Metode Imunologice Folosite ÎN Laboratorul Clinic

LUCRARE DE LICENȚĂ

METODE IMUNOLOGICE FOLOSITE ÎN LABORATORUL CLINIC

Coordonator științific:

Prof. dr. Chifiriuc Carmen

Student:

Bănică Alexandra – Maria

Cuprins

INTRODUCERE

Capitolul 1. Imunitatea antiinfecțioasă

Antigen

Anticorp

Imunitatea nespecifică

Imunitatea specifică

Capitolul 2. Imunitatea antibacteriană

Treponema pallidum

Caractere generale

Infecțiozitate

Capitolul 3. Imunitatea antivirală

Virusul heptatitei A

Caractere generale

Infecțiozitate

Virusul hepatitei B

Caractere generale

Infecțiozitate

Virusul hepatitei C

Caractere generale

Infecțiozitate

Virusul HIV

Caractere generale

Infecțiozitate

Capitolul 4. Materiale și metode

Metode bazate pe reacția de aglutinare

Determinarea calitativă și semicalitativă a anticorpilor non treponemici prin RPR/VDRL

Metoda imunocromatografică

Determinarea cantitativă a anticorpilor serici față de virusul hepatic A

Determinarea cantitativă a anticorpilor serici față de virusul hepatic C

Determinarea calitativă a antigenelor de suprafață HBs din ser

Determinarea calitativă și semicalitativă a anticorpilor serici față de virusul HIV

Metode de imunochemiluminiscență

Determinarea cantitativă a prezenței anticorpilor IgG specifici față de virusul hepatic C

Capitolul 5. Rezultate și discuții

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

De-a lungul istoriei, oamenii s-au confruntat cu maladii și epidemii la nivel global, ceea ce a dus la descoperirea unei funcții fundamentale a corpului uman și a celorlaltor organisme vii, și anume sistemul imunitar.

Încă din perioade antice, au existat observații empirice referitoare la modul în care se manifestă această funcție. Aceste observații au fost mai departe studiate și demonstrate, ducând la noi descoperiri importante și, în final, fundamentalizarea unei științe ce se ocupă cu studiul acestei funcții remarcabile, știință care este în continua ascensiune și dezvoltare chiar și în zilele noastre.

Coexistăm cu numeroase specii de microorganisme ce populează suprafața pielii sau a mucoaselor, care nu numai că sunt inofensive, dar au și un rol important în controlarea unor potențiali agenți patogeni, ce pot dăuna organismului. Acestea constituie barierele antiinfecțioase, care opresc accesul acestor agenți în mod normal. În unele cazuri, aceștia pătrund în organism dacă există leziuni la nivelul acestor bariere. Însă, de-a lungul timpului, s-a descoperit faptul că majoritatea agenților patogeni și-au dezvoltat capacitatea de a pătrunde în interiorul organismului. În oricare dintre cazuri, sistemul imunitar are rolul de a distinge între celulele și microorganismele proprii corpului și agenții patogeni și intervine în apărarea organismului.

De asemenea, sistemul imunitare este implicat și în cazul transplanturilor de organe și celule, în imunitatea anti-tumorală, al transfuziilor de sânge, cât și în vaccinare, deci importante domenii ale medicinei.

Pe de altă parte, în egală măsură cu funcțiile benefice ale sistemului imunitar, se identifică și disfuncțiile imunologice, ce au drept substrat activarea inadecvată a funcției imunitare, caracterizate prin apariția și dezvoltarea unor stări patologice de hipersensibilitate sau a maladiilor autoimune. Reacțiile de hipersensibilitate stau la baza alergiilor la diferiți compuși, iar bolile autoimune rezultă în urma unor deficient ale acestei funcții importante, orientarea răspunsului imun împotriva antigenilor proprii corpului sau infectarea cu virusuri precum virusul HIV.

Cu alte cuvinte, sistemul imunitar constituie o funcție extrem de importantă și vitală a organismului uman și animal, iar studiul său a evoluat de-a lungul istoriei și continua s fie aprofundat. Interesul pentru acest domeniu trebuie în continuare menținut având în vedere că, odată cu evoluția sau involuția planetei, apar agenți patogeni modificați și mult mai puternici și rezistenți, deci pentru întărirea acestei funcții și pentru evitarea apariției unor noi epidemii, care, în cele mai multe cazuri, s-au dovedit a fi fatale pentru mase întregi de oameni la nivelul globului. Este important ca domenii precum transplaturile și imunizarea artificială, să fie cercetate amănunțit astfel încât să progreseze și să devină mult mai eficiente. Dacă toate acest e lucruri s-ar întâmpla, multe probleme ale umanității ar putea fi rezolvate.

Capitolul 1. Imunitatea antiinfecțioasă

Sistemul imunitar reprezintă totalitatea organelor și celulelor implicate în exercitarea funcției de apărare a organismului împotriva substanelor străine, agenților patogeni, a germenilor precum bacterii, virusuri sau paraziți, sau de a elimina celulele proprii corpului care au fost afectate, distuse sau au devenit anormale.

Funcționalitatea sitemului imunitar depinde de capacitatea acestor celule de a distinge structurile “self” de cele “non-self”. Structurile “self” sunt celulele proprii organismului, în timp ce structurile “non-self” sunt reprezentate de antigene.

Antigen

Antigenele sunt definite ca și “molecule care, în momentul introducerii lor în organism pe o cale adecvată, vor induce un răspuns imun, materializat prin proliferarea celulelor limfoide și sinteza moleculelor de recunoaștere, cu care se combină in vivo și in vitro.” (J. F. Bach, 1976). Acestea pot fii de mai multe tipuri, însă indifferent de acest lucru, moleculele antigenice prezintă o structură specifică:

componenta “carrier”, sau purtătoare

epitopi, care sunt prezenți pe suprafața componentei “carrier”

Acestea sunt clasificate în mai multe tipuri, însă criteriul în urma căruia rezultă cele două clase majore de antigene este originea lor. Acestea pot fi: exogene sau endogene. Prima categorie este și cea mai numeroasă.

La rândul lor, antigenele endogene sunt împărțite și ele în: antigene naturale, antigene atificiale și antigene sintetice. Cele naturale cuprind toate macromoleculele naturale, sunt cele mai numeroase și pot fi reprezentate de: protein, lipide, polizaharide sau actizi nucleici, cum este în cazul antigenelor moleculare sau solubile, sau pot fi virusuri și celule, acestea reprezentând antigenele corpusculare.

Anticorp

În momentul pătrunderii în organism a acestor structure “non-self”, organismal va secreta imunoglobuline, sau așa numiții antocorpi, care se vor lega specific de atigeneul ce i-a indus secreția, în vederea declanșării răspunsului imun.

Anticorpii sunt glicoproteine ce se regăsesc în sânge, ei reprezentând o parte din totalul proteinelor plasmatice, sunt prezenți și lichidele extravasculare, mai exact în secrețiile exocrine, în saliva, lacrimi sau lapte, dar pot juca și un rol de receptor pentru antigen, cum se întâmplă în cazul limfocitelor B.

Ca și structură, imunoglobulinele contituie unități tetramerice, formate prin asocierea a două tipuri de lanțuri:

2 lanțuri H, heavy

2 lanțuri L, light

Aceste 4 catene polipeptidice sunt legate între ele prin punți disulfurice, permițând molecule să se răsucească, rezultând astfel conformația tridimensională a imunoglobulinei. Această conformație este stabilizată de legaturile disulfurice, cât și de alte interacții necovalente.

Aceste lanțuri prezintă fiecare câte două regiuni:

regiune constantă

regiune variabilă.

Regiunea variabilă reprezintă jumătatea amino-terminală, la nivelul careia se regăsesc situsurile de recunoaștere și legare ale antigenului, denumite și paratopi, prin intermediul cărora imunoglobulinele își exercită funcția de specificitate. Regiunea constantă este reprezentată de jumătatea carboxil-terminală și conferă moleculei unitatea sa structurală și funcțională, această regiune realizând funcția efectoare sau biologică a molculei. Aceste regiuni sunt legate între ele prin intermediul unei regiuni balama. Reprezentarea schematică a structurii moleculei de imunoglobulină este prezentată în Fig. 1.

Fig.1 – Reprezentarea schematică a structurii moleculei de imunoglobulină; sursă: en.wikipedia.com, imagine creată pe baza diagramelor din cartea Immunobiology, The Immune System in Health and Disease – http://www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK10757/

În funcție de specificitatea antigenică a lanțurilor grele H, imunoglobulinele sunt împărțirte în 5 clase: IgM, IgG, IgA, IgD și IgE. Primele trei contituie clasa majora de anticorpi, în timp ce IgD și IgE constituie clasa minoră de imunoglobuline, ele reprezentând mai puțin de 1% din totalul imunoglobulinelor.

Structura si cantitatea în care se găsesc aceste imunoglobuline în organism variază în funcție de tipul lor, acestea având de asemenea și funcții diferite. De exemplu, prezența IgM este sesizată în cazul unui răspuns imun primar, în timp ce IgG, care reprezintă aproximativ 85% din totalul anticopilor și este singura imunoglobulină care poate travesa placenta, este prezentă în timpul răspunsului imun secundar IgA este prezentă în două forme, serică și secretorie și are rolul de a media apărarea imună de la nivelul mucoaselor, IgD sunt prezente pe suprafața limfocitelor B, având rol de receptori, iar IgE s-a demonstrat că intervin în cazul parazitozelor.

Interacțiunea dintre aceste două componente majore, antigen și anticorp, constituie baza răspunsului imun, a cărui intensitate și eficiență poate crește și îmbunătăți datorită capacității sistemului imunitar de a se adapta. Astfel, putem defini două tipuri de imunitate: imunitate nespecifică și imunitate specifică.

Imunitatea nespecifică

Imunitatea nespecifică mai este denumită și imunitatea înnăscută deoarece ea este proprie fiecărei specii și este reprezentată de bariere antiinfecțioase externe și interne. Ele joacă un rol important în prevenirea pătrunderii microorganismelor la nivelul suprafețelelor expuse ale corpului, fiind prima linie de apărare. Mecanismule de apărare ale acestor bariere poate fi sistemice sau locale.

Mecanismele locale de apărare constau în bariere fizice și chimice ce protejează organismul de agenții infecțioși, importanța lor crescând atunci când integritatea lor este compromisă, în timp ce mecanismele sistemice pot fi activate în mod direct de acești agenți infecțioși.

Printre mecanismele ce acționează la nivel local enumerăm: integritatea fizică a mucoaselor și a pielii, prezența lizozimului în lacrimi, saliva sau transpirație, precum și în alte secreții, aciditatea gastrică, secrețiile mucoase de la nivelul tractului respirator, tranzitul intestinal, dar și urinar. La femei, chiar și tractusul genital reprezintă un mecanism de apărare local. Apariția febrei, producția de interferoni și proteine de fază acută, procesul de fagocitoză și cel inflamator, sau apărarea cu ajutorul celulelor natural killer, NK, constituie mecanismele de apărare sistemică.

Primele suprafețe cu care agenții infecțioși vin în contact, la vertebrate, sunt pielea și epiteliile. Prin joncțiunile strânse dintre celulele constituente, acestea blochează accesul potențialilor patogeni în organism. Pe suprafața epiteliilor interne întâlnim un strat de mucus, alcătuit în general din mucină sau alte glicoproteine, ce apăra aceste suprafețe de acțiunea agenților chimici, mecanici sau microbieni, și nu le permit aderarea la nivelul acestora.

Microorganismele reușesc totuși, de cele mai multe ori, să pătrundă dincolo de aceste bariere epiteliale. Sistemul imunitar innăscut se bazează pe recunoașterea anumitor tipuri de molecule, care sunt commune mai multor agenți patogeni, dar sunt absente în gazdă. Aceste molecule asociate cu microorganisme patogene stimulează două tipuri de răspunsuri: răspuns imun inflamator și fagocitoză.

Microorganismele patogene imunostimulante sunt de mai multe tipuri. De exemplu, la procariote, inițierea translației diferă de cea de la eucariote prin metionina formilată, care este primul aminoacid incorporat în cursul acestui proces. Așadar, peptidele ce conțin acest aminoacid la capatul amino-terminal, sunt de origine bacteriană. Aceste peptide acționează ca și factor chemotactic pentru neutrofilele care vor migra rapid spre sursă și vor distruge bacteria care le-a produs.

În plus, suprafața microorganismelor este compusă din molecule care acționează de asemenea ca și imunostimulanți, cum ar fi peretele celular și flagelul, dar și lipopolizaharidele și acizii teicoici de la nivelul bacteriilor Gram-pozitive, respective Gram-negative. Secvențe scurte de ADN bacterial pot acționa și ele ca imunostimulanți.

Diferitele clase de imunostimulanți apar adesea pe suprafața agenților patogeni sub forma unor modele repetitive. Aceste modele sunt recunoscute de o familie de receptori, denumiți receptori “pattern recognition” și cuprind component ale sistemului complement, sau receptorii solubili în sânge și receptorii legați de membrană, membri ai familiei de receptori Toll-like. Cei din urma inițiază fagocitoza și stimulează sistemul imunitar înnăscut prin expresie genică, iar receptorii solubili intervin și ei în fagocitoză și, uneori, distrug direct agentul patogen.

În cursul răspunsului imun, are loc activarea sistemului complement, ce constă în 20 de protein solubile, care sunt sintetizate de ficat și se gasesc în circulația sangvină și în lichidele extracelulare. Majoritatea se găsesc în formă inactivă, ele fiind activate în cursul unei infecții.

S-au descris 3 căi de activare a sistemului complement:

calea clasică, inițiată de legarea IgG sau IgM la suprafața patogenului

calea lectinei

calea aternativă

În oricare dintre aceste căi are loc activarea C3, care reprezintă componentul pivot din cadrul sistemului. Proteinele ce alcătuiesc sistemul complement sunt proenzime, care vor fi activate prin proteoliză. Clivajul în serie al ficărei proenzime va activa componentul următor, care va cliva următoarea prozenzimă, rezultând astfel o cascadă proteolitică ce se amplifică.

Calea clasică este activată de IgG sau IgM, legate la suprafața unui microb, în timp ce a doua cale este activată de legarea specifică a lectinei, o proteină din ser, la resturile de manoză și fucoză din pereții celulari ai celulelor bacteriene. În calea alternativă, C3 este activat în mod spontan, iar C3b rezultat se atașează la celula gazdă, cât și la nivelul agentului patogen. Celulele gazdă produc o serie de proteine ce împiedică reacțiile sistemului de a avea loc la nivelul suprafeței lor, însă în cazul agenților infecțioși aceste proteine lipsesc, așadar aceștia sunt marcați pentru distrugere.

Un alt mod de a semnala pătrunderea în organism a agenților infecțioși, este prin intermediul receptorilor din familia Toll-like. Aceștia sunt proteine transmembranare, prima oară evidențiate la specii de Drosophila, în momentul cuplării ligandului la nicelul acestora, vor declanșa calea de semnalizare NF-kB. În urma activării acestei căi, va fi stimulată expresia unor molecule ce vor iniția răspunsul inflamator și vor ajuta la inducerea răspunsurilor immune adaptative. Astfel de receptori se găsesc pe suprafața macrofagelor și neutrofilelor, a celulelor epiteliale ce căptușesc tractul respirator.

Toate aceste procese au ca scop recunoașterea și marcarea imunostimulanților pentru a fi supuși mai departe fagocitozei. Acest process este realizat de către macrofage, care își au sediul în țesuturile corpului și sunt mai abundente în zonele predispuse infecțiilor și de către neutrofile, celule cu timp de viață scurt și se găsesc în sânge.

Macrofagele și neutrofilele expun la suprafața lor receptori ce le permit recunoașterea patogenilor și efectuarea procesului de fagocitoză. Astfel de receptori includ receptorii “pattern recognition”, receptori pentru porțiunea Fc a imunoglobulinelor produse de sistemul imun specific, dar și pentru componenta C3b din sistemul complement. Legarea lizangilor la receptori vor induce polimerizarea actinei de la nivelul situsului de legare al patogenului, fapt ce va determina membrana fagocitelor să îl înglobeze, formându-se astfel fagozomul.

Odată înglobat, agentul patogen va fi distrus prin numeroase mecanisme. Sub acțiunea lizozimului și al hidrolazelor acide din lizozomi, pereții celulelor bacteriene și al proteinelor este degradat, iar prin asamblarea complexului NADH oxidază la nivelul membrane fagozomului, va fi catalizată producerea unei serii de compuși foarte toxici, derivați din oxigen. Întrucât macrofagele vor supraviețui în urma acestui proces, ele vor putea în continuare să caute alți agenți patogeni, în timp ce neutrofilele vor muri, acest lucru fiind o component majoră din puroiul format în plăgile infectate acut.

De obicei, când microorganismele străine invadează țesuturile, aproape de fiecare data vor declanșa și un răspuns imun inflamator, caracterizat prin durere, căldură locală, roșeață și umflare a situsului de infecție, toate acestea fiind datorate unor modificări la nivelul vaselor de sânge. Acestea se dilate și devin permeabile pentru lichide și proteine, ceea ce duce la umflarea locală și acumularea proteinelor serice, care formează un mediu propice pentru interacțiunea cu agentul imunostimulator și, de asemenea, activarea sistemului complement. Totodată, celulele endoteliale care căptușesc vasele de sânge, sunt stimulate în vederea exprimării unor protein ce adeziune celulară, care facilitează atașarea leucocitelor, neutrofilelor, limfocitelor și a monocitelor.

Răspunsul inflamator este mediat printr-o varietate de molecule de semnalizare. Activarea receptorilor Toll-like duce la producerea unor molecule lipidice precum prostaglandinele, dar și producerea moleculelor peptidice de semnalizare, cum ar fi citokinele. Unele citokine acționează ca și chemoatractanți pentru neutrofile, acestea fiind primele celule recrutate la nivelul unui nou situs de infecție. Acestea atrag la rândul lor monocite și celule dendritice. Acestea din urmă vor expune la suprafață antigene ale agentului infecțios și se vor deplasa către ganglionii limfatici, unde vor fi activate mecanismele sistemului imun specific. Alte cytokine declanșează febra, o creștere a temperaturii corpului, fapt ce facilitează distrugerea majorității agentilor patogeni bacterieni sau virali.

Unele molecule de semnalizare proinflamatorii stimulează celulele endoteliale pentru a exprima proteinele ce declanșează coagularea sângelui în vasele sangvine mici pentru a preveni pătrunderea agenților patogeni în fluxul sangvin și răspândirea infecției în alte părți ale corpului.

Procecul inflamator este foarte eficient în cazul unor infecții locale, însă în cazul unor infecții diseminate în circulația sangvină, condiție numită septicemie, poate fi declanșat șocul septic, cauzat de eliberarea moleculelor de semnalizare proinflamatorii, ce determină dilatarea vaselor de sânge, pierderea din volumul plasmei și formarea cheagurilor de sânge.

Moleculele imunostimulante, prezente pe suprafața bacteriilor sau a parazițiilor, care prezinta o importanță crescută în răspunsul imun înnăscut, în general, nu sunt prezente pe suprafața virusurilor. Proteinele virale sunt produse de ribozomii celulei gazdă, iar membrana virusurilor anvelopate este formată din lipidele celulei gazdă. Singura moleculă străină asociată cu virusurile este ARN-ul dublu catenar, care este un intermediar în cadrul ciclului de viață al multor virusuri, pe care celulele gazdă îl detectează și inițiază un proces în vederea eliminării acestuia.

În primă fază, ARNdc este degradat în fragmente mici, care se leagă de orice moleculă de ARN monocatenară din celula gazdă, ceea ce duce la distrugerea ARN-ului dublu catenar. Pe de altă parte, aceasta stimulează celula gazdă pentru a produce și secreta două tipuri de cytokine: interferon α și interferon β. Prin acest process, celulele gazdă pot inhiba replicarea virusului. În unele cazuri însă, celulele infectate se autodistrug pentru prevenirea replicării virusului.

Un alt mod prin care interferonii participă la apărarea organismului împotriva virusurilor este prin stimularea raspunsului imun atât specific, cât și specific. Aceștia stimulează expresia proteinelor CMH I, care prezintă antigene virale limfocitelot T citotoxice, în cazul imunității adaptate, sau sporesc activitatea celulelor NK, care vor induce apoptoza celulei infectate.

Celulele NK monitorizează nivelul proteinelor CMH I, exprimate pe suprafața majorității celulelor vetebratelor. Prezența unui nivel înalt de astfel de proteine inhibă acțiunea celulelor NK, astfel încât le vor distruge în mod selectiv pe cele care exprimă un nivel scăzut de CMH I, care pot fi celule infectate cu virusuri sau celule canceroase. Producția de interferoni α și β stimulează activitatea celulelor NK și determină creșterea expresiei CMH I pe suprafața celulelor sănătoase.

Cu toate acestea, mulți agenți patogeni nu sunt distruși numai prin intermediul sistemului imunitar înnăscut și necesită și intervenția imunității specifice. Prin cooperarea celor două modalități de apărare, eliminarea patogenilor devine mult mai eficientă.

Imunitatea specifică

Prin intermediul imunității adaptative, organismul recunoaște specific agenții patogeni și determină un răspuns imun specific primar și secundar. Astfel, se va produce un răspuns imun mult mai rapid și mai intens odată cu o nouă întâlnire cu același patogen.

Spre deosebire de imunitatea înnăscută, în cadrul căreia reacțiile imune sunt prompte, imunitatea specifică necesită un timp de latență pentru activarea și proliferarea celulelor care vor recunoaște antigenul. De asemenea, imunitatea adaptativă poate asigura și protecția descendeților prin transferul placentar al IgG și IgA, prin secreția lactică, dar și proprietatea remarcabilă de memorie imunologică.

Imunitatea specifică prezintă două mecanisme de acțiune:

Imunitatea mediată umoral, care conferă protecție față de agenți proveniți din mediul extracelular și este realizată de anticorpi (Ac), produși de limfocitele B

Imunitatea mediată celular, care oferă protecție împotriva agenților intracelulari, și este realizată de limfocitele T citotoxice CD8

În ambele cazuri, limfocitele T helper CD4 joacă un rol foarte important, deoarece acestea recunosc antigenele prezentate de către celulele prezentatoare de antigen (CPA).

Limfocitele B sunt un tip de celule albe din sânge, cu rol în răspunsul umoral prin secreția de anticorpi. La mamifere, acestea se diferențiază în măduva oasoasă din celule stem hematopoetice, urmând ca ele să fie supuse unor procese de selecție. Pentru a-și definitiva dezvoltarea, acestea migrează în splină, unde vor deveni limfocite B mature sau naive, dar inactive.

După maturarea lor în măduva osoasă, limfocitele B migrează prin sânge la organele limfoide secundare, splina și ganglionii, care primesc un aport constant de antigen prin intermediul circulației limfatice, asigurând mediul propice pentru desfășurarea răspunsului imun. Limfocitele B se leagă de antigen prin receptorul BCR, reprezentat de IgM, prezent pe suprafața celulelor, și devin active. Concomitent, pentru declanșarea răspunsului imun mediat umoral, este necesară intervenția limfocitelor T-helper. Mecanismul răspunsului imun umoral este prezentat în Fig. 2.

Fig. 2 – Mecanismul răspunsului imun mediat umoral; sursă: Campbell and Reece, 2008, Biology, Pearson Education, Inc.

Celulele prezentatoare de antigen (CPA) recunosc agentul patogen, îl înglobează, urmând apoi ca el să fie procesat. În urma procesării, proteinele CMH II se leagă de antigene și sunt apoi prezentate la suprafața CPA. Limfocitele T-helper CD4 recunosc antigenul prezentat de CPA și se leagă de complexul CMH II-antigen prin receptorul său TCR. Acest lucru va determina eliberarea citokinei interleukina-1 (IL-1) de către CPA, care va activa celula T-helper. La rândul ei, celula T-helper eliberează IL-2, care va stimula proliferarea acestora. Limfocitele B, care au legat antigenul la nivelul receptorului BCR, îl înglobează și îl procesează sub acțiunea lizozimului, urmând ca acesta să fie prezentat la suprafața celulelor de către proeteinele CMH II. Limfocitele T-helper recunosc și se leagă la acest complex și eliberează citokine, care stimulează proliferarea limfocitelor B. Astfel, vor rezulta clone de plasmocite, celulele efectoare, care vor sintetiza și vor elibera anticorpi și clone de limfocite de memorie, care vor contribui la memoria imunologică.

Anticorpii sintetizați de limfocitele B vor coopera cu macrofagele și neurofilele care efectuează fagocitoza și cu sistemul complement, celulele efectoare ale sistemului imunitar înnăscut, pentru a obține un randament cât mai mare al răspunsului imun.

Limfocitele T sunt și ele un subtip de globule albe, prezente în sânge, care au rol în imunitatea mediate celular. Acestea se diferențiază de asemenea din celule stem hematopoetice și se maturează în timus, unde suferă procese de selecție, în urma cărora numai aproximativ 2% supraviețuiesc și părăsesc timusul pentru a deveni limfocite T mature imunocompetente. În urma procesului de maturare, vor rezulta mai multe tipuri de limfocite T, printre care limfocitele T-helper și limfocitele T citotoxice, efectoare ale răspunsului imun mediat celular.

Odată ce procesul de maturare s-a sfârșit, limfocitele T pătrund în circulația sangvină sunt purtate de sânge prin corp. Când întâlnesc organe limfoide periferice, acestea părăsesc circulația sangvină și migrează în țesutul limfoid, urmând apoi să se reîntoarcă în circulație. Acest process se repetă până când limfocitele T vor întâlni antigenul specific lor.

Răspunsul imun celular este declanșat în momentul infectării organismului cu virusuri. Mecanismul răspunsului imun mediat celular este prezentat în Fig. 3.

Fig. 3; sursă: National Cancer Institute, USA ???

La fel ca și în cazul răspunsului imun umoral, celulele prezentatoare de antigen (CPA) recunosc antigenul, pe care îl endocitează și îl procesează cu ajutorul lizozimului și prezintă pe suprafața celulară compelxul CMH II-antigen. În același timp, virusul infectează celulele precum epiteliile, care vor prelucra la rândul lor antigenul și vor expune pe suprafața celulară complexul CMH I-antigen. Limfocitele T-helper recunosc acest complexul CMH II-antigen de la nivelul CPA și se leagă de el, urmând să se activeze. Celulele active sintetizează și eliberează IL-2 și interferon ϒ, care vor determina limfocitele T să devină citotoxice. Limfocitele T citotoxice recunosc complexul CMH I-antigen de pe suprafața celulelor infectate și eliberează perforină, care va distruge celula infectată. Acestea vor atrage și limfocitele T killer la situsul infecției. În figură este prezentat și modul în care receptorul limfocitelor T citotoxice se leagă de complexul CMH I-antigen cu ajutorul CD8.

Imunitatea înnăscută și cea adaptativă cooperează pentru a elimina din organism agentul patogen, mecanismul de eliminare fiind diferit în funcție de tipul de patogen inductor.

Capitolul 2. Imunitatea antibacteriană

Multe molecule bacteriene, denumite și molecule imunomodulatoare, pot modula activitatea sistemului imunitar, acestea putând avea un efect stimulator sau de adjucvant, sau pot diminua reacția imună. Acest lucru este realizat prin diferite mecanisme de semnalizare. Efectele pe care le au aceste molecule asupra organismului creează un echilibru între mecanismele de recunoaștere și de neutralizare și virulența bacteriană.

„Moleculele imunomodulatoate sunt localizate pe suprafața celulei, fiind polimeri ai învelișului sau molecule excretate, cu efect toxic” (Grigore Mihăescu, Tatiana Vassu, Toma Nicolae, 2003). Ele au efecte atât asupra limfocitelor B și T, cât și asupra macrofagelor, stimulând deci ambele tipuri de imunitate. Acestea pot modifica reactivitatea imunitară a limfocitelor, sintetizându-se astfel anticorpi, dar mai pot modifca și mobilitatea celulelor, cum ear fi în cazul fagocitelor, prin capacitatea de a inhiba migrarea macrofagelor din situsul infecției. Multe molecule de origine bacteriană au însă efecte mai generale, care includ: efecte asupra sistemului de coagulare al sângelui, asupra concentrației ionilor și a fierului din organism și pot determina apariția febrei.

În ceea ce privește modul în care bacteriile interacționează cu celula gazdă, din punct de vedere antigenic, există mai multe posibilități. Pe de-o parte de identifică bacteriile ce produc cantități mici de toxine și nu prezintă un caracter invaziv, iar pe de altă parte, se găsesc cele care pot crește și se pot răspândi cu o rată înaltă în organism, determinând septicemii. Unele bacterii prezintă epitopi asemănători, din punctul de vedere al structurii chimice, cu moleculele „self” ale celulei gazdă. Răspunsul imun în acest caz este nesemnificativ, sau chiar absent, sau poate apărea situația în care „efectorii imunitari dau reacții încrucișate cu moleculele „self”” (Grigore Mihăescu, Tatiana Vassu, Toma Nicolae, 2003).

„Eficiența răspunsului imun antibacterian depinde de raportul dintre reactivitatea sistemului imunitar și mecanismele de autoprotecție ale bacteriei, menite să devieze răspunsul imun” (Grigore Mihăescu, Tatiana Vassu, Toma Nicolae, 2003).

Din punct de vedere antigenic, structurile bacteriene cele mai semnificative sunt reperezentate de cele parietale, ca de exemplu peptigoglicanul din peretele bacteriilor Gram pozitive și al bacteriilor Gram negative, peptidoglicolipidele din structura peretelui celular al micobacteriilor, sau structurile parietale ale spirochetelor. Alți polimeri imunomodulatori sunt și acizii teichoici și lipoteichoici, prezenți la bacteriile Gram pozitive.

La bacteriile Gram negative se remarcă lipopolizaharidele (LPS), componente antigenice importante din structura membranei externe, care activează răspunsul imun nespecific prin componentul său lipic. Variațiile structurale ale acestor lipopolizaharide determină existența mai multor variante antigenice ale bacteriilor.

O altă modalitate prin care LPS interacționează cu celula gazdă este într-un mod indirect, prin intermediul proteinei care leagă LPS, sau LBP. Aceasta recunoaște molecula de LPS și o leagă de o glicoproteină, sintetizată la nivelul ficatului și care conține un situs de legare pentru lipidul A, aceasta făcând parte din familia proteinelor de fază acută.

Toxinele de natură proteică și peretele celular al micobacteriilor stimulează de asemenea răspunsul imun. În cazul spirochetelor, lipidele și lipopeptidele ce alcătuiesc membrana externă, declanșează răspunsul imun și reacții de hipersensibilitate.

Bacteriile care induc un răspuns imun umoral, sunt cele cu localizare extracelulară, stimulând astfel sinteza de anticorpi specifici față de componentele antigenice localizate parietal, față de antigenele capsulare, flagelare, piliare și față de toxine. Anticorpii vor neutraliza și opsoniza aceste structuri, vor favoriza fagocitoza și activarea complementului pe calea clasică. Bacteriile cu localizare extracelulară vor determina formarea abcesului în focarul de infecție.

În urma răspunsului imun al gazdei față de bacteriile cu localizare extracelulară, apar consecințe patologice precum inflamația și șocul septic. Acestea sunt cauzate de citochinele eliberate la situsul infecției. Citochinele care induc șocul septic în urma infecției cu bacterii Gram negative sau Gram pozitive, sunt Il-1 și TNF. Acesta determină colaps circulator și coagulare intravenoasă diseminată.

Proteinele de șoc termic (hsp) reprezintă și ele antigene importante în cadrul răspunsului imun mediat humoral și cel mediat celular. Ele sunt proteine de stres, dar care, în condiții fiziologice normale, îndeplinesc funcții importante. Sinteza acestora crește brusc consecutiv perioadei de stres, care apare în cazul infecției sau a inflamației.

La bacteriile E.coli normale, proteinele hsp sunt prezente în concentrații foarte mici, de 1-2%, această concentrație crescând de 4-5 ori în cazul celulelor supuse stresului. La celuelle eucariote, concentrația proteinelor hsp crește în urma șocului termic, dar nu în cantități semnificative.

În momentul pătrunderii lor în celulele pe care urmează să le infecteze, aceștia sunt supuși unor condiții stresante și de aceea sinteza acestor proteine hsp este vitală pentru patogeni, pentru supraviețuirea lor în celulele gazdă. Proteinele sunt degradate de celulele specializate ale gazdei și pot deveni ținte ale răspunsului imun.

Bacteriile cu caracter invaziv determină infecții generalizate, sistemice, sau infecții regionale. Cea mai mare parte dintre ele se multiplică în regiunile extracelulare, în timp ce altele prezintă o localizare facultativ intracelulară sau obligat intracelulară.

În cazul bacteriilor obligat intracelulare, ciclul de viață este limitat strict la mediul intracelular, iar cele cu localizare facultativ intracelulară se pot multiplica in vitro pe medii inerte, deci nu se supun acestor restricții. Acestea sunt protejate de mecanismele de apărare umorală și pot supraviețui, chiar și multiplica în fagocite. Având în vedere că sunt inaccesibile anticorpilor, vor induce predominant un răspuns imun mediat celular.

„Infecțiozitatea microorganismelor patogene este dependentã de capacitatea lor de a coloniza țesuturile gazdei și de a contracara mecanismele de apãrare ale gazdei. Capacitatea de variație rapidã a moleculelor de suprafațã este o trãsãturã evolutivã comunã în tot spectrul patogenilor, astfel rata înaltă de mutație produce un număr mare de variante antigenice” (Grigore Mihăescu, Tatiana Vassu, Toma Nicolae, 2003). Această diversitate fenotipică reprezintă o strategie foarte eficientă împotriva presiunii selective exercitate de efectorii răspunsului imun și a mecanismelor de apărare al organismului gazdă.

Un exemplu de bacterie care reușește să depășească barierele sitemului imunitar și infectează organismul gazdă, este Treponema pallidum.

2.1. Treponema pallidum

2.1.1 Caractere generale

Treponema pallidum este o bacterie care face parte din grupul spirochetelor, mai exact din una dintre familiile acestui grup, familia Treponemataceae. În cadrul acestei familii întâlnim spirochetele de interes clinic: Treponema, Leptospira și Borrelia.

În urma unei reclasificări, în anul 1984, s-au descris mai multe specii de Treponema patogene, înrudite cu Treponema pallidum, care produc însă boli nevenerice: T. pallidum subsp. endemicum, care determină apariția sifilisului endemic, T. pallidum subsp pertenue, care produce pianul, și T. carateum, care determină pinta (Norris, 1993).

Deși treponematozele au fost descrise ca și boli strict umane, care se transmit pe cale sexuală sau transplacentar, s-a identificat și la iepuri o specie de Treponema, ce produce o infecție venerică și care are ca manifestări clinice leziuni minore ale organelor genitale.

Treponema pallidum este o bacterie Gram negativă fină, cu o lungime de 5-15 μm, spiralată helicoidal, care posedă mobilitate prin mișcarea de rotație exercitată în jurul endoflagelului. Aceasta produce sifilisul, o boală cronică, ce se poate transmite prin contact direct, în marea majoritate a cazurilor prin contact sexual, sau transplacentar datorită capacității agentului patogen de a trece prin placentă și de a infecta fătul.

Este o specie microaerofilă, ea trăiește la concentrații de 1-4% oxigen și este distrusă atunci când această concentrație crește, în cazul uscăciunii și a creșterii temperaturii la 42°C. Prezintă o sensibilitate foarte crescută pentru penicilină, chiar și în cazul în care aceasta se găsește în concentrații mici, un motiv fiind lipsa elementelor genice transpozabile. Chiar dacă bacteria este foarte sensibilă la penicilină, boala se poate croniciza din cauza persistenței sifilisului primo-secundar. Acesta mărește riscul de transmitere congenitală, crește rezistența la tratament și agresivitatea bolii la bolnavii imunodeficitari.

Ca și structură, identificăm un strat subțire de peptidoglican la exteriorul membranei citoplasmatice, care îi conferă stabilitatea structural, un flagel periplasmic, sau endoflagelul și membrana externă. (Fig. 4)

Fig. 4. Structura bacteriei Treponema pallidum; sursă: Pearson Education Inc., 2006

Mobilitatea specifiă „de tirbușon” a bacteriei este asigurată de endoflagel și este cea mai bine caracterizată componentă structurală la T. pallidum. Acesta se extinde începând de la ambele capete ale bacteriei pe mai mult de jumătate din lungimea acesteia. El prezintă o teacă externă și o componentă situată central, alcătuită din 4 polipeptide, similare flagelinei. Teaca externă a celulei este formată din glicozaminoglicani și este săracă în proteine. Un compus foarte important care se găsește în structura tecii externe este cardiolipina. Aceasta conține și un număr foarte mic de proteine membranare interne, printre care se remarcă în special cele care leagă penicilina.

Treponema pallidum reprezintă un parazit obligat al omului și se numără printre puținele bacterii patogene necultivate in vitro. Dependența bacteriei de sistemele de apărare ale acesteia față de radicalii oxigen, demonstrează incapacitatea ei de a se dezvolta pe medii artificiale. Ea necesită oxigen pentru funcționarea metabolismului, însă este foarte sensibilă la efectele lui toxice.

Procesul de diviune al bacteriei este foarte lent, atât in vivo, cât și in vitro, ceea ce poate sugera faptul ca aceasta posedă un metabolism limitat. Glicoliza decurge cu un randament energetic mic și lipsesc enzimele ciclului Krebs și al catenei transportoare de electroni. Preia acizii grași de la organismul gazdă, deoarece nu îi poate sintetiza, pe care îi poate converti apoi în molecule proprii celulei, datorită enzimelor de conversie pe care le posedă. Deține de asemenea și mecanisme speciale de transport, prin care preia macromolecule din mediu, sintetizează acizi nucleici, proteine și anumiți aminoacizi.

2.1.2. Infecțiozitate

T. pallidum infectează omul, singura gazdă naturală, infecția fiind transmisibilă prin contactul sexual. Prezintă o perioadă de incubare cuprinsă între 10 și 90 zile. O persoană care a fost infectată cu această bacterie, poate fi contagioasă chiar o perioadă de 3-5 ani, după care infecția nu mai poate transmite.

Este o bacterie foarte invazivă deoarece, in vitro, ea se atașează foarte rapid de celulele epiteliale, cele fibloblastice și endoteliale umane, dar și la iepure, prin intermediul uneia sau a ambelor extremități. In vivo, aceasta penetrează joncțiunile strânse ale celulelor epiteliale de la nivelul mucoasei genitale prin mișcarea sa caracteristică de „tirbușon”, facilitată de eliberarea hialuronidazei.

După ce traversează epiteliul, ajunge în circulația sangvină și în țesuturile profunde. Degradează componentele matricei din structura dermului prin sinteza de metaloproteinază-1, ceea ce îi facilitează drumul către țesuturile profunde. Acest lucru va induce sintezade molecule de aderență, ICAM-1, VCAM-1, selectina E, și declanșarea unui proces inflamatoriu, sărac în neutrofile. La acest nivel, celulele dendritice înglobează bacteria și stimulează eliberarea citokinelor proinflamatorii: interleukinele 1β, 6 și 12 și TNFα.

Celulele dendritice activează atât imunitatea înnăscută, cât și cea specifică, stimulând limfocitele T, a căror densitate maximă este atinsă la 10 zile după contactul cu agentul contaminant. Astfel, apare sinteza de anticorpi IgG și IgM. Sunt stimulate și macrofagele și apare o reacție de hipersensibilitate de tip întârziat.

Aproximativ 30% dintre indivizii care au fost infectați prezintă o vindecare spontană. În celelalte cazuri, bacteria se poate multiplica și poate determina apariția leziunii clinice primare, sau șancrul moale. Acesta apare la 3 săptămâni de la infecție și este localizată pe mucoasa aparatului genital sau la nivelul tegumentului, de unde va disemina în ganglionii limfatici, apoi în sânge. La bărbați, leziunea primară este localizată pe penis, sau este intrarectală, perianală sau orală, iar la femei, apare pe labia sau pe cervix. Sifilisul primar nu este dureros, de aceea diagnostigarea este de cele mai multe ori târzie, iar de cele mai multe ori se vindecă spontan după 4-6 săptămâni. Alteori, dupa acest interval, se poate dezvolta sifilisul secundar, sau șancrul tare, provocat de procesul inflamator și poate progresa la ulcerație nepurulentă.

Leziunea secundară se dezvoltă, în general, la o parte din persoanele care nu tratează această boală și rezultă în urma competiției dintre răspunsul imun și leziunile multiple determinate de multiplicarea bacteriei. Cea mai comuna manifestare a șancrului tare este apariția unei erupții eritematoase monocutanate diseminată, care, de cele mai multe ori, nu sunt evidente. În stadii avansate, bacteria s-a găsit și în probele prelevate din ficat și la nivelul glomerulilor renali, unde se depun complexele imune, determinând apariția glomerulonefritei.

Chiar dacă se vindecă spontan, există cazuri în care boala poate recidiva. Mai există și cazuri în care infecția rămâne nesesizabilă și parcurge stadiile de sifilis primar și sifilis secundar, fără leziuni clinice. De cele mai multe ori însă, indivizii aceștia dezvoltă sifilisul terțiar, la ani de zile sau chiar decade după infecție, care se manifestă prin granuloame la nivelul tegumentului, al oaselor și ficatului, tulburări degenerative ale sistemului nervos central sau ale sistemului cardiovascular.

Complicațiile neurologice apar în cazul sifilisului terțiar, însă Treponema pallidum pătrunde în sistemul nervos central încă de la debutul infecției și apare neurosifilisul. Este sesizată o crestere a leucocitozei și concentrației de proteine din lichidul cefalorahidian. Leziunea tipică a sifilisului terțiar este tabes dorsalis, o condiție în cadrul căreia se produce leziunea substanței albe de la nivelul cordoanelor posterioare ale măduvei spinării și a ganglionilor rădăcinii dorsale.

Boala se poate transmite și de la mamă la făt și poate provoca moartea acestuia, sau apariția în cursul copilăriei a leziunilor tipice sifilisului, anomalii ale sistemului nervos central. La indivizii cu sindromul imunodeficienței, intensitatea bolii crește prin apariția leziunilor multiple, iar evoluția este foarte rapidă spre neurosifilis.

Dinamica infecției cu Treponema pallidum este reprezentată în Fig. 4.

Fig. 4 – Dinamica infecției cu T. pallidum; sursă: http://www.glowm.com/section_view/heading/Syphilis/item/30. Proporția aproximativă a persoanelor care dezvoltă manifestări clinice este indicat în paranteze. În cazul celor care dezvoltă sifilis primar sau secundar nu se cunoaște cu exactitate.

Chiar dacă manifestările clinice necesită un timp îndelungat pentru apariție, răspunsul imun este activat la scurt timp după infecție. Astfel se sintetizează IgM și IgG în stadiile primare și secundare ale bolii, care au rol de opsonizant. În stadiile tardive ale sifilisului și după tratament, titrul imunoglobulinelor M scade. Totuși, evoluția clinică foarte lentă a bolii se explică prin capacitatea bacteriei de a evita răspunsul imun al gazdei. După infecție, în cursul a câtorva săptămâni, sistemul imunitar elimia majoritatea celulelor de Treponema pallidum, urmând ca după 6 luni, gazda să dobândească o imunitate de șancru. Astfel, în cazul unei reinfectări cu bacteria, nu vor mai apărea leziunile tipice. Nu este însă eradicată complet infecția, din cauza faptului că, în urma răspunsului imun, va persista un număr mic de bacterii viabile în organe.

Bacteria se multiplică lent în țesuturile inaccesibile efectorilor imunitari, precum sistemul nervos central, ochi și placentă, motiv pentru care tratamentul cu penicilină trebuie să fie îndelungat. Această dezvoltare lentă a agentului patogen îi conferă supraviețuirea, chiar și în prezența efectorilor imunitari.

Diagnosticul sifilisului este dat pe baza leziunilor apărute timpuriu sau prin intermediul a mai multor teste de laborator precum: testul imunofluorescenței, examenul la microscopul cu fond întunecat, reacția serologică VDRL, testul imobilizării bacteriei Treponema pallidum (TPI).

Pe lângă bacterii, există și alte microorganisme patogene, cu structuri mai complexe, care determină infectează organismul uman și animal și determină maladii diverse, ce pot varia ca și agresivitate. Printre astfel de microorganisme se regăsesc virusurile.

Capitolul 3. Imunitatea antivirală

Deși imunizarea artificială prin vaccin a dus la scăderea incidenței infecțiilor severe, precum poliomielita, oreionul, rubeola, rujeola, și la eradicarea variolei, cauza majoră a morbidității și a mortalității este reprezentată încă de infecțiile virale. Este foarte importantă cunoașterea mecanismelor răspunsului imun față de agenții patogeni virali pentru evaluarea problemelor clinice ce apar în cursul infecțiilor și pentru descoperirea unor noi metode în vederea obținerii vaccinurilor mai eficiente.

Virusurile determină răspuns imun atât din partea imunității înnăscute, cât și din partea celei dobândite. Acestea trebuie să prezinte câteva proprietăți pentru a se perpetua: nivel al virulenței crescut, dar o flexibilitate în ceea ce privește modularea acesteia pentru a putea persista în populația sensibilă. Dacă virusul este prea virulent, imunitatea gazdei este depășită și nu mai poate controla infecția, ceea ce poate duce la moartea gazdei. Pe de altă parte, dacă acesta nu prezintă virulență, sau este foarte scăzută, patogenul va fi eliminat rapid și poate dispărea, din cauza incapacității sale de a se perpetua. De aceea, modul în care virusurile interacționează cu organismul gazdă trebuie să îi confere superioritate.

Componentele imunogene ale virusurilor, care induc răspuns imun intens din partea organismului gazdă sunt cele asociate capsidei, peplosul și proteinele virale. Acesta va fi orientat față de antigenele exprimate pe suprafața agentului patogen viral, dar și față de antigenele prezentate de celula infectată pe suprafața ei.

În funcție de natura virusului, care poate fi nud sau acoperit, celulele infectate expun pe suprafața lor mai multe tipuri de antigene. Astfel, cele infectate cu virusuri nude expun complexe formate din proteine virale și molecule CMH I, iar virusurile acoperite expun glicoproteinele peplosului, ce se găsesc în arii limitate ale membranei. În oricare dintre cazuri, celulele infectate vor deveni ținta mecanismelor imune de apărare.

Un prim mecanism de apărare împotriva virusurilor este cel mediat umoral, în cadrul caăruia receptorii imunoglobulinici de pe suprafața limfocitelor B recunosc antigenele virale în forma lor nativă, fie că molecule proteice solubile eliberate de celulele infectate, sau expuse pe suprafața virusului.

Al doilea mecanism este reprezentate de răspunsul imun mediat celular. Receptorul limfocitelor T recunoaște complexele formate din molecule CMH și antigenele virale prelucrate. Moleculele CMH I prezintă antigenele prelucrate în interiorul celulelor infectate și oferă informații despre invazia virală, limfocitelor TCD8, la scurt timp după infecție, a căror funcție principală este de a distrugerea timpurie a celulelor infectate.

Moleculele CMH II, pe de altă parte, leagă peptide virale derivate din antigene extracelulare, prelucrate sub acțiunea agenților proteolitici. Aceste complexe sunt recunoscute de limfocitele TCD4, care modulează răspunsul imun specific al limfocitelor B, prin seria de limfochine eliberate și într-o măsură mai mică și răspunsul limfocitelor T.

Pentru controlul și eradicarea infecției virale, care presupune eliminarea cât mai eficientă a virusului din spațiul extracelular și a celulelor infectate, este foarte importantă cooperarea dintre cele două compartimente ale răspunsului imun. În cazul unor infecții, în faza intracelulară de multiplicare a virusului, este activată imunitatea mediată celular, urmând ca, după eliberarea virionilor, să fie activat răspunsul imun umoral. Activarea unuia sau altuia dintre răspunsuri depinde mai mulți factori, precum tipul infecției, dacă este o infecție primară sau una secundară, de rezultatul interancțiunii dintre celulă și virus.

Astfel, identificăm virusuri care produc infecții acute sau cronice. În cazul infecțiilor acute, induc o competiție între capacitatea lor de multiplicare și efectorii răspunsului imun, ce poate avea ca rezultat ori însănătoșirea gazdei, ori moartea sa. Virusurile care produc infecții cronice, necesită un timp mai îndelungat de interacțiune. Manifestările clinice care apar în cadrul acestor infecții sunt rezultatul asocierii dintre anticorpi cu antigenele virale din sânge, sau leziunile celulelor infectate de către anticorpii antivirali și limfocitele T activate. Rezultatul infecției poate fi influențat și de mecanismele de apărare ale imunității înnăscute.

În cadrul infecțiilor virale, răspunsul imun mediat umoral parcurge etapele descrise anterior în Capitolul 1, având însă anumite particularități, consecință a naturii virusurilor. Agenții patogeni virali pătrund în organism prin leziunile tegumentare sau la nivelul mucoaselor, unde se găsesc numeroase celule dendritice, dar care sunt imature. Acestea preiau virusul, dar nu poate prezenta antigenele limfocitelor T, deoarece moleculele CMH II au o densitate mică și lipsesc moleculele costimulatoare.

Antigenele invadante au un efect stimulator asupra celulelor dendritice, sunt acțiunea căruia acestea se maturează. Marea majoritate a virusruilor nu infectează în mod direct celulele dendritice, însă virionii eliberați în cursul ciclului de multiplicare și antigenele sunt preluate de celulele dendritice activate, care îi prelucrează și îi prezintă. Celulele dendritice activate pot fi de două tipuri: mieloid sau plasmocitoid. Primele eliberează interleukină-12 și stimulează răspunsul imun mediat celular, iar cele care sunt de tip 2, eliberează cantități mici de interleukină-12 și stimulează răspunsul imun mediat umoral.

Dinamica răspunsului imun de tip Th2 este una lentă și constă în sinteza anticorpilor specifici IgM, IgA, IgG. Titrul anticorpilor specifici în stadiul acut al infecției este aproape nedetectabil, însă atinge o valoare maximă după 2-4 săptămâni, și poate persista săptămâni, luni, sau chiar toată viața, așa cum este în cazul virusului febrei galbene și al celui rujeolic.

S-au descris trei tipuri de virusuri, după modul în care acestea infectează gazda: