Metode DE Analiză A Conflictelor Contemporane

ACADEMIA FORȚELOR TERESTRE

,, NICOLAE BĂLCESCU”

LUCRARE DE DISERTAȚIE

TEMA: ,,METODE DE ANALIZĂ A CONFLICTELOR

MILITARE CONTEMPORANE”

Coordonator științific:

Col.prof. univ.dr.

Mihai NEAG

Autor

Student masterand

[anonimizat] ION

– SIBIU, 2016 –

REFERAT DE APRECIERE

a disertației

Numele și prenumele absolventului: _____________________________________________________________

Domeniul de studii: _____________________________________________________________

Programul de studii universitare de masterat: _____________________________________________________________

Tema disertației: _______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

5. Aprecieri asupra conținutului teoretic al disertației (se marchează cu X):

6. Aprecieri asupra părții practic-aplicative a lucrării de licență (se marchează cu X):

7. Aprecieri privind redactarea disertației:

8. Considerații finale:

________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Apreciez disertația cu nota ____________________ și o recomand pentru a fi susținută în prezența comisiei examenului de disertație.

Data Conducător științific

CUPRINS

Introducere……………………………………………………………….…6

Capitolul 1: Concepte și teorii privind conflictele militare actuale…………………………………………………………………9

1.1.Teorii ale conflictului……………………………………………………..9

1.2. Soluționarea diferendelor și crizelor cu instrumente militare………….15

1.2.1 Strategii de prevenire și rezolvare a conflictelor internaționale…….15

1.2.2 Tipuri de conflicte militare…………………………………………..…..19

1.2.3Tipuri de operații militare ………………………………………………..31

1.3. Războiul hibrid – formă de confruntare pe multiple planuri……………41

Capitolul 2: Analiza conflictelor militare………………………………48

3.1. Elemente de analiză a conflictelor militare……………………………48

3.2. Analiza strategică a conflictului militar……………………………..…49

3.3. Analiza istorică a conflictului militar……………………………….…52

3.4. Analiza științifică a conflictului militar………………………………..55

Capitolul 3:Studiu de caz – evaluarea conflictului de tip hibrid din Ucraina………………………………………………………………………58

3.1. Ipotezele și obiectivele cercetării………………………………………..59

3.2. Date privind elementele de analiză a conflictului………………………69

3.3. Interpretarea datelor……………………………………………………72

3.4. Concluziile studiului…………………………………………………….75

Concluzii și propuneri…………………………………………………….…77

Bibliografie……………………………………………………………………79

Anexe……………………………………………………………………….…86

Introducere

Motto: ,,Nu a existat niciodată un război bun sauo pace proastă”

Benjamin Franklin

În zilele noastre, putem afirma că schimbările intense care au loc în lume, ne duc către fenomene cu diverse manifestări ce contribuie la realizarea noii ordini în politică mondială, în economie și puteri militare. În ceea ce priveștesituația strategică a continentului european, poziția geopolitică a sa, poate costituii avantaje dar și în același timp și riscuri. În domeniul economicau loc importante răsturnări de situații privind producțiile de armament și tehnică, la fel și modificari în planul doctrinelor și politicilor. ,, Confruntarea (conflictul) ca fenomen a fost, este și va exista și în viitor dar tipologia metodelor de acțiune și contracarare a continuat și continuă să se schimbe.’’

Printreimportantele situații cu consecințe la nivel regional, european și global putem enumera: instabilitatea regională marcată de manifestațiile naționaliste, practicarea terorismului pentru soluționarea în forță a neînțelegerilor, organizații ale mafiei care se ocupă contrabanda cu droguri, armament, trafic de ființe și mărfuri.În context cu situația internațională în majoritatea țărilor au fost adoptate măsuri concretepentru constituirea de structuri militare pentru a combate factorii de risc, regionali, interni sau externi.

Pe lângă statele de drept,în ultimii ani au apărut diferite puteri nonstatale care există fară reguli și principii democratice cum ar fi: societăți transnaționale, carteluri,mafia care se ocupă cu (crima organizată, trafic cu materiale foarte periculoase , substanțe radioactive și toxice).Să lupți împotriva acestor asociații este destul de dificil deoarece, aceste formațiuni recurg de obicei laalianțe și combinații surpriză cu privire lamijloacele folosite pentru ași atinge scopurile.

În statele în care în s-auschimbat regimul politic (dictatură)a rezultat pierderea controlului asupra forțelor armate și deteriorarea nivelului de trai,au apărut diferite grupuri rebele organizate militar care luptă între ele pentru putere și duc la apariția conflictelor. În urma realizării revoluțiilor din țările din estul Europei și nu numai, au început să apară conflicte etnice, religioase , teritoriale și economice. În urma desfășurării acestor conflictea fost afectată securitatea statelor europene,acest lucru ducând în primul rând la instabilitate și criză,după care la extinderea la confruntări cu intensitate redusă dar cu violență și care pot degenera în conflicte majore.

,,Bătăliile sec.al XXI-lea vor fi căștigatede cei care va avea posibilitatea, voința, puterea și mai ales curajul de a se adapta din mișcare noilor realități, de

a-și integra acțiunea în noile concept ale unui spațiu strategic fluid, înșelător și îndeosebi complex integrat. De mii de ani, omenirea își spune că războiul (conflictul), care tocmai i-a bulversat ordinea și i-a ucis fii va fi ultimul. Dar cel care trebuia să fie ultimuln-a fost niciodată ultimul, și probabil nici nu va fi. Pentru că se știe, odată cu ultimul război (conflict) va dispărea și ultimul om, sau, mai exact o dată cu ultimul om, va dispărea și ultimul război (conflict)’’

Au fost ,sunt și există războaie (conflicte) în sec XXI-lea, definite ca și conflicte umane sau inumane, conflicte corecte sau incorecte , conflictele prin prisma amenințările din ziua de astăzi putem să le numim conflicte de tip nou.

,, Din punct de vedere geopolitic, lumea prezintă aspectul unui haos imens: pe de o parte o înmulțire a uniunilor economice regionale, pe de altă parte, o renaștere a mișcărilor naționaliste, o creștere a celor integriste, state divizate minorități care își cer independența ”. Conflictele interne care au loc în interiorul statelor fac parte din categoria cea mai mare a a conflictelor sfârșitului de secol precum în state ca : ( Albania, Algeria, Bosnia, Cecenia, Kurdistan, Afganistan, Liberia, Sudan, Ruanda, Congo-Zair, Liban, Siria și cel de pe teritoriul Ucrainei etc.) Statele bogate în special puterile lumii percep marile migrații ale populației datorate sărăciei ca o amenințare transfrontalieră împotriva căreia armele din dotarea armatelor și pregătirea obișnuită nu sunt o soluție, dar trebuie găsite soluții și cât mai urgent posibil.

O cale în luarea celor mai eficiente măsuri de contracarare a factorilor ce generează și alimentează conflictele militare, este necesar ca statele, organizațiile internaționale cu vocație de securitate, și alți actori implicați și interesați, mediul academic și în general comunitatea internațională să înțeleagă care sunt mecanismele interne ale acestora, cum apar și pot fi gestionate conflictele.

Având în vedere cele arătate mai sus, în lucrarea de față mi-am propus să studiez, detaliez și clarific metodele de analiză a conflictelor militare contemporane și a scopurilor acesteia, pornind de la identificarea acestor metode prin conceptele și teoriile privind conflictele militare actuale, a strategiilor de prevenire și rezolvare a acestora, aevoluției și tendințelor de manifestare în viitor a conflictelor și pe fundamentul științific dobândit pe timpul studiilor masterale.

Efortul principal al cercetării mele s-a axat pe realizarea studiului privind evaluarea conflictului de tip hibrid din Ucraina.

Capitolul 1: Concepte și teorii privind conflictele militare actuale.

1.1.Teorii ale conflictului

În relațiile internaționale întâlnim următoarele trei abordări teoretice importante: idealismul, realismul și neorealismul.

Prin idealism se înțelege înlocuirea stării normale a naturii cu legi și norme care să genereze la nivelul indivizilor statelor și organizației internationale o armonie de interese. Acest principiu a funcționat în perioada interbelică, dar cu apariția primelor conflicte majore, mai ales primul și al doilea război modial care au dus la falimentul politicii și armoniei universale.

Realismul a apărut ca o reacție la idealism, având ca și caracteristică foarte importantă definirea politicii internationale drept ,, o luptă pentru putere”.Pornind de la teoria relațiilor internaționale prin părintele fondator al realismului, Hans Morghentau care prin lucrarea din 1948,, Politica între națiuni: lupta pentru putere și lupta pentru pace’’ susținea că una din principalele caracteristici ale naturii umane esteși nestăpânita poftă de putere, omul fiind un animal politic născut pentru putere.

Pe parcursul dezvoltării societății pe toate planurile, realismul devine noul simț al realității în politica internațională, aratând lupta continuă pentru putere a statelor, care au la bază natura umană care este egoistă și nu se poate schimba, astfel lupta pentru putere face ca relațiile dintre state fie foarte importante.

Neorealismul reprezintă o trecere de la realismul classic la o nouă găndire actualizată la realitatea politica actuală.În dezvoltarea relațiilor internaționale între state neorealiștii evită concepte ca natura umană în favoare unor elemente palpabile. Printre principalii reprezentanți ai neorelismului îi putem enumera pe Kenneth Waltz, Stephen Walt, Steven Van Evara. Kenneth Waltz susține în lucrarea sa din 1979 ,,Teoria politicii internaționale”că structura internațională pune presiune pe anumite state domeniul militar și economic. Din această cauză rezultă lupta pentru putere pe plan internațional adică apariția conflictelor.

Prin conflict se înțelege opoziție, dezacord sau incompatibilitate între două sau mai multe părți, acesta poate fi sau nu violent,conducând la conflictul armat dintre care poate evolua în război.Pornind de la definiția sa,conflictul (din lat. Conflictus – ciocnire, izbire) fiind o ciocnire a două trebuințe, dintre care una cu tendință opusă și de intensitate egală.Prin conflict înțelegem  otrăsătură normală și inevitabilă a activității umane, prin care consecințele cu final dezastros pot rezulta din abordarea necorespunzătoare a conflictului și care vor fi inevitabile.

,,Destructurarea fostei URSS și pierderea statutului de superputere mondială a acesteia, a făcut să dispară sistemul internațional de securitate bipolar, a făcut loc unor amenințări și conflicte atipice, un model fiind fenomenul agresiv al organizațiilor, rețelelor și grupărilor teroriste care organizează atacuri descriese asupra stabilității ordinii globale post-război rece”.

Se poate afirma că din punct de vedere militar, mileniul III se caracterizează printr-un mediu unipolar. Armatele se demasifică, se profesionalizează, se constituie unități mobile, capabile să execute misiuni importante, sistemele de armament se perfecționează, dispare linia frontului în locul acesteia apar rețele reale și virtuale, se reduc diferențele dintre conflictele non-militare și militare prin intensificarea războiului informațional și apariția acțiunilor teroriste.

,,Conflictele militare clasice, cu simetrii evidente, lasă locul conflictelor non- militare, unde predomină disimetriile și asimetriile”.

Apariția noilor tipuri de conflicte se bazează pe anumiți factori care au o strănsă legătură cu cunoașterea realității,a informației în timp real, a bazelor de date, a rețelei, adaptabilitatea și flexibiltatea structurilor, acțiunea rapidă și finalitatea acestora.În foarte multe documente se confundă conflictul cu războiul, doarece sursele care stau la baza declanșării confictelor sunt multiple pornind de la crize politice, economice, etnice și religioase. Cunoaștem că războiul este implicit cea mai înaltă formă de manifestare a conflictului, apare dintr-un complex unic de cauze și este foarte greu de clasificat.

Pornind de la conceptul de conflict , acestea constituie o caracteristică a existenței umane, existând de când lumea, definit ca un fenomen universal care poate fi întâlnit la toate nivelurile conviețuirii umane.

Definind războiul:,, Războiul este un conflict armat de masă care are următoarele trasături: două sau mai multe forțe armate participă la o luptă unde cel puțin una dintre forțe dispune de o armată regulată sau de alte trupe guvernamentale; demersurile celor doi participanți se desfășoară într-o formă organizată, condusă de la centru, chiar dacă ele nu sunt mai mult decât o defensivă armată sau atacuri planificate ( operațiuni de gherilă, război de partizani); conflictul armat nu este constituit din confruntări spontane și sporadice; ambele părți acționează în mod sistematic.”

Se foloseste foarte des cuvântul conflict, fără să ne dăm seama cât de răspândit este sensul lui, cât de fluid și ambiguu, cu diverse înțelesuri prin care ne poate prezenta o bătălie, o confruntare armată, o dispută aprinsă, o contestație la o luptă, la haos sau dezordine publică.

Conflictul se poate defini ca o luptă între indivizi, grupuri, clase sociale, partide, comunități, state cu interese economice diferite, etnice, rasiale, politice și religioase cu efecte negative asupra interacțiunii sociale.

Pentru a enumera situațiile conflictuale putem prezenta o clasificare conflictelor:

– Din punctul de vedere al esenței lor sunt conflictele de substanță care se manifestă cu o intensitate mare prin intermediul unor grupuri, în care indivizii urmăresc realizarea propiilor scopuri și conflictele afective prin care reiese relațiile interpersonale ce sunt generate de stări emoționale.

– Din punct de vedere al nivelului de manifestare sau subiecții angrenați în conflict sunt conflicte intrapersonale care apar la nivelul personalității unui individ, conflictul interpersonal apare în relațiile dintre persoane, conflictul intragrup apare în interiorul unui grup pe fondul presiunii pe care acesta o exercită asupra membrilor săi.

– Din punct de vedere al poziției ocupate de actorii implicați în conflict conflicte simetrice apar între părți egale și conflicte asimetrice care apar deseori între părți cu o pondere diferită precum majoritate- minoritate, guvern legitim-grup de rebeli, patron-angajați.

– Din punct de vedere a gradului de intensitate disconfortul, tensiuni, incidente, nenînțelegeri, crize, războaie.

– Din punct de vedere al formei, conflicul latent unde se poate observa că interesele părților sunt incompatibile precum triumful rațiunii, lipsa informațiilor, autocontrolul și conflictele manifest precum cel pacifist care urmează modelul autoreglării incompatibilităților părților, unde se foloseste ca și criterii de autoreglare factori ca legile naționale, constituția, reguli de drept internațional, familia, religia, obiceiuri , datini, dezbateri, discursuri. Conflictele devin violente când părțile recurg la mijloace nepacifiste, de realizare a propriilor interese cu scop de a domina partea adversă.

– Din punct de vedere al duratei și evoluției sunt conflicte spontane care apar brusc, cu greu pot fi prevăzute manifestându-se la nivel interpersonal, conflicte acute cu o evoluție scurtă și foarte intense, conflicte cronice cu cauze greu de identificat, ascunse cu evoluție lentă sau de lungă durată, conflicte de termen scurt ce se pot soluționa ușor implicând interese negociabile, conflicte de termen lung rezistente soluționării implicând probleme intangibile care nu pot fi negociate precum (diferențe valorice fundamentale, nevoi de securitate și identitate).

– Din punct de vedere de efectele sau rezultatele pe care le au în organizații sunt conflicte funcționale care susțin obiectivele și îmbunătățesc performanțele, fiind eficiente și conflicte disfuncționale care blocheză activitățile, distructive.

Diferențele dintre conflicte apar în funcție de indicatori precum:domeniul în care se manifestă: economic, social, militar și confesional, mijloace și instrumente utilizate în tentativa de aplanare a conflictului( presiunile, șantajul, tratativele între părți egale, instrumentele diplomatice, recurgerea la forță),tipul și caracterul resurselor aflate în competiție (prestigiul politic, influența,banii, timpul,voturile obținute), actorii implicați în conflict: instituții, partide politice, sindicate, patronate, grupuri de presiune, națiuni, state , grupuri etnice.

Teoria generală a conflictelor este utilizată în domeniile politice interne,sociale și de muncă. Pe tot parcusul conflictului , în ordinea desfășurării, putem enumera următoarele faze:apariția sursei generatoare,latenta conflictului,perceperea stării conflictuale,apariția la suprafață a situației conflictuale,acțiuni ale părților aflate în conflict,confruntarea,diminuare și rezoluție,soluționare sau amânarea unui deznodământ,analiza consecințelor conflictului.

Din punct de vedere a violenței politice conflictele politice se împart în:

violența socio-politică difuză, dispute violente, rivalități între comunități urbane- rurale, grupuri,secte, lupte între corporații, baditism și prezintă următoarele caracteristici: difuză, primitivă,locală și foarte puțin oganizată.

,,Violența contra puterii prezintă următoarele forme: mari ridicări sociale, revoluții, lovituri de stat.Violența puterii are ca obiectiv menținerea si fixarea puterii pentru a devenii cât mai fucțională și care se reprezintă prin urmatoarele forme: despotismul și tirania prin mijloace teroriste: reprimări,dispariții, asasinate, interdicții, represiuni, teroarea se manifestă de obicei în perioade de mari prefaceri socio-politice cum ar fi: revoluția franceză, revoluția din octombrie și instalarea regimului sovietic, criza siriană, teroarea manifestată în diferite feluri precum: urmăriri, sechestrări, torturări, dispariții de persoane, generalizarea asasinatelor.Un conflict poate fi împărțit în următoarele etape succesive: înainte de izbucnirea violenței, în timpul desfășurării violenței, după încetarea violenței, armistițiul.”

Conflictele apărute între autoritatea legală a statului și contestatori pot porni de la indivizi, grupuri paramilitare, extremist teroriste au ca și cauză factorii economici. Situațiile care nu s-a putut soluționa contradicții legate depropria situație economică au dus la folosirea forței , cauză fiind factorii politici.Tendința de aschimba ordine de drept în stat a unor grupări politice conduc la conflicte inter-etnice sau inter-religioase. Pe viitor trebuie să apreciem creșterea rolului factorilor sociali în societate, deoarece datorită lor va depinde evitarea conflictelor intre grupurile majoritate și minoritare dintr-un stat.

O importanță deosebită o au și factorii militari care se definesc prin capacitatea statului de a soluționa problemele atunci când se impune acest lucru.O studiere din timp a situațiilor conflictuale și luare celor mai bune măsuri pentru rezolvarea acestora duc în final la rezultatul așteptat. Rolul conflictului reprezintă o particularite ce trebuie avută în vedere, deorece orice conflict presupune violență ce poate duce la victime omenești.

,, Conflictele militare clasice, tradiționale, cu simetrii evidente, lasă locul conflictelor hibrid unde predomină asimetriile, abordările indirecte, atipice și se manifestă un evident complex de amenințări(militare, economice, psihologice, informaționale,sociale)făcând extrem de dificilăseparația dintre pace și război.”

1.2. Soluționarea diferendelor și crizelor cu instrumente militare

1.2.1 Strategii de prevenire și rezolvare a conflictelor internațional.

În relațiile contemporane întâlnim o dificultate în soluționarea conflictelor regionale, teritoriale, etno-politice, confensionale,sociale, acestea repezentând o problemă majoră a umanității iar soluționarea lor nu este posibilă nici cu implicarea unor organizații precum ONU sau NATO.,, Pentru a putea aborda chestiunea soluționării unui conflict este necesară aprecierea foarte exactă a parametrilor stării declanșatoare și a actorilor implicați, deoarece conflictul reprezintă una din cele mai mari provocări ale lumii contemporane. Cauzele apariției sale îi conferă distincția, în esența sa, față de evenimentele precedente cu care s-a confruntat omenirea în evoluția sa. De regulă, de soluționarea unui conflict depende securitatea și pacea în acea regiune.Și nu numai…”.

Putem defini prevenirea conflictelor plecând de la legătura dintre metodele de intervenție pentru soluționarea conflictelor și fazele în care se desfășoară:

,, Prevenirea conflictului reprezintă un ansamblu de măsuri, acțiuni și proceduri, organizate și executate de instituții/ personane abilitate în scopul evitării amenințării cu forța sau folosirii efective a acesteia, al evitării constrângerilor de orice natură la care poate recurge unele state sau grupuri sociale, precum și a consecințelor politice, economice și sociale derivate din acestea.”Tot legat de prevenirea conflictelor putem vorbi despre măsurile adoptate și acțiunile inteprinse în urma desfășurării cu violență a conflictului pentru evitarea izbucnirii violențelor.Pentru a anticipa un conflict putem aprecia probabilitatea unor evenimente să degenereze în criză cu violență fiind necesare informații reale despre desfășurarea evenimentelor, nerespectarea drepturilor omului, crizele ce apar la frontierele statelor, deplasările refugiaților, căderea regimurilor politice ale unor state și nu în ultimul rând războaiele. Putem afirma că prevenirea conflictelor înseamnă acțiuni care se desfășoară înaintea disputelor politice, înainte să apară criza ducând spre violențe.

Pentru prevenirea conflictelor și apoi construcția păcii în aceste zone sunt mai multe metode de intervenție cum ar fi programe , politici, proceduri, proiecte care influențează pozitiv evoluția conflictului și care sunt susținute de actori care nu fac parte din zona conflictului. Acești actori pot fi persoane sau grupuri de persoane, guverne, organizații guvernamentale ,organizații de securitate etc.

Au fost organizate diferite acțiuni umanitare sau operațiuni de menținere a păcii pe toate continentele pentru oprirea violențelor de către ONU, UE, OUA, NATO și OSCE.

Acțiunile preventive au avut rezultate mult mai benefice decât evitarea violențelor de la frontierele statelor aflate în conflict și care se planifică și organizează pentru a depista din timp amenințări la adresa instituțiilor militare și civile, războaie civile, neînțelegeri etnice și încalcarea drepturilor omului.

În același timp s-au consolidat sistemele de avertizare timpurie pe zone desemnate, s-au tras concluzii din lecțiile învățate pentru cele mai bune previziuni pentru conflictele viitoare.În domeniul comunicațiilor, prin noile tehnologii apărute tot mai multe state au acces la bazele de date prin distribuirea online a informațiilor în domeniul conflictelor prin avertizarea timpurie prin sisteme ca United Nations Department of Humanitarian Affairs, Reliefnet sau Humanitarian Early Warning System (HEWS). ,, Prevenirea conflictelor este o activitate deosebit de complexă, care presupune o largă participare a comunității internaționale, nemaiputând fi lăsată doar în grija unui singur stat sau în grija Organizației Națiunilor Unite.Ca atare, toate organismele internaționale, organizațiile guvernamentale și non -guvernamentale, guvernele statelor, agențiile militare și civile sunt chemate să-și aducă contribuția la prevenirea violențelor de orice natură.

În acest secol menținerea păcii în lume va fi o prioritate prin prevenirea conflictelor pentru Organizația Națiunilor Unite, Organizația Grupului G-8 și a Uniunii Europene, precum și pentru organizațiile de securitate și cooperare.

În ziua de azi sunt foarte multe programe privind prevenirea conflictelor precum programe de sănătate, diplomatice,economice, de educație , militare, de drept internațional, dar conflicte există încă , și putem spune că trebuie făcute încă multe lucruri pentru prevenirea lor.

În viziunea Organizației Națiunilor Unite prevenirea conflictelor înseamnă activități executate pentru prevenirea suferințelor umane și rezolvarea conflictelor înainte de a deveni violente prin diplomație , mediere,negociere, conciliere care sunt metodele sale de bază. Prin experiența sa ONU dezvoltă și alte forme de acțiune preventive ca acțiuni umanitare, dezvoltare de proiecte, dislocare preventive, dezarmare preventive. Prin misiunile de peacemaking ONU foloseștemijloacele diplomatice pentru a convinge părțile din conflict să înceteze ostilitățile și să înceapă negocierile.Acțiunile peacemaking exclude folosirea forței împotriva unei părți din conflict pentru a pune capăt ostilităților, acest concept este folosit pentru întărirea păcii (peace enforcement).,, Deși fiecare misiune de menținerea păcii are specificul ei, toate urmăresc aceleași scopuri: înlăturarea suferințelor umane și crearea susținerii instituțiilor de promovare a păcii. Prezența forțelor de menținere a păcii are ca efect direct influențarea evoluției procesului politic din zonele de conflict, contribuind activ la implementarea soluțiilor pacifiste, ca alternative la conflict, și beneficiind de avantajul imparțialității pe care ONU îl impune.”

OSCEdispune de următoarele mecanisme pentru soluționarea conflictelor:misiunile în zonele de conflict,vizitele și misiunile de informare,grupurile ad-hoc,reprezentanții personali ai secretrului general,mecanismele de soluționare pașnică a conflictelor.Instrumentul principal al OSCE de prevenire și soluționare a conflictelor pe termen lung și reabilitarea post conflict îl constituie misiunile pe termen lung.Reușita mecanismelor de soluționare a conflictelor constă în abilitatea acestora de a face trecerea de la prevenirea timpurie la intervenția imediată.

Deși de când a fost înființat NATO a obținut experiență în prevenirea și soluționarea conflictelor, datorită schimbărilor ce au loc mereu în lume și apariției de noi tipuri de amenințări, abordarea inițială a organizației este supusă în mod constant la adaptări și completări.NATO pentru soluționarea conflictelor se concentrează pe prevenirea și rezolvarea și stingerea celor armate, pornind de la escaladare la detensionare, pace la dispute, conflict armat la stabilitate.

1.2.2 Tipuri de conflicte militare.

,,Un conflict reprezintă urmărirea de obiective antagoniste și incompatibile, de exemplu, de doi sau mai mulți indivizi sau grupuri umane ori două sau mai multe state. De regulă, conflictul se definește potrivit unei tipologii de relații și interacțiuni și poate fi derulat în mod pașnic sau prin intermediul forței și al violenței’’.Conflictele în conformitate cu dreptul internațional se împart în: conflicte internaționale și conflicte noninternaționale.Conflictul internațional când două state provoacă intervenția forțelor armate unul împotriva celuilalt, indiferent de consecințe.Durata acestuia fiind incertă de un an sau mai mulți ani, existând conflicte care se întrerup un timp după care încep din nou.

O formă de manifestare a conflictelor internaționale este conflictul armat. Consecințele acetuia reduc la neant decenii de dezvoltare distrugând capitalul uman, social și economic. Conflictele internaționale sunt însemnate, mai ales prin pierderea a numeroase vieți omenești și mari distrugeri de bunuri materiale, prin disfuncționalități ivite în funcționarea instituțiilor statului.

Conflictele încep printr-o escaladă a tensiunii între părțile adverse care, în absența măsurilor prompte de prevenire și de reușită a unui eventual dialog, degenerează în violență și afectează la o scară din ce în ce mai mare sferele politică, socială și economică iar situația de pace preexistentă este perturbată, conflictul devine unul deschis, trecând din starea de latență la cea manifestă.

Conflictele internaționale vor exista întotdeauna. În negocieri conflictuale, statele dezvoltă capacități care duc la soluționarea respectivului conflict.

Majoritatea conflictelor internaționale nu duc la război, ci sunt soluționate pașnic.Pornind de la criteriul „natura intereselor”, conflictelor internaționale se împart în: conflicte internaționale pentru satisfacerea unor interese materiale tangibile: disputele teritoriale, inclusiv disputele referitoare la frontiere și încercările de secesiune; conflictele referitoare la cine controlează guvernele naționale; conflictele economice privind comerțul, resursele financiare, resursele naturale, traficul de droguri și alte tranzacții economice șiconflicte internaționale pentru satisfacerea unor interese de natură nonmaterială mai puțin tangibile precum: conflictele etnice; conflictele religioase; conflictele ideologice.

A. Conflictele de interese materiale

Putem spune că puternicile statele ale lumii își doresc puterea pentru că posesia acesteia le oferă beneficii specifice odată cu posibilitatea obținerii de rezultate mai bune în negocierea anumitor probleme care au importanță pentru bunăstarea lor. Majoritatea conflictelor internaționale, inclusiv războaiele care au loc în prezent, reprezintă dispute asupra unor nedreptăți și revendicări concrete.

a). Disputele teritoriale

Pentru controlul teritoriului conflictele se împart astfel:dispute teritoriale (pentru a stabili unde se trasează granițele dintre două state, adică cine controlează o porțiune de teren disputată), conflicte pentru controlul asupra unor state întregi, în granițele lor existente.,,Întrucât statele își prețuiesc propriul teritoriu cu un devotament aproape fanatic, disputele legate de granițe tind să se numere printre cele mai dificil de tratat în relațiile internaționale.Statele vor ceda rareori teritoriu în schimbul unei alte recompense. Și nici nu dau uitării cu ușurință teritoriile pe care le pierd involuntar. De exemplu, în 2002, opinia publică boliviană s-a opus exportului de gaze prin intermediul unei conducte care să treacă prin Chile către ocean, deoarece, în 1879, Chile anexase zona de coastă de la Bolivia. Scopul de a recăpăta teritoriul pierdut în favoarea altui stat se numește iredentism. Această formă de naționalism duce adesea la grave conflicte interstatale”.

O altă situație întâlnită precum afectivitatea față de teritoriul național care teritoriu este prețuit mai mult decât ar fi valoarea sa strategică sau economică. În 1978 când Israelul și Egiptul au făcut pace, a durat un deceniu să se rezolve un conflict în privința graniței la Taba, o fâșie mică de plajă pe care constructorii israelieni ridicaseră un hotel ce depășea puțin vechea graniță. Astfel, Israelul și Egiptul au au rezolvat situația prin arbitraj, iar Egiptul a preluat fâșia. Recâștigarea acestui teritoriu a reprezentat pentru Egipt o problemă de onoare națională și un simbol al integrității și suveranității teritoriale pentru statul egiptean. Un alt exemplu,cea mai eficientă metodă de control asupra teritoritoriilor, au fost mijloacele militare care au condus la războaie ce au schimbat granițele statelor. Când Saddam Hussein a invadat Kuweitul,rivalii săi nu au găsit metode mai bune de a-1 obliga să se retragă (precum sancțiuni economice, izolare diplomatică, negocieri) decât apelul la propriile forțe militare,în urma folosirii acestora, regimul său a fost răsturnat, în 2003. Sistemul actual internațional prevede o normă împotriva modificării granițelor prin intermediul forței, care sunt considerate situații foarte serioase.

Prin secesiunea înțelegem eforturile unei provincii sau regiuni de a se desprinde de un stat. Această situație înseamnă eforturilor unei regiuni substatale de a trasa granițe internaționale în jurul său, definindu-se ca stat nou. Putem exemplifica prin republica preponderent musulmană Cecenia, componentă a Rusiei (Federația Rusă), care a încercat să se desprindă de Rusia la începutul anilor '90, după prăbușirea Uniunii Sovietice. în perioada 1994-1995, Rusia a trimis forțe militare care a distrus capitala cecenă, dar care aufost înfrânte de gherilelor naționaliste cecene.După care în perioada1999 și 2000, Rusia a reușit să dobândească controlul incert în provincie. Gherilele cecene continuă să lupte împotriva Rusiei dar pe teritoriul acesteia, incluzând deturnări aeriene, luări de ostatici și atentate sinucigașe cu bombă.

Războaiele de secesiune se răspândesc ușor peste graniță, atrag și alte state,ele fiind de mare amploare și letale.Acest lucru sigur are loc dacă membri ai unui grup etnic sau religios se extind de ambele părți ale unei granițe, constituind grupul majoritar într-unul dintre state și o majoritate într-o regiune învecinată a unui alt stat, dar o minoritate în celălalt stat ca întreg. Exemplificând cu situațiile din Bosnia-Serbia, Moldova-Rusia și India-Pakistan.

Când granițele unui stat multinațional se destramăși devin internaționale pot fi și vulnerabile. Cum a fost situația fostei Iugoslavii, unde grupurile etnice se amestecaseră și se căsătoriseră între ele, dând naștere la populații mixte în majoritatea republicilor iugoslave. Când când Iugoslavia s-a destrămat în 1991-1992, mai multe republici și-au declarat independența ca state separate. Croația și Bosnia, includeau populații minoritare de etnici sârbi. Serbia a pus stăpânire pe importante porțiuni din Croația și Bosnia, care includeau comunități sârbe sau care făceau legătura geografică între astfel de populații. Populațiile nonsârbe din aceste zone au fost alungate sau masacrate – epurare etnică. Când Croația și-a recucerit în 1995 cea mai mare parte din teritoriu, populațiile sârbe de acolo au fugit. Naționalismul etnic s-a dovedit a fi mai puternic decât toleranța multietnică, atât în Serbia, cât și în Croația.

Dar nu întodeauna destrămarea unui stat duce la violență. Astfel pașnic s-a separat Cehoslovacia în Republica Cehă și Slovacia. Chiar în majoritatea cazurilor prin destrămarea Uniunii Sovietice nu s-a ajuns la dispute teritoriale violente între republici, nici acolo unde grupurile etnice erau împărțite de o parte și de alta a noilor granițe internaționale (precum Ucraina-Rusia).

O altă situație este zona disputelor persistente ale granițelor care constituie surse importante de conflict internațional. Astfel avem granițele Israelului, care nu sunt nici acum definite cu fermitate și recunoscute de vecini. Liniile de încetare a focului din 1948, care au rezultat în urma războiului de independență purtat de Israel, s-au extins în războiul din 1967, s-au restrâns apoi din nou în cazul graniței egiptene odată cu tratatul de pace de la Câmp David, din 1978. Restul de teritorii ocupate în 1967 ,Cisiordania lângă Iordania, Fâșia Gaza lângă Egipt și înălțimile Golan ale Siriei sunt esențiale în conflictul arabo-israelian. Acordurile israeliano-palestiniene din 1993 au încercat să se îndrepte către autonomia palestiniană în anumite regiuni ale Cisiordaniei și ale Fâșiei Gaza, iar negocierile au părut să vizeze crearea unui stat al Palestinei, în toate sau în majoritatea teritoriilor ocupate. Cu toate acestea, efortul SUA de a obține o soluție finală la Summitul Câmp David II din eșuat în privința împărțirii Ierusalimului și a altor chestiuni emoționale și a început o nouă etapă de violență și ură, fiecare dintre părți dând vina pe cealaltă pentru eșecul de a încheia pacea.

În zona Kashmir, acolo unde se intersectează India, Pakistanul și China, avem alte probleme privind granițele. În Kashmirul deținut de India predomină musulmanii, un grup care constituie majoritatea în Pakistan, dar o minoritate în India. Provincia disputată este delimitată de o linie de control. Pakistanul a fost acuzat de foarte multe ori de India că îi asuprește pe locuitorii Kashmirului și că zădărnicește un acord internațional care să decidă viitorul regiunii pe baza unui referendum popular. India a acuzat Pakistanul că ajută și infiltrează islamiști radicali, care întreprind atacuri în Kashmirul ocupat de indieni. Au existat doua războaie între cele două țări și au fost în pragul unui al treilea război în 2002, însă de această dată ambele părți dețineau zeci de rachete nucleare care puteau ucide, potrivit estimărilor făcute de experți, mai mult de zece milioane de oameni.

Dar din fericire cele două țări au îmbunătățit relațiile în 2003 și au început o procedură de încetare a focului de-a lungul liniei de control, deși nu și luptele dintre autoritățile indiene și insurgenți. În 2004, India a acceptat să înceapă o retragere lentă a trupelor din regiune, iar în 2005 un cutremur major în zonă a dus la îmbunătățirea relațiilor datorită necesității de a coordona eforturile de ajutorare.

Disputele teritoriale au loc și pentru controlul unor insule mici, care oferă deseori avantaje strategice, resurse naturale (precum petrol în larg) sau drepturi piscicole. China își susține dreptul asupra micilor Insule Spratlydin Marea Chinei de Sud. Insulele sunt mai aproape de Vietnam, Filipine, Malaysia și Brunei decât de China și sunt pretinse parțial sau total de toate acele țări și de Taiwan. Aproape jumătate din tonajul comercial mondial trece prin apropierea Insulelor Spratly, inclusiv petrolul din Golful Persic și alte resurse esențiale care sunt destinate Japoniei, Chinei, Coreei de Sud și Taiwanului. Conflictul asupra Insulelor Spratly are o importanță dincolo de disputa imediată, din moment ce ar putea semnaliza intențiile Chinei ca o mare putere în creștere.

Tot tipul în lume există și conflicte mai mici. În Orientul Mijlociu, Iranul și Emiratele Arabe Unite își dispută proprietatea asupra unor insulițe din apropierea intrării în Golful Persic. Spania a intervenit cu trupe în 2002, să extragă trupe marocane de pe două insule situate la mică distanță de coastele Marocului. În America de Sud, Argentina și Marea Britanie încă își mai dispută controlul asupra Insulelor Falkland (Malvine)din cauza cărora s-au aflat în război în 1982. Proprietatea asupra Insulelor Kurile, strategic localizate, ocupate de Uniunea Sovietică în 1945,constituie încă principalul măr al discordiei în relațiile ruso-japoneze.

Un motiv de dispută a frontierelor între unele statele lumii sunt și apele teritoriale. Statele consideră apele teritorialedin apropierea țărmurilor lor ca fiind parte din teritoriul lor național. În ultimii ani s-au emis reglementări la Convenția ONU asupra Dreptului Mării (UNCLOS),unde s-a specificat că apele până la trei mile de țărm au fost recunoscute în mod tradițional ca fiind teritoriale, însă dincolo de această limită există dispute referitoare la punctul până la care se extinde suveranitatea și în ce scopuri.

Și spațiul aeriande deasupra unui stat poate fi considerat teritoriu al statului pentru căavioanele care vor să circule deasupra teritoriului unui stat trebuie să aibă permisiunea acelui stat. De exemplu, în timpul unui raid deasupra Libiei, în 1986, bombardierele americane localizate în Marea Britanie au fost nevoite să facă un înconjur de proporții deasupra Oceanului Atlantic, deoarece Franța (care se află între Marea Britanie și Libia) nu a acordat permisiune avioanelor americane să îi folosească spațiul aerian în timpul misiunii. Dar și după incidentul recent cu doborârea avionului de pasageri din spațiul aerian al Ucrainei, în special situației de acolo, rutele multor avioane ale agențiilor internaționale au fost schimbate.

b).Controlul guvernelor

Deși teoretic, statele nu intervin în guvernarea altor state, din cauza reglementării legate de suveranitate când ajungem la practică, statele au adesea interese majore în guvernarea altor țări.Când un stat dorește să înlocuiască guvernul altui stat, va fi un conflict între cele două guverne.

,, În timpul Războiului Rece, ambele superputeri au promovat activ schimbări de guvern în țări din Sudul global, prin operațiuni sub acoperire și sprijin acordat armatelor rebele. Războaiele civile din Angola, Afghanistan și Nicaragua sunt exemple bune în acest sens. Ambele superputeri au furnizat din abundență arme, bani, consilieri militari și așa mai departe – toate acestea în speranța de a influența cine urma să conducă guvernul unei țări”.

Se întâmplă ca un stat să invadeze alt stat pentru a-i schimba guvernul,exemple precum Uniunea Sovietică în Cehoslovacia, în 1968 și Statele Unite în Irak, în 2003. Pentru noile guverne astfel instaurate este dificil să câștige legitimitate atât pe plan intern, cât și internațional. Chiar dacă nu susțineu nici vechiull guvern, localnicii sunt iritați de instaurarea noului guvern de către străini. iar comunitatea internațională dezaprobă asemenea încălcări vădite ale suveranității naționale. Guvernul instalat în Afghanistan după invazia sovietică din 1979. a fost în cele din urmă îndepărtat după vreo doisprezece ani de regim grevat constant de război pentru că era perceput ca o marionetă sovietică.

c).Conflictul economic

Cel mai răspândit conflict în relațiile internaționale este cel economic. Toate afacerile încheiate peste granițele internaționale atrag o soluționare a unor interese conflictuale.O țară dorește ca prețul cafelei, pe care ea o exportă, să crească,altă țară, care importă cafea, dorește ca prețul să coboare. Un stat dorește ca producătorii străini de petrol de pe teritoriul său să primească mai puține beneficii din vânzările de petrol; țările de origine ale acelor companii vor ca acestea să aducă în țară mai mult profit. Schimburile economice implică în general conflicte de interese pe piețele capitaliste.

Conflictul economic duce rareori la violență, deoarece factorii militari nu mai sunt eficienți în promovarea și susținerea intereselor economice. Folosirea violenței ar duce la întreruperea și la diminuarea profitului, cu mult mai mult decât s-ar câștiga ca urmare a folosirii ei.Conflictul economiclegat de industriamilitarăafectează securitatea internațională prin capacitatea de producerede echipament militar (arme de înaltă tehnologie, avioane, rachete). Guvernele naționale încearcă să mențină un control asupra producției de astfel de produse.

Există problemă de securitate atunci când competiția economică se referă la comerț cu materiale strategicenecesare pentru scopuri militare, precum minerale speciale sau aliaje pentru producția de avioane și uraniu pentru arme atomice.Aceste materii primesuficiente existăîn puține țări. Statele Unite importă aproximativ jumătate din materialul strategic pe care îl folosesc. ,,Astfel, ca sursă de conflict internațional, competiția economică are implicații importante pentru securitatea internațională. Cu toate acestea, forța militară joacă un rol în diminuare în soluționarea conflictelor economice. De fapt, este probabil ca interdependența economică în creștere dintre state să diminueze riscurile de a se ajunge la confruntări din cauza diferențelor economice și politice.”.

Tot legat de conflictul economiceste și gravitația în jurul distribuției bogăției în interiorul statelor și între ele. În toată luma există dispariții uriașe în ce privește bogăția, dispariții ce creează o multitudine de probleme de securitate internațională, cu potențial pentru violență, inclusiv atacuri teroriste asupra țărilor bogate, din partea unor grupuri din țările sărace. Putem spune că și traficul de droguri este formă de comerț ilegal peste granițele internaționale, traficul de droguri reprezintând o contrabandă care privează statul de venituri și violează controlul legal al statelor asupra propriilor granițe,deoarece contrabanda este o problemă economică mai degrabă decât una de securitate.

B.Conflictele internaționale motivate de interese nonmateriale

Pe lîngă conflictele internaționale materiale, care sunt mai ușor de soluționat avem și conflictele internaționale motivate de interese nonmateriale . Putem enumera aici tipurile de conflict în care intră în joc elemente nonmateriale cum ar fi ura etnică, fervoarea religioasă sau ideologia.

a). Conflictul etnic

Putem afirma despre conflictul etnic că este poate cea mai importantă sursă de conflict în numeroasele războaie care au loc în prezent peste tot în lume.

Definim grupurile etnice (indivizii se identifică cu grupul) ca grupuri mari de persoane care împărtășesc legături ancestrale, de limbă, cultură, religie, identitate comună și o asumare comună a istoriei.Conflictul etnic nu este astfel bazat pe cauze tangibile (ce face cineva), ci pe cauze nonmateriale (ce reprezintă cineva). Conflictul etnic în sine își are rădăcinile într-o aversiune și ură pe care membrii unui grup etnic le resimt față de un alt grup etnic.

b). Conflictul religios

În general conflictele etnice depășesc nemulțumirile materiale și își găsesc exprimarea prin conflicte religioase.Atâta timp ce religia este centrul sistemului de valori al unei comunități, oamenii ale căror practici religioase diferă sunt desconsiderați cu ușurință și tratați ca fiind nedemni sau chiar inumani.

Dar când se suprapune cu conflictele etnice sau teritoriale, religia iese la suprafață ca elementul de dezbinare principal și cel mai evident între grupuri. Avem cazurile: majoritatea indienilor sunt hinduși, cei mai mulți pakistanezi sunt musulmani, marea majoritate a locuitorilor din Azerbaidjan sunt musulmani, armenii sunt creștini, cei mai mulți croați sunt creștini romano-catolici, timp ce marea majoritate a sârbilor sunt creștini ortodocși și cei mai mulți bosniaci și albanezi sunt musulmani. ,, Nu există nici un element intrinsec al religiei care să ducă în mod obligatoriu la conflicte – în multe locuri, membri ai diferitelor grupuri religioase coexistă pașnic. Insă diferențele religioase mențin posibilitatea izbucnirii unuiconflict și a transformării unui conflict existent într-unui mult mai dificil, deoarece religiile implică valori esențiale, care sunt considerate adevăr absolut”Putem afirma că mișcările fundamentaliste s-au întărit în ultimele decenii.

Mișcările fundamentaliste amenință practicile seculare precum regulile sistemului internațional, prin care statele sunt considerate în mod oficial egale și suverane. În calitatea lor de sisteme de credințe transnaționale, religiile sunt considerate deseori legi aflate mai presus de legile statului și de tratatele internaționale.

,,În prezent, conflictele violente sunt purtate în numele tuturor religiilor majore ale lumii. În mai multe țări, fundamentaliștii islamici resping statele seculare orientate către Occident în favoarea guvernelor care sunt mai explicit orientate către valorile islamice”Acestea reflectă sentimentul antioccidental care datează de multă vreme în aceste țări pornite împotriva foștilor colonizatori europeni care erau creștini și sunt din anumite puncte de vedere mișcări naționaliste exprimate prin canale religioase.

c). Conflictul ideologic

Ideologia se aseamănă cu religia,aceasta simbolizând conflictele între grupuri și state, decât să le provoace. Ideologiile au putere mai mică asupra valorilor esențiale și adevărului absolut decât religiile, rezutând mai puține probleme pentru sistemul internațional.În realitate diferențele ideologice dintre state nu au importanță, deoarece membrii sistemului internațional își urmăresc interesele naționale în contextul alianțelor. În timpul Războiului Rece a existat o luptă ideologică la nivel global între democrație și comunism, însă alianțele și competițiile militare din acea luptă erau destul de detașate de factorii ideologici.În câteva decenii, fiecare dintre aceste guverne revoluționare s-a concentrat pe urmărirea intereselor naționale mai presus decât a celor ideologice.

Este posibil ca democrațiile și nondemocrațiile să se găsească din ce în ce mai mult în conflict unele cu altele dacă această tendință continuă, întrucât democrațiile nu poartă aproape niciodată războaie între ele (deși între ele există totuși conflicte), răspândirea ideologiei democratice poate avea implicații foarte mari asupra viitoarelor perspective de pace.

C.Tipurile de război

,,Dreptul umanitar internațional distinge două tipuri de conflict armat: conflictul armat internațional, ce opune două sau mai multe state; conflictul armat noninternațional, ce opune forțele guvernamentale grupurilor armate nonguvernamentale, sau grupuri înarmate între ele.”Conflictul armat dintre state îl putem numi război ( o violență armată de durată între grupuri organizate provocând în mod deliberat moartea sau rănirea) la care forțele armate ale statului participă de o parte sau de ambele părți în cazul războaielor interstatale și doar de o parte în cazul războaielor civile.Războaiele sunt diversificate și tind să izbucnească în situații diferite afectectândsoluționarea conflictelor. Putem distinge următoarele categorii principale: războiul hegemonie; războiul total; războiul limitat; războiul civil; războiul de gherilă; terorismul.

1.2.3.Tipuri de operații militare .

A. Forța de răspuns NATO- NRF

,, Într-o formă inițială, strategia NATO a fost cunoscută sub denumirea de – Conceptul strategic pentru apărarea zonei Nord- Atlantice – , și a fost elaborată între octombrie 1949 și aprilie 1950. Aceasta stabiliște o strategie de operațiuni la scară largă pentru apărarea teritorială, care a fost dezvoltată în strategia

represalii masive pe la mijlocul anilor cinzeci.Aceasta promova tactica de descurajarebazată pe amenințarea că NATO va răspunde oricărui atac împotrivațărilor membre prin toate mijloacele aflate la dispoziția sa, inclusiv armele nucleare”.

Între anii 1950-1967 , în urma dicuțiilor avute în cadrul Alianței s-au schimbat conceptul de ,,represalii masive” cu cel al ,,ripostei flexibile ”.

În urma Summitului NATO de la Madrid din 1997 s-au propus schimbări privind acualizarea și revizuireaconceptului alianței. La întâlnirea de la Washington din 1999, s-a aprobat în cadrul Alianței strategia ce asigură pregătirea membrilor săi pentru abordarea pericolelor ce amenință securitatea zonei euro-atlantică. ,, Rolul primordial al forțelor armate al alianței este de apăra pacea și de a garanta integritatea teritorială, independența politică și securitatea statelor member. Forțele NATO trebuie să asigure apărarea colectivă a Alianței, concomitant cu desfășurarea eficientă a operațiilor de răspuns la criză non Articol 5.”

În cadrul Summitului de la Washington din 1999 s-a lansat inițiativa pentru Capacități Defensive (DCI- Defence Capability Initiative) care are drept scop asigurarea eficacității operațiilor multinaționale precum și îmbunătățirea interoperabilității. Revoluția tehnico- stințifică di statele dezvoltate au dus la diferente de capabilități militare între SUA și Aliați. Aceste diferențe s-au resimțit cu ocazia războiului din Golf și în operațiile din Bosnia –Herțegovina.

În Golf, aliații europeni au avut probleme pe linia dislocării forțelor, sprijinului logistic.În Bosnia diferențe mari au fost în domeniile precum supravegherea, comunicațiile sistemele de comanda și control, cercetării, dislocării trupelor. În urma acestor lectii învațate a fos nevoie ca aliatii europeni să-și adapteze capacitățile împreună cu partea americană. Această inițiativă a iclus mobilitate forțelor, sustenabilitate, sprijinul logistic, protecția forței și sistemele e comandă- control.

Prin conceptul de Forță Multinațională Întrunită (CJTF) înțelegem o structură militară multinațională, dislocabilă ce este constituită și organizată din cel puțin două categorii de forțe armate (terestre, aeriene, navale, forțe speciale), generată pentru operații care nu implică exclusiv apărarea teritoriului Alianței.

La Summitul NATO de la Praga din 2002, a fost o altă abordare cu privire la consolidarea capacităților de apărare ale Alianței, inclusiv lupta împotriva terorismului, o nouă inițiativăprivind capacitățile. Prin creșterea capabilităților de apărare a aliaților, a fost nevoie de mărirea bugetelor de apărare pentru reducerea nivelului forțelor și utilizarea resurselor pentru modernizarea acestora.

,, Forța de răspuns NATO – NRF-, va asigura o forță de înaltă tehnologie, flexibilă cu capacitate ridicată de dislocare, interoperabilă și auto-sustenabilă, cuprinzând elemente terestre,navale și aeriene în măsură să îndeplinească întreaga gama de misiuni a Alianței.Caracteristicile de bază ale NRF sunt: formată din structuri de forțe terestre, aeriene și navale, sub conducerea unui comandament de tip CJTF,sprijinită de capacitățile commune ale NATO, antrenate și echipate la standard commune stabilite de Comandanții Strategici, structuri flexibile, în funcție de misiune, rapid dislocate, capacitatea de luptă ridicată și tehnică avansată, capabilă să ducă misiuni în mediul NBC, auto- sustenabilă.”

Extinderea scopului și naturii operațiilor desfășurate de Alianță s-a manifestat prin desfășurarea de operații în teatre precum balcani, Irak sau Afganistan.

Începând din 1992, din punct de vedere al operațiilor multinaționale post conflict NATO se implică în fosta Iugoslavie în cooperare cu țări partenere la misiuni sub responsabilitatea OSCE. Datorită conflictului din fosta Iugoslavie care a luat amploare NATO a monitorizat operațiunile din Marea Adriatică pentru a sprijini Națiunile Unite pentru impunerea respectării embargoului pe armament împotriva republicilor fostei Iugoslavii. Chiar din toamna anului 1992, NATO inițiază operațiuni de forță pentru respectarea rezoluțiilor Consiliului de Securitate al ONU destinate prevenirii escaladării conflictului datorită traficului ce arme din regiune.,,NATOprimește mandat din partea ONU, să implementeze aspectele militare ale Tratatului de Pace”. În Bosnia și Herțegovina, forțele multinaționaleNATO și ONU au colaborat cu alte organizații internaționale, agenții umanitare ale Națiunilor Unite precum Înaltul Comisariat pentru Refugiați (UNCHR) și Forța Operativă de Poliție Internațională a ONU (IPTF).

În perioada 1995-1996 responsabilitatea operațiunilor din Bosnia aparține Alianței Nord- Atlantice, prin Forța de Implementar (IFOR) .Din 1996-1998 pentru a asigura stabilitatea se crează Forța de Stabilitate (SFOR) cu efective reduse.În 1998, Consiliul Atlanticului de Nord a anunțat că în conformitate cu cu mandatul de la Consiliul de Securitate al ONU, NATO va coordona Forța Multinațională în Bosnia-Herțegovina ca urmare a încetării mandatului SFOR.

În Irak,forțele NATO au sprijinit noul guvern interimar, dar și cel care a urmat în pregătire noilor forțe de securitate, la cererea Consiliului de Securitate ONU prin rezoluția nr.1546, care se referea ca organizațiile internaționale și regionale să sprijine Forța Multinațională din Irak. ,,O altă misiune de succes a Alianței este cea din Kosovo, unde problemele etnice dintre sârbi și albanezii din Kosovo reprezentau mărul discordiei din zonă”În Afganistan Alianța conduce Forța Internațională de Asistență și Securitate din 2003, unde s-a hotărât creșterea prezenței NATO prin constituire unor Echipe de Reconstrucție Provincială pentru extinderea în provincii a autorității guvernului și sprijinirea reconstrucției la nivel regional.Această misiune în Afganistan a fost cea mai complex care s-a desfășurat sub mandatul Consiliului de Securitate al ONU sub denumirea de ,, Internațional Security Assistance Force” (ISAF). Dar aici Alianța nu a fost reprezentată la scară largă precum în Bosnia-Herțegovina. Datorită acestui lucru operațiunea ,, Enduring Freedom” nu a avut același success în sudul țării ca și în nord.Acum sunt în curs de desfășurare misiuni de observare, de formare a armatei afgane, umanitare. O altă problemă care nu a avut success este problema traficului cu droguri și astăzi în Afganistan este încă o problemă nerezovată. NATO deține un rol foarte important în asigurarea păcii și securității international, iar acțiunile la care participă astăzi, confirmă încă o data importanța Alianței pentru rezovarea problemelor din cadrul comunității international.

Crearea NRF să completeze măsurile luate de Structura de Forțe a NATO și Structura de Comandă Integrată, astfel încât să asigure capacitatea operațională necesară executării misiunilor specifice de către NATO.

B. Intervenția ONU

,, Termenul de pace este folosit în Carta Națiunilor Unite în moduri diferite fără a fi explicat în mod clar în vreun loc”. Pentru a menține pacea a fost creat Consiliul de Securitate care are dreptul să adopte măsuri de forță împotriva statelor ce amenință pacea în lume.

Avem următoarele tipuri de operațiuni: desfășurarea preventivă, construcția păcii, operațiuni de implementare a păcii, operațiuni de impunere a păcii și operațiuni de menținere a păcii.Responsabilitatea primordială pentru a menține pacea și scuritatea internațională este a Consiliului de Securitate , aspect prevăzut în Carta ONU, pentru asigurarea intervenției prompte a Națiunilor Unite.În general ansamblu acestoroperațiunide de impunerea păcii și ajutorul umanitar sunt incluse în cadrul operațiunilor de sprijinire a păcii (Peace Support Operațions). ,,Aceste operațiuni se includ în acțiunile cu aprobarea Națiunilor Unite și au următoarele obiective: prevenirea unui conflict( Conflict prevention),

reglementarea în mod pașnic a unui conflict, de preferință pe calea acțiunilor diplomatice ( Peace making), reglementarea pașnică a unui conflict prin acțiuni militare cuplate la eforturi diplomatice pe baza unui acord între părțile implicate ( Peace keeping), a face să înceteze un conflict sau stoparea tuturor delictelor contra umanității prin acțiuni militare (Peace Enforcement), construirea unei păci durabile ( Peace Building), diminuarea consecințelor unui conflict pentru populația locală sau ale încălcării regulilor de drept umanitar ( Humanitarian Aid).”

Putem spune că menținerea păcii începe cu acordul tuturor părților implicate în conflict deosebindu-se de operațiunile de restaurare a păcii. În general acste operațiuni sunt executate de forțe diferite, defășurate în diferite teatre de operațiuni, cum ar fi: ,,Căștile Albastre”sunt desfășurate cu ocazia operațiunilor de menținere a păcii, sunt forțe necoercitive relizate dintr-o recomandare a Consiliului de Securitate, ,,Căștile Verzi” sunt forțele prevăzute de art. 45 care trebuiesc constituite în urma unui acord care nu a fost încheiat vreodată. Acestea sunt veritabile forțe combatante, puse la dispoziția Consuliului de Securitate,

unitățile de impunere a păcii acestea reprezentând un instrument suplimentar destinat să asigure continuarea acordurilor de încetare a focului sau aplicarea unui tratat de pace, unitățile coercitive sunt forțe alese de valoarea unor contigente naționale de obicei americane sau a unor organizații regionale.

Prin schimbările ce au loc în privința securității internaționale se fac eforturi deosebite pentru defășurarea unor operațiuni moderne de pace, astfel putem discuta despre mai multe generații.

Menținerea păcii (prima generație)- Misiuni de menținere a păcii (peace-keeping) reprezentate de desfășurări de forțe de poliție , poliție militară, civili sub mandat ONU cu acordul tuturor părților implicate în conflict. Aceasta este o soluție care are posibilitatea prevenirii conflictelor cât și instaurarea păcii.Aceste misiuni au fost un succes în Namibia, Nicaragua, Salvador, dupa eliberarea Kuweitului la granița cu Irakul dar și în Cambogia. După anul 1992 au existat intervenții care au intrat în conflict cu principiile fundamentale ale Căștilor Albastre. Au existat și eșecuri cum ar fi masacrul din Srebenița din 1995 (Bosnia și Herțegovina) și genocidul din Ruanda din 1994, care au determinat ONU să organizeze o celulă deplanificare militară în cadrul departamentului precum și o celulă de alertare rapidă și desfășurare rapidă cum a fost în 1992 în Macedonia.

Impunerea păcii (generația a doua)- primul mandat a fost în Congo, după care prin UNASOM II în Somalia trupele au avut permis privind uzul de arme, unde la început nu au reușit să dezarmeze milițiile combatante și să acorde asistență umanitară de lungă durată populației și în loc să mențină o pace negociată de părți, au trebuit să le forțeze pe acestea să negocieze, devenind parte conflictuală cu victime din cadrul lor. O altă situație întâlnim prin intervențiile UNPROFOR în fosta Iugoslavie care la început au practicat o formă clasică de peacekeeping, regulile de joc ale intervenției nefiind clare, neexistănd un acord între părți, au existat situații când Căștile Albastre au fost luate ostatici. ONU a apelat la organisme regionale și la trupe aflate sub autoritatea comandamentului național pentru a face față situației.

Intervenția umanitară (generația a treia) – Încă din anul 1990, ONU a creat așa zisele ( culoare de ajutor, culoare de urgență,coridor umanitar sau drum albastru) pe teritoriul statelor aflate în conflict pentru a veni în sprijinul populației. Pe timpul desfășurării conflictului din Golf, în Irak s-au creat centre umanitare după coridoarele umanitare, iar de-a lungul acestor coridoare s-au creat și relee umanitare pentru a ușura repatrierea populației deplasate în altă zonă.În 1992 s-au creat zone preventive la granița dintre Somalia și Kenya, unde pe lîngă escortarea convoaielor, preocuparea umanitară a mers până la sustragerea victimelor din cale agresorului.ONU ajută întodeauna cu ajutor umanitar cînd anumite state sunt în război, când este foamete sau dezastre naturale ,prin agențiile sale la care se adaugă și cele nonguvernamentale.

Stabilitate și reconstrucție (generația a patra) – Strânsa legătură dintre ONU și organismele regionale s-a concretizat în misiuni precum în Timorul de Est (UNTAET) și Kosovo (UNMIK). În cadrul misiunilor de observare unde majoritatea forțelor au fost din componente civile au fost în Congo (UNMOC) ți Siera Leone (UNOMSIL – UNAMSIL. Forța militară a ONU asigură misiuni de observare, de legătură, de protecție de monitorizare a aplicării acordurilor de încetare a focului, a măsurilor de dezarmare și demobilizare a combatanților dar putem spune că fiind obligată să facă față situațiilor complexe internaționale s-a pus accent pe caracterul politic, civil, umanitar, poliție civilă, dezvoltare economică, asistență electorală etc. Ca exemple de operațiuni de națion- building care au fost reușite în țari precum Salvador, Namibia, Mozambic,Timorul de Est, Siera Leone, unde astăzi avem societăți pașnice și democratice. În 1997 o forță multinațională sub mandat ONU, a intervenit în Albania pentru a acorda ajutor umanitar de urgență.În alte misiuni ONU a desemnat în mai multe operațiuni de pace componente de poliție civilă. În 1991, în Salvador am avut misiune de poliție civilă (ONUSAL).La felcele trei misiuni de poliție din Haiti. Este necesar să se dezvolte noi moduri de lucru pentru rezolvarea problemelor în situații pratice, noi abordări privind situațiile tactice, operaționale și strategice .

C. Intervenția U.E

,, Începând cu anul 2003, care a marcat operaționalizarea Politicii europene de Securitate și Apărare (PESA), UE a urmărit o abordare graduală în implicarea sa în operații. Astfel, prima operație PESA a fost o misiune de poliție într-un mediu stabil (EUPM). A urmat o misiune de gestionare a crizelor cu recurs la mijloace NATO (tip,,Berin plus”), desfășurată în imediata vecinătate (CONCORDIA- Macedonia) și într-un mediu mai mai puțin permisiv și, în cele din urmă, o cooperare autonomă de gestionare a crizelor într-un mediu ostil, dar de mica amploare (ARTEMIS-R.D.Congo)”

Putem spune că aceste operații organizate și conduse de UE au avut drept scop verificarea procedurilor existente, a procesului de analiză și de luare a deciziilor. Misiunea din Macedonia, ( CONCORDIA- FYROM) din perioada 31.03-15.12.2015 a avut drept scop de a oferi prezență miliară vizibilă în zonele cu instabilitate și tensiuni interednice, participarea la instaurarea măsurilor de stabilitate și încredere, de a asigura legătura cu autoritățile macedonene, populație sau lideri locali. Deși misiunea a avut un nivel scăzut al intensității conflictului mandatul a reprezentat un success.

În septembrie 2007, UE a trimis trupe în CIAD și în nord-Estul Republicii Central Africane, afectată de conflictul din Darfur, sub denumirea de EUFOR Ciad-RCA cu sarcini de a proteja personalul ONU, misiunea poliției Națiunilor Unite,a polițiștilor instructor, civili și personal umanitar.

O altă misiune a fost intervenția UE, susținută militar de Franța, în Congo (Bunia) prin operația ARTEMIS la 5 iunie 2003. Prin această intervenție UE a transmis un mesaj din care rezultă că își asumă responsabilitățile desfășurării de trupe în Africa, demonstrând viteza de reacție a forței europene în gestionarea situațiilor de criză privind răspunsul acordat la timp solicitării ONU.

,, La 1 ianuarie 2003 a debutat misunea PESA de gestionare a crizelor- EUPM ( European Union Police Mission) în Bosnia și Herțegovina. Preluînd mandatul de la forța ONU- IPTF (Internațional Police Task Force), ce-și începuse misiunea în decembrie 1995, operația a avut ca rol instaurarea legii prin mijloace specific și stabilizarea regiunii.La această misiune au participat 531 de polițiști( 80% provenind din țările member ale UE), ce au desfășurat acțiuni de monitorizare, instruire și activități de inspecție.”

UE prin misiunea ALTHEA (02.12.2004 din Bosnia-Herțegovina) a executat prima operație de anvergură, ca și continuare a misiunii NATO-SFOR cu 7.000 de militari din 22 de state membre și 11 state terțe. Misiunea ALTHEA este condusă de UE cu rol de stabilizator și sprijinită operațional de Comandamentul NATO de la Sarajevo cu 150 de militari.

În viitor va fi necesar crearea unui concept strategic de planificare a apărării europene, crearea pachetului de forțe pentru executarea misiunilor specifice, pentru a fi cât mai eficiente în funcție de schimbările care au loc astăzi pe glob. Acele componente amintite ale forței europene de reacție rapidă pot deveni elemente foarte importante la baza constituirii pachetelor de forțe.

1.3.Războiul hibrid – formă de confruntare pe multiple planuri.

Omenirea de-a lungul istoriei sale a cunoscutfoarte multe războaie în care rolul principal a fost forța militară. Războiul hibrid se deosebește de celelalte forme de război șireprezintă o formă de conflict interstatal nedeclarat și neconvențional, desfășurat deschis sau acoperit pe multiple planuri: politic, diplomatic, militar, economic, propagandistic, mediatic, cibernetic, subversiv.

Conceptul de "război hibrid" nu are o definiție unanim acceptată, dar datorită acesui nou concept apărut, majoritatea statelor state își revăd doctrinele militare sau strategiile de securitate.În cadrul societății omenești, de-a lungul istoriei,au existat mereu stari de conflictualitate continuă între grupuri sociale, state sau grupări de state. Pe o perioadă mare, aceasta a reprezentat una dintre cele mai importante modalități de transformare a vieții sociale, politice și economice, influențând marile evenimente ale istoriei, indiferent de arealul geografic în care s-a manifestat. ,,Dacă nici un individ nu ar fi râvnit la bunul altuia și dacă nici un trib nu l-ar fi amenințat pe celălalt, acțiunea militară incipientă nu s-ar fi născut și nu ar fi dezvoltat uluitoarele capacități de astăzi. Dar faptul că printre primele artefacte umane se află în egală măsură unelte și arme demonstrează capacitatea ființei umane încă din zorii existenței sale de a-și exercita din varii motive, uneori greu de deslușit, violența asupra semenilor, până în forma cea mai gravă a acesteia, omorul”,, Războiul s-a născut în mediul uman, în comunitatea umană, în cetatea umană și a cunoscut aparent cele mai dramatice mutații: de la bâtă și vârful de săgeată din cremene la bomba cu hidrogen, la rachetele trans-continentale și la avioanele invizibile, oamenii au inventat forme tot mai sofisticate de apărare și atac.”

A). Considerații privind definirea conceptului de „război hibrid”

Războiul de-a lungul istorie a fost unconsumator de forță vie și mijloace de luptă și reprezintă principala stare a relațiilor politice conflictuale existente la un moment dat între grupări mari de oameni (clase, popoare, națiuni, state, alianțe, coaliții de state) organizate din punct de vedere militar.Acesta folosește pentru atingerea anumitor scopuri economice și politice mijloace violente și prezintă un puternic caracter distructiv. Confruntările nu implicădoar domeniul militar, ci cel: politic, economic, tehnico-științific, ideologic, diplomatic și de altă natură. Prin forța militară înțelegem mijlocul principal și nemijlocit, de nimicire a inamicului, a forțelor sale umane și materiale.În conflictelor armate care sunt deosebit de complexe și diverse, se confruntă concepții strategice, tehnologii și armate cu grade diferite de înzestrare, însoțitede un suport logistic .

,, Sursa primară a conceptului a fost identificată ca fiind documentul intitulat „Unrestricted War/Stare de război neresticționat” al col. Qiao Liang și col. Wang Xiangsui, elaborat în 1999 și publicat de Editura PLA Literature and Arts. Studiul tratează subiectul gândirii inovative în scopul găsirii unor modalități de a lupta cu orice adversari și capabilități. Așa a fost introdusă prima caracteristică a războiului hibrid: un război fără reguli și restricții. Nerestricționat și nelimitat în sensul particular al normelor în uz”.Din citatulde mai susreiesecă războiul nerestricționat înseamnă atacuri asupra sistemului social, economic, politic ale inamicului, în contextul războiului militar neregulat, planificat într-un anumit ritm și de o anumită sincronicitate, cu scopul de a slăbi adversarul.

,,Războiul fără restricții ignoră și transcede limitele câmpului de luptă și ceea ce nu reprezintă câmpul de luptă, între ceea ce este și ceea ce nu este o armă, între personalul militar și civili, între actorii statali și nestatali”.Unul dintre scopurile războiul fără restricții este de asigura șanse egale celei mai slabe părți la conflict. Utilizarea reală a termenului de „război hibrid” apare pentru prima dată în teza în domeniul National Security Affairs a lui William J. Nemeth.

,, Teza lui Nemeth susține că țările sunt sub o amenințare provenită din violența statelor aflate în descompunere , a noilor entități instabile, caracterizate de un nivel ridicat de violență în interiorul acestor societăți, cu comunități anarhice unde normele și regulile tradiționale sunt amestecate cu legile, normele și constructele socio-politice moderne. Acesta, combinat cu tehnologia modernă, creează această societate hibridă. Rezultatul principal vine din faptul că această interferență a componentelor tradiționale și moderne duce la un tip special de creativitate și inovare a societății pre-statale în utilizarea tehnologiei moderne și a armelor, iar acest mod de gândire creează surpriză și tactici capabile să depășească diferența de putere dintre două armate.”

Părinții conceptului de „război hibrid”, sunt James Mattis și Frank Hoffman în 2005. ,,Potrivit autorilor „războiul hibrid” este în mod fundamental un război asimetric neregulat, care utilizează instrumente precum tacticile teroriste și de gherilă, acțiuni criminale, operațiuni cibernetice, atacuri informaționale, într-o combinație planificată care ar putea fi în măsură să afecteze interesele de securitate ale statului vizat. Impactul acestuia urmărește să afecteze diferite domenii, care sunt astfel transformate în unele strategice, precum cele privind operațiunile informaționale realizate cu sprijinul mass-mediei favorabile..,,

Profesorul Mark Galeotti, de la New York University, afirmă: „Războiul hibrid sau non-liniar este un război postmodern, nedeclarat în mod oficial, dar purtat în permanență, cu mijloace militare și non-militare, de la operațiuni sub acoperire la atacuricibernetice și chiar până la operațiuni masive de lobby”

În concepția NATO „ Războiul hibridreprezintă o noțiune care se referă la o arie extinsă de acțiuni ostile, în care forța militară reprezintă doar o mică parte, și care sunt executate în concertare, ca parte a unei strategii flexibile, cu obiective pe termen lung.”.

,,Mijloacele de informare în masă de limbă rusă definesc „războiul hibrid” ca fiind o strategie militară, care combină un război convențional, un război mic și război cibernetic. Într-o altă sursă găsim că în „războiul hibrid” acțiunile se duc primordial în spațiul informațional și acel ce va controla acest spațiu va obține victoria”.

Pentru dr. Iulian Chifu, „război hibrid” reprezintă: „o combinație de război convențional, asimetric, neregulat, economic, energetic, cibernetic, plus informațional, identitar și războiprin intermediari, combinat, într-o formă foarte complicată și instabilă , cu un război limitat și, în același timp, cu unul fără restricții, în sensul de desfășurare a capabilităților de toate tipurile, fără respectarea niciuneireguli.Capabilități criminale cu cele economice, cele informaționale, propaganda și războiul neregulat prin intermediari, insurecția și terorismul, pot fi utilizate în același teatru pentru atingerea unui obiectiv specific, în conformitate cu abordarea realistă a lui Machiavelli, unde tous les coups sont bons!”.

Din cele prezentate anterior putem considera „războiul hibrid” o formă de conflict interstatal nedeclarat și neconvențional, desfășurat deschis sau acoperit pe multiple planuri: politic, militar, diplomatic, economic, energetic, financiar, propagandistic, mediatic, cibernetic, subversiv. Altfel spus „războiul hibrid s-ar putea traduce printr-o formă neconvențională și nelegiferată de război informațional, în care componentele cinetice desfășurate de forțele speciale dețin o pondere substanțial mai mare”

B).Caracteristicile „războiului hibrid”

O primă caracteristică a „războiului hibrid” este lipsa declarațiilor formale de război dintre state, ceea ce oferă avantajul oricăror manevre diplomatice și politice. Legile consacrate ale războiului pe plan internațional sunt eludate, ca urmare a faptului că această formă de conflict încă nu a fost codificată ca atare. Spre deosebire de alte forme de război, în „ războiul hibrid” componenta economică prin sancțiuni, embargouri, fluctuațiaeste foarte importantă.

Spionajulși mass media se numără printre principalele elementele de bază ale „războiul hibrid”. Prin intermediul televiziunii, internetului și a social media, percepția asupra unui anumit eveniment este ușor de format, de deraiat, și impus.

Propaganda, însoțește orice formă de conflict, iar în cazul celui hibrid folosește mesaje religioase (ortodoxie vs. catolicism) și naționaliste, și nu ideologice.Propaganda joacă în cadrul războiului hibrid, un rol la fel de important cu cel al forțelor speciale sau al sancțiunilor economice și manevrelor diplomatice. În istorie sunt multe cazuri, ca exemplu poate servi anexarea regiunii Sudet în 1938, iar mai apoi ocuparea întregii Cehoslovacii de către Germania nazistă, unde prin acțiuni propagandistice masive în combinație revoltele populației germane majoritate din zonă s-a reușit anexarea unei regiuni fără să se deschidă un foc de armă.

Asimetria forțelor implicate este o altă caracteristică a acestei forme de conflict, la care participă grupări naționaliste și paramilitare, state cu forțe armate organizate, precum și organizații internaționale.,,De notat că, spre deosebire de „războiul total” (așa cum a fost cea de-a doua conflagrație mondială din 1939-1945), obiectivul celor două tabere din „războiul hibrid” nu este anihilarea totală a uneia de către cealaltă, prin angajarea cvasitotală a resurselor umane și materiale naționale, ci doar controlul, dominarea, stăpânirea inamicului”

„Războiul hibrid” fiind unrăzboi nerestricționat este în același timp un război limitat, în sensul că părțile implicate se acceptă reciprocși nu implică în această luptă toate capabilitățile lor, doar o parte pentru soluționarea conflictului.Lawrence Freedman subliniază caracteristicile „războiului hubrid” care se încadrează în definiția războiului limitat ca: „Evitarea escaladării peste un anumit prag, convenit direct sau neexplicit de către părți, pentru evitarea unui război lung, deci limitând operațiunile în timp, a zonei de acoperire a operațiunilor și evitând extinderea luptei dincolo de zona stabilită, limitând, de asemenea, intensitatea luptei”.O altă caracteristică se referă la faptul că „războiul hibrid” nu este folosit numai de grupuri și armate mici, chiar și de statele puternice, cu armate bine pregătite, antrenate și dotate, care utilizează acest tip de angajament cu scopul de a disimula implicarea, evitând astfel costurile. Acest lucru înseamnă evitarea recunoașterii implicării propriilor sale forțe regulate și utilizarea forțelor speciale, a civililor sau militarilor obișnuiți în uniforme fără semne distinctive.„Războiul hibrid” destabilizează statul și polarizează societatea, populația. Adversarul încearcă să influențeze decidenții politici prin combinarea mijloacelor militare (exerciții de anvergură cu trupe sau zboruri cu avioane de bombardament nuclear) cu acțiunile subversive (acțiuni clandestine care evită atribuirea acestora statului agresor).

Capitolul 2: Analiza conflictelor militare.

3.1. Elemente de analiză a conflictelor militare.

Putem defini analiza ca o metodă de a cunoaște realitatea, privindîmpărțirea unei organizații, instituții, activități umane sau a unor evenimente, fenomene, pentru a le cunoaște pe fiecare separat dar și legăturile, relațiile ce se stabilesc între ele.

Prin metoda analizei orice conflict poate fi cercetat din diferite puncte de vedere. Prin analiza încercăm să identificăm părțile conflictului pentru a determina importanța și gravitatea acestuia.Tot prin analiză se evaluează natura relațiilor între actori, capacitatea de a negocia între ei, disponibilitatea lor și nu în ultimul rând raporturile de forță. Utilitatea analizei reiese și din posibilitatea ierarhizării conflictelor. Prin analiză seidentifică efectele, factorii și cauzele conflictului, având loc o inventariere și indentificare a motivației actorilor privind interesul și punctul de vedere al acestora asupra conflictului.

Prin metode de cercetare stiințifică, diferite tehnici și procedee de analiză se poate ajunge la cele afirmate mai sus.Analiza conflictelor trebuie în primul rând în faza preliminară înțeleasă și studiată atent pe parcurs, să ajute actorii să revină asupra punctelor lor de vedere inițiale fără a fi influențați de bănuieli și neîncredere. Analiza conflictelor mai trebuie să fie realizată din mai multe puncte de vedere privind sursele conflictului definite ca un element importan al prevenirii și soluționării conflictului.

Anticiparea confictelor este importantă pentru a fi informate la timp organizațiile decidente politic pentru pregătirea prevenirii conflictului dar și a forțelor armate. Astfel de decizii importante sunt luate foarte rapid în contextual situației geostrategice internaționale.

Pregătirea din timp a acțiunilor ce vor fi luate pe plan politic, diplomatic sau economic și intervenția cuforțe armate într-o zonă de instabilitate o putem nmi tot anticipare.Putem privi ca o activitate deosebit de complexă și importantă această analiză a conflictelor care prin pricepere, cunoaștere, pregătire și flexibilitate a celor care o întocmesc duc la cele mai bune rezolvări și rezultate în prevenirea conflictelor unde cele mai mici greșeli pot duce la diminuarea posibilităților de construcție a păcii. Analiza conflictelor se realizează prin metode, procedee, tehnici ale invetigației și cercetare stiințifică, printre care amintim analiza strategică, analizaistorică și analiza stiințifică a conflictelor .

3.2. Analiza strategică a conflictului militar.

,, Analiza strategică reprezintă procesul prin care o situație dată este descompusă în diversele sale elemente și în cursul căruia se studiază rolul jucat de aceste elemente pentru determinarea unei strategii”

Prinanaliza strategică înțelegem studiul următoarelor elemente cum ar fi: forțele armate, actorii importanți, economia, mediul geografic, politica, știința și tehnologia, populația și cultura, transporturile și telecomunicațiile. Elementele enumerate formează un sistem deschis, ce comunică și fac un schimb de informații cu mediul social, economic, politic și natural iar între ele există relații de interdependență.

Prin forțele armate înțelegem studiul privind impactul global al elementelor prin prezența acestor forțe în regiuni de conflict. Astfel ne putem referi la politica de apărare, la organizare, funcționare, doctrină, concepte, mobilizare, rezervă, moralul trupelor, politică de personal. Pe langă cele amintite nu trebuiesc uitate instrucția, antrenamentul, infrastructurile militare, industria de apărare, organizațiile paramilitare, serviciile de informații militare. Și nu în ultimul rând ne referim lafactorii neconvenționali foarte importanți precumarmele de distrugere în masă, mijloace de război asimetric, materiale, echipamente, trupe străine pe teritoriul național, trupe în străinătate, alianțele etc.

Prin actorii importanți vorbim deprestudiul care le pune în evidență rolul lor de actori principali, locali sau regionali, indivizi sau organizații în conflict.Aici întâlnim studierea influenței personalităților străine, civile sau militare, a liderii actuali sau viitori, ai opoziției, grupurilor teroriste, baronii drogurilor, organizațiile locale, regionale sau guvernamentale.

Prin economieînțelegem importanțafactorilor economiciîn analiza strategică a unei situației de conflict. Aici se reflectă asupra capacitații de transformare a industriei civile la criză, durata susținerii acesteia, situației economice generale,politicii economice, resurselor mineralogice dar șiasupra colaborărilorpe plan economic ( muncă, agricultură, industria, serviciile). Din punct de vedere financiar, se acordă atenție balanței de plăți, inflației, datoriilor, împrumuturilor, produsului național brut, bugetului. Se are în vedere și comerțul exterior, interior, balanța comercială, boicotul, embargoul, acordurile comerciale.

Prin mediul geografic înțelegem rolul important al acestora în definirea factorilor de influență geografică asupra situației de conflict. Aici studiindu-se în detaliu vegetația, situația geografică (suprafață, formă și frontiere), zonele geografice de interes vital, accesul la mare, zonele urbane, hidrografia, topografia, zonele strategice, rutele de apropiere, rețeaua internă, climatologie, cartografie.O analiză pertinentă evidențiază rolul semnificativ jucat de mediul geografic în conflictul din Afghanistan prin modul cum se desfășoară lupta dintre trupele coaliției militare internaționale și insurgenți.

Prin politicăînțelegem caracterul particular al acesteia care constituie centrul problematic în majoritatea conflictelor.Aici se studiază structura politică, procesul decizional, calitatea leadershipului, stabilitatea internă și dinamica, influența asupra altor națiuni, relațiile între leadershipul politic și forțele armate, dar și politică externă, politică bugetară, partide politice, grupuri de presiune, organizații clandestine. Un alt studiu se îndreaptă spre corupție, sistemul electoral, raporturile între biserică și stat, relațiile internaționale, apartenența la organizații, uniuni internaționale, criminalitate, serviciile de securitate.

Prin stiință și tehnologie înțelegemelementul cel ai important care suportă și coordonează celelalte elemente. Aici se studiază influența elementelor cum ar fi: cercetarea științifică, dezvoltare generală, aplicații militare, transfer de tehnologie în scopuri militare, cercetare, dezvoltarea cu scopuri industriale și militare, programe de cercetare științifică universitară dar și importul de materiale, echipamente critice, construcția instalațiilor științifice, punerea

în practică a instalațiilor de securitate a anumitor structuri, protecția infrastructurilor critice.

Între populație și cultură avem o strănsă legătură acestea având un rol foarte important în studiul situațiilor de conflict. Aici întâlnim următoarele aspecte: demografic (rata natalității; rata mortalității, structura pe vârste și sexe, grupurile etnice, sociale, religioase și lingvistice, talia populației, migrația); opinia publică; sistemul de educație; munca în societate; bunul public; relațiile cu autoritatea; tradițiile culturale.

Transportul și telecomunicațiile joacă un rol primordial în regiunea de conflict și în interior dar și cu exteriorul. Aici ne referim la studiul căilor de comunicație (cale ferată, rețeaua rutieră, căile hidrologice), gazoductele, marina comercială, traficul aerian și maritim, posibilități și vulnerabilități ale telecomunicațiilor naționale și internaționale, informatica, audiovizualul, media, comunicații satelitare.

Oanaliza strategică trebuie să fie eficace și eficientă pentru a-și atinge scopul. Pentru a fi eficace analiza strategică trebuie să ajungă la elaborarea celei mia bune previziuni, a celui mai bun pronostic foarte repede față de faza conflictului, astfel încât posibilitatea acțiunilor decidenților să fie cît mai mare. Analiza strategică trebuie să fie eficientă, adică randamentul procesului să fie cel mai înalt posibil.

3.3. Analiza istorică a conflictului militar.

Omul, produs evolutiv al confruntării dure cu natura și cu extraordinara lume sălbatică din jurul său, a fost o ființă războinică chiar de când a coborât din copac. La început, regula a fost simplă: ucide ca să ai ce mânca. ,,Ucide ca să nu ajungi pe lista de bucate a vecinilor”,iar vecinii puteau să fie fiarele din Era Cuaternară, ori proprii semeni care, adeseori, nu erau cu nimic mai îngăduitori față de orice semn de slăbiciune.

Putem afirma despe cursa înarmărilor că nu a început odată cu puzderia de conflicte armate care au marcat ultimele două milenii, ci cu mult înainte, în negurile preistoriei.Plecând de la confruntarea violentă între cetele sau hoardele dezorganizate care în timp s-au transformat în acțiuni pregătite și desfășurate pe baza unor planuri, a unor strategii, astfel încât fiecare epocă istorică se caracterizează prin modalități specifice de rezolvare a problemelor conflictuale.Confruntările preistorice nu s-au desfășurat între mase mari de oameni, ci între grupuri mici de indivizi, luptele aveau un puternic caracter de sălbătăcie, iar esența acțiunilor consta în nimicirea fizică a adversarului.,, Deși exista pământ pentru toată lumea și populația nu era foarte numeroasă omul antichității a dus o luptă continuă împotriva omului pentru stăpânirea celor mai bune pământuri și dobândirea de valori geostrategice”.,, Strâmtorile, coastele marine, crestele și culmile montane, pasurile montane, ambele maluri ale unui fluviu, izvoarele sau gurile de vărsare, lacurile și căile de comunicație au reprezentat, la vremea aceea, tot atâtea cauze pentru declanșarea unor conflicte. Războiul Troiei, unul dintre cele mai vechi războaie cunoscute se pare că a fost un război al controlului navigației prin strâmtorile ponto-egeene”

Înantichitate întâlnim armate profesionalizate, caracterizate prin ordine, disciplină, existența unui sistem de instruire și a unor modalități de acțiune.Putem spune că meseria de militar era foarte nobilă dar care, ca și în zilele noastre, impunea asumarea unor riscuri foarte mari și renunțarea la anumite drepturi. În urma dovezilor dovezilor ce țin de constituirea armatelor, evoluția armamentelor și chiar a modului de acțiune, se poate spune că această epocă este o istorie a violenței împinsă la extrem.

Evul Mediu reprezintă o etapă importantă în desfășurarea conflictelor. În această perioadă întâlnim un proces adânc de descentralizare a puterii și vieții sociale, de constituire a unor entități foarte puternice, concretizat în cetăți și edificii care reunesc în același spațiu protejat societatea și apărătoarea acesteia, armata. Evul Mediu introduce în practica timpului prudența, șiretenia, tendința de a evita masacrele și luptele deschise, așa cum se desfășurau ele în antichitate și pune accent pe apărarea, protecția și asigurarea condițiilor de a-l ataca, la momentul oportun, pe agresor.

În Epoca Renașterii, armele și armatele cunosc evoluții mai mult sau mai puțin spectaculoase. Perfecționarea artileriei și progresele înregistrate de armele individuale de foc au schimbat radical configurația câmpului de luptă și au influențat semnificativ acțiunile militare. Armatele se modifică, crește puterea lor de distrugere, iar bătăliile nu mai sunt simple încăierări, ca în Evul Mediu; ele devin din ce în ce mai mult acțiuni gândite în toate etapele pe care le presupuneau (planificare, pregătire și desfășurare propriu-zisă).Urmează o altă etapă a istoriei cu evenimente importante precum Revoluția franceză și constituirea Statelor Unite ale Americii marchează debutul celei mai prolifice perioade din istoria omenirii. Au generat o epocă a dreptului, a democrației dar și a confruntărilor extrem de sângeroase care se vor încheia cu dezastrul celui de-al Doilea Război Mondial.

Secolul al XX-lea, cu cele două conflagrații mondiale dar și cu numeroase alte conflicte de amploare mai mică sau mai mare, desfășurate pe aproape toate continentele, precum și dezvoltarea tehnicii militare, îndeosebi a mijloacelor de luptă, perfecționarea armelor și specialităților au determinat folosirea unor noi forme și procedee de luptă, metode de pregătire și conducere a acțiunilor forțelor pe câmpul de luptă modern. Primul Război Mondial se remarcă prin utilizarea căii ferate pentru transportul masiv al trupelor, munițiilor și materialelor, folosirea primelor blindate și a automobilului, apariția și întrebuințarea submarinelor și nevoia de consituire a forțelor aeriene. Cel de-al Doilea Război Mondial aduce în prim plan operația întrunită, la care participă, practic, toate categoriile de forțe.

Perfecționarea armelor existente (infanterie, cavalerie, artilerie, geniu), apariția și introducerea blindatelor și aviației în structurile armatelor au generat extinderea luptei în cele trei medii – terestru, maritim și aerian, au determinat afirmarea și dezvoltarea categoriilor de forțe terestre, navale și aeriene, precum și fundamentarea unor noi orientări doctrinare privind întrebuințarea întrunită a acestora în acțiunile militare.

Războiul de gherilă a apărut în vremea lui Napoleon. Terorismul a fost mereu arma celui mai slab împotriva celui mai puternic. Inventarea armelor nucleare a reprezentat însă o revoluție a războiului, ceea ce a făcut ca micile razboaie să ia alta formă în umbra marelui conflict nuclear. Iminența distrugerii finale prin folosirea armelor atomice a dus la situația în care marile puteri, practic, au batut palma între ele. Acolo unde dezastrul ar fi total s-au introdus mecanisme de control reciproc și acorduri de denuclearizare.Secolul al XXI-lea, prin complexitatea mediului de securitate a adus în atenție unele tentințe în ceea ce privește conflictualitatea armată și războiul. Practic, în războiul din secolul al XXI-lea, pe lângă acțiunile de luptă numite clasice, există și se manifestă tot mai insistent acțiuni asimetrice și hibride ca forme de manifestare a luptei armate.

3.4. Analiza științifică a conflictului militar.

Analiza conflictelor, de orice tip, reprezintă o investigație științifică a realității, având în vedere scopul și obiectivele pe care și le propune analiza unui conflict și anume găsirea unor soluții de rezolvare a sa (în cazul unui conflict manifest) și prevenirea izbucnirii sale (în cazul conflictului latent).

Practic, analistul caută să afle care au fost cauzele (declarate și cele reale), actorii conflictului și obiectivele acestora, resursele umane, economice, materiale, politice sau militare „consumate”, întinderea conflictului (local, regional, internațional), atitudinea comunității internaționale față de conflict, consecințele existenței, extinderii sau continuării conflictului.Prin efectuarea analizei conflictelor, fac ca aceasta să poată fi asimilată investigației științifice a realității. Analiza conflictelor se finalizează cu concluzii și propuneri care privesc îndeosebi soluțiile posibile ce se pot lua pentru a se ajunge la încetarea lor, cu implicarea activă și responsabilă a actorilor săi.

Dacă admitem că procesul analizei conflictelor este asemenea oricărei cercetări științifice a diferitelor evenimente, fapte, fenomene, procese sociale atunci în desfășurarea sa se parcurg următoarele etape: pregătirea analizei conflictului,

desfășurarea activității de culegere a datelor și informațiilor despre conflictul cercetat, procesarea datelor și informațiilor culese, valorificarea concluziilor analizei conflictului. În pregătirea analizei conflictului întâlnimurmatoarele sub-etape: stabilirea tipului de conflict cercetat, conflictul de analizat este fie ales de analist, fie este o comandă socială.

La alcătuirea echipei de analiză în afara componenței echipei de cercetare, acum se stabilesc și distribuie sarcinile celor implicați în studiul conflictului.

Echipa este formată din: cercetători, informaticieni, statisticieni șise stabilesc sarcinile pentru fiecare participant la investigație (statut și rol).Pentru logistică și finanțe unde se stabilește necesarul de materiale și fonduri financiare pentru efectuarea documentării analiștilor și nu numai.În calendarul activității se includ următoarele aspecte: estimarea duratei totale a analizei, planificarea activităților pe etape, planificarea activității fiecărui membru al echipei de analiști. Instruirea echipei de analiști cu privire lace dorește de la ei la încheierea activității.

La formularea ipotezelor de la care se pleacă în analiza conflictului trebuie explicat scopul acesteia, precum și rezultatele ce se prevăd a fi obținute.

În stabilirea metodelor și tehnicilor de culegere a datelor analistul în investigarea conflictelor folosește atât metode cantitative cât și metode calitative.Desfășurarea activității de culegere a datelor și informațiilor despre conflictul cercetat.,,Aceasta constă în culegerea datelor despre conflictul analizat prin metodele și tehnicile stabilite anterior. În opinia noastră, în această etapă, fundamentală este metoda analizei documentare, realizată prin tehnica analizei conținutului documentelor studiate’’.

Practic, analiza conținutului reprezintă o modalitate cantitativ-calitativă de studiere a comunicării. În acest sens, amintim: tabelele cu date statistice referitoare la conflictul analizat; calculul unor coeficienți de corelație între datele privind starea actuală și tendințele de evoluție ale conflictului; metode grafice de reprezentare a evoluției, în timp și spațiu, a conflictului studiat. În procesarea datelor și informațiilor culese analistul efectuează două operațiuni: prelucrarea datelor culese despre conflictul cercetat și apoi interpretarea lor. În acest scop, se pot folosi grafice pentru a reda informațiile ce vizează conflictul cercetat.

În valorificarea concluziilor analizei conflictului obiectivele analistului sunt să găsească soluții pentru încetarea conflictului cercetat. Aceasta în ipoteza că se face analiza unui conflict aflat în derularese emit previziuni privind posibilitatea izbucnirii unui conflict sau tendințele de evoluție a unui conflict aflat în derulare.

În ambele cazuri, el întocmește un material coerent despre conflictul studiat ținând seama de următoarele repere: tipul de conflict cercetat; scopul și obiectivele avute în atenție; metodele, tehnicile și procedeele de culegere, prelucrare și interpretare a informațiilor adunate; ipoteza de la care a pornit studiul; durata efectuării cercetării conflictului; componența echipei de analiză; calendarul activității; principalele constatări; verificarea ipotezei; concluzii și sugestii pentru beneficiarul analizei.

Capitolul 3:Studiu de caz – evaluarea conflictului de tip hibrid din Ucraina

Orice amenințare o putem numi hibridă când este pusă în practică și nu se limitează la numai o formă a războiului. Această denumire de amenințăre hibridă crează confuzii în loc să clarifice realitatea războiului modern. În confruntările moderne adversarii exploatează întreg arsenalul de instrumente convenționale- neconvenționale, regulate-neregulate, explicite-ascunse pentru a suplinii superioritatea celeilalte forțe.

Termenul de “hibrid” a apărut aproximativ în 2005 și de atunci a fost preluat de liderii militari și văzut precum un concept de bază pentru strategiile moderne ale războiului. De-a lungul istoriei conflictele au folosit metode care au exploatat punctele slabe ale adversarului precum apariția războiului cybernetic care nu a schimbat natura conflictelor doar a deschis un nou domeniu de manifestare.

Conceptul de ,,conflict hibrid” a fost definit de Frank G. Hoffman ca fiind

,, totalitatea activităților ce provin din combinarea, simultană, adaptivă și complexă a armamentelor convenționale, a tacticilor neregulate (irregulare warfare) și a actelor teroriste, realizată de indivizi sau grupări cu un înalt comportament infracțional înt-un spațiu de luptă, pentru atingerea unor scopuri politice”. Prin deducere conflictul hibrid îl vedem ca o angajare simultană a mijloacelor de ducere a luptei care pot fi convenționale, neconvenționale, informaționale dar ca o permanentă adaptare a mijloacelor militare, politice,sociale, economice, diplomatice pentru realizarea scopurilor propuse. În acest conflict o foarte mare importanță o are superioritatea în domeniilor informațiilor și deciziilor.

3.1. Ipotezele și obiectivele cercetării

A. O primă ipoteză a cercetării conflictului militar din Ucraina o reprezintă confruntarea pe multiple planuri specifice războiului hibrid.

Prin abordările geopolitice recente Federația Rusă se îndreaptă spre vechi forme de control teritorial, având nevoie de spațiu. ,,Din punct de vedere geografic deoarece zona europeană a Federației Ruse este o câmpie plană, cu puține avantaje tactice care să prevină avansul oricăror trupe convenționale dinspre vest către capitală, Rusia s-a confruntat, de-a lungul istoriei, cu incapacitatea de a trimite armata cu mult în afara „cetății” și a lupta cu trupele invadatoare departe de centrul puterii”. Deși noile tehnologii militare înlocuiește spațiul, simplu de depășit datorită întrebuințării rachetelor cu rază mare de acțiune, a aviației strategice sau a trupelor aeropurtate, această situație nu poate fi ignorată în totalitate, dacă ne referim la coridoarele de trecere, dreptul la spațiul aerian sau utilizarea bazelor și facilităților militare ale altor state.

Evenimentele actuale din Ucraina ne aduc la realitatea contemporană unde acțiunile întreprinse de Federația Rusă înainte și după criză au arătat o abordarea sofisticată și complexă a strategiei de folosire a forței pentru atingerea obiectivelor strategice propuse. Pentru realizarea acestui lucru factorii de decizie politică și militară au preluat elemente clasice ale gândirii militare ruse din perioada sovietică pe care le-au adaptat la capabilitățile actuale ale Federației Ruse, realizînd modele de acțiune militară adaptate mediului contemporan de securitate.Evenimentele din Ucraina au demonstrat ușurința rușilor de adaptare rapidă și eficientă la diferite situații geopolitice, prin multiple strategii. Criza din Ucraina a demonstrat puternicul potențial al forțelor armate ruse și posibilitatea realizării obiectivelor politice cu ajutorul instrumentelor războiului hibrid.

,,Principalele elementele ale abordării hibride privind realizarea intereselor strategice în Peninsula Crimeea dar și în regiunile separatiste din estul Ucrainei au fost manipularea informațională a maselor de etnici ruși, omogeni ca limbă, cultură sau etnicitate. Această reușită s-a desfășurat cu ajutorul mass mediei rusești care în mediul internațional a prezentat situații neadevărate dar și în mediul național prin familii ucraineano-ruse, legături culturale și istorice.

Prin această abordare s-a putut realiza surprinderea și s-a preluat inițiativa strategică, precum și dezorganizarea administrativă-teritorială a aparatului de stat ucrainean.Un scop esențial a fost dezinformarea asupra necunoașterii cu certitudine a agresorului și prezentarea acțiunilor forțelor de la Kiev, ca riposte împotriva intereselor Federației Ruse acestea ducând la escaladarea conflictului.

Pentru protejarea intereselor etnicilor ruși și legitimarea sprijinului din partea Rusiei după desfășurarea acțiunilor de la începutul crizei, acestea a fost prezentate ca și acțiuni firești, fără nicio legătură cu cele întâmplate anterior.

În cadrul cercetării ne propunem ca obiective să abordăm acțiunilor Federației Ruse pe timpul crizei ucrainene prin prisma următoarelor etape precum modelarea strategică, operativă și tactică, desfășurarea propriu-zisă a operațiilor și consolidarea în derularea războiului hibrid.

a. Modelarea strategică.

Federația Rusă și-a propus ca obiectiv strategic redefinirea sistemului global de securitate cu scopul de recâștigare a vechiului statut de putere globală, de blocare a exinderii influenței NATO respectiv UE la granițele sale și restabilirea zonelor de influență rusești în Asia Centrală și Estul Europei. Schimbările ce survin în fostul spațiu ex-sovietic, sunt considerate reale amenințări la adresa intereselor și securității Rusiei.

Putem spune că modelarea strategică nu-și are rădăcinile în perioada premergătoare conflictului ucrainean, ci aceasta s-a dezvoltat în ultimii 10-20 de ani de preocupare permanentă a Federației Ruse de consolidare a societății sub o singură autoritate, elaborând strategii de recâștigare a puterii regionale, prin resursele naturale, relațiile interne și nu în ultimul rând forța miltară. Scopul implicării Rusiei în politicile interne a statelor ex-sovietice, în special în Ucraina a fost compromiterea la aspirațiile euroatlantice respectiv europene prin readucerea acesteia în sfera de interese ruse. Modelarea strategică s-a concretizat prin: mijloace non-militare (politice, economice, sociale, informaționale), acțiuni destabilizatoare, spionaj, schimbări de mentalități, divizări și subminări a puterii autorităților și entităților (locale, regionale și naționale), construirea legitimității acțiunilor ulterioare dar și prin amplificarea insatisfacției populației în raport cu autoritățile centrale, crearea unor structuri administrative alternative, exploatarea structurilor paralele existente, creșterea tensiunilor sociale

În paralel putem face o comparație între situația din 2008 în conflictul din Georgia, unde Federația Rusă a exploatat tensiunile războiului civil din 1992, a sabotat economic guvernul georgian amplificând tensiunile sociale, instalând lideri fideli în provinciile separatiste. Pe de altă parte acum în Ucraina au fost folosite aceleași acțiuni combinate cu campanii informaționale agresive, în regiunile locuite de etnici ruși, cu scopul să inducă în eroare că guvernul ucrainean este nelegitim. Această primă etapă a modelării strategice o putem caracteriza ca etapă continuă, difuză, marcată de incertitudini fiind foarte greu de observat trecerea la următoarea etapă.

b. Modelarea operativ tactică.

Această etapă s-a făcut prin alegerea momentului oportun, prielnic îndeplinirii condițiilor pentru acțiunile tactice, securizării, controlării sau destabilizării capabilităților militare, punctelor și căilor principale de acces, elementelor de infrastructură critică, concomitent cu blocarea accesului altor actori. Forțe care nu fac parte din sistemului militar (firme de securitate private, grupări paramilitare, grupuri locale înarmate naționaliste) au executat acțiuni neconvenționale fiind coordonate și sprijinite de unități tactice ale forțelor speciale. La aceste acțiuni au participat și așa zise forțe fără semne de identificare precum „green little men” (denumire folosită în mass-media cu referire la uniformele verzi și originea necunoscută a acestor unități). În același timp pentru a intensifica tensiunea situației în sprijinirea campaniilor informaționale duse au fost aduse forțe convenționale în apropierea zonei de conflict.

c. Desfășurarea propriu-zisă a operațiilor

În această etapă de desfășurare propriu-zisă a operațiilor de tip hibrid care s-a bazat pe folosirea concomitentă a forțelor militare convenționale și neconvenționale, observăm forțe convenționale care au fost repede aduse în apropierea zonei conflictului pentru a sprijini acțiunile forțelor neconvenționale. Aceste acțiuni ale forțelor neconvenționale au fost: de preluare a controlului asupra centrelor urbane, elementelor de infrastructură, liniilor de comunicații, evitând angajarea militară directă, acestea acționând în mod constant în crearea de instabilitate. Pe tot timpul conflictului Federația Rusă a negat implicarea sa.

Acțiunile neconvenționale au fost executate și de forțe precum: forțe neregulate formate din grupări paramilitare ruse, de cazaci sau ceceni, etnici sârbi, Armata Ortodoxă Rusă, Night Wolvers (club de motocicliști naționaliști) etc. Întâlnim trei situații precum forțele neconvenționale și neregulate în centrul operațiilor, pe de o parte forțele convenționale ce sunt în apropierea zonei de conflict și care au transmis un mesaj strategic puternic, înainte de începerea luptelor iar pe de altă parte forțele nucleare transmit propriul mesaj strategic care întărește poziția Federației Ruse pe scena internațională și acționează ca ultim element de descurajare. Considerăm că probabil rolul forțelor neconvenționale (FSB, GRU sau forțe pentru operații speciale) a fost de organizare, instruire și coordonare a forțelor neregulate, pentru executa acțiuni de cercetare, sabotaj sau chiar acțiuni directe împotriva unor ținte militare și politice. Se presupune că forțele neconvenționale rusești au acționat în Ucraina cu mult timp înainte, creând sau încurajând sentimente pro-ruse și identificând potențiali recruți pentru forțele neregulate.

Forțele neregulate au oferit Federației Ruse acoperirea perfectă și o metodă eficientă de a acționa în ascuns, păstrând în același timp deschisă posibilitatea de a nega orice acuzație. Avantajele folosirii forțelor neregulate sunt: costurile de operare reduse, sunt recrutate din rândul (minorității ruse, grupurilor politice dizidente, elementelor criminale) sau altor grupuri etnice din Ucraina cu specificația că sunt indigene și au o mai bună înțelegere a mediului operațional. Deși au ca principală motivație obținerea de beneficii financiare, forțele neregulate sunt greu detectabile atunci când nu execută acțiuni armate în mod deschis, sunt eficiente atât ca element de subversiune cât și ca modalitate de mascare a altor acțiuni.

În timp ce în Peninsula Crimeea începea consolidarea apartenenței la statul rus, Rusia a pus accent pe formarea în regiunile din estul Ucrainei a unei mase critice de manifestanți în sprijinul federalizării statului ucrainean care să determine Kievul să modifice inclusiv Constituția. Reacția minoritățior ruse din regiune a determinat conducerea rusă să infiltreze în aceste regiuni a unor grupuri special pregătite și antrenate pentru a destabiliza situația locală de securitate, prin ocuparea sediilor unor instituții publice. Federației Rusă a adus în același timp importante forțe militare la granițele de est ale Ucrainei pentru a pune presiune foarte mare asupra conducerii de la Kiev, dar și pentru descurajarea acțiunilor forțelor de securitate ucrainene împotriva separatiștilor pro-ruși. Federației Rusă a demonstrat prin conflictul din Ucraina, capabilitățile sale de a comanda, disloca rapid la granițele sale și susține un număr mare de efective din toate categoriile de forțe militare dar și capacitatea de a conduce o intervenție militară directă. Este posibil ca executarea de exerciții militare neplanificate din timp să fi avut rol de a face trecerea forțelor convenționale rusești la o capacitate de luptă ridicată ,de a masca pregătirile pentru operații și sprijinul acordat separatiștilor.

Diferența de trecere de la prima etapă la etapa a doua și trecerea de la etapa a doua la a treia a conflictului hibrid ca și implicarea forțelor armate ruse în conflict este mai ușor de observat și mai dificil de negat.

d. Consolidarea

Federației Rusă când își va atinge scopul propus, probabil va încerca să aducă situația la normal, să consolideze succesul obținut și prevenirea revenirii la situația anterioară prin staționarea forțelor convenționale în zona ocupată sau în cea controlată, concomitent cu crearea unor structuri politice și economice proprii și implicarea în gestionarea domeniilor sociale.

Continuare conflictului din zonele separatiste și existența riscului să se transforme într-un război civil dificil de controlat poate servi ca un pretext pentru Federației Rusă pentru intensificarea acțiunilor privind creșterea dependenței statelor din regiune față de Rusia, menținerea conflictelor înghețate actuale sau posibila generare a altora. Rusia va continua să pună embargo asupra produselor „țintă” pe care le exportă preponderent pe piața rusă și va amenința cu repatrierea cetățenilor din statele respective care muncesc pe teritoriul său și curestricționarea accesului pe baza documentelor de identitate și introducerea vizelor. Analiza acțiunilor recente a Federației Ruse indică adaptabilitatea doctrinară dar și acțională, dovedind capacități sporite de conducere a unor forme modificate de acțiuni specifice conflictului hibrid, care maximizează puterea sa în timp ce exploatează slăbiciunile adversarului.

B. Intervenția militară în rezolvarea crizei din Ucraina nu este o soluție favorabilă securității în regiune.

O a doua ipoteză este aceea că intervenția militară în rezolvarea crizei din Ucraina nu este o soluție favorabilă securității în regiune. Din afirmațiile analiștilor militari privind conflictul din Ucraina, rezolvarea crizei trebuie să se facă cât mai rapid și prin metode pașnice pentru că o intervenție militară în zonă nu ar fi favorabilă securității în regiune iar conflictul ar degenera.

Marile puteri occidentale sunt foarte departe de o stare de spirit favorabilă unei confruntări militare cu Rusia. Chestiunea europei orientale, niciodată rezolvată mulțumitor pentru toți actorii implicați în dramă, reizbucnește periodic și, în pofida reluării unui scenariu asemănător, nimeni nu pare a fi dispus să învețe ceva din lecțiile istoriei. Din perspectiva pozițiilor celor două tabere, Rusia de o parte și Occidentul de cealaltă, Rusia se opune singură unei coaliții occidentale, formată din SUA, Uniunea Europeană, NATO în Ucraina anului 2014. Prin cucerirea, apărarea, limitarea sferelor de influență și interese strategice în zonă reprezintă adevărata motivație a ambelor tabere în cele două conflicte și nu cele vehiculate în presă și în declarațiile liderilor.

Crimeea a fost și este pintenul rusesc din Marea Neagră, vital pentru Moscova în contracararea celor trei țări membre NATO (Turcia, Bulgaria și România) plus pro-occidentala Georgie, dar și pentru deschiderea către mările calde. O ipotetică bază navală ucraineană NATO, vecină cu una rusească, la Sevastopol, ar fi extrem de greu de imaginat. Prin anexarea Crimeii de către Rusia, Marea Neagră a devenit un spațiu de confruntare directă cu NATO, mai ales că, doar în 2014, Moscova a înființat în peninsulă aproape o sută de unități militare aparținând tuturor categoriilor de arme. În același timp, dacă Ucraina ar fi primită nu doar în Uniunea Europeană, ci și în NATO, trupele terestre occidentale rivale ar avea de străbătut doar 480 de kilometri, pe teritoriu ostil, până la Moscova.

Poziția de motor al coaliției anti-ruse, pare să aparțină în 2014 -2015 Statelor Unite, iar (”bolnavul” Europei) amenințat de Rusia fiind Ucraina dar foarte important este și rolul, influența și importanța Germaniei considerată locomotiva Europei cât și relațiile economice germano-ruse care sunt atât de strânse.Un alt actor important, Polonia este un actor nou, robust, activ și puternic motivat, care a apărut pe scena din 2014 având un trecut recent la fel de tumultuos ca și cel ucrainean.

În 2014-2015 nu au fost semne că occidentalii sau americanii ar fi fost dispuși să moară cu zecile de mii în Crimeea sau în estul Ucrainei. Radical deosebită pare a fi și atitudinea față de război a cetățeanului contribuabil occidental. Este aproape imposibil de imaginat astăzi un scenariu în care soldați occidentali, germani să spunem, ar dori să lupte în Crimeea.Un asediu al Sevastopolului rusesc de către o flotă NATO ar fi un coșmar de neacceptat în 2014, pentru toți participanții. Astăzi Occidentul nu se arată (deocamdată) dispus să acopere marile datorii ale unei Ucraine aproape falite sau, mai rău, să se bată, să verse sânge pentru apărarea unei statalități extrem de recente și a unei identități etno-culturale încă nesedimentate.

Considerăm astăzi drept o reacție firească a mass-media care prin componenta tehnologică a permis transmiterea live a informațiilor și a evoluțiilor din teren la scară planetară, precum, sângeroasa încleștare cu pietre, scuturi, cocteiluri Molotov și gloanțe din ,,Euromaidanul” Kievului care a devenit cunoscută lumii întregi dar și urmările conflictului din estul Ucrainei prezentate în permanență pe toate canalele, arătând secvențele și fotografiile dramei ucrainene, care abundă în detalii pline de sânge, mizerie și groază.

Actuala criză politico-militară amenință să zdrobească statu-quo-ul postbelic, G8, acordurile de la Helsinki din 1975 și înțelegerea de la Budapesta din 1994. Măsurile luate de puterile occidentale precum impunerea de embargouri pe diferite mărfuri nu pare să impresioneze Rusia actuală, aceasta având suficiente resurse și se poate orienta spre piețele asiatice. La fel excluderea sa din G8 este precum o sabie cu două tăișuri, pentru euroatlantici costurile putând fi mai mari decât beneficiile politice și de imagine.

Astăzi Rusia are în față toate țările membre NATO, ai căror lideri o critică cu vehemență. Rolul „bolnavului Europei” ținut în viață grație intereselor marilor puteri este jucat în prezent de Ucraina, lăsând falsa impresie că actuala dramă ar fi nu o chestiune orientală, ci una internă a spațiului ex-sovietic.

Pornind de la ceea ce s-a petrecut în Ucraina începând din martie 2014 și până în martie 2015 acest conflict denumit „război hibrid”, o denumire care deocamdată așteaptă teoretizări și dezvoltări, momentan poate fi considerat drept o formă de conflict interstatal nedeclarat și neconvențional, desfășurat deschis sau acoperit pe multiple planuri: politic, militar, diplomatic, economic, energetic, financiar, propagandistic, mediatic, cibernetic, subversive. Acest conflict s-ar putea traduce printr-o formă neconvențională și nelegiferată de război informațional unde forțele speciale au participat în număr mare, ca o formă nouă de confruntare pe multiple planuri, inițiată de Rusia, dar în care s-a antrenat și Occidentul, alături de SUA, trebuia numită într-un fel care să se deosebească de celelalte forme de război cunoscute.

Un lucru important ca și caracteristică a acestui fenomen ar fi lipsa declarațiilor formale de război dintre state, ceea ce oferă avantajul oricăror manevre diplomatice și politice.Totuși, legile consacrate ale războiului pe plan internațional sunt respectate, iar componenta economică (sancțiuni, embargouri, fluctuația dirijată de prețuri, jocurile pieței libere), ca și în războiul total, este foarte importantă.

Federației Rusă a folosit pe timpul derulării conflictului din Ucraina, toate activitățile nucleare în sprijinul abordării hibride a conflictului ca mesaj strategic pentru a descuraja orice ripostă militară convențională internațională. Activitățile sale nucleare au inclus lansări de rachete balistice intercontinentale, exerciții de amploare, dislocări de rutină ale aviației strategice sau submarinelor care pot executa trageri cu astfel de muniție.

Ne putem aștepta la o continuare a ofensivei de descurajare care constă în asigurarea prezenței militare ruse de-a lungul frontierei cu Ucraina și în întreaga regiune a Mării Negre, respectiv continuarea alimentării tensiunilor generate de elementele separatiste din estul Ucrainei cu scopul destabilizării politicii pro-vestice ucrainene și diminuării puterii instituțiilor în curs de reformare.

3.2. Date privind elementele de analiză a conflictului

Dacă e să ne referim la câteva date istorice, Ucraina este localizată în Europa Orientală având frontiere cu: la nord-est cu Rusia, la nord cu Belarus, la vest cu Polonia, Slovacia, Ungaria, la sud-vest cu România, Bulgaria, la sud Marea Neagră și Marea Azov. Kievuleste capital Ucrainei. Suprafața este de 576.683 km2 iar numărul de locuitori este de 46.044.000. Populația este foarte diversificată precum ucraineni, ruși, români, moldoveni, belaruși, tătari crimeeni, bulgari, unguri, polonezi.etc. Procentul cel mai mare este format din ucraineni. Limba oficială și cu cea mai mare circulație este ucraineana. În Crimeea procentul cel mai mare de populație sunt ruși iar limba vorbită este rusa. ,,Ca principale repere istorice a țării avem: formarea Ucrainei a avut loc în anul 882 în timpul Rusiei Kieviene, înființarea cnezatului Galiției a avut loc la 1119, Republica Națională Ucraineană a fost fondată în 1917, declarația de independență a Ucrainei a fost dată la 30 iunie1941, independența față de URSS a fost înfăptuită la 24 august 1991, martie 2014 anexarea Crimeei la Federația Rusă.”

În istorie au existat multe țări care au fost dorite de vecini mai apropiați sau mai îndepărtați pentru resursele lor naturale sau pentru pozițiile geografice sau geostrategice pe care acestea le dețineau. În privința Crimeei care nu are resurse naturale dar un interes politic a fost și este în continuare ieșirile la Marea Neagră și Marea Azov. În Ucraina situația este alta, ea deține resurse bogate cum ar fi: resurse (minerale, energetice), zăcăminte (carbonifere, de țiței, minereu de fier, titan, mercur,nichel, magneziu,cupru, bauxite), zăcăminte nemetalifere (sare, sulf,grafit), piatră de construcții (bazalt, granit), iar in ultimii ani zăcăminte de (topaz, cristal de stăncă, cuarț, agat, aur). În prezent resursele proprii de gaze și petrol nu mai fac față, importând din Rusia și Turkmenistan.A fost și este sursa de produse agricole a Rusiei. Prezentând aceste date, putem înțelege care este dedesubtul evenimentelor de anexare a Crimeei și adevăratul scop al conflictului din estul Ucrainei și nu cel făcut oficial de protejare a compatrioților vorbitori de limbă rusă.

În continuare ne axăm pe date de actualitate privind„RĂZBOIUL HIBRID” care, poate, a început, în Crimeea în 2013. O primă ,,scânteie” a fost pe 21 noiembrie 2013, la Vilnius, când președintele pro-rus Viktor Ianukovici a refuzat să semneze Acordul de asociere a Ucrainei la Uniunea Europeană. Refuzul apropierii de Occident, însemna rămânerea Ucrainei în sfera de influență rusă. Acest lucru a dus la proteste care au degenerat până la sângeroase confruntări la Kiev, dar și în vestul țării, cunoscute deja sub numele de „revoluția Euromaidanului”. Mișcarea ,,Euromaidanului”, a fos formată din mai multe curente și orientări, precum cel de extremă dreapta și naționalist, beneficiind de sprijinul politic al Occidentului și al SUA, a reușit să-l oblige pe Ianukovici să părăsească Ucraina pe 22 februarie 2014, acesta refugiindu-se în Rusia, fapt ce a însemnat practic o schimbare de regim politic la Kiev. Simultan în aceea perioadă, se desfășurau Jocurile Olimpice de iarnă de la Soci , activitate sportivă internațională care, deși a fost boicotat de mai mulți lideri politici occidentali, inclusiv de președintele Barak Obama și cancelarul Angela Merkel, a fost considerat de Vladimir Putin un foarte important eveniment pentru imaginea și prestigiul Rusiei în străinătate.

Victoria ,,Euromaidanului” nu au întârziat să se facă simțite reacțiile președintelui rus, deoarece pentru Rusia, înclinarea balanței Ucrainei către Vest, cu perspectiva deloc îndepărtată a accederii acesteia în NATO, era și este inacceptabilă pentru securitatea și interesele strategice ale țării. Majoritatea populației ruse din Estul Ucrainei și din Crimeea, a fost imediat revoltată de abrogarea de către noile autorități de la Kiev a legii privind statutul limbilor regionale, ce fusese acordat limbilor folosite de minorități, noua reglementare afectând în mod direct folosirea limbii ruse dar și a altor limbi ale minorităților naționale printre care și limba română.

În ceea ce priveste peninsula Crimeea, teritoriu alipit la Imperiul țarist al Ecaterinei cea Mare de numai 231 de ani, respectiv, din 1783, pe 26 februarie 2014 rușii de aici au început să protesteze și pe timpul acestor proteste au apărut și așa-numiții „omuleți verzi”, în fapt forțe speciale ruse, dar fără a purta însemne de apartenență. Acesta a fost începutul conflictului numit „războiul hibrid”, evenimentele din Crimeea s-au desfășurat foarte repede și au uimit Occidentul. ”Omuleții verzi”, nerecunoscuți inițial de Putin, dar decorați după nu multă vreme, au preluat rapid controlul asupra punctelor strategice din peninsula cu populație majoritar rusă ce fusese făcută cadou Republicii Socialiste Sovietice Ucrainene în 1954 de ucraineanul Nikita Hrușciov.

Pe 1 martie 2014, Duma de stat din Rusia a votat un mandat pentru uzul de forță militară în Crimeea. Pe 16 martie 2014 Crimeea și-a declarat independența având loc un referendum cu rezultat previzibil, pentru alipirea la Rusia și nerecunoscut internațional, așa încât președintele Putin a putut semna, pe 18 martie 2014, decretul de anexare a Crimeii la Federația Rusă.

Consiliul de Securitate al ONU fiind blocat de vetoul rusesc și abținerea Chinei, tot ceea ce a mai putut face restul comunității internaționale, pusă în fața faptului împlinit, a fost o declarare a anexării Crimeii drept ilegală de către Adunarea Generală a ONU și o încălcare a regulilor și practicilor dreptului internațional, suspendarea de către NATO a cooperării civile și militare cu Rusia, care a fost exclusă și din elita G8, aplicându-i-se și un prim val de sancțiuni.

3.3. Interpretarea datelor

Ca să putem răspunde la întrebarea ce s-a intâmplat ?, trebuie să dăm curs evenimentelorce au continuat în estul Ucrainei. Deoarece Federația Rusă trebuia să-și creeze o zonă tampon de-a lungul celor aproape două mii de kilometri de frontieră comună, reacția la pro-occidentalismul ucrainean nu s-a oprit în Crimeea, ci s-a mutat în estul Ucrainei. La nici două săptămâni de la anexarea Crimei în aprilie 2014, au început în Estul Ucrainei proteste separatiste cu tentă violentă ascendentă susținute politic, militar și logistic de Rusia, în pofida negării permanente a implicării sale. Rusia întreținea un „ război hibrid” care se extindea prin acțiuni din teren ale separatiștilor, prin propaganda pe măsură și de sprijinul concret din ce în ce mai evident. Un alt eveniment important a fost pe 25 mai când Petru Poroșenko a fos ales președinte al Ucrainei, moment ce a fost boicotat masiv în Donbas, estul separatist ucrainean, majoritar rus. Atunci trupele militare ucrainene luptau cu rebelii pro-ruși, numiți teroriști, în timp ce aceștia organizau referendumuri pentru independență și alipirea la Federația Rusă în regiunile Donețk și Luhansk.

Singurele reacții concrete din partea occidentului au fost luarea de măsuri privind sancțiunile politice și economice aplicate Rusiei, al căror efect, pe fondul devalorizării rublei și al scăderii prețului petrolului, a început să fie resimțit de populația Federației Ruse. În Rusia, cota de popularitate a președintelui Vladimir Putin a crescut, iar economia și finanțele rusești, deși se resimțeau în mod vădit, reușeau să reziste.

Evenimentul din 17 iulie 2014, și anume prăbușirea avionului malaiezian MH17 în urma lovirii de o rachetă antiaeriană de proveniență rusească, a iscat foarte multe comentarii în lume, dar nu a influențat real criza ucraineană. Un alt eveniment s-a defășurat după data de 22 august 2014, perioadă în care Ucraina a acuzat Rusia că intrarea „convoaielor umanitare” rusești pe teritoriul ucrainean, au fost însoțite de tehnică militară ( piese de artilerie grea), pentru insurgenții din auto-proclamatele republici Donețk și Luhansk.

Primul acord de încetare a focului a fost semnat de părțile implicate la Minsk, pe 5 februarie 2014, dar acesta a fost încălcat.

Federația Rusă nu a fost intimidate de sancțiunilor economice luate de comunitatea internațională împotriva sa și nici de amenințările crizei economico-financiare interne, ea promulgând în decembrie 2014, o nouă doctrină militară, în care principalele amenințări externe la adresa Federației erau considerate extinderea capacităților militare ale NATO și destabilizarea mai multor regiuni.

Al doilea acord de pace s-a semnat în 12 februarie 2015, la Minsk, cu participarea președinților Federației Ruse și Ucrainei, sub pericolul escaladării conflictului spre un război deschis dar mai ales cu presiunea Franței și Germaniei, state ce se opuseseră accederii Ucrainei în NATO la summit-ul din 2008. Vitorul ne va confirma valabilitatea acestuia și cursul evenimentelor, criza nefiind încheiată.

Printre cauzele declanșării crizei ucrainene putem enumera mult mai multe dar o să ne axăm pe cauzele principale.Ucraina s-a situat întodeauna lângă vecinul său rus, dar astăzi se situează și în vecinătatea estică a Uniunii Europene. Din timpuri străvechi Ucraina a fost obligată de influența marilor puteri să-și joace cartea până când în august 1991 și-a câștigat independența. De atunci ea inclină balanța între atrăgătorul occident pe o parte și Rusia care face tot posibilul să recâștige statutul de mare putere în spațiul exsovietic și nu numai.

Această nehotărâre de ce parte să treacă a fost dăunătoare țării în aceasta perioadă de suveranitate și prin guvernele care au fost la putere și care au cam ocolit reformele.

Cauzele pricipale care au declanșat criza din 21 noiembrie 2013 au fost frământările din interiorul țării, ambivalența istorică a populației ucrainene și nu în ultimul rând ambițiile marilor actori internaționali. Această criză are rădăcini mult mai adânci în istoria statului, în diviziunile din țară cât și din interesele actorilor din regiune. Un important factor declanșator a fost rivalitatea dintre occident și Federația Rusă asupra chestiunii ucrainene care a început din 2008 când Rusia a început să amenințe cu folosirea unor acțiuni preventive ca urmare a a exinderii NATO în zona Mării Negre. Nențelegerile privind amplasarea sistemelor antirachetă americane și a celor de supraveghere radar în țari din apropiere Federației Ruse și mai ales invitația de aderare a Ucrainei și Georgiei la NATO a amplificat amenințările retorice ale președintelui rus la integritatea teritorială a Ucrainei. Și nu în ultimul rând ca și cauză a declanșării crizei este interesul geostrategic al Federației Ruse de a restabili statutul de mare actor regional și chiar global.

3.4. Concluziile studiului

Ca și concluzii privind studiul conflictului ucrainean confruntare pe multiple planuri specifice războiului hibrid putem spune că recenta intervenție a Rusiei în Ucraina a generat o multitudine de dezbateri despre folosirea sau eficiența războiului hibrid, un tip de război perceput, în termeni largi, ca un amestec de acțiuni (convenționale, neconvenționale, regulate, neregulate, informaționale și cibernetice). Important este că, spre deosebire de „războiul total” (așa cum a fost cea de-a doua conflagrație mondială din 1939-1945), obiectivul celor două tabere din „războiul hibrid” nu este anihilarea totală a uneia de către cealaltă, prin angajarea cvasitotală a resurselor umane și materiale naționale, ci doar controlul, dominarea, stăpânirea inamicului.           

Privind studiul făcut dar și punctul de vedere al analiștilor militari despre intervenția militară în rezolvarea crizei ucrainene, aceștia nu văd acest lucru ca o soluție favorabilă securității în regiune. Prin prisma acestui lucru, în ultimii zece ani, unele dintre cele mai importante forțe militare și coaliții din lume, incluzând între acestea și Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), au încercat să analizeze și să caute soluții pentru așa-numitele amenințările hibride. În opinia multor analiști și gânditori militari esența nu stă în surprinderea caracterului acestui tip de conflict într-un singur cuvânt, ilustrativ și atotcuprinzător, cât mai ales în găsirea unor strategii care să răspundă provocărilor aș-zise hibride. Liderii și analiștii militari ar trebui să fie foarte circumspecți și să privească războiul în același mod ca și până acum: un set complex de amenințări interconectate și mijloacele de forță care sunt menite să rezolve motivele politice ale acestora .

În ceea ce privește studiul asupra elementele de analiză ale conflictului dar și în interpretarea datelor putem concluziona că oricât de naționalist era regimul de la Kiev, cât timp Ucraina a fost cel puțin neutră și nu vădit pro-occidentală, așa cum se arată în urma victoriei ,,Euromaidanului” la Kiev și a prăbușirii regimului pro-sovietic, Rusia nu s-a alarmat în privința sorții populației rusofone. Tot așa, cât timp Ucraina nu a fost în prag de a opta decisiv spre Rusia și a se distanța net de Uniunea Europeană, nici Occidentul nu s-a interesat prea tare de carențele democratice, de lipsa de libertate a ucrainenilor și de corupția regimului. Dincolo de retorica legitimității, a dreptului internațional, a democrației și a drepturilor minorităților vehiculate cu neștirbit aplomb de Occident, bătălia pentru Ucraina rămâne o confruntare politică cu accente militare, ce vizează, la fel ca și în timpul Războiului Crimeii, din 1853-1856, limitarea sferelor de influență și a expansiunii Rusiei.

În consecință nu denumirea războiului este problema importantă cât mai ales concentrarea pe specificul și pe interconectarea amenințărilor cărora trebuie să le facem față. Războiul, fie el antic sau modern, hibrid sau nu, este întotdeauna complex și nu poate fi caracterizat cu un singur adjectiv. Strategia ce trebuie aplicată pentru contracararea războiului de acest tip trebuie să ia în calcul complexitatea mediului și să descopere posibilitățile de acțiune fără a simplifica subiectul.

Concluzii și propuneri

În urma celor prezentate putem afirma despre conflictele sociale, economice, diplomatice, militare sau de alt tip că reprezintă o realitate de netăgăduit a vieții și activității societății umane. Desfășurarea lor produc efecte nedorite mult mai numeroase decât efectele favorabile, și pot avea consecințe negative atât asupra indivizilor și grupurilor, cât și a comunității umane în general.

Conflictele armate locale, regionale și internaționale produc pierderi de vieți omenești și pagubele materiale foarte mari și uneori dificil de calculat sub formă pecuniară. Cunoașterea conflictelor armate și nu trebuie demonstrată, ea este evidentă și este foarte necesară,fie că ne referim la conflictele manifeste de orice tip dar mai ales la cele aflate în stare latentă.

Este deosebit de important și necesar să se anticipeze conflictele pentru a preveni la timp decidenții și să se asigure pregătirea adecvată a forțelor armate. Pentru a se putea înfăptuii acest lucru este indispensabil să se efectueze o analiză aprofundată a regiunilor sau a fenomenelor ce pot genera conflicte. Aceasta trebuie să se facă de o manieră riguroasă, folosind metodele, tehnicile și procedeele de cercetare științifică optime.

Analiza conflictelor este un proces ce vizează cunoașterea imediată și structurală a conflictului, identificarea părților implicate, sesizarea relațiilor pozitive sau negative pe care le întrețin între ele și înțelegerea dinamicilor ce favorizează sau împiedică rezolvarea sa și consolidarea păcii. De aceea, analiza oricărui tip de conflict trebuie să fie atât eficace (adică să-și atingă integral scopurile și obiectivele propuse), cât și eficientă (măsurile propuse să contribuie realmente al încetarea-evitarea conflictului analizat).

Analiza oricărui tip de conflict se impune a fi efectuată de o echipă interdisciplinară și cu respectarea normelor și regulilor de concepere, organizare și desfășurare a unei investigații științifice. Astfel, se poate asigura pertinența concluziilor și caracterul util ridicat al propunerilor ce reiese din studiul întreprins.

În „războiul hibrid”, esențiale nu sunt doar slăbiciunile militare, ci mai ales cele societale, adică cele non-militare, pe care cel care generează agresiunea încearcă să le fructifice: tensiuni etnice, instituții slabe și corupte, dependență economică-energetică etc.

Bazat pe aceste slăbiciuni, un „război hibrid” comportă acțiuni diverse, de la terorism la propagandă mediatică, trecând prin acțiuni militare neregulate și neasumate. Un stat slab este țintă predilectă a unui război hibrid. Stat slab înseamnă stat fără instituții puternice, cu cetățeni dezangajați față de stat sau chiar ostili lui, dependent economic de potențiali inamici, măcinat de corupție, deci ușor de infiltrat la nivelul deciziei strategice.

Războiul hibrid este agresiunea care, că o ciupercă, crește pe un mediu deja carent pe care, treptat, îl ia în posesie doar că sămânța e aruncată din exterior de cei care nutresc să obțină orice benefic lor.

Bibliografie

Autori români:

1.Andreescu A., Toma G., Conflictele sfârșitului de mileniu, stabilitate, instabiltate, manipulare , Editura Tipografia Timpolis.

2.BădălanE., Savu G.,BotoșI., Bogdan V., Tratat de criză teroristă –București: Editura Militară , 2011.

3. Berca A.,Ucraina un punct de vedere geopolitic, Editura Top Form , Colecția Geopolitica,2014.

4. ChelceaS., Tehnici de cercetare sociologică, pp.197-233.

5. Chifu I., Război hibrid, lawfare, război informațional. Războaiele viitorului în STRATEGII XXI 11,12 iunie 2015, vol. 1, Editura Universității Naționale de Apărare „CAROL I”, București 2015.

6. ChiroviciE.O., Puterea, Editura RAO International Publishing Company, București, 2009.

7. Constatin I, Rusia paradigma euroasiatică- între teorie și realități geopolitice, Editura Top Form , Colecția Geopolitica,2014.

8.Crăciun I., Prevenirea conflictelor și managementul crizelor-București: Editura Universității Naționale de Apărare ,,Carol I “.2006.

9. Frunzeti T., Securitatea Națională și războiul modern, Editura militară București, 1999.

10. Ghica D. R., Tonea A., Influența mediului operational asupra modalităților de utilizare a puterii militare pentru gestionarea conflictelor în epoca globalizării, Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei , 2009.

11. Manualul NATO, 2001, NATO Office of Information and Press, Brussels, Belgium.

12.MureșanM., Stăncilă L.,Enache D., Aspecte ale conflictelor militare ale viitorului, Editura Universității Naționale de Apărare ,,Carol “ București, 2006.

13.Mureșan M., Văduva G.,Stancu S.,Prelipcean G., Criza, Conflictul, Războiul- Volumul IV- Sisteme militare și civil- militare folosite în gestioanarea crizelor și conflictelor. Pericole, amenințări, riscuri la adresa acestora.Criterii și metodologii de evaluare și testare. , Editura Universității Naționale de Apărare ,,Carol“ București, 2007.

14.Naumescu V., Teme de politică internatională: conflicte, tensiuni, dezbateri, Editura fundației pentru studii europene, Cluj Napoca 2014.

15.Neag M. M., Destructurarea și restructurarea arhitecturilor de securitate, Securitate și Apărare Națională, Editura Techno Media,Sibiu 2015.

16. Neag M. M., Perspective privind guvernanța securității naționale, Securitate și Apărare Națională, Editura Academiei Forțelor Terestre ,, Nicolae Bălcescu” Sibiu- 2012.

17. NeagM.M., coordonator, Securitatea umană în conflictele și crizele internaționale, Editura Universității Naționale de Apărare ,,Carol“ București, 2010.

18.Paul V., Conflictele secolului XXI- proiecții în spațiul strategic Editura Militară București.

19. Rațiu A. , Securitate și Apărare Națională – Gestionarea dinamicii conflictelor asimetrice, Editura Academiei Forțelor Terestre ,,Nicolae Bălcescu” Sibiu- 2012.

20.Simileanu V., Conflicte asimetrice, Colecția GeoPolitica-București,

Top Form, 2011.

21. Stăncilă L., Popescu C., Manifestarea mobilității în conflictele viitorului, Editura Universității Naționale de Apărare ,,Carol “ București, 2006.

22.Stoian T., Cunoaștere și adevăr în dezvoltarea științelor militare, în „Probleme filosofice ale științelor militare”, vol. IV, Editura Militară, București, 1987, p. 53.

23. Tabără V.,Duță P. D.,Neag M. M., Considerații privind sistemul instituțiilor de securitate, Politică și Apărare Națională, Editura Techno Media,Sibiu 2009.

24. Teoria relațiilor internaționale , suport de curs.

25. Văduva G.,Știința militară, rolul științei militare în managementul mediului de securitate și apărare în procesul de modernizare a societății.

36.Vlase G., Elemente de geopolitică și relații international – Editura RAO 2012.

Autori străini:

1.Diehl P. F. (ed.), A Road Map to War: Territorial Dimensions of International Conflict, Vanderbilt, 1999; Paul F. Diehl și Gary Goertz, Territorial Changes and International Conflict, Routledge, New York, 1992.

2. FriedmanG. , Russian Geopolitics, Stratfor, 2009.

3. Freedman L., Ucraine and the Art of Limited War, „Survival”, vol. 56, nr. 6, decembrie 2014 ,ianuarie 2015, pp. 7-38.

4. GurrT. R., Peoples Versus States : Minorities at Risk in the New Century, US Institute of Peace, Washington, DC, 2000; Rob in M. Williams, The Wars

Within : People and States in Conflict, Corneli, 2003.

5. Ignacio R., Geopolitica haosului-conflicte etnice. Editura Doina.

6. Johnson J. T. șiCross J. K., Crescent, and Sword: The Justitification and Limitation of War in Western and Islamic Tradition, Greenwood, New York, 1990; Lawrence Davidson, Islamic Fundamentalism: An Introduction, Greenwood Press, Westport, CT, 2003.

7. Jones S., Ukraine: Russia’s new art of war, 28 august 2014.

8. LederachJ. P., Building Peace, Washington, D.C. Unites States Institute of Peace, 1997.

9. Mansfield E. D. și Pollin B. M. ,Economic Interdependence and International Conflict: New Perspectives on an Enduring Debate, Michigan, 2003.

10.Mattis J. N. &Hoffman F., Future Warfare: The Rise of Hybrid Wars, U.S. Naval Institute, Proceedings Magazine, noiembrie 2005 p. 2.

11.Metz S., Strategic Horizons: In Ukraine, Russia Reveals Its Mastery of Unrestricted Warfare, World Politics Review, 16 aprilie 2014.

12.Owen J. M, „The Foreign Imposition of Domestic Institutions ", International Organization, 56 (2), 2002, pp. 375-409.

13.Pevehouse J. C., Democracy from Above? Regional Organizations and Democratization, Cambridge, 2005;

14.Reisinger H. Golts, A., Russia’Hybrid Warfare, NATO Defense College, Research Paper no. 105, Nov. 2014.

15.Scott Appleby R., Tire Ambivalence of the Sacred: Religion, Violence, and Reconciliation, Rowman & Littlefield, Lanham, MD, 2000.

16.Spoiden A., Un centre d’analyse et de prévision.

17.WaltzK., Teoria politicii internationale, 1979.

Surse Internet:

1.https://ro.wikipedia.org/wiki/Conflict,accesat în 03.04.2016.

2.http://mediator.md/forum/index.php?threads/teoria-conflictului.72accesat în 03.04.2016.

3.www.psih.uaic.ro/…/Fundamente_teoretice_ale_conflictului_Curs,accesat în 05.04.2016.

4.http.www.internațional relations.com.war, accesat în 06.04.2016.

5.www.ziare.com, accesat în 06.04.2016.

6.http://www.revista.forter.ro/2010_3_t/02-f, accesat în 10.04.2016.

7.http://www.armyacademy.ro/reviste/2_2001/c3.html,accesat în 10.04.2016.

8.http://www.academia.edu/2027278/Teorii_realiste_ale_relațiilor internaționale,accesat în 16.04.2016.

9.http://www.umk.ro/images/documente/publicatii/Buletin15/21_realismul.pdf,accesat în 18.04.2016.

10.https://ro.wikipedia.org/wiki/Realismul în relatiile internaționale,accesat în 18.04.2016.

11.https://ro.wikipedia.org/wiki/Conflict, accesat în 21.04.2016.

12.http://www.mil.be/rdc/doc/viewdoc.asp?LAN=nl&FILE, accesat în 21.04.2016.

13.http://www.rgnpress.ro/rgn_14/categorii/analize-interviuri/16600-alexandru-grumaz-rzboiul-hibrid-i-braul-su-nevzut-spionajul.html, accesat la 05.10.2015, accesat în 03.05.2016.

14.http://www.hotnews.ro/stiri-international-18014446-este-razboiul-hibrid-dus-rusia-ucraina-cum-fost-pregatit-zece-ani-sub-ochii-permisivi-occidentului.htm, accesat în 04.05.2016.

15.http://iuriegirnet.blogspot.ro/2015/01/consideratii-privind-razboiul-hibrid.html, accesat în 02.06.2016.

15.http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/era-putin-razboiul-hibrid, accesat în 09.06.2016.

16.http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/era-putin-razboiul-hibrid, accesat în 09.05.2016.

17.http://jurnalul.ro/it/stiinta/razboinicii-preistorice-31544%.html, accesat în 12.05.2016.

18.http:// www.referat.ro-Tehnici DeCercetare Sociologica b282f, accesat în 14.05.2016.

19. http://cssas.unap.ro/ro/pdf_publicatii/is52.pdf, accesat în 17.05.2016.

20. http://www.ft.com/cms/s/2/, accesatîn 17.05.2016.

21.http://www.ndc.nato.int/news/current_news.php?icode=732, accesat în 19.05.2016.

22.http://eng.kremlin.ru/news/6763, accesat în 02.06.2016, accesat în 20.05.2016.

23.http://www.rbnpress.info/wp/dezvaluiri-cine-sunt-separatistii-din-ucraina-cum-ii-pregateste-rusia-si-cum-mor-aiurea, accesat în 20.05.2016.

24. htt//.www.wikipedia.org-Ucraina, accesat în 24.05.2016.

25. httpsro.wikipedia.orgwikiAnexarea_Crimeei_de_către Federația Rusă, accesat în 24.05.2016.

26. www.europe archives- global geopolitic, accesat în 29.05.2016.

27. www.wikipedia-conflictul armat din estul Ucrainei, accesat în 29.05.2016.

28. http://www.dw.com.ro-cât de puternică este armata Ucraineană, accesat în 30.05.2016.

29.http://www.paginaderusia.ro/the-national-interest-cinci-cele-mai-puternice-armate-ale-lumii/, accesat în 31.05.2016.

30. http://www.globalfirepower.co, accesat în 31.05.2016.

31. http://www.rumaniamilitary.ro/tag/armata-ucrainei, accesat în 02.06.2016.

32. http://www.evz.ro/armele-incredibile-ale-rusiei-imgid-2.html, accesat în 02.06.2016.

Anexe:

Anexa nr. 1

Ucraina înainte de anexarea Crimeei de către Rusia.

Ucraina după anexarea Crimeei de către Rusia.

Anexa nr. 2

Confruntările de la Kiev cunoscute deja sub numele de „revoluția Euromaidanului”.

Anexa nr. 3

Urmări ale conflictului din estul Ucrainei:

Aeroportul din Donețk înainte de conflictul din estul Ucrainei.

Aeroportul din Donețk după conflictul din estul Ucrainei.

Anexa nr. 4

Comparație între pregătirea și experiența armatei Ucrainei și cea a Rusie, material din surse internet:

Ucraina:

,, Forțele armate ale Ucrainei sunt considerate a fi într-o stare jalnică. Și asta deși țara a fost cândva a treia putere atomică a lumii. Între timp, arsenalul nuclear nu mai există, iar dotarea armatei este învechită. Armata Ucrainei este plasată în stare maximă de alertă. Cu toate acestea, mijloacele de care dispune sunt limitate.Potrivit datelor oficiale, noua putere de la Kiev se poate bizui pe 130 000 de soldați și ofițeri gata de luptă.Spre comparație, armata Rusiei numără în vremuri de pace 800 000 de militari.Atât de mare a fost armata Ucrainei doar pe vremuri, în 1991.

De la destrămarea URSS, armata ucraineană și-a pierdut o bună parte din prestigiu, din cauza lipsei de fonduri, a corupției și a deficiențelor existente la capitolele instrucție și dotare. Începând din 2014, armata ucraineană a renunțat la stagiul militar obligatoriu din lipsă de fonduri.

Guvernul de la Kiev a alocat armatei în 2013 echivalentul a 1,3 miliarde de euro – de trei ori mai puțin decât este nevoie. Spre comparație, armata rusă a avut la dispoziție în același ani echivalentul a peste 52 de miliarde de euro.

Cu un deceniu în urmă a avut loc o serie de accidente, datorate stării deplorabile în care se aflau structurile armatei ucrainene. În anul 2000, o rachetă lansată în cadrul unui exercițiu de trageri a distrus un imobil de locuit în apropierea capitalei Kiev; în 2001, antiaeriana ucraineană a doborât un avion rusesc de pasageri deasupra Mării Negre, iar în 2002 un avion militar s-a prăbușit în tribune, în mijlocul spectatorilor veniți să asiste la un miting aerian.

Potrivit experților, arsenalul armatei ucrainene datează din perioada sovietică.Este îmbătrânit cu o generație, comparativ cu dotarea țărilor dezvoltate. Din lipsă de piese de schimb, aviația dispune de numai câteva aparate vechi gata de zbor, iar majoritatea piloților au o pregătire pur teoretică. În plus, necesarul de carburant este acoperit numai pe jumătate.

Nici marina ucraineană nu se află într-o stare mai bună. După împărțirea flotei sovietice de la Marea Neagră, în 1997, partea leului a revenit Rusiei. Ucraina a rămas cu câteva vase gata de luptă și cu un submarin cu motoare diesel. Flota Rusiei de la Marea Neagră, staționată în Crimeea, dispune în schimb de zeci de nave.Apoi, spre deosebire de militarii ruși, cei ucraineni nu dispun decât prin excepție de experiență de luptă, fiindcă Ucraina nu a luat parte la războaie.Doar câteva unități au participat la misiuni de pace în Balcani sau Africa. Totuși, exerciții comune cu NATO au avut loc aproape în fiecare an, iar Ucraina este membră a "Parteneriatului pentru Pace".

Trupele rusești, în schimb, au purtat două războaie în Cecenia și un altul în fosta republică sovietică Georgia.Pe acest fundal, noua putere de la Kiev își pune speranțele în chemarea sub arme a rezerviștilor și mai ales în experiența de luptă a veteranilor – a celor care au luptat în Afganistan în anii 1979 -1989.

Ca efective, rușii sunt în flagrantă superioritate numerică.”

,,Trupele  terestre ruse( Forțele terestre ruse) s-au format din resturile armatei sovietice. După prăbușirea Uniunii Sovietice în 1991, multe unități au fost pur și simplu încorporate în armata rusă.

 Din cauza zecilor de ani de subfinanțare,  multe unităti terestre rusești sunt încă echipate cu arme din perioada sovietică. Numărul forțelor terestre ruse este de 285.000 de oameni aproximativ jumătate din forța armatei SUA. Forțele terestre ruse sunt bine echipate și complet mecanizate.

 În ciuda acestui fapt, din cauza dimensiunii Rusiei (un soldat revine la 60 de kilometri pătrați), concentrația forțelor terestre este scăzută. Dar forțele terestre ruse au experiență de luptă considerabilă după sfârșitul Războiului Rece, acumulată în timpul acțiunilor din Cecenia la începutul anilor 1990, Georgia mai recent, până la actualul conflict din estul Ucrainei.

Armata rusă a moștenit de la Uniunea Sovietică, unitățile aeropurtate, precum și unitățile marine, numărul de divizii în mijlocul primului deceniu al anilor 2000 fiind redus de la șase la patru.O divizie include 6.000 de militari, un număr mic în comparative cu o divizie americană, dar acest fapt este compensate

de mobilitatea ridicată. Marina rusă mai conține aproximativ 9.000 de pușcași marini. În câțiva ani, forțele terestre ruse vor primi noile tancuri, acestea fiind un progress real în comparative cu vechile tancuri.”

Anexa nr. 5

,, Site-ul Global Firepower a realizat o astfel de ierarhie în baza unor indici care iau în calcul mai mulți factori, precum capacitățile militare terestre, aeriene și maritime ale fiecărei țări, numărul de militari, resursele de care dispune țara respectivă, situația financiară și poziția geografică.

Site-ul Global Firepower a realizat un top al puterilor militare, luând în considerare în jur de 40 de factori, printre care forțele militare – număr de nave, de avioane, dar și de militari, precum și resursele țării, bugetul alocat Apărării și mărimea forței de muncă. Potrivit acestui clasament, Rusia este a doua putere militară a lumii după SUA, ca mărime.

„Efectivele armatei ruse sunt de șase ori mai numeroase decât cele ucrainene, iar avioanele și elicopterele din dotarea aviației ruse sunt modele mai recente“, reamintește Valentin Badrak, directorul Centrului pentru cercetări militare, demilitarizare și dezarmare din Kiev. De asemenea, conform unui acord bilateral ruso-ucrainean, circa 20.000 de soldați ruși staționează la baza flotei ruse de la Marea Neagră din Sevastopol, alți 6.000 fiind dislocați aici pe cale aeriană în cursul zilelor de vineri și sâmbătă.

Însă dincolo de Crimeea, există și temerea că soldații ruși vor pătrunde și în partea de est a Ucrainei, unde există o numeroasă comunitate rusofonă. În plus, jumătate dintre soldații din armata ucraineană sunt recruți și au în dotare armament în cele mai multe cazuri depășit.„Forțele armate ucrainene suferă de o finanțare inadecvată. Ele continuă să folosească echipamente rămase din epoca sovietică“, subliniază ultimul raport al Institutului internațional pentru studii strategice (IISS).

O comparație între puterea militară (capabilitățile militare) Rusia- Ucraina:

Anexa nr. 6

Comparație între tehnica(armamentul ) ceea/cel mai reprezentativă a Ucrainei și Rusiei:

UCRAINA:

 Dronă militară BpAK-MP-1 UAV AN-148 / 

ANTONOV / cargo- livrează mărfuri(tehnică) extra grele și de mari dimensiuni:

 SU 27 UCRAINEANMIG 29 

  BTR -4 2S1

 „FAIMOSUL” KOLCHUGA, RADARUL      DOZOR- B

OPLOT-UL: CEL MAI MODERN   T- 64 BULAT

TANC UCRAINEAN  

SUB-UL(SUBMARIN)STUNGA CALIBRUL 100MM

SISTEMUL AT KOMBAT 125MM BAR’ER

CORSAR SKIF, SISTEM AT PORTABIL

RUSIA și ARMELE ei INCREDIBILE:

AVIONUL SUPERSONIC DE AVIONUL DE VÂNĂTOARE

LUPTĂ TUPOLEV TU-160MIG-35

BOMBARDIERUL STRATEGIC AVIOANE DE LUPTA INVIZIBILE

TUPOLEV 160 (TU-160) MULTIROL T-50

ELICOPTERUL DE ATAC MI-28 RACHETA TERMONUCLEARĂ

BALISTICĂINTERCONTINENTALĂ

RS-24 YARS

TRANSPORTORUL BLINDAT TANCUL T-90, CU O

PANTSIR-S1 CU SISTEM MITRALIERĂ ANTIAERIANĂ

ANTI-RACHETĂ

SISTEMUL ANTI-RACHETĂ SISTEME AVANSATE S-300

BUK M1-2 SAM ȘI SISTEME SOFISTICATE,

RACHETELE S-400

AEROGLISORUL PURTĂTOR DE RACHETE DIN CLASA BORA

SUBMARINUL "INVIZIBIL" DIN CLASA NOVOROSSISK

SUBMARINUL NUCLEAR DIN CLASA BOREI

TORPILA SHKVAL, CARE FORMEAZĂO BULĂ IN JURUL SĂU, REDUCÂND FORȚA DE FRECARE, ASTFEL ÎNCÂT POATE ATINGE SUPER-VITEZA DE 370 DE KILOMETRI PE ORĂ PE SUB APĂ, DE PATRU ORI MAI MARE DECÂT ORICE TORPILA OCCIDENTALĂ.

RACHETELE AER-AER SOFISTICATE VYMPEL R-73, CU RAZA SCURTA DE ACTIUNE

 SISTEME CU RAZA LUNGA DE ACTIUNE – PESTE 60 DE KILOMETRI, RACHETELE VYMPEL R-77