Metode Fitoterapice DE Tratament ALE Segmentului Buco Faringian

MINISTERUL EDUCAȚIEI ȘI CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE

ȘCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ SUCEAVA

LUCRARE DE DIPLOMĂ

METODE FITOTERAPICE DE TRATAMENT ALE SEGMENTULUI BUCO-FARINGIAN

PROFILUL ASISTENT MEDICAL DE FARMACIE

PROF.COORDONATOR ABSOLVENT:

FARM. CÂMPAN VIORICA VULTUR (MIHALACHE) ANA MARIA

PROMOȚIA 2016

Cuprins

Introducere…………………………………………………………..3

Ramurile fitoterapiei………………………………………………..5

Aromaterapia………………………………………………………5

Gemoterapia……………………………………………………….6

Herboristeria………………………………………………………7

Homeoterapia…………………………………………………….7

Fitoterapia chinezească și fitoterapia farmaceutică……………….9

Plantele medicinale………………………………………………..10

Recomandări privind recoltarea, uscarea și conservarea plantelor medicinare, a fructelor, legumelor și a semințelor………………11

Medicamente cunoscute pe bază de plante………………………14

Fitoterapia aparatului Buco-faringian……………………………16

Gingivita…………………………………………………………16

Stomatite…………………………………………………………22

Afte bucale, amigdalite și dezinfectante bucale…………………

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Fitoterapia este o ramură a terapeuticii ce utilizează plantele medicinale și preparatele realizate din plante medicinale ca mijloace de prevenire și tratare a bolilor. Este cea mai veche formă de tratament, ce a apărut pe o bază empirică și în contextul unei viziuni miraculoase a lumii, dar având un rol important astăzi, alături de medicina alopată, fără să fie în concurență cu aceasta. Această ramură cuprinde și tratamentele cu legume și fructe, sucuri din legume și fructe. Unele plante pot fi folosite așa cum sunt ele, formând remedii naturale, pe când alte plante medicinale sunt materii prime semnificative pentru obținerea numeoraselor medicamente.

Trebuie dată definirea clară a unor termeni des utilizați, pentru a nu se confunda între ei.

Medicina alopată este o știință care se ocupă cu studiul maladiilor și tratamentul acestora, ce poate fi practicată numai de persoane special pregătite să exercite medicina, pe baza unei diplome obținute după studii și examene susținute într-o facultate de profil.

Pe când medicina naturală definește acele practici medicale inspirate și în legătură strânsă cu natura, putând fi considerată un sistem terapeutic în care medicamentele nu sunt mai importante decât factorii naturali (aer, apă, plante, soare, alimente, mișcare etc). Poate fi practicată atât de medici, dar cât și de persoane care nu au absolvit o facultate de medicină, numiți terapeuți, dar, din păcate astăzi este practicată și de impostori.

Nu se poate face o delimitare clară între medicina alopată și cea naturistă, cu atât mai mult cu cât de cele mai multe ori medicii alopați își tratează pacienții în ambele feluri, iar singurele terapii specifice medicinei alpoate sunt terapiile chirurgicale, terapia de transplant, reanimarea și terapia intensivă. Aceste două medicini au în comun terapiile ocupaționale, psihoterapia, meloterapia, terapia prin artă etc, deși schema terapeutică naturistă se referă la fitoterapie, homeoterapie, hipnoză, sacroterapie, dietoterapie, apiterapie, acupunctura, balneoterapie, gemoterapie și kinetoterapie.

Practicile naturale, de toate felurile, ce se asociază terapiilor alopate în scopul ajutorării sau accelerării procesului de vindecare sunt terapii complementare. Termenul „terapii alternative” poate duce la confuzii, deoarece se poate înțelege excluderea unui tip de terapie dacă este ales un alt tip.

Tratamentul fitoterapeutic utilizează amestecuri de plante medicinale sub diferite forme precum pulberele vegetale, măcerate la rece, extracte hidro-alcoolice, siropuri, lotiuni, unguente naturale etc. pentru restabilirea echilibrului și înlăturării cauzelor care au generat boala. Printre avantajele ei putem enumera:

• accesibilitatea deoarece plantele sunt ușor de procurat și destul de ieftine,

• acțiunea blândă și lipsa efectelor adverse atunci când sunt respectate dozele adecvate,

• tratarea bolnavului ca întreg deoarece plantele au efecte fizice cât și psiho-emoționale dar și echilibrează organismul la toate nivelele.

Plantele medicinale se pot utiliza în paralel cu medicamentele alopate dar sunt și câteva mici excepții, la care trebuie să se țină seama de antagonismul dintre unele medicamente un exemplu ar fi anticoagulantele și unele plante. Utilizarea acestor plante medicinale în procesul curativ, presupune din partea medicului cunoașterea principiilor active ale fiecărei plante, a partilor ce se utilizează, a actiunilor farmaco-dinamice, a afecțiunilor în care plantele pot avea un efect adjuvant. Combinarea a mai multor plante se face respectându-se compatibilitatea dintre acestea iar dozele ce sunt administrate au în vedere puterea activă a fiecărei plante. Durata fiecărui tratament durează între o lună și sapte luni, în funcție de fiecare afecțiune. Există tratamente naturale și pentru situațiile de urgență dar și tratamente ce sunt eficiente în bolile considerate incurabile. Durata tratamentului este dată cel mai adesea de perseverența și corectitudinea cu care pacientul le manifestă în realizarea tratamentului și de asocierea corectă cu alte terapii naturale. Sotii Kirlian au descoperit la sfărșitul anilor 50 că plantele au un camp bioenergetic. Ele sunt adevărate magnete ce captează din mediu o anumită energie specifică. Dacă administrăm plante ce sunt nesupuse vreunui tratament termic, aceste energii binefăcătoare sunt aduse în aura pacientului generând transformări benefice uimitoare.

Cei doi cercetatori, Luise Kolisko și Ehrenfried Pfeiffer, redesopereau la inceputul secolului 20 faptul că tiparul energetic și rezonața ce este specifică plantelor se menține și pot fi evidentiate pornind doar de la pulberele sau seva de la plantă. Prin amestecul soluției de clorură de cupru cu seva proaspată a unei plante. Acestia au remarcat apariția în substanța cristalizată, a formei exacte a plantei din care seva fusese extrasă. Cunoscute sub numele de paligeneze, fenomenele de reapariție a formei plantei pornindu-se de la unele fragmente de pulbere, cenușă sau seva au fost de natură să evidențieze, într-un mod de neconceput existența “tiparelor” energetice ale plantelor.

Fitoterapia modernă studiază compoziția chimică a plantelor în laboratoarele farmaceutice și argumentează științific utilizările tradiționale ale unor plante. Tratamentul cu plante medicinale dă rezultate excepționale în afecțiunile ușoare, funcționale sau în stadiile incipiente ale boli. În bolile ce sunt cronice, în care deja este afectat organismul, fitoterapia are un rol adjuvant și poate contribui doar parțial la reversibilitatea simptomelor sau leziunilor. Aceste afirmații sunt generale, deoarece se constată că în practica medicală este important pacientul și nu boala sau diagnosticul, deoarece adeseori dorința bolnavului de a se face bine poate face adevărate minuni, în pofida statisticilor nefavorabile ale bolii de care acesta suferă. Dar mai există practicanți ai medicinei naturale care au demonstrat, prin studii efectuate în clinici, că bolile grave pot fi vindecate. Doctorului Dean Ornish arată cum leziunile coronariene grave sau ateroscleroza sunt fenomene reversibile dacă se urmează un program de tratament naturist sau doctorul Max Gerson care tratează cancerul cu tratament naturist. Există și practicieni naturopați nemedici care aduc numeroase mărturii ale unor cazuri vindecate prin terapii naturale precum Rudolf Breuss – Modalități de tratare a cancerului, leucemiei și a altor boli aparent incurabile etc.

Cel mai bine răspund la tratamentul fitoterapeutic următoarele boli:

alergiile, astmul bronșic, reumatismul dar în unele forme, bolile de piele,

bolile psihosomatice, nevrozele, insomnia, tulburările de memorie la vârstnici,

infecțiile cronice microbiene, parazitozele, unele afecțiuni virale,

stările de stres și epuizare, carențele în anumite vitamine și minerale

intoxicațiile cronice, hipercolesterolemia,

ulcerul gastro-duodenal, dischinezia biliară, enterocolita, colonul iritabil.

Pentru obținerea efectelor maxime al substanțelor care se găsesc în plantele medicinale se pot utiliza diferite procedee de preparare, cum ar fi infuziile, decocturile, maceratul.

Împreună cu principiul activ al plantei se extrag și unele substanțe secundare, care au proprietatea de a mări efectul terapeutic al plantelor.

Ramurile fitoterapei

Aromaterapia

Aromaterapia este o ramură a fitoterapie. Tratamentul cu preparate din plante medicinale se bazează pe utilizarea uleiurilor esențiale, concentrate de arome naturale extrase din plante, obținute prin distilare.

Această metodă terapeutică este eficientă în mai multe domenii, dar trebuie utilizată cu prudență, deoarece uleiurile esențiale sunt substanțe foarte active și pot fi periculoase chiar dăunătoare. Aromaterapia tratează bolile cu ajutorul antiinflamatoarelor, antiviralelor, antimicoticelor etc.

Toate țesuturile plantelor aromatice mai exact frunze, lemn, floare, tija etc. produc substanțe aromatice, în proporții scăzute. Acestea substanțe sunt extrase din glandele plantelor printr-un proces numit distilare cu ajutorul vaporilor de apă. Uleiurile esențiale sunt produsele rezultate prin această extracții.

Deși sunt denumite uleiuri, ele nu au în conținut materii grase dar sunt liposolubile, adică solubile în uleiuri, ceea ce le permite să fie ușor absorbite de către piele și mucoase

.

Ce tratează aromaterapia?

Uleiurile esențiale ajută dacă suferi de următoarele afecțiuni:

Migrene sau dureri dentare

Tulburări nervoase și mai exact anxietate, angoasă, insomnie, depresie etc.

Tulburări de circulație, digestive sau respiratorii

Probleme legate de menopauză

Uleiurile esențiale pot fi prescrise prescrise ca adjuvant în tratament sau pentru atenuarea efectele secundare ale acestor boli. Ca exemplu uleiul esențial obținut din arborele de ceai este utilizat în aplicații cutanate pentru prevenirea sau tratarea arsurile provocate de radioterapie.

Unele uleiuri esențiale sunt utilizate în tratamentul infecțiilor virale precum gripă, viroză, faringită, herpes etc. sau infecții micotice precum candidoza. Ele pot avea o acțiune directă asupra germenilor bolii.

Contraindicații ale aromaterapiei

Uleiurile esențiale sunt strict interzise femeilor însărcinate. Mai sunt contraindicate în timpul sarcinii din cauza riscurilor de a provoca naștere prematură sau avortul. Un exemplu ar fi uleiul esențial de salvie. După utilizarea acestui ulei în timpul sarcini sa constatat apariția unor malformații cardiace. Acest ulei, la fel ca toate cele care sunt bogate în cetone fiind un compus foarte active, dar extrem de toxic pentru sistemul nervos ce poate declanșa crize de epilepsie.

Uleiurile esențiale mai sunt contraindicate la bebeluși și copii. Pot fi utilizate doar dacă au fost prescrise de un pediatru aromaterapeut.

Dacă sunt antecedente personale sau familiale de cancer la sân, uleiurile esențiale cu acțiune asemănătoare ca a estrogenului, adică cu efecte comparabile cu ale hormonilor feminine, sunt contraindicate uleiul esențial de salvie, hamei, anason etc.

Atenționări

Utilizați uleiurile esențiale cu mare prudență deoarece sunt substanțe foarte active și adesea toxice sau pot fi chiar mortale. La orice medicament alopat, efectele și toxicitatea lor sporesc odată cu creșterea dozei.

Trebuie să respecți cu mare atenție dozele recomandate sau prescrise de către medic și ferește-te de automedicația.

Nu trebuie să aplici niciodată un ulei esențial în stare pură pe mucoase sau alte părți ale corpului ce sunt sensibile precum axila, fața, conduct auditiv etc., deoarece poate provoca arsuri.

Administrarea uleiurilor esențiale

Uleiurile esențiale se administrează pe trei căi:

Intern: pe cale bucală, rectală și vaginală etc.

Pe cale respiratorie făcandu-se aerosoli cu uleiuri esențiale pure, inhalații, difuzii în ambianță etc.

Pe cale cutanată prin ungere, frecții sau masaje ale zonelor dureroase, ale regiunii organului tratat, ale plexului solar, ale zonelor reflexogene sau ale părților din corp cu sensibilitate sporită precum pliul coatelor, fața anterioară a încheieturii mâinii, dosul mâinilor și picioarelor etc.

Tratamentul cu uleiuri esențiale trebuie să fie unul de scurtă durată și mai exact maxim 12 zile. Ar trebui să se remarce o ameliorare destul de rapidă a problemei medicale, în circa 24-48 de ore.

Gemoterapia

Gemoterapia este o metodă terapeutică care utilizează soluții în prima diluție decimală de macerate hidrogliceroalcoolice din extracte vegetale proaspete, reprezentate prin tesuturi meristematice precum muguri, vlastare, ramurele tinere, boboci, scoarta ramurilor tinere, limfa, seminte sau alte tesuturi embrionare ale vegetalelor aflate în faza de crestere.

Gemoterapia este considerată o terapie de legatură între fitoterapie și homeopatie, ce utilizează ca metoda de preparare specifică homeopatiei, dar care are utilizare clinică asemănătoare fitoterapiei. Metoda a fost descoperita de medicul belgian Pol Henry si este astăzi foarte utilizată în Occident, mai ales în Franța, Germania și Italia. Principalele avantaje ale acestei metode sunt:

sunt ușor de administrat,

nu prezintă toxicitate,

permit mdicului să "dreneze" pacientul înainte de aplicarea unui alt tratament și pot fi prescrise individual sau în combinație cu remedii din fitoterapia traditională sau cu alte preparate ale terapiei biologice.

Gemoterapicele sunt cele mai indicate pentru dezintoxicarea, regenerarea și vindecarea celulelor umane.

Herboristeria

Este cea mai veche terapie și astăzi a fost luată din nou în considerare. Herboristeria se utilizează de plantele proaspete sau uscate. Mai utilizează planta întreagă, fie o parte a acesteia precum scoarța, floarea, fructul, rădăcina.

Prepararea se reaziează prin metode simple precum decoctul, infuzia, macerarea. Aceste preparate pot fi băute sau inhalate, aplicate pe piele sau adaugate apei de baie. Ele mai există și sub o formă mai modernă și mai exact capsulele eu praf din plante uscate, pe care pacientul le inghite cu usurință. Aceaste capsule sunt avantajoase deoarece păstrează principiile active, care sunt fragile.

Pentru ca tratamentul sa fie eficient, prizele trebuie să se intindă pe o perioadă de la 3 saptamani până la 3 luni.

Homeopatia

A fost inventată cu câteva sute de ani în urmă d rcontinuă să existe și în zilele noastre, dar s-a dezvoltat în timp și a ajuns să reprezinte uneori ultima speranță pentru unii bolnavi.

Homeopatia este o terapie energetică și complementară, ce vindecă pacienții pe toate planurile atât mental, fizic cât și emoțional într-o manieră greu de înțeles pentru mulți dintre noi. 

Granule, loțiuni și poțiuni, ce sunt ambalate în recipiente ce ne duc cu gândul la secolele trecute, au puterea de a îmbunătăți starea organismul când acesta suferă. Chiar dacă există nenumărate cazuri de vindecare, există destui sceptici, care nu își pot imagina cum o cantitate infimă de substanță, diluată doar cu apă și cu zahăr, ar putea avea vreun efect benefic.

Cum funcționează această terapie? 

Similia similibus curantur, conceptul exprimat cu secole în urmă de Hipocrate și apoi pus în practică de Samuel Hahnemann, părintele homeopatiei, funcționează astăzi foarte bine. Termenul de homeopatie înseamnă vindecare prin similaritate, iar acest lucru face diferența între medicina alopată și cea homeopată.

Mai exact pacienții sunt vindecați cu ajutorul unor substanțe care, în mod normal, unei persoane sănătoase i-ar provoca simptomele afecțiunii respective.

Ne-am obișnuit să luăm o pastilă pentru orice problemă fizică? ne doare capul, luăm un medicamen. Ne dor oasele, luăm alte medicamente specifice. Avem grețuri, nici o grijă, se găsesc medicamente și pentru aceste neplăceri. Dar nu luăm mai deloc în calcul efectele secundare pe care acest abuz îl va provocă în timp.

Din nevoia omului de a se vindeca complet fără a-i provoca alte daune fizice, s-a născut homeopatia. Obiectivul homeopatiei nu este doar acela de a-l face pe individ să se simtă bine fizic după ce i-a fost înlăturată o suferință, ci de a-l vindeca în totalitate prin deblocarea și reechilibrarea energiei corpurilor sale și prin punerea în mișcare a forței sale vitale.

Remediile homeopatice nu acționează doar pe plan fizic, ci și asupra sufletului și spiritului. Într-o lume materială pare greu de crezut că cineva sau ceva se mai preocupă sau mai are puterea să schimbe aura unei persoane, însă aceasta este calea de vindecare homeopată.

Homeopatia stimulează procesul de autovindecare la toate nivelurile, folosindu-se de forța vitală proveninită din regnul vegetal, mineral sau chiar animal. Medicul prescrie tratamentul, urmărind caracteristicile pacientului, caracterul, ținuta, modul în care se mișcă, în care vorbește, constituția și, nu în ultimul rând, afecțiunile mai vechi.

Chiar dacă este vorba despre aceeași boală și aceleași simptome, doi pacienți primesc tratament homeopat diferit, pentru că specialistul ține cont de particularitățile diferite ale fiecăruia.

Cum sunt remediile homeopate?

În general, acestea sunt sub formă de granule ce se administrează sublingual în anumite momente ale zilei precum dimineața, la prânz și seara. Se iau la o oră după mâncare, iar după ce s-au dizolvat, se așteaptă o altă jumătate de oră pentru a pune alte alimente pe limbă. Mai sunt și sub formă de fiole cu substanțe lichide care se administrează la fel ca și granulele, tablete, creme, geluri etc.

Printre cele mai utilizate remedii se numără: Arnica, Silica, Rhus Toxicodendron, Thuya, Belladonna, Solidago. Prepararea acestor remedii are în vedere un proces de potențare care înseamnă că substanța originală este diluată în alcool sau în apă distilată după care se scutură de câteva ori. Numărul de diluții este înscris pe etichetă: cu cât valoarea acestuia este mai mare, cu atât este mai diluat.

Pentru bolile grave, precum cancerul, tuberculoza sau lupusul, există prescripția izopatică mai exact prin administrarea unui remediu elaborat chiar cu o secreție de la pacient sânge, salivă etc. Totuși, rețineți că nu se recomandă întreruperea tratamentului alopat în cazul bolilor grave, pentru că homeopatia nu tratează tumori, boli neurologice sau care necesită tratament chirurgical, însă poate fi asociată unei cure medicamentoase convenționale pentru a reduce efectele adverse ale acesteia.

Nu poate vindeca întotdeauna boli cronice cu care pacientul s-a luptat o viață, însă le poate ameliora starea de sănătate și în timp poate ajuta la diminuarea numărului de medicamente pe care trebuie să le ia.

Fitoterapia chinezĂ Și fitoterapia farmaceutică

Fitoterapia chineză face parte din ansamblul "medicina tradițională chineză" care include acupunctura și dietetica chineză. Aceasta metodă vizează modificarea cantităților diferitelor energii sau circuitul acestor energii în organism prin utilizarea prodelor de origine vegetală ce sunt obținute prin extracție și care sunt diluate în alcool etilic sau într-un alt solvent. Aceste extracte se dozează în cantități suficiente pentru rezultate benefice și rapide. Ele se prezintă ca oricare alte preparate farmaceutice precum siropurile, picăturile, supozitoarele, capsulele, preparatele liofilizate, preparatele nebulizate (sau atomizate, adică extracte de plante, deshidratate prin caldură) etc. Concentrațiile sunt destul de ridicate și netoxicitatea acestor medicamente este uneori relativ.

Fitoterapia farmaceutică utilizează produse de origine vegetală ce sunt obținute prin extracție și sunt diluate în alcool etilic sau într-un alt solvent. Extractele sunt dozate în cantități suficiente pentru o acțiune susținută și rapidă.

Utilizare terapeutică -Fitoterapia are un câmp de acțiune asupra a numeroase tulburări, în scop preventiv și curativ, în cazuri acute sau pentru a modifica terenul subiectului (tendințele generale de a fi victima unui tip de boală).

Efecte nedorite – Acestea sunt rare și, în general, minore. Atunci când un medic prescrie o rețetă care cuprinde plante care pot fi toxice, ca digitala sau belladona, se impune ca pacientul să nu depașească dozele indicate iar tulburările sunt legate adesea de o utilizare abuzivă și prea îndelungată a plantei medicinale.

Plantele medicinale

Plantele medicinale sunt organisme vii, prin care se produc cu ajutorul enzimelor transformări și reacții chimice din momentul germinării până la maturitate. Substanțele preexistente sunt descompuse și transformate în alți compuși care pot avea efecte benefice asupra organismului și care poartă denumirea de „principii active”. Compușii chimici sintetizați de către plantă pot fi răspândiți în toată planta sau numai în anumite organe, variind ca și cantitate. În scop medicinal plantele se recoltează atunci când organele lor conțin aceste principii active în cantități maxime, organele vegetale recoltate și uscate poartă denumirea de „produse vegetale”.

Principiile active:

de natură fenolică – uleiuri volatile, mono și difenoli, acid salicilic, componenți ai taninurilor, acidul cafeic, cinarina. Unele sunt antiseptice, carminative, antidiareice, altele colagoge și coleretice.

de natură glucidică

-oze (glucoză)

-holozide sau poliholozide sunt produși cu greutate moleculară mare, iar din acest grup fac parte pectinele acestea fiind constituenți ai membranei celulare, cu acțiune coagulantă și hemostatică; mucilagiile și gumele fiind rezultați din transformarea membranei, cu proprietăți emoliente și laxative.

-heterozidele sau glicozideleconstituit dintr-o fracțiune glucidică și o neglucidică (aglicon)

-glicozide cardiotonice, cu aglicon de natură steroidică (Digitalis)

-glicozide antracenice, cu aglicon de natură oximetil- antrachinonică cu efecte laxative sau purgative în funcție de doză (Frangula, Rheum)

-saponozide (saponine) – aglicon fie steroidic (digitonina) fie triterpenic (Saponaria, Gypsophilla) – prin agitare cu apă dau o spumă persistentă, hemolizează globulele roșii, expectorante, depurative

-tioglicozide – conțin sulf, sunt revulsive (muștar)

-flavonoide și antocianozide sunt pigmenți. Flavonoidele sunt diuretice, cu prorprietăți similare cu ale vitaminei P (rutozida), utilizate în afecțiunile capilarelor și venelor, antocianozidele au pe lângă acțiunea vitaminei P și proprietatea de a ameliora vederea la întuneric.

-taninurile de natură polifenolic cu proprietăți astringente, antidiareice și antiseptice.

alcaloizii sunt substanțe organice azotate, cu reacție alcalină, în general puternic active și cu toxicitate mare.

principii amare sunt substanțe cu gust amar care stimulează terminațiile nervoase gustative și declanșează sau măresc secrețiile digestive și pofta de mâncare.

3.1. Recomandari cu privire la recoltarea, uscarea si conservarea plantelor medicinale, a fructelor, legumelor si semintelor

Deoarece la baza eficienței terapeutice a plantelor medicinale stă relația dintre substanta activă și acțiuna farmacodinamică. Cea mai importantă este calitatea plantelor din care vom prepara rețete recomandate.

Trebuie subliniat în primul rând faptul că recoltarea plantelor medicinale din flora spontană trebuie făcută din zone nepoluate, cit mai departe de zonele industriale, de așezămintele omenești și de marginile de drumuri căi ferate, sosele etc.

În al doilea rând pentru obținerea unui preparat de bună calitate trebuie să cunoaștem organul plantei ce are conținutul cel mai ridicat în substanțe active precum radacinile, rizomi, părțile aeriene, scoarțele, frunzele, florile, fructele, semințele.

Al treilea element important, legat tot de conținutul în substante active, este în perioada de recoltare. Alegerea perioadei potrivite pentru recoltare este condițiomată de stagiul de vegetație a plantelor și mai exact înainte de inflorire, în stadiul de boboc, în timpul infloririi etc. și în funcție de anotimp.

Tot în legatură cu momentul de recoltare contează și perioada din zi și condițiile meteorologice când se face recoltarea. Plantele medicinale se recoltează pe timp uscat, dimineața după ce s-a ridicat roua sau după amiază, până la apusul soarelui. Deoarece plantele medicinale care conțin uleiuri volatile se vor recolta pe timp noros sau dimineața, înainte de răsăritul soarelui.

Un al patrulea element, este metoda cea mai corecta de recoltare. In special pentru protecția plantelor medicinale perene și pentru asigurarea perpetuării speciei la recoltare trebuie să se țină seama de anumite reguli nelegiferate, dar de mare importanță pentru viitorii ani. A valoriza o zonă geografică bogată în plante medicinale spontane nu înseamnă a distruge plantele din zona respectivă. În cazul recoltării organelor subterane sau a plantelor întregi se vor lăsa în zona respectivă suficiente plante care să asigure materialul de înmulțire pentru anii viitori.

Pentru recoltarea florilor sau partile florale cu frunze se va utiliza foarfece. In nici un caz însă nu se recomandă ca de exemplu pentru valorificarea florilor de tei să se taie ramurile sau chiar copacul. Recoltarea mugurilor este indicată să se facă din pachetele de exploatare forestieră de primăvara de pe arborii doborâți. Chiar și pentru valorificarea fructelor se vor lasă suficiente fructe care să asigure perpetuarea speciilor. O datorie a noastră este ca în zonele de unde s-au recoltat plantele să se însamințeze terenurile cu semințe din aceleași specii care au fost valorificate.

Radacinile (Radix), rizomii (Rhizoma), bulbii (Bulbus) și tuberculii (Tubera), mai exact părțile subterane ale plantelor, se recoltează primavara devreme, înainte de formarea mugurilor sau lăstarilor vegetativi sau toamna târziu, după vestejirea frunzelor aeriene.

La recoltarea părților subterane ale plantei, datorită lipsei parților aeriene tulpini, frunze și flori, se pot ivi cele mai multe confuzii. De aceea trebuie să se acorde o atenție deosebită identificării botanice a speciilor respective.

Părțile aeriene (Herba) se recoltează, cu puțin timp înainte de inflorirea completă sau în timpul înfloririi. Momentul optim de recoltare a plantelor este foarte diferit, în funcție de specie, altitudini și zona geografică unde crește planta. Recoltarea se face manual, cu o foarfecă sau cu secera și în nici intr-un caz prin smulgere.

Mugurii foliari se recoltează primavara devreme înainte ca ei să se desfacă. Asa cum am mai subliniat, se recomandă să se valorifice din parchetele de exploatare forestieră.

Scoarța sau coaja (Cortex) tulpinilor, ramurilor sau rădăcinilor se valorifică în special primăvara la începutul vegetației, atunci când se desprinde mult mai usor.

Frunzele se recoltează la maturitate, manual, dar nu prin strunjire, pentru a nu se zdrobi, mărind astfel suprafața de contact cu aerul și prin aceasta apar pierderi mari, în special în cazul plantelor cu conținut de uleiuri volatile.

Recoltarea florilor pentru unele specii se recomandă a se faca în stadiul de boboc (Salcimul galben japonez), iar pentru altele la începutul înfloririi sau în timpul înfloririi, înainte de ofilire.

Fructele se recoltează unele în pirga (macese) atunci când conțin maximum de vitamine, fie când au ajuns la coacere (afinele, ienuperele, porumbele).

Semințele se recoltează cu puțin înainte de maturizare, apoi se întind imediat pentru uscare în straturi subțiri.

Toate materiile prime vegetale trebuie uscate imediat după recoltare. În scopuri industriale sau în cazul timpului nefavorabil uscarea va face în solarii sau în uscătorii special amenajate. Pentru utilizarea plantelor în casă plantele se taie în bucăți mici imediat după recoltare și se pot usca în poduri bine aerisite, puse pe coli de hârtie, rogojini sau prelate curate. Înainte de uscare se va curăța și indeparta corpurilor străine, a altor specii de plante,a părților înegrite sau atacate de insecte.

După ce sunt uscate, plantele vor fi puse în pungi de hârtie sau săculeți de pânză sau în cutii de carton, Dar sub nici o formă în ambalaje din material plastic.

Sunt păstrate la temperatura camerei, în locuri curate, protejate de lumina solară directă, fară umiditate mare, ferite de insecte și rozătoare.

Pentru utilizarea plantelor medicinale ca atare sau ca plante medicinale, tincturi, extracte, ele trebuie să fie cât mai pure.

Inainte de folosirea sub formă de infuzii, decocturi, tincturi, extracte sau alte forme farmaceutice destinate în special uzului intern, plantele se vor spăla cu apă rece la fel ca fructele sau legumele.

Unele forme farmaceutice sunt mai simple precum pulberile (Puls), care sunt înglobate în miere sau ambalate în casete sau capsule operculate sau sub formă de comprimate. Reprezinta avantajul ca nu suferă acțiuni termice și nici acțiunea unor solvenți care pot sa le schimbe calitatea.

Maceratul este cea mai simplă soluție extractivă din plante la temperatura mediului ambiant. Procedeul acesta este indicat pentru speciile de plante care conțin substanțe active care se extrag la rece, ca de exemplu: nalba mare, inul s.a. Materia primă vegetală fragmentată sau intreagă se păstrează într-o cantitate de apă potabilă o perioadă de 2 până la l2 ore, agitând din când în când. Se va filtra prin tifon și se administrează în aceeași zi.

Infuzia se prepară din flori sau din parțile de plantă cu țesuturi fragile precum frunze, muguri, părți aeriene. Materia primă fragmentată se umectează cu 3 părți apă calduță. Dupa 5 minute se introduc într-un vas preferabil din portelan care a fost încălzit în prealabil cu apă clocotită. Peste plante se va toarna apă clocotită și se va acoperi vasul. Se lasă 10-l5 minute apoi se filtrează prin tifon, care se stoarce usor.

Decoctul este o soluție extractivă apoasă ce se obține la cald din materia primă vegetală fragmentată, umectată la fel ca la infuziei, dar pusă la fierberea cu cantitatea de apă prescrisă. Prepararea decoctului dureaza timp de 15-30 minute la foc încet, în cazul în care nu se prescrie alt timp. Soluția extractivă apoasă se filtrează fierbinte, apoi peste plant sau în amestec se mai aduce o cantitate de apă pentru a completa apa evaporată. Acest procedeu se întrebuintează în special în cazul materiilor prime vegetale cu consistență dură și mai exact radacini, scoarță (coji), unele fructe și semințe. Toate aceste soluții extractive se prepară maximum pentru o zi, la frigider, apoi se aduc la temperatura camerei, se îndulcesc cu zahăr și miere, ciclamat de sodiu sau aspartam în cazul diabeticilor, în cazuri de diaree sau nu se indulcesc deloc dacă se prescrie aceasta.

Tinctura este o soluție extractivă hidroalcoolică obținută la temperatura camerei prin percolare sau prin măcerare. Timpul de măcerare durează 7-l0 zile și se utilizează alcool 40-70 grade în cazul în care nu se prescrie altă concentrație. Pentru plantele medicinale ce au acțiune blindă se folosesc 20% plante, iar pentru cele cu acțiune puternică 10%. După se filtrează și apoi lăsată să se sedimenteze la loc rece. Se pastrează în sticle brune. Se administrează sub formă de picături.

Siropul face parte din categoria soluțiilor extractive apoase și se obține din măcerate, decocturi sau sucuri de plante la care se adauga 64% zahar pentru a-i asigura o bună consevare în timp. În sirop se pot adauga tincturi sau alte substanțe medicamentoase, pentru a le mări eficiența.

Vinul medicinal este o formă farmaceutică obținută din materii prime vegetale fragmentate, dar macerate în vin de bună calitate. Este utilizat intern, în special pentru stimularea apetitului administrându-se cu jumatate de oră înainte de masă. Nu este recomandat celor cu gastrite acide, hipertensiunilor, in hepatite, gravidelor, mamelor care alăptează, copiilor.

Oțeturile aromatice se prepară prin macerarea plantelor în oțet de vin, în cantitate de 50-l00 g plante maruntite la 1 litru oțet. Macerarea durează circa 7-8 zile după care se filtrează prin tifon, iar la sfârșit conținutul se presează. Se utilizează sub formă de fricțiuni.

Uleiuri medicinale se obțin prin măcerarea plantelor în ulei comestibil, timp de 4-6 săptămâni. Așa se prepară uleiul de sunătoare, mușețel sau din alte plante. Se utilizează pentru îngrijirea unor plăgi greu de vindecat, în arsuri sau în degerături.

Forme fitoterapice de uz extern:

Inhalația se obține din plante medicinale bogate în uleiuri volatile sau chiar din amestec de uleiuri volatile care se pun în vase smălțuite și cantitatea de apă clocotită prestabilită. Vaporii de apă saturați în uleiuri volatile acționează prin inhalare pătrunzând în căile respiratorii.

Gargarismele se prepară sub forma de infuzie sau decoct din plante și se folosește sub formă de gargară în stomatite, gingivite, amigdalite, abcese dentare etc.

Cataplasmele sau prisnitele sau compresele se obțin din soluții extractive apoase sau hidroalcoolice cu care se îmbibă o bucată de tifon sau pânză curată și apoi se va aplica direct pe piele pentru a obține un efect revulsiv, emolient sau antiinflamator. În același mod se va aplica și unele măști cosmetice din plante.

Băile fitoterapeutice pentru a obține un amestec de plante pentru bai sau asa numitele Ceaiuri balneologice, plantele fragmentate se introduc într-un saculeț de tifon dublu. După umectare, săculețul cu plante se fierbe, conform indicației 10-30 minute, la foc domol, în 3-5 litri apă. Totul se toarnă în cada de baie cu apă la o temperatura potrită.

Băile locale se prepară la fel ca băile de plante, dar în cantități mai mici de lichid și se recomandă în cazul unor traumatisme locale, plăgi purulente, hemoroizi etc. Exista numeroase alte forme de prelucrare și administrare a plantelor, dar care apartin domeniului industriei farmaceutice.

Unguente se obțin prin amestecarea untului citrat și a extractului din plante.

Spozitoare.

3.2. Medicamente pe bază de plante

Medicina beneficiază azi de un număr foarte mare de medicamente, majoritatea fiind obținute prin sinteză chimică sau semisinteză, dar și medicamente aproape miraculoase ce sunt obținute din plante. Vom enumera unele dintre cele mai cunoscute medicamente pe bază de plante:

Aspirina este obținută din coaja de salcie (Salix alba), dar este prezentă sub forma acidului salicilic și în mugurii de plop (Populis alba), iasomie (Jasminum officinale).

În medicina modernă, aproximativ 1/4 din medicamentele prescrise de medicii convenționali sunt derivate din plante. Următoarele sunt unele dintre cele mai cunoscute exemple:

  Chinina este un alcaloid principal din scoarța arborelui de China (Cinchona succirubra) și este un alt medicament miraculos, utilizat pentru scăderea temperaturii dar și ca antimalaric, astăzi fiind util și în tulburări de ritm cardiac și chiar în boala Parkinson.

Atropina are și ea origine vegetală, fiind extrasă din mătrăgună (Atropa belladonna), prezentă și în ciumăfaie (Datura stramonium), alături de scopolamină. Au utilizări diverse în combaterea spasmelor dureroase biliare, urinare, intestinale, măresc frecvența bătăilor cardiace și produc vasodilatație periferică, scade secreția salivară și sudorală, stimulează centri respiratori si în bulbul cerebral, dilată pupila și suprimă o parte din simptomele intoxicațiilor cu fungicide organofosforice. Sucul mătrăgunei (“Atropa belladonna”) conține atropină, care este foarte otrăvitoare dacă este mâncată, dar este utilizată în medicina modernă ca midriatic (dilatator al pupilei). Cu sute de ani în urmă, când se considera că pupilele larg dilatate sunt atrăgătoare mătrăguna era folosită de femei în doze atent controlate în scopuri cosmetice.

Efedrina, alcaloid extras din plantele din genul Ephedra și este întrebuințată în tratamentul astmului bronșic, colaps cardiovascular, descongestionant al mucoaselor sau ca antidot în intoxicațiile cu morfină sau barbiturice.

Digitala și preparatele digitalice au efect cardiotonic, se găsesc într-o serie de plante din speciile Digitalis (purpurea, lanata), Strophantus, Scilla.

Din planta Panax ginseng se obțin extracte larg utilizate în terapeutica medicală catonic general, pentru mărirea randamentului fizic și mental, antiamnezic, imunostimulator, antiischemic, hipoglicemiant și ca remediu la fenomenele legate de îmbătrânire.

Dioscorea, o varietate ignamă, ne dă diosgenina, care este punctul de pornire pentru prepararea mai multor steroizi, inclusiv al cortizonului antiinflamator. Steroizii pot fi obținuti mult mai ușor și mai ieftin din plante decât din țesutul animal.

Cornul secarei este o ciupercă ce afectează gramineele (în special secara), oferă compuși utilizați pentru oprirea sângerării la naștere și pentru atenuarea migrenei.

Pervinca de Madagascar (Catharanthus roseus) conține alcaloizi utilizați pentru tratarea bolii Hodgkin și a leucemiei la copii.

Aloe Vera este una dintre cele mai mediatizate plante medicinale, cu proprietăți antiinfecțioase, de stimulare a regenerării celulare, sedative și detoxifiante.

Macul de grădină, o floare din genul Papaver, întâlnită în lanurile de grâu, conține opiu, medicament narcotic din care se obține morfina, un analgezic puternic fiind medicament împotriva durerii.

  Gingko biloba conține în frunzele sale sesquiterpene, glicozide cu aglicon de tip

lactonă terpenică, excelenți inhibitori selectivi ai agregării plachetare, util în microcirculația arterială și venoase și a tonusului musculaturii netede venoase, îmbunătățind de asemenea schimburile dintre sânge și celule, dar e folosit și în astm, bronșite, paraziți intestinali, leucoree și poliurie, cancer, intoxicații.

  Genul de plante Scopolia ne dă scopolamina, utilizată ca medicament hipnotic și ca antispasmodic pentru reducerea contracțiilor gastrointestinale.

Iarba șarpelui (Rauwolfia serpentina) aparține familiei merișorului (Apocynum) și este utilizată de mai multe secole în India în tratarea insomniei și ca sedativ pentru cei mușcați de șarpe. Din 1949 reserpina, constituentul activ al ierbii șarpelui, a fost larg utilizată în medicina occidentală pentru controlul hipertensiunii și ca tranchilizant.

  Rădăcina de wourali (Strychnos taxifera) conține curara. Indienii din America de Sud o pun în vârfurile săgeților pentru a-și paraliza vânatul, iar medicii convenționali o utlilizează ca relaxant pentru mușchii scheletici, în timpul intervențiilor chirurgicale.

Vitaminele se găsesc în cantități mari în plante, cafeina are drept sursă de bază

cafeaua, un extract din semințele arborelui Coffea arabica, prezentă și în Theasinensis (ceai), din care se obține teofilina, utilizată în tratamentul astmului bronșic.

Fitoterapia segmentului buco-faringian

Ca pondere și ca diversitate de produse fitoterapice, după aprecierea specialiștilor suferințele aparatului digestiv sunt cele care merg cel mai bine la terapia naturală. Rezultatele pozitive ale acestei terapii sunt vizibile, de multe ori chiar spectaculoase sau chiar miraculoase.

Dacă uni dintre noi am trecut prin viață fără a recurge la nici un preparat fitoterapeutic cardiovascular, neurovegetativ, urogenital, endocrin, etc, cu siguranță au apelat și poate nu doar o singură dată la cel puțin o ramură a fitoterapiei.

În tratamentul segmentului buco-faringian se utilizează plante cu acțiune septică, antiinflamatorie, astringentă, emolitică și cicatrizantă. Administrarea se face extern, prin gargare, spălături bucale sau comprese cu tampoane sterile.

4.1. Gingivita

Ce este gingivita?

Majoritatea persoanelor adulte suferă de gingivită, într-o stare mai gravă sau mai puțin gravă. Gingivita reprezintă inflamația gingiilor și este primul semn al unei boli a peridontiului si principalul motiv al pierderii dinților de către persoanele adulte.

Simptome

Gingiile sănatoase au o culoarea roz-pal dar dacă sunt afectate de gingivită, ele își schimbă culoarea devenind roșii-albăstrui, devin sensibile, se inflamează și sângerează usor atunci când ne spălăm pe dinți.

Netratata, gingivita se poate agrava și poate duce la periodontită, boala în care puroiul se strânge în buzunărașele aânci ale gingiei, dinții devin sensibili la apăsare, se mișcă și apoi cad.

Cauzele gingivitei

Gingivita este provocată de o igiena dentară necorespunzătoare. Astfel, placa dentară și tartrul se acumulează în jurul dintelui, deasupra și dedesubtul marginei gingiei, iar toxinele produse de către această placă bacteriană generează inflamația gingiei.

Alți factori de risc ai afecțiunilor gingivale pot fi: fumatul, dentiția neregulată, dereglările hormonale, unele medicamente dar și afecțiuni precum leucemia, diabetul, anemia sau epilepsia.

Tratamentul fitoterapic al gingivitei

Flori de MuȘeȚel (Flores Chamomillae)

Descriere

Mușețelul este cea mai populară plantă medicinală. Este o plantã ierboasã, aromatã, rãspânditã în toate zonele de câmpie, pe pajiște, la margine de drumurilor, în locuri însorite sau pe terenuri sãrate. Mai este cunoscută și sub denumirea de romanițã. Poate fi deosebită de alte specii asemãnãtoare prin mirosul specific al florilor, prin diametrul de 0,5-0,8 cm al inflorescențelor și prin mijlocul curbat al florilor, de culoare verde-gãlbui, înconjurat de petale albe.

De la mușețel se recolteazã florile, în lunile mai și iunie.

Florile acestei plante sunt folosite în stare proaspătă, dar compușii active pe care îi are își păstrează calitățile timp de un an, dacă sunt uscate într-un loc întunecos și uscat. Mușețelul se folosește mai ales la prepararea de infuzii și extractelor. Se mai folosește pentru prepararea unor soluții pentru ochi, sprayuri pentru gât, apelor de gură și tabletelor.

Compoziție

Florile de mușețel au în compoziția lor matricarina și matricina, un mare numãr de flavonoizi, glucozide și nu în ultimul rând, fitosteroli și acizi grași. Uleiurile obținute din florile de mușețel au un conținut ridicat de camazulenã și bisabolol.

Acțiune

Această plantă este extreme de apreciată pentru o serie întreagã de proprietãți terapeutice, cum ar fi: acțiunea antispasticã, antiinflamatorie, carminativã, antialergicã, epitelizantã etc. Mușețelul are o acțiune cicatrizantã. Un alt efect remarcabil este acela de inactivare a toxinelor bacteriene, în special a stafilococilor și streptococilor. Dar are și acțiune imunostimulatoare și poate inhiba dezvoltarea ulcerului de stress.

Indicații terapeutice

Studii recente au demonstrat calitatea uleiului esențial de a calma inflamațiile; în același timp, el are efect antidiuretic și sedativ. Datorită acțiunii calmante, este adesea inclus în preparatele aplicate extern, pentru tratarea afecțiunilor pielii care produc mâncărimi puternice, cum este eczema.

Este recomandată și în tratarea aftelor, amigdalitelor și dezinfectant bucal.

Administrare:

Infuzie concentrată, 3 linguri la o cană de apă; infuzie călduță (la cca 40ºC) se ține in gură timp de cateva minute. Se repetă această infuzie de 4-5 ori pe zi.

Precauții și contraindicații

Mușețelul nu este recomandat în timpul sarcini și a lactației. Nu se recomandă utilizarea aceste plante dacă suferiți de astm sau în cazul în care aveți istoric de alergie la plante precum gălbenelele și arnica, deoarece produsele pe bază de mușețel vă pot provoca reacții adverse.

Sunătoarea (Herba Hyperici)

Descriere

Sunătoarea este o plantă erbacee răspândită pe pășuni, prin grădini sau la marginea drumurilor, întâlnindu-se din zona de câmpie până la cea subalpină, dar mai ales în zona deluroasă.

În scop terapeutic se folosesc părțile aeriene ale plantei înflorite.

Compoziție

Sunătoarea are ca substante active uleiuri volatile, flavonoide, hiperină, acizi organici precum cafeic, clorogenic; taninuri, derivați antracenici precum hipericina, pseudohipericina; rezine, colină, betacaroten, fitoncide.

Acțiune

Sunătoarea are acțiune antiseptică, antiinflamatorie, decongestivă, dezinfectantă, astringentă, antidiareică, cicatrizantă deoarece are în compoziția ei acid clorogenic, hipericine și pseudohipericine.

Deoarece conține substanțe amare are acțiune colagogă, stimulentă a digestiei, scade aciditatea gastrică, flavonozidele au acțiune vasodilatatoare, hipotensivă, ajută la eliminarea surplusului de apă din organism, iar datorită uleiurilor volatile și a colinei are acțiune calmantă și  sedativă asupra sistemului nervos.

Indicații teraputice

Sunătoarea este recomandată în afecțiuni digestive (gastrite hiperacide, ulcer gatro-duodenal, enterocolite, dischinezii biliare, hepatite), retenție hidrică (edeme, ascită),hipertensiune arterială de cauză nervoasă, distonii neurovegetative, agitație psihomotorie, atacuri de panică, stări depresive, irascibilitate, insomnie, tulburări nervoase de menopauză, abcese dentare.

Administrare:

Infuzie preparată din două linguri de plantă la o cană cu apă, cu care se face gargară de mai multe ori pe zi.

Precauții și contraindicații

Atunci când se administrează orice preparat pe bază de sunatoare mai exact creme, unguente, ulei, tincturi, infuzii se va evita expunerea la soare datorită efectului de fotosensibilizare deoarece poate să apară dermită alergică solară, poate agrava diverse boli de piele: vitiligo, psoriazis, dermatoze. Durata tratamentului este de maxim 2 luni cu o lună pauză, după care se poate relua pentru a evita apariția unor simptome nedorite: nevralgii, dureri de cap, fotosensibilizare acesta fiind un fenomen de sensibilizare la lumină.

Frunzele de Salvie (Folium Salviae)

Descriere

Salvia este o plantă meliferă originară din zona Mediteraneană, ce crește cultivată în grădini însorite, cu tulpinã ramificatã, ierboasã în partea superioarã și lemnoasã în partea inferioarã. Frunzele sale sunt alungite și pãroase pe ambele fețe, iar florile sunt grupate cu o culoare albastra și cu nuanțe de violet. De la salvie se folosesc frunzele și părțile aeriene înflorite.

Compoziție

Aceste frunze de salvie au în conținutul lor uleiuri volatile reprezentate prin substanțe terpenice, tuione, tuiol, salven, sabinol. Frunzele mai conțin taninuri, principii amare, vitamina B1, C, săruri de potasiu, glicozide, polifenoli și rãșini.

Acțiune

Salvia se face remarcată prin o multitudine de proprietãți benefice, dar cea mai cunoscută este cea de a diminua transpirația mai exact are efect antisudorific pronunțat.

Preparatele realizate din salvie atenueazã procesele fermentative din intestin și favorizeazã eliminarea gazelor, stimuleazã secreția de bilã a ficatului, au un ușor efect hipoglicemiant, acțiune antispasticã, astringentã și antisepticã, bacteriostaticã și un efect calmant asupra sistemului nervos.

Indicații terapeutice

Preparatele din frunze de salvie sunt utilizate pentru combaterea transpirației excesive în diverse stãri, cum ar fi distoniile neurovegetative și menopauza. De asemenea, preparatele din salvie sunt utile în stãrile de meteorism abdominal, în dischineziile biliare, ca adjuvant în tratamentul diabetului zaharat, în unele dureri abdominale, în inflamațiile mucoaselor (stomatite, gingivite, faringite, amigdalite) și ale pielii sau în acnee.

Administrare:

Infuzie preparată din două linguri de plantă la 100 ml apă, cu care se face gargară de mai multe ori pe zi.

Precauții și contraindicații

Nu se administreazã la femeile care alãpteazã, deoarece poate diminua secreția lactatã.

Sulfina (Herba Meliloti)

Descriere

Sulfina este o plantã ierboasã ce face parte din familia leguminoaselor, cu flori galbene ce sunt frumos mirositoare, amplasate la vârful tulpinilor înalte de pânã la un metru. Aceasta crește în toate regiunile țãrii, de la câmpie pânã la zonele de munte. În scop terapeutic, de la sulfinã se recolteazã partea aerianã înfloritã.

Compoziție

Această plantă are în compoziție acid melilotic, care prin hidrolizã formeazã cumarine. Pe lângă acest acid, sulfina mai conține alantoinã, acid alantoic, aciduric, colinã, mucilagii.

Acțiune

Preparatele din flori de sulfinã au acțiune emolientã, anticoagulantã, astringentã, diureticã, cicatrizantã, calmantã.

Indicații terapeutice

Preparatele din sulfinã sunt folosite pentru tratarea afecțiunilor gastrice, în varice, hemoroizi, tromboflebite, pentru oprirea sângerãrilor ușoare, iar în medicina empiricã este indicat pentru tratarea icterului și a afecțiunilor hepato-biliare dar și în tratarea aftelor, amigdalite și dezinfectante bucale.

Administare:

Infuzie care se prepară din 2 linguri la 100 ml apă, cu care se va clăti gura de mai multe ori pe zi.

Precauții și contraindicații

Dupã ce sunt recoltate plantele trebuie sã se acorde o atenție deosebitã procesului de uscare. Uscarea necorespunzãtoare poate duce la apariția unor substanțe cu efect anticoagulant, constituind un potențial pericol de sângerare.

În gingivite dar mai ales în paradontoze, sunt utile speciile cu conținut ridicat în tanin și uleiuri esențiale. Dintre acestea putem enumera:

Rizomi de CerenȚel (Rhizom Gel)

Descriere

Este o plantă ierboasă, cu peri aspri pe tulpina, frunze în rozetă, cu tulpini scurte pețiolate și flori cu 5 petale. Florile au aspect de buzdugan.

Indicații terapeutice

– intern: enterite infectioase; diaree; afectiuni gastrice; voma; hemoragii hemoroidale; menstre cu dureri;
– extern: plagi; gingivite sangerande; abcese dentare; amigdalite.
Puternic astrigent; calmant; antiseptic.

Compoziție

Această plantă conține tanin, glicozida geina, ulei volatil, eugenol, substanțe amare.

Administrare

Decoct, preparat din două linguri la o cană de apă. Decoctul călduț de ține în gură cel puțin 10 minute. Se poate folosi și prin îmbibarea unor tampoane cu vată, care se aplică pe zona afectată, se țin 10-15 minute după care se schimbă cu altele, proaspăt pregătite.

Contraindicații

Nu luați o supra doză deoarece provoacă greață și vărsături. Nu se utilizează între mese, deoarece produce iritații gastro-intestinale. Afectiuni cronice hepatice și renale.

Cu efect antiinflamator, astringent și sedative se utilizează:

Coada Racului (Herba Anserinae)

Coada racului este o plantă medicinală apreciata pentru remediile naturale pe care le oferă datorită proprietăților sale terapeutice.

Coada racului a fost este utilizată în tratarea:

Bolilor de stomac,

a diareei severe,

excelent calmant.

Coada racului constituie un remediu natural excelent în vindecarea:

tulburarilor menstruale inclusiv a menstruații abundente,

artritei, colicilor stomacale, hemoragiilor,

scurgerilor vaginale,

leucoreei se mai poate utiliza pentru această afecțiune ceaiul din florile de mușețel în amestec cu cel de coada racului,

afecțiunilor cavității bucale,

ajută la revenirea pacientului după o perioadă de convalescență,

tratează de asemenea diareea și anemia.

Pentru tratarea gingivitei, a aftelor și a altor inflamații bucale se face o infuzie sau un decoct preparat dintr-o lingură de plantă la o cană cu apă, cu care se va face spălături

Bucale.

Un ceai medicinal bun pentru gingivite, afte și alte inflamații ale cavității bucale se prepară astfel:

Rp: Turiță Mare (Herba Agrimoniae) 20g

Frunze de Salvie (Folium Salviae) 10g

Cimbrișor (Herba Serpylli) 10g

Flori de Mușețel (Flores Chamomillae) 30g

Rizomi de Cerențel (Rhizoma Gel) 15g

Capsule de Mac (Capita Papaveris) 15g

M.f. species

Infuzia pentru uz extern se prepară dintr-o lingura de amestecul din plante la o cană cu apă. Pentru a obține cât mai bune rezultate, se recomandă a adăuga 15-20 picături de tinctură Propolis la fiecare cană de infuzie.

Se poate utilize chiar și ciaiurile pentru gargară de tip Fitoterapie sau Plafar, care se prepară din 3-4 linguri de plante la jumătate de litru de apă fiartă și apoi se mai lasă sa fiarbă circa două minute. Se lasă mai apoi să se mai extragă încă 5 minute la temperature camerei. După ce se va filtra și răci decoctul se face gargară. Este indicat mai ales în abcesele dentare și în anginele acute.

Dintre produsele farmaceuticede uz extern pentru gingivite, în stomatologie se recomandă Ossideta. Aceasta este o apă de gură ce este preparată din Tinctură de Ratanhiae și din uleiuri esentiale de Mantă și Anason, salicilat de metal, peroxid de hidrogen și alcool. Un al doile produs obținut din plante, mai exact din Cuișoare (Eugenia caryopiryllata), este larg utilizat în diferite formule, în special în stomatologie.

Pentru igiena segmentului buco-faringian, avem la îndemână, și apa de gură Fitodent (Natura Biertan), Dentomin-H, praf de dinți spumant cu diferite arome precum lămaie, capșuni, persici și mentă, care și împiedică reacțiile oxidante din cavitatea bucală și întărește vascularizația gingiei.

O pastă de dinți medicinală care exercită asupra gingiilor o acțiune biotrofică, stimulatoare și antiseptică este ”Pell-amar”; există însă o multitudine de preparate comerciale de paste de dinți ce conțin clorofilă, substanță ce are efect antiinflamator și trofic local.

4.2 Stomatite

Ce este stomatita?

Stomatita este o inflamație a cavității bucale și se prezintă într-o multitudine de manifestări, fiind provocată de mai multe cauze: alergii, infecții sau afecțiuni ale organelor intene.

Stomatita este o afecțiune dureroasă, asociată cu roșeață, sângerări și umflături ale zonei afectate.

“Stomatita este o afecțiune care se poate dezvolta în orice etapă a vieții, includem aici și copilăria. La copii, se pot observa frecvent forme de stomatită herpetică, cauzată în special de virusul herpes simplex, dar și stomatita aftoasă. Stomatita herpetică se poate transmite prin schimbul de alimente sau prin sărut, însă cea aftoasă nu este contagioasă”.

Cauze

Cauzele care duc la dezvoltarea stomatitei sunt diverse, printre care se numără alergiile, virusul herpes simplex, micozele, cancerul bucal sau imunitatea scăzută.
Inflamațiile alergice ale cavității bucale au caracter individual și se manifestă diferit de la persoană la persoană, fiecare având alergenii față de care este sensibilizat. Așadar, atât simptomele, cât și tratamentele stomatitei depind în mod direct de cauza care a dus la apariția afecțiunii.

Simptome

Stomatita se caracterizează prin durere și prin prezența unor ulcerații la nivelul cavității bucale. În funcție de tipul ei, stomatita prezintă diverse simptome:

Stomatita herpetică se manifestă prin febră însoțită de apariția unor vezicule sau ulcerații la nivelul cavității bucale, gingii umflate, salivație excesivă, dificultate la înghițire, respirație urât mirositoare.

Stomatita aftoasă se prezintă prin simptome precum senzația de arsură sau furnicături în cavitatea bucală înainte de apariția altor manifestări, leziuni pe membrana mucoasă a cavității bucale, leziuni ce se transformă în ulcerații, dificultate la înghițire, respirație urât mirositoare.

Pentru tratarea stomatitei se recomandă numeroase preparate din plante:

Flori de MuȘEȚel (Flores Chamomillae)

Descriere

Mușețelul este cea mai populară plantă medicinală. Este o plantã ierboasã, aromatã, rãspânditã în toate zonele de câmpie, pe pajiște, la margine de drumurilor, în locuri însorite sau pe terenuri sãrate. Mai este cunoscută și sub denumirea de romanițã. Poate fi deosebită de alte specii asemãnãtoare prin mirosul specific al florilor, prin diametrul de 0,5-0,8 cm al inflorescențelor și prin mijlocul curbat al florilor, de culoare verde-gãlbui, înconjurat de petale albe.

De la mușețel se recolteazã florile, în lunile mai și iunie. Florile acestei plante sunt folosite în stare proaspătă, dar compușii active pe care îi are își păstrează calitățile timp de un an, dacă sunt uscate într-un loc întunecos și uscat. Mușețelul se folosește mai ales la prepararea de infuzii și extractelor. Se mai folosește pentru prepararea unor soluții pentru ochi, sprayuri pentru gât, apelor de gură și tabletelor.

Compoziție

Florile de mușețel au în compoziția lor matricarina și matricina, un mare numãr de flavonoizi, glucozide și nu în ultimul rând, fitosteroli și acizi grași. Uleiurile obținute din florile de mușețel au un conținut ridicat de camazulenã și bisabolol.

Acțiune

Această plantă este extreme de apreciată pentru o serie întreagã de proprietãți terapeutice, cum ar fi: acțiunea antispasticã, antiinflamatorie, carminativã, antialergicã, epitelizantã etc. Mușețelul are o acțiune cicatrizantã. Un alt efect remarcabil este acela de inactivare a toxinelor bacteriene, în special a stafilococilor și streptococilor. Dar are și acțiune imunostimulatoare și poate inhiba dezvoltarea ulcerului de stress.

Indicații terapeutice

Studii recente au demonstrat calitatea uleiului esențial de a calma inflamațiile; în același timp, el are efect antidiuretic și sedativ. Datorită acțiunii calmante, este adesea inclus în preparatele aplicate extern, pentru tratarea afecțiunilor pielii care produc mâncărimi puternice, cum este eczema.

Este recomandată și în tratarea aftelor, amigdalitelor și dezinfectant bucal.

Administrare:

Infuzie pentru gargară, preparată din 3 linguri de flori la o cană de apă, plus 4g de acid boric. Din ce in ce mai rar se foloseste astazi acidul boric deoarece s-a dovedit că are o anumită toxicitate asupra noastră.

Precauții și contraindicații

Mușețelul nu este recomandat în timpul sarcini și a lactației.

Nu se recomandă utilizarea aceste plante dacă suferiți de astm sau în cazul în care aveți istoric de alergie la plante precum gălbenelele și arnica, deoarece produsele pe bază de mușețel vă pot provoca reacții adverse.

Frunze de Nuc (Folium Juglandis)

În terapie de la nuc se folosește aproape totul: frunzele, fructele, cojile verzi care pică toamna îndată ce fructele s-au copt. Nucul este considerat o adevarată farmacie verde, noi trebuind doar sa ne informăm cum să profitam de toata calitățile sale terapeutice.

Frunzele de nuc se culeg când sunt tinere și cu o culoare de verde intens. Bune de leac dar si extreme de bogate în substanțele care le recomandă ca medicament natural sunt frunzele dinspre capătul ramurilor. Frunzele se rup fară codiță.

Odată ce au fost culese, frunzele se taie sau se rup și se pun la uscat, într-un strat subtire, pe hartie albă, la loc ferit de lumină și bine aerisit. Frunzele sunt uscate și bune de depozitat pentru iarnă cand se crapă în mana cu zgomot. Atunci pot fi puse la păstrat, în pungi de hârtie sau săculeți de pânză.

Frunzele de nuc sunt folosite în tratarea diverselor afecțiuni. Poate fi folosit atât intern cât si extern, sub formă de infuzie sau decoct. Decoctul se prepară din 3linguri la o cană de apă; se face gargară de căteva ori pe zi.

Frunzele de Mur (Folium Rubi Fructicosi)

– Infuzie preparată din 2 linguri de frunze la o cană cu apă; de 4-5 ori gargară cu infuzia preparată.

Coaja de Saleie (Cortex Calicis)

– Decoct preparat din 4 linguri de coajă mărunțită la o cană cu apă, cu care se va face gargară de mai multe ori pe zi.

Frunzele de Urzică (Folium Urticae)

– infuzie ce se prepară din 2 linguri la o cană cu apă. Cu infuzia rezultată se va face gargară.

Turtiță Mare (Herba Agrimoniae)

– Decoct, ce se va prepara din 4 linguri de plantă la o cană cu apă. Se va face gargară cu decoctul rezultat de 4-5 ori pe zi.

Pentru bolnavi ce au stomatite severe, ce au recidivate sau au tendință să se agraveze, se recomandă următorul ceai medicinal de uz extern, cu tratament de lungă durată:

Rp: Flori de Mușețel (Flores Chamomillae) 20g

Flori de Tei (Flores Tiliae) 20g

Frunze de Salvie (Folium Salviae) 10g

Frunze de Nuc (Folium Juglandis) 30g

Turtiță Mare (Herba Agrimoniae) 20g

M.f. species

Se prepară decoct scurt, se pun 2 linguri de amestec de plante la o cană cu apă și se lasă doar 5 minute. Se va face gargară sau se clătește cavitatea bucală de 4-5 ori pe zi a câte 5 minute.

La stomatitele de natură alergică se recomandă pentru uz extern tot acelasi decoct dar pentru uz intern se recomandă următoarea formulă:

Rp: Trei Frați Pătați (Herba Violae Tricoloris) 40g

Flori de Mușețel (Flores Chamomillae) 20g

Flori de Levănțică (Flores Lavandulae) 10g

Talpa Gâștii (Herba Leonuri) 20g

Mentă (Herba Menthae) 10g

M.f. species

Infuzia ce se va prepara dint-o lingură de preparat din plante la o cană cu apă. Se va bea 2-3 căni pe zi timp de o săptămână.

Dacă nu avem acest ceai medicinal, se poate utiliza ceaiul pentru Gargară Fitoterapia și Plafar sau ceva mai eficient Planta Gingival produs la Cluj-Napoca de firma PlantExtrakt.

Se mai poate utilize și decoctul din Rădăcină de Echinaceea. Acesta se prepară dintr-o lingură de rădăcină la o cană cu apă. Speciile de Echinaceea sunt noi în culturile de plante medicinale din țara noastră. Această plantă medicinală are trei specii: Echinaceea Angustifolia, Echinaceea Pallida și Echinaceea Purpurea. Aceste specii de plante sunt originale din America de Nord și au fost introduse în culturile și în țara noastră recent, datorită acțiunilor fitoterapeutice multiple.

La toate cele trei speciile se folosesc rădăcinile. Au ca componentă activă uleiurile esențiale care este constituit în principal dintr-o tetrahidro sesquiterpenă aciclică. Frunzele conțin fermenți precum catalaze, oxidaze, peroxidaze și mici cantități de vitamina C. În Echinaceea Augustifolia s-a descoperit și un glicozid denumit echinacozid format din etilat de pirocatechina, acid cafeinei, ramnoză și glucoză.

Studiile moderne privind acțiunea lor bacteriostatică s-au inspirit din medicația tradițională a amerindienilor care utilizau preparate din aceste specii, fie pentru uz intern, fie pentru uz extern pe plăgi infectate.

Această plantă este recomandată în afecțiunile care necesită o creștere a imunității generale a organismului, nespecifică și în toate stările febrile cornice, în bolile infecțioase ușoare precum gripa sau guturaiul, în tuse convulsive, septicemia, infecții ginecologice și urologice. Se recomandă administrarea de preparate de uz inern obținute din aceste specii numai sub supravegherea medicală strictă, darn u mai mult de 7 zile consecutive.

4.3. Abcesele Dentare

Generalități

Dintele care prezintă un abces este un dinte care are o punga cu puroi în interiorul tesuturilor din jurul lui. Puroiul se formează atunci cand organismul incearca sa lupte impotriva infectiei bacteriene. 

Pentru reducerea durerii si a tumefierii fetei si a obrazului cauzate de un abces dentar se recomanda aplicarea de comprese (pungi) cu gheata pe partea externa a obrazului. Trebuie evitata caldura! 

Se mai poate incerca, de asemenea, medicamente eliberate fara prescriptie medicala, care amelioreaza durerea la nivelul fetei sau a obrazului sau remedii fitoterapeutice.

Cauze

Un traumatism (lovire) a dintelui, o carie care este netratată, o afectiune a gingiei pot fi cauze ale abcesului dentar. Daca o carie a dintelui nu este tratată, interiorul lui mai exact pulpa dintelui se poate infecta. Bacteria se poate raspandi de la nivelul dintelui la tesuturile din jur si de dedesubt, formand un abces. Afectiunea gingiei duce la indepartarea gingiei de langa dinte, lasand spatii libere. Daca intr-unul din aceste spatii se acumuleaza resturi alimentare, in acel loc sa dezvolta bacterii, ducand la formarea unui abces. Abcesul poate duce la distrugerea osului din jurul dintelui.

Simptome

Pot aparea: 

dureri pulsatile, in special in timpul masticatiei (mestecarii) sau la atingerea dintelui 

gingii rosii, tumefiate 

un gust neplacut in gura 

tumefierea in orice zona a gurii, a fetei, a partii de sus sau de jos a obrazului sau a gatului

febră

schimbarea culorii dintelui, care devine gri sau roz 

o umflatura asemanatoare unui cos (un furuncul al gingiei) pe partea gingiei dinspre obraz sau dinspre limba, in apropierea dintelui 

puroi consistent de culoare galbena sau sange care se scurge dintr-o zona rosie, umflata, asemanatoare unui cos, din cavitatea bucala 

senzatia ca dintele este impins din radacina sa si ca gura nu mai poate fi inchisa adecvat 

Pe masura ca infectia se raspandeste, este posibil ca durerea sa mai scada in intensitate. Acest lucru se petrece datorita faptului ca osul maxilar din apropiere incepe sa se dizolve. In cazul in care se pierde prea mult os, dintele va deveni mai slab fixat si poate fi nevoie de extractia acestuia. 

Se recomanda consultarea de urgenta a medicului stomatolog daca durerea nu scade in intensitate dupa 2 ore de la administrarea unui antialgic la domiciliu. In cazul in care este vorba de un abces dentar, acesta poate fi semnul raspandirii infectiei. 

Se recomanda stabilirea unui consult stomatologic cat mai curand posibil in urmatoarele situatii: 

durere detara usoara spre moderata 

durere dentara asociata cu o febra de 38 de grade Celsius sau peste 

tumefierea cavitatii bucale, a fetei sau a obrazului 

un dinte care este foarte sensibil sau doare cand se face o presiune asupra lui (cum ar fi in timpul masticatiei).

Investigatii

Medicul stomatolog va examina cavitatea bucala pentru a identifica prezenta de tumefactii sau de alte semne de infectie care sugereaza existenta unui abces dentar. Va lovi usor dintele, va pune un obiect cald sau rece pe dinte si va examina gingia din jurul dintelui. Va pune, de asemenea, intrebari in legatura cu durerea, de cat timp dureaza ea si unde este localizata exact.  Poate fi necesara efectuarea unei radiografii dentare.

Tratament

În aceste cazuri se recomandă un tratament individualizat de către medical stomatolog ținând-se seama de evoluția procesului septic. În faza de debut sau chiar după rezolvarea problemei stomatologice se recomandă plante cu acțiune antiseptică, bogate în special în chamazulene:

Flori de Mușețel (Flores Chamomillae)

Descriere

Mușețelul este cea mai populară plantă medicinală. Este o plantã ierboasã, aromatã, rãspânditã în toate zonele de câmpie, pe pajiște, la margine de drumurilor, în locuri însorite sau pe terenuri sãrate. Mai este cunoscută și sub denumirea de romanițã. Poate fi deosebită de alte specii asemãnãtoare prin mirosul specific al florilor, prin diametrul de 0,5-0,8 cm al inflorescențelor și prin mijlocul curbat al florilor, de culoare verde-gãlbui, înconjurat de petale albe.

De la mușețel se recolteazã florile, în lunile mai și iunie.

Florile acestei plante sunt folosite în stare proaspătă, dar compușii active pe care îi are își păstrează calitățile timp de un an, dacă sunt uscate într-un loc întunecos și uscat. Mușețelul se folosește mai ales la prepararea de infuzii și extractelor. Se mai folosește pentru prepararea unor soluții pentru ochi, sprayuri pentru gât, apelor de gură și tabletelor.

Compoziție

Florile de mușețel au în compoziția lor matricarina și matricina, un mare numãr de flavonoizi, glucozide și nu în ultimul rând, fitosteroli și acizi grași. Uleiurile obținute din florile de mușețel au un conținut ridicat de camazulenã și bisabolol.

Acțiune

Această plantă este extreme de apreciată pentru o serie întreagã de proprietãți terapeutice, cum ar fi: acțiunea antispasticã, antiinflamatorie, carminativã, antialergicã, epitelizantã etc. Mușețelul are o acțiune cicatrizantã. Un alt efect remarcabil este acela de inactivare a toxinelor bacteriene, în special a stafilococilor și streptococilor. Dar are și acțiune imunostimulatoare și poate inhiba dezvoltarea ulcerului de stress.

Indicații terapeutice

Studii recente au demonstrat calitatea uleiului esențial de a calma inflamațiile; în același timp, el are efect antidiuretic și sedativ. Datorită acțiunii calmante, este adesea inclus în preparatele aplicate extern, pentru tratarea afecțiunilor pielii care produc mâncărimi puternice, cum este eczema.

Este recomandată și în tratarea aftelor, amigdalitelor și dezinfectant bucal și a abceselor.

Administrare:

– infuzie, preparată din trei linguri de flori la o cană cu apă. Infuzia se va ține în cavitatea bucală câte 5 minute și se va repeat tratamentul din oră în oră.

Precauții și contraindicații

Mușețelul nu este recomandat în timpul sarcini și a lactației.

Nu se recomandă utilizarea aceste plante dacă suferiți de astm sau în cazul în care aveți istoric de alergie la plante precum gălbenelele și arnica, deoarece produsele pe bază de mușețel vă pot provoca reacții adverse.

Flori de Coada Șoricelului (Flores Millefolli)

– infuzie călduță, din două linguri de flori la o cană cu apă. Cu acest ceai se va clăti gura la fiecare oră.

Pentru ameliorări sau chiar pentru vindecări se mai pot obține următoarele preparate:

Frunzele de Salvie (Folium Salviae)

Descriere

Salvia este o plantă meliferă originară din zona Mediteraneană, ce crește cultivată în grădini însorite, cu tulpinã ramificatã, ierboasã în partea superioarã și lemnoasã în partea inferioarã. Frunzele sale sunt alungite și pãroase pe ambele fețe, iar florile sunt grupate cu o culoare albastra și cu nuanțe de violet. De la salvie se folosesc frunzele și părțile aeriene înflorite.

Compoziție

Aceste frunze de salvie au în conținutul lor uleiuri volatile reprezentate prin substanțe terpenice, tuione, tuiol, salven, sabinol. Frunzele mai conțin taninuri, principii amare, vitamina B1, C, săruri de potasiu, glicozide, polifenoli și rãșini.

Acțiune

Salvia se face remarcată prin o multitudine de proprietãți benefice, dar cea mai cunoscută este cea de a diminua transpirația mai exact are efect antisudorific pronunțat.

Preparatele realizate din salvie atenueazã procesele fermentative din intestin și favorizeazã eliminarea gazelor, stimuleazã secreția de bilã a ficatului, au un ușor efect hipoglicemiant, acțiune antispasticã, astringentã și antisepticã, bacteriostaticã și un efect calmant asupra sistemului nervos.

Indicații terapeutice

Preparatele din frunze de salvie sunt utilizate pentru combaterea transpirației excesive în diverse stãri, cum ar fi distoniile neurovegetative și menopauza. De asemenea, preparatele din salvie sunt utile în stãrile de meteorism abdominal, în dischineziile biliare, ca adjuvant în tratamentul diabetului zaharat, în unele dureri abdominale, în inflamațiile mucoaselor (stomatite, gingivite, faringite, amigdalite) și ale pielii sau în acnee.

Administrare:

Această infuzie deși are efect antiseptic are si un rol astringent și cicatrizant. Se prepară din 2 linguri la 100ml apă. Se va clăti cavitatea bucală 5 minute la fiecare oră.

Precauții și contraindicații

Nu se administreazã la femeile care alãpteazã, deoarece poate diminua secreția lactatã.

Sulfina (Herba Meliloti)

Descriere

Sulfina este o plantã ierboasã ce face parte din familia leguminoaselor, cu flori galbene ce sunt frumos mirositoare, amplasate la vârful tulpinilor înalte de pânã la un metru. Aceasta crește în toate regiunile țãrii, de la câmpie pânã la zonele de munte. În scop terapeutic, de la sulfinã se recolteazã partea aerianã înfloritã.

Compoziție

Această plantă are în compoziție acid melilotic, care prin hidrolizã formeazã cumarine. Pe lângă acest acid, sulfina mai conține alantoinã, acid alantoic, aciduric, colinã, mucilagii.

Acțiune

Preparatele din flori de sulfinã au acțiune emolientã, anticoagulantã, astringentã, diureticã, cicatrizantã, calmantã.

Indicații terapeutice

Preparatele din sulfinã sunt folosite pentru tratarea afecțiunilor gastrice, în varice, hemoroizi, tromboflebite, pentru oprirea sângerãrilor ușoare, iar în medicina empiricã este indicat pentru tratarea icterului și a afecțiunilor hepato-biliare dar și în tratarea aftelor, amigdalite și dezinfectante bucale.

Administare:

Infuzie care se prepară din 2 linguri la 100 ml apă, cu care se va clăti gura de mai multe ori pe zi.

Precauții și contraindicații

Dupã ce sunt recoltate plantele trebuie sã se acorde o atenție deosebitã procesului de uscare. Uscarea necorespunzãtoare poate duce la apariția unor substanțe cu efect anticoagulant, constituind un potențial pericol de sângerare.

Rizomi de Cerențel (Rhizom Gel)

Descriere

Este o plantă ierboasă, cu peri aspri pe tulpina, frunze în rozetă, cu tulpini scurte pețiolate și flori cu 5 petale. Florile au aspect de buzdugan.

Indicații terapeutice
– intern: enterite infectioase; diaree; afectiuni gastrice; voma; hemoragii hemoroidale; menstre cu dureri;
– extern: plagi; gingivite sangerande; abcese dentare; amigdalite.
Puternic astrigent; calmant; antiseptic.

Compoziție

Această plantă conține tanin, glicozida geina, ulei volatil, eugenol, substanțe amare.

Administrare

Se prepară un decoct din 2 lingurițe de rădăcini și rizomi la o cană cu apă, apoi se fac spălături locale. Se mai pot pune local tampoane cu vată sau tifon cu acest decoct.

Contraindicații

Nu luați o supra doză deoarece provoacă greață și vărsături. Nu se utilizează între mese, deoarece produce iritații gastro-intestinale. Afectiuni cronice hepatice și renale.

După faza acută a abceselor dentare, fitoterapia recomandă în continuare un tratament cu specii de plante cu acțiune emolientă, antiinflamatoare și cicatrizantă. Aceste plante recomandate conțin mucilagii, alatonină și substanțe active cu efect bacteriostatice.

În acest scop se recomandă:

Flori si frunze de Nalbă de Cultură sau de Nalbă Mare (Flores et Folium Malvae, Flores et Folium Althaeae).

Descriere

Este răspândită în întreaga Europă, nalba este o plantă robustă cu tulpină groasă și frunze lobate, pufoase. Ea crește în stare sălbatică, adesea pe terenurile virane, dar este și cultivată. Florile ei aspectuoase, mov, sunt străbătute de vene stacojii. Fructele nalbei sunt nijte cercuri de nuci mici, care conțin doar o singură sămânță.

În scop medicinal cea mai mare importanță o au frunzele și rădăcina.

Frunzele căt și florile sunt așezate în straturi subțiri și uscate la întuneric, pentru a nu le distruge pigmenți antocianic. După uscare frunzele si florile se folosesc la prepararea infuziilor, decocturilor și a pulberelor.

Odată uscate, frunzele și florile se folosesc la prepararea de infuzii, decocturi și pulberi.

Compoziție

Rãdãcinile au în compoziția lor amidon, mucilagii, substanțe glucidice și lipidice, taninuri, flavonoizi, sãruri minerale. Frunzele au mucilagii, glucide, ulei volatil iar florile conțin mucilagii, flavonoide, glucoronat de flavone, flavonoli, saponozide, taninuri, uleiuri volatile, antocianozide, derivați feolici mai exact acizi cafeic, clorogenic, cumaric, substanțe glucidice, acizi grași, săruri minerale.

Acțiune

Florile, frunzele și rădăcinile plantei au acțiune antiinflamatorie, decongestivă, emolientă, expectorantă, antidiareică, antialgică, imunomodulatoare.

Indicații terapeutice

Preparatele din rãdãcinã de nalbã-mare sunt utile în inflamațiile gingiilor, inflamațiile gurii.

Ca gargară, este recomadată pentru problemele din zona orală; decoctul poate fi aplicat pe gingiile bebelușilor pentru a le ușura durerile apariției primei dentiții.

Administrare:

Infuzia din frunze de nalbã-mare se preparã din 1 lingurițã de plantã mãrunțitã, la 1 canã cu apã. Se beau 1-2 cãni pe zi.

Rãdãcinile de nalbã-mare se folosesc sub formã de macerat larece. Se pune 1 lingurã de rãdãcinã mãrunțitã, în 1 canã cu apă rece, se adaugã 1 vârf de cuțit de bicarbonat de sodiu și se lasã la macerat 1 orã. Se strecoarã, iar cantitatea se bea în cursul uneizile.

În faringitã, amigdalite, stomatite, gingivite se face gargarã de mai multe ori pe zi cu macerat la rece din 2 lingurițe de frunze și rãdãcini mãrunțite, la 1 canã cu apã.

Rădăcina de tătăneasă (Radix Symphyti)

Descriere

Tătăneasa este o plantă erbacee care crește în regiuni umede, la marginea pâraielor, văile râurilor, zăvoaie, șanțuri, preferă solurile argiloase, pe care băltește apa, răspândindu-se din zona de câmpie până la deal.

În scop terapeutic se folosește rizomul și rădăcina, care nu se recoltează în perioada de înflorire a plantei.

Recoltarea acestei plante se face primăvara devreme până în luna martie sau toamna din luna septembrie până la venirea iernii, deoarece în această perioadă rădăcinile secretă maximum de alantoină, substanță biologic-activă care dă valoare terapeutică plantei.

Compoziție

Tătăneasa are în compoziție uleiuri volatile, mucilagii, alcaloizi precum simfitocinoglosină, consolicină, consolidină, coniferidină, cinoglosină, necine nesaturate; alantoină, colină, asparagină, taninuri catehice, compuși fenol-carboxilici precum acid cafeic, clorogenic; acid litospermic, compuși triterpenici, aminoacizi șicarotenoizi.

Acțiune

Fitoterapia cu tătăneasă are acțiune cicatrizantă, remineralizantă, hemostatică, regenerantă, antiinflamatorie, antitumorală, anticancerigenă.

Indicații terapeutice

-decoct preparat din 4-5 lingurițe de rădăcină la o cană cu apă. Se va face gargară sau se va clăti cavitatea bucală cu această infuzie de mai multe ori pe zi.

Precauții și contraindicații

Nu prezintă riscuri de toxicitate decât la depășirea dozelor admise.

Sunătoarea (Herba Hyperici)

Descriere

Sunătoarea este o plantă erbacee răspândită pe pășuni, prin grădini sau la marginea drumurilor, întâlnindu-se din zona de câmpie până la cea subalpină, dar mai ales în zona deluroasă.

În scop terapeutic se folosesc părțile aeriene ale plantei înflorite.

Compoziție

Sunătoarea are ca substante active uleiuri volatile, flavonoide, hiperină, acizi organici precum cafeic, clorogenic; taninuri, derivați antracenici precum hipericina, pseudohipericina; rezine, colină, betacaroten, fitoncide.

Acțiune

Sunătoarea are acțiune antiseptică, antiinflamatorie, decongestivă, dezinfectantă, astringentă, antidiareică, cicatrizantă deoarece are în compoziția ei acid clorogenic, hipericine și pseudohipericine.

Deoarece conține substanțe amare are acțiune colagogă, stimulentă a digestiei, scade aciditatea gastrică, flavonozidele au acțiune vasodilatatoare, hipotensivă, ajută la eliminarea surplusului de apă din organism, iar datorită uleiurilor volatile și a colinei are acțiune calmantă și  sedativă asupra sistemului nervos.

Indicații teraputice

Sunătoarea este recomandată în afecțiuni digestive (gastrite hiperacide, ulcer gatro-duodenal, enterocolite, dischinezii biliare, hepatite), retenție hidrică (edeme, ascită),hipertensiune arterială de cauză nervoasă, distonii neurovegetative, agitație psihomotorie, atacuri de panică, stări depresive, irascibilitate, insomnie, tulburări nervoase de menopauză, abcese dentare.

Administrare:

Infuzia concentrată se prepară din 2 linguri de plantă la 200 ml apă. Se va clăti cavitatea bucală de 4-5 ori pe zi.

Precauții și contraindicații

Atunci când se administrează orice preparat pe bază de sunatoare (creme, unguente, ulei, tincturi, infuzii) se va evita expunerea la soare datorită efectului de fotosensibilizare (poate să apară dermita alergică solară, poate agrava diverse boli de piele: vitiligo, psoriazis, dermatoze). Durata tratamentului este de maxim 2 luni cu o lună pauză, după care se poate relua pentru a evita apariția unor simptome nedorite: nevralgii, dureri de cap, fotosensibilizare (fenomenul de sensibilizare la lumină).

4.4. Afte bucale, amigdalite, dezinfectante bucale

1. Stomatita aftoasă este o afecțiune care provoacă mici ulcerații dureroase în cavitatea bucală, de obicei în interiorul buzei, pe obraji sau limbă. Acestea afectând circa 20% din populație, fiind mai des întâlnită la copii și adolescenți.

Începe ca o umflatură mică, roșie și sensibilă care dă senzația de arsură timp de o zi. Aftele sunt acoperite cu o membrană galbenă sau albă, fiind mărginite de un halou roșu. Aftele se vindecă in două saptămani fără a famine cicatrici.

Ele apar între vârstele de 10 și 40 de ani și au un caracter recurent, frecvența recurenței aftelor variind considerabil. La unele persoaneapar o dată sau de două ori pe an, în timp ce la altele apar în serii continue. Diagnosticul este dat pe baza examinării cavității bucale dar uneori medicul poate cere anumite analize, precum teste de sânge, examen bacteriologic sau biopsia ulcerațiilor.

Cauzele exacte a stomatitei aftoase nu sunt cunoscute. Dar există mulți factori care pot favorizeaz apariția acestei afecțiuni precum: un sistem imun deficitar, stresul, alimentația dezechilibrată, fumatul, anumite medicamente, diferite traumatisme la nivelul cavității bucale, diferite bacterii, etc. Alte cauze posibile pentru aftele bucale ar fi bolile autoimune, perioada menstruației, sarcina.

Trebuie să se evite alimentele picante, excesiv de reci sau fierbinți, acide care pot provoca noi iritații. De asemenea, se vor înlătura factorii iritativi locali precum lucrările dentare iritante, obturațiile nefinisate sau muchiile tăioase de la nivelul cavității bucale.

Aftele pot fi prevenite prin igiena orală adecvată, respectarea controalelor regulate la medic, o alimentație sănătoasă, evitarea fumatului, excesului de alcool, a băuturilor acidulate și a alimentelor foarte calde sau foarte reci. Să se facă periajul dentar de două ori pe zi – dimineața și seara – cu o  pastă de dinți ce previne cele mai frecvente probleme dentare și cu o periuță adecvată și folosirea apei de gură deoarece este un dezinfectant bucal.

  2. Amigdalita este cunoscută și sub denumirea de “roșu în gât” sau angina. Amigdalita este o boală frecventă, ce este întălnită mai ales la copii și se prezintă ca o inflamație a amigdalelor și a faringelui și are ca principal simptom durerea în gât.

Este bine să știm câteva cauze ale anginei deoarece simptomele diferite în funcție de cauza provocări boli.

Cauza principala este de natură virală circa 70% din cazuri, implicați fiind mai ales adenovirusurile, virusurile gripale și paragripale, enterovirusurile și virusul sincitial respirator. Pentru că virusurile gripale au un mare rol în apariția anginelor este bine să vaccinați copii, în special iarna deoarece frigul și umezeala contribuie  la apariția infecțiilor în general.

O altă cauză este cea bacteriana care se întâlnește în proportie mai mica dar au o agresivitate mai mare cu o simptomatologie mai gravă și mai greu de tratat. Principala bacterie este Streptococul beta-hemolitic de grup A. Dacă boala nu se tratează corespunzator sau anginele se repetă de multe ori, această bacterie poate afecta, plecând de la gât la inimă, rinichii și articulatiile rezultând boala cunoscută sub numele de RAA(reumatism articular acut). Alte bacterii care pot determina boala sunt stafilococul, pneumococul, meningococul etc.

Amigdalitele pot fi primare și mai exact afectează direct amigdalele, sau secundare, cum este cazul scarllatinei.

Semne si simptome depind de cauza care determină boala. În general anginele virale au o simptomatologie mai moderată decât anginele bacteriene.

Semnele și simptomele amigdalitei virale sunt:

debut lent, vag.

febră mică,

stare generală bună,

dureri în gât de intensitate scăzută,

senzația de uscat în gât,

ganglionii de la baza gâtului nedureroși,

eritem mai discret,

fară puroi în gât.

Semnele și simptomele amigdalitei bacteriene sunt:

debut brusc,

stare generală alterată,

febra mare cu frisoane și transpirații,

dureri intense în gât,

dureri la inghițire,

cefalee,

ganglioni dureroși,

eritem intens,

depozite de puroi.

Amigdalita eritematoasă, amigdalita flegmonoasă, amigdalita pultacee sau ulceronecrotică. Acestea sunt stadii de evoluție a bolii a caror gravitate este mai mare cu cât veți merge mai târziu mai medic. Amigdalita eritematoasa reprezintă doar un o ușoară înroșire a amigdalelor, pe când amigdalita pultacee produce puroi în gât, iar amigdalita ulceronecrotică reprezintă ulcerații ale amigdalelor.

Investigațiile paraclinice pe care se fac sunt:

hemoleucograma prezintă o creștere a numărului de leucocite în amigdalitele bacteriene sau scăderea numarului lor în anginele virale,

VSH (viteza de sedimentare a hematiilor – celulelor roșii) este de obicei crescut,

examenul de urină pentru a detecta o eventuală atingere renală,

ASLO – arată dacă angina este ne natură streptococică, caz în care este crescut,

exudatul faringian,care poate pune în evidență microbul care a declanșat boala.

Tratamentul local al acestor afecțiuni se realizează prim badijonări cu soluții de bicarbonate sau perrmaganat de potasiu, cu albastru de metilen, glicerină cu rezorcină. Se mai practică și cautarizarea cu nitrat de argint.

În fitoterapie se recomandă ca terapie adjuvantă, infuzii ce sunt preparate din plante cu conținut de chamazulene, uleiuri esențiale cu un larg spectru antibacterian si taninuri.

Flori de Mușețel (Flores Chamomillae)

Descriere

Mușețelul este cea mai populară plantă medicinală. Este o plantã ierboasã, aromatã, rãspânditã în toate zonele de câmpie, pe pajiște, la margine de drumurilor, în locuri însorite sau pe terenuri sãrate. Mai este cunoscută și sub denumirea de romanițã. Poate fi deosebită de alte specii asemãnãtoare prin mirosul specific al florilor, prin diametrul de 0,5-0,8 cm al inflorescențelor și prin mijlocul curbat al florilor, de culoare verde-gãlbui, înconjurat de petale albe.

De la mușețel se recolteazã florile, în lunile mai și iunie.

Florile acestei plante sunt folosite în stare proaspătă, dar compușii active pe care îi are își păstrează calitățile timp de un an, dacă sunt uscate într-un loc întunecos și uscat. Mușețelul se folosește mai ales la prepararea de infuzii și extractelor. Se mai folosește pentru prepararea unor soluții pentru ochi, sprayuri pentru gât, apelor de gură și tabletelor.

Compoziție

Florile de mușețel au în compoziția lor matricarina și matricina, un mare numãr de flavonoizi, glucozide și nu în ultimul rând, fitosteroli și acizi grași. Uleiurile obținute din florile de mușețel au un conținut ridicat de camazulenã și bisabolol.

Acțiune

Această plantă este extreme de apreciată pentru o serie întreagã de proprietãți terapeutice, cum ar fi: acțiunea antispasticã, antiinflamatorie, carminativã, antialergicã, epitelizantã etc. Mușețelul are o acțiune cicatrizantã. Un alt efect remarcabil este acela de inactivare a toxinelor bacteriene, în special a stafilococilor și streptococilor. Dar are și acțiune imunostimulatoare și poate inhiba dezvoltarea ulcerului de stress.

Indicații terapeutice

Studii recente au demonstrat calitatea uleiului esențial de a calma inflamațiile; în același timp, el are efect antidiuretic și sedativ. Datorită acțiunii calmante, este adesea inclus în preparatele aplicate extern, pentru tratarea afecțiunilor pielii care produc mâncărimi puternice, cum este eczema.

Este recomandată și în tratarea aftelor, amigdalitelor și dezinfectant bucal.

Administrare:

Pentru prepararea infuziei de mușețel se folosesc 2-3 lingurițe de flori la 100 ml de apã fiartã. Se lasã la infuzat 10-20 de minute. Se recomandă gargară cu infuzie concentratã de mușețel în amigdalite, afte bucale sau pentru dezinfectarea gurii.

Precauții și contraindicații

Mușețelul nu este recomandat în timpul sarcini și a lactației.

Nu se recomandă utilizarea aceste plante dacă suferiți de astm sau în cazul în care aveți istoric de alergie la plante precum gălbenelele și arnica, deoarece produsele pe bază de mușețel vă pot provoca reacții adverse.

Frunzele de Salvie (Folium Salviae)

Descriere

Salvia este o plantă meliferă originară din zona Mediteraneană, ce crește cultivată în grădini însorite, cu tulpinã ramificatã, ierboasã în partea superioarã și lemnoasã în partea inferioarã. Frunzele sale sunt alungite și pãroase pe ambele fețe, iar florile sunt grupate cu o culoare albastra și cu nuanțe de violet. De la salvie se folosesc frunzele și părțile aeriene înflorite.

Compoziție

Aceste frunze de salvie au în conținutul lor uleiuri volatile reprezentate prin substanțe terpenice, tuione, tuiol, salven, sabinol. Frunzele mai conțin taninuri, principii amare, vitamina B1, C, săruri de potasiu, glicozide, polifenoli și rãșini.

Acțiune

Salvia se face remarcată prin o multitudine de proprietãți benefice, dar cea mai cunoscută este cea de a diminua transpirația mai exact are efect antisudorific pronunțat.

Preparatele realizate din salvie atenueazã procesele fermentative din intestin și favorizeazã eliminarea gazelor, stimuleazã secreția de bilã a ficatului, au un ușor efect hipoglicemiant, acțiune antispasticã, astringentã și antisepticã, bacteriostaticã și un efect calmant asupra sistemului nervos.

Indicații terapeutice

Preparatele din frunze de salvie sunt utilizate pentru combaterea transpirației excesive în diverse stãri, cum ar fi distoniile neurovegetative și menopauza. De asemenea, preparatele din salvie sunt utile în stãrile de meteorism abdominal, în dischineziile biliare, ca adjuvant în tratamentul diabetului zaharat, în unele dureri abdominale, în inflamațiile mucoaselor (stomatite, gingivite, faringite, amigdalite) și ale pielii sau în acnee.

Administrare:

Infuzie, preparată din 2 lingurițe plantă la 100 ml apă. Efectul crește dacă adăugăm părți egale de rădăcină de Cerențel (Radix Gel). Se poate face ori gargară sau se clătește gura cu această infuzie de mai multe ori pe zi.

Precauții și contraindicații

Nu se administreazã la femeile care alãpteazã, deoarece poate diminua secreția lactatã.

Busuioc (Herba Basilici)

Descriere

Busuiocul este o plantă aromatică sensibilă la rece, fiind iubitoare de căldura și umiditatea. Denumirea sa vine din limba greacă, basileus înseamnă "rege" iar legenda spune că această plantă a crescut în locul în care Împărații Constantin și Elena au descoperit Sfânta Cruce.

Este o plantă anuală, care atinge o înălțime de 40 cm. Tulpinile lui ascuțite și frunzele moi sunt aromate și acoperite cu perișori. Florile sunt albe, stacojii sau multicolore și formează spirale în vârful plantei.

Părțile ce se utilizează în scop medicinal sunt tulpinile, florile și frunzele, din care se prepară infuzii, decocturi, tincturi și diverse unguente cu efecte miraculoase asupra sănătății.

Cuprins

Compoziție

Uleiurile volatile din busuioc conțin linalol, eucaliptol, eugenol, estragol, camfor, anetol. Busuiocul mai conține taninuri și saponozide triterpenice, iar semințele acestei plante conțin mucilagii.

Acțiune

Busuiocul se utilizează în fitoterapie pentru acțiunea sa antisepticã, carminativã, galactogogã, antiemeticã, diureticã, antiinflamatoare, antifungicã, febrifugã.

Indicații terapeutice

Preparatele fitoterapeutice din busuioc sunt administrate în afecțiuni digestive, colici intestinale, meteorism abdominal, diaree, colitã, în infecții ale cãilor respiratorii, apetit scăzut, anorexie, gripă.

Administrare:

Infuzia se prepară din 2 linguri de plantă uscată la 100 ml apă. Cu această infuzie se clătește gura de cel puțin 5 ori pe zi a câte 5 minute fiecare repriză.

Precauții și contraindicații

Femeile însărcinate sau care alăptează trebuie să evite dozele medicinale de busuioc. Busuiocul nu trebuie administrat bebelușilor și copiilor mici.

Sunt contraindicate doze medicinale de busuioc pe termen lung.

Sulfina (Herba Meliloti)

Descriere

Sulfina este o plantã ierboasã ce face parte din familia leguminoaselor, cu flori galbene ce sunt frumos mirositoare, amplasate la vârful tulpinilor înalte de pânã la un metru. Aceasta crește în toate regiunile țãrii, de la câmpie pânã la zonele de munte. În scop terapeutic, de la sulfinã se recolteazã partea aerianã înfloritã.

Compoziție

Această plantă are în compoziție acid melilotic, care prin hidrolizã formeazã cumarine. Pe lângă acest acid, sulfina mai conține alantoinã, acid alantoic, aciduric, colinã, mucilagii.

Acțiune

Preparatele din flori de sulfinã au acțiune emolientã, anticoagulantã, astringentã, diureticã, cicatrizantã, calmantã.

Indicații terapeutice

Preparatele din sulfinã sunt folosite pentru tratarea afecțiunilor gastrice, în varice, hemoroizi, tromboflebite, pentru oprirea sângerãrilor ușoare, iar în medicina empiricã este indicat pentru tratarea icterului și a afecțiunilor hepato-biliare dar și în tratarea aftelor, amigdalite și dezinfectante bucale.

Administare:

În gingivite, afte bucale, abcese dentare se preparã o infuzie din 2 lingurițe de plantã la 1 canã cu apã și se clãtește gura de mai multe ori pe zi.

Precauții și contraindicații

Dupã ce sunt recoltate plantele trebuie sã se acorde o atenție deosebitã procesului de uscare. Uscarea necorespunzãtoare poate duce la apariția unor substanțe cu efect anticoagulant, constituind un potențial pericol de sângerare.

Un elixir fitoterapeutic foarte vechi, dar din păcate astăzi se utilizează foarte rar dar în schimb este foarte eficient este ”Mierea de Trandafir” care a figurat în Farmacopeea Română și mai figurează în unele Farmacopeei Europene.

Conform Farmacopeei Române ediția a V a metoda de preparare a acestui elixir miraculous este următoarea:

Rp: Flori de Trandafir (Flores Rosarum) 100g

Glicerină (Glicerinum) 10g

Alcool (Spirtus) 8g

Apă (Aqua) 40g

Miere (Mel Depuratum) 90g

Acest elixir se prepară astfel: Se umectează 100g Flori de Trandafir cu 8g de alcool de 90º și 40 ml apă. Se va păstra acest amestec într-un vas închis timp de 24 ore. Apoi se va pune încă 100ml apă și 100ml alcool și se va pune la macerat încă 24 ore. După aceste 24 ore se va filtra si stoarce printr-un tifon, lichidul rezultat se va amesteca cu cele 10 g de glicerină (atenție glicerina să fie de uz intern) și se mai ține pe baie de apă încă 30 minute. Dăpă ce se mai filtrează încă o dată se va adăuga și cele 90g miere.

Va rezulta un lichid transparent, brun roșcat, cu o consistență siropoasă, cu un gust aromatic dar ușor astringent.

Trebuie să recunosc că acest remediu este destul de greoi și costisitor dar mai există o rețetă destul de ușor de făcut de noi în casă. Se va prepara un decoct din 100g Petale de Trandafir la 400 ml apă, care se fierb la foc mic sau chiar pe baie de aburi într-un vas acoperit timp de 15 minute. După ce este filtrat acest decoct se va amesteca cu 650g miere.

Modul de administrare este simplu și mai exact prin badijonarea cavității bucale de trei ori pe zi.

Pe principii asemănătoare se bazează și noul produs al industriei farmaceutice denumit „Aftolizol” care se aplică direct pe afte.

Pentru tratarea acestor afecțiuni se mai recomandă:

a. Rizomi de Cerențel (Rhizom Gel)

Descriere

Este o plantă ierboasă, cu peri aspri pe tulpina, frunze în rozetă, cu tulpini scurte pețiolate și flori cu 5 petale. Florile au aspect de buzdugan.

Indicații terapeutice
– intern: enterite infectioase; diaree; afectiuni gastrice; voma; hemoragii hemoroidale; menstre cu dureri;
– extern: plagi; gingivite sangerande; abcese dentare; amigdalite.
Puternic astrigent; calmant; antiseptic.

Compoziție

Această plantă conține tanin, glicozida geina, ulei volatil, eugenol, substanțe amare.

Administrare

Se pun 2 lingurițe de rizomi la 100 ml apă cu care se va face gargară de mai multe ori pe zi.

Contraindicații

Nu luați o supra doză deoarece provoacă greață și vărsături. Nu se utilizează între mese, deoarece produce iritații gastro-intestinale. Afectiuni cronice hepatice și renale.

Flori si frunze de Nalbă de Cultură sau de Nalbă Mare (Flores et Folium Malvae, Flores et Folium Althaeae).

Descriere

Este răspândită în întreaga Europă, nalba este o plantă robustă cu tulpină groasă și frunze lobate, pufoase. Ea crește în stare sălbatică, adesea pe terenurile virane, dar este și cultivată. Florile ei aspectuoase, mov, sunt străbătute de vene stacojii. Fructele nalbei sunt nijte cercuri de nuci mici, care conțin doar o singură sămânță.

În scop medicinal cea mai mare importanță o au frunzele și rădăcina.

Frunzele căt și florile sunt așezate în straturi subțiri și uscate la întuneric, pentru a nu le distruge pigmenți antocianic. După uscare frunzele si florile se folosesc la prepararea infuziilor, decocturilor și a pulberelor.

Odată uscate, frunzele și florile se folosesc la prepararea de infuzii, decocturi și pulberi.

Compoziție

Rãdãcinile au în compoziția lor amidon, mucilagii, substanțe glucidice și lipidice, taninuri, flavonoizi, sãruri minerale. Frunzele au mucilagii, glucide, ulei volatil iar florile conțin mucilagii, flavonoide, glucoronat de flavone, flavonoli, saponozide, taninuri, uleiuri volatile, antocianozide, derivați feolici mai exact acizi cafeic, clorogenic, cumaric, substanțe glucidice, acizi grași, săruri minerale.

Acțiune

Florile, frunzele și rădăcinile plantei au acțiune antiinflamatorie, decongestivă, emolientă, expectorantă, antidiareică, antialgică, imunomodulatoare.

Indicații terapeutice

Preparatele din rãdãcinã de nalbã-mare sunt utile în inflamațiile gingiilor, inflamațiile gurii.

Ca gargară, este recomadată pentru problemele din zona orală; decoctul poate fi aplicat pe gingiile bebelușilor pentru a le ușura durerile apariției primei dentiții.

Administrare:

În faringitã, amigdalite, stomatite, gingivite, afte sau ca dezinfectant bucal se face gargarã de mai multe ori pe zi cu macerat la rece din 2 lingurițe de frunze și rãdãcini mãrunțite, la 1 canã cu apã.

Există o formă standardizată si mai exact Ceaiul pentru gargară Plafar din care se prepară o infuzie dintr-o linguriță din ameste de plante la o cană cu apă.

Rezultate pozitive si benefice se mai pot obține și din următorul amestec:

Rp: Flori de Levănțică (Flores Lavanduale) părți egale

Cimbrișor (Herba Sepylli)

Din acest amestec se va prepara o infuzie din 2 lingurițe la o cană cu apă apoi se va face gargară de mai multe ori pe zi.

În nomenclatorul „Produselor farmaceutice folosite în practica medicală” există un produs denumit „Soluția Chlumski” ce este preparată din camfor 4%, fenol 30% si alcool 10%. Este indicată în tratarea gangrenei pulpei denatre, după pulpeetonii și în abcese paradontale. Se indică introducerea în canalele radiculare sau în punga parandontală de meșe de vată îmbibate în această soluție.

O notă aparte in tratamentul segmentului buco-faringian pac parte fructele și legumele. Acestea au rezultate terapeutice sigure.

În gingivite și stomatite se recomandă smochinele, mestecate incet, timp cât mai indelungat și apoi îmghițite. Smochinele au proprietăți emoliente. Sunt indicate pentru tratarea întregului segment buco-faringian.

Hreanul, datorită existenței în compoziția sa a glicozizilor sulfurați, acidului silicic și substanțelor fitoneide se recomandă să fie mestecat în fiecare zi dacă suferi de gingivită, parodontoză sau afte.

Lămâia este recomandată în afte, stomatite și amigdalite. Se utilizează fie prin tamponarea locală cu felii mici deși vom simții usturimi locale, fie prin badijomări cu suc sau felii mici date prin miere și ținute apoi în gură. Este recomandată și gargara cu suc de lămâie duluată cu apă la o parte de suc se adaugă două părți de apă. Este recomandată atât la adulți cât și la copii. Pentru o eficiență mai mare în amigdalită se recomandă următoarea formulă: la un pahar cu apă se pune jumătate de linguriță de sare, sucul de la o lămâie și o linguriță de miere. Apoi se va face gargară.

Nu trebuie uitată nici ceapa care este utilă în tratarea aftelor și a ulcerațiilor. Se va tampona locul acefcat cu sucul rezultat de la o ceapă. Atenție sucul trebuie făcut proaspăt.

Sucul extras la rece din gutui este recomandat pentru tratarea amigdalitelor și a stomatitelor. Acesta are proprietăți astringente, emolient și ușor bactericid.

5. Concluzie

Miracolele terapeutice ale plantelor s-au născut în preistoria

omenirii dar ele mai exista și în ziua de astăzi .Pe masura evolutiei gandirii omenesti

,miracolele devin realitati in momentul in care cercetatorii reusesc sa le

gaseasca explicatia stiintifica .Pentru aceasta a trebuit ca omenirea sa

parcurga un drum lung .Acest drum a fost si este conditionat de evolutia

gandirii si a metodologiei stiintifice de investigare .Abia acum putem sustine

ca ne gasim cu adevarat pe acest drum insa mai sunt necesari ani,decenii ,daca

nu chiar secole pentru a dezlega toate secretele pe care le ascund plantele. Un

singur lucru este cert :exista numeroase dovezi ca remediile naturale ,spre

deosebire de cele obtinute prin sinteza chimica, nu au facut ,de regula , rau

nimanui .Mai mult, ele au contribuit si contribuie la vindecarea si chiar la

salvarea a nenumate vieti ,in cazul in care au fost si sunt aplicate la timp