma ”alte organe specializate ale statului” nu îndeplinește condiția de claritate și previzibilitate pe care trebuie să le îndeplinească dispozițiile procesual penale. Se susține că sintagma criticată dă posibilitatea Serviciului Român de Informații să efectueze acte de procedură în procesul penal, chiar dacă acest serviciu are statut de serviciu secret și nu lucrărorii din cadrul acestuia nu au statut de organe de cercetare sau urmărire penală conform Codului de Procedură Penală.
În motivarea deciziei instanța de contencios constituțional a statutat: ” Referitor la cerințele de claritate, precizie și previzibilitate ale legii procesual penale, obligația legiuitorului este de a edicta norme clare, precise și previzibile. Astfel, prin Decizia nr.553 din 16 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.707 din 21 septembrie 2015, (par.23), s-a reținut că, în contextul normativ al măsurii arestului preventiv, aceste cerințe influențează, în mod direct și nemijlocit, dreptul persoanei la un proces echitabil, privit ca o garanție, în acest caz, a libertății individuale. În acest sens, s-a reținut că standardul constituțional de protecție a libertății individuale impune ca limitarea acesteia să se realizeze într-un cadru normativ care, pe de o parte, să stabilească expres cazurile de limitare a acestei valori constituționale, iar, pe de altă parte, să prevadă într-un mod clar, precis și previzibil, aceste cazuri.
40. De asemenea, cu privire la cerințele de claritate, precizie și previzibilitate a legii, în materie penală, prin Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015, (par.24 și 25) și Decizia nr. 553 din 16 iulie 2015 (par.23), Curtea a reținut că, în ipoteza infracțiunilor, inclusiv a celor reglementate în domeniul fiscal, legiuitorul trebuie să indice în mod clar și neechivoc obiectul material al acestora în chiar cuprinsul normei legale sau acesta să poată fi identificat cu ușurință prin trimiterea la un alt act normativ cu care textul incriminator se află în conexiune, în vederea stabilirii existenței/inexistenței infracțiunii. Prin aceeași decizie s-a constatat că, dacă legiuitorul își respectă numai din punct de vedere formal competența constituțională de a legifera, fără ca prin conținutul normativ al textului incriminator să stabilească cu claritate și precizie obiectul material al infracțiunii, aceasta poate determina o lipsă de previzibilitate a respectivului text. Curtea Constituțională a constatat că prevederile criticate nu respectă exigențele constituționale referitoare la calitatea legii respectiv nu întrunesc condițiile de claritate, precizie, previzibilitate și accesibilitate, fiind contrare dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție.
41. În fine, prin Decizia nr.603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.845 din 13 noiembrie 2015, Curtea a constatat că sintagma „raporturi comerciale” din cuprinsul dispozițiilor art. 301 alin. (1) din Codul penal imprimă un caracter lipsit de claritate, precizie și previzibilitate obiectului juridic al infracțiunii de conflict de interese. Or, în aceste condiții, destinatarul normei nu își poate ordona conduita în raport cu o normă de incriminare care nu respectă condițiile de calitate ale legii. Pentru aceste motive, Curtea a constatat că dispozițiile art. 301 alin. (1) din Codul penal încalcă prevederile art. 1 alin. (5) și art. 23 din Constituție, referitoare la calitatea legii și, respectiv, la libertatea individuală.
42. Cu privire la aceleași cerințe de calitate a legii, garanție a principiului legalității, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârile din 5 ianuarie 2000, 4 mai 2000, 25 ianuarie 2007 și 24 mai 2007, pronunțate în cauzele Beyeler împotriva Italiei (par.109), Rotaru împotriva României (par.52), Sissanis împotriva României (par.66), și Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României (par.34) a reținut obligativitatea asigurării acestor standarde de calitate a legii drept garanție a principiului legalității, prevăzut la art.7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel, prin Hotărârea pronunțată în cauza Sissanis împotriva României (par.66), instanța europeană a reținut că sintagma „prevăzută de lege“ impune ca măsura incriminată să aibă un temei în dreptul intern, însă vizează, de asemenea, calitatea legii în cauză: aceasta trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în ceea ce privește efectele sale. S-a reținut, totodată, că, pentru ca legea să satisfacă cerința de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv, ținând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrarului. În plus, a fost statuat faptul că nu se poate considera drept „lege“ decât o normă enunțată cu suficientă precizie, pentru a permite cetățeanului să își controleze conduita; apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el trebuie să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, față de circumstanțele speței, consecințele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. De asemenea, prin Hotărârea pronunțată în cauza Rotaru împotriva României (par.52), Curtea a reamintit jurisprudența sa constantă, conform căreia „prevăzut de lege” înseamnă nu doar o anume baza legală în dreptul intern, dar și calitatea legii în cauză: astfel, aceasta trebuie să fie accesibilă persoanei și previzibilă. Totodată, în Hotărârea pronunțată în cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni 20 împotriva României (par.34), Curtea de la Strasbourg a statuat că noțiunea „drept“ folosită la art. 7 din Convenție corespunde noțiunii de „lege“ ce apare în alte articole din Convenție; ea înglobează dreptul de origine atât legislativă, cât și jurisprudențială și implică condiții calitative, printre altele, pe cele ale accesibilității și previzibilității.
43. În ceea ce privește materia interceptărilor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Decizia de admisibilitate din 29 iunie 2006, pronunțată în cauza Weber și Saravia împotriva Germaniei, par. 93-95, a generalizat jurisprudența sa vizavi de cerința legală a „previzibilității” legii în acest domeniu, statuând că reglementarea unor măsuri speciale secrete de urmărire, cum ar fi interceptarea comunicărilor, trebuie să se realizeze în mod esențial prin norme clare, detaliate, din moment ce tehnologia disponibilă pentru efectuarea lor devine constant din ce în ce mai sofisticată [a se vedea Hotărârea din 25 martie 1998, pronunțată în Cauza Kopp împotriva Elveției, (par.72) și Hotărârea din 30 iulie 1998, pronunțată în Cauza Valenzuela Contreras împotriva Spaniei(par.46)]. Legislația internă trebuie să fie suficient de clară în terminologia sa pentru a oferi cetățenilor indicii adecvate cu privire la împrejurările și condițiile în care autoritățile publice sunt împuternicite să recurgă la oricare din aceste măsuri. În jurisprudența sa cu privire la măsurile secrete de urmărire, Curtea a dezvoltat garanțiile minime care ar trebui să fie prevăzute în legislația statului, pentru evitarea abuzurilor de putere: natura infracțiunilor care determină necesitatea de interceptare; stabilirea categoriilor de persoane pasibile de înregistrarea convorbirilor telefonice; o limitare a duratei de înregistrare a convorbirilor telefonice; procedura obligatorie pentru examinarea, utilizarea și stocarea datelor obținute; măsurile de precauție care trebuie luate în cazul informării altor părți; împrejurările în care înregistrările pot sau urmează să fie șterse ori distruse [a se vedea, inter alia, Hotărârea din 24 aprilie 1990, pronunțată în Cauza Huvig împotriva Franței, (par.34)].
44. Cu privire la procedura obligatorie de accesare, utilizare și stocare a datelor obținute din interceptări ale comunicațiilor, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a făcut distincție între două etape ale interceptării convorbirilor telefonice: autorizarea supravegherii și efectuarea propriu-zisă a supravegherii. Distincția a fost făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului încă din 2007, prin Hotărârea din 28 iunie 21 2007, pronunțată în Cauza Association for European Integration and Human Rights și Ekimdzhiev împotriva Bulgariei, par.84, prin care s-a reținut că pe parcursul primei etape, cea de autorizare a supravegherii, conceptul de „securitate națională”, dincolo de înțelesul său obișnuit, trebuie să ofere garanții substanțiale împotriva supravegherii arbitrare și discriminatorii. De asemenea, Curtea a constatat că trebuie să examineze și dacă astfel de garanții există pe parcursul celei de-a doua etape, când supravegherea este realizată efectiv sau a fost deja încheiată. Cu privire la acest aspect au fost reținute că nu este prevăzută nici o verificare a implementării măsurilor de supraveghere tehnică secretă de către un organism sau o entitate oficială, externă serviciilor care desfășoară măsurile de supraveghere, sau cel puțin, căreia să îi fie impusă îndeplinirea unor condiții care să îi asigure independența și conformitatea cu principiile statului de drept, dar că nicio altă instituție, în afara celor care dispun măsurile speciale de supraveghere, nu poate să verifice dacă măsurile luate îndeplinesc condițiile prevăzute în mandatul de supraveghere sau dacă datele originale sunt reproduse cu exactitate în documentele scrise. De asemenea, a fost menționată aparenta lipsă a unor dispoziții legale care să prevadă cu suficient grad de precizie maniera în care datele sunt obținute prin supravegherea tehnică, procedura pentru protejarea integrității și confidențialității acestora și procedura pentru distrugerea lor (par.86). Mai mult, a fost reținut faptul că controlul activității de supraveghere tehnică îi revine în mod exclusiv Ministrului Afacerilor Interne, iar dacă datele obținute depășesc scopul în care a fost aplicată măsura supravegherii tehnice, doar Ministrul Afacerilor Interne poate decide, în mod discreționar și fără un control independent, ce trebuie făcut cu aceste date. S-a arătat că, spre deosebire de procedura existentă în Bulgaria, legea germană, modificată ca urmare a unei decizii a Curții Constituționale a Germaniei, obligă la transmiterea înregistrărilor în condiții foarte stricte și încredințează responsabilitatea verificării îndeplinirii condițiilor legale unui oficial care are dreptul să exercite funcții judiciare (par.89).
45. Prin Hotărârea din 10 februarie 2009, pronunțată în Cauza Iordachi și alții împotriva Moldovei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat cu privire la etapa a doua aprocedurii interceptărilor convorbirilor telefonice, că în cauza dedusă judecății, aparent, judecătorul de instrucție joacă un rol foarte limitat. Conform prevederilor articolului 41 din Codul de procedură penală, rolul judecătorului este de autorizare a interceptărilor. Potrivit articolului 136 din același Cod, judecătorul de instrucție are dreptul de a păstra „casetele cu originalul înregistrării comunicărilor, însoțite de reproducerea integrală în scris a înregistrării […] în locuri speciale, într-un plic sigilat” și de a emite „încheiere cu privire la distrugerea înregistrărilor care nu sunt importante pentru urmărirea penală”. Cu toate acestea, deși judecătorul are competența de a autoriza interceptarea convorbirilor, Codul de procedură penală nu prevede informarea acestuia cu privire la rezultatele interceptării și nu-i impune să verifice dacă prevederile legislative au fost respectate (par.47). Alt punct de vedere necesar de a fi menționat în acest sens este lipsa aparentă a reglementărilor cu un înalt grad de precizie și care ar orândui maniera în care se face filtrarea datelor secrete obținute prin aceste măsuri operative de investigații sau procedurile prin care s-ar păstra integritatea și confidențialitatea acestora, fie reguli de distrugere a acestora (par.48). În concluzie, reținând încălcarea în cauză a dispozițiilor art.8 din Convenție referitoare la dreptul la respectarea vieții private și de familie, Curtea a statuat că interceptarea convorbirilor telefonice este o ingerință foarte gravă în drepturile unei persoane și că o chestiune care merită a fi menționată este lipsa aparentă a reglementărilor care să specifice, cu un grad corespunzător de precizie, modalitatea de examinare a informației obținute ca rezultat al supravegherii sau procedurilede păstrare a integrității și confidențialității acesteia, precum și procedurile de distrugere a ei.
46. Având în vedere aceste considerente de principiu dezvoltate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Curtea Constituțională pune, în mod esențial, accentul pe respectarea exigențelor de calitate a legislației interne, legislație care, pentru a fi compatibilă cu principiul preeminenței dreptului, trebuie să îndeplinească cerințele de accesibilitate (normele care guvernează materia interceptării comunicațiilor trebuie reglementate la nivel de lege), claritate (normele trebuie să aibă o redactare fluentă și inteligibilă, fără dificultăți sintactice și pasaje obscure sau echivoce, într-un limbaj și stil juridic specific normativ, concis, sobru, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale și de ortografie), precizie și previzibilitate (lex certa, norma trebuie să fie redactată clar și precis, astfel încât să permită oricărei persoane -care, la nevoie, poate apela la consultanță de specialitate -să își corecteze conduita și să fie capabilă să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecințele care pot apărea dintr-un act determinat). Aceste exigențe trebuie să fie inerente oricărui act normativ, cu atât mai mult unei reglementări care dă dreptul autorităților publice de a interveni în viața intimă, familială și privată, precum și dreptul de a accesa corespondența persoanelor.
47. În examinarea criticilor de neconstituționalitate, Curtea constată că nicio reglementare din legislația națională în vigoare, cu excepția dispozițiilor art.142 alin.(1) din Codul de procedură penală, nu conține vreo normă care să consacre expres competența unui alt organ al statului, în afara organelor de urmărire penală, de a efectua interceptări, respectiv de a pune în executare un mandat de supraveghere tehnică. Or, pornind de la datele concrete din speța dedusă controlului de constituționalitate, Curtea apreciază că reglementarea în acest domeniu nu poate fi realizată decât printr-un act normativ cu putere de lege, iar nu printr-o legislație infralegală, respectiv acte normative cu caracter administrativ, adoptate de alte organe decât autoritatea legiuitoare, caracterizate printr-un grad sporit de instabilitate sau inaccesibilitate (a se vedea în acest sens și Decizia nr.17 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.79 din 30 ianuarie 2015, par.67 și 94).48. Având în vedere aceste argumente și caracterul intruziv al măsurilor de supraveghere tehnică, Curtea constată căeste obligatoriu ca aceasta să se realizeze într-un cadru normativ clar, precis și previzibil, atât pentru persoana supusă acestei măsuri, cât și pentru organele de urmărire penală și pentru instanțele de judecată. În caz contrar, s-ar ajunge la posibilitatea încălcării într-un mod aleatoriu/abuziv a unora dintre drepturile fundamentale esențiale într-un stat de drept: viața intimă, familială și privată și secretul corespondenței. Este îndeobște admis că drepturile prevăzute la art.26 și art.28 din Constituție nu sunt absolute, însă limitarea lor trebuie să se facă cu respectarea dispozițiilor art.1 alin.(5) din Legea fundamentală, iar gradul de precizie a termenilor și noțiunilor folosite trebuie să fie unul ridicat, dată fiind natura drepturilor fundamentale limitate. Așadar, standardul constituțional de protecție a vieții intime, familiale și private și a secretului corespondenței impune ca limitarea acestora să se realizeze într-un cadru normativ care să stabilească expres, într-un mod clar, precis și previzibil care sunt organele abilitate să efectueze operațiunile care constituie ingerințe în sfera protejată a drepturilor
49 .Prin urmare, Curtea reține că este justificată opțiunea legiuitorului ca mandatul de supraveghere tehnică să fie pus în executare de procuror și de organele de cercetare penală, care sunt organe judiciare, conform art.30 din Codul de procedură penală, precum și de către lucrătorii specializați din cadrul poliției, în condițiile în care aceștia pot deține avizul de ofițeri de poliție judiciară, în condițiile art.55 alin.(5) din Codul de procedură penală. Această opțiune nu se justifică, însă, în privința includerii, în cuprinsul art.142 alin.(1) din Codul de procedură penală, a sintagmei „alte organe specializate ale statului”, neprecizate în cuprinsul Codului de procedură penală sau în cuprinsul altor legi speciale.
50. Pentru toate aceste argumente, Curtea constată că dispozițiile criticate încalcă prevederile constituționale cuprinse în art.1 alin.(3) referitoare la statul de drept în componenta sa privind garantarea drepturilor cetățenilor și în art.1 alin.(5) care consacră principiul legalității.
51. Referitor la invocarea în susținerea prezentei excepții a dispozițiilor art.20, art.21 și art.53 din Constituție, având în vedere constatarea de către instanța de contencios constituțional, prin prezenta decizie, a neconstituționalității sintagmei „ori de alte organe specializate ale statului”din cuprinsul dispozițiilor art.142 alin.(1) din Codul de procedură penală, în raport cu dispozițiileart.1 alin.(3) și (5) din Legea fundamentală, Curtea constată că verificarea conformității textului criticat cu normele constituționale mai sus menționate nu mai este necesară.
52. Cu privire la efectele prezentei decizii, Curtea reamintește caracterul erga omnesși pentru viitoral deciziilor sale, prevăzut la art.147 alin.(4) din Constituție. Aceasta înseamnă că, pe toată perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumția de constituționalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privința cauzelor definitiv soluționate până la data publicării sale, aplicându-se, însă, în mod corespunzător, în cauzele aflate pe rolul instanțelor de judecată[a se vedea Decizia nr.895 din 17 decembrie 2015, (par.28)]. În ceea ce privește hotărârile definitive, această decizie poate servi ca temei de revizuire în baza art.453 alin.(1) lit.f) din Codul de procedură penală, în această cauză, precum și în cauzele în care au fost ridicate excepții de neconstituționalitate similare, înaintea datei publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Aceasta decizie a Curții Constituționale reprezintă un moment de răscruce în domeniul interceptărilor, iar după această decizie s-au produs modificări importante legislative necesare pentru a oferi o protecție și mai eficientă a drepturilor cetățenilor.
Curtea începe în motivarea deciziei de la analiza propriei jurisprudențe cu privire la ceea ce înseamna clar și previzibil. În paragrafele 40 și 41 explică importanța calităților legii de previzibilitate și claritate, exemplificând din jurisprudență proprie. În paragraful 42 se realizează o analiză a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și se dezvoltă importanța principiuliui legalității. Se ajunge la concluzia că ”prevăzut de lege” nu înseamnă doar a avea un temei în dreptul intern, ci legea respectivă să fie una care să îndeplinească anumite calități. Majoritatea doctrinarilor au subliniat importanța principiului legalității în dreptul penal și procesual penal: „În activitatea legislativă, principiul legalității intervine atât sub aspect material, cât și sub aspect formal. Sub aspect material, principiul legalității impune legiuitorului două obligații fundamentale: aceea de a prevedea într-un text de lege dispozițiile procesual penale și, respectiv, aceea de a redacta textul legal cu suficientă claritate, pentru ca orice persoană să își poată da seama care sunt acțiunile sau inacțiunile ce intră sub incidența lui.” La aceeași concluzie ajunge și Curtea Constituțională, că legiuitorul are o obligație de a redacta legile cu suficientă claritate pentru a se putea prevedea efectele pe care le poate produce textul de lege și pentru a evita ingerințele arbitrare din partea autorităților statale.
Analiza jurisprudenței trece de la o analiză a unui cadru general, pe bază de exemple, a calităților pe care trebuie să le îndeplinească legea, la o analiză a jurisprudenței convențională specializată din domeniul interceptărilor telefonice. În paragraful 43 se analizează importanța previzibilității legii în acest domeniul al măsurilor secrete de urmărire. Se ajunge la concluzia că mai ales în acest doemniu, în care tehnologia folosită devine de la zi la zi mai soficticată legea trebuie să fie previzibilită pentru ca o persoană singură, sau apelând la ajutor de specialitate, să poată prevedea ipotezele în care i se pot intercepta convorbirile telefonice.
În jurisprudența convențională se analizeză separat, în două etape, dacă modul în care s-a realizat interceptarea conversațiilor telefonice. Se pornește de la analiza modului în care s-a autorizat măsura interceptării conversațiilor și se încheie prin a se analiza modului în care s-a realizat efectuarea propriu-zisă a supravegherării și modul de stocare a informațiilor obținute. Curtea a insistat pe importanța verificării modului de efectuare a interceptărilor de un oficial care exercită funcții judiciare, aspect care nu ar fi fost posibil dacă punerea în executare ar fi fost realizată de Serviciul Român de Informații. În paragrafele 46-48, Curtea subliniază încă o dată importanța reglementării în acest domeniu al supravegherii tehnice prin intermediul unei legi clare care să fie un act normativ, nu printr-o legislație infralegală reprezentate de acte cu caracter administrativ, astfel cum ar fi protocoalele încheiate de Serviciul Român de Informații cu alte instituții. În finalul deciziei Curtea admite că drepturile reglementate la art. 26 și 28 din Constituție, respectiv dreptul la libertate individuală și drepturl la secretul corespondenței, nu sunt drepturi absolute, dar restrângerea exercițiului acestora, dacă este în conformitate cu art. 53 din Constituție, trebuie să fie reglementată prin dispoziții legale clare, previzibilie și accesibile.
Din analiza jurisprudenței Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului se ajunge la concluzia că este justificată opțiunea legiuitorului de a reglementa că punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică să fie realizată de procuror și organe de cercetare penală, în schimb nu este justificată alegerea acestuia de a reglementa în mod generic faptul că și alte organe pot pune în executare mandatul de supraveghere tehnică.
Efectele deciziei 51/2015 (jurisprudență)
Noile modificări aduse prin Ordonanța de urgență nr. 6/2016
În urma deciziei Curții Constituționale, Guvernul României a adoptat Ordonanța de urgență nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal. Prin Ordonanța de urgență nr. 6/2016 se aduc modificări Codului de procedură penală, Legii 304/2004, Legii 308/2004 și Legii 14/1992.
Modificări aduse Codului de Procedură Penală
O modificare importantă adusă cadrului legal este definirea în mod expres și clar a organelor care pot participa la punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică. A fost prevăzut faptul că organele de cecetare penală sepeciale pot efectua, în cazul infracțiunilor contra securității naționale prevăzute în titlul X din Codul penal și infracțiunilor de terorism, din dispoziția procurorului, punerea în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică. Până la această modificare, nu se prevedea în mod expres că organele de cercetare speciale au această atribuție, dar prin interpretare, deoarece fac parte din catergoria organelor de cercetare penală puteau pune în executare mandatele de supraveghere tehnică. Se observă că s-a limitat domeniul infracțiunilor la care organele de cercetare penală speciale pot pune în aplicare mandatul de supraveghere tehnică la infracțiunile contra securității naționale.
O altă modificare este reprezentată de eliminarea sintagmei „alte organe specializate ale statului” din cadrul art 142 alin.1 Cod Procedură Penală care enumeră organele abilitate a pune în executare a mandatului de supraveghere tehnică. Noile dispoziții legale au enunțat o nouă garanție și anume că la punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică se folosesc sistemele tehnice și proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea și confidențialitatea datelor și informațiilor colectate. Sistemele folosite pentru interceptarea convorbirilor telefonice, astfel cum a admis și Curtea Constituțională, devin din ce în ce mai sofisticate de la zi la zi și nu se poate prevede exect sistemul tehnic care va fi folosit pentru interceptări, dar reglementarea în mod expres a faptului că acestea trebuie să asigure integritatea și confidențialitatea datelor și informațiilor colectate reprezintă un progres și o garanție în plus pentru respectarea drepturilor omului.
Modificarea Legii 304/2004, Legegii nr. 508/2004 și Legii Legea nr. 14/1992
În Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară s-a prevăzut în mod expres că Ministerul Public este autorizat să dețină și să folosească mijloace adecvate pentru obținerea, verificarea, prelucrarea, stocarea și descoperirea informațiilor privitoare la infracțiunile date în competența parchetelor, în condițiile legii. O nouă garanție este reprezentată de faptul că președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție sau unul dintre judecătorii anume desemnați de către acesta verifică modul de punere în aplicare în cadrul Centrului Național de Interceptare a Comunicațiilor prevăzut de art. 8 alin. 2 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații, cu modificările și completările ulterioare, a supravegherilor tehnice realizate de organele de urmărire penală.
În cadrul dispozițiilor Legii nr. 508/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Public a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, legiuitorul a realizat o enunțare expresă a faptului că polițiști din cadrul Ministerului de Interne pot fi detașați în cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată pentru a contribui la punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică.
Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații a fost modificată în sensul că s-a prevăzut că organele Serviciului Român de Informații nu pot efectua acte de cercetare penală, nu pot lua măsura reținerii sau arestării preventive și nici dispune de spații proprii de arest. Prin excepție, organele Serviciului Român de Informații pot fi desemnate organe de cercetare penală speciale conform art. 55 alin. (5) și (6) din Codul de procedură penală pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, conform prevederilor art. 57 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală. Având în vedere limitarea domeniului în care organele de cercetare penală speciale pot pune în executare mandatul de supraveghere tehnică de art. 57 alin. 2 din Codul de Procedură Penală, opinez că atunci când organele din cadrul Serviciului Român de Informații sunt desemnate organe de cercetare penală specială pot realiza punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică doar când obiectul dosarului este reprezentat de infracțiuni săvârșite de către militari sau în cazul săvârșirii infracțiunilor de corupție și de serviciu prevăzute de Codul penal săvârșite de către personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau a putut pune în pericol siguranța navei sau navigației ori a personalului și a infracțiunilor contra securității naționale prevăzute în titlul X din Codul penal și infracțiunilor de terorism.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Metode Speciale de Supraveghere (ID: 118296)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.